SCRIPTURILE

ÎN FIECARE ZI

 

 

 

 

Volumul I

 

 

 

De la Geneza la Iosua

 

 

 

 

 

 

Jean Koechlin

 

 

 

„Am primit Cuvântul cu toată

bunăvoinţa, cercetând zilnic

Scripturile“ (Fapte 17.11).

 

 

Prefaţă

 

Ţinta acestei lucrări nu este de a înlocui însemnatele studii pe care avem privilegiul să le posedăm cu privire la diferite părţi din Sfânta Scriptură. Singura noastră intenţie a fost să oferim pentru fiecare zi a anului un scurt comentariu practic asupra unei părţi din Biblie, făcând din aceasta o lectură continuă.

În capitolul 24 al evangheliei după Luca Îl vedem pe Domnul Isus înviat alăturându-Se celor doi ucenici aflaţi pe drumul spre Emaus şi, „începând de la Moise şi de la toţi profeţii“, le explică, „în toate Scripturile, cele despre El“. Domnul doreşte, de asemenea, în timp ce străbatem acest drum alături de El, să ne facă să progresăm în cunoaşterea Lui Însuşi, cu acelaşi efect pe care l-a avut şi asupra celor doi ucenici: să ne facă inima să ardă!

 

 

 

Parcurgerea Bibliei în cinci ani

 

«Scripturile în fiecare zi»

 

 

 

În primul an

 

 

:

 

 

de la Geneza la Iosua.

 

 

 

În al doilea an

:

de la Judecători la Estera

 

 

 

În al treilea an

:

Iov; Psalmii 1÷41; Proverbe 1÷15; Isaia;

Matei;

Ieremia; Plângerile lui Ieremia;

Marcu.

 

 

 

În al patrulea an

:

Psalmii 42÷89; Ezechiel.

de la Luca la 2 Corinteni.

 

 

 

În al cincilea an

:

Psalmii 90÷150;

Proverbe 16 ÷ Cântarea Cântărilor;

de la Daniel la Maleahi;

de la Galateni la Apocalipsa.

 

 



Geneza

1.1-19

1 Ianuarie

 

Înainte să fi existat vreun lucru din creaţie, Dumnezeu, Cel fără început, era prezent. Şi El ne permite să fim martori la des­făşurarea lucrării Sale creatoare. Când dorim să facem un obiect oarecare, ne trebuie întâi anumite mate­riale. Pentru Dumnezeu însă este suficient ca să vorbească şi totul este creat din nimic. El zice – şi iată că se ivesc cerul, pământul, lu­mina, norii, mările, „uscatul“, bolta cerească cu luminile ei: soarele, luna, stelele fără număr, infinitul mare şi infinitul mic, uimitoarea diversitate de plante şi de animale. Această relatare, deopotrivă maiestuoasă şi simplă, dă un răspuns definitiv la marea între­bare pe care dintotdeuna oamenii n-au încetat să şi-o pună: „Cine a măsu­rat apele … a potrivit cerurile … a cântărit mun­ţii? Cine a creat acestea …? (Isaia 40.12, 26; Proverbe 30.4). Da, cine a conturat forma perfectă a cristalelor de zăpadă? cine a conceput structura extraordinară a celei mai obişnuite insecte? cine a ales culoarea şi par­fumul celei mai obişnuite flori? Evrei 1.2,3 ne dă răspunsul: Isus, Autorul mântuirii noastre, este deopotrivă şi Creatorul tuturor acestor minunăţii (vezi şi Proverbe 8.27-31).

 

 

 

2  Ianuarie

Geneza

1.20-31

 

O pendulă dezvăluie priceperea ceasornicaru­lui care a făcut-o. În acelaşi fel, „cerurile vestesc gloria lui Dumnezeu şi întinderea lor arată lucrarea mâinilor Lui“ (Psalmul 19.1). „Uitaţi-vă la păsările cerului … priviţi cu atenţie crinii câmpului“ (Matei 6.26, 28), ne invită Domnul Isus. Vai, câţi rămân orbi faţă de frumuseţile naturii, neştiind să vadă „eterna Sa putere şi divinitate“ (Romani 1.20)! Necredincioşii au încercat să înlo­cuiască aceste versete atât de clare cu teoriile lor despre originea universului şi a vieţii. Dar nu vă temeţi, nici specu­laţiile minţii o­meneşti, nici descoperirile geologiei nu vor zdrun­cina vreodată cea mai mică din aceste declaraţii divine. Să ne amintim că în această sferă nu ştiinţa este cea care poate instrui, nici in­teligenţa cea care poate pătrunde. Cuvântul este Cel care instruieşte şi credinţa cea care pătrunde (citiţi Evrei 11.3).

Ce contrast este acum faţă de v. 2! Acolo unde domnea întunericul, Dumnezeu a făcut să strălucească lumina. Dintr-o scenă pustie, El a făcut o lume ordonată şi locuibilă. Dar pământul era încă gol. Şi „Dumnezeu Însuşi care a în­tocmit pă­mântul … nu l-a creat (pentru a fi) pustiu“, ci „ca să fie locuit“ (Isaia 45.18). Printr-un ultim act suve­ran el a creat omul şi l-a făcut după chi­pul Său, reprezentant al Său, cap al întregii creaţii.

Geneza

2.1-14

3 Ianuarie

 

„Domnul a făcut cerurile şi pă­mântul în şase zile, şi în ziua a şaptea S-a odihnit şi S-a înviorat“ (Exod 31.17). El Însuşi este încântat de bucuria pe care a pregătit-o pentru făptura Sa.

În creaţie admirăm puterea lui Dumnezeu, destoinic să rânduiască miliardele de stele pe întinderea nemă­surată a cerului, să pună hotare mării, să controleze forţa trăsnetului şi a vântului, destoinic şi să întocmească un om dintr-un pumn de ţărână. De ase­menea admirăm înţelepciunea Lui care a măsurat perioadele şi ano­timpurile, a stabilit un echilibru în întreaga natură, a dat legi plantelor şi instinc­te animalelor (Psalmul 104.24). Dar mai ales să admirăm bunătatea Lui. El a făcut cerurile, a despărţit pământul de ape, a aşezat luminătorii cei mari …, „pentru că bunătatea Lui rămâne pentru totdeauna“ (Psal­mul 136). Cu grija unei mame care a pregătit dinainte tot ce va fi necesar pentru copilul pe care-l va aduce pe lume, Dumnezeu a aşezat omul în condiţii ideale. El l-a pus într-o grădină a deliciilor, unde avea să se bucure de liniştea Creato­rului său. Suflându-i în nări „suflare de viaţă“ (v.7), Dumnezeu l-a făcut (spre deosebire de animale) un suflet viu şi nepieritor, responsabil faţă de El.

 

 

4 Ianuarie

Geneza

2.15-25

Dumnezeu a aşezat omul în centrul minuna­tei Sale creaţii pentru a exercita funcţia de administrator. Un singur lucru i-a interzis: să mănânce din fructul pomului cunoş­tinţei binelui şi răului. Aceasta i-a pus la încercare ascultarea legată de poziţia sa de făptură responsabilă. Omul, spre deosebire de animale, nu este supus im­pulsurilor iraţionale. El a fost creat liber, dar în acelaşi timp ascultător faţă de Creatorul lui. Suntem martorii primului act înfăptuit de Adam în calitate de adminis­trator: acela de a da nume tuturor făpturilor vii. Acestea au fost create cu scopul de a-i sluji omului, dar oricât ar fi de inteligente, ele nu depăşesc gradul de inteligenţă al lui Adam şi nici nu au o afectivitate care se manifestă ca o nevoie imperioasă. Astfel, singurătatea nu era bună pentru om; el avea ne­voie de cineva căruia să-i împărtă­şească gân­du­ri­le, cu care să se bu­cure de darurile divi­ne şi cu care să mulţumească împreună Aceluia care le-a oferit aceste daruri. Iubirea lui Dumnezeu înţe­le­ge această nevoie şi îi răspunde, dându-i un înso­ţi­tor, un ajutor inteligent, înzestrat cu afec­ţiuni ca şi ale lui.

În această imagine distingem taina Bisericii, mireasa lui Hristos care a fost cufun­dat în somnul morţii, mireasă pe care o primeşte de acum din mâna lui Dumnezeu pentru ca s-o hră­nească şi s-o îngrijească cu drag (Ef. 5.29). „Taina aceasta este mare“, exclamă apostolul: „pentru că suntem … din carnea Sa şi din oasele Sale“.

Geneza

3.1-13

5 Ianuarie

 

Fericirea omului în Eden va fi de scurtă durată. Deghizat în şarpe, diavolul pătrunde în grădină şi câştigă încrederea femeii, strecurându-i în acelaşi timp în inimă neîncre­derea faţă de Dumnezeu. «Dumnezeu nu te iubeşte – şopteşte el – de vreme ce te lipseşte de un asemenea avantaj. Nu numai că nu veţi muri», ci „veţi fi ca Dumnezeu“ (v.5). Mincinosul seamănă astfel mândria şi invidia în sărmana inimă ome­nească (citiţi în antiteză Filipeni 2.6).

 „Pofta, după ce a zămislit, naşte păcatul“ (Iacov 1.14, 15). Omul a fost înşelat: cunoaş­terea binelui şi răului nu i-a dat nici o pu­tere ca să facă binele şi nici nu l-a ajutat să se ferească de rău. P­rimul său efect a fost că l-a făcut conştient de goli­ciu­nea sa: stare firească de care el se ruşinează. Şorţul din frunze de smochin pe care şi l-a făcut nu este altceva decât o imagine a eforturilor umanităţii de a-şi ascunde mizeria morală. Dar „totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem de-a face“ (Evrei 4.13). „Unde eşti?“ (v. 9). „Ai mâncat din pom?“ (v. 11). „Ce ai făcut?“ (v. 13) – întrebări la fel de teribile, care nu admit eschivări sau scuze.

 

 

 

6 Ianuarie

Geneza

3.14-24

 

Dumnezeu hotărăşte care este responsabilita­tea fiecărui vinovat şi pronunţă o întreită sentin­ţă. Despre şarpe profeţeşte că „sămânţa fe­meii“ (Hristos) îi va zdrobi capul, cu alte cuvin­te, că îi va nimici puterea. De îndată ce păca­tul a pă­truns în lume, Dumnezeu face cunoscut remediul pe care l-a pregătit deja. Fe­meii îi sunt rezervate suferinţele de a naşte copii; cât despre om, munca grea va fi partea lui, până se va împlini şi pentru unul şi pentru celălalt sentinţa implacabilă: „pentru că plata păca­tului este moartea“ (Romani 5.12 şi 6.23). Credinţa în Răscumpărătorul promis îi permite lui Adam să răspundă condamnării la moarte dând soţiei sale numele Eva: viaţă. La rândul Său, Dumnezeu răs­punde acestei credinţe înlocuind şorţurile resurselor omeneşti cu veşminte de piele care ne învaţă acest adevăr fundamental: singura drep­tate în care poate fi îmbrăcat o­mul este aceea în care îl îmbracă Însuşi Dumnezeu. Dar, întoc­mai cum aceste veşminte erau din pielea unui animal sacrificat, dreptatea cu care Dumnezeu îl aco­peră pe păcătos este cea a lui Hristos, Mielul dat morţii.

Cât de mângâietor este să ve­dem că Dumnezeu nu go­neşte omul din grădină înainte de a-i fi descoperit gândurile Lui de har şi de mântuire!

 

 

Geneza

4.1-16

7 Ianuarie

 

Din zorii omenirii, două rase au prins contur. Cain, primul om născut pe pământ, este strămo­şul tuturor celor care sunt drepţi în ochii lor înşişi. Satisfăcut de sine însuşi şi de faptele sale, inconştient de păcat şi de consecinţele lui, se prezintă înaintea lui Dumnezeu cu fructul propriei sale mun­ci, rod al unui pământ blestemat. Cum putea Dumnezeu să privească aceasta? Abel, al doilea om, este înaintaşul celor din linia cre­dinţei; el deschide lista de onoare din cap.11 al cărţii Evrei (v. 4). Jertfa pe care o oferă el este „mai bună“ decât cea a lui Cain, deoarece este adusă prin înţelegerea gândurilor lui Dumnezeu.

După păcatul omului împotriva lui Dumnezeu (cap. 3), avem aici păcatul omului împotriva seme­nu­lui său. Cain îşi ucide fratele. Şi Cuvân­tul, care distinge gândurile şi intenţiile inimii, dă pe faţă motivul: gelozia. „Pentru ce l-a ucis? Pentru că lucrările lui erau rele, iar ale fratelui său, drepte“ (1 Ioan 3.12). Mai târziu, când  pe pământ venea Domnul Isus, evreii L-au tri­mis la moarte pentru acelaşi motiv. Perfecţiunea Lui accentua faptele lor rele. Ei au vărsat sângele Celui cu adevărat drept şi pedeapsa lor este astăzi ca şi cea a lui Cain: sunt împrăştiaţi şi persecutaţi pe pământ.

 

 

8 Ianuarie

Geneza

4.17-26

 

Cain, condamnat să fie „pribeag şi fugar“, re­fuză ceea ce rânduise Dumnezeu pentru el şi se aşază în lume în mod confortabil. Îşi construieşte o cetate pentru el şi pentru urmaşii săi şi fiecare îşi găseşte o îndeletnicire după propria alegere. Însă «progresul social» nu îndreaptă natura umană. Rasa lui Cain se aseamănă cu înaintaşul ei. Violenţa şi spiritul de provocare al primului asasin din istorie se regăsesc în descendentul său, Lameh. Această ima­gine ne prezintă anticipat lumea de azi care Îl tri­mite la moarte pe Domnul Isus, adevăratul Abel. Totul continuă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi când crucea nu ar fi existat nicio­dată. Totul se or­ganizează astfel încât viaţa pe pământ să fie cât mai plăcută. Nimic nu lipseşte: ştiinţă, artă, industrie, chiar şi religie. Numai Domnul Isus este aproape întotdeauna absent.

Dar, în paralel cu dinastia lui Cain, o altă spi­ţă îşi face discret apariţia la sfârşitul capitolului. Set ia lo­cul lui Abel şi atunci oamenii încep să cheme Nu­mele Domnului. Viaţa celui drept care fusese dat morţii se perpetuează simbolic pe linia cre­din­ţei, vorbindu-ne despre felul în care Hristos, al doilea Om, Şi-a câştigat o familie care-I poartă numele şi care trăieşte în temere de Dumnezeu.

 

Geneza

5.1-20

9 Ianuarie

 

După falimentul liniei lui Cain, este ca şi cum Dumnezeu lua istoria omului de la începutul ei (v. 1, 2). Avem aici succesiunea de nume care formează ceea ce   s-a chemat de-a lungul veacurilor „firul de aur al credinţei“, care va duce la Mesia: „sămânţa femeii“ promisă după cădere. În aceas­tă familie nu este problema multor ocupaţii, ca în cea a lui Cain. Umblarea pe pământ a omului lui Dumne­zeu abia dacă lasă urme. El nu contribuie în mod semnificativ la progresul lumii şi istoria nu are lucruri mari de spus despre el. El se naşte, Îi slujeşte Dumnezeului său cu umilinţă, are copii şi moare. Da, moartea este acolo, conse­cin­ţă a păcatului şi rezumatul vieţii îndelungate a fiecă­ruia dintre patriarhi se încheie cu cuvintele inexorabile: „şi a murit“ (de opt ori). Satan, mincinosul, afirmase: „nicidecum nu veţi muri“ (3.4), dar Dum­nezeu a poruncit: „în ţărână te vei întoarce“ (3.19) şi acest capitol 5 ne aduce o confirmare solemnă. Totuşi Adam şi primii săi descen­denţi au atins vârste record. Dumnezeu a permis aceasta, pentru ca, înainte de existenţa Scriptu­ri­lor, adevărul să poată fi transmis oral prin cât mai puţini intermediari posibili (abia dacă au fost şapte între Adam şi Moise).

 

 

 

10  Ianuarie

Geneza

5.21-32

 

Acest capitol cuprinde o stranie şi totodată o notabilă excep­ţie de la legea morţii. Enoh trăieşte 65 de ani, apoi umblă cu Dumnezeu timp de 300 de ani, după care Dum­nezeu îl ia. Nu se dau nici un fel de detalii despre umbla­rea lui cu Dumnezeu, nici despre răpirea lui care este, pe scurt, ultimul pas al acestei umblări. Dar ce minunat rezumat al unei vieţi!

Ştim noi oare ce înseamnă a umbla cu Dumne­zeu măcar o singură zi dintr-un an? Prin umblarea credin­ţei, Enoh are un loc pe lista martorilor străluciţi din cap. 11 al cărţii Evrei (v. 5). Numele lui înseamnă „învăţat“ şi, asemeni lor, învăţat de Dumne­zeu, el Îl con­templă, prin credinţă, dincolo de lucrurile prezente, pe Domnul care vine să domnească „cu zecile de mii de sfinţi“ (Iuda 14). Această vi­ziu­ne îl menţine separat de cei care vor fi judecaţi.

Curând, ca şi Enoh, toţi credincioşii găsiţi în viaţă vor fi luaţi de pe pământ fără să treacă prin moarte, când, potrivit promisiunii Sale, Domnul Isus va veni pentru ai Săi (1 Tesaloniceni 4.17). A învăţat oare fiecare dintre cititorii noştri acest adevăr, fericit pentru toţi cei pregătiţi, dar solemn pentru cei care nu sunt pregătiţi?

Să notăm că Dum­nezeu nu trimite judecata Sa în lume înainte să fi dat promisiunea binecu­vântării: Noe sem­nifică „mângâiere şi odihnă“.

Geneza

6.1-12

11 Ianuarie

 

Şi Petru şi Iuda fac aluzie, fiecare în parte, la acest timp de dinainte de potop în care îngerii „nu şi-au păstrat starea iniţială“ şi, prin urmare, şi-au suportat consecinţele (2 Petru 2.4; Iuda 6, 7). Oamenii se înmulţiseră pe pământ şi, odată cu ei, s-a înmulţit şi răul sub cele două forme ale lui: co­rup­ţia şi violenţa (v. 11). Este oare ome­nirea mai bună în zilele noastre? Toate ne arată că nu. Şi Scriptura ne averti­zează: „oamenii răi … vor înainta spre mai rău“ (2 Ti­motei 3.13). Astăzi, ca şi atunci, admi­raţia pentru oamenii vi­teji cu renume (sf. v. 4), fie că sunt campioni sportivi, eroi de război etc, poate merge mână-n mână cu cea mai gravă corupţie. Dumnezeu priveşte la inima oamenilor, nu la realizările lor (1 Sa­m. 16.7). Versetul 5 ne arată rezultatul tragic al aces­tui test: „orice imaginaţie a gândurilor inimii lui era îndreptată în fiecare zi numai spre rău“. „De asemenea, inima fiilor oamenilor este plină de rău, iar nebunia este în inima lor cât trăiesc“ confirmă Eclesiastul (Vulgata: Predicatorul) – Ecl. 9.3; de citit şi Ieremia 17.9.

Atunci „Domnului I-a părut rău că făcuse pe om“ (v.6). Aceasta vrea să spună că Dumne­zeu nu greşeşte niciodată. Dar răutatea omului Îl obligă să schimbe hotărârile.

Dumnezeu decide deci să înlăture făptura Sa de pe pământ, cu excepţia lui Noe, singurul care umbla cu El.

12  Ianuarie

Geneza

6.13-22

 

Deşi Noe este numit om „drept“, „fără pată“ faţă de cei din vremea lui (v. 9), nu meritul lui, ci numai harul îl va cruţa (v. 8). Sosise momentul ca Dumnezeu să-i facă cunoscut intenţiile Sale şi să-i dea instrucţiunile Sale. Este uşor să te faci ascultat şi înţeles de cineva care merge pe aceeaşi cale cu tine. La aceste în­ştiinţări, Noe răspunde prin credinţă: „Prin credinţă, Noe, după ce a fost divin înşti­inţat, … a pregătit o arcă pentru salvarea casei lui“ (Evrei 11.7). El nu are nimic altceva decât Cuvântul lui Dum­nezeu pentru a arăta că va veni judecata. Dar aces­ta îi este suficient. El construieşte corabia şi prin ea condamnă lumea. Fiecare lovitură de cio­can le reaminteşte contemporanilor săi că judeca­ta se apropie. Şi în tot timpul construcţiei, răbdarea lui Dum­ne­zeu aşteaptă (1 Petru 3.20). Dar oare câţi profită de aceasta? În afară de familia patriarhului, s-ar părea că ni­meni! Aver­tis­mentele stăruitoare ale acestui „vestitor al dreptăţii“ sunt în­tâmpinate cu indiferenţă şi cu batjo­cură. Şi astăzi sunt numeroşi batjocoritorii care nu cred nici în re­ve­nirea Domnului, nici în judecată (2 Petru 2.5; 3.3-6). Ei ignoră în mod voit ceea ce spune Biblia despre potop şi consideră această relatare drept o legendă.

 

 

 

Geneza

7.1-16

13 Ianuarie

 

Ascultarea lui Noe s-a manifestat nu numai prin faptul că a construit corabia, ci şi prin faptul că a fă­cut-o în toate detaliile cum îi poruncise Dum­­nezeu (6.22). Acum ascultă intrând în ea când i se porunceşte (v. 5). Siguranţa noas­tră vine din ascul­tarea de Dumnezeu. Noe, om evlavios, experimentează ad litteram Psalmul 32.6.

Versetul 16 ne aminteşte că o altă uşă, cea a haru­lui, este încă deschisă astăzi, dar pentru cât timp? „Uşa a fost închisă“ declară solemn Ma­tei 25.10. Cititoru­le, de care parte a acestei uşi te vei afla? Înăun­tru, cu Isus şi ai Săi? Sau afară, cu toţi cei care vor bate zadarnic şi cărora Dom­nul va tre­bui să le răspundă: „Nu vă cunosc“    (Luca 13.27)? Să remarcăm că Însuşi Domnul a închis uşa în urma lui Noe, a familiei lui şi a tuturor animalelor. Noe nu mai putea să deschi­dă uşa, chiar dacă ar fi vrut aceasta din proprie iniţiativă. Acum, pentru că Dumnezeu a oferit un mij­loc de salvare, punându-i pe ai Săi la adăpost, în­chizând uşa corăbiei, poate să deschidă stăvilarele cerurilor.

Din punct de vedere profetic, Noe şi familia sa reprezintă rămăşiţa lui Israel. După răpirea Bisericii, reprezentată de răpirea lui Enoh, rămăşiţa va trece cu bine şi nevătămată prin necazul cel mare de la sfârşit şi va fi intro­dusă în noua lume a mileniului.

 

14  Ianuarie

Geneza

7.17-24; 8.1-5

 

Îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu a luat sfârşit. Valurile judecăţii Sale se revarsă peste pământ. Cu excepţia corăbiei care se construise, nimic nu lăsa să prevadă judecata. Totul părea să meargă foarte bine. Lumea îşi continua mersul cu veselie. Mâncau şi beau, se în­surau şi se măritau. „N-au ştiut nimic – spune Domnul Isus – până a venit potopul şi i-a luat pe toţi“ (vezi Matei 24.37-39). O soartă pe cât de neaşteptată pe atât de groaznică îi lo­veşte pe cei care au rămas surzi la invitaţia harului lui Dumnezeu. Şi această istorisire consemnată în Cu­vântul lui Dumnezeu şi amintită chiar de Domnul Isus constituie cel mai serios avertisment de a ne îm­păca cu Dumne­zeu. Fiecare este astăzi invitat să-şi ocu­pe locul în corabie, cu alte cuvinte, să-şi găsească în Hristos adăpost faţă de mânia lui Dumnezeu. Iar dacă avem în El acest loc absolut sigur, să nu uităm nicio­dată că El a tre­cut în locul nostru prin apele teribile ale judecăţii lui Dumnezeu. „Toate valurile Tale şi tala­zurile Tale au trecut peste mine“ (Psalmul 42.7).

În mijlocul acestui prăpăd fără seamăn, Noe şi familia lui se bucură de o pace deplină. Fie că apele se învolburează sau se retrag, corabia nu va naufragia … cu atât mai mult credinciosul care rămâne în Hristos se va afla la loc sigur în ziua judecăţii.

 

Geneza

8.6-22

15 Ianuarie

 

Fără mijloc de propulsie şi fără cârmă, corabia pe care o conduce Dumnezeu cu mână sigură a­tinge usca­tul pe muntele Ararat. Aparent Noe ar putea ieşi. Dar el aşteaptă şi mai trec multe zile. Intrat în corabie la porunca lui Dumnezeu, el nu va ieşi de acolo decât la porunca lui Dumnezeu. Porumbelul care nu se poate aşeza nicăieri şi care se întoarce în corabie este un sim­bol al Duhului lui Dumnezeu care nu-Şi găseşte locul într-o lume condamnată. Dar când va apărea Isus, Duhul Se va putea în sfârşit aşeza peste El în chipul curat al unui porumbel (Matei 3.16). Şi astăzi este la fel pentru credinciosul care are Duhul Sfânt: el nu găseşte în lume nici o hrană spi­ri­tuală, nimic care să-i satisfacă inima. Dimpotri­vă, omul fi­resc este în largul lui în lume, un sim­bol în acest sens fiind corbul, pasăre ne­curată potrivit cu Levitic 11.15, care se hrăneşte cu carne stricată.

Noe iese în sfârşit din corabie, la porunca Domnului. Primul lucru pe care îl face este să ofere o jertfă. Dumnezeu are pri­mul drept asupra acestui pământ curăţit de stri­căciunea lui şi spre El se înalţă un miros plăcut.

N-am cunoscut şi noi adesea în viaţa noastră izbăviri, fie ele mari sau mici? Să nu uităm nici­o­dată să aducem mulţumiri! Şi mai ales pentru „o mântuire aşa de mare“ (Evrei 2.3)!

 

16  Ianuarie

Geneza

9.1-19

 

Pământul a fost măturat de consecinţele păcatului. Însă rădăcina răului este mereu acolo, în inima o­mului, pe care toate apele potopului nu o pot cu­răţi.

Dumnezeu îl binecuvântează pe patriarh şi familia lui şi le încredinţează guvernarea pămân­tului. Cum vor răspunde descendenţii lui Noe la această bunătate divină? În acelaşi fel în care a făcut Cain în ca­p. 4: vărsând sânge! Dumnezeu o spune: violenţa va reapărea. Da, sângele Fiu­lui lui Dumnezeu Însuşi va fi vărsat şi doar acesta va putea spăla inima omenească.

Pământul este încre­dinţat omului, care de atunci îl stăpâneşte cu asprime. Sub jugul său „toată creaţia suspină împreună şi este în dureri de naştere până acum“ (Romani 8.22).

Ca semn al le­gă­mân­tului Său, Dumnezeu dă curcubeul în nor. Apariţia sa la momentul unei averse este şi astăzi un semn al harului, o amintire a promisiunii din v. 15. În sens spiritual, tot aşa este şi pentru creştin. În toate fur­tunile de aici, de jos, el are privile­giul să-şi înalţe ochii credinţei spre un Dumnezeu credincios promisiunilor Sale. Prezenţa lui Hris­tos la dreapta Sa (Evrei 9.12; 10.12) vor­beşte mai bine decât curcubeul, ea fiind o necur­mată a­ducere-aminte că orice copil al lui Dumnezeu a scăpat de o judecată mult mai grozavă decât potopul.

Geneza

9.20-29; 10.1-20

17 Ianuarie

 

Nici cele mai minunate experienţe cu privire la puterea şi dragostea lui Dumnezeu nu pot fa­ce omul mai bun decât este (8.21). Pus să gu­ver­neze pământul, Noe face dovada că nu se poate stăpâni pe sine însuşi. Ham, care „îşi bate joc de tatăl său“ (Proverbe 30.17) şi se bucu­ră de păcat, aşa cum face lumea astăzi, atrage bles­te­mul asupra descendenţilor săi, canaaniţii. Vom ve­dea că multe naţiuni descin­zând din Ham şi menţionate în acest ca­pitol vor deveni vrăjmaşe poporului lui Dumne­zeu, cum ar fi: Babi­lonul (Şinear), Egiptul (Miţraim), Ninive, filistenii şi canaaniţii a că­ror ţară va fi dată lui Israel. Sem şi Iafet şi-au o­norat tatăl şi vor prospera pe pământ (Efeseni 6.2, 3).

Capitolul 10 ne arată originea naţiunilor lumii (citiţi Deuteronom 32.8). Pentru a înţelege fondul lu­crurilor trebuie să mergem la originea lor. Babel (Babilon) şi Asur (Asiria) au ca punct de plecare re­gatul lui Nimrod. Numele acestui om înseamnă «rebel» şi acest lucru este confirmat prin faptele lui. Înce­pând cu el, omul pradă pământul şi ucigând – atât din plăcere cât şi pentru a-şi arăta puterea – animalele pe care Dumnezeu i le-a dat ca hrană (9.3), face să domnească pe pământ teama şi suferinţa.

 

 

18 Ianuarie

Geneza

11.1-26

 

Vedem aici întemeierea Babelului (sau Babilonul) care, în întreaga Scriptură, reprezintă lumea cu mândria şi cu lăcomia ei. De asemenea putem vedea pre­tenţiile la unitate ce vor caracteriza Babilonul religios, falsa biserică din Apocalipsa 17 şi 18. Oamenii vor să se împotrivească lui Dumnezeu unindu-şi forţele, lucrând la gloria lor pro­prie. „Să ne facem un nume …“ (în contrast cu Ps. 148.13). Dar să privim răs­punsul lui Dumnezeu dat cu altă ocazie la ridicola sfidare a oa­menilor strânşi împotriva Lui: „Cel care locuieşte în ceruri va râde; Domnul Îşi va bate joc de ei“ (Psalmul 2.4; citiţi şi Isaia 8.9). Domnul încurcă limba oamenilor la Babel şi îi împrăştie (v. 7, 8).

În contrast cu aceasta, Noul Testament ne prezintă „Adunarea Dumnezeului celui viu“ înte­meiată de Hristos şi întocmită prin Duhul Sfânt (1 Timotei 3.15; Matei 16.18). La Cincizecime, apostolilor le-a fost dat darul vorbirii în limbi, pentru a face auzite, prin har, tuturor naţiunilor odinioară risipite, „lucrurile minunate ale lui Dum­ne­zeu“ (Fapte 2.11). În Apocalipsa 5, mulţimea celor răscumpăraţi care încon­joară tronul Mielului este alcătuită din oa­meni „din orice seminţie şi limbă şi popor şi naţiune“ (Apocalipsa 5.9).

Versetele de la 10 la 26 descriu linia lui Sem, pe care o regăsim în genea­logia Domnului Isus (Luca 3.36).

Geneza

11.27-32; 12.1-8

19 Ianuarie

 

În acele timpuri de după potop, idolatria a cunoscut un avânt înfricoşător (citiţi Iosua 24.2). Dumnezeu lasă de a­ceastă dată răul să-şi urme­ze cursul, dar cheamă un om să se des­partă de rău. „Prin credinţă, Avraam, când a fost chemat, a ascultat ca să iasă … şi a ieşit, neştiind unde merge“ (Evrei 11.8).

«Avraam pleca cu ochii închişi, dar Dumnezeu îl conducea de mână» (J. G. B.) – (Fapte 7.2). Poruncile lui Dumne­zeu, însoţite de înşeptite promisiuni (v. 2, 3), îi sunt sufi­ciente pentru a-l face să por­nească. Ascultarea este împotriva pornirilor noastre naturale, chiar şi atunci când ştim de ce ni se cere un anumit lucru. Dar a asculta fără a înţelege şi a porni la drum fără a-ţi cunoaş­te des­tinaţia cere credinţă, cu alte cuvinte, o depli­nă în­credere în Cel care a poruncit. Avraam este în Scriptură modelul cre­dinţei. Această credinţă este caracterizată de o abandonare a lucrurilor văzute pentru un ţel nevăzut
(2 Corinteni 4.18). Spre deosebire de cei care construiesc cetăţi pe pă­mân­t (Cain, cei de la Babel  …), Avraam îşi înalţă privirea spre cetatea cerească „al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu“ (Evrei 11.10). Şi această speranţă face din el un străin pe pământ. De acum încolo el nu va avea decât cortul său şi altarul său (v. 8), care mărturisesc dublul caracter, de călător şi de închină­tor, care defineşte omul credin­ţei în toate timpu­rile.

20  Ianuarie

Geneza

12.9-20; 13.1-4

 

Avraam a venit în ţara Canaan cu Lot, nepotul său. Aici apare însă foametea şi, fără a aştepta de această dată instrucţiuni divine, patriarhul coboară în Egipt. Să luăm aminte la ce duce lipsa de dependenţă: îşi reneagă soţia şi, prin aceas­tă minciună, se pune într-o situaţie critică. Din a­ceastă tristă pagină a istoriei lui învăţăm de ce este capabil cel mai credincios om atunci când pă­răseşte locul în care l-a aşezat Dumnezeu. El poate ajunge până acolo încât să nege relaţia lui cu Domnul. Petru a trăit şi el această dureroasă expe­rienţă. Căutând tovărăşia vrăj­maşilor Stăpâ­nului său, el a pierdut tot curajul de a-I mărturi­si Numele (Matei 26.69 …). Nu cumva şi noi, răscumpăraţii Domnului, ne ruşinăm uneori să spunem că-I aparţinem Lui? (comparaţi cu 2 Timotei 2.12,13).

Atitudinea sa echivocă, dezastruoasă pentru omul lui Dumnezeu, este ea oare cât de puţin profitabilă pentru lume? Nicidecum! Prezenţa Saraiei în palatul lui Faraon aduce doar urgii asupra lui şi asupra poporului său. După ce lu­mea i-a strigat: „pleacă!“ (v. 19) cu totul altfel decât îi po­runcise Domnul în v. 1, Avraam se întoarce în Canaan în locul de unde plecase. El regăseşte altarul, cu alte cuvinte, relaţia cu Dumnezeu, de care nu se putuse bucura în timpul şederii sale în Egipt.

 

 

Geneza

13.5-18

21 Ianuarie

 

Timpul pe care Avraam l-a petrecut în Egipt a fost timp pierdut şi bogăţiile pe care le-a dobândit acolo devin o pricină de îngrijorare pentru el. Acestea duc la despăr­ţi­rea de Lot. Certurile între „fraţi“ au loc în pre­zenţa canaaniţilor care locuiau în ţară (v. 7), ceea ce este deosebit de trist pen­tru mărturie (1 Corinteni 6.6; Ioan 13.35). Avraam îl lasă pe Lot să aleagă locul unde va merge. Ce duh blând şi lipsit de egoism arată el! O, de
l-am putea imita de fiecare dată când simţim că trebuie să ne apă­răm drepturile! Lot a ales ce i-a plăcut lui, ce i-a atras inima lumească (şi câmpia Iordanului seamă­nă cu Egiptul – v.10), în timp ce Avraam Îl lasă pe Dumnezeu să-i decidă locul (Psalmul 47.4). Iar Dumnezeu n-a dezamăgit niciodată pe cei care s-au încrezut în El. „Pă­rinţii noştri … s-au încrezut în Tine … şi n-au fost daţi de ruşine“
(Psalmul 22.4,
5). Într-adevăr, lui Avraam îi este con­firmată pose­siunea ţării promisiunii. Dumnezeu îi spune: Ri­dică-ţi ochii“ (v. 14) şi apoi Ridică-te, cutreieră ţara (v. 17). Canaanul este pentru noi o imagine a ce­rului pe care Dumnezeu ne invită nu numai să-l con­templăm, ci să-l şi explorăm prin credinţă. Şi cum putem străbate „în lung şi-n lat“ această ţară cerească? Prin studiu amănunţit şi prin meditaţie asupra minunilor Cuvântului divin.

 

22  Ianuarie

Geneza

14.1-12

 

Spre deosebire de Avraam, omul credinţei, Lot este un exemplu de credincios care umblă prin ve­dere. Timp îndelungat el şi-a urmat unchiul imi­tându-l … aşa cum fac mulţi tineri care se bazează pe credinţa părinţilor lor sau a celor mai mari decât ei.

Supus la probă, Lot a arătat ce era în inima lui. Fără să se gândească s-a dus la Sodoma (13.12) şi acum lo­cuia acolo (v. 12). Odată ce cineva a pornit pe o cale alunecoasă, nu se mai poate opri. Ca urmare a acestei stări ne­potrivite în care se află, el ajunge să fie implicat într-un război care nu îl privea şi este luat prizonier împreună cu locuitorii Sodomei. Ames­tecul cu cei care nu se tem de Dumnezeu îl ex­pu­ne pe copilul lui Dumnezeu la pierderea liber­tăţii şi, mai mult, această tovărăşie îi va crea întotdeauna greutăţi şi îi va aduce nelinişte în suflet. 2 Petru 2.8 atrage atenţia asupra aces­tor chinuri zilnice ale sufletu­lui care, pentru Lot, ca şi pentru orice alt credin­cios lumesc, rezultă inevitabil din viaţa dublă pe care o trăiesc. Că­zând pradă acestor conflicte, atât dinăuntru, cât şi din afară, un asemenea om nu poate decât să fie nenorocit. Dimpotrivă, Avraam, pe munte, nu cunoaşte aceste complica­ţii. El este străin de lume şi de toate îngrijorările ei. Semănăm noi cu Lot, sau cu Avraam?

Geneza

14.13-24

23 Ianuarie

 

Până acum Avraam a evitat să intervină şi să ia parte la vreun conflict care nu îl privea (Pro­verbe 26.17). Dar, de îndată ce află că nepotul lui a fost luat prizonier, nimic nu-l va opri să-i vină în ajutor. Ar fi putut să găsească drept scuză slă­biciunea resurselor sale în faţa unui grup de regi victorioşi şi să rămână neutru sau să-şi spună că lui Lot i s-a întâmplat ceea ce merita. Dar nu, dragostea sa pentru „fratele“ lui, credinţa sa, perse­verenţa sa îi aduc victoria şi îl eliberea­ză pe cel prins. Iată însă un alt adversar mult mai puternic decât cei patru regi, deşi fusese învins. Este regele Sodomei. El se apropie şi încearcă să-l îndatoreze pe Avraam cu daruri – pentru că presupune că şi el, asemeni majorităţii oamenilor, ar putea fi atras de bunuri pământeşti. Dar Dum­nezeu veghează şi, pentru a-şi întări slujitorul, îi trimite chiar înaintea acestei întâlniri un vizitator misterios: pe Melhisedec. Împărat şi el şi în acelaşi timp şi preot, este un sim­bol al Dom­nului Isus (Evrei 7.1-10). Hrănit şi binecuvântat de Melhi­se­dec, Avraam refuză cate­goric ofertele regelui So­domei. O inimă satisfăcu­tă de Hristos este secre­tul rezistenţei la ofertele lui Satan. Lot, dimpotrivă, nu va lua deloc în seamă lecţia divină; se va întoarce să locuiască în Sodoma şi acolo va avea experienţe şi mai tragice.

 

24  Ianuarie

Geneza

 15.1-21

 

Refuzând oferta regelui Sodomei, Avraam nu a pierdut nimic. Dimpotrivă! Domnul îi apare şi îi spune: „Eu sunt … răsplata ta cea foarte mare“ (v. 1). El nu spune ce vrea să îi dea, ci ce vrea să fie pen­tru el. A-L avea pe Dătător este mai mult decât a avea darurile Lui. Credinţa lui Avraam îşi însu­şeşte promisiunea lui Dumnezeu că El îi va da o sămânţă cerească. El dă „glorie lui Dumnezeu, … fiind deplin convins că ceea ce a promis El poate să şi facă“ (Romani 4.20-21). A-L crede pe Dumnezeu (nu numai a crede în Dumnezeu) este suficient pentru a-l socoti îndreptăţit (v. 6). Acest verset de importanţă majoră este citat în trei cărţi din Noul Testament (Romani 4.3, 9, 22; Gala­teni 3.6; Iacov 2.23).

Acum, odată ce Domnul a promis, legământul trebuie pecetluit prin jertfe (v. 9, 10). Moartea lui Hristos este singurul mijloc prin care Dumnezeu poate împlini ceea ce a promis. Păsările de pradă care caută să acapareze bucăţi din animalele despicate sunt o imagine a eforturilor lui Satan de a ne jefui de unele rezultate ale morţii lui Hristos. Dar credinţa noastră, ca şi cea a lui Avraam, trebuie să fie activă pentru a-l alunga.

Sfârşitul capitolului ne arată cum omul lui Dumnezeu are perspective mai bogate referitoare la moştenirea promisă. Aceasta se întâmplă întotdeauna omului a cărui credinţă este pusă la încercare.

Geneza

16.1-16

25 Ianuarie

 

După dovezi atât de minunate ale credin­ţei lui Avraam, întâlnim un nou eşec în viaţa pa­triarhului. În loc să aştepte cu răbdare să i se dea fiul care îi fusese anunţat dinainte, el ascultă de Sarai, soţia lui. Şi Agar, roaba care fusese probabil adusă din Egipt după prima că­de­re a lui Avraam, devine mama lui Ismael.

După ce fusese subiectul unor triste confruntări în casa omului lui Dumnezeu, Agar fuge de la stăpâna ei. Dar Domnul are grijă de sărmana roabă. El îi iese în întâmpinare pe calea pe care ea şi-o alese­se şi devine pentru ea „Dumnezeu care Se descoperă“ (v. 13). În Îngerul Domnului Îl pu­tem recunoaşte pe În­suşi Domnul Isus. Am experimentat noi oare, fiecare în parte, această întâlnire decisivă? Vi S-a descoperit Dumne­zeu ca fiind viu? În Hristos S-a făcut El cunoscut (Ioan 8.19;
2 Corinteni 4.6). Şi lângă acest Mântuitor viu gă­sim un belşug de apă vie a harului despre care vorbeşte fântâna Lahai-Roi (Ioan 4.14). Să remarcăm ceea ce-i spune Agarei Îngerul: „În­toarce-te la stăpâna ta şi su­pune-te ei …“ (v. 9). Umilinţa – mărturisirea păcatelor noastre – este primul lucru pe care îl cere Domnul odată ce S-a descoperit sufletului nostru.

 

 

 

26 Ianuarie

Geneza

17.1-27

 

Domnul i Se arată din nou lui Avram, îi în­noieşte promisiunea Sa cu privire la descendenţii fără număr şi îi schimbă numele în Avraam. O schimbare de nume în Biblie este în­totdeauna un semn al unei noi relaţii cu cel care dă noul nume. Aici patriarhul nostru nu este numai omul credinţei, ci şi tatăl tuturor oamenilor credinţei (Romani 4.11). Dându-i acest nume, „tatăl unei mulţimi de naţiuni“ (v. 5), Dumnezeu Se gân­dea deja cu interes şi cu dragoste la acea mulţime de cre­dincioşi pentru care Avraam va fi ca un cap de spiţă şi din care sperăm să facă parte toţi cititorii noştri. Şi în împăraţii care aveau să des­cin­dă din Avraam (v. 6), Dumnezeu Îl vedea mai dinainte pe „Fiul lui David“, Împăratul pe care in­tenţiona să-L trimită Israelului şi lumii. Aşa se deschide în Noul Testament cartea genealogiei lui Isus Hristos: „fiu al lui David, fiu al lui Avraam“.

Odată cu noul nume, Dumnezeu îi mai dă lui Avraam încă un semn: cel al circumciziei, care corespunde într-o oarecare măsură cu botezul de astăzi şi reprezintă atât punerea deoparte pentru Dumnezeu, cât şi lipsa de încredere în lucrurile pământeşti (Filipeni 3.3).

Sfârşitul capitolului ne-o prezintă pe Sara primind şi ea un nume nou, atunci când este anunţat Isaac, după care putem vedea un Avraam ascultător în împlinirea poruncilor date de către Dumnezeu.

Geneza

18.1-15

27 Ianuarie

 

Dumnezeu îi face lui Avraam onoarea de a-l numi prietenul Său (2 Cronici 20.7; Isaia 41.8; Iacov 2.23). Ca o consecinţă a aces­tui titlu pe care i l-a dat, Dumnezeu îl vizitează şi îl infor­mează des­pre intenţiile Sale, atât cu pri­vire la el (v. 9-15), cât şi cu privire la lu­me (v. 20, 21; vezi şi Ioan 15.15). Patriarhul răs­punde printr-o libertate plină de încredere care nu exclude cu nimic profundul respect. Starea inimii lui se dezvăluie prin bucu­ria aprinsă cu care-şi primeşte Oas­pe­ţii cereşti; îşi cu­noaşte Dumnezeul; gustase că Dom­nul este bun
(1 Petru 2.3). Noul Testa­ment menţionează câteva persoane care au avut privilegiul de a-L primi pe Domnul Isus în casele lor: Levi, Marta, Zacheu … (Luca 5.29; 10.38; 19.6) şi ne învaţă în ce condiţii ne putem bucura şi noi de aceeaşi intimitate. Ascultarea de Cuvântul Domnului este cheia care ne deschide inimile pentru El (Ioan 14.23). Avra­am este un model nu numai în ce priveşte comuniunea cu Dumnezeu, ci şi exercitarea ospitalităţii. Cel credincios este chemat să facă aceasta fără murmure (1 Petru 4.9; Romani 12.13; Evrei 13.2 …). Ce veste bună îi aş­teap­tă pe Avraam şi pe Sara: anunţul mult-dori­tului moştenitor! Sara se în­doieşte şi râde. Şi pentru noi a sosit ocazia să auzim o declaraţie măreaţă: „Este ceva prea greu pentru Domnul?“ (v. 14).

 

28  Ianuarie

Geneza

18.16-33

 

„Domnul Se destăinuie celor care se tem de El“ (Psalmul 25.14; citeşte şi Amos 3.7). Avraam este unul dintre aceştia. Domnul a putut spune despre el: „pentru că l-am cunoscut“ (v. 19), „să ascund Eu de Avraam ce fac?“ (v. 17). Înţelegerea gândului lui Dum­ne­zeu este inseparabilă de umblarea în cre­dincioşie. Dumnezeu ştie că singurul efect al comunicărilor Sale va fi acela de a pune în inima omului lui Dumne­zeu sen­timente identice cu ale Sale: com­pasiune, dorin­ţa de a-i smulge de sub înspăimân­tă­toarea jude­cată pe aceia pe care îi iubeşte. Dragi prieteni creş­tini, noi, care cunoaştem din Cuvântul lui Dumnezeu sentinţa asupra lumii şi iminenţa executării ei, sun­tem oare mişcaţi de aceleaşi sentimente în timp ce ne gândim la soarta grozavă a nenumăratelor suflete pierdu­te pentru eter­ni­tate? Fiecare dintre noi are în familie, printre prieteni sau printre colegii de la slujbă, persoane neîntoarse la Dumnezeu. Ce putem face pentru ei? Sigur că trebuie să-i prevenim, dar şi să mij­lo­cim insistent, cum a făcut Avraam pentru Sodoma în care se afla Lot, fratele lui (compară cu Ieremia 5.1). În
1 Timotei 2, Pavel ne invită să facem rugăciuni pentru toţi oamenii, adresându-ne Celui pe care, prin ex­perienţă, Îl recunoaştem cu frumosul Nume de „Dum­nezeu, Mântuitorul nostru“, care „doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi“.

Geneza

19.1-14

29 Ianuarie

 

Ce contrast între vizita fericită pe care îngerii i-au făcut-o lui Avraam în miezul zilei şi trista lor misiune pe care o aveau în Sodoma în seara aceleiaşi zile! Şi câtă reţinere în a accepta invitaţia lui Lot, oricât de insistentă ar fi fost ea (v. 2)! Cum puteau ei să aibă părtăşie cu acest credincios aflat într-o asemenea situaţie nepotrivită? Ei intră la el în casă numai pentru a-l proteja şi a-l elibera. De altfel, însuşi Lot nu s-a simţit nicio­dată în largul lui în această cetate a depravării. Nu am fi ştiut aceasta, dacă Noul Testament nu ne-ar fi descoperit-o. Dar Dumnezeu, care cunoaş­te ini­mi­le, ne spune că Lot era un om drept şi că, departe de a lua parte la rău, era „foarte întristat de purtarea destrăbălată a celor nelegiuiţi“ (2 Petru 2.7, 8). Şi oamenilor din Sodoma nu le-a fost ruşine să se grozăvească cu răutatea lor în acea noapte dramatică (compară cu Isaia 3.9). Ei se com­portă astfel încât Domnul, Cel care spusese: „şi dacă nu – dacă aceasta nu este adevărat – voi şti“ (18.21), nu mai are nevoie de alte dovezi, din moment ce aceşti oameni mărturisesc împotriva lor înşişi.

Lot nu este luat în serios nici chiar de ginerii lui. Când un credincios a umblat, pentru un timp, cu lumea, nu mai are nici o autoritate să vorbească despre judecată. Nimeni nu îl mai ascultă.

 

30  Ianuarie

Geneza

19.15-29

 

Eliberarea lui Lot este răspunsul la rugăciunea lui Avraam din capitolul precedent. Avraam crezuse că, pentru a-şi salva fratele, era necesar ca Sodoma să fie cruţată de la distrugere. Dar Dum­ne­zeu nu răspunde întotdeauna aşa cum credem noi de cuviinţă. El răspunde.

Vai! Inima lui Lot este puternic legată de tot ceea ce trebuie să părăsească acum; el îşi amână plecarea. Îngerii trebuie să-l tragă cu forţa îm­pre­ună cu soţia şi cu cele două fiice ale lui. Dragi răs­cumpăraţi ai Domnului, să ne punem o între­bare: Dacă ar trebui să plecăm astăzi în cer, am face-o cu bucurie? Sau, ca şi Lot, ne-ar părea rău să lăsăm lucrurile de aici, de care s-au legat inimile noastre?

Sodoma şi Gomora sunt „prefăcute în cenuşă“, exemplu grăitor despre ceea ce-i aşteaptă pe cei necredincioşi (2 Petru 2.6; Iuda 7). Cât despre soţia lui Lot, rămâne în Cuvântul lui Dumnezeu ca un monument care ne avertizează despre cât a costat-o faptul că şi-a ales partea împreună cu o lume condamnată. Această femeie a luat aparent parte la viaţa poporului lui Dumnezeu timp îndelungat, dar nu făcea parte din el. Lumea era în inima ei şi ea a pierit împreună cu lumea. Cât despre Lot, sfârşitul său va fi ruşinos, iar descendenţa sa, blestemată!

Geneza

 20.1-18

31 Ianuarie

 

Pentru a doua oară Avraam îşi reneagă soţia şi merită mustrarea lumii (vezi cap. 12). Adesea este necesar ca Dum­ne­zeu să-Şi repete lecţiile până când răul este judecat din rădăcină şi mărturisit. De data aceasta este vorba de o jumătate de adevăr (v. 12, 13). Este o lecţie serioasă şi instruc­tivă să vedem cum un om privi­legiat, care se bu­cură de intimitate cu Dumnezeu, pierde conştienţa relaţiei sale şi eşuează în privinţa mărtu­riei. Pierderea unui om evlavios se agravează cu pierderea acestei evlavii. Să ascultăm tristele cuvinte ale lui Avraam către Abimelec: „Dumnezeu m-a făcut să pribegesc departe de casa tatălui meu …“ (v. 13). Ce nefericit limbaj pentru un credin­cios! Aceasta este tot ce are de spus despre chemarea „Dumnezeului gloriei“ spre cetatea cerească? Umblând cu cei lumeşti, credinciosul ajunge să vorbească aşa cum vorbesc ei. Dar chiar atunci când le dă o lecţie alor Săi, Dumnezeu continuă să vegheze cu blân­de­ţe asupra lor. El „n-a îngăduit nimănui să-i asu­prească şi a mustrat împăraţi pentru ei“, zi­când: „Nu vă atingeţi de unşii Mei“ (Psal­mul 105.14-15). Domnul îl ţine pe Avraam în rangul înalt de reprezentant al Său, de profet care vorbeşte în numele Său (v. 7) şi de mijlocitor la ale cărui rugăciuni răspunde (v. 17).

Geneza

21.1-21

1 Februarie

 

Promisiunea lui Dumnezeu se împlineşte. „La vremea hotărâtă“ se naşte Isaac, o ima­gine a lui Hristos ca Fiu şi Moştenitor (Galateni 4.4). După râsul neîncrezător al lui Avraam (17.17) şi al Sarei (18.12), urmat de râsul fericit şi plin de mulţumi­re al acesteia, de la care a provenit numele Isaac (râs) (v. 3, 6), auzim râsul batjocoritor al lui Ismael (v. 9), simbol al omu­lui «carnal», care nu poate înţe­lege planurile lui Dumnezeu împlinite în Hristos. Ismael, fiul roabei, este o imagine a omului sub ro­bi­a legii, neavând nici un drept la promisiuni, nici la moştenire.

Ceea ce face Sara pare dur; Avraam găseşte că este dureros. Dumnezeu însă aprobă a­ceasta, vrând să arate, în mod sim­bo­lic, că moştenirea aparţine numai lui Hris­tos şi că, pe principiul faptelor, omul nu o poate obţine. Aşa cum explică Epistola către Gala­teni, credincioşii sunt „copii ai promisiunii“. O­da­­tă ce au primit înfierea, ei nu mai sunt robi, ci fii, şi de aceea moştenitori (Galateni 4.6, 7, 28).

Totuşi harul se îndreaptă şi spre Agar şi fiul ei. Când apa din burduf, simbol al resurselor omeneşti, este epuizată, Dumnezeul cel viu, care i S-a descoperit Agarei în cap. 16, o salvează din nou. El este Cel care aude chiar şi vocea unui copil (v. 17).

 

2  Februarie

Geneza

21.22-34

 

În cap. 20, relaţiile dintre Avraam şi Abi­melec fuseseră foarte tensionate. Avraam a fost expus unor acuzaţii severe şi îndreptăţite din partea regelui din Gherar. Dar acum relaţia dintre ei se desfăşoară pe un cu totul alt plan. Avem aici un simbol al viitoarei su­premaţii a lui Israel, când naţiunile vor spune: „Vom merge cu voi, pentru că noi am auzit că Dum­nezeu este cu voi“ (Zaharia 8.23). „Dumnezeu este cu tine în tot ce faci“, constată împăratul filistean (v. 22). Şi caută din nou să încheie o alianţă cu omul lui Dumnezeu. De această dată Avraam îl mustră pe Abimelec cu autoritatea morală pe care i-o confe­ră relaţia lui cu „Dumnezeul Etern“ (v. 33). Cu a­ceastă ocazie el îi arată cât de mult ţinea la această fântână din pustiu pe care slujitorii lui Abimelec voiseră să i-o ia. Nu este aceasta pentru noi o imagine a Cuvântului a cărui apă trebuie să ne învioreze sufle­tele în fiecare zi? Dacă unii oameni caută compania noastră, să le arătăm cât de curând posibil valoarea pe care o are pentru noi acest Cuvânt al Dumnezeului nostru. Unii dintre ei, care în­se­tează după adevăr, după pace, după bucurie, vor fi în­drumaţi să le caute în această Carte preţioasă, dacă văd că noi ne adăpăm din ea.

 

 

Geneza

22.1-12

3 Februarie

 

Ştim că acest tabou este o imagine a cru­cii. Cine altcineva este Fiul, singu­rul născut Fiu, Cel pe care Tatăl Îl iubeşte, decât Domnul Isus? Trebuia ca El să fie oferit ca ardere-de-tot. Locul este privit de departe în planurile eterne ale lui Dumnezeu. Este muntele Moria, loc în care David va aduce mai târziu jertfa de ispăşire şi în care va fi construit Templul (2 Cronici 3.1). Locul unde se aduce jertfa este în acelaşi timp şi de închina­re (v. 5). Câte motive găsim acolo pentru a ne închina Tatălui şi Fiului, care merg îm­preună, altfel spus, într-un gând, pentru a înfăp­tui lucra­rea mân­tu­i­rii! Ascultarea lui Isaac ne aminteşte de ascul­tarea Domnului în Ghetsima­ni: „… nu ce vreau Eu, ci ceea ce vrei Tu fie“ (Marcu 14.36). Dar, spre deosebire de Isaac, care doar s-a supus, Fiul S-a oferit: „Iată, Eu vin ca să fac voia Ta“ (Evrei 10.9). Din nou spre deosebire de Isaac, cel care nu ştia ce avea să facă tatăl său, ni se spune: „Isus, ştiind toate cele care urmau să vină asupra Lui, a ieşit înainte …“ (Ioan 18.4). În sfârşit, spre deosebire de strigătul Îngerului care oprea mâna lui Avraam, nici un glas nu se face auzit pe Golgota pentru a îndepărta sabia care trebuia să cadă asu­pra Fiului lui Dumnezeu.

 

 

 

4  Februarie

Geneza

22.13-24

 

Dumnezeu Însuşi Se preocupă de Mielul pentru arderea-de-tot. Când Domnul Isus Şi-a făcut apa­riţia în mijlocul poporului pe malurile Ior­danu­lui, Ioan Botezătorul a strigat: „Iată Mielul lui Dumnezeu“ (Ioan 1.29). El era răspunsul divin la toate păcatele care tocmai fuseseră mărturisi­te. Astfel se descoperă taina cea mare a cărei um­bră o avem în acest capitol. Şi ce asigurare conti­nuă să aducă acest „Yehova-Iire“ (Domnul va purta de grijă) tuturor celor chinu­iţi de povara păcatelor lor!

Isaac este înviat în mod simbolic (Evrei 11.19); Hristos însă este înviat în adevăr, cu toate consecinţele care decurg din aceasta pentru El şi pentru noi. El va primi o soţie, fapt ilustrat de numirea Rebecăi în v. 23. Iar noi vom primi binecuvântările ce­­reşti a căror imagine o avem în v. 17 şi 18.

Credinţa lui Avraam s-a arătat prin această faptă (Iacov 2.21). Se spune că încercarea face pro­ba. Dumnezeu îi cunoştea inima şi ştia că avea credinţă, dar ea trebuia să se manifeste public. În ce ne priveşte pe noi, dacă am putut mărturi­si: «cred în Domnul Isus», mai devreme sau mai târziu ni se va da ocazia să o dovedim. Încer­că­rile creştinilor deseori nu au alt scop decât să pună în evidenţă realitatea credinţei care este în ei.

 

 

Geneza

23.1-20

5 Februarie

 

Un mor­mânt este tot ceea ce va avea Avraam în ţara Canaanului, dar ea totuşi îi este promisă. Cumpărând terenul şi peştera Macpela pentru a o înmormânta pe Sara, omul lui Dum­ne­zeu confirmă speranţa lui sigură în înviere. Pen­tru el, Sara trăieşte o viaţă divină. De aceea este necesar să se asigure de toate drepturile asupra locului unde va fi aşezat trupul ei care trebuie să învieze. Preţul întreg plătit pentru peşteră şi pentru teren ne face să ne gândim la drep­turile definitive dobândite prin crucea lui Hristos, moartea în­frântă, siguranţa învierii viitoare a tuturor celor credincioşi.

La fel ca în cap. 14, în care l-am văzut refuzând darurile rege­lui Sodomei, Avraam nu doreşte nici acum să se îndatoreze faţă de nimeni. El insistă să plătească întreg pre­ţul terenului, fără să negocieze.

Un creştin este re­cunoscut în toate contactele sale cu oamenii din lume prin corectitudinea sa şi prin cinstea sa absolută. În Noul Tes­tament suntem îndemnaţi să nu dato­răm ni­mă­nui nimic, decât să ne iubim unii pe alţii (Romani 13.8), să ne purtăm „cu­viin­cios faţă de cei de afară“ (1 Tesaloniceni 4.12), în sfârşit, să lucrăm cinstit „nu numai înain­tea Domnului, ci şi înaintea oamenilor“ (2 Corin­teni 8.21; Romani 12.17).

 

 

6 Februarie

Geneza

24.1-14

 

Moartea Sarei sugerează punerea deoparte a lui Israel (popor din care a ieşit adevăratul Isaac), după învierea Domnului (cap. 22). Pentru a asigura sămânţa promisă, Avraam, „ta­tăl unei mulţimi de naţiuni“ (17.5), are un plan măreţ a cărui înfăptuire ne este relatată în detaliu: acela de a-i da o soţie fiului său. De acum înainte intervine o a treia per­soană: slujitorul cel mai bătrân din casă, admi­nistratorul tuturor averilor sale, imagine izbitoa­re a Duhului Sfânt trimis pe pământ pentru a-i strânge pe cei care vor alcătui Biserica, Mireasa lui Hristos. Astfel, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, care au lu­crat împreună în Creaţie, lucrează tot împreună la alegerea, chemarea şi strângerea celor răscum­păraţi uniţi cu Hristos Cel în­viat. Această Mi­reasă va fi căutată într-o ţară îndepăr­tată. Dintre „cei care erau departe“, Dumnezeu a ales şi a chemat pe aceia care să fie alături de Fiul Său (Efeseni 2.13).

Ce model de dependenţă avem în acest slujitor al lui Avraam! În casa stăpânului său a învă­ţat să-L cunoască pe Domnul, Cel cu care acum are de-a face într-un mod personal. Către El îşi îndreaptă rugăciu­nea sa (Psalmul 5.3). Să nu uităm, înainte de a întreprinde vreun lucru, să vorbim mai întâi cu Domnul.

 

 

Geneza

24.15-31

7 Februarie

 

Slujitorul lui Avraam nici nu-şi terminase de formulat ru­găciunea, că deja răspunsul este înaintea lui: Re­beca purtându-şi ulciorul. Găsim în Isaia o promisiune corespunzătoare: „înainte de a chema ei, Eu voi răspunde şi, în timp ce ei încă vor vorbi, Eu îi voi auzi“ (Isaia 65.24).

Dacă slujitorul ne învaţă dependenţa, Rebeca este, în ceea ce o priveşte, un model de dăruire şi de râvnă. Ea face mai mult decât i se cere, dând apă şi cămilelor, şi o face repede, în grabă şi alergând (v. 18, 20). Iată două tră­să­turi de care putem lua notă pentru a le imita în micile noastre îndatoriri de fiecare zi, de exemplu în căminul nos­tru. A scoate apă înseamnă a-i înviora pe alţii. Sunt nenumărate căile prin care le putem transmite acelora cu care venim în contact bine­cuvântările pe care noi înşine le-am scos din Cu­vântul lui Dumnezeu. Şi să ne amintim că, în­tocmai cum slujitorul o pri­vea pe Rebeca, Cineva este deosebit de atent la tot ce facem. Din modul în care-şi îndeplineşte tânăra fată această muncă atât de simplă, slujitorul înţelege că ea va fi pentru Isaac o soţie devotată, muncitoare, virtu­oasă, ca cea descrisă în cap. 31 din Proverbe.

Înainte de a face altceva, el se pleacă înaintea Domnului şi Îi mulţumeşte.

 

8  Februarie

Geneza

24.32-49

 

Domnul l-a condus, parcă de mână, pe slujitorul lui Avraam în casa familiei stăpânului său. Avraam îl pusese să jure solemn că nu va lua soţie pen­tru fiul său dintre fiicele lui Canaan (v. 3). Tineri prie­teni, care-L cunoaşteţi pe Domnul Isus, chiar dacă evenimentul căsătoriei vă apare într-un viitor încă în­depărtat, nu este prea devreme să vă însuşiţi te­meinic învăţă­tura Cuvântului în această privinţă: „Nu vă înju­gaţi nepotrivit cu cei necre­dincioşi; pentru că ce legătură este între dreptate şi fărădelege sau ce comuniune are lumina cu întunericul?“ (2 Corinteni 6.14, 15). Un copil al lui Dum­nezeu se poate căsători numai în fa­mi­lia credin­ţei, adică numai cu un alt copil al lui Dum­nezeu. Cei care nu au luat aminte la acest în­demn au putut mărturisi mai târziu cu multă tris­teţe că unirea cu o persoană neîntoarsă la Dum­ne­zeu nu este numai neascultare categorică de Cuvântul lui Dum­nezeu, ci şi un izvor de zbucium şi de necaz în viaţă.

Ce mărturie răspândeşte servitorul lui Avra­am despre stăpânul faţă de care se simte onorat să-i aparţină
(v. 34-36)! Este mare, este bogat, are un fiu, moş­te­nitor a tot ceea ce-i aparţine. În acest fel, Duhul Sfânt, când este primit într-o inimă, Îl face cunos­cut pe Tatăl şi pe Fiul şi aşa ar trebui şi noi, răscumpăraţii Domnului, să ştim să vorbim.

Geneza

24.50-67

9 Februarie

 

Cuvintele cu care slujitorul lui Avraam şi-a de­scris stăpânul, cât şi bogăţiile din care el a dat câteva mostre au mişcat inima Rebecăi. Ea este hotărâtă, va merge
(v. 58).

Voi, care aţi auzit vorbindu-se atâta despre Domnul, care aţi avut ocazia să vă bucuraţi în casa părinţilor voştri de bogă­ţiile harului Său, sunteţi voi decişi să-L urmaţi? Întrebarea vi se pune astăzi: Vei merge? Nu mai târziu, nici mâine, ci astăzi  – vă cere Duhul lui Dumnezeu s-o faceţi.

De acum începe pentru Rebeca lunga călătorie de traversare a pustiului. Ea a lăsat totul la cuvân­tul slujitorului care acum o conduce. Tot astfel Biserica, Mireasa lui Hristos, îşi urmează în această lume, care este un deşert pentru ea, calea de suferinţă şi de trudă, dar şi de bucurie, pentru că Duhul Sfânt îi ocupă inima cu Preaiubitul pe care ea nu L-a văzut, dar care vine în întâmpinarea ei. «Ce moment solemn va fi pentru Adunarea Ta sfântă, când o vei introduce în locurile cereşti …», spune un imn creştin. Ce mo­ment va fi şi pentru El! Rebeca a devenit soţia lui Isaac şi el a iubit-o. Hristos, de partea Sa, Îşi iubeşte deja Adunarea. Şi inima Sa, mult mai mult decât a noastră, aşteaptă acel moment binecuvântat, pentru eterna satisfacţie a dragostei Lui di­vine.

10  Februarie

Geneza

25.1-18

 

Sfârşitul vieţii lui Avraam încheie o imagine profetică de ansamblu:

– cap. 21: naşterea Fiu­lui;

– cap. 22: crucea şi învierea adevăratului Isaac;

– cap. 23: punerea deoparte a lui Israel (moar­tea Sarei);

– cap.24: chemarea Bisericii şi unirea ei cu Hristos în glorie.

– În sfârşit, cap. 25: introducerea împărăţiei de o mie de ani, când naţiunile pământului, reprezentate prin copiii Cheturei, vor fi binecuvântate în relaţia lor cu Isaac. La acest sfârşit, Avraam face o donaţie a tot ceea ce are. Isaac Îl repre­zintă pe Hris­tos în calitatea Lui de Moştenitor universal. „Dom­­nul Mi-a zis: „Tu eşti Fiul Meu … Cere-Mi şi-Ţi voi da naţiunile de moştenire …“ (Ps. 2.7, 8). Spre acest viitor glorios se în­dreaptă prin cre­dinţă gândurile lui Avraam. Din­colo de Isaac, el se gândeşte la Cel în care vor fi împlinite pro­mi­siu­nile. „Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua Mea – le va spune Isus iudeilor – şi a văzut-o şi s-a bucurat“ (Ioan 8.56). El a murit în credinţă, „neprimind promisiunile, ci văzându-le de departe şi salutându-le“ (Evrei 11.13). Şi Avraam este unul dintre acei oameni cu care lui Dum­ne­zeu nu-I este ruşine când este vorba să-i lege nu­mele de al Său, numindu-Se „Dumnezeul lui Avraam“. Poate El să Se numească şi Dumne­zeul vostru?

Geneza

25.19-34

11 Februarie

 

Credinţa lui Isaac şi a Rebecăi este pusă la în­cercare în acelaşi fel cu cea a lui Avraam şi a Sarei: prin sterilitate – nu puteau să aibă copii. Este ocazia pentru Isaac să se roage stăruitor către Domnul. „Şi Domnul a ascultat rugăciunea“ (v. 21; compa­raţi cu 1 Cronici 5.20). Se nasc doi fraţi gemeni, la fel de deosebiţi la înfăţişare ca şi în starea i­nimii lor. Scena care se va desfăşura mai târziu între cei doi fraţi va de­mon­stra­ această stare. Iacov, în ciuda felu­lui supără­tor în care acţionează, arată că pre­ţu­ieş­te locul de întâi-născut în familie, partea de moşte­ni­re care decurge din această poziţie şi în special promi­siu­nile divine date lui Avraam şi seminţei lui. Nimic din toate acestea nu are preţ pentru Esau. El încheie o afacere, mănâncă, bea, se ridică şi pleacă (v. 34), inconştient de pierderea incalculabi­lă pe care o suferise într-o singură clipă. Nu numai că se poartă necugetat, sa­crificându-şi viitorul pentru o îmbucătură de mâncare (Evrei 12.16), ci, prin aceasta, în primul rând Îl jigneşte pe Dumnezeu; este ca şi cum I-ar spune: cel mai preţios dar al Tău nu-mi poate potoli foamea, ca lintea aceasta.

Tineri prieteni crescuţi într-o familie creştină, dreptul de întâi-născut este un simbol al privile­giu­lui vostru. Nici unul dintre voi să nu dispreţuiască moştenirea cerească.

 

12 Februarie

Geneza

26.1-16

 

Isaac n-a avut nici un folos din experienţele triste ale tatălui său din capitolele 12 şi 20. Pus la încer­care prin foamete, şi el se aşază în Gherar şi, fiindu-i teamă, îşi reneagă soţia, înşelându-l pe Abimelec. Relaţiile cu lumea ne expun şi pe noi aceloraşi consecinţe: lipsa de curaj în a ne mărturisi legătura noastră cu Hristos, teama de dispreţ şi falsa mărturie înaintea lumii. Dar imediat după aceasta citim un frumos episod din istoria patriarhului. Pentru a se pune pe el şi familia lui la adăpost de foamete, sea­mănă şi recoltează, Dumnezeu binecuvântându-i munca. Prosperitatea lui stârneşte invidia filistenilor (v. 14). Ca şi în tim­pul lui Avraam, aceştia încearcă să-l lipsească pe omul lui Dumnezeu de apa necesară vieţii (21.25). Apa este furnizată de vechile fântâni, imagine a Cuvântului şi a sur­selor de împros­pătare spirituală de care generaţiile precedente s-au bu­curat î­na­intea noastră şi din care noi va tre­bui să ne adăpăm pentru noi înşine. Aceşti filisteni răutăcioşi care astupă cu pământ fântânile ne fac să ne gândim la vrăjmaşul su­fletelor noastre. El se străduieşte cu toată puterea să ne umple vieţile cu lucruri pământeşti şi să creeze permanent noi nevoi în inimile noastre pentru a ne lipsi de Cuvântul cel viu, in­dis­pensabil pentru pros­peritatea noastră spiri­tuală.

 

Geneza

 26.17-35

13 Februarie

 

Una câte una, Isaac sapă din nou fântânile lui Avraam astupate de filisteni. Să cerem Domnului aceeaşi energie şi aceeaşi perseverenţă pentru a ne însuşi adevărurile prin care au trăit predece­sorii noştri, pentru ca, printr-un efort personal, ele să devină, să spunem aşa, proprietatea noastră. La fiecare efort al vră­jma­şului de a-l lipsi de roadele muncii sale, Isaac răs­punde săpând în altă parte, fără să se des­cura­je­ze. Dar el nu se ceartă cu ei, ilustrând îndemnul din 2 Timotei 2.24: „un rob al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă de toţi“. Blândeţea lui poate fi „cunos­­­cu­tă de toţi oamenii“ (Filipeni 4.5). Suferind ne­dreptate, el nu ameninţă, ci lasă aceasta în seama Celui care „judecă drept“ (1 Petru 2.23). În acelaşi timp el poartă şi mărturia credinţei sale. Moş­tenirea îi aparţine; la ce bun s-o ia prin forţă? Dom­nul promisese seminţei lui „toate ţările aces­tea“ (v. 4). Isaac se bi­zuie pe El că le va primi la timpul potrivit.

Versetele 34 şi 35 ni-l arată din nou pe Esau nesocotind voia lui Dumnezeu, luându-şi neveste dintre fetele lui Canaan, de care Domnul îi des­părţise complet familia (24.3, 37). Prin aceasta produce suferinţe profun­de lui Isaac şi Rebecăi. Ce contrast între istoria lui Esau şi cea a părinţilor lui, care au trăit încrezându-se în Dumnezeu şi depinzând de El!

 

14  Februarie

Geneza

27.1-29

 

Iată o familie în care, deşi este cunos­cut Dumnezeu, se manifestă, în mod trist, poftele, înşelătoriile şi minciunile. Isaac a orbit şi este orb şi din punct de vedere spiritual. Şi-a pierdut într-atât discernământul spiritual, încât o mâncare gustoasă este mai importantă pentru el decât starea mo­rală a copiilor săi. Fără să caute gân­dul lui Dumne­zeu, el se pregăteşte să-l binecu­vân­teze pe fiul pre­ferat. Rebeca, de parte ei, îl sfătuieşte pe Iacov să-şi „jefuiască“ fratele de această binecuvântare şi să-şi înşele tatăl. Nu­mai Esau ne-ar putea părea plăcut în această familie. Dar Dum­nezeu îi cunoştea inima firească şi, prin această aparentă nedrep­tate, se împlineş­te voia Lui. Isaac trebuie să recunoască aceasta (sf. v. 33).

Iacov îşi atinge scopul. Cu complicitatea ma­mei sale, el obţine binecuvântarea pe care o preţuia atât de mult. Dar, dacă s-ar fi încrezut în Dumne­zeu că i-o va da, în loc să in­ter­vină cu vicleşug, oare nu ar fi primit-o? Dumnezeu, care declarase înainte de naşterea lui: „Cel mai mare va sluji celui mai mic“ (25.23), nu-Şi putea abandona cuvântul, nici nu putea permite vreo eroare. Astfel Iacov ar fi fost cruţat de durere şi de timp pier­dut. Calea Domnului pentru noi este întotdeauna simplă, dar de câte ori noi o com­plicăm prin inter­venţiile noastre nefericite (Ps. 27.11)!

 

Geneza

27.30-46

15 Februarie

 

Evrei 12.16, 17 leagă această scenă de cea din capitolul 25. Esau cel lumesc doreşte cu ardoare să moştenească binecuvântarea, dar, cu toate la­cri­mile lui, este respins; cândva şi-a dispreţuit moş­tenirea, iar acum este prea târziu (Proverbe 1.28-31). Scena lumii este plină de oameni care, asemeni acestuia, îşi vând sufletul pre­ţi­os în schimbul unor plăceri trecătoare. Dum­nezeul lor „este pântecele şi … gândesc cele pământeşti“
(Filipeni 3.19). Ei sunt oameni din lu­me şi îşi au răsplata în lumea aceasta (Psal­mul
17.14). O deşteptare înspăimân­tătoare îi aşteaptă când, «mai târziu», îşi vor recunoaşte nebunia. Toate la­crimile vărsate în locul înfiorător caracterizat de „plân­sul şi scrâşnirea dinţilor“ vor fi la fel de inutile ca şi cele ale lui Esau aici, care nu-i pot reda bine­cuvân­ta­rea pierdută numai din vina lui.

Pentru Iacov greutăţile abia încep. Ura fratelui său, stârnită din in­vidie şi gelozie, îl obligă să plece de acasă. El nu-şi va mai vedea ma­ma, deşi ea prevedea o despărţire doar pentru câteva zile (v. 44). Prin urmare, Rebeca va suferi şi ea consecinţele înşelăciunii puse la cale împreună.

Dând o aseme­nea im­portanţă istoriei vieţii lui Iacov, Scriptura ne va permite să admirăm îndelungata şi răb­dătoarea lucrare a harului lui Dumne­zeu pentru ai Săi.

 

16  Februarie

Geneza

28.1-22

 

Iacov părăseşte casa tatălui său, dar Dumne­zeu îl va face să cunoască însăşi Casa Lui (Betel înseamnă „casa lui Dumnezeu“). Singurătatea – lipsa ocrotirii din adăpostul familiei – este uneori ocazia de a-L întâlni pe Domnul. Într-o zi sau alta, această întâlnire trebuie să aibă loc şi Dumnezeul pă­rinţilor noştri trebuie să devină şi Dumnezeul nos­tru.

Ce vis ciudat are Iacov! Care este semnifi­caţia acestei scări pe care urcă şi coboară îngeri? Înfăţişează relaţiile dintre cer şi pământ şi ne gândim la Cel care le-a stabilit pentru noi coborând aici jos şi apoi întorcându-Se în glorie (Ioan 3.13, 31; Efeseni 4.10). Harul lui Dumnezeu îi arată sărmanului păcătos obosit poarta cerurilor şi îi dă promisiuni glorioase. „Cât de înfricoşător este locul acesta!“ strigă călătorul când se trezeşte. O con­şti­in­ţă vinovată nu poate avea pace în prezenţa Dum­ne­zeului harului (comparaţi cu Luca 5.8). În acest târg ciudat pe care îndrăz­neşte să I-l propună Domnului, Iacov trans­formă în condiţii (dacă …) promisiu­nile categorice pe care i le dăduse Dumnezeu şi se oferă să-I slujească în schimbul binefacerilor pe care le va primi. Mulţi, ase­menea lui, ezită să ia prin credinţă darul fără plată al lui Dumnezeu şi gândesc că prin eforturile lor trebuie să se facă vrednici de favoa­rea Lui.

 

Geneza

 29.1-14

17 Februarie

 

„Te voi păzi oriunde vei merge … nu te voi părăsi“, îi promisese Domnul lui Iacov în timpul nopţii sale la Betel (28.15). Ce mângâietor este să ne gândim că ochii lui Dumnezeu îi urmăresc neîncetat pe ai Săi, chiar şi când ei ne­glijează să privească spre El (Psalmul 32.8). Grija Lui providenţială îl conduce pe Iacov în familia mamei sale, lângă unchiul său Laban. Asistăm din nou la o întâlnire lângă o fântână, poate aceeaşi cu cea din cap. 24. Dar de astă dată nu auzim nici o rugăciu­ne din gura călătorului, nici pentru a-I cere lui Dumnezeu să-i facă parte de o întâlnire fericită, nici mai apoi pentru a-I mul­ţu­mi pentru că îi făcuse călătoria plină de succes. Şi, în plus, nici pe tânăra fată nu o vedem dând apă drumeţu­lui os­te­nit. Ce diferenţe de asemenea în casa lui La­ban! Iacov i-a istorisit „toate aceste lucruri“ (v. 13), dar nu auzim în rela­tarea sa niciodată menţionat numele Domnului, nici amintit felul în care El a binecu­vântat familia lui (de comparat cu cap. 24.35); nici măcar de întâlnirea lui de la Betel nu spune nimic. Care sunt subiectele conversaţiei noastre când ne întâl­nim cu unul din părinţii noştri sau cu vreun prieten creştin? Profităm noi de astfel de ocazii pentru a aborda subiecte care zidesc? Ca să fie aşa, trebuie ca inimile noastre să fie în mod obişnuit preocupate cu El.

 

18  Februarie

Geneza

29.15-35

 

Istoria lui Iacov este cea a disciplinei, altfel spus, a şcolii prin care Dumnezeu îi trece pe ai Săi. Este o şcoală grea, deoarece Evrei 12.11 afirmă – iar experienţa noastră o confirmă – „că orice disciplinare, pentru acum, nu pare a fi de bu­curie, ci de întristare“. Dar obiectivul lui Dum­ne­zeu este: „pentru folosul nostru, ca să luăm parte la sfin­ţenia Lui“ (Evrei 12.10). Şcoala prin care va trece Iacov avea să dureze 20 de ani, care se vor scurge într-o stare vecină cu robia. Şi cum îl va învăţa Dumnezeu lecţiile Sale? Va permite să i se întâm­ple aceleaşi lucruri pe care el le-a pricinuit altora. Iacov, al cărui nume semnifică «cel care ia locul altuia –
25.26 nota f», nu­me deplin justificat, va fi la rândul său înşelat şi jefuit. Îl înşelase pe tatăl său prin aceea că, fiind cel mai tânăr, se dăduse drept cel mai în vârstă! Acum are de-a face cu un tată care îl înşală dându-i fiica cea mai în vârstă în locul celei mai tinere! De câte ori nu descoperim neplăcerile sau răutatea faptelor noastre abia când suferim, la rândul nostru, aceleaşi lu­cruri din partea altora (Judecători 1.7; Isaia 33.1 sf.)!

Singu­rul subiect fericit pe care ni-l prezintă acest capitol este dragos­tea lui Iacov pentru Rahela. Ne gândim la dragos­tea Aceluia care, pentru a ne câştiga, a devenit Robul desăvârşit.

 

Geneza

30.1-24

19 Februarie

 

Aceste versete ne prezintă familia lui Iacov. Pagină importantă a Vechiului Testament, din vreme ce aceşti doisprezece fii ai patriarhului vor deveni ei înşişi, la rândul lor, „doispre­zece patriarhi“ (Fapte 7.8) şi îşi vor da numele seminţiilor lui Israel! Prin ei se vor împlini promisiunile făcute lui Avraam şi lui Isaac, precum şi cele date lui Iacov în noaptea sa la Betel. Din Levi vor descinde preoţii, din Iuda regii, apoi Mesia Însuşi.

Membrii acestei familii sunt, cu excepţia lui Iosif, asemenea conducătorului lor: proiecte, rivalităţi, acţiuni dubioase – acestea îi ca­racterizează. În ciuda aces­tor rătăciri, Dum­nezeu are ochii îndreptaţi spre această familie şi vrea s-o binecuvânteze. Tot astfel şi astăzi, familiile celor cre­dincio­şi sunt preţi­oase inimii Domnu­lui. El ne cunoşte pe fiecare pe nume şi chiar de la primii noş­tri paşi ne pregăteşte pentru serviciul pe care ni l-a destinat. Şi care este chemarea glorioasă a celor credincioşi astăzi? Oare nu aceea de a fi „o îm­părăţie, preoţi pentru Dumnezeul şi Tatăl Său“? (Apoca­lipsa 1.6).

Naşterea lui Iosif, simbol al lui Hristos, anunţă pentru familia lui Iacov sfârşitul robiei şi întoarcerea în ţara promisă (v. 25). Din punct de vedere spiritual, şi astăzi este la fel: din clipa în care Hristos Şi-a ocupat locul ce I se cuvine în casele şi în inimile noastre, suntem în măsură să gustăm eli­berarea şi binecuvântarea cerească.

20  Februarie

Geneza

30.25-43

 

Sărmanul Iacov se agită, speculează, rivalizează cu Laban în şiretenie şi vicle­nie, încercând să se îmbogă­ţească prin inteli­genţa şi eforturile sale. Este trist să vedem un credincios în luptă cu oamenii lumeşti pentru bunuri pămân­teşti. Isaac îi dăduse un cu totul alt exemplu fiului său Iacov (26.15-22).

În 1 Timotei 6.6-10, apostolul pune în contrast cu dorinţa de îmbogăţire, sfinţenia, care, însoţită de mulţumire, este un mare câştig. Iată deci dublul câştig, adevăratele bogăţii pe care merită să le căutăm:

1) sfinţenia, adică le­gătura cu Dumnezeu, despre care ne vorbeş­te altarul. În exilul său însă Iacov n-a avut altar, nici legătură conştientă cu Dumnezeu.

 2) mulţumirea, pe care patriarhii au de­prins-o trăind în corturi şi pe care Iacov însuşi avea şi el s-o experimenteze (25.27). Apostolul Pavel în­văţase personal să fie mulţumit în împrejurările în care se găsea (Filipeni 4.11). Cât de greu este să fii mulţumit întotdeauna! Totuşi mărturia cea mai bună pe care o putem da celor din preajma noastră este aceea de a le arăta că suntem mulţumiţi cu ceea ce ne dă Dumnezeu. Iar El ni L-a dat pe propriul Său Fiu şi, împreună cu El, toate lucrurile (Romani 8.32).

 

 

Geneza

 31.1-21

21 Februarie

 

Dincolo de tot ce este neplăcut în comportarea lui Iacov, trebuie să recunoaştem totuşi răbdarea lui. Fără să se plângă, îndură greutăţile şi lipsurile, precum şi toată nedreptatea din partea lui Laban. Ceea ce-l sus­ţi­ne este amintirea ţării date de Domnul lui Avraam şi seminţei lui. El n-a uitat promi­siu­nea pe care i-o făcuse Dumnezeu la Betel, de a-l aduce înapoi în „ţara părinţilor săi“. Această spe­ranţă a rămas vie în inima lui şi momentul împlinirii ei în sfârşit a sosit. Creştini, străini pe pământ, nu avem şi noi o promisiune de la Domnul cu privire la Ţara cerească în care El ne va primi curând? Această speranţă ar trebui să ne dea toată răbdarea şi curajul de care avem nevoie pentru a suporta greutăţile şi chiar nedreptatea.

Este trist să vedem că, în timp ce ascultă de po­runca Domnului (v. 3), Iacov rămâne neschimbat în ca­rac­terul său meschin: îl înşală pe Laban, fugind fără să-i spună. Nu arată aceasta o lipsă de în­cre­dere în Dumnezeu? Cel care-i poruncise lui Iacov să se întoarcă (v. 3) nu-i putea permite lui La­ban să-l reţină (v. 24). Şi Laban n-ar fi putut decât să se plece, recunoscând precum odinioară: „lucrul acesta vine de la Domnul“ (24.50).

 

 

 

22  Februarie

Geneza

31.22-55

 

Fiind anunţat de fuga lui Iacov, Laban por­neş­te în urmărire şi îl ajunge din urmă. Ca om din lume, viclean şi ipocrit, el foloseşte cuvinte de linguşire, deşi inima îi este plină de invidie şi de ge­lo­zie. Pretinde că are o afecţiune deosebită pen­tru fiicele lui şi pentru copiii acestora, deşi întotdeauna a fost pre­o­cu­pat numai de propriile interese (v.15). Se preface că se teme de Domnul (v. 29, 53), în timp ce îşi caută cu energie falşii dumnezei.

Este trist să o ve­dem pe Rahela acordând valoare aces­tor idoli. Aceşti terafimi corespund pen­tru noi lucrurilor din lume pe care nu ne hotărâm să le abandonăm şi pe care credem că le putem lua cu noi pe drumul spre Patria noastră. Pentru un timp putem să ni le ascundem în adâncul inimii, să nu le vadă ochii nimănui. Fie ca Dum­nezeu, care vede totul, să ne dea puterea de a dis­cerne şi de a respinge cu hotărâre tot ce ia locul Domnului Isus în afecţiunile noastre! Aceştia sunt idoli.

În cele din urmă, Iacov şi Laban se despart. Movila va constitui o graniţă între ei. Nici un teren comun între cel credincios şi omul lumesc, chiar dacă aparţin aceleiaşi familii! Iacov va oferi o jertfă (v. 54); ştia ce semnificaţie are aceasta înaintea Domnului şi cum să I-o aducă.

 

 

Geneza

32.1-21

23 Februarie

 

Evrei 1.14 ne învaţă că cei credincioşi beneficiază de slujirea îngerilor – aproape întotdeauna fără ştirea lor. La plecarea sa din Canaan, Dumnezeu voise cumva să-i prezinte lui Iacov pe aceia pe care avea să-i folosească pentru a-i purta de grijă în timpul exilului său (28.12). Acum, în momentul întoarcerii, îngerii de la Mahanaim îl întâmpină pe patriarh în semn de bun venit în ţara promisiunii. Dar Iacov nu este în starea de a se bu­cura de bunătatea lui Dumnezeu care-i ascultase rugămintea de odinioară (28.20, 21). Într-adevăr, inima lui nu este eliberată de teama specifică omului. Dacă nu-l mai are pe Laban în spate, pe urmele lui, îl are încă îna­inte pe Esau şi tremură la perspectiva întâl­nirii cu el. Sigur că recurge la rugăciune (v. 9-12), dar imediat după aceea ia toate măsurile de prevedere pe care şi le-ar putea imagina cineva, ca şi cum nu ar fi crezut că Dumnezeu poate să-l scape. Oare nu-i asemănăm noi uneori?

Să observăm şi atitudinea servilă a lui Iacov
(v. 18, 20), deşi binecuvântarea tatălui său îl înălţase ca stăpân al fratelui său. Nu credeţi că, în lo­cul acestei puneri în scenă şi al tuturor acestor aranjamente circumspecte, Iacov ar fi făcut mai bine să meargă în fruntea cetei sale şi, încrezându-se în Dum­nezeu, să-i ceară cu curaj iertare fratelui său faţă de care greşise?

 

24 Februarie

Geneza

32.22-32

 

O a doua noapte memorabilă se înscrie în istoria lui Iacov. Această luptă cu îngerul este ca un rezumat al întregii sale vieţi de până acum. Întotdeauna a căutat binecuvântarea prin propria strădanie; prin aceasta s-a opus lui Dumnezeu. Acum constată că puterea omu­lui nu poate învinge şi predomina. Este suficientă doar o atingere a lui Dum­ne­zeu (v. 25) şi toată puterea lui este nimicită. Iacov este obligat în felul acesta să înceteze să se mai în­creadă în sine. El în­vaţă acest adevăr fundamen­tal al vieţii credin­cio­sului: „când sunt slab, atunci sunt tare“ (2 Co­rin­teni 12.10) şi în acel moment triumfă, de­cla­rând prin credinţă: „Nu te voi lăsa să pleci decât dacă mă vei binecuvânta“ (v. 26; Osea 12.4). Victorie a rugă­ciu­nii! El obţine binecuvântarea sub forma numelui Israel, cel atât de mare în planurile lui Dumnezeu, în Scriptură şi în isto­rie, nume care ne vorbeşte despre Hristos Birui­torul, Prinţul, adevăratul Israel al lui Dumnezeu.

Dragi creştini, Dumnezeu doreşte să ne facă învingători. Dacă ne opreşte pe calea pe care am ales-o prin voia noastră şi ne ia puterea firească, o face pentru a ne da puterea Lui.

Iacov îşi va aminti de Peniel. Toiagul său îi va vorbi fără încetare de acest loc. Coapsa i-a fost luxată (scrântită), dar i-a fost eliberat sufletul (Rom. 7.24, 25).

Geneza

33.1-20

25 Februarie

 

După ce Dumnezeu i-a schimbat numele în Avraam, vechiul său nume, Avram, a dispărut pentru totdeauna. Spre deosebire de el, numele lui Iacov rămâne în continuare, iar noul nume, Isra­el, îi devine familiar numai mult timp după Peni­el. Acesta este un semn că bătrânul Iacov, „cel care ia luat locul altuia“
(25.26 nota f), n-a încetat să se manifeste. Totuşi harul divin a fost evident faţă de el şi familia lui. Domnul răs­punsese la rugăciunea lui din cap. 32.11, înduplecând inima lui Esau (v.4). Şi, pentru a sublinia că într-adevăr lucrarea este a lui Dumne­zeu, că darurile pre­gătite de Iacov au fost absolut inutile în faţa dispoziţiilor de necontestat ale lui Esau, v. 8 ne arată că Esau nici măcar nu le-a înţeles rostul. Totuşi vedem că reapar temeri­le sărmanului Iacov. În faţa lui Esau care voia să-l apere, el ar fi putut da mărturie despre încrederea sa în protec­ţia Dumne­zeului atotputernic: în loc de aceasta, el se strecoară printr-o minciună, spunând că se va duce la Seir, în timp ce va pleca la Sucot. După aceea, ceea ce este şi mai rău, îşi construieşte o casă (v. 17) şi îşi cumpără un ogor (v. 19), negându-şi astfel de două ori poziţia de străin pe pământ. Con­se­cinţele nu în­târzie să se arate: au loc însoţiri rele ce duc la necinstirea fiicei sale şi la gro­zava răzbunare a doi dintre fiii săi, tristul subiect al cap. 34.

26  Februarie

Geneza

35.1-15

 

După evenimentele ruşinoase care au avut loc în familia lui, Iacov este tulburat, descurajat (34.30). Dar Dumnezeu nu doreşte să-l lase în această stare şi îi spune: „Ridică-te, suie-te la Betel, locuieşte acolo, ridică acolo un altar“ (v. 1). Betel, casa lui Dum­nezeu, este locul prezenţei Sale. Acelaşi glas divin îl invită pe creştin în prima zi a săptămânii să în­ceteze să se mai ocupe de afacerile lui, pentru a merge la locul unde Domnul a promis că va fi prezent şi pentru a I se închina în duh şi în adevăr. Dar îna­inte de a putea să asculte – Iacov o ştia bine – un lucru este obligatoriu. Cortul său ascundea obiecte care nu se potriveau cu prezenţa sfântă a lui Dumnezeu: trebuia deci ca terafimii lui Laban să nu mai fie în cortul Rahelei. Aceşti „dum­nezei străini“ toleraţi timp îndelungat trebuia scoşi afară fără milă, înainte de a se înfăţişa înaintea Domnului. Abia după aceasta Iacov poate să se ducă la Betel, loc pe care a încetat să-l mai găsească „înfricoşător“. Zideşte acolo un altar, amin­tindu-şi cu recunoş­tinţă de binecuvântările pe care le-a primit şi Îl aude pe Dumnezeu confir­mând toate promisiunile Sale. După ce a judecat şi părăsit tot ce nu era potrivit cu slujba sa înaltă, adoratorul este copleşit în prezenţa lui Dumnezeu de multiple binecuvântări şi de o mare răsplată (Osea 14.8).

 

Geneza

35.16-29

27 Februarie

 

O nouă etapă din viaţa lui Iacov! Pe când se află încă pe drum au loc simultan naşterea lui Beniamin şi moartea Rahelei. Calea creşti­nu­lui este presărată atât cu bucurii, cât şi cu sufe­rin­ţe. Ca şi Iacov, el poate „ridica stâlpi de aduce­re-aminte“ (v. 14, 20).

Cele două nu­me date copilului vorbesc fiecare despre Domnul Isus. Ben-Oni (fiu al durerii mele) este numele Celui pe care Israel Îl va jeli „cum plânge cineva pe singu­rul lui fiu“ (Zaharia 12.10); este numele Celui care a fost El Însuşi lovit pe pământ, om al du­rerii şi obiş­nuit cu suferinţa. Dar în acelaşi timp El este adevăratul Beniamin (fiu al dreptei), Fiul de la dreapta Tatălui, căruia Dumnezeu i-a spus: „Şezi la dreapta Mea“ (Psalmul 110.1; citat întâlnit de nenumărate ori în N. T.). Cele două nume purtate de ace­eaşi persoană sunt de nedespărţit. Ele ne amin­tesc că suferinţele şi gloria lui Hristos nu pot fi disociate (1 Petru 1.11).

Un alt nume în lectura noastră ne face să ne gândim la Isus: Betleem (v. 19), unde avea să Se nască Mântuitorul. Acolo este mormântul Rahelei, locul lacrimilor men­ţionate la început de Evanghelie (Matei 2.18), dar şi locul unde s-a vestit lumii cea mai mare bucurie din toate tim­purile (Luca 2.10).

 

 

28–29  Februarie

Geneza

36.1-43

 

După naşterea lui Beniamin, familia lui Iacov este completă (35.24). Dar în paralel cu ea familia lui Esau prosperă. Ea însumează numeroase căpe­tenii, chiar şi regi. Unii tineri sunt dor­nici să devină lideri, dar cu mult mai bine este a asculta de Domnul şi a-i sluji pe ai Săi decât a avea autoritate asupra altor persoane. Domnul îi învaţă pe uce­nicii Săi: „Ştiţi că cei care sunt consideraţi că stăpânesc peste naţiuni domnesc peste ele; … între voi nu este aşa … oricine ar vrea să fie cel dintâi între voi va fi robul tuturor“ (Marcu 10.42-44).

Printre oame­nii puter­nici amintiţi în acest capitol, unul a găsit izvoa­re fierbinţi în pustiu, imagine a tuturor decep­ţiilor aces­tei lumi şi a lucrurilor care niciodată nu vor potoli setea (v. 24). Un altul, Amalec, avea să devină cel mai aprig duşman al lui Israel şi cu care poporul Domnului va avea de-a face în întreaga sa istorie.

Sfârşitul v. 8 ne aminteşte că Esau este Edom! Numele de Iacov, „cel care ia locul altuia“, a fost schimbat în Israel, „Prinţul lui Dum­nezeu“, în timp ce Esau a fost numit Edom (25.30), care semnifică „roşu“, „supă“. Te­ri­bilă ironie! Acest om şi toţi urmaşii săi, din neam în neam, au fost condamnaţi să poarte numele de blid de mâncare, cel dat în schimbul bine­cuvân­tării.

 

Geneza

37.1-17

1 Martie

 

Începem astăzi frumoasa istorie a lui Iosif. Pro­ba­bil că în întreaga Scriptură nici o persoană nu-L întruchipează mai bine pe Domnul Isus decât o face Iosif. Subiect al dragostei tatălui său, el este în acelaşi timp victima urii şi a gelo­ziei fraţilor săi, fiii lui Israel (comparaţi cu Ioan 3.19; Matei 21.38). El aduce mărturie îm­potriva lor despre răutatea lor (v. 2) şi în faţa lor despre viitoarea sa înălţare pe care ei refuză să o creadă. Astfel Hris­tos, centrul profeţiilor privind pămân­tul (v. 7) şi cerul (v. 9), a fost martorul credincios şi adevă­rat atât împotriva lumii, mărturisind despre lucră­rile ei rele (Ioan 7.7), cât şi înaintea lumii, mărtu­risindu-Şi gloriile Sale viitoare (Matei 26.64).

Iacov l-a îmbrăcat pe Iosif într-o haină pestriţă, semn vizibil al bunăvoinţei pe care i-o acorda. Domnul Isus, de asemeni, a fost prezentat public ca subiect al plăcerii Tatălui (Matei 3.17; Fapte 2.22). Iosif este pentru fiecare dintre noi un model de ascultare. „Iată-mă“ (v. 13), răspunde el tatălui său când îl trimite să-i viziteze pe fraţii lui care îl urau nespus. Dar ce strălucit exemplu avem noi în Domnul Isus! El S-a prezentat pe Sine Însuşi în perfectă ascultare când Tatăl a dorit să-L trimită: „Iată-Mă, vin; … este desfătarea Mea, Dumne­zeul Meu, să fac plăcerea Ta“ (Psalmul 40.7, 8).

 

2 Martie

Geneza

37.18-36

 

Drumul lung parcurs de Iosif în căutarea fraţilor săi aminteşte de cel parcurs de Fiul lui Dumnezeu să caute şi să mântuiască ce era pier­dut. Drum al golirii de Sine Însuşi mai întâi: fiind Dumnezeu, S-a făcut Om. Drum al umilirii Sale apoi – până la moarte, şi chiar „moarte pe cruce“ (Filipeni 2.7, 8).

Urmează crima, ale cărei detalii vorbesc toate de­spre crucea lui Hristos: ei fac planuri mişeleşti ca să-l ucidă pe cel care  venise să le slujească (Psal­mul 109.5; Ieremia 11.19; Ioan 11.53); „se strâng contra sufletului celui drept şi con­damnă sângele nevinovat“ (Psalmul 94.21); îl dez­bracă de haina lui (Psalmul 22.18) şi-l aruncă în groapă, imagine a morţii.

În cele din urmă îl vând pe Iosif pentru douăzeci de arginţi ca rob la stră­ini. Unul însă mult mai mare decât el a fost vândut pentru treizeci de arginţi, „preţ scump“, conform estimării lor (Za­haria 11.13), apoi a fost dat lui Pilat prin mâna iudeilor. Cât de mare trebuie să fi fost durerea lui Iosif! Şi cu cât mai mare trebuie să fi fost tulburarea Celui pentru care Iosif nu este decât o slabă imagine, când El a trecut prin toate aceste dureri, prin moarte şi prin despăr­ţirea de Dumnezeu, în numele dragostei Sale nemărginite pentru voi şi pentru mine!

 

 

Geneza

39.1-16

3 Martie

 

Cap. 38 este intercalat în istoria lui Iosif pentru a ne arăta, prin exemplul fratelui său Iuda, ce păcate grave şi ce dezordini pot să apară în familie prin înlăturarea lui Hristos, adevăratul Iosif. Prin contrast, în cap. 39 îl regăsim pe Iosif în Egipt, tânăr temându-se de Dumnezeu, păstrându-se curat şi despărţit de lume. De aceea lui Dumnezeu Îi place să arate că această smerenie îi este agreabilă şi îi binecuvântează în mod evident toate activităţile martorului Său cre­dincios. Când vine ispita, Iosif o respinge (v. 8), nu-şi plea­că urechea la ea (v. 10), fuge (v. 12; priviţi-l în contrast cu Samson în Judecători 16.16, 17).

Tineri credincioşi, fără îndoială că vine ziua când va trebui pentru un timp părăsiţi casa părinţilor şi locuiţi într-un mediu ostil şi periculos. Fie ca acest exemplu al lui Iosif, şi el departe de familie, să vă încura­jeze în conflictele pe care le veţi avea în mod ine­vitabil! „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea?“ întreabă psalmistul. „Păzindu-se după Cuvântul Tău“, răspunde el imediat. El este înarmat pentru ziua ispitirii: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta“ (Psalmul 119.9, 11) – iată cel mai bun lucru, în cel mai bun loc, pentru cel mai bun ţel.

 

 

4 Martie

Geneza

39.17-23; 40.1-8

 

Încă o dată Iosif a avut de suferit o grozavă nedreptate. Sub o măr­turie falsă el este condamnat şi aruncat în temniţă în mijlocul prizonierilor. Psalmul 105.18 îi de­scrie suferinţele fizice şi morale: „I-au strâns picioarele în butuci, sufletul său a intrat în fiare“. Încă o dată aceste suferinţe le prefigurează pe cele ale Mân­tuitorului. Au pus mâna pe Isus (Marcu 14.46), au adus măr­turii false împotriva Lui (Matei 26.59, 60), „a fost socotit printre cei fără de lege“ (Marcu 15.28), El, Cel care „n-a făcut nimic rău“ (Luca 23.41).

Temniţa era plină de prizonieri vinovaţi. Cât de mişcător este să vedem că Iosif, aflat în mij­locul lor, nu se consideră superior pentru că este nevino­vat, nici dezgustat sau des­curajat, ci continuă să slujească! Aceasta ne duce cu gândul la Omul care a venit să îm­părtăşească starea noastră nenorocită şi dez­nă­dăjduită, pentru a ne sluji cu dragoste. „El umbla din loc în loc făcând bine“, a spus Petru (Fapte 10.38), adăugând: „pentru că Dumne­zeu era cu El“. Tot aşa a fost şi cu Iosif, atât în tem­ni­ţă cât şi în casa lui Potifar (39.3, 21, 23), şi aceasta a fost pentru el o mângâiere şi secretul prosperităţii lui. Fie ca şi noi să ne bucurăm de aceeaşi experienţă fericită pretutindeni şi întotdeauna!

 

 

Geneza

40.9-23

5 Martie

 

Aceşti doi slujitori ai faraonului Egiptului, pa­harnicul şi brutarul, constituie un eşantion al în­tregii omeniri. „Nu este nici o deosebire, pentru că toţi au păcătuit …“ declară Scriptura (Romani 3.22, 23). Toţi au păcătuit împotriva lui Dumnezeu, toţi au meritat mânia Lui, pedeapsa Lui. Dar abia după aceasta apare o di­ferenţă. Unii primesc, prin har, prin credinţă, vestea bună a mântuirii, în timp ce alţii au per­spectiva înspăi­mântătoare a celei de-a doua morţi. În lume nu există decât aceste două stări: salvat sau pierdut. Din care categorie faceţi parte?

Spre deosebire de brutar, care nu a putut scă­pa de judecata faraonului, astăzi este încă posibil ca, pri­mind Evanghelia harului, să treci din pozi­ţia de păcătos pierdut în aceea de răscumpă­rat al lui Hristos.

Cei doi tâlhari de la cruce ilustrează şi mai bine cele două categorii în care se împarte omeni­rea. Unul rămâne insensibil şi moare în păcatele lui; celălalt, ca răspuns la rugăciunea sa: „Aminteşte-Ţi de mine, Doamne …“, pri­meşte acest răspuns minunat: „As­tăzi vei fi cu Mine în paradis“ (Luca 23.43). Aşa cum aici Iosif este mesagerul harului suveran, Isus, pacea noastră, este primul care, „venind, a vestit Evanghelia: pace vouă“ (Efeseni 2.17).

 

 

6 Martie

Geneza

41.1-13

 

Ieri ne-a fost înfăţişată rugăciunea tâlha­­rului: „Aminteşte-Ţi de mine, Doamne …“ (Luca 23.42). În cap. 40.14, Iosif îi cere paharnicului, care tocmai urma să fie eliberat: „Adu-ţi aminte de mine …“ Cât de trist este să citim în v. 23: „Dar mai-marele paharnicilor nu şi-a mai adus aminte de Iosif şi l-a uitat“!

Răscumpăraţi de Domnul, beneficiari ai marii Sale mântuiri, nu suntem şi noi adesea nerecunoscători, uitându-L pe Cel care ne-a mântuit? Deşi Îi datorăm totul, din ne­glijenţă nu vorbim despre El celor care nu au avut privilegiul de a-L cunoaşte. Domnul ştia cât de uituce sunt inimile alor Săi. Instituind Cina, dându-le pâinea şi paharul, le-a spus: „faceţi aceasta în amintirea Mea!“ (Luca 22.19).

După visul lui faraon, amintirile se trezesc în mintea paharnicului. Cu siguranţă l-a costat mult să spună: „Astăzi îmi aduc aminte de greşelile mele“ (v. 9). Dar el n-a putut vorbi despre Iosif fără a spune unde şi de ce l-a întâlnit. Tot astfel, când noi Îl mărtu­ri­sim pe Isus, Mân­tuitorul nostru, să nu ne temem să facem cunos­cut starea de mizerie şi de păcat în care ne aflam atunci când El  ne-a făcut cunoscut eliberarea.

 

 

 

Geneza

41.14-36

7 Martie

 

Tot aşa cum faraon a fost tulburat de un vis, oamenii de astăzi sunt dezorientaţi, neliniştiţi. Vii­torul îi îngrijorează. Ei se simt la dispoziţia unor catastrofe imprevizibile. Totuşi Biblia conţine tot ce poate şti omul despre viitor. Dar aceste profeţii sunt de neînţeles pentru cei care nu au Duhul lui Dumnezeu. În zadar i-a consultat faraon pe cei mai înţelepţi oameni din împărăţia lui. Înaintea lui Dumnezeu, toată înţelepciunea omenească nu valorează nimic. Atunci apare Iosif. Uşile temniţei i se deschid şi el vine cu înţelepciunea de sus aducându-i lui faraon „un răspuns de pace“. El nu o­mi­te să spună că acest răspuns vine de la Dum­ne­zeu şi nu de la el însuşi (comparaţi cu Daniel 2.28).

Un creştin care se hrăneşte cu Cuvântul lui Dumnezeu ştie mult mai mult despre viitorul lumii decât cei mai avizaţi politicieni. Prin Duhul Sfânt, Dum­nezeu „ne-a dat pricepere“ (citiţi Ioan 16.13; 1 Ioan 2.20; 5.20).

Nu putem nega faptul că, din punct de vedere spiri­tual, trăim într-o pe­rioadă de abundenţă spirituală. Pentru lume, aceasta va fi urmată de o perioadă de foamete prezisă de pro­feţi, „nu foame de pâine, nici sete de apă, ci de auzire a cuvintelor Domnului“ (Amos 8.11 …). Ziua de îndurare se va sfârşi. Citito­rule, eşti tu gata?

 

 

8 Martie

Geneza

 41.37-52

 

Acum se întoarce o pagină importantă în istoria lui Iosif. După suferinţă vine gloria (comp. cu Luca 24.26). Chinuitul aruncat în groapă, robul dintr-o ţară străină, prizonierul din tem­niţă, devine domnul ţării (42.30), salvatorul lu­mii (sau Susţinător al vieţii), cel înaintea că­ruia se pleacă orice ge­nunchi (v. 43 nota f; v. 45 nota g). Fiecare dintre aceste titluri ne vor­beşte de­spre Acela care, odinioară umilit şi dis­pre­ţuit, va fi în curând onorat în eternitate de toţi oa­menii. Isus Nazari­neanul a fost înălţat de Dumnezeu foarte sus şi a fost încununat cu glorie şi cu onoare (E­vrei 2.7). Şi, ca o completare a tuturor acestor glorii, ceea ce-I poate satisface afecti­vitatea, lui Iosif i se o soţie, imagine a Bi­se­ricii, luată din mijlocul naţiunilor (Efeseni 1.20-23). Nu­mele fiilor săi ar putea sugera chinul amar al Mân­tuitorului, chin uitat de acum (Ma­nase, v. 51), pentru a gusta un belşug de roa­de (Efraim, v. 52; comparaţi cu Isaia 53.11).

Psalmul 105.16-21 rezumă această măreaţă povestire. Înainte de a trimite pe pământ foametea pe care o ho­tărâse, Dumnezeu l-a pregătit pe Iosif prin suferinţe. El este un simbol al lui Hris­tos în calitatea Sa de Salvator şi de Susţinător al vieţii lumii şi al familiei lui Israel (Efra­im în­seamnă dublă rodire). Aşa că putem rosti cu ad­­­mi­­raţie: „Vom găsi noi un om asemenea acestuia?“ (v. 38).

Geneza

 41.53-57; 42.1-8

9 Martie

 

Ceea ce Domnul anunţă se împlineşte cu sigu­ranţă. Aşa s-a întâmplat şi cu cuvintele lui Iosif, care sunt de fapt chiar cuvintele lui Dumnezeu. Cei şapte ani de abundenţă se scurg, apoi începe foametea.

Dumnezeu încearcă prin toate mijloacele să în­toarcă spre El gândurile oamenilor. Din această cauză, în lume există pace şi război, belşug şi lipsuri, bucurii şi încer­cări, care apar în viaţa oricărei fiinţe ome­neşti. Dar, vai, oa­menii nu se gândesc deloc să mulţumească Dom­nului pentru bucuriile pe care El li le dă şi nici nu obiş­nuiesc să vină la El pentru a găsi ajutor în în­cer­că­rile lor! Totuşi, aşa cum faraon poruncea „Merge­ţi la Iosif“(v. 55), Duhul lui Dumne­zeu îi în­deam­nă pe oameni să se întoarcă la Mân­tuitorul şi În­suşi El cheamă: „veniţi la Mine…“ (Matei 11.28). Da, să mergem la Singurul care dă belşug care ne poate hrăni sufletele. Şi să profităm, de asemenea, de vremurile de belşug spi­ritual, de libertatea de a ne strânge ca a­dunare, de lectură, ca să ne umplem „ham­ba­rul“ minţii şi al inimilor (Proverbe 10.5). În mo­men­tele de lipsuri sau de sin­gură­tate, de descurajare, cele pe care le-am strâns (în rezervă) ne vor da pu­tere şi bucurie în Domnul. Şi, mai pre­sus de orice, să nu uităm sfârşitul v. 55: „Faceţi ce vă va spune el“ (comparaţi cu Ioan 2.5).

 

10 Martie

Geneza

 42.9-24

 

În timp ce în Egipt au loc aceste evenimente, familia lui Iacov a fost lăsată deoparte, în tăcere. Este ca şi cum Dumnezeu ar fi spus: «După crima voastră, acum, când Iosif nu mai este printre voi, nu mai am nici un interes să vă spun ce va fi cu voi». Aşa este şi cu trista istorie a omului şi, în particular, a lui Israel, după respingerea Mântuitorului. Dar, în răbdarea Lui nesfârşită, El n-a uitat nicidecum obiectul promisiunilor Sale sigure. Aşteaptă nu­mai momentul potrivit pentru a le res­tabili relaţia cu El. Şi momentul potrivit este foametea. Dacă Dum­nezeu permite încercări chiar pentru ai Săi, acestea vorbesc de faptul că lipsurile sau boala survin pentru ca Domnul Hristos, adevă­ratul Iosif, să-Şi poată lua sau relua locul în întregime în vieţile noastre. Să nu ne gândim că trecerea timpu­lui poate şterge cel mai mic păcat; fiecare dintre ele se află sub ochii Domnului, chiar dacă noi le-am uitat, şi, mai devreme sau mai târziu, va tre­bui să-i dăm socoteală pentru aceste păcate.

„Suntem oameni cinstiţi“, îndrăznesc să afirme fraţii crimi­nali în timp ce se prezintă înaintea aceluia care le putea dovedi contrariul şi care îi putea face de ruşine nu­mai spunându-şi numele. Versetul 21 arată însă că după trei zile şi după o nouă conversaţie, conştiinţa lor începe să le vorbească.

Geneza

42.25-38

11 Martie

 

Primindu-şi fraţii cu asprime, Iosif nu inten­ţio­nează să se răzbune, putem fi siguri de aceasta, ci, cunoscând din expe­rienţă răutatea inimii lor, doreşte să-i aducă la ade­vărata pocăinţă. Pen­tru a realiza aceasta foloseş­te suc­cesiv asprimea şi bunătatea, panica şi încu­raja­rea, acuzaţiile şi ospeţele. Toate acestea sunt mânuite cu mare înţelepciune şi ne arată, prin comparaţie, cum lucrează Domnul atunci când doreşte să ne trezească inima şi con­şti­in­ţa. U­ne­ori El trebuie să ne vorbească „aspru“ (v. 30).

Acu­zaţiile pe care le aduce Iosif împotriva fraţilor săi sunt nedrepte. Ei nu sunt spioni. Dar ei simt că Dumne­zeu le vorbeşte şi îşi amintesc de păcatul la care au luat parte cu toţii, de propria lor nedreptate împotriva fratelui lor.

Poate că trebuie să fim supuşi nedreptăţii. În loc să ne supărăm sau să căutăm să ne îndrep­tă­ţim, să ne întrebăm mai curând ce doreşte Dum­nezeu să ne înveţe în acest mod dureros.

Şi pentru Iacov, totul este dirijat spre binele său, chiar dacă el spune în v. 36: „Toate acestea sunt împotriva mea“. Va trebui să înveţe că, dacă Dum­ne­zeu este pentru el, nimic nu poate fi împotriva lui şi că „toate lucrurile lucrează îm­preună spre bine­ pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu“ (Romani 8.28, 31). În acest fel Dumnezeu i-l va reda pe Iosif.

12 Martie

Geneza

 43.1-15

 

Fraţii lui Iosif sunt plini de teamă. Ei tre­buie să se întoarcă la Iosif şi să-i dea o expli­caţie pentru banii pe care i-au găsit în sacii lor. Cum vor fi primiţi?  Să nu stăm departe de Domnul când avem o con­ştiinţă împovărată. Versetul 8 trasează tuturor pă­cătoşilor calea de urmat: „ne vom ridica şi vom merge, ca să trăim“ (comparaţi cu Luca 15.18).

Fraţii şi-au convins tatăl să-l lase pe Beniamin să meargă cu ei şi în cele din urmă au pornit la drum, ducând cu ei un dar: „cele mai renumite roade ale ţă­rii“ (v. 11). Dar oare mai are nevoie de ceva puternicul Iosif, ale cărui hambare sunt pline? Dintotdea­una omul doreşte să aducă ceva lui Dumnezeu. Dar din partea Sa totul este gratuit. El nu poate pri­mi nimic din partea noastră, fie chiar şi cel mai bun lucru. Mierea, mirodeniile, nucile, migdalele sunt produse de lux, inutile pentru cei care nu au grâu. Inimile noastre au nevoie de grâu ceresc, de hra­nă de sus, singura care poate satisface foamea sufletelor. Lumea ne va oferi delicatese, dar Dom­nul Isus, adevăratul Iosif, este Singurul care ne poate da grâu din ţara cerească, descoperindu-Se inimilor noastre.

 

 

 

 

Geneza

43.16-34

13 Martie

 

Cât de greu le vine fraţilor lui Iosif să lase deo­parte propriile resurse! Totuşi trebuie să ac­cepte faptul că datoria lor a fost plătită. Putem fi siguri că socotelile administratorului lui Iosif au fost în regulă, din moment ce le-a spus: „argintul vostru a venit la mine“ (v. 23). Marele Iosif a plătit per­sonal pentru fraţii săi. Tot astfel, Hristos a plătit în întregime preţul păcii noastre. Datoria ne-a fost achitată integral şi numai El cunoaşte ce a în­semnat aceasta. Dar cât timp răul nu este ju­de­cat şi mărturisit, nu putem gusta bucuria părtă­şiei. Masa luată împreună este o imagine a acestei părtăşii care implică o deplină înţelegere, o împărtăşire, o conversaţie între partici­panţi. Oare nu este aşa la Masa Domnului, unde cei credincioşi, toţi împreună, gândesc la suferinţele Lui? Dar aici, din cauza păcatului care pune o barie­ră între ei, Iosif mă­nân­că singur şi fraţii săi mănâncă tot singuri    (v. 32).

Citind aceste capitole, să urmărim de câte ori plânge Iosif (Geneza 42.24; 43.30; 45.2, 14; 46.29; 50.1, 17). Lucru minunat, el nu a plâns nici în groapă, nici în temniţă! Acestea sunt numai lacrimi de dragoste. Ele ne fac să ne gândim la lacrimile Domnului Isus (Ioan 11.35; Luca 19.41).

 

 

14 Martie

Geneza

 44.1-17

 

Plasa se strânge în jurul fraţilor lui Iosif. Îm­prejurări neprevăzute – însă dirijate de o mână credincioasă – îi constrâng  a face cale-ntoarsă şi a se înfăţişa înaintea celui care cu­noaş­te totul. Acum conştiinţa le este atinsă. „Ce să vorbim şi cum să ne îndreptă­ţim?“ (v. 16). Ce progres moral au făcut până în acest moment, faţă de ziua când pretin­deau că sunt „oameni cinstiţi“ (42.11)! De aceea, izbăvirea este aproape.

Ca întreaga istorie a lui Iosif, aceste eveni­mente au semnificaţie profetică. Israel, temporar lăsat deoparte după respingerea lui Hristos, adevă­ratul Iosif, va fi făcut să-şi recunoască crima şi să vadă în Nazarineanul pe care L-au dispreţuit şi L-au răstig­nit, Cel pe care Dumnezeu L-a făcut şi Domn şi Hristos (Fapte 2.36), pe Mesia al lor şi în acelaşi timp pe Fiul Omului care va domni peste în­tregul univers. Dar, ca să poată înfăptui această lucrare în conştiinţă, trebuia mai întâi ca Israel, şi în special seminţia lui Iuda, să treacă printr-o perioadă de mari încer­cări, numită „necazul cel mare“ (Apo­calipsa 7.14). Necazul fraţilor lui Iosif de până în momentul când îşi mărturisesc crima ilustrează neliniştea de care vor avea parte evreii înainte de a-L recu­noaşte şi onora pe Mesia.

 

 

 

Geneza

44.18-34

15 Martie

 

Scopul lui Iosif era să întoarcă gândurile fra­ţilor săi cu peste douăzeci de ani în urmă, lângă groapă, când ei erau insensibili la neliniştea sufletului său pe când le cerea în­durare (42.21); mai voia să-i facă să retrăiască dure­rea bătrânu­lui lor tată pe care îl anunţau cu cru­zime de moar­tea fiului său. Acum Iosif dorea să va­dă dacă ei pot înţelege suferinţa de atunci a fratelui lor mai tânăr şi a tatălui lor. Ei bine, el a reuşit în sfârşit să le mişte inimile! Cât de înduioşător este să-l auzim pe Iuda vor­bind despre bătrânul lor tată şi despre fratele mai tânăr, fiu căpătat la bătrâneţe!

Ce lecţie este aceasta şi pentru noi! Trebuie să ne punem în locul celorlalţi, să le înţelegem bu­cu­riile şi mai ales amărăciunile. Mai mult, tre­buie să pătrundem profunzimea gândurilor dra­gostei Tatălui pentru Fiul Său şi a durerii Sale când Şi-a vă­zut Preaiubitul Fiu în mâinile oamenilor răi şi I-a au­zit strigătul fără să-I poată răspun­de. Şi, în sfârşit, trebuie să încercăm să pătrun­dem suferinţele Fiului când purta povara păcate­lor noastre sub judecata divi­nă şi când, în nemă­surata tulburare a sufle­tu­lui, a fost părăsit de Dumnezeu pentru noi. Nu sun­tem noi, în mod trist, adesea insensibili faţă de aceste aspecte pe care Duhul încearcă să le aducă în preocupările noastre?

 

16 Martie

Geneza

45.1-15

 

Sosise momentul pe care Iosif îl aştepta de mult timp. Câtă răbdare a avut! Dacă s-ar fi făcut cunoscut prea devreme, fraţii săi l-ar fi cinstit de nevoie, ca snopii din visul său, în timp ce inimile lor ar fi rămas reci şi pline de teamă.

Acum fraţii află că guvernatorul Egiptului, cel căruia îi aparţine toată această glorie, nu este alt­cineva decât cel pe care l-au urât şi l-au res­pins ei. Nu numai că el este în viaţă, ci toate lu­crurile îi sunt supuse (Evrei 2.8). Iar purtarea lor cri­mi­nală a fost tocmai mijlocul prin care    s-au împlinit visele lui Iosif. Cât de încurcaţi vor fi fost în ini­mile lor văzând măreţul har a cărui dovadă vie era Iosif! El nu s-a răzbunat, nici măcar nu le-a re­proşat ceva, ci dorea numai fericirea lor. Cât de­spre ini­ma lui, nu este ea plină de bucurie, o bucurie ca cea a Păs­to­rului care a găsit oaia rătăcită? Acum fra­ţilor li se dă un mesaj fericit, să ducă veşti bune, să meargă la tatăl lor şi să-i spună despre gloria celui care i-a iertat. Aceasta este şi misiunea noas­tră, dragi răscumpăraţi ai Domnului, să le spu­nem altora, începând cu cei mai apropiaţi de lângă noi, ce am găsit în Isus şi să istorisim Tatălui Său „toată gloria Lui“ în adunări de închinare.

 

 

 

Geneza

45.16-28

17 Martie

 

Răsplăteşte răul cu bine: aceasta este ceea ce face Iosif cu fraţii săi. Aşa cum ne învaţă Domnul (Matei 5.44), aceasta este cea mai bună cale de a câştiga inima cuiva.

Fraţii au crezut că trebuia să aducă ce era mai bun din ce aveau (43.11), „puţin balsam, puţină mie­re …“. Dar acum pot vedea cât de neînsemnate sunt. Însuşi faraon le promite tot ce este mai bun în ţară, spunându-le în acelaşi timp: „să nu vă pară rău de lucrurile voastre“ (v. 20). Prezenţa Domnului şi bucuria gloriilor Sale sunt înaintea noastră. Lucrurile pământeşti lăsate în urmă pentru El sunt fără valoare, le putem abandona (Marcu 10.29, 30). De asemenea avem do­vada că Isus este viu, glorios, şi că ne aşteaptă în cer: El ne-a trimis Duhul Sfânt ca arvună a moş­te­nirii noastre (Efeseni 1.14).

Să observăm că Iosif nu le dă fraţilor săi nu­mai o ţară în care să locuiască, ci şi tot ce le va trebui în călătoria lor până acolo: Carele? Isus ne poartă de grijă pentru călătorie. Merinde? Cu­vântul Său este hrana noastră. Haine? Hristos poate şi trebuie să fie îmbrăcămintea noastră (Galateni 3.27). În final, rugămintea celui care-şi cunoaşte bine fraţii: „Să nu vă certaţi pe drum!“ (v. 24). Oare noi nu avem nevoie de un ase­menea îndemn?

 

 

18 Martie

Geneza

 46.1-34

 

Dragostea lui Iosif pentru fra­ţii săi şi măreţia iertării sale ne-au ocupat mai mult decât gloria şi bogăţia sa. Pentru aceia dintre noi care trăiesc în familii cu mai mulţi fraţi, nu este aceasta ocazia de a învăţa o mişcătoare lecţie de dragoste şi de sprijin re­ciproc? Dar dragostea lui Iosif pentru tatăl său, Iacov, respectul pe care i-l poartă, bunătatea lui, nerăb­darea de  a-l vedea, graba cu care i-a ieşit în întâmpinare, şi acestea sunt exemple pentru noi. Ne iubim şi ne respectăm noi părinţii în felul acesta?

Familia lui Israel se pune la drum trecând prin Beer-Şeba, „fântâna legământului“ (21.31 nota a)! Promi­siunile îi sunt confirmate aici lui Iacov de către un Dum­nezeu credincios: „Nu te teme să cobori în Egipt!“ îi spune El (v. 3; comparaţi cu Isaia 41.14). Ce schimbare vedem în Iacov, cel care odinioară fusese condus de dorinţele sale! Acum se teme să facă un pas fără Dumnezeu! Şi El îl încurajează, promiţându-i că va coborî cu el. Ne poate Domnul însoţi întotdeauna şi pe noi oriunde mergem?

Urmează o mişcătoare întâlnire cu fiul prea­iubit care pregătise totul pentru a asigura confortul familiei sale. „Mă duc să vă pre­gătesc un loc“, le-a promis Domnul Isus uce­nicilor Săi, „pentru ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi“ (Ioan 14.2-3).

Geneza

47.1-12

19 Martie

 

Marelui Iosif ar fi putut să-i fie ruşine de fa­mi­lia lui de simpli păstori veniţi să ceară grâu pen­tru că erau înfometaţi, de aceşti străini suspectaţi a fi spioni sau hoţi. Dar cine gândeşte aşa nu-l cunoaşte. El îi prezintă în faţa tuturor ca fiind fraţii săi. Pen­tru faraon este în­de­ajuns să ştie că sunt fraţii lui Iosif pentru ca gloria salvatorului Egiptului să se răsfrângă a­supra lor. Iosif se asea­mă­nă şi în acest aspect cu Dom­nul Isus. Lui nu-I este ruşine să ne nu­mească fraţii Săi (Evrei 2.11, 12). Suntem plăcuţi înain­tea lui Dum­ne­zeu în Prea­iubitul Lui (Efeseni 1.6) – acesta este motivul pentru care Dumnezeu ne întâmpină cu toată bunăvoinţa.

Iosif îl prezintă pe tatăl său lui faraon. Ce scenă îndu­ioşătoare şi plină de frumuseţe! Un sărman bătrân, sprij­i­nin­du-se în toiag, îl binecu­vântează pe puternicul mo­narh. După standarde­le lui Dumnezeu, Iacov, omul lui Dum­­nezeu, este mai mare decât regele (Evr. 7.7). În ge­neral, cu cât un om este într-o poziţie mai înaltă, cu atât este mai dis­tant, dar lui Iosif, gloria nu-i micşorează cu ni­mic dragostea plină de tandreţe pentru fraţii săi şi pen­tru fami­liile lor. Proviziile pe care le împarte sunt mă­su­rate „după numărul copiilor“. Admirabilă imagine a re­la­ţi­ei noastre cu Hristos şi a tot ce de­curge din ea! Încă de aici, de jos, ne este oferită „partea cea mai bună“ (v.11). Cre­­dinţa noastră poate să lipsească, dar harul Său niciodată nu lipseşte.

20 Martie

Geneza

47.13-26

 

Împlinirea visului lui faraon era strâns le­gată de persoana lui Iosif. Belşugul ur­mat de foamete l-au făcut cunoscut pe Iosif ca pe cel care menţine viaţa, ca pe salvatorul lumii (v. 25).

Hristos este centrul profeţiei. Curând El va avea domnia universală. Toate familiile naţiuni­lor se vor prosterna înaintea Lui (Psalmul 22.27). Dar credincioşii nu aşteaptă să vină acest moment pentru ca să Îi aparţină şi să I se închine. Isus împlineşte în ei o lucrare. El începe prin a le satisface nevoile sufletelor (Ps. 107.9). Apoi, ca şi Iosif cu egiptenii, lucrează astfel încât, încetul cu încetul, să su­punem totul lui Dumnezeu. Secretul deplinei eli­berări este să-I acordăm dreptul asupra «zilelor noastre, bunurilor noastre, trupurilor noastre, inimi­lor noastre». Domnul nu Se mulţumeşte din partea noastră numai cu o jertfă sau alta. El ne doreşte cu totul, pe temeiul dreptului pe care l-a dobândit a­supra noastră. El ne-a cumpărat cu un preţ ne­spus de mare pentru Dumnezeu (1 Corinteni 6.19, 20), astfel că noi nu ne mai aparţinem nouă înşine, ci am devenit ai lui Dumnezeu şi ai Domnului Isus Hristos (com­paraţi cu Iacov 1.1). De acum de­pindem în între­gime de El, nu numai pentru toate nevoile noas­tre, ci şi pentru a-I aduce roade spre gloria Lui.

 

Geneza

47.27-31; 48.1-7

21 Martie

 

Lunga viaţă a lui Iacov este aproape de sfârşit. El a recunoscut înaintea lui faraon că zilele lui „au fost puţine şi rele“ (47.9). Trecuse prin experienţe dureroase şi, din vina lui, pierduse mulţi ani. Viaţa lui n-a atins nivelul lui Avraam şi al lui Isaac. Oare de ce, dacă nu ştim nimic despre ultimele fapte ale acestor doi patriarhi, sfârşitul lui Iacov este consemnat atât de amă­nunţit? Cu siguranţă datorită faptului că acest sfârşit triumfător subliniază şi glorifică harul lui Dumnezeu faţă de acest om; este o încununare a lucrării răbdătoare a disci­plinei Sale, ale cărei roade suntem datori să le admirăm. Iacov îşi revede viaţa şi evocă etape din ea: Luz, numit Betel, unde i S-a descoperit Dumnezeu, Efrata şi moartea Rahelei … Să ne imaginăm că drumul vieţii noastre se sfârşeşte. Toate privirile noastre înspre trecut vor accentua în­durarea Celui care, cu aceeaşi dragoste, ne-a con­dus, ne-a sprijinit, ne-a mustrat sau ne-a mângâiat. Acum Iacov se apleacă cu faţa la căpătâiul patului (47.31), unde, con­form cu Evrei 11.21, se închină rezemat pe vârful toiagului său de călător. Să nu aşteptăm sfârşitul zilelor noastre pentru ca să răspundem ca Iacov la iubirea Domnului Isus, ci s-o facem chiar acum!

 

 

 

22 Martie

Geneza

48.8-22

 

„Prin credinţă, Iacov, când era pe moarte, i-a binecu­vântat pe fiecare dintre fiii lui Iosif“ (Evrei 11.21). Dând celui mai tânăr binecuvântarea celui mai în vârstă şi invers, gândul îl va fi purtat spre tristul incident din capitolul 27. Acum este orb, cum fusese şi Isaac, dar ştie să discearnă gândul lui Dumnezeu. Se spune că Iacov nu a umblat niciodată atât de bine ca atunci când era şchiop şi n-a «văzut» niciodată atât de bine ca atunci când era orb. El Îl cheamă pe Dumnezeul care fusese păstorul său până în ziua aceea (v. 15). Cunoştea din experienţă munca şi greu­tăţile unui păstor (31.38-40). Acum se pune în locul oii şi-şi aminteşte de grija răbdătoare a Păsto­rului al Cărui subiect fusese.

Ca şi Iacov, David îşi face ucenicia păscând „oile tatălui său“ (1 Sa­muel 17.34). Mai târziu el va fi numit „păstorul poporului Israel“ (2 Samuel 7.7, 8). Cu toate acestea, în Psalmul 23 va scrie: „Domnul este Păstorul meu“. Fiecare dintre noi cunoaşte numele scump cu care Se prezintă Dom­nul Isus: „Eu sunt Păstorul cel bun“ (Ioan 10.11, 14). Este numele pe care Şi l-a justi­ficat dându-Şi via­ţa pentru oile Sale dragi, purtându-le de grijă şi conducându-le întreaga lor viaţă, fără ca ele să ştie, aşa cum l-a condus Dumnezeu pe Iacov. Dar putem oare spune fieca­re, ca Iacov şi ca David, „El este Păstorul meu“?

Geneza

49.1-18

23 Martie

 

Avem înainte încă un capitol de natură profe­tică. În aceste ultime cuvinte ale lui Iacov găsim întreaga istorie a poporului Israel, ca şi cum ne-ar fi prezentată anticipat în rezumat. Sub ju­de­că­tori şi regi, poporul a devenit stricat ca Ruben (35.22); L-a uitat pe Domnul pentru idoli. Apoi, ca şi Simeon şi Levi în cap. 34, şi-a arătat violenţa în respingerea pro­fe­ţilor şi chiar a lui Mesia, ceea ce a dus la împrăştierea lor printre naţiuni. Hristos este repre­zentat prin Iuda, seminţie de care este legat prin naştere. Domnia şi sceptrul împărăţiei sunt numai ale Lui. După aceasta vedem Israelul împrăştiat sub judecata lui Dumnezeu, angajat în activităţi co­merciale şi în acelaşi timp sub robia naţiunilor. Pe­rioada actuală este personificată prin Zabulon şi Isahar. Cât despre Dan, el îl reprezintă pe Antihristul, un iudeu care în viitorul apropiat va fi primit de Israel ca Mesia. „Un şarpe pe cărare“ este un grozav simbol al puterii satanice care va lucra a­tunci nestânjenită. Înainte de această perspec­tivă îngrozitoare, rămăşiţa credincioasă va putea con­ta numai pe eliberarea de sus: „Aştept mântu­irea Ta, Doamne!“ (v. 18). Această aşteptare este ideea călăuzitoare din Psalmii 130 şi 131. Cât despre noi, Îl aşteptăm noi pe Domnul?

 

 

24 Martie

Geneza

49.19-33

 

Când Biserica va fi luată, „ceasul încercării“ va veni „peste tot pământul locuit“ (Apocalipsa 3.10). O rămăşiţă credincioasă a lui Israel va trece prin acest necaz grozav. Putem vedea aceasta în cu­vintele pe care Iacov i le adresează lui Gad. Be­ni­amin ne vorbeşte despre Împăratul (Hristos) care Îşi aşază împărăţia după nimicirea duşmanilor Săi, în timp ce Aşer şi Neftali reprezintă poporul binecuvântat în final prin în­temeierea împărăţiei.

Deşi copilul lui Dumnezeu ştie că nu va fi pe pământ în acea vreme, el trebuie să fie interesat de aceste lucruri şi să se bucure, gândind că ade­văratul Iosif (Hristos), care a fost urât şi res­pins, va avea puterea supremă şi va fi acolo spre bine­cu­vântarea întregii lumi. „Iosif este vlăstar de pom roditor, … ramurile sale dau lăstari peste zi­d“ (v. 22), trecând peste hotarele lui Israel. Bine­cu­vântările vor atinge şi naţiunile care sunt străine de promisiuni. Astfel, Isus, adevăratul Iosif, „a fost despărţit de fraţii Săi“ (lit: nazarean – v. 26, nota b). Pe cel odinioară „întărâtat amarnic“ şi „urât“ (v. 23), Dumnezeu „L-a înălţat foarte sus şi I-a dăruit un Nume care este mai presus de orice nu­me“ (Filipeni 2.9, 10). Este acest Nume al lui Isus: Dum­nezeu Salvatorul, în prezent pentru inimile voastre mai presus decât oricare altul?

 

Geneza

50.1-14

25 Martie

 

Cartea Geneza conţine toate evenimentele majore care privesc familia omenească: naşterea, căsătoria, pier­derea soţiei, a mamei, a tatălui … şi ne pre­zintă credinţa activă trecând prin toate acestea. Sfârşitul lui Iacov este foarte frumos. Pământul bun al Gosenului, unde şi-a petrecut ultimii şap­tesprezece ani din viaţă, nu l-a făcut să uite ţara Canaanului, nici promisiunile făcute de Domnul la Beer-Şeba (46.4). El a arătat fiilor săi importanţa pe care o acorda Canaa­nului, dându-le instrucţiuni precise pentru în­mormântarea lui. Va trebui să se odihnească în această peşteră, Macpela, în care membrii familiei cre­dinţei aşteaptă ziua învierii. Preţul care să-i asigure dreptul la aceasta fusese plătit în trecut.

Funeraliile patriarhului sunt de o mare so­lem­nitate. În general în Vechiul Testament, în­mor­mântarea unui om este pe măsura credincio­şiei sale. Înmormântarea lui Iehoiada şi cea a împăratului E­ze­chia au omagiat evlavia lor (2 Cronici 24.16; 32.33). Astăzi, când un credincios părăseşte lumea, nu se fac ceremonii deosebite. Pentru copilul lui Dum­nezeu, moartea şi-a pier­dut pute­rea, fiind ase­me­nea unui somn care va sfârşi prin în­viere (1 Tesa­loniceni 4.13, 14). Dar chiar dacă moartea şi-a pierdut boldul, să nu uităm niciodată cât L-a costat aceasta pe Cel care a învins-o!

 

26 Martie

Geneza

50.15-26

 

Mai rămăsese încă o durere pentru Iosif după moartea tatălui său: fraţii lui se îndoiau de dra­gostea lui. Gândeau că, odată ce Iacov a murit, Iosif se va răzbuna. Cu câtă tandreţe îi asigură încă o dată, explicându-le gândul lui Dumnezeu şi con­firmându-şi promisiunea de a se îngriji de ei şi de copiii lor! Mulţi creştini se aseamănă cu aceşti fraţi ai lui Iosif. Nu cred că sunt pe deplin ier­taţi (1 Ioan 4.18). Oare nu ne îndoim şi noi de dragostea Dom­nului, deşi El ne-a dat atâtea dovezi despre ea? Inima Sa este deosebit de sensibilă faţă de aceas­tă lipsă de încredere. Este ca şi cum El ne-ar spune: „De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut?“ (Ioan 14.9).

La sfârşitul Genezei vedem cum se conturează aproape toate tainele lui Dumnezeu. Dar, înainte de a se încheia această carte, auzim din nou certi­tudinea credinţei (v. 24). „Dumnezeu vă va cerceta negreşit“, sunt ultimele cuvinte adresate de Iosif fraţilor săi şi singura din faptele lui de credinţă consemnată în Evrei 11.22. Chiar în bel­şugul vieţii plăcute din Egipt, el întrevede ple­carea fraţilor săi şi mutarea oaselor sale în Cana­an. Să imităm şi noi credinţa lui Iosif!

 

 

 

 

Exod

1.1-22

27 Martie

 

Situaţia s-a schimbat radical în Egipt de la Geneza până la Exod. Acum faraon şi poporul său sunt caracterizaţi prin aceea că nu-l cunosc pe Iosif (v. 8; Fapte 7.18). Cel care salvase Egiptul şi susţinuse viaţa unei întregi naţiuni a fost uitat cu desăvârşire! Tot aşa este şi astăzi în lumea al cărei prinţ este Satan. Isus Mântuitorul nu-Şi găseşte loc în gân­durile oamenilor. Şi, în mod similar, ca urma­re a faptului că nu Îl cunosc pe Dumnezeu şi pe Fiul Său, sufletele sunt ţinute într-o grea robie, sub care unele gem, dar de care marea majoritate nici nu se sinchisesc. Această robie sub care Sa­tan îi ţine pe oameni este zugrăvită în chip izbitor prin muncile la care copiii lui Israel erau siliţi fără milă (v. 13). Dar subiectul cărţii Exod este răscum­pă­ra­rea: eliberarea poporului lui Dumnezeu scos de sub această grozavă robie – dar aceasta cere mai întâi descrierea stării sale tragice.

Împăratul cel rău ordonă uciderea băieţilor nou-născuţi în Israel (comp. cu Matei 2.16), dar Dumnezeu Se foloseşte de femei care se tem de El şi care nu tremură la porunca împă­ratului, pentru ca, prin acestea, să înfrângă pla­nu­rile vrăjmaşului. Cât de preţioase sunt pen­tru ini­ma lui Dumnezeu toate semnele de credin­cioşie în mijlocul acestei scene unde domneşte Sa­tan!

 

28 Martie

Exod

2.1-14

 

Dumnezeu, în harul Său, nu a dorit să-Şi lase poporul în robie. El le-a dat un salvator: pe Moise, simbol al lui Hristos, a cărui istorie ne este relatată în numeroase locuri din Scriptură (Fapte 7.20 …; Evrei 11.23 …). În coşuleţul (sau chivotul) pe care i l-a pregătit mama lui avem o imagine a gri­jii deosebite cu care părinţii creştini îşi protejează copiii de influenţele dăunătoare ale lumii din afară. Dar numai această grijă nu este suficientă. Este ne­ce­sară credinţa: coşuleţul trebuia pus pe apă. Şi Dumnezeu răspunde acestei credinţe cu o salvare providenţială. El dirijează totul din um­bră. În fi­nal, porunca lui faraon nu va avea alt rezultat de­cât acela de a pre­găti în însăşi casa lui un răscumpărător pentru Israel.

Ajuns la maturitate, Moise dă dovadă de o credinţă de excepţie, ca şi părinţii săi. Evrei 11. 24 … subliniază cum el refuză viitorul strălucit care i se oferă; el alegesoco­teşte … şi care îi este secretul? „Privea spre răsplătire“. Măreţ exemplu pentru toţi cei care avem înainte această alege­re: lumea cu gloria şi cu plă­ce­rile ei, sau „ocara lui Hristos“! Moise venise pen­tru a-şi elibera po­po­rul. Dar şi din punerea lui deoparte putem des­prin­de învăţături importante. Oricât de mare ar fi afectivitatea noastră, nu-L putem urma pe Hris­tos prin puterea noastră naturală (v. 12; comp. cu Ioan 18.10).

 

Exod

2.15-25; 3.1-6

29 Martie

 

Moise a renunţat la poziţia şi bogăţia lui pen­tru a-şi ajuta fraţii asupriţi. Respins de ei, fuge într-o ţară străină. Acolo, după ce se înfăţişează ca unul care ajută şi poto­leşte setea (v. 17), primeşte o soţie şi devine păstor. Toa­te aceste trăsături ne fac să ne gândim la Fiul lui Dum­nezeu care Şi-a părăsit gloria pentru a veni să cerceteze şi să mântuiască pe poporul Său Israel. Ai Săi nu L-au primit (Ioan 1.11). El este acum departe de lume, ca Marele Păstor al oilor şi ca Mirele Bisericii câştigate prin harul Său şi care acum are parte de respingere, ca şi El.

Au trecut patruzeci de ani din viaţa lui Moise şi Dumnezeu este pe cale să i Se descopere într-o „vedenie minunată“. Pentru Agar, El alesese o fântână, pentru Iacov, o scară, iar pentru Moise, acest misterios rug în flăcări. Poţi spune şi tu unde şi cum L-ai întâlnit pe Domnul?

Dumnezeu doreşte să-i arate lui Moise îndura­rea Sa faţă de poporul ales. În mijlocul cup­torului Egiptului, Israel era, ca şi acest rug, în­cer­cat, dar nu nimicit prin foc. Tot aşa este şi acum pentru răscumpăraţii Domnului. Rostul încercării de foc este să nimicească răul nejudecat din mijlocul lor.

Numai în Hristos, focul divin care a venit din plin asupra Lui nu a găsit nimic care să poată fi mistuit (Psalmul 17.3).

30 Martie

Exod

3.7-22

 

În timpul lungilor ani de servitute în „cuptorul de fier“ al Egiptului (Deuteronom 4.20), Dumne­zeu nu a rămas indiferent faţă de suferinţele po­porului Său. El   Şi-a amintit de promisiunile făcute lui Avraam (Gen. 15.13, 14), lui Isaac (Gen. 26.3) şi lui Iacov (Gen. 46.4). Sosise şi momentul să Se facă cunoscut alor Săi prin Moi­se, prezentându-Se ca Dumnezeul părinţilor lor, care în acelaşi timp este şi Dumnezeul care Se gân­deşte la ei cu dragoste, pentru a-i elibera. Oare nu este în aceeaşi măsură cazul ca El să fie cunoscut de toţi cei care gem sub povara păcate­lor lor? Sta­rea jalnică a făpturilor Sale pierdute nu putea să nu-L mişte pe Dumnezeu, întocmai cum nu putea să nu vadă suferinţele lui Israel şi să nu audă strigătele şi gemetele lor. Da, El nu Se mul­ţu­meşte numai să ia cunoştinţă de „durerile“ lor (v. 7). El adaugă: „Am coborât ca să-i scap“.

Dumnezeu S-a coborât până la noi în Isus şi prin El suntem eliberaţi. Dar S-a oprit El aici? Nu, El a dorit ca mai departe să ne facă poporul Său, să ne pună într-o relaţie cu El şi să ne îmbo­găţească (v. 22). Dumnezeu Îi dezvăluie lui Moise Numele Său: „EU SUNT“, Cel a cărui prezenţă umple eternitatea. El există, El este, toate celelalte decurgând din aceasta (Isaia 43.11, 13, 25).

 

 

Exod

4.1-17

  31 Martie

 

La curtea lui faraon, Moise învăţase toată în­ţelepciunea Egiptului. Dar nu învăţase să-L cu­noască pe „EU SUNT“. Anii petrecuţi în palatul regal nu l-au făcut un instrument potrivit pentru eliberarea poporului său. Uciderea egipteanu­lui a demonstrat tocmai contrariul. După patru­zeci de ani în şcoala lui faraon sunt necesari alţi patruzeci de ani în şcoala lui Dumnezeu, tocmai în Madian. Rezultatul este că Moise nu mai are nimic care să-l facă mândru. Odinioară „puternic în cuvintele lui şi în fapte“ (Fapte 7.22), de­clară acum că nu are vorbirea uşoară şi lasă deoparte toate capacităţile personale. Dar, dacă pe bună drep­ta­te a încetat să se încreadă în sine, el încă nu se încrede pe deplin în Dumnezeu. Trebuie să în­veţe că Domnul, când cheamă pe cineva în slujbă, dă şi puterea necesară pentru împlinire.

Toiagul preschimbat în şarpe arată că, dacă Dumnezeu îi permite lui Satan să lucreze pentru o clipă, tot în puterea Lui stă şi să-i nimicească lucrarea. La cruce, Hristos a triumfat asupra puterilor răului (Coloseni 2.15). Mâna pusă în sân (inima: izvorul răului) care se acoperă de lepră şi care apoi este făcută sănătoasă ilustrează puterea lui Dumnezeu de a îndepărta pata păca­tului.

 

 

 

Exod

4.18-31

1 Aprilie

Înainte Moise plecase fără să fi fost trimis de Dumnezeu. Acum, când îl trimite Domnul, ri­di­că tot felul de obiecţii posibile pentru a nu ur­ma chemarea: inca­pa­-ci­tatea sa (3.11), ignoranţa sa (3.13), lipsa lui de auto­rita­te (4.1), de talent în a vorbi frumos (v.10), de apti­tudini pen­tru această misiune a sa, cu dorinţa ca alt­cineva să o în­de­pli­neas­că (v.13), eşecul primei lui încer­cări (5.23), lip­sa de înţelegere manifestată de fraţii săi (6.12). Oare nu ve­nim şi noi deseori cu asemenea mo­tive pen­tru a nu asculta? Versetele 24-26 ne amintesc de fap­tul că, înainte de a intra într-o slujbă publică, este nece­sar ca slujitorul lui Dumnezeu să-şi fi pus propria casă în ordine. Până acum, probabil sub influenţa soţiei sale, Moise nu-şi cir­cumcisese fiul în semn de condamnare a cărnii. Dum­nezeu o cerea (Gen. 17.10-14) ca pe un lucru necesar şi drept în casa slujitorului Său. Şi aceasta era o proble­mă care trebuia rezolvată sub amenin­ţarea morţii!

Versetele 27 şi 28 ne indică unde sunt chemaţi să se întâlnească fraţii: la muntele lui Dumnezeu – şi, de ase­menea, care trebuie să fie subiectul conversaţiei lor: Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrările Sale minunate.

La începutul capitolului, Moise spusese: „Iată, nu mă vor crede“. Dar Domnul le-a pregătit inimile, astfel că la sfârşitul capitolului putem citi: „şi poporul a crezut“ (v.31, comp. cu 2 Cronici 29.36). Chiar îna­in­te de a fi fost eliberaţi, ei se pleacă înaintea Lui.

2 Aprilie

Exod

5.1-14

 

Egiptul oferă o imagine zguduitoare a lu­mii, altfel spus, a societăţii omeneşti organizate fără Dumnezeu. Prin chiar res­pin­ge­rea autorităţii lui Dumnezeu, lumea  şi-l ia ca şef pe Satan, nu­mit şi „stă­pâ­ni­torul aces­tei lumi“ (Ioan 16.11). Este un ­prinţ dur şi fără scrupule, a cărui ima­gine ni se prezintă prin crudul fara­on. Când unui su­flet începe să i se trezească conştiinţa şi geme pentru eliberare (precum Is­rael în acest capitol), Satan nu precupeţeşte nici un efort ca să-l reţină şi să-l prindă şi mai strâns, împo­vă­rându-l cu munci su­plimentare (vezi v.9). El dis­tra­ge acea per­soană printr-un iureş de acti­vităţi, pentru a-i abate gândurile lă­untrice şi a-l îm­pie­dica să gă­sească timp să se ocupe de nevoile su­fletului său.

Da, am cunoscut şi noi prea bine ce în­seam­nă a geme sub jugul lui Satan, „robi ai păca­tului“ (Ro­mani 6.17), „robiţi diferitelor pofte şi plă­ceri“ (Tit 3.3), incapabili să ne eliberăm prin pro­priile eforturi. Este oare cu putinţă ca dintre citi­torii noştri să se găsească cineva în această stare? Cuvântul lui Dum­ne­zeu îi oferă o eliberare deja împlinită. Hristos, Cel care este mai mare decât Moise, nu numai că a vestit-o, ci El Însuşi a împlinit această răscum­pă­rare. El a smuls sufle­tele noastre de sub groaz­nica robie a diavolului, a lumii şi a păcatului.

 

Exod

5.15-23; 6.1-8

      3 Aprilie

 

Faraon nu dă nimic; dimpotrivă, devine din ce în ce mai sever. În zadar se plâng la el (v.15-18). Nu numai că Satan nu cunoaşte îndura­rea, ci îşi găseşte plăcerea în nenorocirea robilor săi. Abia dacă este satisfăcută o poftă, că apa­re o alta şi trebuie să fie împlinită imediat. Nu­mai Hristos poate satis­face o inimă în mod desăvârşit. Uneori Dum­nezeu rânduieşte lucrurile astfel încât elibe­rarea nu este imediată, pentru ca omul, sim­ţind apăsarea ju­gului vrăjmaşului şi adâncimile stării sale ne­no­rocite, să fie în sfârşit gata să recunoas­că fap­tul că numai Dumnezeu îl poate scăpa de acestea.

Răspunzând la descurajarea robilor Săi (v.23), Dum­nezeu nu le face nici un reproş. Dimpotrivă, este ocazia unei noi revelaţii din partea Lui. DOMNUL sau „Iehova“ este numele pe care Dumnezeu Şi-L ia în relaţia Lui cu Israel. Pentru patriarhi, El era Dumnezeul cel atot­puternic (Ebr. „El-Şadai“), Proprietarul cerului şi al pământului. Acum scopul Lui este de a introduce o relaţie nouă, ceea ce de asemenea Îi aduce un nume nou: „Eu sunt DOMNUL!“. DOMNUL este Cel care nu Se schim­bă niciodată şi care rămâne credincios legă­mântului Său. Pentru noi, credincioşii din vremea harului, El are un nume şi mai scump, acela de Tată, pe care Isus a venit să ni-L facă cunoscut (Ioan 17.26).

 

4 Aprilie

Exod

6.9-30

În v. 6 - 8, Dumnezeu i-a dezvăluit lui Moise întreg planul Său de mântui­re, ca o consecinţă a noului nume, DOMNUL, pe care Şi l-a luat în relaţie cu Isra­el. Şi acest plan de mântuire este încă o dată cer­ti­ficat prin sem­nă­tura Sa: „Eu sunt DOMNUL“. „Eu, Eu sunt Acelaşi, care îţi şterg fără­delegile, pentru Mine, şi nu-Mi voi mai a­minti de păcatele tale“ va confirma Dumnezeu în Isaia 43.25. Este trist să remarcăm că Israel, „din cauza descurajării“ (v.9 nota b: sau a nerăbdării; sau a neliniştii duhului), nu ascultă. Este prima ma­nifestare a ne­credinţei acestui popor, urmată, vai, după cum vom vedea, de un şir lung de căderi similare (Psalmul 106.7).

La rândul său, Moise este din nou îngrijorat şi descurajat. Credinţa lui nu este în măsură să-şi însu­şească Numele şi promisiu­nile DOMNULUI.

Atunci Dumnezeu Îşi îndreaptă atenţia spre ai Săi. Ei sunt amestecaţi cu străinii, dar ochii Lui îi disting şi Îi face plăcere să-Şi amin­tească de nu­mele lor. „Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi“ (2 Ti­motei 2.19). Şi să ne mai amintim şi versetul care este o încurajare pentru credincioşi, orice vârstă ar avea ei: „Ochii Domnului privesc spre cei drepţi şi urechile Lui sunt deschise la strigătul lor“ (Psalmul 34.15; 1 Petru 3.12).

Avem aici numele mai multor membri ai familiei lui Levi care, fie în bine, fie în rău, au jucat un rol important în istoria lui Israel: Core şi fiii săi, cei patru fii ai lui Aaron, Fineas …

Exod

7.1-13

      5 Aprilie

 

În Psalmul 90 (o rugăciune a lui Moise, omul lui Dumnezeu), Moise se referă la vârsta de 80 de ani ca fiind limită a vieţii pentru un om viguros. Totuşi aceasta este chiar vârsta la care el însuşi îşi va începe slujba (v.7). Când Dum­nezeu cheamă un slujitor, El începe prin a anula puterea naturală a acestuia, asigurându-i apoi noi surse de pu­tere care, într-o manieră evidentă, îşi au originea în El Însuşi.

Domnul a făcut cunoscut mai dinainte gândurile Sale lui Moise şi lui Aaron. Acele lucruri care pentru egipteni erau urgii (9.14), în relaţie cu poporul lui Dumnezeu erau numite „semne“ (v.3), rânduite pentru învăţătura lor morală. În felul acesta îi învaţă Dumnezeu pe creştini cu privire la lume, la Satan şi la sărmanele sale victime. Cuvântul Său ne ajută să înţelegem „marile judecăţi“ care se vor abate asu­pra oamenilor fără pocăinţă. Ne mai spune de asemenea despre modul cum Îşi va scoate din această lume poporul răscumpărat, pentru a-l introduce în pa­tria cerească (v.4). De aceea, iubiţi prieteni creştini, ce fel de oameni ar trebui să fim noi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă! (2 Petru 3.11).

Moise şi Aaron prezintă înaintea lui faraon şi a sluji­to­­rilor săi semnele anunţate în cap.4. Vorbind despre vic­toria asu­pra lui Satan (şarpele) şi asupra păcatului (le­pra), putem vedea în ele o ilustrare simplificată a Evan­ghe­liei.

6 Aprilie

Exod

7.14-25

 

Dacă egiptenii nu ţin cont de primele două semne, aşa cum îi spusese Domnul lui Moise, ur­mează al treilea semn, cu adevărat serios: apa transformată în sânge. Apa ne vorbeşte despre li­chidul care răcoreşte şi dă viaţă, în timp ce sân­gele vărsat vorbeşte despre moarte. Cuvântul i-a fost dat omului pentru a-i oferi viaţa, dar, dacă acesta nu îl primeşte şi refuză să creadă, acelaşi cuvânt va deveni pentru el judecată şi moarte (citiţi Ioan 12.48). Astăzi Cuvântul vesteşte harul, dar şi jude­cata pentru cei care nu-l primesc. Într-un fel sau altul, toţi îl vor întâlni, fie în prezent, spre viaţă, fie mai târziu, spre moarte!

Ceea ce vorbise Domnul a venit asupra egip­te­nilor. Nilul, artera vitală a ţării, din care ei îşi făcuseră un zeu, devine acum un obiect care pro­voacă dezgust şi scârbă. Sângele umple râul, ca­nalele, bălţile, iazurile, chiar şi vasele. Toate izvoarele la care lumea îşi potolea setea sunt otrăvite şi uci­gătoare (v.18). Să ne ferim să bem din ele! Şi de această dată vrăjitorii fac acelaşi lucru prin farmecele lor. Prin puterea lui Satan, ei imită ceea ce aduce moartea numai pentru a face şi mai mare nenorocirea poporului. Ar fi făcut mult mai bine dacă   şi-ar fi arătat talentele transformând sân­gele în apă, dar erau incapabili de aşa ceva.

 

 

Exod

8.1-19

      7 Aprilie

 

La porunca Domnului, Aaron îşi întinde mâna şi de data aceasta ţara este invadată de broaşte. Moise a încetat să pună în discuţie poruncile lui Dumnezeu; el are acum siguranţa deplină în Cel care l-a trimis şi, faţă-n faţă cu faraon, îl întreabă: „când (pentru ce timp) să mă rog pentru tine?“ (v.9).

„Măreşte-ne credinţa“, L-au rugat ucenicii pe Domnul (Luca 17.5). Şi aceasta trebuie să fie şi rugăciunea noastră.

După broaşte, păduchii sunt cei care umplu Egiptul. Vrăjitorii, care în două rânduri până atunci îl imitaseră pe Aaron, de această dată sunt învinşi. Nebunia lor a fost dată pe faţă. 2 Timotei 3.8 ne dă numele lor: Iane şi Iambre. Ei îi reprezintă pe pretinşii creştini, cei care au o formă de evlavie, însă fără adevărata credinţă. Pentru a fi creştin nu este suficient să-i imiţi pe cei care sunt adevăraţi copii ai lui Dumnezeu. Cineva poate să ia parte la strângeri, să citească Biblia, să facă multe lucrări bune… şi să nu fie deloc creştin. Nimic nu este mai simplu decât să pretindem că suntem ai Domnului, înşelându-i pe alţii şi, probabil, înşelându-ne şi pe noi înşine. Drag prieten, ai adevărata credinţă, sau numai ceva care se aseamănă cu ea? Destinul tău etern depinde de răspunsul la această întrebare.

 

8 Aprilie

Exod

8.20-32

 

A patra plagă este musca câinească. Roiurile pătrund în case şi ruinează Egiptul, cu excepţia ţinutului Gosen. Din punct de vedere moral, aceste muşte veni­noase ne fac să ne gândim la bârfeli, la gelozii şi la toate sursele de iritare care înveninează relaţiile din familie şi din societate ale oame­nilor din lume, dar care nu-şi găsesc loc în casele copiilor lui Dumnezeu.

Faraon este acum gata să facă oarecare concesii: „Mergeţi – spune el – jertfiţi Dumne­zeului vostru în ţară!“ (v.25). Dar aceasta era imposibil! Domnul poruncise să meargă în deşert cale de trei zile (cap. 3.18). Trei zile: este timpul pe care Domnul Isus l-a petrecut în mormânt între moartea Sa pe cruce şi dimineaţa învierii Sale. Vrăjmaşul voia să ne lipsească de cunoaşterea acestor adevăruri care amintesc de înfrângerea sa. Dimpotrivă, o manifes­tare de închi­nare care nu conţine amin­tirea crucii şi a învierii nu-l deranjează deloc. Lumea admiră viaţa Dom­nului Isus şi îi apreciază pe oamenii de bine. Este o lume cu o religie prop­rie, care nu are nimic îm­potrivă dacă avem şi noi o religie a noastră. Dar crucea şi prezenţa în ceruri a unui Hristos viu, fundamente ale închinării noastre, condamnă lu­mea şi ne despart categoric de ea (Galateni 6.14).

 

 

Exod

9.1-16

      9 Aprilie

 

O ciumă „foarte mare“ se abate de data aceasta asupra vitelor. Dumnezeu cruţă turmele lui Is­rael, din care aveau să fie luaţi miei pentru Paşte şi, mai târziu, pentru alte jert­fe. Apoi erup bube pe oame­ni şi pe animale. Inima regelui rămâne insensibilă, deşi, remarcaţi expresia, „în inima lui“ trimitea Dumnezeu toate aceste plăgi (v.14). Cum se poate explica această îndârjire a lui fara­on împotriva lui Isra­el? Satan ştia că din acest popor trebuia ca, într-o zi, să Se nască Mesia, Unul mai mare decât Moise, care avea să-i elibereze pe oameni de sub jugul lui şi care avea să-l învingă. De aceea el a căutat să-l ţină pe Israel în robie cât mai mult cu putinţă. Dar această încăpăţânare n-a putut face altceva decât să scoată în evidenţă şi mai mult puterea lui Dum­nezeu şi să-i facă numele vestit pe tot pământul (v. 16, citat în Ro­mani 9.17).

Pus înaintea puterii lui Dumnezeu, dar şi a milei Lui, cu care a îndepărtat succesiv broaştele, ţân­ţarii, muştele câineşti …, orgoliosul faraon şi-a împietrit intenţionat inima, refuzând să se pocăiască.

Câte per­soane nu-şi împietresc inima în faţa celei mai mari minuni a harului: Fiul lui Dumnezeu mu­rind pentru mântuirea oamenilor pierduţi!

 

 

10 Aprilie

Exod

9.17-35

 

A fost anunţată şi cea de-a şaptea urgie: grin­dina. Pentru prima dată îi vedem pe egipteni temându-se de Cuvântul Domnului şi punându-şi turmele la adă­post. Scopul catastrofelor permise de Dum­nezeu este acela de a-i face pe oameni să-şi amin­tească de prezenţa Lui. Astăzi suntem atât de mân­dri de progresul ştiinţei, prin care credem că putem controla forţele naturii! Dar Dumnezeu, pentru a ne aminti cine este Stăpânul lumii, permite cataclisme naturale, de­zastre imprevizibile: cutre­mure de pământ, epide­mii, invazii de insecte … toate acestea arătând ce creatură măruntă este omul şi umilindu-i mân­dria (Iov 38.22, 23). Prin orice mij­loace, El caută să întoarcă spre El gândurile oamenilor. În ade­văr, de cele mai multe ori prin asemenea che­mări la or­dine, oamenii sunt făcuţi să mediteze şi să fie pre­ocupaţi cu destinul lor etern. Câte suflete ne­că­jite au găsit în Isus adăpost nu numai îm­potriva furtunilor de aici, de jos, ci şi împotriva judecăţii eterne!

Dumnezeu stabileşte cu grijă intensitatea şi durata încer­cării. Aceasta nu merge mai departe de cât per­mite El. Sunt lovite inul şi orzul, nu grâul, nici alacul (v.31, 32 vezi şi nota b). Cât despre preaiubiţii Săi, ei se bucură de minunata Lui protecţie pe toată perioada furtunii.

 

 

Exod

10.1-11

11 Aprilie

 

„Am păcătuit“, a recunoscut Faraon (9.27). Era aceasta o pocăinţă adevărata? Nu, deoarece, de îndată ce a încetat grindina, el a continuat să pă­cătuiască (9.34) şi intenţionat şi-a împietrit ini­ma. Dar, de acum încolo, Domnul va fi Cel care îi va împietri inima (v.1). Cât de gravă era situaţia! Dum­nezeu vorbeşte o dată, de două ori (Iov 33.14), chiar de mai multe ori. Apoi într-o zi este prea târziu. Cititorule, de câte ori ţi-a vorbit ţie Dumnezeu?

Iată acum lăcustele ameninţând Egiptul deja ruinat. Iosif salvase ţara: faraon o ruina; tot astfel, Satan conduce lumea spre ruinarea ei.

Acum i se face o nouă propunere lui Moise: Numai adulţii să meargă să ţină sărbătoarea. Copiii să rămână în ţară. În acelaşi chip se străduieşte Satan să ne stăpânească sufletele, prin afecţiuni naturale, prin le­gături de familie. Dar să citim din nou răspun­sul măreţ şi impresionant al lui Moise în v. 9. Nici un membru al familiei credinţei, oricât de mic ar fi, nu va rămâne în puterea vrăjmaşului.

Dragi prieteni tineri, să nu credeţi că numai pă­rinţii trebuie să se preocupe de creştinism! Că­minul creştin este o entitate şi de aceea sunteţi che­maţi să-i urmaţi principiile, să vă conformaţi obiceiurilor şi restricţiilor, chiar dacă, personal, nu i-aţi înţeles în totul valoarea şi necesitatea.

12 Aprilie

Exod

10.12-23

 

Tot ceea ce scăpase de grindină este acum distrus de lăcuste. Ce dezastru grozav! „Am păcătuit“, a repetat Faraon cu o evidentă rea-credinţă, urmă­rind numai să fie scăpat de lăcuste. Dar „Dum­ne­zeu nu Se lasă (Lit: nu este) batjocorit“ (Galateni 6.7). Faraon a lăsat să trea­că clipa potrivită (Ieremia 46.17) şi Dum­nezeu îi împietreşte din nou inima. Apoi vine în­tunericul, trei zile întregi de întuneric! Este un semn cu un înţeles evident pentru egipteni. Soarele, sursa de lumină, de căldură, de viaţă, cel pe care-l adorau ca zeu (Ra), apare neputincios înaintea Creatorului universului. Dar în toate casele copiilor lui Israel era lumină. „Oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric“, declară Domnul Isus (Ioan 12.46). Şi, din nou: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă ur­mează pe Mine nicidecum nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8.12). În mijlocul unei lumi pline de umbrele întunecate ale păcatului, credinciosul poate totuşi distinge prezenţa lumi­nii, pe Hristos locuind în el (Ioan 14.23). Ca ur­mare, pentru el totul este limpede: starea lumii, viitorul ei şi starea inimii lui. El ştie unde poate păşi în siguranţă. Ceea ce face poate fi văzut de toţi (Luca 11.36).

 

 

 

Exod

10.24-29; 11.1-10

13 Aprilie

 

Nouă urgii au venit succesiv peste ţara Egiptu­lui. Mai rămânea a zecea, mai grozavă decât toate cele dinainte, a cărei semnificaţie o vom ve­dea în continuare. Ea a fost precedată de o ultimă propunere a lui faraon: „Mergeţi, slujiţi Dom­nului; numai turmele voastre să rămână“ (v.24), care urmărea să împiedice poporul să aducă jert­fele şi darurile. Recunoaştem bine în aceasta eforturile lui Satan de a ne lipsi de Cel care este Jertfa desăvârşită. El face orice pentru a ne lua bucuria lui Hristos, mai ales atunci când venim pentru a-L oferi Tatălui în în­chi­nare. Vai, cât de des îi reuşeşte aceasta! Rezul­tă o pierdere pentru noi, dar, mai presus de orice, Dumnezeu este lipsit de jertfa scumpă pe care o aşteaptă de la răscum­pă­raţii Săi. Şi, la modul ge­neral, răspunsul lui Moise ne amin­teşte că Dum­nezeu are drept nu numai asu­pra noastră, ci şi asupra a tot ceea ce este în posesia noastră.

Moise „a ieşit de la Faraon aprins de mâ­nie“ (v.8). Îl vom vedea în mai multe rânduri pe acest om al lui    Dumnezeu mânios, tocmai pe el, care era „foarte blând, mai mult decât toţi oamenii care erau pe faţa pământului“ (Numeri 12.3; vedeţi E­xod 16.20; 32.19; Levitic 10.16; Numeri 16.15; 31.14). Dar era vorba de gloria lui Dumnezeu şi de binele poporului Său. Are mânia noastră întotdeauna o cauză atât de dreaptă?

14 Aprilie

Exod

12.1-16

 

Ajungem acum la prezentarea Paştelui, într-un ca­pitol dintre cele mai importante din tot Ve­chiul Testa­ment. Răscumpărarea promisă se va împlini în acelaşi timp când asupra Egip­tului se va abate cea mai grozavă dintre ju­decăţi. Păcatul merită moartea şi toţi au păcă­tu­it, atât israeliţii cât şi egiptenii. Dar, pentru ei care făceau parte din poporul lui Dum­nezeu, un miel va muri în locul lor, imagine clară şi emoţio­nantă a lui Isus, „Miel fără cusur şi fără pată … cunoscut în adevăr mai înain­te de înteme­ierea lumii“ (1 Petru 1.19) şi dat morţii la timpul hotărât de Dumne­zeu. «Să ne însuşim această jertfă»: iată ce semnifică «a mân­ca paştele». Hristos a trecut prin focul judecăţii divine: mielul era fript la foc. Şi să ne gândim la chinurile Lui având dureroasa cunoştinţă că păcatul nostru L-a dus acolo; aceasta corespun­de cu ierburile ama­re. Mielul era mâncat în familie. Pă­rinţii, copiii, fie­care din casă îşi avea partea lui.

Drag cititor, ai experimentat tu în mod personal ce înseamnă «a mân­ca paştele»? Ţi-ai însuşit tu prin credinţă moartea ispăşitoare a Domnului Isus? Ziua convertirii, punctul de origine al noii vieţi (v.2), naşterea din nou a copiilor lui Dumnezeu, este o dată care nu trebuie uitată!

 

 

Exod

12.17-27

15 Aprilie

 

Aluatul, simbol al răului, trebuie îndepărtat cu maximă atenţie (cf. 1 Corinteni 5.7, 8). Nu putem să ne însuşim lucrarea lui Hristos şi să ne bucurăm din plin de ea cât timp nu ne-am mărturisit şi nu am abandonat fiecare păcat de care avem cunoştinţă.

Israelitului îi mai rămânea să facă doar un lu­cru, cel po­run­cit de Domnul lui Moise în v.7: trebuia să înmoa­ie un bu­chet de isop în sângele mielului şi să un­gă cu el pragul de sus şi amândoi uşorii uşii casei sale. Fă­când aceasta, capul familiei tre­buia să creadă două lucruri: în­tâi că Dom­nul avea să lovească prin judecată şi, în al doi­lea rând, că sângele avea puterea de a-l proteja pe el şi pe ai săi.

Ca şi copiii din familiile israeliţilor, putem între­ba: „Ce înseamnă această slujbă pentru voi?“ (v.26). Nu este oare aceasta o imagine a scumpului sânge al lui Hristos care ne pune la adăpost de judecată? „Eu voi vedea sângele“ spusese DOMNUL (v.13), în timp ce israeliţii, dinăuntru, nu-l vedeau. Mân­tuirea noastră nu de­pinde de modul în care apre­ciem noi lucrarea lui Hristos, nici de intensitatea sentimentelor noastre cu privire la acest subiect. Nu, ci depinde de felul cum o vede Dumnezeu. Pentru El, sângele are efi­cacitate deplină şi totală în îndepărtarea păcatului. Să ne punem şi noi în­crederea în lucra­rea de­să­vârşită împlinită de Domnul Isus şi acceptată de Dumnezeu (1 Ioan 1.7).

16 Aprilie

Exod

12.28-39

 

În timp ce în casele lor israeliţii mănâncă paştele sub protecţia sângelui mielului, afară, în noapte, domneşte groaza şi nimicirea. Îngerul ni­micitor trece şi loveşte întâii-născuţi şi mari stri­găte de deznădejde răsună în tot Egiptul. Este a zecea şi ultima plagă, imagine a unei judecăţi infinit mai grele, pe care Scriptura o numeşte moartea a doua, pregătită pentru cei care nu s-au pus la adăpost prin Mielul lui Dumnezeu.

Nici o deosebire între un prizonier din închisoare şi Faraon însuşi (v.29). Tot astfel, nu se va face deosebire când toţi morţii, „mari şi mici“, vor sta înaintea scau­nu­lui de judecată din Apocalipsa 20.

Pentru copiii lui Israel sosise timpul să plece. Ei mâncaseră paştele în grabă, cu mijlocul încins, cu încălţă­mintea în picioare, cu toiagul în mână (v. 11), arătând prin aceasta că sunt un popor despărţit, străin, gata de plecare. Suntem şi noi aşa? Prin zelul nostru pentru Dumnezeu, prin detaşa­rea noastră faţă de lucrurile de aici, de jos, prin sobrietatea noastră, pe scurt, prin tot com­porta­mentul nostru, ceilalţi ar trebui să vadă că, fiind răscumpăraţi prin sângele Mielului, suntem în orice moment gata să plecăm spre căminul nostru etern.

 

 

 

Exod

12.40-51; 13.1-10

    17 Aprilie

 

Dumnezeu face ca totul să înceapă din ziua răscumpărării (12.2; 1 Regi 6.1). El instituie paştele ca o rânduială perpetuă. Gândul vrăjma­şului, în ce priveşte Mielul, este „să nu i se mai amintească numele“ (Ieremia 11.19). Dar Dum­nezeu, pentru care lucrarea Fiului Său are un preţ aşa de mare, Se îngrijeşte ca amintirea Lui să fie mereu înnoită. „Este noaptea de ţinut pentru Domnul“ pro­cla­mă El (v.42), şi, mai departe: „aduceţi-vă aminte de ziua aceasta“ (13.3). Înlocuind Paştele cu Cina come­mo­rativă, Domnul Isus le-a cerut alor Săi să facă a­ceasta spre pomenirea Lui (1 Corin­teni 11.24, 25). Aţi răspuns la această dorinţă a Domnului?

În cap. 13, Domnul Îşi declară drepturile asupra sufletului proaspăt răscumpărat (cap.12). Unii cre­dincioşi, mai ales copii cu părinţi creştini, sunt mulţumiţi că sunt mântuiţi şi nu ţin cont de sfinţirea care trebuie să urmeze. Dar aceeaşi voce care a spus: „Eu voi vedea sângele şi voi trece peste voi“ (12.13), cere acum: „Sfinţeşte pe orice întâi-născut … este al Meu“ (13.2). Sărbătoarea Paştelui era strâns legată cu cea a Azimelor. Învăţăm de aici că punerea la adăpos­tul sângelui şi necesitatea unei vieţi sfinte sunt pentru copiii lui Dumnezeu acum două adevăruri indispensabile (de citit şi Tit 2.14).

 

18 Aprilie

Exod

13.11-22

 

„Să istoriseşti fiului tău“, îndem­na v. 8. Dar în v. 14 se poate vedea cum copiii vor fi cei care îi vor întreba pe părinţii lor. Este o atitudine feri­cită când copiii, văzând că părinţii lor se com­por­tă altfel decât lumea, le pun întrebări. Fie ca ei să nu se sfiască niciodată să facă aşa!

Versetul 19 arată îndeplinirea angajamentului lor faţă de Iosif (Geneza 50.25). Oasele patriarhului aveau să-i însoţească pe cei din poporul lui Dumnezeu în că­lătoria lor: imagine a lui Hristos în puterea morţii Sale, pe   care-L purtăm cu noi prin pustiul acestei lumi                (2 Corinteni 4.10)!

Copiii lui Israel au pornit la drum. Dumnezeu avea să le reamintească mai târziu de ziua când i-a luat de mână ca să-i scoată din ţara Egiptului (Ie­re­mia 31.32). Ei urmau să străbată un lung drum ocolit (v.17, 18), pentru a avea timp să înveţe lecţii importante de la Dum­nezeu, aşa cum tre­buie să învăţăm şi noi. Dar Dumnezeu nu S-a mulţumit numai să traseze drumul poporului Său, ci El Însuşi îi însoţeşte, sub forma acestui stâlp de nor ziua, de foc noaptea. Ce har! El este în acelaşi timp prezent pentru a-i călăuzi pas cu pas şi pentru a-i ocroti. Tot astfel şi Isus a făcut această promisiune alor Săi: „Eu sunt cu voi în toate zilele“ (Matei 28.20).

 

 

Exod

14.1-14

19 Aprilie

 

Israel era încredinţat că terminase cu vrăj­ma­şii lui, egiptenii. Totuşi aceştia, mânaţi de un zel ce şi-a greşit ţinta, s-au strâns şi au pornit în ur­mărirea poporului. Israeliţii păreau să fie prinşi în cursă. În faţă: Marea Roşie; înapoi: Fara­on, carele, căpeteniile lui. O, ce groază, ce strigăte disperate! Poporul a trebuit să înveţe că nu există greutate prea mare pentru Domnul. Dimpo­trivă, cu cât este mai grea încercarea, cu atât mai mult Dumnezeu are posibilitatea să-Şi arate puterea minunată.

Ce lecţie şi pentru noi! Când apare o dificultate, o încercare aparent fără ieşire, cum reacţionăm? Prea ades ne îngrijorăm şi suntem agitaţi. Dar ce-i spune Moise lui Israel? El începe prin a-i încuraja: „nu vă temeţi …“, apoi le spune că vor fi eliberaţi: „Domnul va lupta pentru voi…“. În final le dă instrucţiuni uşor de urmat, dar care deseori ne par foarte dificile: „staţi liniştiţi“ (v.13, 14). A sta liniştit înseamnă deopotrivă «a nu face nimic» şi «a-ţi păstra duhul departe de orice frământare». Aceas­tă bătălie nu angaja poporul: ea se purta între Domnul şi egipteni. Cel care i-a păzit pe ai Săi de îngerul nimicitor nu va putea, cu atât mai mult, să-i scape din mâinile oamenilor?

 

 

20 Aprilie

Exod

14.15-31

 

Poporul a ajuns la concluzia că nu putea să se salveze singur. Situaţia lor era disperată … Acum Dumnezeu putea să lucreze. Le-a spus să meargă înainte! Cum, când marea este înaintea lor, Domnul să le poruncească să avanseze? Dar credinţa ascultă şi se bizuie pe Dumnezeu.

Îngerul lui Dumnezeu ca un stâlp s-a aşezat între tabăra lui Israel şi cea a egiptenilor. Acum de cine să se mai teamă poporul? Să ne aducem aminte că Dumnezeu Se interpune întotdeauna ca un scut între noi şi greutăţile noastre. În timpul zilei, în timpul nopţii, grija Lui ne apără de pericolele de care adesea n-avem habar.

Aceasta este eliberarea! Regăsim fazele ei în trei versete din Psalmul 136: „a împărţit în două Marea Roşie, pentru că bunătatea Lui rămâne pentru totdeauna! (v.13); a trecut pe Israel prin mijlocul ei, pentru că bunătatea Lui rămâne pentru totdeauna! (v.14); a aruncat pe Faraon şi oştirea lui în Marea Roşie, pentru că bunătatea Lui rămâne pentru totdeauna!“ (v.15). Nu numai că moartea nu are putere asupra credincioşilor, ci a devenit chiar aliatul lor, arma lor şi întăritura lor. Prin moartea Sa, Hristos l-a nimicit „pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul“ şi i-a eliberat „pe toţi aceia care, prin frica de moarte, erau supuşi robiei toată viaţa lor“ (Evrei 2.14-15).

Exod

15.1-16

    21 Aprilie

 

Ce corespondent are acest pasaj cu privire la Marea Roşie în istoria celor răscumpăraţi de Domnul? În mod cert lucrarea lui Hris­tos şi eliberarea noastră! În timp ce Paştele pre­zin­tă aspectul eliberării de sub judecata lui Dumne­zeu şi Îl arată pe Dumnezeu împotriva păcatului, Marea Roşie ilustrează salvarea păcătosului de sub puterea lui Satan şi Îl arată pe Dumnezeu pentru păcătos. Moartea este învinsă; poporul lui Dumnezeu este de acum luat din acest „veac rău“, înălţat cu Hristos, de cealaltă parte a morţii. Hristos nu este numai Cel care eliberează, ci şi Cel care dă tonul laudelor în mijlocul Adunării (Psalmul 22.22; Evrei 2.12).

„Atunci Moise şi fiii lui Israel au cântat Dom­nului această cântare“ (v.1). Este prima cântare din Scriptură. Cum ar fi putut poporul să cânte sub poverile egiptenilor? (cf. Ps. 137.4). Acum însă bucuria umple inima tuturor răscum­păraţilor. Sub conducerea lui Hristos, adevăratul Moise, ei au privilegiul de a-L lăuda pe Cel care i-a salvat de talazurile morţii şi de puterea vrăjmaşului. Pe tot parcursul istoriei lui Israel – iar pentru noi în toată eternitatea – va fi celebrat Cel care a secat marea, apele adâncului celui mare şi care „a făcut adâncurile mării o cale de trecere pentru cei răscumpăraţi“ (Isaia 51.10).

 

22 Aprilie

Exod

15.17-27

 

Până la v. 16, cântecul copiilor lui Israel celebrează ceea ce Domnul tocmai făcuse pentru poporul Său. Versetele 17 şi 18 proclamă ceea ce El va face în vii­tor. Roadele victoriei sunt privite prin credinţă. Dumnezeu Şi-a pregătit: 1) o moştenire; 2) o locu­inţă; 3) un sanctuar; 4) o împărăţie. În prima sa epistolă, Petru ne prezintă forma nouă pe care o iau aceste binecuvântări sub dispensaţia creştină (1 Petru 1.4; 2.5, 9).

Poporul este acum răscumpărat şi se află în drum spre ţara promisă. În acelaşi fel, calea noastră creştină începe cu convertirea şi sfârşeşte în glorie. Dar, pe dru­mul dintre ele, sunt experienţele pustiei. Cea dintâi dintre aceste mari lecţii este Mara. Asemeni acestor ape amare, Dom­nul permite să întâlnim pe calea noastră împre­jurări dureroase şi dezamăgitoare. Dar, de îndată ce înţelegem că aceste ne­cazuri sunt îngăduite spre binele nostru şi vedem în ele puterea crucii lui Hristos, atunci, fără ca aceste împrejurări să se schimbe, ele încetează să mai aibă gust amar şi ajungem chiar să găsim bucurie şi mângâiere în ele (Romani 5.3 …; 2 Corin­teni 12.9). Suntem atunci în stare să apreciem Elim, acest loc de înviorare şi de odihnă, imagine a strângerii împreună a credincioşilor, acolo unde Dumnezeu dă binecuvântarea (Psalmul 133.3).

 

Exod

16.1-12

    23 Aprilie

 

Murmure în faţa Mării Roşii (14.11, 12), la Mara (15.24), din nou în deşertul Sin (16.2), curând murmure şi la Refidim (17.3)! Vai, ce oglindă fide­lă a inimilor noastre, atât de înclinate să uite că „bunătatea Lui rămâne pentru totdeauna“ (Psalmul 136.13)! Cu câteva zile înainte cântaseră din toată inima cântarea eliberării. Acum ei murmură împotriva lui Moise şi a lui Aaron. De fapt plângerile lor sunt împotriva lui Dumnezeu (v.8). Dra­gi răsumpăraţi ai Domnului, să ne amintim că, fiind nemulţumiţi de alţii sau de îm­prejurările în care ne găsim, înseam­nă, de fapt, că de Dumne­zeu nu suntem mulţumiţi.

Iar cât despre îngri­jorarea legată de lucrurile necesare acestei vieţi, nu este ea oare un afront adus Celui care a spus: „Nu vă îngrijoraţi pentru viaţa voastră, ce veţi mânca şi ce veţi bea … Ajunge zilei necazul ei“ (Matei 6.25, 34; de văzut şi Psalmul 23.1)? El Însuşi a cu­noscut ce înseamnă să fii în pustiu şi să-ţi fie foame. Dar, într-o supunere deplină, El a respins vicleşu­gurile ispititorului. A aşteptat de la Dumnezeu, cu toată încre­derea, răspun­sul la nevoile Sale.

Câtă răbdare a arătat Domnul! În loc să pe­dep­sească poporul, El începe prin a le arăta gloria Sa (v. 7, 10), luând asupra Lui satisfacerea lor.

 

24 Aprilie

Exod

16.13-31

 

„Părinţii noştri au mâncat mana în pustiu …“, I-a amintit mulţimea Domnului Isus. Dar El le-a răs­puns că El Însuşi este „adevărata pâine … care coboară din cer“ (Ioan 6.31-33). Hristos este hra­na credinciosului; El dă şi tot El hrăneşte viaţa cea nouă. Capitolul acesta ne oferă mai multe instrucţiuni practice de cea mai mare im­portanţă în legătură cu aceasta:

1. Cantitatea de mană strânsă depindea de apetitul lor (v. 18). Ne bucurăm de Hristos numai în măsura în care Îl dorim. Şi noi nu-L dorim niciodată îndeajuns! (Psalmul 81.10);

2. Mana satisface numai nevoile zilei de azi, nu şi pe ale celei de mâine. Hristos trebuie să-mi fie sus­ţinătorul meu, puterea mea. Dacă, de exemplu, astăzi am nevoie în mod deosebit de răbdare, o voi găsi meditând la răbdarea desăvârşită a lui Isus.

3. În sfârşit, copiii lui Israel trebuia să-şi strângă raţia de mană în fiecare dimineaţă, îna­inte să se topească sub dogoarea zilei. Să ne hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu devreme, di­mineaţa, înainte ca treburile zilei să poată inter­veni, răpindu-ne ocazia de a o face. Nu trece o zi fără să ne hrănim trupul. Tot astfel, nici sufletul să nu   ni-l lipsim de singura hrană care-l poate ţine în viaţă şi care îl face să prospere: Isus, Pâinea vieţii.

 

Exod

16.32-36; 17.1-7

    25 Aprilie

 

„Ia un urcior şi pune în el un omer plin de ma­nă…“ (v.33). Era partea lui Dumnezeu. «Mana ascunsă, Hristos coborât din cer pentru a deveni om şi apoi înviat şi înălţat la cer într-un trup glorios, ţinea de plă­ce­rea lui Dumnezeu» (H. Rossier) – plăcere pe care o împăr­tă­şeşte cu biruitorii (Apocalipsa 2.17).

După foame, setea este încă o ocazie pentru ca bietul popor să murmure. Ei bine, harul lui Dum­nezeu se foloseşte şi de aceasta, ca să ne desco­pe­re o taină preţioasă, a cărei expli­caţie o găsim în 1 Corinteni 10.4: „Toţi au băut aceeaşi băutură spirituală, pentru că beau dintr-o stâncă spirituală care îi urma (şi stânca era Hristosul – compară cu Ioan 7.37-39). Dar, pentru ca stânca să dea apă (viaţa din Duhul), ea trebuie să fie lovită, aşa cum Hristos a fost lovit pe cruce chiar de mâna lui Dumnezeu. Cu toate acestea, să observăm că păcatul poporului, murmurele lor, răzvrătirea lor, au impus ca stânca să fie lovită. „Pentru fărădelegea poporului meu a fost lovit“, spune profetul (Isaia 53.8). Astfel, în timp ce mana este o imagine a Hristosului venit din cer, stânca lovită vorbeşte despre Hristos cel răstignit, iar apa vie reprezintă Duhul Sfânt, puterea vieţii noi pe care Mântuito­rul mort şi înviat o dă tuturor celor care cred în El.

 

26 Aprilie

Exod

17.8-16

 

Cu foamea satisfăcută şi cu setea potolită, iată că poporul era pregătit de Domnul pentru o nouă experienţă, cea a luptei cu Amalec. După ce au fost întăriţi „în Domnul şi în puterea tăriei Lui“, credincioşii pot să facă faţă vrăjmaşilor lor (E­fe­seni 6.10-13). La Marea Roşie, Domnul lup­tase pentru ei, iar ei a trebuit să stea liniştiţi (14.14). Crucea a fost în exclusivitate lupta Dom­nului. Nu putem face nimic pentru mântuirea noastră. Dar imediat după convertire încep luptele (Ga­la­teni 5.17). Ca o armată puternică, toate greşelile noastre vechi vin din nou să ne hăr­ţu­iască, să lupte împotriva noastră (1 Petru 2.11). Oare nu putem conta pe Domnul şi de astă dată? Putem, într-adevăr! La cruce, El a luptat pentru noi, în locul nostru; acum El luptă alături de noi – El, adevăratul Iosua. Totuşi, victoria este câş­tigată sus, pe munte. Hristos, adevăratul Moise şi adevăratul Aaron, este acum în cer, mijlocind pentru ai Săi. Şi mâinile Sale nu slăbesc niciodată (Romani 8.34, 37; Evrei 7.25). Rezul­ta­tul bătăliei nu depinde de forţele angajate în lup­tă, ci de credinţa şi de rugă­ciunile Domnului Isus.

În această relatare, Iosua ne învaţă cum să luptăm, iar Moise cum să ne rugăm (Psalmul 144.1, 2).

 

 

 

Exod

18.1-12

    27 Aprilie

 

Aici îl întâlnim din nou pe Ietro, socrul lui Moise. El personifică naţiunile pământului care, într-o vreme viitoare, se vor bucura împreună cu poporul Israel de eliberarea lui şi Îl vor glorifica pe Dumnezeu. Vedem de asemenea că Sefora şi cei doi fii ai ei, personificând Biserica, aşa cum am văzut mai înainte în cap. 2, nu au jucat nici un rol în încercările lui Israel, nici în eliberarea lui. Biserica va fi răpită de pe pământ atunci când va începe necazul cel mare, căruia îi va ur­ma restaurarea poporului evreu.

Gherşom ne aminteşte prin numele lui că, asemenea lui Moise, Hristos a fost un străin pe pământul unde a venit să locuiască şi că şi Bise­rica este străină aici jos. Dar, în această situaţie dificilă, el are ajutorul lui Dumnezeu: aceasta este semnificaţia numelui Eliezer. În v. 8, Moise aduce mărturie despre tot ce a făcut Dum­nezeu pentru ai Săi. Nu este oare un exemplu bun pentru noi? Să nu ne abţinem să spunem al­tora, începând cu membrii familiei noastre, care s-ar putea să nu ştie, cum am fost mântuiţi. Re­zultatul acestei mărturii se vede în v.11: Ietro recunoaşte măreţia Domnului, Îi dă glorie, aduce jertfe şi, în final, mănâncă sau, cu alte cu­vinte, are comuniune cu cei răscumpăraţi în pre­zen­ţa lui Dumnezeu.

 

28 Aprilie

Exod

18.13-27

 

Ietro l-a îndemnat pe Moise să încredinţeze al­tora o parte din lucrarea sa. A fost un sfat apa­rent înţelept, dar Ietro nu înţelegea puterea Duhului lui Dumnezeu! Acesta este unul dintre principiile care au stat la baza instituirii clerului: oameni sunt desemnaţi şi învestiţi cu autoritate de către alţi oameni, după o ierarhie, ca intermediari între Dumnezeu şi simplii «cre­dincioşi». Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu recu­noaşte în Biserică decât un singur Cap, care este per­fect capa­bil să Se ocupe de tot ceea ce îi priveşte pe ai Săi (Efeseni 4.5). Şi Isus nu Se ocupă numai cu „lu­crurile grele“, ci cu orice lucru care ne priveşte, pentru că nici unul nu este fără însemnătate pentru El. Să nu ne fie nici­o­dată teamă să contăm direct pe El (citiţi 1 Petru 5.7).

Sub aspect profetic, acest capitol arată că ad­ministrarea împărăţiei (Matei 19.28) nu va fi în­făptuită de Hristos singur. Când El va veni în mijlocul ze­cilor de mii de sfinţi ai Săi, se va instaura o guvernare cu diverse responsabilităţi, în totul spre gloria lui Dumnezeu.

În timp ce poporul lui Dumnezeu îşi urmează calea prin deşert (v. 27), Ietro se întoarce în ţara lui. Viaţa de credinţă, statutul de străin şi de călător nu-l atrag. Vai, cât de mulţi creştini i se aseamănă!

 

 

Exod

19.1-15

    29 Aprilie

 

După pustiul Şur (15.22) şi cel din Sin (16.1), poporul ajunge în pustiul Sinai. Purtaţi „pe aripi de vul­tur“ (simbol al puterii; v.4), sosesc acum la locul unde Domnul le va face descoperiri şi îi va învăţa cum doreşte El să fie slujit (10.26). Cum am văzut, în Egipt închinarea era imposibi­lă. În contrast cu Egiptul, de îndată ce s-a îm­plinit răscumpărarea şi Dumnezeu i-a pus deo­parte pe ai Săi, El aşteaptă de la ei slujba laudei. „Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi naţiune sfântă“, de­clară El în v.6. „Ca să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată …“, com­ple­tează            1 Petru 2.9.

Cu capitolul acesta începe o nouă parte a cărţii. Până aici am văzut ceea ce a făcut Domnul în har pentru poporul Său. Înce­pând de aici vom vedea ce aşteaptă El în schimb de la ai Săi. Dumnezeu începe întot­dea­una prin a dărui, îna­inte de a cere. Vai! Bietul popor nu ajunsese să se cunoască pe sine, în ciuda evenimentelor de la Masa şi de la Meriba (17.7). Ei răspund printr-o promisiune nebunească, pe care Dumne­zeu nu le-o ceruse: „Vom face tot ce a zis Dom­nul!“ (v.8). Nu peste mult timp se va vedea incapacitatea lor de a respecta acest angajament.

 

 

30 Aprilie

Exod

19.16-25

 

Când un copil mic susţine că poate face ceva care-i este imposibil, de exemplu să ridice un sac de cincizeci de kilograme, ce-i spune tatăl? „În­cearcă!“ Numai după ce, dând greş, copilul s-a convins că tatăl are dreptate, el se poate încrede în tatăl său, ca să facă el acest lucru în locul lui.

A­ceasta este lecţia pe care va trebui s-o înveţe Is­rael lângă Muntele Sinai.

Poporul crede că poate face tot ceea ce cere Domnul? Aşa să fie, atunci să li se facă înţelese cerinţele Lui sfinte.

Capitolul 12 din Evrei (v. 18-19) tocmai la această scenă se referă când prezintă în antiteză muntele „care nu se putea atinge“ cu ce­l al Sionului, cu alte cuvinte, harul prin care sun­tem chemaţi să ne apropiem. Şi nu Moise mijlo­ceşte pentru noi pe munte, ci Isus, care este în cer. „De aceea“, conchide scriitorul acestei epis­tole, „să avem har, prin care să slujim plăcut lui Dumne­zeu, cu respect şi cu tea­mă evlavioasă“ (Evrei 12.28). Această tea­mă de a nu fi pe plac Domnului, în cazul nostru, nu se naşte din porunci stricte, nici din angajamente îndrăzneţe pe care le-am făcut noi, nici, ca aici, pornind de la o demonstraţie solemnă a puterii lui Dumnezeu. Ea este răspunsul inimi­lor noastre faţă de harul Lui nemăsurat pentru noi (Psalmul 130.4).

Exod

20.1-17

 1 Mai

 

Acum ni se prezintă Legea pe care a dat-o Domnul poporului Său. Ea scoate în evidenţă răutatea omului, care este înclinat să comită fie­care faptă interzisă aici. Necesitatea acestor po­runci nu face decât să arate perversitatea firii omului (citiţi 1 Timotei 1.9 …).

Primele patru porunci privesc relaţia omului cu Dumnezeu: Un singur Dumnezeu, care este Duh, care este Sfânt, dar şi plin de bunătate, pregătind odihnă pentru ai Săi.

Conform po­runcii a cincea, părinţii sunt următorii după Dumnezeu cărora le datorăm onoare.

Urmează apoi patru porunci cu privire la relaţiile cu vecinii noştri în viaţa socia­lă.

În sfârşit, ultima poruncă ne priveşte pe noi înşine, individual, ea sondând adâncurile inimii noastre pentru a dezvălui cele mai intime dorinţe, despre care nu spunem nimic nimănui. Pe scurt, esenţa Legii este iubirea. „Cine iubeşte pe altul a împli­nit Legea – le scrie Pavel romanilor – Pen­tru că: «să nu comiţi adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărtu­ri­seşti fals, să nu pofteşti» şi orice altă po­runcă ar mai fi, este cuprinsă în acest cuvânt, şi anume: «Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi» (Romani 13.8, 9; compară cu Matei 22.34-40).

 

 

2 Mai

Exod

20.18-26; 21.1-6

 

Această scenă (v. 18-21) ne este rea­mintită în Evrei 12.19, pentru a ilustra deose­birea faţă de poziţia credinciosului în har. Lui nu i se mai porunceşte să facă una sau alta, ci să crea­dă în Isus care a făcut totul. De altfel, sfârşitul capito­lului nu ni-l prezintă pe om în poziţia celui care face lucrări, ci în cea de ado­ra­tor. Este clar că Sinai nu este locul unde Dum­nezeu Se poate întâlni cu păcătosul (v.24). Versetul 25 arată că lucrările şi rânduielile omeneşti nu-şi găsesc locul în închinarea potrivită către Dum­nezeu. În final, conform v. 26, nimeni nu trebuie să se ridice mai presus de fraţii săi; va fi vizibilă carnea, spre ruşinea sa.

În imaginea robului evreu (21.2-6) Îl re­cunoaştem pe Domnul Isus (compară cu Zaharia 13.5, 6), Omul ascul­tător, singurul care a împlinit Legea. Acest Rob desăvâr­şit putea pleca liber pentru a Se înălţa la cer, fără să treacă prin moarte. Dar acolo El ar fi fost sin­gur. Însă în iubirea Lui infinită, Hristos a dorit compania unei mirese. Pentru aceasta El a plătit preţul necesar. Sân­ gele-I vărsat, rănile Sale dovedesc aceasta, proclamând pentru eter­nitate umi­linţa de bunăvoie a Celui care „a luat chip de rob“ (Filipeni 2.7) şi care, chiar şi în glorie, va găsi plăcere să-i slujească pe ai Săi (Luca 12.37).

 

Exod

21.7-36

           3 Mai

 

Comparând aceste versete cu Matei 5 (v.17 şi mai departe), înţelegem că Robul credincios al Domnului a venit nu numai pentru a împlini Legea, ci şi pentru a introduce ceea ce este mai presus de ea (Matei 5.17    nota a: Hristos vine ca o revelare a plinătăţii lui Dumnezeu prefigurată în lege şi în profeţi). În timp ce Legea poruncea „să nu ucizi“, Isus declara că şi numai de-ar spune cineva „nebunule“ fratelui său, deja s-ar expune focului gheenei! Domnul doreşte să înţele­gem în fiecare zi mai profund di­mensiunile răului din inima noastră. Şi vrea să ne facă cunoscut propria Sa inimă care a făcut in­finit mai mult decât cerea Legea, cea care spunea: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău“ (Matei 5.43, 44; vezi Romani 5.7, 8, 10; compară şi Exod 22.1 … cu Psalmul 69.4 sf.). Unde     ne-am găsi noi dacă porunca inflexibilă: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“, ni s-ar aplica nouă? Dumnezeu ar trebui să facă să dispară de pe faţa pământului întreaga omenire, vi­novată de crucificarea Fiului Său. Dar, în loc de aceasta, chiar şi la cruce, Domnul Isus pune în practică în mod desăvârşit ceea ce El ne învaţă în aceste versete: „Tată, iartă-i, – spune El – pentru că ei nu ştiu ce fac“ (Luca 23.34).

Versetul 32 stabi­leşte preţul unui rob: acelaşi preţ cu care a fost estimat Fiul lui Dumnezeu (Matei 26.15).

4 Mai

Exod

22.21-31; 23.1-5

 

Rânduielile care completează Legea continuă din cap. 21 până la sf. cap. 23. Dom­nul, în înţelepciunea Lui desăvârşită, pre­vede tot ceea ce s-ar fi putut întâmpla şi Se ocupă de îm­prejurările cele mai obişnuite din viaţa copi­ilor Săi: zălogul dat de un om sărac, întâlnirea cu un bou rătăcit… Îl vedem luând apărarea celui slab şi aducându-l sub protecţia Lui.

Noi, care suntem creştini, avem în inepuizabilul Cuvânt al lui Dum­ne­zeu, alături de ade­vă­rurile funda­mentale cu privire la Mântuitorul nostru şi la mântuirea noastră, şi învăţături pentru viaţa de zi cu zi. Dar, ca o deosebire importantă faţă de copiii lui Israel, nouă ne-a fost dat Duhul Sfânt. El locuieş­te în cel credincios şi îl face să cunoască voia lui Dum­ne­zeu în toate detaliile practice din viaţa de zi cu zi. Îl face să înţeleagă, arătându-i ce să facă şi de la ce să se abţină. Biblia este deci altceva decât un set de reguli sau o lungă listă de „să faci“ şi „să nu faci“. Ea dezvăluie un Dumnezeu al iubirii, un Tată Căruia suntem invitaţi să-I repro­ducem caracterul. „Sunt îndurător“, spune El despre Sine la sf. v. 27. „Fiţi dar îndurători, după cum şi Tatăl vostru este îndurător“, ne învaţă Domnul Isus (Luca 6.36).

 

 

Exod

23.6-19

           5 Mai

 

„Să nu ucizi pe cel nevinovat şi pe cel drept“ (v.7), este obligat să spună DOMNUL poporului Său – ordin care va fi, vai, prea bine justificat, din vreme ce El, „Cel Sfânt şi Drept“, va fi trimis la moarte (Fapte 3.14-15). Străinul este şi el cuprins în aceste recomandări: el nu trebuia să fie nici strâmtorat, nici asuprit (v. 9; 22.21; vezi şi Ieremia 22.3). Levitic 19.34 merge mult mai departe: pe străin să-l iubim ca pe noi înşine. În Noul Testament, Domnul Isus de­cla­ră că a te în­griji de străin este acelaşi lu­cru cu a-L primi pe El Însuşi (citiţi Matei 25.35 sf.). Mai mult chiar, nu a fost El Însuşi Străinul ceresc care S-a coborât pentru a-i cerceta pe oameni? Cum a fost inima Lui, atât de tandră, rănită de nerecu­noş­tinţa celor în mijlocul cărora venise în dragos­te! Da, suntem invitaţi să înţe­legem „sufletul celui străin“ (v.9), inima Mântui­torului.

Amintiţi-vă că şi voi aţi fost străini – adaugă DOMNUL. Acesta este secretul dragostei: «să ne punem în locul altuia»!

În v. 10-13, Dumnezeu ne arată cum grija Sa se manifestă pentru întreaga creaţie: pentru animale, pentru plante şi pentru pă­mântul în sine. Să învăţăm şi noi să respectăm tot ceea ce-I aparţine Tatălui nostru ceresc.

În sfârşit, în legătură cu închinarea să subliniem finalul v. 15: „nimeni să nu se înfăţişeze înaintea feţei Mele fără nimic“. De citit Deuteronom 26.2.

6 Mai

Exod

23.20-33

 

DOMNUL nu-i dă numai po­runci lui Israel. El îl înconjoară cu grija Lui aten­tă: îi oferă un conducător, pe Îngerul Său, care va merge înaintea lui pentru a-i conduce şi a-i îndruma în bă­tălii. Mai mult chiar, de atunci El le-a dat in­s­trucţiuni cu privire la sfârşitul călătoriei lor. Îna­inte de aceasta au fost trasate hotarele largi ale ţării pe care aveau să o moştenească.

În mod ase­mănător, în zilele noastre, Dum­nezeu Se îngri­jeş­te de calea poporului Său creştin pe acest pă­mânt, dându-le un tovarăş de drum, Duhul Sfânt. Îndemnul adresat lui Israel în v. 21: „Fii atent în prezenţa Lui şi as­cultă glasul Lui … pentru că Numele Meu este în El“ poate fi legat cu cel din Noul Testament de a nu mâhni Duhul Sfânt al lui Dumnezeu (Efeseni 4.30). În harul Său, Dumnezeu doreşte ca ai Săi să cunoască destina­ţia acestui drum: frumoasa moştenire pe care le-a pregătit-o cu Isus în cer.

Totodată, între pre­ocupările lui Dumnezeu sunt unele pe care sun­tem mai puţin dispuşi să le înţelegem şi mai ales să le accep­tăm. Ele au ca temelie grija Lui deosebită ca ai Săi să fie în totul despărţiţi de naţiunile din jur. Dar Dum­nezeu nu insistă asu­pra acestei separări pentru a-i lipsi de ceva bun, dimpotrivă, aceasta este o consecinţă a dragostei, care urmăreşte să-i fereas­că de o capcană sigură (v. 33).

Exod

24.1-18

           7 Mai

 

Primul legământ a fost instituit cu toată so­lemnitatea cuvenită şi a fost pecetluit cu sânge (citiţi Evrei 9.18 …). Apoi Domnul Şi-a arătat ceva din strălucirea gloriei Sale bătrânilor lui Israel. Ei au văzut că „sub picioarele Lui era ca o lucrare străvezie ca safirul şi ca înseşi cerurile în curăţie“ (v.10; Ezechiel 1.26). „Picioarele Lui“ ne ajută să ne gândim la calea glorioasă a Fiu­lui lui Dumnezeu, aşa cum ne-o prezintă Evan­gheliile, o cale „ca înseşi cerurile în curăţie“. Hristos nu numai că „a coborât din cer“, „S-a suit în cer“, ci El n-a înce­tat nici o clipă să fie „Fiul Omu­lui care este în cer“ (Ioan 3.13). Şi în umblarea lui Hristos aici, jos, poate fi admi­rată gloria lui Dumnezeu în toată perfecţiunea ei morală (Psalmul 68.24). „Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl“ (Ioan 14.9).

Versetul 11 ilustrează libertatea sfântă şi comuniunea de care se bucură acum răscumpăraţii Domnului Isus. Pe baza lucrării încheiate a lui Hristos şi a prezenţei Sale la dreapta lui Dumne­zeu, ei sunt, într-un fel, „acasă“ în glorie.

Moise, pe un alt munte, cel al transfigurării, va fi împreună cu Ilie şi cu cei trei ucenici martor al gloriei Domnului Isus (Luca 9.28-36).

 

 

8 Mai

Exod

25.1-22

 

În acest capitol încep instrucţiunile cu privire la închinare. Cortul, „imaginea şi umbra celor cereşti“ (Evrei 8.5), ne prezintă, prin detaliile sale, ca o serie de simboluri, condiţiile în care: 1) Dum­ne­zeul Cel Sfânt poate locui în mijlo­cul alor Săi; 2) cum noi, care suntem păcătoşi, ne putem apropia de acest Dumnezeu sfânt. Aceste chestiuni privesc adevărurile de bază ale mântuirii noastre şi locul lor în ordinea divină.

Când dorim să descriem o casă, nu începem cu mobila. Aici, dimpotrivă, chivotul ocupă primul loc, pentru că Îl reprezintă pe Hristos, centrul planurilor lui Dumnezeu. Era făcut din lemn de salcâm (copac ce creşte în soluri aride, nestri­că­cios, imagine a umanităţii lui Hristos – Isaia 53.2), poleit cu aur, semn al divi­nităţii Sale. Capacul ispăşirii, din aur curat, care acope­rea chivotul, spune despre un Dumnezeu bine­vo­i­tor, împăcat prin sângele care era adus (Romani 3.25) şi care îl poate întâlni acolo pe omul păcătos (v. 22). „Heruvimii gloriei“, ale căror feţe erau întoarse (Evrei 9.5), ne spun că acolo sunt taine divine adânci, în care „îngerii doresc să priveas­că“ (1 Petru 1.12).

 

 

 

Exod

25.23-40

           9 Mai

 

În timp ce chivotul ne înfăţişează un Hristos care apără perfect drepturile lui Dumnezeu, masa Îl ilustrează pe Hristos aducându-i necontenit pe ai Săi în prezenţa lui Dumnezeu. Confecţionată din aceleaşi materiale ca şi chivotul (lemn de sal­câm poleit cu aur), având o cunună („o bordură“) şi o margine („un pervaz“) care vorbesc despre glorie şi protecţie, masa avea menirea de a purta atât cele douăsprezece pâini pen­tru punerea înainte (Levitic 24.5, 6), imagine a poporului lui Dumnezeu în întregul său, cât şi us­tensilele menţionate în v. 29, care vorbesc despre sprijinul pe care-l primim de la Hristos pentru slujire (Marcu 16.20). În chip simbolic, tot poporul lui Dumnezeu este în sanctuarul sfânt purtat de Domnul şi ţinut de El în lumina lui Dumnezeu. Astfel ajungem la sfeşnicul de aur cu­rat, simbol al Celui care a fost aici, jos, „Lumina lumii“. Sfeşnicul are şapte candele de aur, indi­când măr­turia lui Dumnezeu purtată astăzi de Adunare (Apocalipsa 1.12, 20). Acesta are răs­punderea de a lumina în noaptea acestei lumi prin energia Duhului Sfânt (untdelemnul). „Voi sunteţi lumina lu­mii“, le-a spus Isus alor Săi, având în vedere pe­rioada cât va fi absent (Matei 5.14). Dar, pentru a păstra strălucirea candelelor, sunt nece­sare „mucări“    (v. 38), imagine a grijii neconte­nite a Marelui nostru Preot.

10 Mai

Exod

26.1-14

 

După aceste trei obiecte – chivotul, masa şi sfeşnicul – urmează descrierea Cortului propriu-zis. Acesta era o structură de scânduri care alcă­tuiau trei pereţi, peste care se întindeau patru înve­litori suprapuse, fiecare făcută din mai multe covoare.

Prima învelitoare, numită „cortul“, era aşezată dedesubt şi ţinea loc de acoperiş. Nu o putem admira decât ţinându-se în sanctuar. Era ţe­sută din fire de diferite culori, pe care le regăsim atât la perdea (v. 31), cât şi în îmbrăcămintea ma­re­lui preot (28.5). Fiecare culoare subliniază o anu­mită glorie a lui Hristos. Inul subţire răsucit ilustrează umanitatea Lui desăvârşită; albastrul, caracterul Lui ceresc; purpuriul, gloria Lui uni­versală; stacojiul, domnia Lui peste Israel. În­che­ietorile (cheotorile) albastre şi cârligele (copcile) de aur care îmbi­nau perdelele ne amintesc de legăturile cereşti şi di­vine care-i unesc pe cei răscumpăraţi.

Cea de-a doua învelitoare, din piei de capră, cea de-a treia, din piei de berbec, şi cea de-a patra, din piei de vi­ţel de mare, sugerează, respectiv, despărţirea, consacra­rea (29.27) şi vigilenţa. Dumnezeu a găsit aceste vir­tuţi în viaţa lui Isus aici jos şi doreşte ca ele să se ma­nifeste acum în mod similar în viaţa copiilor Săi.

 

 

Exod

26.15-30

         11 Mai

 

Cele trei laturi ale Cortului erau făcute din scânduri, cu alte cuvinte, din plăci late de salcâm poleit cu aur, aşezate în picioare pe piedestale de argint. Acestea sunt o imagine a sufletelor mântuite, întemeiate pe răscum­părare, despre care ne vorbeşte întotdeauna argintul, şi îmbrăcate în dreptate divină (aurul), cu scopul de a face să strălucească divinul caracter. Dar, pen­tru ca scândurile să poată sta împreună şi să re­ziste la vân­turile pustiului, erau necesari drugii transversali, care ne fac să ne gândim la ceea ce îi uneşte pe copiii lui Dumnezeu; de exemplu, legă­turile de dragoste frăţeas­că. Ce sprijin pentru un tânăr credincios, să aibă un frate sau un prieten cu care să poată vorbi despre greutăţile lui şi cu care să îngenuncheze îm­preună! Mai pre­sus de orice, „un singur Duh“ îi uneşte pe toţi mântuiţii Domnului, astfel încât ei rămân un trup „îmbinat împreună şi strâns legat“, ca să reziste la „orice vânt de învăţătură“ şi la uneltirile vrăjmaşe de a-i răsturna (Efeseni 4.2-4, 14-16; 1 Corinteni 10.12).

În final, să notăm ceea ce caracteriza scândurile de la colţuri: erau „unite împreună la capetele lor într-un inel“ (v. 24; Ioan 17.21; 1 Corinteni 1.10). Relaţia strânsă cu Domnul, iată ceea ce ci­men­tează comuniunea creştinilor între ei.

 

12 Mai

Exod

26.31-37; 27.1-8

Dacă mergem de la interior spre exterior, aşa cum procedează Dumnezeu cu păcătosul, Cortul are întâi Locul Preasfânt – inaccesibil – care cu­prinde numai chivotul mărturiei (v.33), apoi un Loc Sfânt, separat de Locul Preasfânt prin perdeaua dinăuntru, semnificaţia perde­lei fiind arătată în Evrei 10.20: perdeaua (dinăuntru) este trupul Său (Lit: carnea Sa). Firea ome­nească a lui Hristos este astfel re­­­prezentată ca o îmbinare de glorii şi de perfec­ţiu­ni, despre care ne dau o idee materialele între­buin­ţate. Heruvimii brodaţi ne amintesc de cei care i-au interzis omului accesul la pomul vieţii (Geneza 3.24). Dar, la moartea lui Isus, per­dea­ua dinăun­tru a fost ruptă, Dumnezeu deschi­zându-i astfel omului o cale în locul prezenţei Sale.

Înaintea perdelei dinăuntru sunt aşezate atât masa şi sfeşnicul (v.35), cât şi altarul de aur (30.6). Cortul însuşi este închis printr-o perdea, dar o perdea fără heru­vi­mi, pentru că preoţii sunt autorizaţi să in­tre acolo pentru a-şi face slujba. În sfârşit, în faţa cor­tului era altarul de bronz, descris în cap. 27 (v.1-8) El era pătrat şi de dimensiuni apreciabile, spunând despre cruce şi eficacitatea ei. Era făcut din lemn de salcâm: Hristos făcut om pentru noi, pentru ca să sufere şi să moară – acoperit cu aramă: potrivit pentru a face faţă testului focului judecăţii divine împo­tri­va păcatului. Glorie Răs­cumpărătorului nostru desăvârşit!

Exod

27.9-21

         13 Mai

 

Împrejurul Cortului se întindea curtea, un fel de teren mare împrejmuit, în care toţi israeliţii puteau intra cu jertfele lor (Psalmul 96.8). Era delimitată de pânze de in susţinute de stâlpi aşe­zaţi pe piedestale de bronz. Aceste pânze de in subţire răsucit (conform cu umanitatea fără pată a lui Hristos), vorbesc despre mărturia de sfin­ţe­nie practică pe care sfinţii răscumpăraţi trebuie s-o poarte în faţa unei lumi ignorante şi ostile. O asemenea mărturie este însoţită de suferinţe din cauza dreptăţii şi toate trebuie să aibă ca bază piedestale de bronz, din acelaşi material ca şi al­tarul pentru jertfe, unde, în mod simbo­lic, Hristos a suferit pentru noi, lăsâdu-ne un model …       (1 Petru 2.21). Strălucind în soarele deşertului, împrej­mu­irea curţii trebuia să fie văzută de departe, pro­clamând că Dumnezeu era acolo. Să ne ajute Domnul să dăm înaintea lumii o aseme­nea măr­turie colectivă fără greşeală!

Sfârşitul capitolului ne aminteşte care este sursa şi puterea interioară a unei asemenea măr­turii: Duhul Sfânt. Pentru ca cele şapte lămpi ale sfeşnicului să strălucească neîncetat, în ele tre­buia pus „untdelemn curat de măsline bătute“, imagine a exerciţiu­lui continuu al credincioşilor de a acorda Duhului Sfânt locul care Îi aparţine de drept.

 

 

14 Mai

Exod

28.1-14

 

Aaron este un simbol al lui Hristos în caracte­rul Său de Mare Preot. El era purtătorul de cuvânt pentru poporul Domnului, aşa cum este acum Hristos, înaintea lui Dumnezeu, reprezentantul celor care-I aparţin. Îmbrăcă­mintea Lui prezintă simbolic tot ceea ce este legat de slujba pe care o înfăptu­ieşte Isus în cer în favoarea poporului Său răscum­părat. Fie ca Duhul Sfânt să ne dea înţelepciune (v.3) pentru a examina aspectele diferite ale aces­tei slujbe. Ele ilustrează, în fapt, atât ca­racteristicile glorioase ale Marelui nostru Preot, cât şi adevărurile cu care venim în contact direct.

Efodul, un fel de tunică fără mâneci, era ele­mentul principal şi caracteristic. Ca şi perdeaua, era ţesut şi brodat cu fire de diferite culori, a căror semnificaţie deja am aflat-o. Spre deosebire de perdea, avea şi fire de aur, o adăugare impor­tantă. Efodul era completat de doi „umerari“, cu rol de legătură între partea din faţă şi cea din spate, pe care erau montate pietre de onix, în care erau săpate într-un fel de neşters, pentru aducere-aminte, numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel. Fru­moasă imagine, nu-i aşa, a modului în care Isus îi susţine şi îi poartă pe răs­cumpăraţii Săi! Ei sunt cunoscuţi pe nume şi sunt neîncetat în gândurile Lui (compară cu Luca 15.5). Şi, mai mult chiar, ei fac parte din gloria şi podoaba Lui (v. 2).

Exod

28.15-30

         15 Mai

 

Peste efod, în faţă, era prins „pieptarul“, ca un fel de şorţ în faţă. Pe el erau fixate douăsprezece pie­tre preţioase, după numele celor douăsprezece seminţii care erau astfel necurmat pe inima lui Aaron (v.30). Imagine mişcătoare a locului pe care-l ocupăm noi ca iubiţi ai Domnului! Suntem pe umerii Lui puternici, dar suntem şi pe inima Lui, subiecte ale necontenitei Sale griji (comp. cu Ioan 13.23). Numele erau gravate ca o pecete, ca un semn al proprietăţii (Cântarea Cântărilor 8.6; Hagai 2.23).

Necurmat“ este cuvântul de subliniat în acest capitol (v. 29 sf., 30, 38). Din imaginea acestor pietre fixate de neclintit vedem că pe cei care sunt ai Domnului nimic nu îi poate despărţi, nici de puterea Lui cea mare (Ioan 10.28 sf.), nici de dra­gos­tea Lui (Romani 8.35).

Pietrele erau foarte diferite, răsfrângând fiecare într-o manieră particulară lumina aceluiaşi sfeşnic. Tot astfel, cei mântuiţi sunt diferiţi unul de altul, fiecare reflectând o anumită trăsătură morală a lui Isus. Şi fiecare este preţios pentru inima Celui care îl poartă. Când suntem pe punctul de a critica un alt creştin, să ne amintim că Domnul îl iubeşte. În sfârşit, pentru ca toate aceste neste­mate sau, mai degrabă, pentru ca toţi a­ceşti credincioşi să reflecte deplin lumina din sanc­tuar, trebuia să fie tăiate şi şlefuite: aceasta este lucrarea răbdătoare a Duhului Sfânt.

16 Mai

Exod

28.31-43

 

Mantia în întregime albastră pe care Aaron trebuia s-o poarte sub efod ne vorbeşte despre ca­rac­terul ceresc al Marelui nostru Preot. În timp ce Hristos a fost înălţat „mai presus decât cerurile“ (Evrei 7.26), de pe pământ Îi este adusă o mărturie din partea „fraţilor uniţi împreună“, susţinuţi de preoţia Lui cerească şi care constituie „mar­gi­nea veşmintelor lui“ (Psalmul 133.1, 2).

Clopoţeii ne fac să medităm la ce ar trebui să se audă în vieţile copiilor lui Dumnezeu. Zornăi­tul lor era dovada că preotul era viu. Le arătăm noi oare tuturor celor din jur că Hristos este viu? Rodiile reprezintă fructele: ceea ce trebuie să se vadă în vieţile sfinţilor, dacă rămân legaţi de „mantia“ Omului ceresc (compară cu Ioan 15.5). Şi subliniem că, din vreme ce clo­po­ţeii şi rodiile sunt în număr egal, vorbele şi faptele trebuie să meargă împreună în viaţa fiecărui copil al lui Dumnezeu. Dar, dacă ne simţim slabi şi dăm greş în această mărturie şi slujbă, avem o resursă: Isus înaintea lui Dumnezeu în sfinţenia Lui abso­lută, având pe frunte placa de aur „Sfinţenie Domnului“. Privind la El nu vom mai fi preocupaţi de slăbiciunea noastră, ci de perfecţiunea Lui.

Ultima parte a capitolului de­scrie îmbrăcămintea fiilor lui Aaron şi ne face să ne gândim la promisiunea din Psalmul 132.16.

 

Exod

29.1-18

         17 Mai

 

Privit în mod singular, Aaron Îl reprezintă pe Domnul Isus şi, în această calitate, el este uns separat şi nu este nevoie de sânge (v.7). Când este împreună cu fiii săi, Îl vedem în aceasta pe Hristos cu ai Săi. În virtutea relaţiei lor cu Isus, Marele Preot din cer, cre­din­cioşii se asociază cu Hristos pentru a aduce laude lui Dumnezeu. Dar, înainte de a-şi putea exercita slujbele, Aaron şi fiii săi trebuia să împlinească o serie de condiţii. Pentru ei erau aduse jertfe. Ei trebuia să se apropie de uşa cor­tului şi să fie spălaţi cu apă (remarcăm că nu puteau să se spele singuri). Ei primeau noile veşminte descrise în cap. 28. Din punct de vedere moral, aceleaşi operaţii sunt obligatorii înainte de orice slujbă creştină. În pri­mul rând este necesar să fi venit la Dumnezeu cu jertfa cea mai bună, care face ispăşire pentru pă­catele noastre. Apoi este necesară „spălarea cu apă“, prin Cuvânt (Evrei 10.22; Tit 3.5). Trebuie în cele din urmă ca trupul nostru să corespundă hainelor noastre. Zaharia 3.3-5 pre­zintă un preot, pe Iosua, pe care Domnul îl îm­bra­că în haine de săr­bătoare în locul „hainelor mur­dare“. Purtarea noastră trebuie să fie curată, pentru a corespunde curăţiei interioare a con­şti­inţei. Şi aceasta o putem realiza îmbrăcându-ne în Domnul Isus Hristos (Romani 13.14).

 

 

18 Mai

Exod

29.19-30

 

Ceremonia şi-a urmat cursul; ca urmare, fiii lui Aaron nu au fost curăţiţi pentru ca după aceea să facă orice pofteau. Au fost consacraţi, puşi deoparte pentru a sluji Domnu­lui. În Israel, numai familia lui Aaron exercita preoţia, în timp ce acum toţi cei care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu sunt chemaţi la această îndatorire nobilă. Prieteni credincioşi, dacă Dumnezeu v-a mântuit, în marea Lui iubire, este pentru ca de azi înainte să fiţi cu totul consacraţi Lui. Sângele de pe urechea dreaptă, de pe degetul mare al mâinii drepte şi de pe degetul cel mare de la piciorul drept (v.20) arată că aceste părţi ale tru­pului, care spun, respectiv, despre ascultare, despre lucrare şi despre um­blare, au fost sfinţite pentru a fi puse la dispo­ziţia lui Dum­nezeu prin puterea Duhului Sfânt (uleiul peste sânge).

Să notăm că expresia tradusă prin cuvântul „să-i consacri“ înseamnă literal „să le umpli mâi­nile“      (28.41 nota d). Mai mult, departe de a privi aceasta (aşa cum fac unii) ca un act prin care ne dăruim Domnului (pu­tem noi oare să-I dăruim Lui ceea ce deja Îi apar­ţine?), înţelegem că inimile noastre au nevo­ie întâi să fie umplute de Dumnezeu, pentru ca să putem aduce „darul legănat“ (Hristos) îna­in­tea Lui (v. 24). „Din mâna Ta primim ce Îţi aducem“ – spunea David (1 Cronici 29.14).

 

Exod

29.31-46

         19 Mai

 

Berbecul pentru consacrare trebuia să fie întâi jertfit, apoi mâncat de preoţi. Pentru a-L sluji pe Dumnezeu, credinciosul trebuie să se hrănească din Cel care până la moarte a fost în totul consa­crat lui Dumnezeu. Apostolul ne îndeamnă: „Umblaţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iu­bit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă“ (Efeseni 5.2). Preotul trebuia să mănânce carnea pentru consa­crare „la uşa cortului întâlnirii“, adică înainte de a sluji în Locul Sfânt. În fiecare din cele şapte zile trebuia adusă o nouă jertfă, ca ur­mare a exerciţii­lor spirituale şi a afectivităţii înnoite zi de zi.

Sfârşitul capitolului spune despre jertfele care trebuia aduse „necurmat“, „din generaţie în gene­raţie“ (Numeri 28.3, 6, 10; Ezra 3.5), pentru a preamări necontenit înaintea lui Dumnezeu lucrarea crucii.

După sfinţirea cortului, a altarului şi a familiei preoţeşti, Dumnezeu va putea locui în mij­locul alor Săi într-o ordine potrivită cu gloria Sa. Apostolul Pavel arată că există aceeaşi relaţie în­tre locuirea în prezent a lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt în cei cre­dincioşi şi sfinţenia ce trebuie să-i caracterizeze pe aceştia (1 Corinteni 3.16, 17; 6.19).

 

 

20 Mai

Exod

30.1-16

 

Odată ce se încheia lucrarea care-i permitea preo­tului să se apropie, se deschide calea pentru a lua în consi­derare cel de-al doilea altar poleit cu aur, pe care Aaron şi fiii săi trebuia să ardă tă­mâie. Primul altar vorbeşte despre Hristos şi despre va­loarea sângelui Său, iar cel  de-al doilea tot de­spre Hristos, dar în eficienţa mijlocirii Lui. Al­ta­rul de aur era strâns legat de altarul de bronz. Isus a fost întâi jertfă, apoi preot. După ce Şi-a dat pe cruce sângele curăţitor, El Se poate prezenta, viu, pentru ai Săi, în Locul Sfânt.

 Nici o jertfă nu era adusă pe altarul de aur: Hristos nu mai trebuie să sufere, nici să moară. Odată lucrarea încheiată, de acum înainte El va fi subiectul laudelor noastre în cer, «esenţa» în­chi­nă­rii. Prin El, la rândul lui, credin­cio­sul se apropie şi Îi oferă Tatălui mirosul plăcut al adorării şi al rugăciunii (Psalmul 141.2), întrucât închinarea este, întâi de toate, prezentarea înaintea lui Dumnezeu a desăvârşirii Fiului Său Preaiubit.

Versetele 11-16 tratează problema preţului de răscumpărare. Acesta era strict personal şi, pe de altă parte, constituia o sumă egală atât pen­tru bogat, cât şi pentru sărac. Dumnezeu nu face deosebire între păcătoşi (Romani 2.11). El le oferă tuturor acelaşi mijloc de a fi mântuiţi. O mântuire gratuită! Dar cât de mult L-a costat pe Cel care a plătit răscumpărarea în locul nostru!

Exod

30.17-38

         21 Mai

 

Mai era necesar încă un obiect pentru a putea fi adusă închinarea, şi anume ligheanul de aramă. El trebuia aşezat în curte, între altar şi cort, în calea preotului care, mergând să-şi împli­nească slujba, trebuia să-şi spele în el mâinile şi picioarele. Este o imagine a puterii Cuvântului (apa) pentru judecata de sine, care-l curăţă pe închinător de întinare în urma umblării prin lu­me (Ioan 13.10).

După apa care-l curăţa de „înti­narea cărnii“ (aspectul nega­tiv), găsim untdelemnul pentru ungere (Duhul), care îi con­fe­rea un caracter sfânt. Ingredientele ce com­pun untdelemnul exprimă feluritele haruri şi glorii ale lui Hristos. Era interzisă turnarea untdelemnului sfânt pe carnea omului (adică folosirea darurilor Duhului spre gloria omului) sau fabricarea unui ulei ase­mănător (imitaţia lucrărilor Duhului Sfânt). Psal­mul 133 (v.2) înfăţişează untdelemnul pe cap, coborând pe barba lui Aaron, apoi până spre marginile veşmintelor sale: o minunată imagine a celor răscumpăraţi bucurându-se prin Duhul de perfecţiunea Capului lor glorificat şi partici­pând la aceeaşi ungere. În contrast, mirosul plăcut al tămâiei se înălţa necontenit spre Dum­nezeu pentru a-I prezenta în detaliu toate excelenţele Preaiubitului Său.

 

 

 

22 Mai

Exod

31.1-18

 

Să observăm succesiunea verbelor în acest pasaj: am chemat pe nume, am umplut cu Duhul lui Dumne­zeu, am dat înţelepciune, am rânduit. Tot ce este legat de slujire este dirijat de sus, de Dumnezeu Însuşi. Nici chiar Moise nu era cali­ficat să aleagă lucrătorii. În Fapte vedem cum Duhul Sfânt i-a desemnat pe Barnaba şi pe Saul pentru lucra­rea la care-i chemase Dumnezeu (Fapte 13.2). Desi­gur, nu trebuie ca lucrătorul însuşi să decidă ce vrea să facă, ci Dumnezeu îl rânduieşte şi îl umple cu înţelep­ciunea necesară. Dumnezeu a dat fiecăruia o măsură de inteligen­ţă. În ce fel o folosim pe a noastră? Pentru a ne ocupa cu studii laborioase sau pentru a ne face un trai mai bun? Dar dorinţa Domnului este ca, sub influenţa Du­hului Său, să ne folosim toate capacităţile pentru slujirea Lui.

În sfârşit, tot Dumnezeu dă slujitorilor Săi, împreună cu slujba, şi odihna necesară. Evan­ghelia ni-L prezintă pe Domnul chemându-i pe uce­nici, trimiţându-i şi, în cele din urmă, la întoarce­rea lor, luându-i deoparte ca să se odih­nească puţin (Marcu 6.7, 31). În acest pasaj, o­dih­na ia forma sabatului. „Sabatul a fost făcut pentru om“, a spus Domnul Isus (Marcu 2.27). Să-I mul­ţumim lui Dumnezeu pentru odihna pe care ne-o dă.

 

 

Exod

32.1-10

         23 Mai

 

Am fi dorit să putem trece imediat de la descrierea cor­tului, din cap. 31, la construirea lui, în capito­lul 35. Dar, vai, între acestea două s-a interpus un episod trist în istoria acestui biet popor. Toc­mai când, pe munte, Dumnezeu îi dădea lui Moise legea, în vale poporul şi începuse să calce primele două porunci. Şi, în timp ce Domnul îi dădea slujitorului Său instrucţiuni cu privire la închinarea faţă de El, Israel instituia un cult idolatru. Cât de mare este perversitatea şi nerecunoştinţa omului şi cât este de dispus să uite bunătatea lui Dum­nezeu! (Psalmul 78.11; 106.19-23). „Idola­tria“ nu este numai păcatul lui Israel sau al naţiunilor. Amintind de această scenă, apostolul Pavel este ne­voit să-i pună în gardă pe creştini (1 Co­rinteni 10.7, 14). Un idol este orice ia în inimile noastre locul care I se cuvine numai lui Isus. Poate fi ca un viţel de aur:

1) după chipul dumne­ze­ilor lumii (egiptenii se închinau la boul Apis),

2) turnat în tiparele imaginaţiei omului, cu alte cuvinte, purtându-i amprenta,

3) şlefuit cu o u­nealtă de sculptor – rod al strădaniilor noastre (Isaia 44.10,12).

Toate acestea pot avea loc a­tunci când am pierdut din vedere întoarcerea Mijlo­citorului nostru, Hristos, aflat acum în cer, cum Moise era odinioară pe munte.

24 Mai

Exod

32.11-20

 

Domnul îi spusese lui Moise: „Poporul tău pe care tu l-ai scos din ţara Egiptului s-a stricat“ (v.7). Moise însă Îi răspunde: Nu, ci acest popor este al Tău, pe care Tu l-ai scos … (v.11). În consecinţă, nu se poate ca Tu să-i nimiceşti. În Ioan 17, Domnul Isus, rugându-Se pentru ai Săi, Îi spune Tatălui: „Sunt ai Tăi“ (v.9). Aici Moise este un apărător talentat. Înainte protestase că nu era înzestrat cu talentul de a vorbi frumos, că nu era om cu „vorbire uşoară“ (4.10), dar acum inima îi bate pentru Israel şi, din belşugul inimii sale, cât de bine ştie să plede­ze prin Duhul în favoarea poporului lui Dumne­zeu! Totuşi, înflăcărarea lui Moise nu L-ar fi pu­tut opri pe Domnul să-l nimicească pe Israel, dacă Legea care-i condamna ar fi fost aplicată imediat cu stricteţe. Unul dintre aceste două lucru­ri tre­bu­ia înlăturate: Legea sau poporul vinovat. În harul Său, Dumnezeu pune deoparte Legea, astfel încât Moise,   într-un gând cu Dum­nezeu, sfărâmă cele două table de piatră de piciorul muntelui.

Când Domnul Isus a venit într-o lume vinova­tă, nu a venit pentru a aboli Legea, ci, dimpotri­vă, El a împlinit-o în chip desăvârşit, înainte de a-i îndura blestemul pe cruce (Matei 5.17-18; Galateni 3.13).

 

 

 

Exod

32.21-35

         25 Mai

 

Moise a fost cuprins de indignare. Înainte plin de zel pentru popor în faţa Domnului, de astă dată este plin de zel pentru Domnul înaintea po­porului. Îl ia deoparte pe Aaron, dar acesta se scuză, în loc să se umilească. Apoi fiilor lui Levi li se dă o sarcină grozavă, pentru a ne arăta că slava lui Dumnezeu trebuie să aibă prioritate faţă de legăturile de familie sau de prietenie. Fiii lui Levi sunt credincioşi şi Domnul va ţine cont de aceasta mai târziu, încredinţându-le slujba cor­tu­lui (Deut. 33.9-10). Dumne­zeu nu ne va fo­losi fără să ne fi probat credincio­şia.

În final îl găsim pe Moise din nou la spărtură, ca mijlocitor. Spre deosebire de Aaron, el expune com­plet faptele, fără a ascunde nimic. Spera să facă is­păşire pentru popor şi se oferă pe sine în­suşi în locul lor. În această privinţă se asea­mă­nă cu Pavel, cel care mărturisea că dorea să fie: „anatema de la Hristos, pen­tru fraţii mei, rudele mele dup­ă carne“ (Romani 9.3, vezi nota i). Dar un asemenea sacrificiu nu este posibil; Scrip­tura declară: „Un om nu va putea nicidecum să-l răscumpere pe fratele său, nici să dea lui Dum­ne­zeu un preţ de răscumpărare pentru el“ (Psalmul 49.7) şi: „Fiecare dintre noi va da so­coteală despre sine însuşi lui Dum­nezeu“ (Ro­mani 14.12). Nu­mai Hristos poate face is­pă­şi­rea pen­tru păcătos, pentru că El Însuşi a fost fără păcat.

 

26 Mai

Exod

33.1-11

 

Cuprins de o mânie sfântă, Moise a distrus vi­ţelul de aur şi a ordonat pedeapsa, apoi a in­for­mat poporul că Domnul nu va merge cu ei, după care a făcut ceva neaşteptat: şi-a ridicat un cort în afara taberei, departe de ea. A încetat el să-şi iubească poporul? Dimpotrivă, a dat cea mai pu­ternică şi mai înduioşătoare dovadă de dragoste, cerând ca, în locul lor, el să fie şters din cartea Domnului. Altul era motivul ieşirii lui din tabără. Din cauza păcatului comis, norul nu mai putea ră­mâne deasupra taberei, aşa că, pentru a recăpăta preţiosul stâlp de nor, era necesar ca Moise să iasă din tabăra lui Israel.

Evrei 13.13, referindu-se la acest pasaj, ne aju­tă să înţelegem această chemare: „Deci să ieşim la El, afară din tabără, purtând ocara Lui“. Pentru a asculta acest îndemn, mulţi răs­cum­pă­raţi s-au despărţit de religii formale şi de bise­rici creştine organizate, pentru a căuta în sim­pli­tate numai prezenţa Domnului Isus (Matei 18.20). Priviţi-l pe Iosua! Deşi tânăr, a înţeles că ferici­rea lui consta în a nu se depărta din prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta este o imagine a comuniunii neîntrerupte şi a bucuriilor care ne aşteaptă în locul unde Domnul ne-a promis că va fi.

 

 

 

Exod

33.12-23

         27 Mai

 

În afara taberei, Moise putea vorbi cu Dumne­zeu faţă către faţă (v.11). Care este subiec­tul acestor conversaţii? Iarăşi şi iarăşi poporul şi sta­rea lui tristă. Moise este simbolul Unuia mai ma­re: al Fiului care vorbeşte cu Tatăl despre cei din lume care I-au fost daţi (Ioan 17.6). „Arată-mi dar căile Tale, ca să Te cunosc“ (v.13), a cerut omul lui Dumnezeu şi apoi a mai cerut ca Domnul să fie cu ei. Comparaţi aceste cereri cu dubla rugăciune a psalmistului: „Arată-mi calea pe care să umblu … Duhul Tău cel bun să mă conducă într-o ţară a dreptăţii“ (Psalmul 143.8, 10). „Dacă nu merge faţa Ta cu noi, nu ne sui de aici“ (v.15), se roagă mijlocitorul credincios. Şi Dum­nezeu cedează. S-a spus că El nu găseşte nicio­dată credinţa prea îndrăzneaţă şi inima I se bucură când Îi cerem lucruri grele.

În final, Moise I-a făcut o a treia cerere Dom­nului, încă şi mai îndrăzneaţă: să vadă gloria Lui (v.18). El nu avea s-o vadă decât din spate (adică în urmele lăsate de dragostea Lui). Ne gândim la cere­rea pe care I-a făcut-o Domnul Isus Tatălui, ca, acolo unde este El, să fie şi ai Săi împreună cu El, ca să privească gloria Lui          (Ioan 17.24). Aceasta este dorinţa Lui cea mai preţioasă. Este oare şi dorinţa noastră?

 

 

28 Mai

Exod

34.1-11

 

Cerându-I Domnului să-i arate gloria Lui, Moi­se se aştepta fără îndoială la o viziune izbitoare, ca cea descrisă în ca­p. 24.20. Dar Dumnezeu avea să-i reveleze ceva foarte preţios într-un cu totul alt fel: „gloria harului Său“ (Efeseni 1.6). El i Se descope­ră slu­jitorului Său ca un Dumnezeu „binevoitor şi milos, încet la mânie şi bogat în îndurare şi adevăr“ (v.6). Să remarcăm două con­diţii care ne permit să ne bucurăm de aceasta: (1) „Fii gata … dimineaţă“, îl îndeamnă Domnul pe Moise. Fie ca Domnul să ne dea în fiecare di­mineaţă a­ceastă inimă pregătită pentru a gusta harul Său! (citiţi Psal­mul 63.1-3). (2) Omul lui Dum­nezeu trebuia să rămână în crăpătura stâncii, ima­gine a lui Hris­tos lovit, care acum le spune alor Săi: „Rămâneţi în Mine …“ (Ioan 15.4). Dar harul lui Dumnezeu nu trebuie să ne facă să uităm câr­mu­irea Lui. Din v. 7 înţelegem că El iartă „nelegiuirea şi răzvrătirea şi păcatul“, însă în acelaşi timp „nu socoteşte nicidecum nevinovat pe cel vi­no­vat“.

În cap. 33.3, Domnul declarase: „Eu nu Mă sui în mijlocul tău, pentru că eşti un popor cu grumazul înţepenit“. Şi tocmai acesta este motivul pentru care Moise cere prezenţa Lui (v.9). După revelarea a ceea ce este Dumnezeu, îndurător şi acordând favoare, este ca şi cum Moise ar fi răspuns: tocmai de un Dumnezeu ca acesta are nevoie poporul.

Exod

34.12-26

         29 Mai

 

Pentru a doua oară, Moise este cu Dumnezeu pe munte timp de patruzeci de zile. Ca urmare a celor petrecute, Dumnezeu Se face cunoscut ca un „Dumnezeu gelos“ (v.14), care doreşte să fie singurul la care să  se închine poporul Său. Nu că idolii I-ar fi făcut o cât de mică nedreptate; pentru că ce rivalitate putea exista între Creatorul lumilor şi dum­ne­zeii de aur, de piatră sau de lemn, lu­craţi de mâinile oa­menilor? El este „gelos“ atât pentru că ştie că ferici­rea alor Săi constă în a-L iubi nu­mai pe El şi că idolii îi vor dezamăgi mereu, dar şi pentru că iubi­rea lor, atât de slabă, are totuşi o mare însem­nă­ta­te în inima Lui. Întâia epistolă a lui Ioan, care vor­beş­te cel mai mult despre iubi­rea divină, se încheie cu îndemnul: „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli!“

„Fereşte-te să faci legământ cu locuitorii ţării în care vei intra, ca să nu fie o cursă în mijlocul tău“, avertizează Domnul, Cel care cunoaşte şi cursa şi cât de înclinaţi suntem să cădem în ea. El adaugă: „nu cumva … să fii invitat şi să mănânci din jertfa lor“ (v.15). Anumite invitaţii sunt în adevăr curse. Să avem cura­jul să le refuzăm! Sau, mai bine, să ne purtăm astfel încât nici unul să nu dorească sau nici măcar să nu gândească să ne invite (1 Regi 1.9, 10).

Cu privire la ceea ce I se cuvine, Domnul repetă aici unele ins­trucţiuni date în capitolele 21-23.

30 Mai

Exod

34.27-35

 

Este imposibil să ai legătură cu Dumnezeu şi să te bucuri de revelaţiile harului Său fără a o arăta şi în afară. Faţa lui Moise strălucea, deşi el nu ştia. Printr-o faţă fericită, fiecare copil al lui Dumnezeu trebuie să arate în mod natural celor din jur fericirea lui. Fie ca lumea să vadă în noi reflectându-se ceva din iubirea lui Isus! Pavel le explică corintenilor de ce Moise îşi punea un văl pe faţa sa. Înainte de venirea Domnului pe pământ, chiar reflectarea gloriei divine nu putea fi suportată de omul păcătos, ci trebuia ascunsă. Dar „vălul este desfiinţat în Hristos“ (2 Corin­teni 3.14). În adevăr, când a venit Domnul Isus, Dum­ne­zeu a putut fi văzut în El în toată gloria harului Său. Ca urmare, acum, prin credinţă, Îl privim pe Domnul Isus „cu faţa descoperită“ şi suntem, sub aspect moral, „transformaţi“ în acelaşi chip, din glorie spre glorie“  (2 Corinteni 3.18).

Un alt privilegiu al lui Moise era acela de „a vorbi cu El“. Expresia se repetă de trei ori în aceste versete. Ce onoare pentru un om al lui Dumnezeu şi ce dovadă de intimitate! Nu este oare o legătură între comuniunea neîntreruptă cu Dom­nul şi o faţă radioasă? Fie ca Domnul să ne ajute să le experimentăm şi pe una şi pe cealaltă.

 

 

Exod

35.1-19

         31 Mai

 

Cortul era pe cale să fie construit. Cu această ocazie sunt enumera­te pentru a doua oară diver­sele materiale folosite, pentru a ne aduce aminte că una este a cunoaşte şi alata este a face. În acest timp, înainte de începerea lucrului, este din nou pusă problema sabatului (v. 1-3). Îna­inte de a întreprinde o lucrare, oricare ar fi aceas­ta, este necesar să fi petrecut timp în prezenţa Dom­nului, să fi stat «jos» înaintea Lui, odihnindu-ne sufletul şi duhul în sentimentul depen­den­ţei noastre. La picioarele Domnului Isus a învăţat Maria să slu­jească cu înţelepciune (Luca 10.39). Şi tot acolo a cunos­cut momentul potrivit de a-şi aduce mirul (comp. cu v.8) pen­tru a-l răspândi pe picioarele Învăţătorului.

Remarcăm numărul variat de obiecte pe care trebuia să le aducă israeliţii, de la aur şi pietre preţioase, până la cârligele cortului şi frânghiile care susţineau edificiul (pentru a susţine adevă­rul). În această lungă listă, fiecare putea găsi ceva de adus. Şi voi, dragi prieteni care-L cunoaş­teţi pe Domnul, puteţi contribui la zidirea Adu­nă­rii. O slujbă făcută în mod discret, bucuria de a „face milostenie“ (Romani 12.8) şi rugăciuni­le zil­nice pentru mărturia creştină sunt la înde­mâna oricui. Şi sunt plăcute Domnului.

 

Exod

35.20-35

          1 Iunie

 

Israeliţii puteau aduce numai ceea ce nu dăduseră înainte pentru viţelul de aur (32.3). Vom putea închina în slujba Domnului nu­mai ceea ce nu am folosit deja pentru lume. Să nu ne ri­sipim deci tinereţea.

Cine au fost cei care au dat? „Fiecare om pe care îl mişca inima lui şi fiecare om pe care îl îndemna duhul“ (v.21). Aceasta este esenţialul! Să-L iubim pe Domnul, Adu­narea, pe aproapele nostru, iată condiţiile fun­da­mentale atât pentru a face o lucrare bună, cât şi pentru a aduce un dar. Pe lângă toate acestea, ceea ce nu izvo­răşte din dra­goste de regulă nu este bine înfăptu­it.

Unele lucruri puteau fi făcute în casă, în fami­lie, de exemplu cusutul. Nu trebuie să ne ima­gi­năm că a lucra pentru Domnul înseamnă în mod necesar a fi evanghe­list sau misionar într-o ţară îndepărtată.

Să luăm notă de serviciul femeilor. Dacă nu toate erau „iscusite“ sau înţelepte (v.26), toate puteau avea, la fel de bine ca şi bărbaţii, tragere de inimă să facă sau să dea ceva pentru san­ctuar (Tit 2.5).

Unora, Dumnezeu le-a pus pe inimă să dea învăţătură (v.34). Fie ca El să pună pe inima altora să asculte! Aşa vor putea toţi să facă o slujbă înţeleaptă.

 

 

 

2 Iunie

Exod

36.1-13

 

Într-o scurtă para­bolă a evangheliei după Marcu, Domnul Se prezintă ca un stăpân care a plecat de acasă după ce a dat de lucru robilor Săi. El a lăsat „fiecăruia lucrarea lui“ (Marcu 13.34). Cu excepţia portarului, natura acestor lucrări nu este precizată. În absenţa Lui, Domnul a pregătit o îndatorire pentru fiecare dintre ai Săi, în raport cu vârsta sa şi cu capaci­tăţile sale. Într-o altă parabolă, cea a talanţi­lor, vedem că stăpânul, la întoarcerea sa, cere socoteală lucrătorilor săi. Unii dintre ei pri­mesc o recompensă, alţii sunt daţi de ruşine (Matei 25.14-30). Am făcut noi, fiecare în parte, ceea ce aştepta Domnul de la noi?

Lectura noastră de astăzi ne învaţă că multe daruri sunt aduse prea târziu. Momentul pen­tru a îndeplini o slujbă sau pentru a aduce un dar trecu­se. Probabil că mulţi au muncit din greu, dar nu de îndată. Şi ceea ce nu aducem imediat poate să nu mai fie necesar în momentul când în sfârşit ne decidem: este prea târziu, ocazia este pierdută. Ce lecţie impor­tantă pentru noi!

„Cortul era una“, concluzionează v.13. „Este un singur trup“, declară Efeseni 4.4. În ciuda di­vi­ză­rii creştinătăţii în numeroase deno­minaţii, Dumnezeu vede Adunarea Sa ca fiind un întreg.

 

 

Exod

36.14-34

          3 Iunie

 

Materialele fuseseră strânse, lucrătorii fuse­seră desemnaţi: va începe construcţia Cortului. În toate a­ces­tea vom avea ocazia să vedem mai multe ima­gini şi să desprindem învăţă­turi noi.

Întâi sunt enumerate învelitorile. Prima, făcută din zece covoare, descrisă în v.8-13, nu putea fi văzută decât dinăun­tru, la lumina sfeşnicului, când preotul era în Locul Sfânt. Tot aşa, feluritele glorii ale lui Isus pot fi înţelese şi apreciate numai în lumina Duhului Sfânt, în prezenţa lui Dumnezeu. Pe de altă par­te, prin cea de-a patra învelitoare, făcută din piei de viţel de mare, cor­tul, spre deosebire de templele antice (şi de clădirile religioase moderne), nu prezenta în ex­terior nimic de natură să atragă atenţia. Aceasta ne amin­teşte de Cel care „n-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, nici o înfăţişa­re ca să-L dorim“ (Isaia 53.2; Ioan 5.41). Să ne păzească Domnul de atracţiile lumii şi de spiritul ei, să ne ferească să dorim gloriile ei trecătoare sau să ieşim în evi­denţă mai mult decât Domnul nostru.

Aşezate stabil pe piedestale de argint, scân­durile, imagine a celor răscumpăraţi, ne amin­tesc de îndemnul apostolului: „Staţi astfel tari în Domnul, preaiubiţilor!“ (Filipeni 4.1).

 

 

4 Iunie

Exod

36.35-38; 37.1-16

 

Minunata perdea care despărţea Locul Sfânt de Locul Preasfânt era susţinută pe patru stâlpi. Fi­rea omenească a lui Hristos, aşa cum ne-o dez­vă­luie evangheliştii, este un subiect inepuizabil pentru adorare şi închinare. El este Mesia al lui Israel (Matei), Robul credincios (Marcu), Fiul Omului (Luca), Cel care a venit din cer (Ioan). Fiecare fir: albastru, purpuriu, stacojiu sau in subţire răsucit, fiecare aspect al firii Sale, desă­vârşit în sine, se întreţese cu celelalte în chip minunat, alcătuind întregul, care este viaţa Dom­nu­lui nostru Isus Hristos. Dar această viaţă, aşa frumoasă, cum era, nu ne putea aduce la Dumne­zeu, ci, dimpotrivă, ea accentua adânca noastră mizerie morală. Era nevoie de moartea Lui. Şi, ca semn, chiar în momentul când Mântuitorul Îşi dădea viaţa pe cruce, Dumnezeu a rupt perdeaua, deschizând pentru închinători „calea nouă şi vie“ către El (Evrei 10.20).

Apoi au fost făcute chivotul şi masa. Drugii cu care erau transportate acestea prin pustiu ne fac să ne gândim la umblarea Domnului aici, jos. Poleirea cu aur ne aminteşte de versetul din Isaia: „Ce frumoase sunt … picioarele celui ce aduce veşti bune“ (52.7).

 

 

 

 

Exod

37.17-29

        5 Iunie

 

A urmat sfeşnicul din aur curat, cu piedestalul lui din aur bătut, cu fusul său, gămălioarele, potira­şele şi florile sale, care „erau din el“ (v.17). Dum­nezeu Îşi găseşte plăcerea să repete în deta­liu toată plinătatea (numărul 7) roadelor şi a frumu­seţilor acestui sfeşnic, simbol al lui Hristos, neîntrecut de nimeni în nici una din gloriile Sale. Dar să nu uităm că sfeşnicul era din aur bătut şi că era alimentat cu untdelemn fără drojdii (27.20), descrieri care ne amintesc de suferinţele Celui care a venit ca adevărata lumină în întuneric şi care nu a fost primit. Respins, El străluceşte acum în sanctuar, unde ai Săi pot să-L contemple prin credinţă.

Altarul de aur, care era tot în Locul Sfânt, înaintea perdelei dinăuntru, este încă o imagine a Celui care este centrul adorării noastre, în Nume­le căruia ne apropiem de Dumnezeu pentru a ne închina şi pentru a beneficia de lucrarea Sa mij­locitoare. Tămâia adusă acolo, dacă ne referim la capitolul 30.34-38, era „după arta celui care face mir: sărată, curată, sfântă“. Dife­ri­tele uleiuri din care era alcătuită ne vorbesc de aspecte ale perfecţiunii Fiului lui Dumnezeu şi de valoarea ei pentru Tatăl, căruia îi sunt oferite aceste calităţi desăvârşite.

Untdelemnul sfânt pentru ungere este, în mod similar, pregătit conform instrucţiunilor din cap. 30.

 

6 Iunie

Exod

38.1-20

 

Altarul de bronz ne aminteşte că Dumnezeu a oferit prin cruce o soluţie pentru starea noastră păcătoasă. Dar mulţi credincioşi sunt tulburaţi de păcatele comise după convertire. Pot oare a­ceştia să-şi piardă mântuirea? Nu! Binecuvântat fie Dumnezeu! Aşa cum i-a spus Isus lui Petru: „Cine s-a scăldat“ – o spălare care pentru un credin­cios se face o dată pentru totdeauna (vedeţi 29.4) – „nu are nevoie să i se spele decât picioarele“ (Ioan 13.10). Această spălare a picioa­relor după mers, şi a mâinilor pentru lucrare, se făcea la li­gheanul de bronz, care era confecţionat din ace­laşi material ca şi altarul, pentru a ne învăţa că păcatele comise după convertire Îl costă pe Cel care a făcut ispăşire pentru noi tot atât de mult ca şi păcatele noastre dinainte. Dar noi putem (şi trebuie) să le mărturisim lui Dumnezeu, care este credin­cios şi drept ca să le ierte, datorită lucrării Domnului Isus (1 Ioan 1.9).

De la v. 9 la 20 se prezintă facerea curţii. Găsim măsurile porţii (v. 18): două­zeci de coţi, adică apro­ximativ zece metri. Aceasta este o imagine a uşii harului, larg deschisă pentru săr­manii păcătoşi, şi a căii uşoare prin care Evan­ghelia permite tuturor să se apropie de cruce (altarul de bronz). Au trecut oare toţi cititorii noştri prin această uşă?

 

Exod

38.21-31

          7 Iunie

 

Dumnezeu cere ca leviţii să facă un inventar exact al celor confecţionate şi date pentru Casa Lui. El nu uită nimic, nici ultimul ac, nici cel mai mărunt cârlig, ştiind cât l-a costat pe fiecare dintre cei care au adus obiectele. Domnul Isus, stând în faţa intrării în tezaurul Templului, pri­vea mul­ţimea care-şi aducea darurile şi El a apreciat în mod deosebit cei doi bănuţi aduşi de o văduvă săracă, pentru că acest dar însemna pentru ea predarea deplină, aceştia fiind „tot ce avea ca să trăiască“ (Luca 21.1-4).

Ligheanul de aramă menţionat ieri vorbeşte în acelaşi fel. Era făcut din oglinzile femeilor care, urmându-l pe Moise, au ieşit afară, la cortul întâlnirii (v. 8). În pre­zenţa lui Dumnezeu şi prin zelul pentru casa Lui, inimile lor au fost mişcate să renunţe la preocupa­rea cu propria persoană, sugerată de oglinzi (Matei 16.24-25). Şi acest lucru este apre­ciat de Dumnezeu şi consemnat în Cu­vântul Său. Cât despre argintul strâns la numărătoarea poporului, el a fost folosit pentru facerea posta­mentelor stâlpilor şi scândurilor. To­tul are la bază glorioasa răscumpărare al cărei simbol este argintul (vezi Numeri 3.48) şi pe aceasta se înte­me­ia­ză fiecare credincios în parte pentru a rămâne în credinţă.

 

 

 

8 Iunie

Exod

39.1-21

 

În descrierea veşmintelor sfinte ale lui Aaron se adaugă un detaliu (v. 3), care nu apare în cap. 28: firele efodului trebuia să se împletească cu fire subţiri de aur. Gloria divină a Marelui nostru Preot străluceşte între toate trăsăturile umanităţii Sale sfinte. Să le contemplăm în Evanghelii. El doarme la cârmă pe căpătâi, dar în următorul moment linişteşte vântul şi marea. Plânge la mormântul din Betania, dar aceasta tocmai înainte de a-l învia pe Lazăr. Plăteşte birul, dar cu o monedă găsită în gura unui peşte pe care El L-a creat. La fiecare pas, aurul divinităţii Sale se arată în împrejurările cele mai obişnuite ale vieţii Lui ca om, ca Om al durerii. Caracterul unitar al gloriilor lui Isus este întărit prin lănţişoare, monturi, şnururi şi inele – care realizau îmbinarea aces­tor veşminte unele de altele. Cu privire la Hristos, nu putem lăsa deoparte nimic, nu putem pune la îndoială nici un adevăr în parte fără a-L nega în totul. Vai! În is­toria Bisericii sunt prea multe exemple de în­drăzneţi care nu s-au temut să facă asemenea lu­cruri. Dumnezeu să ne ajute să recunoaştem cu mintea şi cu inima toate perfecţiunile morale, oficiale şi personale, cu care este învestit Domnul Isus!

 

 

 

Exod

39.22-43

         9 Iunie

 

În cap. 39 şi 40 se repetă mereu expresia: „după cum poruncise Domnul lui Moise“. Nimic nu era lăsat în seama imaginaţiei celor care făceau lucra­rea şi acelaşi lucru este valabil şi astăzi cu privire la închinarea creştină. Biblia ne învaţă tot ce tre­buie să ştim despre felul în care Dumnezeu do­reşte să I se aducă închinare. A adăuga ceva la acestea sau a înlocui ceva prin ceea ce ni se pare mai bun n-ar fi pură neascultare? Şi în acelaşi timp pretenţie! Cu ce drept deci­dem noi ce Îi este plăcut lui Dumnezeu? Priviţi la denomina­ţiu­nile creştine cu clerul lor, cu organi­zaţiile lor şi cu ceremoniile lor pompoase! Dumnezeu «nu a poruncit» aceste lucruri şi, în consecinţă, credin­cio­sul care cunoaşte Cuvântul nu poate lua parte la ele.

Spre deosebire de rânduielile Vechiului Testa­ment, dintre care unele ne-au fost prezentate în cartea Exod, „adevăraţii închinători“ se adre­sea­ză Tatălui „în duh şi în adevăr“ (Ioan 4.23, 24). For­mele exterioare ale unei religii fireşti (car­nale) şi ceremoniile ei au fost lăsate deoparte şi înlocui­te prin lucrarea Duhului Sfânt. Noi nu mai avem înaintea ochilor simboluri şi umbre pentru închi­narea noastră, ci avem realitatea lucrurilor eterne.

 

 

 

10 Iunie

Exod

40.1-19

 

În ziua întâi a lunii întâi, Moise este invitat să ridice cortul cu mobilierul lui, imagine a noilor relaţii ale lui Dumnezeu cu poporul Său. Toate lucrurile au fost făcute noi şi Domnul Însuşi S-a îngrijit de toate. Rămânea să fie puşi în slujbă preoţii: „Să apropii pe Aaron şi pe fiii lui“ (v.12). Ne gândim la omul care a pregătit o cină mare şi l-a trimis pe robul său să spună invitaţilor: „Veniţi, pentru că acum toate sunt gata!“ (Luca 14.17).

Sanctuarul fusese pregătit pentru închinător; era nevoie ca şi închinătorul să fie pregătit pen­tru sanctuar: „să-i speli … să-i îmbraci … să-i ungi“. «Spălaţi, îndreptăţiţi, desăvârşiţi, intrăm în Locul Sfânt …» – spune o cântare. Şi pentru preot începeau îndatoririle sfin­te, în ordinea potrivită: altarul de bronz, ligheanul, in­tra­rea în Locul Sfânt, arderea tămâiei pe altarul de aur. Să mai zăbovim noi, când Dumnezeu Însuşi spu­ne: „Să apro­pii“, când Marele nostru Preot, a­de­văratul Aaron, intro­ducându-Şi fiii în sanctu­arul ceresc, spune:       „Iată-Mă, Eu şi copiii pe care Mi i-a dat Dumnezeu“ (Evrei 2.13)?

 

 

 

 

 

Exod

40.20-38

       11 Iunie

 

Sanctuarul şi obiectele necesare pentru închi­nare au fost pregătite până în cele mai mici detalii şi au fost aşezate fiecare la locul potrivit. Moise a terminat lucrarea, ceea ce ne aminteşte de Cel care i-a putut spune Tatălui: „Am sfârşit lu­crarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac“ (Ioan 17.4). Dar credincioşia lui Moise peste toată casa lui Dum­nezeu, men­ţio­nată în Evrei 3.2, … este numai o umbră a credin­cioşiei Fiului, „credincios Celui ce L-a rânduit“. El L-a descoperit pe Tatăl, Şi-a sfinţit „fraţii“, a ri­di­cat adevăratul cort al cărui Mare Preot este, a stabilit o nouă ordine a lu­crurilor (nu a celor văzute, materiale), prin care Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu, ne putem apro­pia de El şi Îi putem sluji (vezi şi Evrei 8.1, 2). Minunatul Cort, cu care ajungem la sfârşitul studiului asupra cărţii Exod, a ilustrat pentru noi multe aspecte ale lucrării lui Hristos şi consecinţele acesteia. Cea dintâi conse­cinţă este că Dumnezeu co­boară în glorie ca să locuiască în mijlocul poporu­lui Său (v.34, 35). Astfel că, pe temeiul lu­crării terminate a lui Hris­tos, Dumne­zeu Duhul Sfânt a coborât pentru a al­cătui Bise­rica, pentru a fi, conform Ef. 2.22,    „o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh“. De atunci, în ciuda decli­nului, El este prezent acolo ca o călă­u­ză di­vi­nă, conducând poporul lui Dumnezeu, aşa cum o făcea pentru Israel norul de deasupra cortului.

 

12 Iunie

Levitic

1.1-17

 

Leviticul este o carte închisă pentru cine nu are „cheia“ divină. Aici Îl găsim pe Hristos în aspectele jertfei şi ale preoţiei Sale. Cre­din­ciosul are o singură jertfă, adusă „odată pentru totdeauna“, deplin suficientă (Evrei 10.10). Dar, pentru a descrie această jertfă sub diferitele ei înfăţi­şări, Duhul lui Dumnezeu ne oferă ima­gini variate şi complementare.

Arderea-de-tot este amintită prima, pentru că reprezintă partea care Îi revine lui Dumnezeu din lucrarea lui Hristos. Este exprimată în Noul Testament prin pasaje ca: Ioan 10.17; Efeseni 5.2; Filipeni 2.8. Dragi prieteni creştini, când ne gândim la cruce, în loc să vedem în primul rând mântuirea noastră, să luăm în considerare mai întâi satisfacţia pe care Dumnezeu Şi-a găsit-o în Persoana şi în lucrarea Fiului Său sfânt.

Pentru jertfă puteau fi aduse trei feluri de animale şi erau unele diferenţe nete în modul lor de sacrificare. De exemplu, numai jertfele de animale erau tăiate în bucăţi şi aşezate pe altar. Dar, în fiecare caz, se înălţa o „mireasmă plăcută Domnului“. Acesta era efectul focului judecăţii care a căzut asupra Jertfei sfinte de pe cruce: ea a dat la iveală până în cele mai mici detalii perfec­ţiunea jertfei „fără pată“ (Evrei 9.14).

 

 

Levitic

2.1-16

       13 Iunie

 

Dacă arderea-de-tot vorbeşte de mireasma plăcută a lui Hristos în moartea Lui, darul de mâncare corespunde perfecţiunii vieţii Lui ca om pe pământ. Într-adevăr, această jertfă nu cere sacrificarea unui animal, nici sânge, ci nu­mai făină, untdelemn, tămâie şi sare. Umanitatea Domnului: bobul de grâu măcinat fin; născut şi botezat cu Duh Sfânt: frământat şi uns cu untdelemn; încercat prin suferinţă, fie văzută, fie ascunsă: focul sobei, al tigăii sau al cuptorului. Toate acestea au fost pentru Tatăl o mireasmă extrem de preţioa­să. Cre­dinciosul, oferindu-I lui Dumnezeu această viaţă perfectă a lui Isus, obţine din ea propria lui hrană. Să privim acest Om minunat în Evanghelii. Dependenţa Sa, răbdarea Sa, încrederea Sa în Dumnezeu, blândeţea Sa, înţelepciunea Sa, bunătatea Sa, dăruirea Sa care a rămas ne­schimbată în toate suferinţele Lui, iată câteva subiecte admirabile care vin în legătură cu darul de mâncare presărat cu tămâie. Este „ceva prea­sfânt“ (v.3, 10). Aluatul, imagine a păcatului, nu intra deloc, nici mierea, simbol al afecţiunilor omeneşti. În schimb, sarea separării pentru Dumnezeu, care împiedică degradarea, a marcat viaţa Domnului Isus şi nu trebuie să lipsească deloc nici din vieţile noastre (Marcu 9.50; Coloseni 4.6).

 

 

14 Iunie

Levitic

3.1-17

 

Tot lucrarea lui Hristos este cea care prezintă şi jertfa de pace (sau jertfa prosperităţii). Însă de astă dată este privită sub aspectul comuniunii, al bucuriei şi al păcii pe care ea le aduce. Domnul Isus nu a venit numai pentru   a-L glorifica pe Tatăl în viaţa Sa (darul de mâncare), în moartea Sa (arderea-de-tot) sau pentru a ispăşi păcatele noas­tre (jertfele din cap. 4). El a venit şi pentru a ne introduce într-o nouă relaţie de comuniune cu Dum­nezeu. Mântuitorul nostru scump nu S-a mulţumit numai să ne salveze de la judecata eternă. A dorit să ne facă fericiţi şi aceasta încă de acum. Ca şi la celelalte jertfe, grăsimea era rezervată pentru Domnul şi era făcută să fumege pe altar. Aceasta simbolizează energia interioară, voinţa care guvernează inima. În cazul Domnului Isus, această energie a fost în întregime pentru Dumnezeu. Voinţa Lui a fost să facă numai ceea ce Îi era plăcut Tatălui Său (Ioan 6.38; 8.29). O astfel de jertfă nu putea să fie decât de o mireasmă nespus de plăcută pentru Dumnezeu (v. 5, 16). Ce privi­legiu pentru noi, cei care Îl cunoaştem pe Domnul Isus, de a avea aceeaşi „mâncare“ ca şi Tatăl (v. 11, 16), de a fi invitaţi la masa Lui pentru a împărtăşi bucuria şi gândurile Lui despre Fiul Său preaiubit! „Părtăşia noastră“, spune apos­tolul Ioan, „este cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos“ (1 Ioan 1.3).

Levitic

4.1-12

       15 Iunie

 

Jertfa pentru păcat încheie lista jertfelor sfin­te. Pe primul loc a fost pusă arderea-de-tot, partea ce revenea lui Dumnezeu din lucrarea lui Hristos, jertfa pentru nevoile păcătosului fiind prezentată ultima. Dar, se înţelege, noi trebuie să urmăm calea în sens invers. Înainte de a cunoaş­te pacea şi bucuria jertfei de mulţu­mire şi de a în­ţe­lege ce a fost Isus în viaţa Lui pentru Dum­nezeu, începem intrând în relaţie cu Cel care a suferit şi a murit pe cruce pentru a ispăşi păcatele noastre. Sângele era adus în cort ca pen­tru a-I aduce lui Dumnezeu dovada lucrării înche­iate şi ca pentru a-i da păcătosului garanţia că este accep­tat. Grăsimea fume­gândă pe altar semnifică satisfacţia pe care o găseşte Dumnezeu în supunerea victimei. Pe scurt, în timp ce carnea arderii-de-tot trebuia ar­să pe altar, iar cea a jertfei de pace (mulţumire) trebuia mâncată de cel care o aducea, trupurile animalelor jertfite pentru păcat trebuia arse afară din tabără. Din cauza păcate­lor pe care le-a luat asupra Lui, Isus a suferit „afară din tabără“ (Evrei 13.12), departe de prezenţa Dumnezeului Celui sfânt. Verbul „a arde“, diferit de „a face să fumege“, între­buinţat pentru gră­simi şi parfumuri, arată intensitatea judecăţii care a consumat Jertfa noastră desăvârşită (Evrei 13.11).

 

16 Iunie

Levitic

4.13-26

 

Mulţi oameni nu se consideră vinovaţi de gre­şelile făcute din neştiinţă; ei merg pe principiul că Dumnezeu nu le poate reproşa ignoranţa şi că va ţine cont de bunele lor intenţii. Fatală iluzie! Faptul că Dumnezeu trebuie să prevadă o jertfă pen­tru păcatele „din greşeală“ (sau: „din neştiinţă“, sau: „din neatenţie“) dovedeşte că păcăto­sul, chiar neştiutor, este vinovat înaintea Lui. De altfel, şi legile noastre se aplică la fel: nimic nu scuză ignoranţa. O călcare a legii, chiar neinten­ţionată, poate pune sub acuzare. În ochii Dumne­zeului Celui sfânt, păcatul, odată comis, rămâne; nu este nici o scuză pentru indiferenţa mea. Dar înţeleg că, pentru toate păcatele, dacă este condamnare, în acelaşi timp este şi jertfă. Nu există nimic altceva – în afară de măreaţa lucrare a crucii − care să poată şterge grelele ofense aduse lui Dumnezeu de păcatele mele, co­mise cu voie sau fără voie, pe care mi le amin­tesc sau pe care le-am uitat de mult.

Punând mâna pe capul victimei, cel care aducea jertfa făcea ca păcatul lui să treacă asupra ei. Recunoştea că era vinovat şi că trebuia să moară, dar animalul pe care îl oferea îi lua locul pentru a purta păcatul, murind în locul lui. Aceasta este ceea ce a făcut pentru noi Isus, Înlo­cuitorul nostru perfect.

 

 

Levitic

4.27-35

       17 Iunie

 

Pentru păcatul lui, un preot uns trebuia să aducă un viţel (v.3), o căpetenie un ţap (v.22, 23), iar un om de rând un ied sau un miel (v.27, 28, 32). Cei care tre­buie să fie un exemplu au o responsabilitate mai mare, care se reflectă în importanţa animalu­lui adus ca jertfă. Dar înaintea lui Dumnezeu „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu“ (Romani 3.23). Fie că sunt în vârful sau la ba­za scării sociale, onoraţi sau dispreţuiţi de con­temporanii lor, fie că sunt răufăcători sau trec drept oameni cinstiţi, toţi oamenii sunt incluşi într-o singură categorie: cea a  păcătoşilor pierduţi. Totuşi, în nemăsu­rata Lui îndurare, Dumnezeu a creat o nouă categorie: cea a păcătoşilor iertaţi. El „i-a închis pe toţi în neascultare (sau: în necredinţă), ca să arate îndurare tuturor“ (Romani 11.32).

Să ne oprim asupra expresiilor din v. 23 şi 28: „dacă i se va face cunoscut păcatul lui prin care a păcătuit“. Aceasta este o aluzie la slujba delicată, numită „spălarea picioarelor“, care constă în a-l ajuta pe un alt credincios să-şi descopere şi să-şi judece greşelile (Ioan 13.14).

„Şi i se va ierta“, spune Cuvântul la sfârşitul fiecărui paragraf. Acesta este răspunsul divin pe care Dumnezeu îl poate da păcătosului pocăit pe temeiul lucrării Fiului Său preaiubit!

 

18 Iunie

Levitic

5.1-13

 

Versetele de la 1 la 4 ne dau câteva exem­ple de păcate care trebuia ispăşite prin jertfă. Se pune problema unor fapte a căror gravitate pro­babil că nu am fi descoperit-o dacă Cuvântul, pia­tra de încercare a conştiinţei noastre, nu le-ar fi condamnat: omisiunea depunerii unei mărturii, contactul scurt cu ceva necurat, rostirea unor cuvinte nesocotite. Cineva poate să se facă vino­vat prin păstra­rea tăcerii (v.1) sau prin faptul că a spus prea mult     (v. 4). În toate aceste cazuri era necesară mărturisirea (v. 5), urmată de aducerea jertfei (v. 6). Tot aşa se pune problema în 1 Ioan 1.9, numai că acolo nu mai trebuia să se aducă jertfă a doua oară. Sân­gele lui Hristos este deja vărsat pentru noi îna­in­tea lui Dumnezeu, aşa că este sufi­cientă măr­tu­ri­sirea. Atunci Dumnezeu „este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire“.

Versetele de la 7 la 13 iau în considerare unele deosebiri între resursele celor care aduceau jert­fe. Unul oferea un miel, altul două turturele şi altul o mână de făină. Nu toţi putem aprecia în aceeaşi măsură lucrarea Domnului Isus. Dar ceea ce con­tează este adevărata valoare pe care o are înain­tea lui Dumnezeu.

 

 

 

Levitic

5.14-19; 6.1-7

       19 Iunie

 

Chiar şi cel mai scrupulos israelit putea să aibă mereu teama că a uitat un păcat comis din neştiinţă şi că, imediat după ce a adus jertfa, un nou act de necredinţă ar fi cerut altă jertfă. Vai! în ciuda certitudinilor Cuvântului lui Dumnezeu, mulţi creştini trăiesc şi azi cu aceeaşi teamă. Ei îşi leagă mântuirea de strădanii sincere de a se împăca cu Dumnezeu, dând milostenie şi făcând penitenţe (exprimându-şi părerea de rău sau chiar supu­nându-se la canoane), fără a avea vreodată siguranţa că aces­tea vor fi suficiente. Iată ce înseamnă a nu cunoaşte harul divin! În schimb, ce fericiţi am fi dacă am trăi eliberaţi de teamă, prin asigurarea că Domnul Isus a făcut totul pentru noi!

În aceste pasaje se disting păcate împotriva lui Dumnezeu (5. 15, 17) şi păcate îm­potriva aproapelui (6.2, 3). Adesea ne preocupă mai puţin cele dintâi decât cele din urmă, dar ar trebui să fie invers. Pentru răul cauzat altuia nu era suficient ca acesta să fie îndreptat, ci trebuia să aducă Domnului o jertfă pentru vină (6.6; vezi Psalmul 51.4). La fel, nu era suficient numai a te pune de acord cu Dumnezeu, ci, în ziua când vinovatul se pocăia şi aducea o jertfă, trebuia să rezolve problema şi înaintea oamenilor (6.5 sf.). Creştinii din Efes, odinioară practicanţi ai vrăjitoriei, sunt grăbiţi după convertirea lor să ardă cărţile magiei lor (Fapte 19.19).

20 Iunie

Levitic

6.8-30

 

Probabil că am observat o paralelă între cele patru jertfe principale şi aspectele lucrării lui Hristos prezen­tate de cei patru evanghelişti. În Ioan, Isus este jertfa sfântă a ar­derii-de-tot, Cel pe care Tatăl L-a iubit pentru că Şi-a dat viaţa El Însuşi (Ioan 10.17-18). Luca ne face să ne mi­nu­năm de viaţa Omului desăvârşit, despre care vorbeşte darul de mâncare. Marcu Îl pune înaint­ea noas­tră pe Robul lui Dumnezeu, reprezentat prin jertfa de consacrare sau de pace. Matei, mai mult decât ceilalţi, proclamă că „El va mântui pe po­po­rul Său de păcatele sale“ (Mat.1.21).

Capitolele 6 şi 7 tratează aceste patru tipuri de jertfe pen­tru a stabili legea lor, cu alte cuvinte, cum anume tre­buia să le ofere preotul. Arderea-de-tot trebuia să fie necurma­tă (v.13), iar darul de mâncare „era o rânduială pen­tru totdeauna“ (v.18). Ieri am văzut temerile israe­litului care niciodată nu era sigur că era făcut desăvârşit prin aceleaşi jertfe aduse neîntrerupt. Dar cap. 10 din Evrei îl prezintă pe preot stând „în picioare în fiecare zi, slujind şi aducând deseori aceleaşi jertfe care niciodată nu pot înlătura păcatele“. Acelaşi capitol Îl pre­zin­tă apoi pe Isus care, „după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumne­zeu“ (Evrei 10.1,11,12; vezi şi notele de la v. 12; „s-a aşezat“: expresie a încheierii pe deplin a lucrării Dom­nului Isus, în contrast cu preoţii care stăteau în picioare, slujind zi de zi).

Levitic

7.1-21

       21 Iunie

 

Epistola către Romani ne învaţă că Dumnezeu a trebuit să Se ocupe de două probleme: cea a păca­telor, până la cap. 5.11, apoi de cea a păcatului, până la cap. 8. A trebuit să condamne po­mul tot aşa cum a condamnat şi fructele, păcatul din firea noastră în aceeaşi măsură cu rezultatele lui. Cerând o jertfă pen­tru vină (fapta comisă) şi o alta pentru păcat (rădă­cina acestei fapte), Dumnezeu ne învaţă că lucra­rea lui Hristos răspunde la aceste două nevoi ale păcăto­sului.

Legea jertfei de mulţumire ilustrează con­diţiile necesare pentru a fi realizată comuniunea creştină: jertfa de mulţumire era adusă ca urmare a acţiunii iertării (v.12; 1 Cor. 10.16), cu caracter voluntar (de bunăvoie), cu bucurie (v. 16; 2 Cor. 8.4), departe de orice contact cu necurăţia (v.21). În timp ce jertfele pentru păcat erau aduse pentru că cineva nu era curat, la jertfele de pace puteau avea o parte numai israeliţii care erau curaţi      (v. 19). Oricine atingea carnea jertfei pentru păcat deve­nea sfânt (6.27), în timp ce, invers, orice necurăţie întina jertfa de pace. Noi ne îngrijim de curăţia alimentelor noastre. Să ne îngrijim şi mai mult ca nici o necurăţie din duhul nostru să nu întrerupă comuniunea a cărei imagine este această jertfă.

 

 

22 Iunie

Levitic

7.22-38

 

Imagine a comuniunii celui răscumpărat cu Dumnezeu şi cu fraţii, jertfa de mulţumire era singura la care fiecare îşi primea partea lui. Dumnezeu Îşi avea partea Lui, şi anume grăsimea şi sângele, care vorbesc de drepturile Sale asupra devotamentului nostru şi asupra vieţilor noastre. Aaron şi fiii săi primeau pieptul legănat şi spata ridicată (v.34), simbolizând afecţiunea şi puterea celui răscumpărat, care Îi aparţin lui Hristos şi alor Săi. În sfârşit, adoratorul însuşi primea de acolo mijloace de subzis­tenţă. Observăm, de asemenea, că hrana preoţilor depindea de jertfele de pace. Energia spirituală pe care cel credincios o va putea angaja în slujirea Domnului decurge din comu­niu­nea pe care va fi realizat-o cu El. Cele două epistole către Corinteni confirmă aceasta. Prima se ocupă de comuniune, cea de-a doua de subiectul servirii. Slujba noastră va fi folositoare şi binecuvântată în măsura în care ne vom hrăni cu Jertfa de mulţumire desăvârşită şi, urmând exemplul Lui, ne vom aduce trupurile ca jertfe vii, sfinte, plăcute lui Dum­ne­zeu … (Romani 12.1). Iată secretul pentru a deosebi, conform aceluiaşi capitol, care este „voia lui Dumnezeu, cea bună şi plăcută şi desă­vârşită“ (v.2) şi pentru a o putea apoi împlini cu bucurie (v. 3-8).

 

 

Levitic

8.1-21

       23 Iunie

 

În primele şapte capitole am studiat subiectul jertfelor şi ajungem acum la cel al preoţiei. Dacă păcăto­sul are nevoie de o jertfă, credinciosul, la rândul său, are nevoie de un preot pentru a-şi exercita serviciul care îi este încredinţat. Acum, în Hristos, noi avem şi una şi alta. El este Cel care S-a oferit pe Sine Însuşi, victimă perfectă, pen­tru a ne pune în relaţie cu Dumnezeu şi tot El este Cel care împlineşte în prezent funcţiile Marelui Preot pentru a ne menţine în această relaţie. El a trebuit deci să fie sacrificiu (jertfă) înainte de a fi Sacrificator (Preot).

În cap. 29 din Exod am văzut instrucţiuni­le date de Domnul lui Moise pentru consacrarea lui Aaron şi a fiilor lui. Sosise momentul pentru des­făşurarea acestei ceremonii. Întreaga adunare a lui Israel fusese chemată la intrarea cortului întâlnirii pen­tru a-l vedea pe Aaron îmbrăcând veşmintele gloriei şi ale fru­museţii. Cu cât mai măreaţă este viziu­nea pe care epistola către Evrei, numită adesea «epistola cerurilor deschise», o oferă pri­virilor credinţei noastre! Ne invită să luăm aminte „la Apos­tolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, la Isus“, îm­bră­cat în caracterele glorioase ale preoţiei Sale (Ev.3.1).

 

 

24 Iunie

Levitic

8.22-36

 

În acest capitol îl găsim din nou pe Aaron împreună cu fiii săi şi aceasta ne duce cu gândul la Cel care nu Se ruşinează să ne pună alături de El şi să ne numească fraţii Lui. Fie ca Dum­nezeu să ne păzească de a nu ne ruşina în faţa lumii de relaţia noastră cu Domnul Isus! (2 Timotei 2.12, 13).

Adesea în aceste capitole se fac referiri la daruri legănate. Răsucirea unui obiect face ca acestuia să-i fie văzute toate feţele. Suntem astfel chemaţi să Îi prezentăm lui Dumnezeu toate as­pectele jertfei minunate pe care I-o aducem, vorbindu-I de Fiul Său, de feluritele Lui glorii şi de lu­crarea Lui în manifestările ei diverse.

Pieptul berbecului de închinare, partea care îi revenea special lui Moise, era şi el le­gă­nat. Putem astfel admira, sub nu­meroase aspecte, afecţiunile lui Hris­tos, care au constituit sursa şi puterea dăruirii Sale pentru Dumnezeu. „Eu Îl iubesc pe Tatăl − a spus Isus − şi cum Mi-a po­runcit Tatăl, aşa fac“ (Ioan 14.31). Şi în vieţile noas­tre, aceeaşi cauză va avea acelaşi efect. Numai iubirea poate suscita o consacrare adevărată, cu alte cuvinte, un senti­ment adânc că Dom­nul are drepturi depline asupra ini­milor noastre. Versetul 24 aşterne aceste drepturi pe ure­chile noastre, pe mâinile noastre, pe picioarele noas­tre, simbolizând, respectiv, ascultarea, lucrarea şi umblarea.

 

Levitic

9.1-24

       25 Iunie

 

Epistola către Evrei Îl înfăţişează pe Marele Preot care ne trebuia: „sfânt, fără răutate, fără pa­tă, despărţit de păcătoşi …“ (Evrei 7.26). Câtă deo­sebire faţă de Aaron, „preot luat dintre oa­meni“, despre care în aceeaşi epistolă se spu­ne că „era dator să aducă jertfe pentru pă­ca­te­, atât pentru popor, cât şi pentru sine“ (Evrei 5.1-3). Aceasta este ceea ce vedem făcându-se aici. Îna­in­te de a se putea ocupa cu păcatele poporului, Aa­ron era obligat să rezolve înaintea lui Dumne­zeu pro­blema propriilor sale păcate. Este un principiu general, de a cărui importanţă ne amin­teşte Dom­nul în „predica de pe munte“: pentru a putea scoa­te paiul din ochiul fratelui, trebuie mai întâi să-ţi scoţi bârna din propriul tău ochi (Matei 7.3-5).

Sfârşitul acestui capitol ne arată cum, odată ce s-a făcut ispăşirea şi s-a reglementat chestiunea păcatului, binecuvântarea poate veni prin Au­to­rul ei, gloria lui Dum­ne­zeu se poate manifesta şi bucuria este liberă să se exprime. Acestea sunt astăzi pentru poporul lui Dum­nezeu consecinţele fericite ale crucii lui Hristos. Să ne ajute Dumnezeu să le apreciem şi să răspundem într-un mod potrivit!

 

 

 

 

 

 

 

26 Iunie

Levitic

10.1-20

 

În capitolul 9 ne-a fost amintit faptul că preoţii luaţi „dintre oameni“ pot păcătui. Nu este nevoie să mergem prea departe pentru a verifica acest adevăr trist. De fiecare dată când Dumnezeu l-a pus pe om într-o nouă relaţie, acesta s-a dovedit incapabil să facă faţă. Până aici totul fusese îndeplinit „cum poruncise Domnul“ (expresie care se repetă de 14 ori în capito­lele 8 şi 9). Dar acum Nadab şi Abihu, fiii cei mari ai lui Aaron, fac ceva „ce nu le porun­cise El“ (v.1). Abia fuseseră consacraţi şi au şi adus „înaintea Domnului foc străin“, ne­luat de pe altar. Pedeapsa severă care a urmat ne aminteşte de cât de grav este să substituim Cu­vântul lui Dum­nezeu prin voinţa noastră (în 2 Sa­muel 6.3 … trans­por­tarea chivotului pe un car nou a avut ca urmare moartea lui Uza). Tot astfel, gândurile cărnii, ca şi tot ce excită (băuturi tari) sentimen­tele ei, nu trebuie tolerate în închinarea adusă lui Dum­ne­zeu. Dispreţul manifestat faţă de adevăruri cunos­cute îl aduce pe călcătorul de lege sub guvernarea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, aşa cum arată sfârşitul acestui capitol, Domnul este plin de în­durare faţă de cei neştiutori şi răi, care au rătăcit calea, ca şi faţă de cei care se pleacă sub disciplina Lui.

 

 

 

Levitic

11.1-28

       27 Iunie

 

Aşa cum a explicat Domnul Isus, nu lucrurile care intră în om îl spurcă, ci cele care ies din el (Marcu 7.15). Astfel, această distincţie între ani­malele curate şi cele necurate are, pentru creştin, numai aplicaţii spirituale. În acest capitol sunt luate în considerare patru grupe de ani­male: pa­trupedele, peştii, păsările şi reptilele. Pentru a fi curate, primele trebuia să îndeplinească simul­tan două con­diţii: să rumege şi să aibă copita des­picată. Curăţia cre­dinciosului depinde atât de hrana lui, cât şi de mersul lui.

Şi pentru peşti se impun două condiţii: să aibă înotătoare şi solzi. Fără înotătoare, cum ar putea ei să-şi păstreze direcţia şi să lupte împotriva curentului? Iar fără solzi, trupul nu le este protejat. Rezistenţa faţă de atracţiile lumii şi faţă de tot ce oferă ea este mijlocul prin care un tânăr creştin poate rămâne curat.

Păsările necurate erau carnivorele şi omnivorele. Dacă lăsăm ca lucrurile fireşti să ne domine spiritul sau dacă suntem neglijenţi cu lecturile noastre, cu ceea ce ni se prezintă în mediile de informare, atunci vom fi inevitabil întinaţi.

În final iată reptilele şi animalele imagine a puterii răului, a „urâciu­nii“! „Fie-vă groază de rău!“, îndeamnă Romani 12.9.

 

28 Iunie

Levitic

11.29-47

 

Privind reptilele şi animalele care „se târăsc“ pe pământ, vom recunoaşte anumite aspecte şi pe­ricole morale de care trebuie să ne ferim. Cârti­ţe­le şi şoarecii vatămă plantele tinere, distru­gându-le rădăcinile; came­leonul ne sugerează acel gen de oameni care iau înfă­ţişarea mediului: creştini între creştini şi oameni lumeşti în lume.

Versetele 32-40 arată cum lucrurile cele mai bune şi folositoare pot fi stricate de ceea ce pro­vine din „şarpe“. Domnul să ne înveţe să veghem asupra sufletelor noastre şi să folosim resursa nesecată pe care ne-a pus-o El la dispozi­ţie: o fân­tână, un izvor, o sursă de apă, imagini ale Cu­vân­tului divin care rămâne mereu curat. „Am ascuns Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta“ − spune psalmistul (119.11). Un israelit evlavios avea întotdeauna grijă să se ferească de orice lucru sau hrană necurată (Fapte 10.14). Să avem o conştiinţă tot atât de sensibilă pentru a distinge ceea ce din punct de vedere spiritual este curat de ceea ce este necurat şi ceea ce ne poate hrăni sufletul de lucrurile care ni-l pot otrăvi. Motivul profund al acestei despărţiri riguroase îl găsim în v. 45: „Dumnezeu este sfânt, iar noi suntem poporul Său“.

 

 

Levitic

12.1-8; 13.1-8

       29 Iunie

 

Pentru a ne arăta resursele divine pregătite înainte de apariţia păcatului, Leviticul prezintă jertfele şi preoţia înainte de păcat. Capitolul 11 ne învaţă să veghem, ca să nu fim contaminaţi de necurăţii din afară. Dar răul nu este numai în jurul nostru, ci şi înăuntrul nostru; vrăjmaşul nos­tru este deja înăuntru. Capitolul 12 ne face cu­noscut caracterul lui ereditar: „Iată, am fost născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea“ (Psalmul 51.5). Firea păcătoasă a lui Adam s-a transmis la întreaga rasă; un nou-năs­cut este un potenţial păcătos înainte de a comite vreo faptă condamnabilă şi are nevoie de jertfa lui Hristos tot atât de mult ca un adult.

Capitolele 13 şi 14 spun despre lepră, care întot­deauna reprezintă păcatul sub formă de întinare. Lepra: boală care distruge trupul, contagioasă, înspăimân­tătoare, anulând sensibilitatea, incurabilă! Înaintea lui Dumnezeu, păcatul are aceleaşi trăsături; el se exprimă prin fapte şi cuvinte, chiar şi la cre­din­cioşi. Exemple: în Maria, calomnie (Numeri 12.10); în Ghehazi, lăcomie şi minciuni (2 Regi 5.27); în Ozia, mândrie spirituală       (2 Cronici 26.20).

 

 

 

 

30 Iunie

Levitic

13.9-28

 

Pentru a se putea pune diagnosticul de lepră, bolnavul trebuia să prezinte două simptome: piele albă, care ne face să ne gândim la declinul spiri­tual care îşi are izvorul în pierderea comuniunii cu Dum­nezeu. Cu cât aceasta este mai adâncă în carne, ea indică faptul că defectul nu este superficial, ci trădează un rău profund. Dar, lucru paradoxal şi totodată dificil de înţeles, dacă o singură pată era suficientă pentru a-l face pe un lepros necurat, din clipa când era „acoperit tot trupul“, putea fi declarat curat! Şi aşa şi este; întocmai unui biet lepros, care de multă vreme îşi acoperea rănile şi acum nu şi le mai poate ascunde, omul, nevoit să se recunoască în totul necurat, poate fi declarat curat de către Dum­ne­zeu în virtutea lucrării lui Hristos. „Ţi-am măr­tu­risit păcatul meu şi nu mi-am acoperit ne­le­giuirea“, spune psalmistul, „şi Tu ai iertat nelegiuirea pă­catului meu“ (Psalmul 32.5). Dar apariţia „cărnii vii“ aducea o nouă contami­nare, aceasta sim­bolizând eforturile zadarnice ale firii vechi de a se face mai bună. În cap. 5 din Luca (v.12, 14), „un om plin de lepră“ venit la Isus este ime­diat curăţit şi Domnul îl invită să aducă mărturie conformându-se cu instrucţiunile din cap. 14 al cărţii noastre.

 

 

Levitic

13.29-44

          1 Iulie

 

Anumite pete produse de unele boli de piele puteau induce în eroare. Bolnavul trebuia atunci închis şapte zile, apoi trebuia examinat pentru a se verifica dacă era sau nu vorba de o rană de lepră. Să nu judecăm niciodată pripit! Să fim atenţi, să gândim bine când este vorba de alţii, decât să le atribuim in­tenţii rele din pornire. „Dragostea … nu socoteşte răul“ (1 Corinteni 13.5). Remar­căm că bolnavul nu-şi spunea deloc părerea, ci preotul care îl vedea trebuia să se pronunţe cu privire la natura rănii. Ceea ce gândea omul despre situaţia lui nu avea importanţă. Pu­tea să nu simtă nimic şi chiar să se creadă per­fect sănătos şi totuşi să fie grav bolnav. Câţi oa­meni nu ştiu că sunt victime ale maladiei păca­tului! Ei nu şi-au privit starea în lumina Cuvân­tului lui Dumnezeu şi nu s-au înfăţişat Preotului. El este Cel care stabileşte vina omului şi îl decla­ră iremediabil pier­dut. „Terminaţi cu omul, … pentru că în ce s-ar ţine seama de el?“ (Isaia 2.22). Dar Preotul care Se pronunţă astfel asupra stării noastre este şi Cel care S-a ocupat de ea în har ca mare Doctor, oferind o vindecare deplină sufle­telor noastre (Luca 5.31).

 

 

 

 

2 Iulie

Levitic

13.45-59

 

Groaznică era situaţia leproşilor în Israel: scoşi afară din tabără, fără speranţă de întoar­cere, des­părţiţi de ai lor, obligaţi să-şi vestească de de­par­te starea nenorocită: „Necurat, necu­rat!“ Este o i­magine a ceea ce eram: excluşi din adunare, oa­meni dintre naţiuni „înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel, neavând speranţă“. „Dar acum    v-aţi a­pro­piat prin sângele lui Hristos“ (Efeseni 2.12, 13). Aceasta ne conduce la lucrarea de curăţire des­cri­să în cap. 14. Evanghelia ne prezintă mai mulţi astfel de leproşi implorând mila Dom­nului. Şi El, plin de compa­siune, Şi-a pus mâinile peste ei pentru a-i curăţi, fără ca El În­suşi să Se contamineze. Nu numai că putea, ci, în dragostea Lui, chiar dorea să-i facă perfect curaţi   (Matei 8.1-3; vezi şi Luca 17.11 …). În acelaşi fel, Mântui­torul drag poate şi doreşte şi astăzi să curăţească de toate păcatele pe oricine se recunoaşte necu­rat.

Lepra pe o haină (v. 47-59) reprezintă răul care poate să afecteze obiceiurile şi mărturia noastră. Fie ca Domnul să ne dea atenţie pentru a-l distinge, curaj pentru a-l „arde“, altfel spus, pentru a-l judeca de îndată ce apare!

 

 

 

 

 

Levitic

14.1-13

         3 Iulie

 

A sosit ziua curăţirii leprosului. Este dus înaintea preotului. Să observăm misiunea modes­tă, dar de neînlo­cuit, a prietenului care îl aduce pe bol­nav la cel care trebuie să îl declare curat. Este un lucru preţios să fii folosit de Dumnezeu pentru a-i aduce pe păcătoşi la Domnul Isus. Este o slujbă pe care chiar şi un tânăr creştin o poate împlini (Ioan 1.42, 46). Dar dacă preotul stătea în cort sau în tabără, leprosul care fusese scos afară nu ar fi putut să-l vadă (v. 3). Pentru a-l în­tâl­ni pe păcătos, Isus a părăsit gloria. Noi n-am fi putut face nici un pas spre El, însă a stră­bătut El toată calea pentru a veni până la noi. Cum ar fi putut fiul risipitor să intre în zdrenţe în casa tatălui său? Tatăl i-a ieşit în întâm­pinare şi l-a îmbrăcat în haina cea mai bună, pe când el era încă departe.

În ce priveşte detaliile lucrării de cu­ră­ţire, cele două păsări luate împreună spun despre re­mediul divin pentru păcatul oricărui om: moartea Domnului, prima pasăre era ucisă; învie­rea Lui, a doua pasăre, lăsată liberă, îşi va lua zborul marcată de sângele pe care-l va purta spre cer pentru a-l prezenta simbolic îna­intea unui Dumnezeu satisfăcut.

 

 

 

4 Iulie

Levitic

14.14-31

 

„Şi va fi curat“, conchid v. 9 şi 20. Nici aici nu se pune problema care este părerea lepro­sului curăţit. Dum­nezeu îl declară curat, sfânt, pe păcătosul născut din nou, pentru care Cuvân­tul Lui trebuie să fie sufi­ci­ent, chiar dacă el nu experimentează nici o emoţie, nici vreun senti­ment deosebit. „Aţi fost spălaţi … sfin­ţiţi … îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus“ (1 Cor. 6.11).

Odată cu păsările, imagini ale lucrării lui Dumnezeu pentru noi, se mai cereau încă două lucruri, prefigurând lucrarea Lui în noi: apa, puterea curăţitoare a Cuvântului, şi bri­ciul. Leprosul trebuia să-şi radă părul, barba, sprâncenele. Toate spun că puterea firească a omului trebuie lepădată. Numim ELIBERARE această lucrare a Duhului care ne conduce la a judeca ceea ce produce firea noastră veche.

Sângele jertfei era uns pe urechea, pe mâna şi pe piciorul leprosului curăţit, întocmai cum se pro­cedase cu preotul în ziua închinării lui în sluj­bă (Exod 29.20) şi la fel cu untdelemnul. În plus, leprosul era uns cu unt­delemn (v. 18). Detaliu uimitor: numai acesta în Israel, împreună cu preoţii şi cu împăraţii, primea ungerea sfântă, care corespunde lucrării Duhului Sfânt în inima celui răscumpărat! (1 Ioan 2.20). Din păcătoşi mizerabili, spălaţi în sângele Său, Hristos a făcut „o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeul şi Tatăl Său“ (Apocalipsa 1.6).

Levitic

14.33-57

       5 Iulie

 

Lepra într-o casă este un simbol al păcatului într-o adunare sau chiar în cea care poartă nu­mele de Biserică, creştinătatea în ansamblu. Pri­vind cu atenţie Adunarea din Efes în Apocalipsa 2, vedem, sau mai degrabă Domnul, Marele Preot ai Cărui ochi sunt „ca para focului“, vede deja o mică pată care dă de bănuit: părăsirea dragostei dintâi. În rest totul părea bun: fapte, muncă, răbdare; dar să vedem ce devine acest mic început: o adevărată lepră la Pergam, unde pietrele casei sunt atinse unele de „învăţătura lui Balaam“, altele de cea a ni­colaiţilor. Apoi răul dospeşte ca aluatul la Tiatira, la Sardes, până când, la Laodiceea, care marchează ulti­mul stadiu al Bisericii responsabile, Dom­nul este con­strâns să anunţe: „Te voi vărsa din gura Mea“ (Apocalipsa 3.16). „Casa cea mare“ a creştinătăţii de nume va fi respinsă, demolată.

Capitolul 15 dezvăluie sursa întinării. Sub imaginea „scurgerii“ ne este arătat tot ceea ce este capabilă detestabila noastră fire naturală să scoată la iveală în viaţa de zi cu zi, pentru a otrăvi în acelaşi timp şi anturajul nostru şi pe noi înşine. Există remediu pentru curăţirea noastră: preoţia exer­citată în favoarea noastră de Domnul Isus (v. 15, 30).

 

 

6 Iulie

Levitic

16.1-14

 

Aaron primeşte în acest moment instrucţiuni pentru marea zi a Ispăşirii (vedeţi 23.27). La această scenă se referă cap. 9 din Evrei (citiţi v. 7, 12, 25). O dată pe an, după ce aducea o jertfă pentru el însuşi, ma­rele preot aducea o jertfă pentru toate păcatele poporului comise în timpul anului. Apoi ducea sângele jertfei dincolo de perdeaua dinăuntru, pe capacul ispăşirii, al cărui nume se explică în felul acesta. Sângele care făcea „ispăşire pentru suflet“ (17.11 sf.) era adus aici. Dumnezeu putea să-Şi pri­vească poporul în mod favorabil. Acesta nu însemna că sângele unui ţap ar fi putut şterge măcar unul din păcatele comise de popor în timpul anu­lui. Însă anticipat el vorbea înaintea lui Dum­nezeu de sângele preţios al Mielului Său.

Contrar cu ceea ce am fi gândit, Aaron nu se înfăţişa înaintea Domnului în veşmintele sale impunătoare. El dezbrăca toată gloria în faţa celei a lui Dumnezeu şi se prezenta acolo numai îmbră­cat în in subţire, simbol al îndreptăţirii practice (v. 4; Apocalipsa 19.8).

Mirosul plăcut al tămâiei îl însoţea pe Aaron dincolo de perdea, aşa cum şi Hristos a intrat în Locul Preasfânt, oferind lui Dumnezeu plinătatea parfumului tuturor excelenţelor gloriilor Sale.

 

 

Levitic

16.15-22

         7 Iulie

 

Preotul pătrundea dincolo de perdea învăluit într-un nor de tămâie, în timp ce, afară, poporul aştepta cu teamă. Avea să primească Domnul jertfa? Dacă ceva nu era în regulă, Aaron n-ar fi pierit el precum cei doi fii ai săi mai mari? Ce uşurare în clipa când apărea din nou, serviciul său încheiat! Profetic, această scenă se va împlini când, venind în glorie pentru Israel, Hristos „Se va arăta a doua oară … pentru mântuirea celor care-L aşteaptă“ (Evrei 9.28).

Mai rămăsese să se ocupe de ţapul cel viu. Primul, cel pe care căzuse „sorţul Domnului“ (v. 9), fusese sacrificat şi îndepărtase păcatul dinaintea lui Dumnezeu. Cel de-al doilea, ţapul „pentru Azazel“, ducea cu el păcatul care apăsa conştiinţa poporului. De aceea toate păca­tele erau mărturisite pe capul lui şi acesta le purta pentru totdeauna asupra lui „într-un pământ nelocuit“ (v. 22) (Psalmul 103.12; Evrei 8.12, citat de Ie­remia 31.34). Primul ţap servea să facă ispăşire: era pentru toţi. Cel  de-al doilea ne vorbeşte despre substituire: de victima care poartă „păcatele multora“ (Evrei 9.28), şi anume, doar pe ale acelora care, mărturi­sindu-şi păcatele (v. 21), îşi însu­şesc prin credinţă vrednicia victimei. Jertfa lui Hristos are acest dublu caracter.

 

 

8 Iulie

Levitic

16.23-34

 

Iată cât de mare şi de delicată era pentru marele preot şi pentru fiii săi lucrarea necesară pentru înlătu­rarea păcatelor. Şi, în plus, toată această slujbă era va­labilă numai pentru un an. În adevăr, sursa păca­telor, inima omului, nu era curăţită pentru atât, iar această inimă rea nu se putea lipsi să nu lucreze din nou fapte rele în tot timpul noului an. Întot­deauna era necesar să fie repetate aceste jertfe, marii preoţi transmiţând mai departe slujba, din tată în fiu, „pentru că prin moarte erau împiedicaţi să dăinuiască“ (Evrei 7.23-25).

Cu cât mai măreaţă este lucrarea lui Hristos în realitatea ei, în întreg răsunetul ei, pretinzând propriul Său sacrificiu! Pentru a înlătura păcatul lu­mii, pentru a-i anula toate consecinţele, cât şi pentru a ajunge la sursă: inima omului şi a o curăţa, Isus a fost în totalitate singur. Nimeni altcineva nu poate avea în aceasta vreun rol, cât de neînsemnat. Ce făcea poporul în timpul acelei măreţe lucrări a preotului? Ei nu puteau şi nici nu trebuia să facă nimic altceva, decât să-şi smerească sufletele. O lucrare era împlinită în favoa­rea lor, în contul căreia ei se puteau odihni. Ei bine, aceasta este tot ce trebuie să facem şi noi! Să ne odihnim în lucrarea suficientă şi perfectă a Domnului Isus.

 

 

Levitic

17.1-16

         9 Iulie

 

Dumnezeu Îşi rezervă dreptul asupra sângelui (am văzut deja în cap. 7.26, 27). Sub privirile Sale, în Locul Preasfânt se găsea de acum înainte, înnoit an de an, sângele jert­felor oferite (cap. 16). Şi acest sân­ge, de nelipsit pentru menţinerea relaţiei lui Dumnezeu cu poporul Său, vorbeşte constant inimii lui Dumnezeu despre lucrarea Fiului Său preaiubit.

Numeroase pasaje din Scriptură definesc vir­tuţile sân­gelui lui Hristos: El „face ispăşire pen­tru suflet“ (v. 11). „Curăţeşte de orice păcat (sau: de tot păcatul)“ (1 Ioan 1.7 vezi şi nota g). Chiar cea mai mică greşeală pe care am comis-o trebuie să fie ştearsă cu a­cest sânge şi nu poate fi curăţită altfel. Prin el am fost cum­păraţi „din orice naţiune“ (Apocalipsa 5.9 vezi şi nota k), „răscumpăraţi din felul … deşert de vieţuire“ (1 Pe­tru 1.18-19), spălaţi (Apo­calipsa 1.5), îndrep­tăţiţi (Rom. 5.9), împăcaţi (Coloseni 1.20), sfinţiţi (Evrei 13.12), apropiaţi (Efeseni 2.13); prin el o cale nouă este deschisă până în Locul Preasfânt (Evrei 10.19, 20). Şi tot prin el victoria noastră este câştigată (Ap. 12.11).

Preţios sânge al lui Isus! Virtuţile Sale, eficacitatea Sa       sunt o piatră de poticnire pentru cei care nu şi le însuşesc prin credinţă curată, dar pentru cei răscumpăraţi sunt un subiect etern de laudă şi de adorare. „Aceluia care ne iu­beşte şi ne-a spă­lat de păcatele noastre în sângele Său: …a Lui fie gloria şi puterea în vecii vecilor! Amin“ (Ap.1.5).

10 Iulie

Levitic

18.1-5; 19.1-19

 

Rânduielile conţinute în aceste capitole privesc sfinţe­nia practică a poporului Domnului. Ele implică mila (19.10), cinstea şi adevărul (v. 11, 12), dreptatea (v.13-15), bunăvoinţa şi dra­gostea (v.16-18). Este umilitor că întâlnim aceleaşi puneri în gardă adresate şi creş­tinilor, în epistole, atât în cea către efeseni, cât şi în cea către coloseni. Aceasta arată că firea veche dintr-un copil al lui Dumnezeu nu este cu ni­mic mai bună decât cea a israelitului de odi­nioa­ră. „Să nu faceţi după faptele ţării Egiptului …“ începe cap. 18, îna­inte de a enumera întinările cărnii care sunt o urâciune înaintea Domnului. „Spun deci aceasta – îi învaţă apostolul Pavel pe efeseni– să nu mai umblaţi cum umblă naţiunile … care, pierzând orice simţire, s-au dedat la destrăbălare …“ (Efeseni 4.17, 19; comparaţi de asemenea v. 25 şi 28 cu Levitic 19.11). „Um­blaţi în dragoste“, conchide apostolul (Efeseni 5.2) şi aceeaşi concluzie apare şi în v. 18: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“. Dom­nul Isus a citat acest verset şi l-a ilustrat într-un mod perfect prin El Însuşi. Din acest motiv, Iacov denumeşte conţinutul acestui verset „Legea îm­părătească (cea a Împăratului), potrivit Scripturii“! (Luca 10.28-37; Iacov 2.8).

 

 

 

Levitic

19.26-37; 20.22-27

    11 Iulie

 

Această secţiune a cărţii, incluzând capitolele 19 şi 20, începe şi sfârşeşte la fel, specificând că Israel avea menirea să fie poporul sfânt al unui Dumnezeu sfânt. Şi aproape fiecare poruncă din aceste capito­le se încheie cu cuvintele de aducere-aminte: „Eu sunt DOMNUL Dumnezeul vostru“. Cu cât mai mult cei care fac astăzi parte din familia lui Dumnezeu va trebui să reproducă sfinţenia „Tatălui sfânt“ ai Cărui copii sunt (Ioan 17.11). Petru citează v. 2 din cap. 19 completându-l: „după cum Cel care v-a che­mat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi“ (1 Petru 1.15-16). Aici nu este numai „pentru că Eu sunt sfânt“, ci „după cum“. Ce măsură ne este dată prin aceasta!

Versetul 32 atrage atenţia asupra respectu­lui cuvenit bătrânilor, subiect pe care un tânăr creştin nu trebuie niciodată să-l neglijeze. Creş­ti­nismul trebuie să fie evident prin toată com­portarea noastră, nu numai prin abţinerea de la păcatele grozave pe care Dumnezeu este obli­gat să le denunţe în Cuvântul Său, ci în miile de detalii în care trebuie să exersăm dragostea şi dreptatea practică (v. 34-36). Să nu ui­tăm niciodată că frumosul nume de Hristos a fost invocat peste noi (Iacov 2.7 vezi şi nota d), astfel că, prin comportarea noastră, onorăm sau dezonorăm acest nume preţios.

 

 

12 Iulie

Levitic

21.1-24

 

Aşa cum odinioară simplul fapt de a aparţine fa­miliei lui Aaron conferea titlul de preot, tot astfel toţi răscum­păraţii Domnului sunt astăzi adoratori. Însă când era vorba să-şi exercite funcţiunea, un preot putea fi scos din slujbă. Contactul cu moartea, o căsătorie contrar voii lui Dumnezeu, un defect fizic incurabil îl scoteau pe fiul lui Aaron din funcţia sa sfântă. Îi era permis să se hrănească din pâinea lui Dumnezeu ca şi ceilalţi fraţi (v. 22), dar nu cunoştea deloc bucuria de a-I servi. Din nefericire, mulţi credincioşi sunt în acest ca­z! Cei care sunt orbi în sensul din 2 Petru 1.9 sau şchiopi în sensul din Evrei 12.13, în timp ce îşi păs­trează titlul şi privilegiul de copii ai lui Dum­nezeu, nu-şi pot împlini cum se cuvine serviciul de adoratori. Aceasta este o mare pierdere, nu numai pentru ei, ci în primul rând pentru Domnul.

Dacă Marele nostru Preot Se poartă cu milă faţă de defectele şi infirmităţile alor Săi (cap. 21 – ceea ce ne este confirmat de Evrei 4.15), El nu Se poate asocia cu acela care, în cap. 22, este imaginea evidentă a păcatului în ei: o scurgere sau o lepră (v. 4). O asemenea întinare a unui credincios îl privează de a se bucura de „lucrurile sfinte“.

 

 

Levitic

22.17-33

       13 Iulie

 

De la Levitic 21.1 până la 22.16, Dumnezeu Se în­grijeşte de păstrarea preoţiei fără pată, în timp ce în       v. 17-33 Se ocupă de calita­tea jertfelor. Nu este          într-adevăr trist că El este obligat să precizeze: «Să      nu-Mi oferiţi animale bolnave sau având vreun cusur»? În ciuda acestor in­strucţiuni care nici n-ar fi trebuit să fie date, fiind de la sine în­ţe­lese, profetul Ma­le­ahi ne spune că poporul a adus astfel de ofrande. Făcând astfel, nedreptatea comisă de ei era de două ori mai mare: În primul rând, pentru că însemna dispreţuirea lui Dum­nezeu; ceea ce ei n-ar fi îndrăznit să aducă guver­natorului lor (Maleahi 1.8), ce era de nevândut, găseau suficient de bun pentru Dumnezeu. În al doilea rând, pentru că toate aceste jertfe, care spu­neau de­spre Hristos, victima perfectă, trebuia să fie fără cusur. Şi noi, dragi creştini, ce rezervăm noi pentru Domnul din timpul nostru, din energia noastră, din inte­ligenţa noastră, din banii noştri? Ce avem mai bun sau numai surplusul, cel cu care nu ştim ce să facem?

Spre deosebire de jertfele pentru păcat, necesare, obli­gatorii, aici este vorba de daruri de mulţumire, de bună­voie, facultative. Din partea noastră, nimic cu forţa. Dum­nezeu nu pretinde nimic. Dar cu cât inimile noastre sunt mai cuprinse de dragostea lui Isus, cu atât mai pre­tenţioşi trebuie să fim cu privire la ce Îi aducem în schimb.

14 Iulie

Levitic

23.1-14

 

Acest capitol este un calendar al «zilelor solemne» ale Domnului, numite „sărbă­torile rânduite“ (sau: timpurile stabilite), care aveau loc în fiecare an. Erau în număr de şapte, în afară de Sabat, ziua de odihnă săptămânală, care este tratată cea dintâi. S-a re­marcat că aceste sărbători, în succe­siunea lor, dezvăluie în afara ochilor noştri istoria lui Israel începând de la cruce, pla­nurile lui Dumnezeu cu privire la această naţiu­ne, planurile Lui în privinţa Bisericii (deşi întru­câtva în chip ascuns), în sfârşit, planurile Lui privindu-L pe Fiul Său. Totul a început la Paşti: Punc­tul de pornire al binecu­vântării lui Israel, al bine­cuvântării Bisericii, ca şi al fericirii fiecărui om este crucea. Imediat după aceasta, sărbătoa­rea A­zi­melor (a pâinii ne­dospite) Îl evoca pe „Cel care n-a cunoscut păcat“ (2 Corinteni 5.21), a Cărui despăr­ţire de rău trebuie să se re­producă în mersul Adunării, ceea ce înseamnă în fiecare răscumpărat. „Aluatul vechi“ trebuie scos afară, căci noi suntem „fără aluat“ (1 Corinteni 5.7).

Urma apoi sărbătoarea celor dintâi roade. Primul snop legănat este tot Hristos, triumfător în învierea Sa, întâiul născut dintre morţi, prezentat lui Dumnezeu în multiplele aspecte ale gloriilor Sale: „ca să vă fie primit“ (v.11).

 

 

Levitic

23.15-22

       15 Iulie

 

Cincizeci de zile separau sărbătoarea celor dintâi roade de cea a săptămânilor sau Cincizecimea. Amân­două aveau loc în ziua de după Sabat, adică în prima zi a săptămânii. Ştim că, după învierea Sa, înainte de înălţarea la cer, Domnul li S-a arătat de mai multe ori ucenicilor Săi pentru a-i mân­gâia, a-i încuraja şi a-i trimite să vestească Evan­ghelia. Apoi cap. 2 din Fapte ne arată cum Duhul Sfânt a coborât din cer la Cincizecime pentru a locui în Adunare. Cele două pâini menţionate în v. 17 sunt un simbol al acestei Biserici alcătuite din credincioşi evrei şi „străini“. Dar cei care o alcătuiesc sunt încă pe pământ şi de aceea aluatul, simbol al păcatului, nu poate lipsi din aceste pâini. (1 Ioan 1.7, 9). Astfel sunt „cele dintâi roade“ ale lucrării crucii prezentate lui Dumnezeu de către preot. Şi Isus, vorbind despre El Însuşi ca fiind „bobul de grâu“ care trebuia să cadă „în pământ“ şi să moară, putea adăuga: „dacă moare, aduce mult rod“ (Ioan 12.24). Snopul celor dintâi roade era mărturia, premiza unui bo­gat seceriş (v. 22). Hristos, Omul înviat, nu va ră­mâne singur în glorie. Se va întoarce cu cântec de bucurie, purtându-Şi snopii (Psalmul 126.6).

 

 

 

16 Iulie

Levitic

23.23-44

 

Din punct de vedere istoric, în prezent ne aflăm în perioada care urmează Cincizecimii. Israel este lăsat deoparte, este perioada Bisericii, timp în care Domnul Isus adună „într-unul singur pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi“ (Ioan 11.52). Totuşi va veni şi ziua când tot Israelul va fi la rândul său strâns. După răpirea Bisericii, memorialul bucuriei sau „sărbătoarea trâm­biţelor“ (Numeri 29.1) va convoca poporul şi-l va uni din nou în ţara lui, pregătindu-l pentru marea smerire din cea de-a şasea săr­bă­toare: ziua Ispăşirii, căreia îi cores­pund cere­mo­ni­ile din cap. 16. Israel, în mare ne­linişte, va fi în aşteptarea Aceluia care acum este în Locul Preasfânt, ca să apară, împreună cu ai Săi, pentru mân­tuire (Evrei 9.28 vezi şi nota e: „Deosebit de venirea pentru păcat“), pentru eliberarea sa. Şi astfel ajungem la sărbătoarea corturilor, descrisă în detaliu în acest pasaj. Ea simbolizează domnia dreptăţii şi a păcii pe pământ, care este numită mileniul. Să numărăm de câte ori se repetă cuvintele „să nu faci nici o lucrare de slugă“. În măreţul plan al harului, care merge de la cruce la glorie, Dumnezeu Şi-a rezervat privilegiul de a face El Însuşi lucrarea. Omul şi eforturile lui nu sunt de nici un folos. Este o lucrare divină. Este „glorioasă şi măreaţă“ (Psalmul 111.3).

 

Levitic

24.1-23

       17 Iulie

 

După cum am văzut, în cursul anului copiii lui Israel aveau ocazii speciale de a se strânge laolaltă pentru sărbători. Nu li se cerea decât să se prezinte din când în când. Pe de altă parte, slujba făcută în contul lor nu înceta niciodată. Candelele ardeau ne­contenit (v. 3). Câtă fericire să ne gândim că şi atunci când suntem prea ocupaţi cu treburile vieţii acesteia pentru a ne putea gândi la cer, chiar şi atunci când comuniunea noastră s-a între­rupt, lumina lui Hristos, Sfeşnicul divin, nu înce­tează să strălucească în toată puterea înain­tea lui Dumnezeu! Şi ce anume luminează? Lu­minează cele douăsprezece pâini aranjate pe masă, care repre­zintă popo­rul lui Dumnezeu în întregime, strâns în perfectă ordine în sanctuar.

Episodul cu hulitorul şi cu pedepsirea acestuia ne învaţă cum, în ciuda acestui loc privilegiat, apostazia îşi va face apariţia în mijlocul po­po­rului şi care îi va fi teribila pedeapsă. „Numele mai presus de orice nume“ a fost hulit când Fiul lui Dumnezeu venit pe pământ a fost insultat, respins şi răstignit. Şi aşa va fi şi în viitorul apropiat când „omul fărădelegii“, Anti­hristul, se va împotrivi şi se va înălţa mai presus de orice se numeşte „Dumnezeu“. Domnul Isus „îl va desfiinţa prin arătarea venirii Sale“ (2 Tesa­lo­niceni 2. 8).

 

18 Iulie

Levitic

 25.1-19

 

Dumnezeu, care a dat omului Sabatul, Se îngrijeşte şi de creaţia Sa. La fiecare şapte ani, lucrul pământului trebuia întrerupt, pentru ca pământul să se poată odihni. Şi la fiecare şapte ori şapte ani, o dată la cincizeci de ani, în Israel tre­buia să se audă trâmbiţa care vestea Anul Jubiliar, restaurarea tuturor lucrurilor. În conse­cinţă, nici o tranzacţie, nici o cumpărare a vreunei pro­prietăţi nu putea avea loc fără să se aibă în vedere data jubileului care urma şi de care trebuia să se ţină cont fără încetare. Dragi copii ai lui Dumnezeu, această trâmbiţă căreia toţi israeliţii – şi în special cei oprimaţi – îi aşteptau sunetul, nu ne face ea să ne gândim la cea din urmă trâmbiţă, cu al cărei sunet Domnul va co­borî din cer pentru a-i aduna sus pe toţi cei care Îi aparţin? (1 Corinteni 15.52). Da, Domnul vine, să nu uităm aceasta! Să trăim în această perspectivă! Să dăm lucrurilor de pe pământ numai o valoare relativă. Ele au un caracter trecător: ne vom bucura de ele numai pentru un timp. Să ne fixăm privirile dincolo de aces­tea, asupra lucrurilor care nu se văd, dar care sunt eterne (2 Co­rinteni 4.18). Fie ca deciziile noastre, proiectele noastre, subiectele noastre de mulţu­mire ca şi cele de încercare să poată purta mereu în faţa ochilor noştri marca «provizoriu», pe care le-o conferă preafericita noastră speranţă!

 

Levitic

25.20-38

       19 Iulie

 

„Pământul este al Meu“, aminteşte Domnul poporu­lui Său, şi „voi sunteţi străini şi oaspeţi ai Mei“ (v. 23). În acelaşi fel în care o gazdă se îngrijeşte de oaspeţii săi, Dumnezeu Se angajează să Se preocupe de întreţinerea alor Săi şi să le dea, într-o manieră miraculoasă, în fiecare al şa­se­lea an, o recoltă triplă, care să le permită să ţină anul sabatic. Creştinul este aici jos proprietar de pă­mânt în şi mai mică măsură decât Israel. Dacă am fi mereu conştienţi că nimic nu este al nostru, ci că totul este al Domnului, nu ar fi mai puţine pofte în inimile noastre şi mai puţine certuri între noi? Noi avem în cer, nu pe pă­mânt, adevăratele bogăţii şi acelea sunt ale noastre (Luca 16.11-12).

În tot cuprinsul acestui capitol, Dumnezeu are plăcerea de a-Şi dezvălui harul Său măreţ, arătându-ne cum îi eliberează pe ai Săi, cum Se ocupă de o­dihna lor, de bucuria lor, cum Se îngrijeşte ca ei să nu cadă victimă împietririi fraţilor lor sau propriei lor neglijenţe. În toate acestea, El ne dă un exemplu, invitându-ne să arătăm celor­lalţi aceeaşi îndurare de care avem noi parte (v. 35-38). Aceasta va fi pentru noi un prilej să Îi arătăm Domnului că preţuim harul Său şi că nu am uitat ceea ce a făcut El pentru noi (Matei 18.32, 33).

 

 

20 Iulie

Levitic

25.39-55

 

Când răsuna trâmbiţa eliberării (v. 9), ro­bul îşi recăpăta libertatea, săracul îşi recupera proprietatea, familiile se reuneau, fiecare moş­tenire revenea la adevăratul proprietar. Era o restaurare, o bucurie gene­rală, simbol a ceea ce Israel şi lumea întreagă vor cunoaşte atunci când Satan va fi legat, iar creaţia, din contră, va fi dezlegată din robia sa. Suspinând şi „în dureri de naştere până acum“, pământul se va bucura sub împărăţia lui Hristos „de liber­tatea gloriei copiilor lui Dumnezeu“ (Romani 8.21). Asemenea săracului vândut unui străin (v. 47), poporul Israel, care din propria-i vină şi-a pierdut moştenirea, şi-o va recăpăta în final din mâinile Celui care l-a răscumpărat: Hristos, ade­văratul Boaz (Rut 4).

Dacă Dumnezeu trebuie să aibă ultimul cuvânt în tot ce priveşte creaţia, pu­tem fi siguri că El îi va elibera deplin pe toţi cei care Îi aparţin. Un frate în Hristos poate să fi permis să i se răpească bucuria moştenirii şi să fi deve­nit sărac din punct de vedere spiritual. Gân­dul Dom­nului este să-l readucă în har, ştergându-i tot trecutul (El nu ne face cunoscut motivele pentru care acest frate a ajuns sărac), şi să-l facă să se bucure din nou de toate comorile cereşti.

 

 

Levitic

26.1-13

       21 Iulie

 

Două principii divine merg mereu împreună: Unul este harul suveran – l-am admirat în lucrare în cap. 25. Celălalt este guvernarea, subiectul cap. 26. În timp ce, pe de o parte, Dumnezeu dă fără a pune condiţii, pe de altă parte are grijă ca fiecare să secere ceea ce a semănat. Domnul Se îngrijeşte să prevină popo­rul asupra conse­cinţelor comportării lor, în bine sau în rău, după faptele lor bune sau rele. Şi cum gân­deşte întotdeauna bine, El începe nu cu a­me­ninţări, ci cu promisiuni încurajatoare, des­criind binecuvântările care vor izvorî pentru Israel ca urmare a umblării în ascultare. Desigur, acestea sunt binecuvântări pământeşti, spre deosebire de cele cereşti ale creştinului, care este „binecu­vântat cu orice bine­cuvântare spirituală în cele cereşti, în Hris­tos“ (Efeseni 1.3). Dar una dintre aceste promisiuni ale Domnului, de o valoare cu totul deosebită, este comună atât pentru poporul pămân­tesc, cât şi pentru cel ceresc: cea din v. 12, pe care Pavel o citează corin­tenilor: „Eu voi umbla între voi şi voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul Meu“. Aceasta implică aceeaşi respon­sabilitate atât pentru creştin cât şi pen­tru Israel: aceea de a fi com­plet despărţiţi de orice formă de idolatrie (v.1: comp. cu        2 Cor. 6.16).

 

 

22 Iulie

Levitic

26.14-33

 

Domnul îl pusese în gardă încă o dată pe poporul Său cu toată seriozitatea asupra idolatriei (v. 1). Vai! – va mai fi necesar şi un cuvânt din partea profetului Amos (Amos 5.25-27), citat de Ştefan (Fapte 7.42, 43), pentru ca noi să ştim aceasta: că încă în deşert, casa lui Israel a adus omagiu idolilor pe care şi-i făcuse, mai ales înaintea groaznicului Moloh (vezi cap. 20.1-5). De aceea se vor fi împlinit ulterior toate acele ameninţări din ce în ce mai serioase împotriva poporului vinovat. Cât de dură este inima omului! Pentru a o zdrobi, Dumnezeu este constrâns să lovească din ce în ce mai tare. Uneori este obligat să Se poar­te aşa şi cu noi. Începe prin a ne corecta cu blân­deţe, dar, dacă nu as­cultăm, vocea Sa devine din ce în ce mai imperioasă. Pro­ver­be 29.1 aver­ti­zează că „omul care, fiind mustrat des, îşi înţepeneşte grumazul, va fi zdrobit deodată şi fără leac“.

Să învă­ţăm deci să recunoaştem imediat glasul Domnului şi să nu refuzăm să fim îndreptaţi de El (Psalmul 141.5). Pentru că ne iubeşte, nu ne va pedepsi niciodată mai mult decât va fi necesar pentru ca lecţia să fie învăţată. Pentru că este credincios, va stărui până când această lucrare a răb­dării va întoar­ce spre El gândurile şi inimile noastre.

 

Levitic

26.34-46

       23 Iulie

 

Într-un fel sau în altul va trebui ca drepturile lui Dumnezeu să fie respectate. Dacă poporul nu ţine anii sabatici prescrişi în cap. 25, Domnul îl va constrânge, scoţându-l cu forţa din ţara care este a Lui. Israel «nu-şi va îndeplini obligaţiile de chiriaş faţă de proprietarul său», am putea spune. Şi acesta va fi unul din motivele plecării lui în Babilon. Cei 70 de ani ai captivităţii vor corespunde celor 70 de ani sabatici nerespectaţi în timpul întregii perioade a împăraţilor (2 Cro­nici 36.20-21).

Teribile vor fi consecinţele păcatului lui Israel. Dumnezeu este mai sever cu acest popor decât cu alte naţiuni. Responsabilitatea acestuia este într-adevăr cu mult mai mare. Oracolele divine lor le-au fost încre­dinţate. Ei sunt în relaţie cu Dumnezeul cel adevărat, al Cărui Nume, din cauza lor, nu va fi lipsit de a fi hulit printre naţiuni (Ro­mani 3.2; 2.24). Dar, dacă Dumnezeu a fost mai exigent cu Israel decât cu naţiunile păgâne, nu credeţi că trebuie să fie şi mai exigent faţă de cei care, ca şi noi, au în mâini Cuvântul Său? „Oricui i s-a dat mult, i se va cere mult“ (Luca 12.48).

reţinem de asemenea a-şi mărturisi păcatul     (v. 40) şi a accepta pedepsa pentru aceasta (v. 43) sunt condiţiile restaurării.

 

 

24 Iulie

Levitic

 27.1-15

 

Acest capitol se ocupă de legămintele (v.1 nota a: pro­misiuni de bunăvoie care, odată făcute, nu se mai puteau schimba) pe care le puteau face copiii lui Israel, cât şi de modul în care preotul avea să le estimeze. În cap. 30 din Exod atenţia noastră a fost atrasă de faptul că preţul răscumpărării era identic pentru toţi. Aici, dim­po­trivă, aprecierile variază de la unul la altul. Într-adevăr, nu se pune în discuţie ceea ce reprezintă mântuirea noastră, ci mai degrabă capacităţile pe care le posedă fiecare. Răscumpăraţi cu ace­laşi preţ: sângele preţios al lui Isus, toţi copiii lui Dumnezeu sunt departe de a fi la acelaşi nivel spiritual, la aceeaşi aptitudine pentru slujire. Şi preo­tul trebuia să intervină pentru a aprecia lucrarea fiecăruia: „potrivit cu preţuirea preotului, aşa va fi“      (v. 12). Dacă vom avea tendinţa să criticăm ceea ce fac sau nu fac alţi credincioşi, ar trebui să ne amintim că Cel care ju­decă este Domnul şi că, în trupul lui Hristos, fie­ca­re mădular are importanţa sa şi funcţiunea sa parti­culară (1 Cor. 4.4, 5).

Persoane, animale sau case, toate puteau fi ­consacrate Domnului. Cu siguranţă, nu avem nimic mai de preţ să dedicăm Domnului decât propria persoană. A­ceasta au făcut macedonenii despre care vorbeş­te apos­tolul: „întâi s-au dat pe ei înşişi Dom­nului“. Şi toată slujirea lor, promptă, abundentă în bucurie, a iz­vo­rât din această dăruire iniţială (2 Corinteni 8.2-5).

Levitic

27.16-34

       25 Iulie

 

Să lăsăm ca Domnul să aprecieze şi să estimeze ceea ce fac alţii! Şi nici să nu fim preocupaţi să primim pentru noi aprobarea celor din jurul nostru; să nu aşteptăm de la oa­meni mai mult decât ce a primit Cel care a fost „preţuit de ei“ la numai treizeci de arginţi (Zaharia 11.12, 13). Mai curând să ne străduim să ne prezentăm pe noi înşine ca lucră­tori aprobaţi de Dumnezeu (2 Timotei 2.15).

În cartea Levitic, al cărei studiu îl vom termina, ne-am ocupat de preot şi de funcţiile sale. Studiu puţin anevoios uneori, dar care ne-a permis să ne îndreptăm atenţia spre Isus, Marele nostru Preot! Am putut recunoaşte impli­carea Sa în toate domeniile vieţii alor Săi. Pentru mân­tuire: El a intrat în Locul Sfânt cu propriul Său sânge, ob­ţi­nând o răscumpărare eternă. Pentru umblare: El ve­ghea­ză să îndepărteze toată lepra. Pentru slujbă: El este, în capitolul nostru, Cel care apreciază toate potrivit cu propria Sa măsură!

Lucru trist de spus, există creştini care acceptă bine mântuirea, dar care apoi ar prefera ca Domnul să nu Se ocupe de socotelile lor. Atunci, pentru aceştia, va trebui să vină triste experienţe, ca cele din cap. 26, până când afecţiunile lor vor fi redeşteptate. Domnul să ne dea o încredere deplină în Persoana Sa şi în lucrarea Sa!

 

 

26 Iulie

Numeri

 1.1-21

 

Instrucţiunile din Levitic priveau închinarea şi comuniunea. Numeri reia istoria poporului despre traver­sarea pustiului pentru a ne vorbi de alte aspecte ale vieţii creştine: umblarea şi sluji­rea. Domnul începe prin procedeul numărării („Numerele“) seminţiilor lui Is­rael: ostaşi, leviţi, preoţi. Fiecare avea să-şi declare filiaţia (v.18). În timpul lui Ezra, cei care vor urca din captivitate va trebui să fie verificaţi dacă fac parte din Israel. Şi câţiva preoţi vor fi îndepărtaţi ca necuraţi pentru că nu vor putea, din neglijenţă, să-şi găsească „înregistrarea genealogică“ (Ezra 2.59, 62).

Dragi prieteni, fiecare dintre noi trebuie să ştie în primul rând dacă este sau nu un copil al lui Dumnezeu. Şi trebuie să fie gata să declare aceasta înaintea altora (Romani 10.9). Dar, atenţie! Erau israeliţi toţi cei ai căror părinţi aparţineau uneia din cele douăsprezece seminţii. Spre deosebire, astăzi cineva devine creştin numai când crede personal în Domnul Isus Hristos. Atunci face parte din poporul ceresc, a cărui numărătoare exactă şi la zi o ţine Dumnezeu în „registrul Său de naşteri“ sau mai degrabă în „Cartea vieţii“. Dacă astăzi veniţi la Isus, numele vostru va fi înscris acolo. Pentru că „tuturor celor care L-au primit, le-a dat drep­tul să fie copii ai lui Dumnezeu“ (Ioan 1.12).

 

Numeri

1.22-37

       27 Iulie

 

Douăzeci de ani este şi astăzi, în unele ţări, vârsta la care tinerii sunt chemaţi obligatoriu în serviciul militar. Odată recunoscut ca apt să poarte armele, recrutul se îndatorează faţă de ţara lui. De îndată ce este încorporat, el renunţă la independenţa lui, pentru a se supune în slujba comunităţii; învaţă respectul datorat superiorilor, sensul discipli­nei, al datoriei, al onoarei; se pregăteşte pentru luptă … (Luca 7.8). Această «chemare sub drapel» nu are ea pentru orice tânăr creştin aplicaţia ei spirituală? Fără îndoială, chiar din ziua următoare convertirii sale, un „prunc în Hristos“ va fi dintr-o dată bun pentru „a ieşi la luptă“. Familia lui Dumnezeu este compusă din „copilaşi“, din „tineri“ şi din „părinţi“ (1 Ioan 2.13). Ca în orice familie, în care copiii sunt în diferite stadii de creştere, şi în familia lui Dumnezeu în­tâlnim diferite nivele de capacitate şi de respon­sa­bilitate. Dar trebuie să fie creştere (compară cu Luca 2.40, 52). Soseşte momen­tul când copilaşul trebuie să devină un tânăr în sens spiri­tual, puternic, având ex­perienţa victoriei asupra celui rău (1 Ioan 2.14), apoi un om matur, potrivit cu        Evrei 5.14. Am ajuns şi noi în acest stadiu? Sau n-am progresat deloc de la con­vertirea noastră?

 

 

 

28 Iulie

Numeri

1.38-54

 

Toţi fiii lui Israel recenzaţi în acest capitol tre­cuseră Marea Roşie cu un an în urmă. Fuseseră „botezaţi pentru Moise în nor şi în mare“; avu­se­seră parte de toate privilegiile legate de calitatea de a fi popor al DOM­NULUI: mana, apa din stâncă (1 Corinteni 10.2 …). Dar din cei peste şase sute de mii număraţi în v.46, câţi vor atinge ţara? Numai doi, în care Dumnezeu Îşi va putea găsi plăcere pentru că au credinţă (compară cu                1 Corinteni 10.5 şi cu Evrei 11.6). Din mul­ţimea celor care poartă astăzi numele de creştini, numai Domnul cunoaşte câte suflete Îi aparţin Lui cu adevărat               (2 Timotei 2.19). Să repetăm aceasta, că nu botezul, ci credinţa în Isus Hristos ne face oameni din poporul lui Dumnezeu.

Fiii lui Levi nu au fost număraţi în rândul oamenilor de război (v. 47). Forţa şi puterea nu intră în calcul când este vorba de slujire pentru Domnul. Să observăm totuşi că cel cre­din­cios este astăzi înrolat prin credinţă şi în rândul osta­şilor şi în rândul slujitorilor Templului. El trebuie să fie apt ca şi Timotei să lupte „lupta cea bună“ (1 Timo­tei 6.12) şi în acelaşi timp, la fel ca tânărul Arhip, trebuie să ia aminte la slujba pe care a primit-o „în Domnul“ (Coloseni 4.17).

 

 

Numeri

2.1-34

       29 Iulie

 

Credincioşii nu sunt chemaţi să traverseze „pustiul“ izolaţi. Pentru a-i face să înţeleagă că sunt un popor, o familie, Domnul îi strânge în jurul Lui. Să ne imaginăm tabăra lui Is­rael. Domnul este în mijlocul ei; chivotul este acolo; norul gloriei Sale poposeşte deasupra Cortului. Împrejurul acestuia, fiecare îşi are locul său stabilit. Mai întâi leviţii, apoi, într-o ordine care nu era la alegerea lor, cele douăsprezece seminţii, aşezate în grupuri de câte trei, sub un singur steag pentru fie­care din cele patru puncte cardinale. Dumnezeu este un Dum­nezeu al ordinii (1 Corinteni 14.33). În înţelepciu­nea-I suverană, El a „pus mădula­rele (Trupului lui Hristos), pe fiecare din ele, în trup, după cum a dorit“ (1 Co­rinteni 12.18). El a stabilit locul unde doreşte să fie fiecare dintre ai Săi. Să ne ajute El ca să ne aflăm acolo! Mulţi creştini au ridicat steaguri după propria lor idee sau după cum le-a convenit. Numele unui om sau a unei doctrine este pentru ei ca un drapel, ca un semn de aderare care-i distinge de alţii. Dumnezeu nu recunoaşte asemenea denomina­ţii, astfel de steaguri ridicate de oameni. El nu recu­noaşte decât centrul pe care El Însuşi l-a stabilit: Isus, „adevăratul Cort“, în jurul căruia se strâng împreună copiii lui Dumnezeu cei risipiţi, Cel „înălţat ca un steag între zece mii“ (Cântarea Cântărilor 5.10 nota b).

 

30 Iulie

Numeri

3.1-16

 

Domnul a pus deoparte pe fiii lui Levi pentru a-i face slujitori ai Templului. În urma testului la care au fost supuşi cu viţelul de aur, au fost gă­siţi credincioşi (Exod 32.26-29; Maleahi 2.4-6) şi de aceea au fost aleşi să slujească lui Aaron şi în­tregii adunări (v. 7), imagine a pri­vilegiului fiecărui creştin, de a sluji Domnului şi de a sluji Adunării, niciodată despărţite una de alta! De remarcat cum cuvântul tradus prin «slujbă» în v.7 şi 8 este folosit în altă parte şi cu sensul de «gardă», supraveghere. Atenţia şi vigilenţa fac parte din serviciul pentru Domnul. Acest cuvânt caracterizează mai ales activitatea santinelei din Isaia 21.8: ea este pusă „de veghe în toate nopţile“. Domnul să ne ajute să fim dintre aceia care ştiu cum să vegheze pentru şi asupra poporului lui Dum­nezeu! Să notăm că în cap.4.3 (vezi şi nota a), un alt cuvânt tradus prin «serviciu» semnifică şi muncă, suferinţe, luptă.

În v. 13, Domnul aminteşte când şi cum i-a sfinţit pe le-viţi. Noaptea Paştelui (căreia pen­tru noi îi corespunde cru­cea) a marcat punerea lor deo­parte (2 Corinteni 5.15). Dar mai departe aceşti slujitori „sunt dăruiţi“  în totul lui Aaron şi fiilor săi (v.9). Oare nu aşa îi desemnea­ză Marele nos­tru Preot pe ucenicii iubiţi în rugăciunea către Tatăl Său? Ei sunt numiţi „cei pe care Mi i-ai dat Tu“ (Ioan 17.9,12,24…).

Numeri

3.17-38

       31 Iulie

 

După cum nici o persoană nu avea dreptul să aleagă locul de amplasare al cortului său, tot astfel nici un levit nu putea decide liber ce serviciu voia să împlinească. Nu este necesar ca ceea ce avem de făcut să fie ceea ce ne interesează, sau ceea ce ni se pare pe măsura capa­cităţilor noastre, sau ceea ce ne iese imediat în cale. Să facem ceea ce doreşte Domnul! „Sunt deosebiri ale slujbelor, însă este acelaşi Domn“ afirmă 1 Corinteni 12.5. El este adevărata „Căpetenie a mai-marilor“ care îi supra­veghează pe cei care au slujbe (v. 32) şi singur El este în măsură să decidă funcţia fiecă­ruia în programul colectiv. Să ne imaginăm ce s-ar întâmpla la o cale ferată dacă un acar s-ar hotărî într-o zi să-şi schimbe postul sau dacă un paznic de barieră şi-ar părăsi pasajul de nivel. Ce încurcă­turi, ce catastrofe ar rezulta! Ori­ce-ar fi fost, indiferent de activitatea leviţilor, fiecare din cele trei familii îşi aşeza tabăra în apropierea Cortului întâlnirii (v. 23, 29, 35). Ne amintim de acei lucrători specialişti din vremea lui David care „locuiau acolo, la împărat, pen­tru lucrul lui“ (1 Cronici 4.23). «Acela care este cel mai aproape de Hris­tos va fi cel care Îi va sluji cel mai bine şi, fără această apropiere, nimeni nu-I poate sluji» (J. N. D).

 

Numeri

3.39-51

      1 August

 

Spre deosebire de ceilalţi fii ai lui Israel, leviţii erau cuprinşi în numărătoare de la vârsta de o lună în sus. Să ne gândim la micul Samuel, la Ieremia (Ier. 1.5), la Ioan Botezătorul (Luca 1.15), la Pavel (Gal. 1.15). Pune­rea lor deoparte a precedat la scurt timp chemarea lor pentru a sluji Domnului. De îndată ce a pri­mit ves­tea bună că pă­catul său „este ispăşit“, tânărul Isaia este gata să răspundă spontan la che­marea Domnului: „Iată-mă, trimite-mă“ (Isaia 6.7, 8). Imediat după viziunea sa de pe drumul Damas­cului, Pavel află din gura Domnului că este desemnat pentru a fi „slu­ji­tor şi martor“ (Fapte 26.16). Nici un răscumpărat nu îşi mai aparţine lui însuşi. Dacă, prin har, s-a întors de la idoli la Dumnezeu, aceasta este, ca în cazul te­saloniceni­lor, „ca să slujiţi unui Dumnezeu viu şi ade­vărat …“ (1 Tesa­loniceni 1.9 vezi şi nota j). Aceeaşi în­vă­ţătură se desprinde şi din finalul capitolului nostru. Leviţii ţi­neau locul întâilor-născuţi din Is­rael, altfel spus, al celor pe care harul divin i-a cruţat de la moarte datorită sângelui mielului. Cu alte cuvinte, fie­care răscumpărat devine un slujitor al Celui care l-a salvat de la moarte, smulgându-l de sub puterea lumii şi a stă­pâ­ni­torului ei. Suntem noi între „întâii-născuţi“ din familia lui Dumne­zeu, prin belşugul de pri­vi­le­gii pe care le-am pri­mit? Dom­nul să ne facă să fim conştienţi de drepturile Lui asupra vieţilor noastre (2 Cronici 29.11).

2 August

Numeri

4.1-15

 

Slujbele chehatiţilor, ale gherşoniţilor şi ale merari­ţilor, deşi diferite între ele, toate aveau în vedere Cortul. Ei trebuia să-l demonteze, să-l transpor­te şi să-l ridice din nou la fiecare etapă a călăto­riei prin pustiu. Dacă sunt „felurite sluj­be“, toate sunt pentru Isus, Domnul nostru, şi fie­care credincios are de fapt aceeaşi datorie: să Îl prezinte pe Hristos în timpul trecerii lui prin această lume şi să expună multiplele Lui glorii morale. Slujitorii Domnului au răspunderea ca, în cuvânt şi în lu­crare, să păstreze vie şi nealterată învăţătura creştină.

În timpul deplasărilor prin pustiu, cele mai multe piese de mobilier erau acoperite cu mo­deste piei de viţel de mare, amin­tindu-ne că această co­moară a cre­din­cioşilor – Hristos – este „în vase de lut“ (2 Corinteni 4.7). O excepţie: chivotul, sub perdeaua sa în întregime al­bastră, simbol al caracterului ceresc al Dum­nezeului-Om în um­blarea pe pământ. Sfeşnicul purtat pe o prăjină se făcea cunoscut tuturor, simbol al mărtu­riei aduse în lume de Cel care este Lumina lumii. Iar altarul de bronz, sub covorul său de purpură (v. 13), aminteşte fără încetare celor răscum­păraţi, călătorind prin lume, de suferinţele lui Hristos şi de gloriile care vor urma.

 

 

Numeri

4.16-33

      3 August

 

Dacă am putea compara slujbele stabilite pentru cele trei familii ale leviţilor cu principalele forme de slu­ji­re în adunare: profeţi, păstori, învăţători … (Efe­seni 4.11), cei dintâi Îl prezintă pe Hristos în raport cu cerinţele pustiei (chehatiţi); cea de-a doua familie, ocupându-se de strângerea învelitorilor, sugerează res­pon­sabilitatea adunării pentru măr­turia practică (gher­şoniţi); cei din urmă, răspun­zând de structura de rezistenţă, spun de­spre bazele credinţei (fiii lui Merari). Pentru a com­pleta construcţia, cele trei familii trebuia nea­pă­rat să colaboreze. Un chehatit putea fi folosit pen­tru a duce chivotul, în timp ce un me­rarit nu avea în grijă decât poate un simplu colac de frân­ghie. Dar înaintea Domnului nu contează impor­tanţa sau apa­renta nobleţe a misiunii, ci cre­din­cioşia (1 Co­rinteni 4.2). Fie că a primit doi ta­lanţi, fie cinci, robul, „credincios peste puţine“ va fi pus „peste multe“ (Matei 25.20-23). Să ne abţinem de la gelozie în ce priveşte slujba altuia sau de la tendinţa de a subestima cuiva impor­tanţa. Cine suntem noi, ca să judecăm „pe slujitorul altuia?“ (Romani 14.4). Numai adevăratul Aaron are compe­tenţa „să-i aşeze pe fiecare la lucrul său şi la înda­torirea sa“ (v. 19). Ce siguranţă pentru levit! Îndru­mat de preot, el ştia ce să facă şi cum să facă.

 

4 August

Numeri

4.34-49

 

Prima numărătoare a leviţilor din cap. 3 îi cuprinde pe toţi cei de sex masculin în vârstă de peste o lună. Al doilea recensământ îi socoteşte numai pe cei între treizeci şi cincizeci de ani. Domnul doreşte să-I oferim cei mai buni ani din viaţă. Nu se pune problema vârstei fizice, ci a maturităţii spirituale, rod al experienţei acumulate puţin câte puţin. Unui tânăr care va fi fost credincios „în foarte puţin“, la timpul potrivit, Domnul îi va putea încredinţa „mult“ (Luca 16.10).

Sunt recunoscuţi opt mii cinci sute optzeci (8580) de leviţi cu vârsta potrivită pentru slujbă. În ce pri­veşte dimen­siunile şi greutatea cortului, ni­meni nu era supra­încărcat; ei se puteau înlocui unul pe altul. Atunci de ce Domnul este obligat să declare cu tristeţe că, pentru marele Său seceriş, dispune de puţini lucră­tori (Matei 9.37)? Vai! pentru că mulţi „nu şi-au pus umărul la lucrarea Domnului“ (Neemia 3.5). Ce expresie umilitoare, care ar trebui să fie grăitoare pentru oricare dintre noi!

Leviţii „au fost număraţi … fiecare pentru slujba sa şi pentru lucrarea sa“ (v. 49). Cu­vin­tele „de purtat“, „lucrarea“ (v. 28, 49) ne amin­tesc că acela care slujeşte Domnu­lui şi poporului Său nu o poate face fără să simtă greutatea responsabilităţii spirituale sau fără să-l apese grija (2 Corinteni 11.28 nota k).

Numeri

5.1-17 … 27-31

      5 August

 

Tabăra lui Israel trebuia ferită de orice necu­răţie şi aceasta pentru un motiv primordial: Domnul locuia acolo (v. 3). Acelaşi motiv îl invocă apostolul pentru a-l invita pe fiecare copil al lui Dum­nezeu să se ferească de orice întinare: trupul său este „templu al Duhului Sfânt“ (1 Corin­teni 6.19). Omul atins de lepră (păcatul) sau de „o scur­gere“ (incapacitatea de a controla manifes­tările cărnii) trebuia scos din tabără până la vindecare.

Începând cu v. 11 este prezentat testul geloziei, care ne sugerează fiecăruia să ne examinăm cu atenţie şi în mod regulat afec­ţiunile. A rămas Hristos subiectul afecţiunii noastre? Dacă iubim lumea, Cuvântul ne aplică teribila calificare de „adulteri“. Chiar dacă pe dina­fară totul pare în ordine, noi am devenit vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, L-am trădat pe Domnul (Iacov 4.4; 1 Co­rinteni 10.22). Da, să stăm înaintea Lui, ca această femeie suspectă îna­intea preotului, şi să lăsăm Cuvântul (apa sfântă) să ne pătrundă con­ştiinţele şi să descopere sim­ţă­mintele noastre cele mai tainice. „Cercetează-mă, Dum­nezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cu­noaşte-mi gândurile! Şi vezi dacă este în mine o cale a întristării şi condu-mă pe calea eternă“ (Ps.139.23-24).

 

6 August

Numeri

6.1-12

 

În afară de leviţi, orice israelit din altă semin­ţie, bărbat sau femeie, putea fi consacrat Domnu­lui prin jurământul de nazireu (promisiune specială de despărţire). Dar, spre deose­bi­re de fiii lui Levi, această consacrare era in­di­vi­­duală şi voluntară. Nazireul nu era o­bligat să facă a­ceas­tă promisiune, dar, odată ce deve­nea nazi­reu, liber­tatea sa înceta; viaţa sa publică şi particulară trebuia să se sub­or­doneze unor reguli severe. La fel ca într-o ar­ma­tă, an­ga­jatul voluntar se supune la aceeaşi disci­pli­nă ca şi recru­tul de clasă mobilizat. Condiţiile impuse nazireului erau în număr de trei:

1. Să nu consume nici un produs din vie – simbol al bucuriilor lumii.

2. Să-şi lase părul să crească – simbol al punerii deoparte pentru Hristos ce trebuia să-l caracterizeze în mod natural pe ucenicul lui Hristos.

3. Să evite contactul cu moartea, plată şi dovadă a păca­tu­lui.

În principiu, fiecare co­pil al lui Dumnezeu are aceste trei caracteris­tici: mort faţă de lume, faţă de sine şi faţă de păcat (Gal. 6.14; 5.24; 2.17-20). Dar pentru a avea forţa de a se menţine în această poziţie dificilă şi contrară firii, trebuia ca nazireatul său, această punere deoparte pen­tru Hristos, să rezulte dintr-o decizie luată cu bucurie şi din toată inima.

Vers. 9-12 amintesc cât de uşor se poate pierde caracterul de nazireu din cauza neve­gherii şi cât de greu poate fi el recăpătat.

Numeri

6.13-27

      7 August

 

Scriptura menţionează mai mulţi nazirei: Samson, Samuel, Amasia (2 Cronici 17.16), Ioan Botezătorul. Dar Nazireu prin excelenţă a ­fost Isus. Pus deoparte pentru Dumne­zeu îna­inte de naştere, ocupându-Se la vârsta de doisprezece ani de treburile Ta­tălui Său, consacrarea Sa pentru Dumnezeu a fost to­tală până la moarte de cruce. Deşi a ve­nit în lume, El nu a fost din lume şi a rămas străin faţă de săr­bătorile şi bucuriile ei (Ioan 7.8; 17.14). Niciodată n-a permis ca împrejurările Sale familiale să-I împiedice slujba (Luca 8.20-21). Dependenţa Sa a fost continuă (Ioan 5.19). Ce model este pen­tru noi acest scump Mântuitor, prin calea Lui de dăruire tota­lă! O cale dificilă, dar la capătul că­reia Îl aştepta acea bucurie al cărei simbol este rodul viţei, bu­cu­rie pe care o va împărtăşi cu cei care au luat par­te la ruşinea Lui aici pe pământ (v. 20 sf.; Evrei 12.2; Matei 26.29; 25.21).

La împlinirea zilelor consacrării sale (v.13), nazireul oferea toate jertfele. Dacă ne-am luat locul aici, jos, alături de Nazireul desăvârşit, atunci în sfârşit putem fi introduşi în diversele aspecte ale lucrării Sale la cruce.

Versetele 22-27 încununează acest capitol pentru a ne ară­ta că punerea deoparte pentru Domnul este calea sigură a binecuvântării.

 

 

8 August

Numeri

7.1-17 … 84-88

 

Acest lung capitol se ocupă cu darurile celor douăsprezece căpetenii. Primele: cele şase care acoperite şi cei doisprezece boi, destinate leviţilor, spun despre ajutorul practic pe care-l putem da slujitorilor Domnului pentru a le uşura lucrarea: ospitalita­te, mijloace de transport etc. În mai multe rânduri, de exemplu în epistole, se pune problema de a-i conduce pe servitorii lui Dumnezeu (Romani 15.24; 1 Cor. 16.6, 11; 3 Ioan 6).

Aceste daruri făcu­te leviţilor, „fiecăruia după slujba sa“ (v. 5), ne asigură că Domnul Se îngri­jeşte întotdeauna de cele necesare pentru ca ai Săi să-şi îndeplinească misiunile încredinţate. Apoi vin jertfele pentru dedicarea altarului. A-i servi pe fraţi, a-i ajuta în lucrurile materiale nu este to­tul. Aceste farfurii, cupe (farfurii adânci) şi ceşti, pline până sus cu un conţinut care vorbeşte despre perfecţiunile şi excelenţa parfu­mului lui Hristos, corespund cu închinarea ade­văraţilor adoratori. Variatele jertfe, de asemenea formând o parte a acesteia, evocă aspectele diferenţiate ale lucrării de la cruce. Dar de ce alocă Dom­nul atâta loc acestor jertfe, cât timp toate puteau fi cu­prinse într-un singur paragraf? Să ne însuşim acest adevăr: El pune mare preţ pe ce aduce fiecare şi nu omite nimic din ceea ce este făcut pentru El.

 

Numeri

7.89; 8.1-14

      9 August

 

Versetul 89 dezvăluie care era secretul lui „Moise, omul lui Dumnezeu“ (Psalmul 90): ru­găciunea! Să-l privim pe Moise sub povara responsabilităţilor care-l copleşesc, hărţuit de murmurele poporului, cum se retrăgea în întunericul şi în liniştea sanctua­rului pentru a vorbi cu Dumnezeul său. El asculta „vocea“ şi imediat Îi „vorbea“. Să ne gândim la Domnul Isus care, cu mult înaintea zorilor sau când venea seara, după oboseala zilei, Se retrăgea într-un loc sin­guratic ca să Se roage (Marcu 1.35; 6.46).

De ce oare se aminteşte din nou de sfeşnic acum, la începutul cap. 8, după enumerarea darurilor practice din cap. 7 şi înainte de prezentarea sfinţirii leviţilor din versetele următoare? Oare nu pentru a arăta că lumina probează şi apreciază atât darul cât şi persoana; nu numai slujba, ci şi pe cel care o împlineşte? Dumnezeu cunoaşte valoarea închi­nării noastre, despre care vorbeşte acest ri­tual al consacrării. Şi remarcăm că leviţii erau pre­zentaţi de către Aaron ca „dar legănat“, pentru a permite acestei lumini divi­ne succesive să stră­lu­cească în totalitate asupra lor, fără ca vreunul să rămână în întuneric. Dacă ar fi avut o cât de mică pată pe veşminte, aceasta ar fi fost imediat observată. Cât de im­portant este să stăm mereu înaintea lui Dumnezeu pen­tru a-I sluji! (exemplu: 1 Regi 17.1).

10 August

Numeri

8.15-26

 

Înainte de a fi prezentaţi ca un dar legănat, leviţii erau curăţiţi şi se aduceau jertfe pentru ei. Trebuia să se radă cu briciul peste tot trupul (v. 7) şi să-şi spele hainele. Am văzut deja aceste simbo­luri legate de consacrarea preoţilor şi curăţirea le­proşilor. Ele nu repre­zintă nicidecum convertirea, ci lu­crarea pe care o face Duhul Sfânt prin mijlocirea Cuvântului pentru ca cei credincioşi să fie păstraţi curaţi. Briciul este un simbol al judecăţii pe care o avem de purtat peste tot ceea ce vine din carne. La un slujitor, mai ales mândria creşte repede, dacă briciul n-ar fi acolo pentru a-i supraveghea apariţia. Pe de altă parte, când venim să ne spălăm, nu ne place să îmbrăcăm din nou haine murdare. Şi pentru a sluji Domnului ne trebuie nu numai o conştiinţă curată, ci şi o mărturie practică irepro­şabilă.

Numai „după aceea“ levitul îşi putea face datoria  (v. 22). Lecţie însemnată! Nu are importanţă care anume, orice îndeletnicire cere o ucenicie, o perioadă de pregătire. Cu atât mai mult slujirea pentru Dom­nul. Înainte de a începe în grabă o lucrare pentru Hristos, să-L lăsăm să realizeze ceea ce, în harul Lui, doreşte să împlinească în noi.

 

 

 

Numeri

9.1-14

    11 August

Se scursese un an de la ieşirea din Egipt. Şi Domnul îi comunică lui Moise instrucţiunile Sale pen­tru sărbătorirea acestei mari aniversări. Creşti­nătatea sărbătoreşte an după an naşterea şi moar­tea Mântuitorului. Dar după aceea cei mai mulţi nici nu-şi mai amintesc de ele până la anul ur­mă­tor. Spre deosebire de aceştia, credincioşii Dom­nu­lui au privilegiul de a-şi aminti împreună de su­fe­rinţele şi moartea Lui în ziua dintâi a fiecărei săp­tămâni,  luând parte la Cina pe care El a insti­tuit-o.

În Israel, harul se îngrijea şi de cei care din punct de vedere al legii ceremoniale erau necu­raţi sau se aflau în călătorie. Domnul cunoaşte în ce îm­prejurări se află ai Săi şi răspunde cu îndura­re, dar nu schimbă nimic din propria Sa măsură. Chiar în luna a doua, sărbătoarea trebuia celebrată după toate rân­duielile Paştelui (v. 12). Aşa cum mărturisirea gre­şelilor era ne­ce­sară aici (v. 7), tot aşa Cuvântul îi in­vită pe credin­cioşi să se judece pe sine şi să se cerce­te­ze înainte de a lua parte la Cina Domnului (1 Co­rinteni 11.28). Astăzi, participarea nu mai este deloc aşa cum era în zilele Paştelui, o obliga­ţie a cărei neres­pec­tare atrăgea pedeapsa (v. 13). Oare, pentru aceasta, do­rinţa Dom­­­nului are mai puţină putere asupra ini­­milor răscumpăraţilor Săi? Sub pretext că nu este o obli­gaţie, este absentarea mai puţin gravă când Domnul a spus dând paharul alor Săi: „Beţi toţi din el“? (Matei 26.27).

12 August

Numeri

9.15-23; 10.1-10

 

Israel nu era în măsură să hotărască etapele călătoriei prin pustiu. Fiecare plecare şi fiecare oprire avea loc „după porunca Domnului“. Se ridica norul? Atunci ei trebuia să plece chiar dacă abia se aşezaseră într-un loc plăcut. Rămânea norul deasupra cortului? Ei tre­buia să aşeze tabăra şi să nu meargă mai de­parte. Conducerea divină era astfel in­dispensabilă pentru a aşeza tabăra sau pentru a o ridica, pentru noapte ca şi pentru zi. Frumoasă imagine a dependenţei continue care i se potri­veşte credinciosului Domnului şi pe care El Însuşi a ilustrat-o perfect. În ciuda mesajului pe care l-a primit de la surorile lui Lazăr şi a dragostei pe care o purta către membrii acestei familii, Isus nu Se întoarce în Betania decât două zile mai târziu, atunci când cunoaşte voia Tatălui Său (Ioan 11).

Îndată ce se descoperea voinţa Domnului, trâm­bi­ţele de argint ale preoţilor dădeau semna­lul pen­tru diversele mişcări ale poporului. Ele su­nau strângerea (v. 3, 4), înaintarea (v. 5, 6), mersul la război (v. 9) sau sărbătorile solemne (v. 10). Aceste trâmbiţe ne vorbesc despre mărturia lui Dum­ne­zeu dată atât în adunarea sfinţilor, cât şi, respectiv, în mersul lor, în conflictele lor sau în închinarea lor. În mijlo­cul unei lumi ostile, „nu te ruşina de mărturia Domnului nostru“ (2 Ti­motei 1.8)!

 

Numeri

10.11-36

    13 August

 

Când norul se ridica pentru pornire, trâm­biţe­le sunau, poporul forma rândurile, leviţii demontau Cortul, fiecare se încolona de plecare. Trâm­biţa mai suna încă o dată „cu alarmă“ şi seminţiile se pu­neau în mişcare în ordinea steagurilor lor.

Astăzi creştinii aşteaptă semnalul pentru ma­rea plecare. Domnul va veni „cu trâmbiţa lui Dum­­nezeu“   să-Şi ia Biserica (1 Tesaloniceni 4.16). Dar Biserica nu poate să-i scape din vedere pe cei pe care-i va lăsa în urmă; ea cheamă prin Duhul: „cine însetează să vină!“ (Apo­calipsa 22.17). Aceasta pare că voia să-i spună şi Moise lui Hobab: „Vino cu noi şi îţi vom face bine, pentru că Domnul a vorbit bine despre Israel“ (v. 29). Dar atunci de ce îi cere el apoi ajutor pentru a conduce poporul în pustiu? Să nu-l judecăm prea aspru, pentru că şi noi preferăm adesea să ne sfătuim cu alţii, în loc să ne încredem în călăuzirea Domnului. Pentru a ne aminti de Cine îi conduce pe ai Săi, v. 33 ne prezintă chivotul luându-şi locul în capul coloanei, pentru a asigura poporului „un loc de odihnă“. Călătoria de trei zile a lui Hristos prin moarte deschide o cale nouă pentru poporul înviat, în mersul spre odihna cerească.

 

 

 

14 August

Numeri

11.1-9

 

În nerecunoştinţa lui, poporul a cârtit, iar Domnul i-a pedepsit. Dar lecţia n-a fost suficientă. Pofta, condam­nată prin cea de-a zecea po­runcă a Legii, se aprinde în inimile „adună­turii de oameni“ (această mulţime de oameni care părăsise Egiptul împreună cu Israel – Exod 12.38). Unde sunt alimentele pe care le mâncam în Egipt „pe nimic“ (pe degeaba)? Sărmanii oameni uitaseră cărămi­zile, paiele şi cât de scump îi punea asu­pritorul să plătească pentru puţinul pe care li-l da! Aceas­tă hrană din Egipt: praz, ceapă, usturoi …, are mai ales un miros puternic şi stimulează pofta, dar nu este hrănitoare, uneori fiind chiar indi­gestă. Cu ce-şi hrănesc intelectul oamenii din lume? Ce lecturi şi spectacole adesea îndoielnice … atrăgătoare pen­tru carne, dar nefolositoare sufletului, chiar din contră!

Israel îşi a­mintea atunci de aceste lucruri pentru că mana îşi pierduse pentru ei gustul delicios de prăjitură cu miere (Exod 16.31). Ajunsese să le pară o „turtă cu untdelemn“, pe care mai târziu a­veau s-o numească „această pâine proastă“ (21.5). Dragi prieteni, dacă suntem ispi­tiţi de delicatesele acestei lumi, să ne punem fie­care în­trebarea: «Nu se întâmplă oare acest lucru deoarece Cuvân­tul şi-a pierdut gustul pentru mine?» „Cine vine la Mine nicidecum nu va flămânzi“ (Ioan 6.35), a promis Domnul Isus.

Numeri

11.10-23

    15 August

 

Şi aici îl vedem pe Moise descurajat! El îl acuză pe Domnul pentru povara întregului popor (v. 11), el, care la sfârşitul capitolului ante­rior vorbea triumfător despre „zecile de mii ale miilor lui Israel“. Cu siguranţă, Moise nu putea purta singur responsabilitatea pentru întregul popor, dar, de fapt, nu era singur! Însuşi Domnul l-a purtat pe Israel „pe aripi de vultur“ (Exod 19.4) şi ca pe braţele unui părinte (Deuteronom 1.31).

Psalmul 106 reaminteşte acest trist episod: „Au uitat repede lucrările Lui, … au fost plini de poftă în pustiu … şi El le-a dat ce au cerut, dar a trimis uscăciune în sufletele lor“ (Ps. 106.13-15). Aici vedem un adevăr de seamă: când ne încăpăţânăm să punem mâna pe ceva pe care Dumnezeu nu vrea să ni-l dea, în cele din urmă El poate să ne îngăduie să avem acel lucru, dar aceasta atrage consecinţe dezastruoase. Con­se­cinţele pentru popor sunt descrise în v. 19, 20 şi 33. „Uscăciunea“, ne spune dicţi­onarul, este o slăbire şi o pieire progresivă. Pierderea sufle­telor noastre nu este ea cu mult mai rea decât o boală? Să ne ferească Dumnezeu de aceste pofte care „se răz­boiesc împotriva sufletului“ (1 Petru 2.11) şi să ne înve­ţe să fim mulţumiţi cu ceea ce ne dă El … ca şi cu ceea ce, în perfecta Sa cunoaştere a adevăratelor noastre nevoi, găseşte de cuviinţă să nu ne dea.

 

16 August

Numeri

11.24-35

 

La cererea lui, Moise a fost eliberat de o parte din responsabilităţi, care au fost trecute asupra a şaptezeci de bătrâni. Chiar din Exod 4, Aaron fusese numit purtător de cuvânt către popor. Este umilitor să realizăm că lipsa noastră de credinţă adesea Îl obligă pe Domnul să încredinţeze altora o parte din lucrarea noastră.

Bătrânii au fost adunaţi la cort şi acolo Duhul s-a coborât peste ei. Mai aflăm că doi dintre aceş­tia, Eldad şi Medad, care rămăseseră în tabără, profeţeau acolo. Iosua voia să-i oprească (vezi Luca 9.49), dar pentru Moise aceasta era o veste bună. Însuşi Pavel se bucura din toată inima că Evanghelia era vestită chiar „din invidie şi ceartă“ (Filipeni 1.15-18). Dacă Dumnezeu   ne-a arătat calea despărţirii, «afară din tabăra» religiei creştine, să ne ab­ţinem să-i judecăm cu o atitudine de superiori­tate pe acei credincioşi care pot fi mai evlavioşi şi mai devotaţi decât noi, dar care n-au înţeles această despărţire. Tot ceea ce avem şi ştim este numai prin harul lui Dumnezeu.

Ne putem imagina ce s-a întâmplat cu masa de prepeliţe moarte sub dogoarea soarelui din deşert! Galateni 6.8 ne previne că: „cine sea­mănă pentru carnea sa, din carne va secera putre­zi­rea“.

 

 

Numeri

12.1-16

    17 August

 

„Limba“, spune Iacov, este „un rău de nestăpânit, plină de otravă aducătoare de moarte“ (Iacov 3.8 …). Încă o dată îi constatăm ravagiile. Nu sub forma cârtirilor şi a murmurelor în mijlocul „adunăturii de oameni“ (cap. 11), ci sub cea a criticilor şi a calomniilor care întinează membrii celei mai onorabile fa­milii dintre conducătorii poporului: pe Aaron marele preot şi pe Maria, profetesa. Vorbele lor rele fuseseră probabil şoptite la ureche, în cea mai mare taină (Luca 12.3). Dar … „Domnul a auzit“ (v. 2 sf; comp. cu 11.1). Să nu uităm niciodată că şi cele mai confidenţiale remarci au Auditoriu în cer. Moise tace. De fiecare dată când erau sfidate drepturile Dom­nului, mânia lui se aprindea, pe bună dreptate; acum însă, când este vorba să se apere pe sine, blândeţea lui extremă se traduce prin tăcere. De aceea Dumnezeu ia apărarea slujitorului Său. Îi invită în cort pe cei trei în cauză şi îi chea­mă pe cei doi vinovaţi să iasă înainte. Gravi­tatea pedepsei o descoperă pe cea a păcatului comis. Maria este lovită cu lepră. Pentru prima dată (în această împrejurare) Moise îşi des­chide gura, stăruind în favoarea surorii lui aflate în nenoroci­re, ca să fie vindecată.

Domnul să ne pă­zească de „invidii şi de orice vorbiri de rău“ (1 Petru 2.1)!

 

18 August

Numeri

13.1-25

 

Poporul se apropia de ţara promisiunii. Moise trimite doisprezece cercetaşi cu misiunea de a cerceta ţara şi totodată de a aduce din ea informaţii şi ceva din roa­dele ei. Le-au trebuit patruzeci de zile pentru această recunoaş­tere. Iscoadele s-au suit la Hebron, loc pe care deja îl cunoaştem, unde Avraam cum­părase peştera Mac­pela ca loc de înmormântare. Ei aduc un cior­chine de struguri atât de greu, încât trebuia purtat de doi oameni.

Pentru noi, ţara promisiunii este cerul. Ase­menea poporului, noi suntem încă în pustiu, sim­bol al acestei lumi. Încă nu am văzut moştenirea în care ne va aduce Dumnezeu, dar Cineva o cu­noaşte şi poate să ne spună despre ea. Este Duhul Sfânt, care ne întreţine cu subiecte cereşti. Întocmai cum strugurii de la Eşcol făceau dovada bogăţiei ţării, Duhul ne dă „arvuna“, ceea ce înseamnă că ne dă să gustăm mai dinainte din bucuriile cerului. El ne face cunoscut lucrurile lui Dumnezeu (1 Co­rinteni 2.12). El primeşte ceea ce este al lui Hris­tos şi ne descoperă (Ioan 16.14). Deşi suntem într-o lume care din punct de vedere moral este un pustiu pentru noi, putem deja să ne ocupăm cu Cel pe care Îl iubim fără să-L fi văzut (1 Petru 1.8).

 

 

Numeri

13.26-33; 14.1-10

  19 August

 

Au fost trimişi doisprezece cercetaşi: câte unul pentru fiecare seminţie. Iniţial nu era nici o distincţie între ei. Dar cele patruzeci de zile de că­lătorie i-a pus pe aceşti oameni la încercare (numărul 40 în Biblie vorbeşte întotdeauna de punerea la încercare). La întoarcere, fiecare arată ce este în inima lui. Rezultatul? Zece sunt necredincioşi. Numai doi – Iosua şi Caleb – au încredere în Domnul. Credinţa Îl cunoaşte pe Domnul şi apreciază circumstanţele din punctul Lui de vedere, în timp ce necredinţa le măsoară cu dimensiuni omeneşti şi se opreşte la obstacole vizibile. Uriaşii, fii ai lui Anac, nu erau o fabula­ţie, cum nu erau fabulaţie nici zidurile înalte. Dar greşeala oamenilor era că luau în considerare limitele lor şi că se ocupau cu ceea ce duşmanii puteau gândi despre ei (v. 33 sf.), când ar fi tre­buit să pri­veas­că spre Domnul. Iosua şi Caleb nu se ruşinează să-şi declare credinţa în faţa tu­turor. Ei preţuiesc moştenirea promisă şi îşi îndeamnă fraţii s-o ia în stăpânire. Ce frumos       ex­emplu! Ne numărăm şi noi printre aceia care îndeamnă spre „ţară“, sau printre cei care descurajează sufletele ca să nu Îl urmeze pe Isus? Să nu fii de acord cu ceilalţi    (v. 10) este întotdeauna dificil, uneori pericu­los. Aceşti doi oameni era să fie ucişi cu pietre (v.10), dar Dum­nezeu a fost de partea lor.

 

20 August

Numeri

14.11-25

 

Poporul acesta Mă dispreţuieşte, declară DOMNUL (vezi v. 11, 23). În descrierea „ţării cercetate“ (13.32, compară cu Ps. 106.24), Dumnezeu este, de fapt, subiectul dispreţului şi al nerecu­noştinţei lor. Cum putem califica noi atitudinea atâtor oameni care dispreţuiesc darul care este chiar cerul, dăruitorul fiind Însuşi Dumne­zeu?

Moise intervine din nou, ca în episodul cu viţelul de aur. Cu nici un chip nu se lasă ispitit de propunerea ca el să devină căpetenia unei noi naţiuni (v. 12; Exod 32.10 sf). Aducând un argument de necombătut, Îi aminteşte Domnului că este în discuţie grandoarea Numelui Său înaintea naţiu­nilor. Apoi, arătând ceea ce a învăţat de la El şi citându-I propriile cuvinte (Exod 34.6-7), Îi aminteşte Domnului că El este „încet la mânie şi bogat în îndurare (sau: bunătate)“, su­gerându-I că acum are ocazia să ierte „ne­le­giuirea şi răzvrătirea“. Unde nu este vină, iertarea nu are rost. Dar păcatul omului, al meu şi al tău, I-a dat lui Dumnezeu ocazia să-Şi manifeste ha­rul. Copii ai lui Dumnezeu, şi noi Îl cunoaştem pe acest Dumnezeu care iartă. El este Tatăl nostru. Şi avem lângă El un apă­ră­tor plin de iubire: este Isus, Mântui­torul nostru (1 Ioan 2.1).

 

 

Numeri

14.26-45

    21 August

 

În acest trist episod, ce consolare este să ne putem gândi la Iosua şi la Caleb! Ei au fost însufleţiţi de un „alt duh“. De aceea nu şi-au pierdut răsplata. Din toată ge­neraţia lor, ei vor fi singurii care vor intra în ţară. Până atunci însă vor fi nevoiţi să împărtăşeas­că soar­ta unui popor vinovat: să rătăcească patruzeci de ani traversând nisipul deşertului. Dar în timpul acestui lung pele­rinaj vor fi neîncetat încurajaţi de amintirea ţării pe care o cerce­taseră, acest pământ al Canaanului din care deja gustaseră roadele.

Moise anunţă veştile rele. Cum reacţio­nează poporul? Când Caleb îi îndemna să urce plini de curaj şi să ia în stăpânire ţara, ei voiau să se întoarcă în Egipt sau vorbeau de pieirea în pustiu (13.30; 14.2). Acum, în timp ce ju­decata lui Dumnezeu îi determină să-şi refacă drumul spre Marea Roşie şi Dumnezeu îi anunţă că vor muri în pustiu, ei vor să scape de pedeapsă şi răspu­nd: „Iată-ne, şi ne vom sui!“ (v. 40). Inima omului nu se pune niciodată de acord cu Dumnezeu, mai cu seamă când este vorba să-şi recunoască greşelile comise, să se supună disci­plinei sau să accepte cu umilinţă consecinţele păca­telor sale. Deşi Moise le spune „Nu vă suiţi“ (v. 42), ei se încăpăţânează şi suferă o crudă înfrângere.

 

 

22 August

Numeri

15.1-21

 

După evenimentele tragice din cap. 14 ar fi normal să gândim că necredinţa şi răzbunarea poporului l-au făcut să-şi piardă toate drepturile asupra ţării Canaa­n. De aceea Dumnezeu, imediat după acestea, vine să le vorbească despre ţara promisiunii, arătând că nimic nu-L determină să Se răzgândească de la împlinirea ţelurilor harului Său. În acelaşi timp El menţionează în acest capitol (15) şi diferitele jertfe: arderea-de-tot (v. 3), jertfele de pace (v. 8), jertfele pen­tru păcat (v. 24), precum şi darurile de mâncare şi de băutură, tocmai pentru a le arăta că are resurse pen­tru a rezolva cele mai grave crime sau, mai cu­rând, că are o singură resursă, sub multiplele-i as­pecte, în lucrarea Preaiubitului Său. Din aceasta se ridică, oricât de tris­tă ar fi starea poporului, o „mireasmă plăcută Domnului“ (expresie amintită de cinci ori). Pre­zentată figurat sub multiplele ei aspecte, lucrarea lui Hristos se mani­festă în folosul întregului popor. Legea era acee­aşi pentru străin ca şi pentru un israelit prin naş­tere; străinului i se permitea să aducă aceleaşi jertfe şi aceleaşi daruri de băutură, prefigurând harul extins în afara li­mitelor Israelului, Evanghelia vestită „ori­cărei făpturi de sub cer“ (Coloseni 1.23).

Versetele 17-21 tratează cele dintâi roade şi ni se aminteşte că Domnul are întotdeauna primul drept asupra a tot ce avem (Matei 6.33).

Numeri

15.22-41

    23 August

 

Cuvântul care pătrunde intenţii­le inimii stabileşte cu grijă distincţia între păcatele „din greşeală“ (v. 22), rezultate din ignoranţă sau din neglijenţă (sau nechibzuinţă), şi păcatele din „îngâmfare“ (v. 30 vezi şi nota b), comise cu o voită sfi­dare a voinţei divine. Pentru această ultimă categorie de păcate nu era nici un remediu, cum ni se arată prin exemplul pedepsirii omului care n-a respectat Sa­ba­tul (v. 32-36). „Cine îşi înţelege greşelile? Curăţeşte-mă de cele ascunse ale mele“ − se roagă psalmistul, dar, conştient de slăbiciunea lui, adaugă − „Păzeşte, de asemenea, pe slujitorul Tău de păcatele mândriei, ca să nu stăpânească ele peste mine …“ (Psalmul 19.12, 13).

În ce priveşte răul, israelitul mai dispunea de un mijloc de pre­venire: aceşti ciucuri legaţi cu un fir albastru la veşminte, vorbind de legăturile lor cu Domnul şi avertizând constant să nu-şi întineze hainele. Frumos simbol pentru noi, cei credincioşi, aceasta reprezentând caracterul nostru ceresc, pe care nu trebuie să-l uităm nicio­dată! Astfel vom fi păziţi cu privire la păcatul din umblarea noastră şi de asemeni de a căuta poftele inimii sau ale ochilor (v. 39). „Căutaţi cele de sus … gândiţi la cele de sus …“ îndeamnă apostolul (Coloseni 3.1-2). Aceasta pentru că acolo este Hristos − satisfacţia inimilor noastre − aşezat la dreapta lui Dumnezeu.

24 August

Numeri

 16.1-15

 

Acum se mai adaugă o pagină tristă la sumbra istorie a poporului în pustiu. Epistola lui Iuda numeşte acest eveniment „răzvrătirea lui Core“ (Iuda 11). Acest incident arată cât de departe ne poate duce mândria despre care ne-a vorbit cap. 15: până la o adevărată revoltă împotri­va lui Dum­nezeu. Core este un levit din familia lui Chehat. Nemulţumit de nobilul său serviciu, râvneşte la preoţia pe care Domnul i-o încredinţase lui Aaron şi familiei sale. A face slujba Cortului, a sta înaintea adunării „ca să-i slujiţi“ (v. 9), nu li s-a părut suficient lui Core şi complicilor săi; au dorit ceva mai înalt. Vai, unii creştini sunt tot atât de ne­mul­ţu­miţi de slujba pe care le-a încredinţat-o lor Domnul. Ei vor să fie importanţi, să se ridice deasupra al­tora. Apostolul Ioan este obligat să-l denunţe în cea de-a treia sa epistolă pe un anume Diotref care iubea întâietatea în adunare. Ce contrast cu Cel care „n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească …“ (Marcu 10.45).

Cât despre Datan şi Abiram, ei au îndrăznit să folosească în legătură cu Egiptul expresia: „ţară unde curge lapte şi miere“ (v. 13), care definea Canaanul. Pentru ei, „conducerea“ lui Moise era de nesuferit. Aceşti oameni întruchipează rebeliunea civilă (laică), în timp ce Core personifică apostazia religioasă.

 

Numeri

16.16-35

    25 August

 

Core se înălţase în duhul său (v. 1). Dar este scris: „Oricine se înalţă pe sine va fi smerit“ (Luca 14.11). Proverbele confirmă acest adevăr atât de des verificat în istoria oamenilor: „Mân­dria merge înaintea pieirii …“ (Prov.16.18). Pentru răsculaţi, această pieire nu s-a lăsat mult aşteptată. Ce spectacol înfricoşător! Pământul „şi-a deschis gura“ sub picioarele lor; au fost înghiţiţi de vii cu tot ce era al lor. Moise a trebuit să aibă grijă să avertizeze: „Depărtaţi-vă, vă rog, de corturile acestor oameni răi“ (v. 26) şi este evident că acest lucru l-au făcut şi copiii lui Core. Ei au înţeles că trebuie să fie de partea lui Dumnezeu mai curând decât de partea tatălui lor, recunoscând în el un om rău. În adevăr, cap. 26.11 ne spune că „fiii lui Core n-au murit“. Îi vom reîntâlni mai târziu cântăreţi şi com­pozitori de psalmi. Între aceştia, Psalmul 84 conţine un rezumat al istoriei lor: „Aş vrea mai bine să stau în pragul casei Dumnezeului meu (coriţii erau şi uşierii Templu­lui), decât să locuiesc în corturile răutăţii“ (Ps.84.10). Aşa sunt văzute corturile propriului lor tată!

Copii ai unui neam vinovat, suntem cruţaţi de o judecată şi mai grozavă, dacă avem credinţă. Cât de mare este harul lui Dumnezeu!

 

 

26 August

Numeri

16.36-50

 

Core şi oamenii săi au păcătuit nu numai „împo­tri­va lui Moise şi Aaron“, nici numai „împotriva Dom­nului“ (v. 3, 11), ci şi „împotriva sufletelor lor“ (v. 38). Aşa va fi cu toţi necredincioşii: vor fi pentru eternitate propriile lor victime. O pedeapsă fulgerătoare stă gata să se dezlănţuie asupra acestor căpetenii de intriganţi şi Dumnezeu S-a îngrijit ca ea să nu poată fi uitată, expunând-o demonstrativ pe altar (v. 38). Cu toate acestea, chiar a doua zi, întregul popor se adună şi-i face răspunzători pe cei doi con­ducători ai săi. La început a fost în frunte un şef, Core, împreună cu Datan şi Abiram. Apoi li s-au alăturat două sute cinci­zeci de oameni. Acum se răscoală întreaga adunare (v. 41). Cât de ne­statornică este inima omului! Am văzut deja cum zece iscoade au fost îndeajuns să abată poporul (cap. 13). De aceea Galateni 6.7 (vezi şi nota l) ne averti­zează: „Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; pentru că ce seamănă omul, aceea va şi secera“.

Urgia este gata să înceapă. Ca în v. 4, Moise cade cu faţa la pământ, la fel şi Aaron. Apoi Aaron nu pierde nici o clipă. El, cel care fusese invidiat, insultat şi acu­zat pe nedrept, ia singura că­delniţă potrivită şi face ispăşire pentru popor. Frumoasă imagine a lui Hristos, încă o dată, supre­mul Mij­locitor!

 

Numeri

17.1-13

    27 August

 

Prin nimicirea celor două sute cincizeci de răzvrătiţi, Domnul a arătat pe cine a ales pen­tru preoţie. Numai Aaron a fost primit cu cădelniţa lui. A urmat încă un test care, de această dată vorbind despre viaţă, va confirma alegerea divină. Dintre cele douăsprezece toiege aduse de căpetenii, numai cel al lui Aaron a făcut o extraordina­ră probă de vitalitate: într-o noapte, a produs muguri, flori şi fructe. Admirabilă imagine a învi­erii lui Hristos, dovadă de netăgăduit a gloriei lui Isus şi a eficacităţii lucrării Sale! (Fapte 17.31). Mulţi impostori au pretins că aveau o misiune divină. Dar sunt morţi şi nici unul nu a înviat. Hristos este singurul care a trecut prin moarte şi S-a ridicat „potrivit puterii unei vieţi nepieritoare“ (Evrei 7.16) şi acum, de sus, Îşi ex­ercită preoţia pentru ai Săi. Mai mult, roadele aduse prin fie­care dintre cei care Îi aparţin consti­tuie în pre­zent − am putea spune într-o vreme neprielnică − măr­tu­ria vizibilă a unui Mântuitor viu, deşi încă ascuns vederii.

Toiagul lui Aaron este pus apoi în chivot (v. 10; Evrei 9.4), ca pentru a ne aminti că, în timpul traversării pustiului, sursa de viaţă  nu se găseşte decât în Hristos.

 

 

 

 

28 August

Numeri

18.1-19

 

Prin toiagul înmugurit, Domnul vrea să confirme funcţia înaltă a familiei lui Aaron. Acesta este motivul pentru care acest cap. 18 vorbeşte încă o dată despre preoţie, enumerând privilegiile ei.

Primul privilegiu: fiii lui Levi sunt adăugaţi (alipiţi) preoţilor (semnificaţia numelui Levi: vezi Geneza 29.34 nota e). Ei sunt „dăruiţi ca dar pentru Domnul“ (v. 6): simbol al slujirii Cu­vântului, care îl învaţă pe adorator. Cap. 8 din Neemia numeşte câţiva leviţi care explicau poporului Cuvântul şi pe Ezra îl surprinde binecu­vântându-L pe DOMNUL Dumnezeul cel mare.

Al doilea dar îl constituie însăşi slujba (v. 7 sf.). Departe de a fi date pe merit vreunuia dintre cei care le exercită, toate slujbele sunt date prin harul lui Dumnezeu. Să recunoaştem că suntem „robi nevrednici“ (Luca 17.10). Dacă Domnul binevoieşte să ne folo­sească, nu o face pentru că are nevoie de noi, ci pentru că doreşte să ne dea bucuria de a lucra pentru El.

În sfârşit, v. 8-19 enumeră diversele daruri care corespund cu „lucrurile sfinte“ aduse de fiii lui Israel. Încă o dată acestea sunt simbo­luri ale lui Hristos, daruri din care suntem chemaţi să ne hrănim şi de care să ne bucurăm. „Pârga“ şi în acelaşi timp „cele dintâi roade“ (v. 12, 13) ne amintesc de intenţia lui Dumnezeu şi de dorinţa apos­tolului ca Hristos „să aibă întâietate în toate“ (Col. 1.18).

Numeri

18.20-32

    29 August

 

Pe lângă toate darurile făcute familiei lui Aaron (v.1-19), cel mai minunat dar al Domnului este acela că El S-a dat pe Sine: „Eu sunt partea ta şi moştenirea“ ta − spune El în v. 20. „Domnul este partea moş­te­nirii mele şi a paharului meu“ − „Dumnezeu este … partea mea pentru totdeauna“ (Psalmul 16.5; 73.26), răspund, respectiv, David şi Asaf. Nu este propriul Său Fiu cel mai de preţ dar pe care L-a dat Dumnezeu? Să realizăm şi noi, ase­menea levi­ţi­lor, că aici, jos, nu avem altă posesiune adevărată. Pe de altă parte, avem totul în cer, de vreme ce acolo este Isus.

Israelitul trebuia să plătească pentru sanctu­ar zeciuială din venitul lui (Levitic 27.30). Aceste zeciuieli asigurau cele necesare leviţilor, care nu aveau nici arie, nici teasc (v. 30), nici moştenire care să rodească. Dar nu erau lipsiţi de aceste bunuri. Leviţii, la rândul lor, dădeau zeciuială din tot ce primeau.

În Neemia 10.37 sf. şi 38, aceste instrucţiuni sunt puse în vigoare de un om credincios lui Dumnezeu. Putem rezuma în mod fericit cap. 18 printr-un frumos verset din Noul Testament: „toate sunt ale voastre şi voi, ai lui Hristos, iar Hristos, al lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 3.23).

 

 

 

30 August

Numeri

19.1-10

 

Jertfa viţelei roşii ocupă un loc deosebit la mijlocul cărţii pustiului, pentru că este văzută ca un simbol al nevoilor din deşert. Ca şi celelalte jertfe, aceasta reprezintă anumite aspecte ale per­soanei şi lucrării lui Hristos. Această „viţea roşie fără cusur, în care nu este cusur şi peste care n-a fost jug niciodată“ (v. 2), Îl evocă pe Cel care a fost victima fără pată şi care nu a cunoscut grozavul jug al păcatului, aşa cum îl cunoaştem noi.

După ce jertfa era adusă în afara taberei, sângele ei se stropea înaintea cortului întâlnirii. Apoi aceasta era arsă complet. Grăsimea ei nu era oferită Domnului, nici preotul nu mânca nimic din ea. Dimpotrivă, se strângea cenuşa şi se procura o mare cantitate de „apă de curăţire“, suficientă pentru a spăla orice întinare a fiecărui israelit pe tot parcursul călătoriei prin pustiu. Această jertfă nu corespunde, ca cele din Levitic 4, la nevoile celor neîntorşi la Dumnezeu, ci la cele ale credin­cioşilor care au căzut. Lucrarea pe care a făcut-o Isus o singură dată este o resursă pentru a-i curăţi de păcate şi pentru a-i păstra în părtăşie pe răscum­pă­raţii Săi care sunt expuşi întinării. Prin Cuvânt (apa), Duhul Sfânt aminteşte inimii şi aduce în conştiinţa credin­ciosului căzut sufe­rin­ţele lui Hristos (cenuşa).

 

 

Numeri

19.11-22

     31 August

 

Puterea apei care conţinea cenuşa viţelei era pe măsura feluritelor împrejurări în care a avut loc întinarea în timpul călătoriei prin pustiu. Atinge­rea unui trup mort sau a unor oseminte omeneşti corespunde, în cazul nostru, unui contact cu co­rupţia şi violenţa acestei lumi. Mani­festările „căr­nii“ se pot arăta în familie (cortul:      v. 14), deci mare atenţie la copii, aceste „vase deschise“, atât de uşor de întinat (v. 15; Luca 17.2). Ele pot apărea şi afară, la slujbă (pe câmp: v. 16). O mică înşelăciune, o defăimare, un cu­vânt nebunesc sau o glumă ne­potrivită (Efeseni 5.4) − fiecare poate face lista acestor mici „oase“ (v. 16), mani­festări carnale pe lângă care trecem adesea fără a le acorda atenţia. Ei bine, credinciosul este întinat prin aceste scăpări. Ele nu par prea importante pentru cei care nu-L cunosc pe Isus, dar noi, care Îl iubim, le luăm în serios, pentru că ne amintim că El a suferit şi a murit pentru a ispăşi şi cele mai mici lucruri. De fiecare dată trebuie să înnoim ceea ce cores­punde acestui lung proces de cură­ţire: judecata de sine în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi o nouă recunoaştere a eficacităţii lucrării lui Hristos.

 

 

 

Numeri

20.1-13

   1 Septembrie

 

„Nu era apă!“ Murmurele se reaprind. Poporul se îmbulzeşte şi se ceartă ca la Meriba (Exod 17). N-au făcut ei nici un progres de la începutul călătoriei prin deşert, în ciuda bogatelor experienţe ale dragostei lui Dum­nezeu? „Şi de ce … şi de ce …“ (v. 4 şi 5) nu e apă? Totuşi stânca este întotdeauna acolo. DOMNUL este obligat să-i amintească aceasta chiar şi lui Moise. Dar numai repetarea acestor „de ce-uri“ nu poate face să curgă apă. Trebuie să i se vorbească stâncii. Nu găsiţi că este o minunată imagine a rugăciunii? Dumnezeu ne poate da tot ce ne este necesar, fără să aştepte vreodată să ducem lipsă. Dar doreşte să-I cerem tocmai pentru a ne aminti că depindem de El. Moise face aici o gravă greşeală. În loc să vor­bească stâncii, cum îi spusese DOMNUL, o loveşte cu nerăbdare şi bruscheţe. Gest aparent lipsit de importanţă, dar în realitate grav prin semnificaţie! După cum stânca lovită o dată la Horeb (Exod 17.6) nu mai trebuia lovită din nou, tot astfel Hristos a primit odată pentru totdeauna cupa judecăţii di­vine. De atunci încoace El nu mai trebuie să sufere şi să moară. Lucrarea Lui este suficientă pentru a le da din belşug alor Săi apa cea vie în tot drumul prin pustiu. Cu condiţia să-I vorbim. Facem noi aceasta?

 

 

2 Septembrie

Numeri

20.14-29

 

O privire rapidă asupra hărţii arată că, pentru a ajunge din pustiu la câmpia Iordanului, ocolind Marea Moartă, trebuia traversat Seirul, ţara lui Edom. Amintindu-şi de relaţia cu acest popor (Esau, strămoşul lui Edom, era fratele lui Iacov), Israel cere permisiunea să treacă. Edom însă răspunde cu un refuz tăios, însoţit de ameninţări. Câtă duritate! „Necazul care a dat peste“ fratele său pe cale (v. 14) îl lasă insensibil. Egoismul, teama de a nu fi deranjat, trece înaintea oricăror alte sentimente. Edom şi regele său reprezintă lumea cu-al ei prinţ, care ar vrea  să-i împiedice pe copiii lui Dumnezeu să ajungă în căminul lor ceresc.

Este frumoasă cererea lui Israel! Mărturiseşte despre starea sa anterioare şi despre ceea ce a făcut Dumnezeu pentru ei. Anunţă apoi că nu au nevoie de nimic; vor trece numai „cu picioarele“ (v. 19), fără a se îndatora faţă de nimeni. Nici câmpurile, nici viile (pentru noi, afacerile vieţii şi bucuriile lumii), nici fântânile Edo­mului. De vreme ce a fost regăsită stânca, nimic din toate acestea nu poate nici atrage, nici abate poporul aflat în drum spre patrie.

Aşa cum îl anunţase Domnul în v. 12, Aaron moare îna­inte de intrarea în Canaan şi fiul său, Eleazar, îi succedă.

 

Numeri

21.1-15

  3 Septembrie

 

Victoria de la Horma («Nimicire totală») este câşti­gată la patru­zeci de ani după înfrângerea suferită în ace­laşi loc (14.45). Dar, trist de constatat, curând după a­ceas­ta, deznădejdea reintră în scenă: „nu este pâine … nu este apă“ (v. 5). Mana nu lipseşte, însă este dispreţuită. Stânca a fost lovită, dar nu se gândesc să-i vorbească – imagine a ceea ce se întâmplă când neglijăm Cuvântul şi rugăciunea. Pierderea conştienţei cu privire la aceste re­surse ne face să ne cufundăm în descurajare şi în ne­mulţumiri, expunându-ne atacurilor lui Satan. Muşcătura şarpelui îl determină pe Israel să simtă şi să-şi mărturi­sească păcatele. Atunci Moise mij­loceşte – încă o dată – şi Domnul dispune un remediu: acest şarpe de aramă înălţat pe o prăjină. O singură privire îndreptată spre el aducea vindecarea. Domnul Isus, în discuţia Sa cu Nicodim, îi explică tocmai semnificaţia spirituală a acestui episod din deşert. Şarpele de aramă înălţat de Moise este El, Fiul Omului înălţat pe cruce, este Hristos „făcut păcat pentru noi“ (2 Corinteni 5.21), făcut la fel chiar cu puterea răului, pentru a-i purta condamnarea. Atât de mare este măsura dragostei lui Dumne­zeu pen­tru lume! (Ioan 3.14-16).

Drag prieten care citeşti aceste rânduri, ţi-ai în­dreptat privirea cre­dinţei spre Salvatorul înălţat pe cruce? Ai tu viaţa eternă?

4 Septembrie

Numeri

21.16-35

 

La porunca Domnului, poporul se strânge în jurul fântânii (Beer). Căpeteniile şi mai-marii poporului (numiţi: prinţii şi nobilii) au săpat pământul şi apa ţâşneşte din adâncimi pentru a-i înviora pe toţi – simbol al Cuvântu­lui pus în lumină de slujitorii lui Dumnezeu pen­tru îmbogăţirea noastră. Suntem responsabili să fruc­tificăm scrierile pe care ni le-au lăsat aceşti conducători. Căpe­­teniile angajate în lu­cra­rea rodnică (cei care se oste­nesc sunt cei care conduc, potrivit cu 1 Tes. 5.12), aceşti «nobili ai po­porului», asemeni bereenilor (celor din Bereea) – „mai aleşi decât cei din Tesalonic“ (Fap­te 17.11) – se consacră studiului Scripturi­lor. Iată «noble­ţea» pe care o recunoaşte Biblia şi pe care ne-o propune şi nouă, pentru că fiecare copil al lui Dum­ne­zeu este invitat să cerceteze Scripturile (Ioan 5.39). Îm­prospătarea spirituală trăită în jurul fântânii a înviorat inima poporului. „Este cineva bucuros? Să cânte psalmi“ (Iacov 5.13). Şi Israel cântă. De patruzeci de ani, de când tre­cu­seră Marea Roşie, nu i-am mai văzut făcând aceasta (în afară de cântecele şi jocurile păgâne din jurul viţelului de aur). Acum, în sfârşit, lauda ia locul murmurelor.

Odată cu bucuria, Israel a găsit şi puterea (Neemia 8.10 sf: „Bucuria Domnului este tăria voastră“). Îşi va dez­vălui această putere dând primele sale bătălii împo­triva lui Sihon şi a lui Og şi obţinând victorii răsunătoare.

Numeri

22.1-21

  5 Septembrie

 

Îi părăsim acum pe israe­liţi pentru a vedea ce se întâmpla în acest timp cu duşmanii lor. Plin de groază, Moab, cu regele său Balac, l-a văzut pe Israel suindu-se din pustiu, umplând ţara, aşezându-se în dreptul său. Tre­mură pentru recoltele sale şi dispreţuieşte această mulţime care putea „mânca tot, … cum linge boul iarba verde a câmpului“ (v.4). Când poate sta liniştit Moab? Atunci când mana, Pâinea vieţii, este apre­ciată de popo­rul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că posesiunile lumii nu-l fac invidios.

Pentru a-l în­frânge pe Israel, Balac recurge la mij­loa­ce supranaturale. Îl cheamă în ajutor pe ghicitorul Balaam, căruia îi cunoaşte reputaţia. Balaam personifică în întreaga Scriptură un cler corup­ti­bil, uşor de tocmit pe preţ de argint (Deuteronom 23.4; Iuda 11). Balaam era împărţit între dorinţa sa de a primi bogăţiile şi ono­ru­rile promise de trimişii lui Balac şi sentimentul că nu putea trece peste voia Dumnezeului suve­ra­n de care se temea. Cercetat de Dom­nul în timpul nopţii, Balaam desluşeşte această declaraţie categorică, fără drept de apel: „Să nu mergi cu ei; şi să nu blestemi poporul … ei sunt binecuvântaţi!“ (v. 13). În speranţa că-L va convinge pe Domnul să-Şi revoce hotărârea, profetul necre­din­cios uită că Dum­nezeu nu Se schimbă (comp. cu 23.19), astfel încât, de îndată ce soseşte cea de-a doua delegaţie, îi este permis să meargă acolo unde-l atrăgea inima lui lacomă.

6 Septembrie

Numeri

22.22-41

 

Astfel Balaam şi-a înşeuat măgarul şi a pornit cu inima uşoară, făcându-şi socoteli cu pri­vire la „răspla­ta nedreptăţii“ (2 Petru 2.15). Înain­tea Dom­nului însă, calea lui era „spre prăpăd“ (v.32). Ba­laam pretin­dea că-L ascul­tă pe Dum­nezeu, dar, în rea­litate, era „atras şi ademenit de propria lui poftă“ (Iacov 1.14). Domnul vrea să-l facă să în­ţe­lea­gă, vorbindu-i în chip mira­culos prin gura mă­gă­riţei sale (2 Petru 2.16). Trudă în zadar! Nici aceasta n-are efect asupra lui. Apoi însuşi Îngerul i se arată şi-l previne. Mai ne­bun şi mai orb decât măgarul său, Balaam se încă­pă­ţâ­nează, iar Dom­nul îl lasă să meargă … Oare nu Se ridică Dum­ne­zeu şi în calea voin­ţei noastre pen­tru a ne opri? El ne pune în cale piedici care ne vorbesc din partea Sa, dacă ştim să le ascultăm. În tot atâtea ocazii să ne între­băm dacă nu cumva Domnul Se opune realizării unui plan cu care nu este de acord.

Noul Testament aminteşte de „calea lui Ba­la­am“        (2 Petru 2.15), apoi de „rătăcirea“ lui (Iuda 11) şi, în sfârşit, de „învăţătura“ lui (Apocalipsa 2.14). Propria voinţă duce întotdeauna şi mai mult în rătăcire. Balac şi Balaam s-au întâlnit acum pentru lucrarea lor distru­gătoare. Împreună, aceşti doi asociaţi îl simbolizează pe împăratul cel rău, numit „fiara“, şi pe profetul mincinos sau Antihrist, care, în timpurile apocaliptice, vor fi împinşi de Satan împotriva lui Israel şi a lui Dumnezeu.

Numeri

23.1-12

  7 Septembrie

 

Balaam, care încă de pe acum a reuşit să ajungă acolo unde voia, ar mai fi dorit, în prezent, să-L determine pe Dumnezeu să pronunţe exact ceea ce dorea el să spună. Dar fără voia lui, spre marea mânie a lui Balac, cele patru discursuri cu multe sentinţe ale sale sunt trans­formate în binecuvântări glorioase. Acesta este şi efectul acuzaţiilor pe care Satan le aduce şi astăzi împotriva răs­cumpăraţilor Domnului (Ap. 12.10). După cum ne învaţă istoria lui Iov, Dumnezeu permite astfel de atacuri, pentru a le întoarce spre binele alor Săi. Şi remarcăm că totul se petrece pe munte fără ştirea poporului din câmpie; acesta nu cunoaşte nici in­tenţiile fatale ale vrăj­maşului, nici modul în care le zădărniceşte Dum­nezeu.

„Un popor care va locui deoparte“ (v. 9) – aceasta este cea dintâi caracteristică a lui Israel, şi anume de a fi un popor pus deoparte pentru Dumnezeu. Şi aceasta este va­labil atât pentru Biseri­ca adevărată, cât  şi pentru fie­care cre­din­cios. Creştinul este din punct de vedere moral des­­părţit de o lume sub          in­ci­denţa judecăţii. Este pus deoparte pen­tru Domnul. „Sfâr­şitul meu să fie ca al lor!“ – îşi urează Balaam în încheiere        (v.10 sf), însă pentru a muri „de moartea celor drepţi“, trebuia să fi trăit ase­menea lor. Dar Ba­la­am, ca mulţi alţii, este un ipocrit, încercând să slu­­jească la doi stăpâni. El mărturiseşte frica de Dom­nul, oferă numă­rul per­fect de jertfe, însă în tot acest timp ascultă numai de poftele i­nimii lui.

8 Septembrie

Numeri

23.13-30

 

„Cine va aduce acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel care îndreptăţeşte. Cine este cel care condamnă?“ (Romani 8.33, 34). Râzând de acuzator, Domnul îl împuterniceşte pe Balaam să declare de pe vârful muntelui că „El n-a zărit nelegiuire în Iacov şi n-a văzut rău­tate în Israel“ (v. 21). Citind acest verset nu putem să nu ne întrebăm cum poate Dumnezeu afirma ceva care în mod evident este contrazis de fapte. A uitat El oare murmurele, poftele, idolatria, răzvră­tirea?

Versetul 23 ne oferă răspunsul: „La timpul său se va zice despre Iacov şi despre Israel: «Ce a lucrat Dumnezeu!“» În timp ce poporul se acoperea de vină în pustiu, Domnul împlinea lu­crarea necesară pentru a-i face potriviţi să intre în ţară. El Se ocupase de toate păcatele alor Săi, dându-le jertfele, preoţia, şarpele de aramă, toate imagini ale lucrării Domnului Isus. Aşa că, dacă Dumnezeu vorbeşte astfel, nu este pentru că El    nu-Şi aduce aminte, nici pentru că trece cu vederea răul din indulgenţă, ci pentru că, privind spre poporul Său, vede lucra­rea Sa. El are necurmat înaintea ochilor lucrarea Fiului Său şi nu ar fi credincios şi drept pentru acest Salvator desăvârşit dacă le-ar fi imputat cel mai mic lucru celor pe care Isus i-a spălat în sângele Său      (1 Ioan 1.9).

 

Numeri

24.1-13

  9 Septembrie

 

Pentru a-şi rosti cea de-a treia profeţie, Balaam n-a mai mers, „ca în alte dăţi, să-l întâmpine cu descântece“ (v. 1). Om dedat spiritismului (instrumen­tul obişnuit al demonilor), este constrâns să rostească prezicerea pe care Dumnezeu i-o pune în gură. Şi cu cât mai mult se încăpăţânează Balaam, cu atât mai binecuvân­tat va fi poporul. Versetul 5 constată nu numai absenţa fără­de­legii în Iacov (harul), ci şi admirabila frumuse­ţe a corturilor lui Israel (gloria). În mijlocul acestor corturi se înălţa cel al Domnului Însuşi, locuin­ţa gloriei Sale, astfel încât întreaga tabără era făcută părtaşă acestei glorii.

Biserica este încă în pustiu, dar Dumnezeu deja o vede în lumina re­laţiei glorioase cu Fiul Său preaiubit. Este Mireasa lui Hristos, îmbrăcată în ochii Săi în toate perfecţiu­nile Mirelui divin. Dumnezeu ne cheamă să privim Adunarea, şi pe fiecare frate sau soră în mod individual, „de pe vârful stâncilor“ (23.9), cum s-ar spune, în acelaşi fel în care El Însuşi îi priveşte din cer. Vom avea atunci o altă imagine a lor. Vom vedea strălucind frumuseţea veşmintelor îndre­ptăţirii cu care Domnul i-a îm­brăcat pe ai Săi. Vom observa la ei reflectarea gloriilor lui Isus. Iar dacă sunt unele subiecte de întristare, pe care nu putem să nu le observăm, aceasta va fi încă o ocazie de a admira grandoarea răbdării şi a iertă­rii divine.

10 Septembrie

Numeri

24.14-25

 

Această ultimă profeţie a ghicitorului Balaam începe de fapt cu o prezicere despre el însuşi. Cât de ires­ponsabil este acest om! Potrivit propriilor sale declaraţii, el aude cuvintele lui Dumne­zeu; cunoaşte ştiinţa Celui Preaînalt; vede vi­ziu­nea Celui Atotputernic! … Mulţi aşa-zişi creştini vor spune: „Doamne, Doamne, nu în Numele Tău am profeţit …?“ (Matei 7.22, 23). Dar vor avea soarta lui Balaam, deoarece cunoaşterea adevărurilor scrip­turistice nu a avut nici un efect asupra conştiinţei lor. A avea „ochii des­chişi“ (v.16) pentru a-L vedea pe Isus, „dar nu acum“ şi „nu de aproape“ (v. 17), ce viitor tragic! Este partea bogatului din parabolă să contemple din chinuri fericirea celor aleşi (Luca 16). „Orice ochi Îl va vedea“ (Apo­ca­lip­sa 1.7), dar nu toţi în aceleaşi condiţii. Când şi cum Îl veţi vedea voi pe Domnul?

În faţa omului „care cade“ (v.16) se derulează întreaga panoramă profetică. „O Stea“ (v.17) strălu­citoare îl luminează: Hristos, Împăratul gloriei. Apariţia Lui va cores­punde judecării naţiuni­lor învecinate lui Israel: în primul rând a lui Moab însuşi. Domnul Isus este această splendidă Stea de dimineaţă, anunţând zorii zilei (Apocalipsa 2.28; 22.16 sf). Încă nevăzut de lume, El a răsărit deja în inimile celor răscumpăraţi                (2 Petru 1.19 sf).

 

Numeri

25.1-18

 11 Septembrie

 

Pentru a înţelege ce se întâmplă acum, trebuie să aşteptăm cap. 31.16. Vom afla de acolo că în duhul lui Balaam, care şi-a văzut pierdută mult-dorita recompensă, a încolţit o idee diabolică. El însuşi anunţase că Dumnezeu „n-a zărit nelegiuire în Iacov şi n-a văzut răutate în Israel“ (23.21). Dacă aceasta n-o să ţină – şi-a zis el – atunci voi face poporul să păcă­tu­iască! În felul acesta, DOMNUL va fi mai obligat să-i blesteme. Este un popor care trebuie să locuiască deoparte? (cap. 23.9). Să-l incităm să se amestece cu alte naţiuni! Astfel „Balaam … l-a învăţat pe Balac să arunce o cursă (sau: o piatră de poticnire) înaintea fiilor lui Israel, ca să mă­nânce cele jertfite idolilor şi să curvească“ (Apocalipsa 2.14). Aceste sumbre uneltiri au ca rezultat trista şi umilitoarea alipire de Baal-Peor. Prin urmare, invitaţiile lumii sunt mult mai de temut decât blestemele ei! Poporul cade în cursa întinsă de Moab şi de aliatul lui, Madian. A fost necesar zelul lui Fineas pentru a abate mânia DOMNULUI şi pentru a opri urgia. Atitu­dinea lui este imediat răsplătită, ceea ce ne arată cât de plăcut Îi este Domnului să vadă un tânăr sau o tânără care, în mijlocul prăbuşirii generale a stan­dar­delor morale, şi-a păstrat viaţa curată şi a ştiut să ia cu curaj poziţie pentru El.

 

12 Septembrie

Numeri

26.1-4; 26.51-65

 

Trecuseră patruzeci de ani de la numărătoarea din capitolul 1. Domnul cere să se facă o nouă nu­mă­rătoare, de data aceasta pe familii, a capetelor „întregii adunări a fiilor lui Is­rael“. O comparare a celor două re­cen­să­minte, de la în­ce­putul şi de la sfârşitul călătoriei prin pustiu, scoa­te în evidenţă consecin­ţele dezas­truoase şi ire­me­diabile ale faptelor comise. Seminţia lui Si­meon, mai vinovată decât celelalte în chestiunea cu Baal-Peor, a fost deci­mată (25.14). Acest fapt va conduce şi la o micşorare propor­ţio­nală a moştenirii lor în Canaan, după instruc­ţiu­nile date lui Moise: „ … celor mai puţini să le dai mai mică moştenire“ (v.54). Acest adevăr ne spune tuturor că o umblare în slăbiciune antrenează pentru creştin o pierdere eternă şi poat­e privarea de „cunună“ (Apo­calipsa 3.11). De la Ruben până la Neftali, nu­mă­rătoarea s-a făcut în aceeaşi ordine ca şi prima dată, după steagurile seminţiilor (cap. 2). Faptul că to­ta­lul este aproape acelaşi (v.51; 1.46) demons­trează pute­rea harului lui Dumnezeu care s-a îngrijit de această imensă armată de şase sute de mii de oameni, fără a socoti femeile şi copiii, în timpul celor pa­truzeci de ani în pustiu. Dumnezeu n-a fost niciodată depăşit de ne­voile alor Săi şi El va avea aceeaşi grijă de fiecare dintre noi până în ultima noastră zi aici, jos.

 

Numeri

27.1-11

 13 Septembrie

 

Ieri am observat că în numărtoare erau incluşi numai bărbaţii. Iată totuşi câteva femei cărora li se dedică aici un întreg paragraf şi, mai apoi, întreg capitolul 36. Ce era atât de remarcabil la aceste cinci fiice ale lui Ţelofhad, ca să se spună atâta despre ele? Putem socoti că au fost foarte curajoase când au îndrăznit să se înfăţişeze înain­tea lui Moise, a lui Eleazar, a căpeteniilor şi a între­gii adunări pentru a reclama o parte de moşte­nire. Să fie oare murmure ca cele pe care le-am auzit adesea în mijlo­cul poporului? Cu siguranţă nu! Murmurele exprimau re­gretul pentru ceea ce a fost lăsat în urmă, Egipt, pe când cererea acestor femei era dictată de ataşamentul pentru ceea ce le stătea înainte: ţara promisiunii. De aceea Însuşi Domnul le-o aprobă din toată inima. Răspun­zându-i lui Moise, cel care „a adus cauza lor“ înaintea Lui, El declară: „Fiicele lui Ţelofhad vorbesc drept“     (v. 5, 6). Ce exemplu dau ele celor dintre noi care au avut părinţi creştini! Să ne întrebăm dacă „moştenirea pă­rinţilor noştri“, cea pe care generaţiile anterioare au aşteptat-o cu entuziasm, are aceeaşi atracţie şi acelaşi preţ pentru inima noastră (comp. cu 1 Împăraţi 21.3).

 

 

 

 

14 Septembrie

Numeri

27.12-23

 

Domnul stă acum de vorbă cu slujitorul Său, Moise, aflat la sfârşitul carierei sale. Din cauza gre­şelii comise la apele Meriba, lui Moise nu i se va permite să ducă poporul în ţară. Ceea ce îl îngrijorează mai degrabă pe omul lui Dumnezeu este că Israel ar putea rămâne fără conducător. În loc să se gândească la sine, el mijloceşte încă o dată pentru popor, cerând ca ei să nu ajungă „ca nişte oi care n-au păstor“ (v.17).

Acelaşi gând preocupa şi inima Domnului Isus. Îl vedem în Matei 9.36 încărcat de compasiune pentru mulţimile care-L înconjurau, „pentru că erau necăjite şi risipite ca nişte oi fără păstor“. Totuşi, nu era în mijlo­cul lor chiar El, Bunul Păstor? … Dar ei nu L-au dorit.

Răspunzând cererii lui Moise, Domnul îl desemnează pe Iosua, „bărbat în care este Duhul“ (v. 18). Din interiorul cortului, acesta a învăţat chiar din tinereţe să-L cunoască pe Domnul (Exod 33.11). A împlinit mai târziu cu credincioşie o misiune de mare încre­dere: cercetarea ţării. În sfârşit, ca şi Moise, Iosua a fost format timp de patruzeci de ani în şcoala pustiei – lunga şcoală a răbdării. Numai atunci Dumnezeu l-a chemat pentru slujba pe care i-o pregătise: introducerea poporului în Canaan.

 

 

Numeri

28.1-10; 29.1-16

15 Septembrie

 

În capitolele 28 şi 29, jertfele nu sunt clasificate după semnificaţia lor, ci în funcţie de si­tuaţiile în care trebuia aduse. Să exersăm, iubiţi copii ai lui Dumnezeu, ca să facem din orice împrejurare o ocazie de a aduce mulţu­miri (1 Tesa­loniceni 5.18).

Capitolul 29 se ocupă cu jertfele din luna a şaptea şi, începând cu v. 12, constatăm din zi în zi o diminuare a numărului taurilor aduşi ca jertfă. Aceasta sugerează perioadele din viaţa noas­tră în timpul cărora persoana lui Isus, dacă nu suntem atenţi, Îşi poate pierde, puţin câte puţin, valoarea pe care o are pentru sufletele noastre. Capitolul 29 îşi va avea îm­plinirea profetică în timpul împărăţiei de o mie de ani. Atunci mulţi se vor supune de nevoie autorităţii Domnului Isus Hristos (Psalmul 18.44), astfel că declinul general al aprecierii gloriilor lui Hristos va culmina cu revolta finală a lui Gog şi a lui Magog (Apocalipsa 20.7 …).

Să observăm contrastul dintre locul ocupat de arderea-de-tot (treisprezece tauri, paisprezece miei …) şi cel al jertfei pentru păcat: un singur ţap. Accentul este pus de fapt pe deplina şi necontenita satisfacţie pe care Dumnezeu o găseşte în Hristos: El este jertfa Lui, pâinea Lui, mireasma plăcută Lui (28.2).

 

 

 16 Septembrie

Numeri

30.1-16

 

După jertfele obligatorii din capitolele 28 şi 29, găsim aici jurămintele prin care cineva se angaja spontan faţă de Domnul. Un bărbat, odată ce făcea un jurământ, trebuia neapărat să-l împlinească; aceasta însemna să-şi plătească sau să-şi achite jurămintele (Psal­mul 22.25; 116.14, 18). O femeie nu era la fel de responsabilă dacă trăia la tatăl ei sau cu soţul ei. Aceştia aveau dreptul să anuleze jurămintele cu care nu erau de acord.

Capitolul acesta aminteşte de îngâmfarea cu care poporul Israel s-a situat singur sub Lege, angajându-se să facă tot ce spusese Dumnezeu. „Mai bine este să nu promiţi – sfătuieşte Eclesiastul – decât să promiţi şi să nu împlineşti“ (Ecl. 5.5). Într-o manieră generală, cât de important este ca tot ce deci­dem noi să poată fi ratificat în cer, aprobat de Domnul! Iacov ne în­vaţă să punem toate planurile noastre sub rezerva: „Dacă Domnul va vrea şi vom trăi, vom face şi aceasta sau aceea“ (Iacov 4.15). Şi cu privire la jurămintele menţionate în v. 3, acelaşi scriitor îndeamnă: „Nu juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu vreun alt jurământ; ci «da» al vostru să fie «da» şi «nu» al vostru să fie «nu» …“ (Iacov 5.12; vezi şi Matei 5.33-37).

 

 

 

Numeri

31.1-12; 48-54

 17 Septembrie

 

Instigate de Balaam, femeile moabite şi ma­dianite l-au atras pe Israel să se închine la idolii lor. A sunat ceasul pedepsirii. Răzbunarea asupra madianiţilor este nemi­loasă: naţiunea aceasta este aproape toată nimicită –imagine pen­tru noi a grabei cu care suntem chemaţi să „tăiem“ şi să „scoa­tem“ din mijlocul nostru toate pietrele de poticnire (citiţi Matei 5.27-30). De exemplu, dacă simţim că o anumită tovărăşie ne pune sufletul în pericol, să nu ezităm să o rupem, indi­ferent ce ar putea gândi unii.

Versetele 25-54 sugerează rezultatele îm­bucurătoare pe care le putem aştepta „exterminând“ cele ce pot fi curse pentru sufletele noastre. Departe de a ne sărăci (nici un luptător nu lipsea – v. 49), aceasta aduce un mare câştig spiritual în folosul întregii adunări (v. 27) şi de care are parte şi Dumnezeu prin recunoştinţă şi mulţu­mire.

Balaam este şi el trecut sub ascuţişul sabiei (v. 8). N-a cunoscut „moartea celor drepţi“ (23.10) şi nu s-a bucurat mult timp de recompensa în schimbul căreia şi-a vândut sufletul. Aşa sfârşeşte o cale perversă, o cale care duce la pieire. „Căci ce i-ar folosi unui om dacă ar câştiga toată lumea şi şi-ar pierde sufle­tul?“ (Matei 16.26).

 

 

18 Septembrie

Numeri

32.1-15

 

Ajunşi la hotarul Canaanului, fiii lui Ruben şi ai lui Gad se prezintă înaintea lui Moise şi a căpe­teniilor cu o cerere tristă: „Nu ne trece peste Iordan“ (v. 5)! Indignat, Moise se gândeşte imediat la Cades-Barnea, cu pa­truzeci de ani în urmă. Nu cumva încă o dată necre­dinţa, teama de uriaşi şi de cetăţile întărite le determină pe aceste seminţii să dea înapoi? Nu! Ci un alt motiv neaşteptat: vitele lor! Victoria asupra madianiţilor le-a asigurat o captură bogată (cap. 31). Ruben şi Gad au profitat şi ei de aceasta; turmele lor sunt în prezent „o foarte mare mulţime“. De aceea ochii li se opresc asupra păşunilor grase din ţara Galaad în care poposesc şi în care doresc să se aşeze în ea. Pentru ei, instalarea imediată în condiţii avantajoase şi confortabile conta mai mult decât ţara promisă de Domnul. Mulţi creştini sunt la fel, nu ştim noi aceasta? Fără îndoială că sunt mân­tuiţi; fac parte din poporul lui Dumnezeu. Dar îndelet­ni­cirile vieţii cotidiene îi interesează mai mult decât eternitatea. Ei au un creştinism pământesc, o ini­mă împărţită. Pentru ei, cerul nu are o valoa­re actuală. Oare aceasta nu arată cât de firav este ataşamentul lor faţă de Cel care Se află acolo?

 

 

 

 

Numeri

32.16-42

 19 Septembrie

 

Oferindu-se să-şi ajute fraţii să cucerească ţara Canaanului, fiii lui Ruben şi ai lui Gad dau dovadă de zel, de curaj şi chiar de dezinteres. Toate acestea nu pot ţine loc, în ochii Dom­nului, de dragostea pentru El şi pentru ţara pe care a dăruit-o. Războinicii din cele două seminţii vor cu­noaşte ţara promisiunii. Vor trece Iorda­nul pentru a-şi ajuta fraţii. Dar soţiile şi copilaşii lor nu vor intra în ea. Din cauza greşelii lor, aceşti micuţi nu se vor bucura de promisiunea Domnului (14.31). Ne amin­tim că odinioară faraon a fost cel care a încercat să-i împiedice pe prunci să părăsească Egiptul (Exod 10.10-11). De data aceasta, cei care ridică obstacole în calea so­si­rii lor în Canaan sunt chiar părinţii lor. „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine“ – spune cu mâhnire Domnul Isus –: „nu-i opriţi“ (Marcu 10.14). Există, din nefericire, multe mijloace de a opri un copil să vină la Isus!

În păşunile grase ale Galaadului, turmele vor prospera, cu siguranţă. Dar, pe de altă parte, familiile aveau să decadă, aşa cum o va dovedi istoria ulterioară a acestor seminţii.

Dragi prie­teni, ce este mai important? Prosperitatea afacerilor noastre, sau cea a sufletului nostru? Acestea două sunt departe de a merge totdeauna împreună.

 

20 Septembrie

Numeri

33.1-36

 

Odată ajunşi la hotarul ţării, Moise şi fiii lui Israel sunt invitaţi să facă o incursiune în trecut, să-şi poarte privirile în urma lor. Ce drum au străbătut de la măreaţa noapte a Paş­te­lui! Alături de etape fericite şi chiar glorioa­se – Pi-Hahirot şi trecerea Mării Roşii, Elim cu izvoarele şi palmierii lui – unele nume au răsunet trist: Sin cu murmurele lui, Refidim cu certuri­le din el, Sinai cu viţelul de aur, Chibrot-Hata­ava cu poftele şi cu tristul episod al prepeliţelor … Acestea jalonează în mod mizerabil traversarea pustiului, ca atâtea alte lecţii necesare pentru a-l învăţa pe Israel – şi pe fiecare dintre noi – să-şi cunoască inima, puţin câte puţin. Fără îndoială că poporul ar fi dorit să şteargă din itinerarul său unele din aceste nume. Moise ar fi avut motive personale să pună sub tăcere Cades, cu apele Meriba. Ei bine, aceasta nu este posibil! Nu putem face să dispară greşelile din trecut, nici să mergem înapoi pentru a retrăi măcar o oră din viaţa noastră. Dar ceea ce putem face este să ne amintim de lec­ţiile pe care le-am învă­ţat pe drum, de răbdarea cu care am fost suportaţi şi de îndurarea Celui care ne-a iertat totul.

 

 

 

 

Numeri

33.37-56

 21 Septembrie

 

Vântul deşertului a şters de mult timp orice urmă a lungii călătorii. Dar în car­tea lui Dumnezeu, fiecare pas a fost înregistrat: „Şi au plecat şi au aşezat tăbăra …, şi au plecat şi au aşezat tabăra …“. Câteva ver­sete citite în grabă sunt rezumatul a patruzeci de ani şi a tot atâtor etape, dintre care multe sunt nu­mai amintite aici. Dar, deşi nu ştim mai multe de­spre acestea, Dumnezeu a ţinut să le în­scrie în Sfânta Lui Carte tocmai pentru a ne reaminti aces­t emoţionant verset: „Nu vede El  căile mele şi nu-mi numără El toţi paşii?“ (Iov 31.4).

Şi nouă, trecerea timpului ne-a şters din amin­tire cea mai mare parte a trecutului nostru. Am putea noi oare să spunem ce am făcut ieri fără să uităm nimic? Domnul însă a înregistrat totul. Nimic nu I-a scăpat, ca şi cum ar fi făcut un film al în­tregii noastre vieţi, fără nici o tăietură. Atunci, la „scaunul de judecată al lui Hristos“  (2 Corinteni 5.10), acest film va fi derulat sub ochii noştri în lumina deplină a lui Dumnezeu. Ce gând deosebit de serios! Dacă aceasta ar fi acum, nici unul dintre noi nu ar rezista. Dar alături de Isus nu vom cunoaşte nici ruşinea, nici teama de jude­cată. Nu va fi loc decât pentru sentimentul inexprimabil al grandorii harului Său, sursă a unei adorări eterne.

 

 

22 Septembrie

Numeri

34.1-29

 

După ce a privit înapoi împreună cu Israel, Domnul   i-a invitat să-şi îndrepte privirile îna­inte, spre ţinta lungii lor călătorii. Unele persoane sunt preocupate fără încetare de trecut. Regretă una sau alta sau chiar se lau­dă cu ceea ce ele au făcut. Ceea ce tre­buie să-l preocupe pe cel credincios este ce a făcut Dumnezeu. El poate da în ini­ma lui mii de răspunsuri la între­ba­rea lui Balaam: „Ce a lucrat Dumnezeu?“ (23.23). Dar în acelaşi timp priveşte înainte, spre patria lui. Hotarele moştenirii lui Israel au fost trasate de aceeaşi mână divină care le-a dirijat şi călătoria.

Pentru noi, copiii lui Dumnezeu, a fost pre­gă­tită casa Tatălui. Domnul nu lasă nici o în­doială în această privin­ţă. Dacă ar fi fost altfel, El ne-ar fi spus. Sunt multe locuinţe în casa Tatălui, unde Domnul Isus S-a dus să ne pregătească un loc (Ioan 14.2).

Domnul i-a schiţat lui Israel numai conturul, graniţele ţării sale. Şi creştinul, de partea sa, abia dacă cunoaşte ceva despre ţara lui. Biblia nu ne descrie cerul. Dar ce ştim despre el ne este îndeajuns. Este casa Tatălui, a Tatălui nostru. Domnul Isus este acolo şi noi vom fi pentru totdeauna cu El.

 

 

 

Numeri

35.1-15

 23 Septembrie

 

În această ţară a Canaanului, în hotarele care tocmai fuseseră trasate, fiecare seminţie îşi va primi partea sa, cu excepţia fiilor lui Levi. Aşa cum profeţise Iacov, aceştia aveau să fie împrăştiaţi în Israel din cauza purtării rele a tatălui lor, Levi (Geneza 49.7). Dar, prin harul lui Dumnezeu, această pe­deapsă va fi transformată în binecuvân­tare. Patruzeci şi opt de cetăţi răspândite în tot Israelul vor fi atribuite fiilor lui Levi. Fiecare seminţie va trebui să le dea ceva, proporţional cu moştenirea ei. Astfel aceşti leviţi, slujitori ai Domnului şi ai fraţilor lor, care aveau în special misiunea de a fi învăţători ai legii, vor fi determinaţi, prin împrăştierea lor, să-şi exercite slujba în folosul întregului popor.

Urmează problema cetăţilor de scăpare pentru ucigaş. Legea cerea cu stricteţe sânge pentru sânge, fie că a fost vărsat cu intenţie, din ură, fie, din contră, fără intenţie. Pentru a rezolva acest caz, când sângele era vărsat neintenţionat, odată cu Legea, Domnul a făcut o promi­siune (citiţi Exod 21.12, 13). Se angajase să asigure un adă­post unde cel răspunzător de moartea altuia avea permi­siunea să fugă pentru a-şi salva viaţa. Frumoasă ilustraţie a refugiului pe care Dumnezeu îl oferă păcătosului vinovat şi care ne aminteşte că „Hristos este sfârşit al legii, spre dreptate, pentru oricine crede“ (Romani 10.4).

24 Septembrie

Numeri

35.16-34

 

Sub aspect profetic, cetatea de scăpare pentru ucigaş adăposteşte poporul evreu care L-a răs­tig­nit pe Mesia fără a realiza crima pe care o comi­tea (Luca 23.34). De atunci, în mod provi­denţial, Dumnezeu i-a ţinut departe de moşteni­rea lor, până la sfârşitul dispensaţiunii actuale, adică atât timp cât Hristos este Preot după rân­duiala lui Aaron.

De fapt, întreaga rasă umană este vi­novată de moartea Fiului lui Dumnezeu. Dar, prin îndurarea Lui infinită, Dumnezeu a oferit omului un adăpost de mânia Sa şi acest adăpost nu este altul decât Însăşi Victima. Isus este Cel care „ne scapă de mânia care vine“ (1 Tesaloniceni 1.10).

Simbolizat în acest capitol atât prin victimă cât şi prin cetatea de scăpare, Hristos este reprezentat, în al treilea mod, prin Marele Preot, a cărui moarte marca momentul întoarcerii (ucigaşului) la moş­tenirea lui în deplină siguranţă (v. 28).

Versetul 31 afirmă că nici o răscumpărare, oricât de mare ar fi fost, nu putea rezolva problema uciga­şului în locul mijlocului de salvare pe care îl pregătise Domnul. Nici argintul, nici aurul (1 Petru 1.18) şi nici un fel de lucrări (Efeseni 2.9) nu pot înlocui adăpostul pe care păcătosul îl găseşte în Isus Hristos. „În nimeni altul nu este mântuire …“ (Fapte 4.12).

Numeri

36.1-13

 25 Septembrie

 

Din nou le întâlnim pe cele cinci fiice ale lui Ţelofhad, pe care le cunoaştem deja. De data aceasta însă căpeteniile lui Manase vin la Moise şi la mai-marii poporului pentru a vorbi despre această problemă a moştenirii, aparent fără mare importanţă. Despre ce era vorba? Fiecare seminţie avea să aibă teritoriul ei. Dar în cazuri ca cel de faţă, când o femeie îşi primea partea, căsătoria ei cu un bărbat din altă seminţie ar fi făcut ca moştenirea ei să treacă la seminţia soţului. Aceasta n-ar fi trebuit să se întâmple. Moise rezolvă cauza cu autoritate de la Domnul. Căsătoriile se vor face între persoane din aceeaşi seminţie. Tineri şi tinere care sunteţi ai Dom­nului, această învăţătură vă priveşte pe voi! Căsă­toria poate să vă facă să vă pierdeţi bucuria moşte­nirii voastre cereşti. Dacă cel sau cea cu care gândiţi să vă căsătoriţi într-o zi nu are parte în moştenirea voastră, nu vă angajaţi sub nici un motiv pe o asemenea cale!

Este remarcabil că această carte a pustiului se încheie cu o asemenea notă, privind moştenirea. De fapt Iordanul nu fusese încă trecut. Nu aveau ei destul timp pentru a gândi la aceas­ta? Gândul lui Dumnezeu nu este aşa. El ne spune încă de acum despre patria noastră cerească, pentru că doreşte ca inimile noastre să se ocupe cu ea.

 

26 Septembrie

Deuteronom

1.1-18

 

Ultima carte a lui Moise, Deuteronomul, repetă în parte istoriile şi învăţăturile din cărţile ante­rioare. Ajuns la sfârşitul vieţii sale, conducătorul cre­dincios rememo­rează evenimentele din pustiu şi lecţiile primite de Israel, pentru ca acestea să slu­jească de pildă noii generaţii. Oamenii care ieşiseră din Egipt au pierit cu toţii, aşa că era ne­cesar ca tânăra generaţie să fie avertizată şi să primească învăţătură. Cu acest gând, citirea Deu­teronomului va fi benefică în special pentru tinerii cre­din­cioşi. Ca pentru a-i îndemna să nu piardă timpul, cartea începe cu un contrast izbitor. Unsprezece zile ar fi fost suficiente, potrivit v.2, pentru a conduce poporul din Horeb în Canaan. Dar a fost nevoie de patruzeci de ani (v. 3)! Mulţi dintre noi îşi amintesc cu tristeţe de anii pierduţi. Nu trebuie neapărat să aşteptaţi până la maturi­tate sau până la bătrâneţe pentru a intra în stă­pâ­nirea „locurilor cereşti“. Duhul Sfânt doreşte chiar de la începutul vieţii noastre creştine să ne înveţe adevărurile şi principiile.

Versetele 13-18 ne amintesc de trista noastră încli­naţie de a ne certa „pe drum“ (Geneza 45.24) şi de mă­surile pe care Domnul este obligat să le ia chiar de la primii paşi ai poporului Său în pustiu.

 

 

Deuteronom

1.19-28

 27 Septembrie

 

De la Horeb, punctul de plecare, Israel se în­dreaptă spre Canaan, mergând „prin tot pustiul acela mare şi înfricoşător“ (v. 19). Şi din nou trista scenă de la Cades-Barnea se află sub privirile noastre. Aici aflăm că la cererea poporului fuseseră trimişi oameni să cerceteze ţara (v. 22), fapt pe care Numeri 13 nu-l preciza. Rădăcina răului era acolo, în lipsa de încredere în Domnul. Ei au simţit nevoia să se convingă. Atunci când umblăm „prin ve­dere“ şi nu „prin credinţă“, vrăjmaşul ştie să ne pună înainte obstacole aparent de netrecut, pentru a ne face să dăm înapoi (v. 28).

Din cauza necredinţei sale, toată această generaţie a pierit în pustiu, cu excepţia lui Iosua şi a lui Caleb. Epistola către Evrei se foloseşte de acest exemplu solemn pentru a-i avertiza pe toţi aceia care şi astăzi îşi împietresc inimile când aud Cu­vântul lui Dumnezeu: „cuvântul pe care l-au auzit nu le-a folosit, negăsind credinţă (Lit: nefiind amestecat cu credinţă) în cei care au auzit“ (Evrei 4.2 şi nota c).

„Pentru că Domnul ne urăşte“ (v. 27), se plânge nefericitul popor. Care este cea mai tristă trăsătură a necredinţei? Faptul că poate pune la îndo­ială dragostea care totuşi şi-a dovedit aptitudinile, dragostea unui Dum­nezeu care nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu la cruce (Romani 8.31, 32).

28 Septembrie

Deuteronom

1.29-46

 

Pustiul a fost mare şi teribil. Dar cum l-a tre­cut Israel? Pe braţele Dom­nului (v. 31)! La expresia celei mai adânci nerecunoştinţe, „pentru că Domnul ne urăşte, (de aceea) ne-a scos din ţara Egiptului“ (v. 27), să ascultăm ce răspunde Dumnezeu prin gura lui Moise: „V-am purtat cum poartă un om pe fiul său“ (Exod 19.4;     Deuteronom 1.31). Câtă sensibilitate în această com­paraţie! Fapte 13.18 completează: „Timp de a­proape patruzeci de ani i-a îngrijit («ca o mamă în pustiu» – Darby).

Iu­birea puternică a unui tată, profunda sensibilitate a unei mame – Dumnezeu vrea să ofere totul alor Săi! (vezi şi Psalmul 103.13; Isaia 66.13). Ce anume cere în schimb o asemenea dragoste? Nimic alt­ceva decât încrederea deplină a unui copilaş care se lasă purtat pe braţe.

O altă dovadă a credincioşiei Domnului era modul în care deschisese calea poporului Său, cer­cetând locurile şi călăuzindu-i de la un popas la altul (v. 33). Oare trimi­terea cercetaşilor (v.22) nu a fost un semn de neîncredere şi de îndoială faţă de El?

Temerile necredinţei au fost urmate de nesocotinţă şi de îngâmfare, ati­tudine care i-a dus inevitabil la în­frângere în faţa duşmanului, făcând apoi să curgă lacrimi amare (v. 45).

 

Deuteronom

2.1-13

  29 Septembrie

 

Domnul Isus, adevăratul Moise, doreşte să ne amintim de pustiu nu numai ca de un loc unde am făcut multe greşeli (1.32-46), ci ca de un loc care evocă bunătatea Sa inepuizabilă şi îndelunga Lui răbdare în tot timpul călătoriei. „Domnul Dum­nezeul tău a fost cu tine; nu ţi-a lipsit nimic“ a spus Moise poporului (v. 7). „Aţi dus voi lipsă de ceva?“ – îi va întreba Isus pe ucenici îna­inte de a-i pără­si – „Şi ei au spus: «De nimic»“ (Luca 22.35). Astfel, prezenţa Domnu­lui cu noi „în toate zilele, până la sfârşitul veacului“ (Matei 28.20), este pentru noi garanţia că El cunoaşte nevoile noastre şi că le va satisface prin resursele Sale nelimitate. „El a cunoscut mersul tău prin acest mare pustiu; în aceşti patruzeci de ani …“ (v. 7). Domnul mă­soară lungimea căii în pustiu, precum şi timpul necesar pentru a o străbate. Şi ceea ce dă El este pe măsura necesităţilor.

Sosise momentul să se audă vocea divină: „Destul aţi ocolit muntele acesta“ (v.3).

Fraţii mei creştini, în curând vom auzi chema­rea din cer care va pune capăt călătoriei noastre: bine­cunoscuta voce a Domnului Isus chemându-ne să-L întâm­pinăm „în văzduh“. Ce perspectivă minunată!

 

 

 

30 Septembrie

Deuteronom

2.14-25

 

Lunga pribegie a lui Israel prin pustiu a fost pedeapsa dreaptă a necredinţei sale. Totuşi, mai era încă un motiv pentru prelungirea călătoriei. Cât timp Israel avea războinici viteji, poporul risca să creadă că a cucerit ţara prin propria lui putere. Treizeci şi opt de ani au fost deci necesari ca să piară „ din mijlocul taberei toată generaţia bărbaţilor de război (v. 14). Capitolul 5 din Ioan ne relatează isto­ria invalidului vindecat de Isus la scăldătoarea Betesda. Tot după treizeci şi opt de ani această persoană nenorocită nu mai avea nici o nădejde de la nici un om. El a recunoscut: „N-am pe nimeni …“ şi abia atunci Isus l-a făcut să meargă. Acum adulţii sunt morţi şi nu mai rămân decât copiii despre care poporul spusese că aveau să fie o pradă; şi este drept ca tocmai ei să intre în ţară (1.39; compară cu Numeri 14.3). Purtaţi pe braţe de Dom­nul, ei sunt mai puternici decât toţi războinicii. Când s-a sfârşit puterea omului, atunci vine ceasul lui Dumnezeu (32.36). El a pregătit victorii uimitoare şi a spus poporului: „Ridicaţi-vă, plecaţi şi treceţi râul Arnon! … Începe, ia în stăpânire şi intră în luptă cu el“! (v. 24). El Se îngrijise de toate.

 

 

Deuteronom

2.26-37

   1 Octombrie

 

       Întorcându-ne la Geneza 15.16, Îl auzim pe Domnul ţinând seama − şi mărturisindu-i lui Avraam − de nelegiu­irea naţiunilor din Canaan (vezi şi Deut. 9.5). Aceasta însă nu ajunsese „încă deplină“, nu-şi atinsese încă vârful. Patru sute de ani au fost necesari pentru ca acest rău să se coacă. Cât de mare este răbdarea lui Dumnezeu! El tolerează de aproape două mii de ani o lume care L-a răstignit pe Fiul Său.

       Naţiunile aflate de o parte şi de alta a Ior­da­nului auziseră de tot ce făcuse Domnul pentru Israel. Cu toate acestea, nu s-au pocăit. De aceea judecata trebuie să aibă loc şi nici unul nu va putea fi cruţat. Până şi copiii vor pieri. Ştiind că un copil mic care moare merge în cer, aceşti copii au fost salvaţi de o soartă, de altfel, mai îngro­zitoare decât moartea. În adevăr, nu-i normal să credem că, la maturitate, ei ar fi urmat calea vinovată a părinţilor lor, care i-ar fi dus la pieire?

       Aceste naţiuni erau vrăjmaşe Domnului şi poporul trebuia să le nimicească, pentru a apăra gloria lui Dumnezeu. Creştinul însă nu este niciodată che­mat, ca Israel, să lupte împotriva oamenilor. În schimb, trebuie să imite blândeţea cu care Israel şi-a dat aici jos mărturia  (v. 27-29).

 

 

  2 Octombrie

Deuteronom

3.1-17

 

Când duşmanul iese înaintea poporului, Domnul începe prin a-l încuraja şi linişti pe Moise: „Nu te teme de el“ (v. 2). Apoi biruinţa este câştigată: „l-am bătut … am nimicit cu desăvârşire … am luat în stăpânire …“     (v. 3, 6, 12). Cetăţile „cu ziduri până la ceruri“ (1.28) păruseră înainte de necucerit pentru un Israel necre­dincios. În prezent Moise proclamă: „n-a fost nici o cetate prea puternică pentru noi“ (2.36). Şi cum a fost cu uriaşii care-i înspăimântaseră? Dumnezeu va aminti mai târziu: „Eu am nimicit dinaintea lor pe amoriţi, a căror înălţime era ca înălţimea cedrilor; şi ei erau tari ca stejarii“ (Amos 2.9). Og, împăratul Basanu­lui, unul din acei uriaşi grozavi, împreună cu tot poporul lui, este dat în mâinile lui Israel asemeni lui Sihon înainte de el. Dumne­zeu Îşi arată astfel puterea Sa şi compătimirea pentru ai Săi. Gând potrivit să ne încurajeze când puterea lui Satan este pe cale să ne îngrozească! „Tot ce este năs­cut din Dumnezeu învinge lumea“ − afirmă prima epistolă a lui Ioan − şi „aceasta este victoria care a învins lumea: credin­ţa noas­tră“ (1 Ioan 5.4). Credinţa tri­um­fă pentru că se bizuie pe Cel care este mai tare decât lumea. „Îndrăzniţi, ne spune Domnul Isus, Eu am învins lu­mea“ (Ioan 16.33).

 

 

Deuteronom

3.18-29

   3 Octombrie

 

Unii oameni regretă tot restul vieţii că n-au fost mai silitori la şcoală! Iar părinţii, care nu întotdea­una sunt ascultaţi, îşi avertizează copiii că pentru ei înşişi mun­cesc şi că un studiu mediocru riscă să fie confirmat de o carieră mediocră, ceea ce pune în joc întregul vi­i­tor. Nu este tot astfel şi cu creştinul? Da, cu deosebirea că întreaga lui viaţă cu­prinde numai ani de şcoală. Dacă este un ucenic leneş, un amator lipsit de ambiţie sănătoasă, dacă are o „vedere scurtă“, intrarea în împără­ţia cerurilor nu i „se va da din belşug“; va suferi o pierdere eternă (2 Petru 1.9, 11).

Fiii lui Ruben şi ai lui Gad sunt o pildă în acest sens. Faptul că au intrat primii în posesia moştenirii lor nu înseamnă că au şi partea cea mai bună. Dimpotrivă! aceasta se află dincolo de Iordan, unde se găsesc „ţara cea bună“ şi „acel munte frumos“ (v. 25). Moise o ştia bine. Ce contrast între conducătorul a cărui inimă era dincolo de Iordan, dar căruia nu îi este permis să intre, şi aceste două seminţii şi jumătate care puteau intra în Canaan, dar care nu au deloc dorinţa înspre aceas­ta! Drag prieten, unde se găseşte inima ta? În cer, cu Isus, sau pe pământ, cu lu­crurile văzute şi trecătoare? (Luca 12.34).

 

 

4 Octombrie

Deuteronom

4.1-13

 

Un singur act de neascultare l-a lipsit pe Moise de a intra în ţara cea bună, promisă de Domnul. De aceea el este cel mai în măsură să îndemne po­porul să asculte rânduielile Domnului: „şi acum − spune el − să in­traţi şi să stăpâniţi ţara …“ (v. 1). Este ca şi cum le-ar fi spus: «Aveţi grijă să nu vi se în­tâmple ce mi s-a întâmplat mie; ascultaţi şi împli­niţi în­toc­mai poruncile Domnului!» „Aceas­ta va fi înţelep­ciunea şi priceperea voastră“ (v. 6). Ascul­tând de voia lui Dumnezeu, punem deoparte voinţa noastră, făcând loc înţelepciunii de sus care o înlocuieşte pe cea a noastră (Ia­cov 3.17). A veghea asupra Cuvântului înseamnă în acelaşi timp: „păzeşte-te şi fereşte-ţi bine sufletul“ (v. 9).

Autoritatea acestui Cuvânt divin este confir­mată; Moise îşi aminteşte în ce împrejurări şi cu câtă solem­nitate i-a fost el transmis.

„Să nu adăugaţi la cuvântul pe care vi-l poruncesc eu şi să nu scădeţi din el“ (v. 2; vezi şi cap. 12.32). Mulţi oameni care îşi spun creştini adaugă la Scriptură tradiţii, superstiţii şi moduri de vedere omeneşti. Alţii scot pagini care îi deranjează sau pe care nu le înţeleg. Şi unii şi alţii sunt la fel de vinovaţi (citiţi Apocalipsa 22.18, 19).

 

 

 

Deuteronom

4.14-28

   5 Octombrie

 

În mijlocul naţiunilor care-l înconjurau, Israel trebuia să se deosebească prin înţelepciunea şi prin priceperea (sau inteligenţa) sa (4.6) − înţelepciune şi pricepere care constau în a-L cunoaşte pe singurul Dumnezeu adevărat, în a-L asculta şi a-I fi supus. Aceste naţiuni vecine cu Israel se închinau la idoli. Şi, ca o consecinţă, „inima lor fără pricepe­re a fost întunecată: susţinând că sunt înţe­lepţi, au ajuns nebuni şi au schimbat gloria nepieri­torului Dumne­zeu în asemănarea imaginii omului pieritor şi a păsărilor şi a patrupedelor şi a reptilelor“ (Romani 1.21-23). În zilele noastre, rareori întâlnim această formă grosolană de ido­latrie altundeva decât în ţările păgâne. To­tuşi Noul Testament dă acest nume (idolatrie) şi altor păca­te: de exemplu lăcomiei, şi ne previne în mod solemn că nici un idolatru nu va moş­teni Împărăţia lui Dumnezeu (Efeseni 5.5; 1 Co­rinteni 6.9, 10).

Prevenindu-l pe Israel, Dumnezeu nu-i ascun­de ceea ce se va întâmpla: poporul va fi corupt şi va sluji zeilor păgâni. Niciodată Cuvântul lui Dumnezeu nu ne dă iluzii cu privire la disponibilităţile inimii noastre fireşti.

Moise menţionează copilaşii: „fii şi fii ai fiilor“       (v. 25). Unul dintre aceştia, numit Ionatan, va deveni, în timpul judecătorilor, tocmai preot al unui chip cioplit (Judecători 18.30).

6 Octombrie

Deuteronom

4.29-49

 

Deşi mai responsabilă decât Is­rael, creştinătatea n-a răspuns aşteptărilor mai bine decât acest popor. Chiar din timpul apos­to­li­lor, declinul creştinătăţii îşi făcea simţită prezenţa. Dar în mijlocul acestei ruine a Bisericii profesante, Dumnezeu a trasat celui credincios o cale care se bucură de aproba­rea Lui: aceea a ascultării individuale. Să obser­văm că, vorbind de declin, se foloseşte persoana a-II-a plural: «voi» (v. 25-28). „Vă veţi face chip cioplit“, „veţi face rău“ − iată ce veţi face ca o colec­ti­vi­tate respon­sabilă. Pentru trezire însă este folosită persoana a-II-a singular: «tu»: „vei căuta pe Domnul“ (v. 29-31). Fie­care poate să asculte această voce care se adre­sează individului personal. În acest fel îi scrie Pavel lui Timotei în zilele tulburi ale celei de-a doua sa epistole, în care citim: Iată ce a ajuns creş­ti­nă­ta­tea în ansamblul ei, „dar tu rămâi în cele ce ai învăţat“               (2 Timotei 3.14). „De aceea mă voi strădui să vă amintesc întotdeauna aceste lu­cruri, deşi le ştiţi …“, scrie Petru (citiţi 2 Petru 1.12, 13; 3.1, 2). Să nu fim surprinşi că întâlnim multe repe­ti­ţii în Biblie. Parcurgând Deuteronomul, vom găsi o mulţime de astfel de repetiţii, începând cu însăşi legea, repetată în cap. 5 şi care justifică numele acestei cărţi (Deuteronom semnifică a doua lege).

 

Deuteronom

5.1-21

   7 Octombrie

 

Pentru Israel se pune acum problema să asculte rânduielile şi judecăţile Domnului, să le înveţe şi să le respecte pentru a le împlini (v. 1). Sunt verbe semnificative pentru fiecare dintre noi în raport cu întreaga Scriptură! În fruntea tuturor instrucţiunilor date lui Israel se situează, fără-ndoială, legea. Ea pune în evidenţă, pe de o parte, perfec­ţiunea lui Hristos, care a împlinit-o în litera ei, iar pe de altă parte, răutatea omului, ca­pabil să facă tot ceea ce este aici interzis (citiţi 1 Timotei 1.9). Faptul că Dumnezeu Se simte obligat să spună: „să nu ucizi“ şi „să nu furi“, confirmă că aceste înclina­ţii spre rău sunt în noi. De aceea legea are un ca­racter predominant negativ; ea nu spune „să faci“, ci „să nu faci“. Viaţa creştină de asemenea presupune abstinenţă şi apărare. 1 Petru 1.14 şi 2.1, 11 îl îndeamnă pe copilul lui Dumnezeu să nu se lase în voia poftelor de dinainte, să respingă „orice răutate şi orice viclenie şi făţărnicii şi invidii“, să se ferească „de poftele carnale…“ Dar creştinismul este în aceeaşi măsură bogat şi în porunci pozitive, de vreme ce credinciosul are o viaţă nouă prin care le poate împlini. Şi dacă Dumnezeu ne cere să ne eliberăm inimile de diverse pofte, o face pentru că El ne-a dăruit o Persoană capabilă să satisfacă aceste inimi, ceea ce legea nu putea face.

 

8 Octombrie

Deuteronom

5.22-33

 

Legea fusese dată. Domnul nu mai are ni­mic de adăugat la ea. Acum poporul răspunde cu elan de bucurie şi spontan. Cât de preţioasă este pentru Dumnezeu dragostea dintâi! „O, de ar fi în ei o astfel de inimă, ca să se teamă de Mine …“ confirmă Dumnezeu către slujitorul Său (v. 29). Mai târziu, în timpul lui Ieremia, El va aminti de acea zi fericită: „Mi-aduc aminte de tine, … de dragostea ta când erai logodită, când Mă urmai în pustiu …“. Şi cu câtă tristeţe va trebui să adauge: „Dar poporul Meu M-a uitat de zile fără număr“ (Ieremia 2.2, 32)!

Da, poporul a vorbit bine: „bine au spus tot ce au spus“ (v. 28 sf.). Totuşi Dumnezeu nu Se mul­ţumeşte cu vorbe. El ne va judeca după faptele noastre. „Luaţi dar aminte să faceţi“ (v. 32). Să-I cerem Domnului să lu­creze în noi „şi voinţa şi înfăptuirea“ (Filipeni 2.13).

Ne-a fost indicată o cale de la care nu trebuie să ne abatem „nici la dreapta, nici la stânga“ (v. 32, 33). De câte ori nu am făcut cu uşurinţă un pas în afara ascul­tării, atraşi de ceva necunoscut sau de teama unui obstacol! Să luăm exemplu de la tânărul rege Iosia, a cărui credin­cioşie strălu­ceşte în întu­nericul idolatriei vremii sale. El este singurul despre care se spune că „a umblat în căile lui David, tată­l său, şi nu s-a abătut nici la dreapta, nici la stânga“ (2 Cronici 34.2).

 

Deuteronom

6.1-15

   9 Octombrie

 

Dragostea lui Dumnezeu nu admite nici un dezacord, nici un compromis. Este exclusivă, în sensul că cere de la noi o dăruire totală: inimă, suflet, putere − întreaga noastră fiinţă trebuie să fie cuprinsă de ea. Şi nici un moment din viaţa noastră nu trebuie să iasă de sub controlul acestei iubiri divine. Fie acasă − la masă, la sculare, la culcare − fie afară, pe scurt, în toate momentele zilelor noastre − iubitul nostru Salvator ar trebui să ne fie subiectul gândurilor şi al conversaţiilor (Psalmul 73.25). Cât de departe suntem de aceasta! Evan­ghelia însă ne prezintă Modelul desăvârşit, în fiinţa Căruia totul era pentru Dumnezeu. Îl auzim pe Domnul Isus citând „cea dintâi şi cea mai mare poruncă“ cu autoritatea Singurului care a împlinit-o desă­vâr­şit: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău …“ (Matei 22.37, 38). Cuvântul lui Dumnezeu era neîncetat în inima Lui, astfel încât, atunci când Vrăjmaşul s-a prezentat în pustiu, în mâinile Sale se afla această sabie de nădejde cu care să-l în­frunte. Citând v. 13 şi 16, Domnul Isus (Matei 4.10; 4.7) l-a redus la tăcere (de două ori) pe Satan.

Cât de important este pentru noi să cunoaştem aceste versete pe dinafară! „Învăţaţi-le …“ recomandă cap. 5.1. Dia­­­vo­lul nu poate face nimic îm­potriva Scripturii, când noi ştim s-o cităm pentru a-l înfrânge.

10 Octombrie

Deuteronom

6.16-25; 7.1-6

 

A-L ispiti pe Dumnezeu (v.16) înseamnă a-I cere în mod imperios, ameninţător, să pună la probă ceea ce a spus. Aceasta nu este ni­mic altceva decât necredinţă. La Masa, poporul a vrut să verifice că DOMNUL era într-ade­văr în mijlocul lor (Exod 17.7). Domnul Isus însă nu a găsit necesar să Se arunce de pe acoperişul tem­plului pen­tru a şti dacă îngerilor li s-a dat dis­poziţie cu privire la El (Mat. 4.6).

Potrivit v. 7, părinţii aveau responsabilitatea să le insufle copiilor lor cuvintele Domnului. Versetul nostru, 20, ne pune înainte faptul că fiii îşi vor întreba părinţii. Astfel de întrebări sunt prevăzute în alte trei ocazii. În Exod 12.26, subiectul întrebărilor este Paştele (care este calea mântuirii?); în Exod 13.4 se pune problema despărţirii care de­curge din mântuire (de ce mereu această despărţire de lume?); în sfârşit, în Iosua 4.6 se pun întrebări legate de cele două­sprezece pietre luate din Iordan şi aşezate pe pământul Canaanului (problema poziţiei cereşti a celui credincios şi a unităţii Bisericii ca trup al lui Hristos). De fiecare dată răspunsurile se referă la eliberarea al cărei subiect fusese poporul (v. 21-25).

Israel nu trebuia să cruţe nimic de la canaaniţi, nici de la dumnezeii lor. Nimic pentru a satisface spiritul războinic şi de dominaţie care animă în general naţiunile cuceritoare, pentru că Israel era un popor sfânt, consacrat pentru Domnul (v. 6)!

Deuteronom

7.7-26

 11 Octombrie

 

Voi şi cu mine, noi suntem dispuşi să-i iubim pe cei care ne iubesc, pe cei care ne par simpatici, binevoitori (Luca 6.32). Dragostea lui Dumnezeu este de o cu totul altă natură. Ea s-a exercitat încă din Egipt asupra lui Israel, popor slab şi nevoiaş, care nu-L căuta pe Dum­nezeu, „cel mai mic dintre toate popoarele“ (v. 7, 8). Asupra noastră, această dragoste s-a exercitat pe când eram fără putere, fără evlavie, încă păcătoşi, vrăjmaşi lui Dumnezeu (Romani 5.6, 8, 10).

Omul iubeşte când găseşte la alţii motive pentru aseme­nea sentimente; este o iubire preferenţială. La Dumnezeu, dimpotrivă, toate motivele pentru a ne iubi se aflau în propria Sa inimă, astfel că această dragoste se revarsă peste toate făpturile Sale fără nici o deosebire. De acum, dragostea pe care Dumnezeu o aşteaptă de la om nu este răspunsul cuvenit la dragostea Sa; ea are un motiv: „noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi“ (1 Ioan 4.19). Şi are pentru noi o consecinţă: ascultarea (v. 9). Acesteia, inima lui Dumnezeu îi răspunde din nou, dar cu un sentiment deosebit, cel din v. 13, care are drept cores­pon­dent în Noul Testament promisiunea Domnu­lui Isus: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi Cuvân­tul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi …“ (Ioan 14.23; 1 Ioan 5.3).

Fie ca Dumnezeu să ne dea tuturor să trăim din plin această expe­rienţă!

12 Octombrie

Deuteronom

8.1-20

 

„Îţi vei aduce aminte … adu-ţi aminte!“ − iată firul călăuzitor al acestei cărţi, şi aceasta pentru că inima lui Israel, ca şi a noastră, este promptă în a uita de Dumnezeu,  de elibe­rările Sale, de promisiunile Sale, de poruncile Sale (compară cu Marcu 8.17 …). Domnul Îşi purtase poporul „cum poartă un om pe fiul său“ (1.31). Aici îl pedepseşte „cum ceartă (sau „educă“, sau „disciplinează“) un om pe fiul său“ (v. 5). «Purtat» şi «pedepsit» sunt două privilegii ale copilului lui Dum­nezeu (Evrei 12.5 …). Cel de-al doilea ne pare mai greu de acceptat decât primul. Dar ce urmărea Dumnezeu când permitea experienţele din pus­tiu? Scopul este repetat de trei ori: „ca să te sme­rească“ (v. 2, 3, 16). Un om care are nevoi este mai dispus să se întoarcă spre Creatorul lui şi acesta este tocmai punctul pe care îl aşteaptă Dum­nezeu, pentru că încercarea nu este nicio­dată un scop în sine, ci un mijloc „ca să-ţi facă bine la sfârşit“ (v. 16). Ce contrast între pustiul pe care Israel tocmai îl traversase, un pământ plin de „uscăciune, unde nu era apă“ (v. 15) şi „ţara cea bună“, plină de pâraie, de izvoare şi de ape adânci, în care avea să intre! Ce con­trast de asemenea între hrana din Egipt (Nu­meri 11.5) şi îmbel­şu­gatele roade din ţara Canaanului, dătătoare de putere, de bucu­rie, de sănă­tate, de savoare şi care evocă roada Duhului prezentată pe larg în Galateni 5.22!

Deuteronom

9.1-17

 13 Octombrie

 

Pentru a descrie forţa vrăjmaşilor lui Israel, Moise se foloseşte de aceleaşi mijloace ca şi oamenii necre­dincioşi care înmuiaseră inima poporului (1.28), pentru că această putere era reală. Poporul nu trebuia să o desconsidere, ci, mai degrabă, să-şi pună încrederea într-o putere mai mare. DOM­NUL avea să meargă înaintea lor spre a des­cu­raja şi nimici această putere a vrăjmaşului.

Contrar criteriilor obişnuite ale oamenilor – cantitate sau calitate – intervenţia lui Dumnezeu în favoarea lui Israel n-a fost dictată nici de numărul (7.7), nici de buna înclinaţie naturală a acestui popor. „Să ştii dar că nu pentru dreptatea ta – reaminteşte Moise – îţi dă Domnul Dumnezeul tău această ţară bună ca s-o stăpâneşti“ (9.6). Copilul lui Dumnezeu nu se poate lăuda nici măcar cu atâta îndreptăţire proprie ca Israel. „El ne-a mântuit, nu pentru fapte, împlinite în dreptate, pe care le-am făcut noi, ci după propria Sa îndurare …“ (Tit 3.5-7). Şi pentru ca poporul să nu fie tentat să atribuie alegerii lui Dumnezeu meritele lor personale, conducăto­rul lor le aminteşte episodul umilitor cu viţelul de aur. Dacă ne vom aduce aminte fără-ncetare de credincio­şia Domnului (cap. 8), nu vom uita niciodată cât de slabe sunt inimile noastre (v. 7; Ezechiel 16.30).

 

 

14 Octombrie

Deuteronom

9.18-29

 

Invitat să nu-şi uite greşelile trecute, Israel putea alătura aici o altă aducere-aminte: cea a mijlocitorului credincios care i-a reprezentat pe munte. Moise este menţionat în mod deosebit în Psalmul 99.6 printre cei care Îl cheamă pe Domnul şi care strigă spre El. Ce implo­rări fierbinţi a ştiut el să înalţe către Dum­ne­zeu pentru popor, ca şi pentru fratele său Aaron! Iată        într-ade­văr pentru noi două subiecte constante de rugăciune: pe de o parte adunarea, iar pe de altă parte membrii familiei noastre. Şi tot Psalmul 99 confirmă eficacitatea rugăciunii cre­dinţei: „Tu le-ai răspuns: Tu ai fost pentru ei un Dumnezeu iertător“ (Ps. 99.8; Iacov 5.16). Ne vom bucura să constatăm că în acest psalm este numit şi Aaron. Nu numai că i-a fost iertat păcatul său grav, ci a putut după aceea să devină, la rândul său, un mijlocitor (Numeri 16.47). Când am învăţat o lecţie prin propria experienţă, putem să fim un ajutor pentru alţii. Aceasta a fost experienţa lui Petru. Spunându-i că S-a rugat pentru el, Domnul a adăugat: „când te vei întoarce, să-i întăreşti pe fraţii tăi“ (Luca 22.32).

Ce bu­curie, prieteni creştini, că putem conta pe prezen­ţa în cer a unui Apărător divin care mijlo­ceşte la Tatăl în favoarea fiecăruia dintre noi!

 

 

Deuteronom

10.1-11

 15 Octombrie

 

De-abia intrate în mâinile lui Moise, cele dintâi două table ale legii au şi fost sfărâmate, pentru ca judecata să nu pătrundă odată cu ele în tabăra idolatră. În plus faţă de această dată, Domnul va porunci ca noile table să fie puse imediat în chivot, simbol al Domnului Hristos care este garantul menţinerii întregi a legii. Potrivit propriilor Sale cuvinte (Matei 5.17-19), Domnul Isus n-a venit pentru a desfiinţa legea, ci pentru a o împlini (Matei 5.17 nota a: pentru a-i arăta plinătatea). Nici o iotă, nici o frântură de literă pe care iubitul nostru Salvator să nu o fi satisfăcut perfect! El va fi şi în această privinţă cel mai mare în Împărăţia cerurilor.

2 Corinteni 3 compară „cele zece porunci“, înscrise odinioară pe piatră, cu „epistola lui Hristos“, gravată „pe table de carne, ale inimii“ (2 Cor. 3.3), „epistolă“ care se rezumă în fapt la un nume, cel al Domnului Isus, pe care Duhul Sfânt Îl imprimă în inimile răscumpă­raţilor Săi. Dar nu pentru a rămâne ascuns acolo. O scri­soare este făcută pentru a fi citită. Numele lui Hristos trebuie să poată fi citit de către cei care ne cunosc. În preajma noastră, mulţi sunt cei care nu citesc niciodată Biblia. Într-o manieră indirectă ei pot fi constrânşi să o facă, în măsura în care comportarea noastră, pe care ei o observă, pune în practică învăţăturile Sale şi Îl reflectă pe Isus (1 Petru 3.1sf, 2).

16 Octombrie

Deuteronom

10.12-22

 

Versetele 12 şi 13 aşază înaintea copiilor lui Israel un plan minunat. Prie­ten creştin, Domnul nu doreşte nici „de la tine“ altceva, decât teamă, credincioşie, dragoste, lepădare de sine, ascultare. Mica 6.8 pune aceeaşi întrebare şi, ca răspuns, invită la dreptate, la bunătate, la sme­re­nie. Toate acestea ni se cer în interesul nostru: „spre binele tău“ (v. 13) şi nu sunt decât un răspuns corect la iubirea divi­nă. Fericite legături reciproce: „Domnul S-a alipit de pă­rin­ţii tăi, ca să-i iubească …“ (v.15) … „tu să te alipeşti de El“ (v. 20)!

Este cerută circum­cizia inimii. Un semn exterior nu este suficient pentru a face proba că cineva are o religie (Romani 2.29). Trebuie să existe în inimă dovada că pretenţiile cărnii au fost judecate şi că cineva apar­ţi­ne lui Dumnezeu.

Domnul este Susţinătorul celor care sunt singuri în viaţă. Orfanul, văduva, străinul − sunt în mod cu totul deosebit subiectele îngrijirii Sale. „Dumnezeul cel mare, cel tare şi cel înfricoşător“ (v. 17), care a făcut „aceste lucruri mari şi înfricoşătoare“ (v. 21), este în plus un Dumnezeu plin de mângâiere, un Tată pentru orfani, un Apărător făcând dreptate văduvelor (Psalmul 68.5).

El este lauda ta“ (v. 21). Nu numai ceea ce a făcut, ci Însăşi Persoana Sa este, pentru inimile şi buzele celor răscumpăraţi, un subiect continuu de bucurie şi de adorare.

Deuteronom

11.1-15

 17 Octombrie

 

Poporul lui Dumnezeu este îndemnat să facă precum plugarul care, pentru a-şi alinia brazda, ia repere din urma şi dinaintea lui. Pentru a reveni la drumul drept, Israel va privi întâi înapoi, pentru a-şi aminti de ieşirea din Egipt şi de dificila călătorie prin pustiu (v. 2-7; Ieremia 2.23: „Priveşte-ţi calea în vale“), apoi înainte, pentru a contempla prin cre­din­ţă bogata ţară a promisiunii (v.10-12). Rătăcirile noastre trebuie să ne servească de avertisment şi să vorbească conştiinţei noastre, în timp ce perspectiva moştenirii cereşti care ne aşteaptă este menită să ne stimuleze inimile. Confruntaţi necontenit cu un trecut jalonat prin har şi cu un viitor glorios, umblarea noastră va tinde să fie dreaptă.

Ce contrast între ţara promisiunii şi Egipt, imagine a lumii! Pentru a avea apă, chiar şi în zilele noastre, egiptenii sunt obligaţi s-o ridice cu greu până la jgheaburi, cu ajutorul scripetelui, un fel de moară ac­ţionată primitiv cu piciorul (v. 10 sf.), în timp ce în ţara Canaanului, ploaia cerului asigură apă fără plată şi din abundenţă. Da, ce contrast între sărmanele eforturi ale omului din lume de a-şi făuri singur fericirea şi terenul binecuvântat pe care este aşezat acum răscumpăratul Domnului, care primeşte totul prin harul Dumnezeului său!

 

18 Octombrie

Deuteronom

11.16-32

 

„Să vă puneţi deci aceste cuvinte ale Mele în inimă şi în suflet“ (v. 18). „Dacă … cu­vintele Mele rămân în voi…“ este cuvântul de ordine pe care ni l-a lăsat Domnul Isus la plecare. Dacă lucrul acesta este împlinit, atunci vom şti cum să ne rugăm (Ioan 15.7),  cum să-I vorbim (Psalmul 45.1; Matei 12.34), cum să ne ferim de rău (Psalmul 119.11). În fiecare moment al zilei vom fi preocupaţi de aceste cuvinte şi cu Cel care le-a rostit. Conversaţiile noastre, faptele noastre, umblarea noastră le vor purta amprenta. Se va putea citi până şi pe faţa noastră fericirea pe care ele ne-o asigură. În căminul nostru, la locul nostru de muncă, în alergăturile noastre, „în toate“ vom împodobi „învăţătura care este a Dumnezeului nostru Mântuitor“ (Tit 2.10 şi nota c).

Apoi vine concluzia tuturor acestor îndemnuri la ascultare: „Iată, vă pun înainte astăzi binecuvântarea şi blestemul“ (v. 26).

     În faţa fiecăruia dintre noi se deschid aceste două căi. Una este poteca îngustă a as­cultării de Domnul; cealaltă, drumul larg al propriei noastre voinţe. Însă la această răscruce, Dumnezeu a aşezat stâlpi indicatori. Calea ascultării duce la bine­cuvântare; cealaltă, a voinţei proprii, la bles­tem. Pe care o vom alege şi urma?

 

 

Deuteronom

12.1-19

 19 Octombrie

 

Până la cap. 4, poporul a fost invitat să scoată învăţătură din trecut. De la cap. 4 până la cap. 11, Moise le-a pus pe inimă marea datorie a ascultării de DOMNUL. Aici vom ajunge la cea de-a treia parte a cărţii, în care Israel va primi instrucţiuni pentru vremea când va locui în ţară. Şi cea mai importantă dintre acestea este cu privire la stabilirea unui loc pen­tru a aduce închinare Dumnezeului său. Is­raeliţii trebuia întâi să cureţe ţara de urâciunile canaaniţilor, apoi să caute − dar nu să aleagă − locul (v.5) unde va fi celebrată închinarea. Nu este de competenţa creştinului să hotă­rască unde sau cum Îi va aduce laudă lui Dumnezeu. Datoria lui este să se informeze cu grijă, după Scriptu­ră, cu privire la locul unde Domnul a promis că va fi prezent. Când este nesigur, să urmeze exemplul celor doi ucenici pe care Dom­nul i-a trimis să pregătească Paştele şi care L-au în­trebat: „Unde vrei să pregătim?“ (Luca 22.9).

Numai în acest loc ales de Domnul (v.14) îşi va putea aduce israelitul feluritele sale jertfe, va putea mânca din ele, în sfârşit, se va putea bucura cu toată casa lui (v. 7, 12). Ce imagine a ceea ce avem să facem şi să primim în prezenţa Domnului Isus când suntem strânşi în jurul Lui! (Matei 18.20).

 

 

20 Octombrie

Deuteronom

12.20-32

 

Prin gura lui Moise, Domnul vine să le aducă aminte că, cel dintâi, El are dreptul de a fi slujit de către poporul Său. Însă El nu le rămâne niciodată dator. De îndată ce a primit de la ei ceea ce I se cuvine, Se revelează ca un Dumnezeu plin de bunătate, care Se îngrijeşte de hrana lor şi care pătrunde cu tandreţe în circumstanţele vieţii lor de zi cu zi. Aceasta nu le dă credincioşilor dreptul să se poarte după bunul lor plac! Deci, „fie că mâncaţi, fie că beţi, fie orice faceţi, să faceţi toate pentru gloria lui Dumnezeu“ (1 Corin­teni 10.31). Noul Testament îi confirmă copilului lui Dumnezeu că trebuie să se abţină de la a mânca sânge şi „să se ferească de întinările idolilor“ (Fapte 15.20). Această ul­timă interdicţie arată grija lui Dumnezeu pentru ai Săi. Să fim siguri că, dacă Domnul ne interzice un lucru, nu o face în mod arbitrar, numai pentru a ne crea greutăţi, ci pentru ca să nu fim „prinşi în cursă“ (v. 30). Tot acest verset ne învaţă că adesea primul pas pe calea idolatriei este curiozi­tatea. „Cum au slujit naţiunile acestea dumne­zei­lor lor?“ Interesul faţă de rău este un semn că nu am fost profund mişcaţi în conştiinţă şi ne con­duce neînarmaţi pe teritoriul lui Satan.

 

 

 

Deuteronom

13.1-18

 21 Octombrie

 

Un profet mincinos este periculos mai ales atunci când se ridică din mijlocul poporului lui Dumnezeu. Toţi apostolii dau un semnal de alar­mă cu privire la aceşti învăţători falşi care, „prin cuvinte dulci şi vorbiri frumoase, amăgesc inimile celor fără răutate“ (Romani 16.18; 2 Pe­tru 2.18; 1 Ioan 2.19; Iuda 4). „Să nu asculţi“, îndeamnă v. 3 − ci, dim­po­trivă, „voi să umblaţi după DOMNUL, să ascultaţi de glasul Lui“      (v. 4). Si­guranţa pentru oile Bunului Păstor constă într-o bună cunoaştere a glasului Său (Ioan 10.4, 5). Atunci nu le este deloc greu să deosebească − pentru a fugi − glasul unui străin.

Un al doilea pericol, tot atât de greu sesizabil, îl constituie influenţele rele, cu atât mai de temut când vin de la cineva apropiat. „Nu vă amăgiţi: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune!“ (1 Corinteni 15.33). Să avem curajul să rupem o relaţie care tinde să ne îndepărteze de Dom­nul (Luca 14.26).

În sfârşit, răul se poate manifesta şi colectiv, încât să contamineze un oraş întreg. Creştinul credincios este chemat să se retragă din mijlocul tuturor religiilor în care, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, va descoperi nedreptate (2 Timo­tei 2.19).

 

 

22 Octombrie

Deuteronom

14.1-21

 

Aceşti „fii ai Domnului“ (v. 1) erau „un popor sfânt pentru Domnul … deosebit între toate popoarele“ (v. 2). Din aceasta trebuia să decurgă o comportare sfântă şi versete­le care urmează ne arată cum să păstrăm această poziţie. Biblia este piatra de încercare care ne ajută să facem distincţie între ceea ce este curat şi ceea ce nu este. Animalele curate erau acelea care satisfăceau ambele condiţii enunţate. Cele care, asemenea cămilei, rumegă, dar nu au copita despicată (multă cunoştinţă, dar o umblare ne­potrivită), trebuia să fie respinse şi tot aşa cele care, asemeni porcului, lăsau urme ireproşabile cu picioa­rele, dar nu se hrăneau corespunzător. Fariseii ilustrau foarte bine această categorie. În exterior despărţiţi de rău, nu erau conduşi în interior de Cuvântul lui Dumnezeu. Ieremia este un exemplu de om care a reunit cele două ca­ractere: „Cuvinte­le Tale au fost găsite şi eu le-am mâncat …“, declară el. Aceasta este „rumegarea“. Iar în versetul ur­mător: „N-am stat în adunarea celor batjocoritori …“ (Iere­mia 15.16, 17). Aceasta este umblarea în despărţire.

Reptilele zburătoare erau necurate (v. 19). Dumnezeu nu aprobă amestecul celor cereşti (cu aripi) cu cele pămân­teşti (reptilele).

 

 

Deuteronom

14.22-29; 15.1-6

23 Octombrie

 

„Religia curată şi neîntinată înaintea lui Dum­nezeu“, de care ne vorbeşte Iacov (Iacov 1.27), are două aspec­te: „a-i cerceta pe orfani şi pe văduve în neca­zul lor, a se păstra neîntinat de lume“.

Ieri am abordat aspectul personal: a ră­mâne cu­rat. Astăzi avem înainte celălalt aspect: sluji­rea dragostei pentru cei necăjiţi şi lipsiţi: orfanul, văduva (v. 29), precum şi levitul, străinul, săracul. „Daţi milos­te­nie“, a spus Domnul Isus, „faceţi-vă pungi care nu se învechesc…“ (Luca 12.33). Fără îndo­ială că Dumnezeu nu duce lipsă de nimic; El îi poa­te „sătura cu pâine pe săracii Săi“ (Psalmul 132.15) fără ajutorul nostru. Dacă ne cere să împărţim ceea ce avem nu este pentru că El are nevoie, ci ca să ne înveţe să dăm. El ştie că ini­mile noastre sunt, prin firea lor, egoiste, preo­cu­pate de nevoile proprii şi deloc sensibile la nevoile altora. Iar Lui Îi face plăcere să vadă în ai Săi primele roade ale vieţii divine: iubirea în manifestările ei multiple. Da, inima Lui de Tată se bucură să vadă la copiii Lui o oarecare asemănare cu Fiul Său preaiubit, care din dragoste a făcut totul pentru ei (2 Corinteni 8.9).

 

 

 

 

24 Octombrie

Deuteronom

15.7-23

 

A dărui este o bucurie nu numai pentru cel care primeşte, ci şi pentru cel care dă (Fapte 20.35). Însuşi Dumnezeu, „Tatăl luminilor“ (Iacov 1.17), care ne dă orice dar desăvârşit, Se bucură mai mult decât oricine să facă daruri. Şi, cu scopul ca ai Săi să împartă această bucurie, El aşază în calea lor prilejuri de a dărui. Ce contradicţie dacă inima lor este tristă făcând aceasta     (v. 10)! Să nu uităm că „Dumnezeu îl iubeşte pe acela care dă bu­curos“ (2 Corinteni 9.7).

„Săracii nu vor lipsi din ţară“ (v. 11). „Pe săraci îi aveţi întotdeauna cu voi“ a spus Domnul Isus (Ioan 12.8). Pentru a gusta bu­curia de a da, chiar dacă nu mai mult decât un cuvânt de simpatie sinceră, găsim întotdeauna o ocazie. Poate că o astfel de ocazie este „aruncată la poarta“ noastră (Luca 16.20, vezi nota k), precum Lazăr în faţa celui bogat, dar ne lipsesc ochii inimii pentru a o vedea, credincioşia pentru a ajuta! „Cine are ochi binevoitor va fi binecu­vântat, pentru că dă săracului din pâinea lui“ (Proverbe 22.9). Şi exemplul slujitorului evreu − imagine a Domnului Hristos − care urmează aceste învăţături ne aminteşte că tot ce facem din dragoste pentru cineva mai sărac sau mai mic decât noi, pentru Domnul o facem.

 

Deuteronom

16.1-17

25 Octombrie

 

Dintre cele şapte sărbători menţionate în Le­vi­tic 23, acest capitol ne aminteşte numai despre pri­mele trei în funcţie de importanţa lor: Paştele, mult mai detaliat aici, sărbătoarea săptămânilor sau Cincizecimea, în sfârşit, sărbătoarea Corturilor. Cu aceste trei mari ocazii, fiecare israelit trebuia să se suie la locul pe care Domnul Şi l-a ales ca locuinţă. Luca 2.41 … îi prezintă pe Iosif şi pe Maria mergând pentru Paşte la Ierusalim cu copilul Isus. Iar Luca 22.14 … relatează ultimul Paşte pregătit pentru Dom­nul. Era o mare nevoie a inimii Lui: „Am dorit mult să mănânc Paştele acesta cu voi înainte de a pătimi“     (v. 15), le-a spus El ucenicilor.

Acele zile solemne erau anuale, cu toate că Dom­nul dorea ca fiecare din poporul Său să-şi amin­tească în fiecare zi de ieşirea lor din Egipt (v. 3), unde fuseseră robi. Nu se cuvine ca numai o dată pe an sau o dată pe săptămână şi anume duminica, răscumpăratul Domnului să-şi amin­teas­că de unde a fost scos prin har. El trebuie să fie recunoscător în fiecare zi. Această amintire îl va scuti de o purtare uşuratică. Fără a înceta să fie serios, creştinul este chemat să guste mai dinain­te bucuriile cerului.

„Să ai bucurie deplină!“ (v. 15). „Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul“, scrie apostolul (Filipeni 4.4;          1 Tesaloniceni 6.16).

26 Octombrie

Deuteronom

16.18-22; 17.1-7

 

Până la sfârşitul cap. 18 ne sunt prezen­tate grupuri diferite de persoane responsabile: judecătorii, îm­păra­ţii, preoţii, leviţii şi profeţii în Israel.

Judecă­torii şi supraveghetorii (sau „cărturarii“) sunt numiţi primii. Ei trebuia „să judece poporul cu judecată dreap­tă“, fără să primească mită (v. 18, 19, vezi şi nota b; Proverbe 18.5; 24.23; 17.23). Iacov, în e­pis­tola sa, pune accent în mod deosebit pe relaţiile faţă de aproa­pele şi pe relaţiile cu cei bogaţi şi cu cei săraci. El nu „caută la faţa omului“ (Iacov 2.1), nu ad­mi­te egoismul, împietrirea inimii (Iacov 2.15, 16), lăcomia şi asuprirea             (Iacov 5.1…). Şi, ca să nu uităm niciodată până unde poate să ne coboare nedrep­tatea, el ne aminteşte: „L-aţi condamnat, l-aţi ucis pe cel drept“ (Iacov 5.6).

Nu numai că Israel nu a urmărit „dreptatea şi numai dreptatea“ (v. 20), ci L-a respins şi L-a răstignit pe „cel drept“ (Iov 12.4). Faptul că erau necesari doi sau trei martori pentru ca o acuzaţie să fie întemeiată ne arată cât suntem de falimen­tari şi cât de departe suntem de Domnul Hristos, singurul „Martor credincios şi adevărat“ (Apoca­lipsa 3.14; Ioan 8.14).

 

 

 

 

Deuteronom

17.8-20

 27 Octombrie

 

Hotărârea pronunţată de preot sau de judecă­tor era învestită cu autoritate şi trebuia împlini­tă. Pavel afirmă că „nu este autoritate decât de la Dumnezeu … De aceea, cine se opune autorităţii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu“ (Romani 13.1, 2; 1 Petru 2.13-17). Dar cel care deţine puterea este răspunzător înain­tea lui Dumnezeu pentru modul în care o exercită.

Împăraţilor li s-au făcut mai multe recomandări importante: să nu aibă mulţi cai (mândrie), nici multe soţii (poftele cărnii), „nici să nu-şi strângă mult argint şi aur (pofta ochilor), ci să ia drept îndrumar numai Legea divină, în sfârşit, să nu se înalţe mai presus de fraţii lor (aceştia fiindu-le fraţi, nu supuşi). Solomon, cel mai măreţ dintre toţi împăraţii lui Israel, a călcat toate aceste po­runci (1 Regi 10.22-28; 11.1, 4; 12.4). La polul opus, Iosia, unul dintre ultimii săi urmaşi, s-a dis­tins prin cinstea pe care a acordat-o Cărţii lui Dumnezeu atunci când a fost găsită şi prin efectele practice ale Cuvântului în viaţa lui (2 Cro­nici 34.14 …). Având un exemplar al Cărţii Sfinte, purtându-l cu noi, citindu-l în toate zilele vieţii, vom învăţa să ne temem de Domnul, să cunoaştem cuvintele Sale «pentru a le împlini» (v. 19).

 

 

 

28 Octombrie

Deuteronom

18.1-22

 

Capitolul 18 pune înaintea noastră persoane cu poziţii religioase im­portante. Profeţii, în mod deosebit sunt oameni cu răs­pun­de­rea de a vorbi în Numele Domnului. Ce grozavă în­şelătorie când aceştia nu sunt credin­cioşi! Atunci este pericolul ca o minciună să fie con­siderată cuvânt de la Dumnezeu (vezi 1 Regi 22.22).

Versetele 9-12 îl pun în gardă pe poporul lui Dumnezeu împotriva activităţii astrologilor, a înţelepţilor, a vizionarilor, a spiritiştilor, a ghicitorilor …, a tuturor formelor de ocultism. Astăzi mai mult decât oricând, mulţimile aleargă după asemenea lucruri dezgustătoare. Să ne ajute Dumnezeu să privim aceste lucruri cu scârbă, aşa cum le priveşte şi El!

În ţară, Israel a cunoscut succesiv perioada judecă­torilor, apoi a regilor şi a profeţilor. Şi unii şi alţii au fost cel mai adesea păstori necredincioşi. De aceea DOM­NUL a trimis, pentru a-Şi hrăni poporul, pe Cel care, printre alte titluri de glorie, este Jude­cătorul cel drept, Împăratul Împăraţilor, Profetul menţionat în v. 15 şi pe care Îl aş­teaptă Israel. Petru, predicând iudeilor Evanghelia, se va putea baza pe aceste versete pen­tru a li-L vesti pe Isus. El este Însuşi Cuvântul. Să-L ascultăm în tot ce ne spune (v. 15; Fapte 3.22 şi 7.37).

 

 

Deuteronom

19.1-14

 29 Octombrie

 

„Nu este alt Dumnezeu în afară de Mine: un Dumnezeu drept şi un Salvator; nu este altul în afară de Mine“, declară Domnul (Isaia 45.21). Fiind drept, îl condamnă pe criminal (v. 12-13). Ca Mântuitor, El oferă adăpost celui care a ucis din greşeală. Au fost rânduite trei cetăţi ca locuri de refugiu, acestea fiind un simbol al adăpostului pe care îl avem în Hristos faţă de dreapta mânie a lui Dumnezeu. Ce ni se cere pentru a ne bucura de acest adăpost? Nimic altceva decât credinţa în unicul mijloc pus la dispoziţie de Dumnezeu pentru mântuirea păcătosului vinovat şi a întregii rase umane, vinovate de vărsarea sânge­lui Fiului Preaiubit al lui Dumnezeu       (v. 10-13). S-ar părea că la această cetate de scăpare se gândea Pavel când spunea că doreşte să alerge pentru a-L câştiga pe Hristos şi pentru a fi „găsit în El“, nu cu neprihănirea lui proprie, ci cu cea primită prin credinţa în Hristos (Filipeni 3.8-9; Evrei 6.18 sf.). Nu numai prin violenţă îi poţi face rău aproapelui, ci poţi să-i „muţi hota­rele“ (v. 14), adică să-l dai deoparte şi să-ţi asiguri, în dauna lui, o poziţie mai înaltă în lume. Creştinului i se spune să fie mulţumit cu ceea ce are acum (Evrei 13.5), să fie treaz (1 Petru 5.8) şi în acelaşi timp să nu insiste asupra drepturilor sale. „Blândeţea voastră să fie cunos­cută de toţi oamenii“ (Filipeni 4.5; Luca 6.29-31).

 

30 Octombrie

Deuteronom

19.15-21; 20.1-9

 

Preoţii şi judecătorii trebuia să demaşte şi să pedepsească martorii mincinoşi (v. 18; Proverbe 19.5-9). Plini de nedreptate, pe când Isus era adus înaintea Sinedriului lor, ei au căutat martori mincinoşi împotriva Lui, pen­tru ca să-L condamne la moarte (Matei 26.59)! Ştefan, de asemenea în faţa sinedriului, a fost acuzat de către martori falşi (Fapte 6.13).

Capitolul 20 tratează războiul. Cine era răs­punzător de pregătirea lui şi de înrolarea os­ta­şilor? Ne-am fi aşteptat să fie ofiţerii. Nicidecum; de data aceasta erau preoţii şi judecătorii. Aceştia aveau sarcina să pregătească războiul. De fapt, nu trebuia evaluată forţa arme­lor sau a soldaţilor, ci credincioşia şi dăruirea lor pentru Domnul.

Versetul 5 şi următoarele prezintă motivele pentru care cineva trebuia amânat sau lăsat la vatră. Acestea ne-ar putea face să ne gândim la cei din pilda nunţii, care aduceau scuze ne­potri­vite: „am cumpărat un ogor … m-am căsă­torit …“ (Luca 14.18-20). Dar să ascultăm ce spu­ne cineva cu experienţă, care a „luptat lupta cea bună“: „Nimeni, slujind ca ostaş, nu se încurcă în treburi­le vieţii, ca să placă celui care l-a înrolat“. Aceasta este condiţia pentru ca oricare dintre noi să fie „un bun ostaş al lui Hristos“ (2 Timotei 2.3-4; 4.7).

 

Deuteronom

20.10-20

 31 Octombrie

 

Copiilor lui Israel le era îngăduit să încheie pace cu cetăţile îndepărtate. Dar nu trebuia să arate nici un strop de îndurare pentru cetăţile vecine, care ar fi împiedicat poporul să intre în stăpânirea ţării. În ce ne priveşte, noi, creştinii, trebuie să putem distinge între lucrurile de pe pământ pe acelea pe care le putem folosi în mod legitim de cele pe care trebuie să le respingem în mod ferm pentru că ne-ar putea lipsi de bucuria moştenirii noastre cereşti. Nouă ne revine să facem distincţia aceasta.

Israeliţii trebuia să respecte pomii fructiferi şi să nu-i folosească pen­tru război. Avertisment care poate avea o semnificaţie spirituală! Unii creştini arată un fanatism orb şi sectar, agitând ca pe o armă de luptă ceva ce Dum­nezeu a dat, poate, pentru a-i înviora şi a-i hrăni pe ai Săi.

Versetele 19 şi 20 avertizează, în acelaşi timp, împotriva risipei. Să ne gândim la exemplul pe care ni l-a dat Domnul Isus Însuşi. El, Creatorul, care putea înmulţi la infinit pâinile – aşa cum a şi arătat – a avut grijă ca să strângă în coşuri rămăşiţele, „ca să nu se piardă ceva“ (Ioan 6.12).

 

 

 

Deuteronom

21.1-9

   1 Noiembrie

 

Iată-i din nou pe judecători în faţa unui caz stânjenitor! Să ni-l imaginăm pe Israel intrat în ţara sa, locuind în cetăţi. Într-o zi, este găsit pe câmp un cadavru. Cine este vinovat de această crimă? Nimeni nu ştie. Nu se pune problema răzbunării sângelui, nici de cetatea de scăpare! Cu toate acestea, este nevoie de un responsabil, pentru că orice sânge vărsat trebuie să fie răzbunat (Geneza 9.6). Atunci bătrânii şi judecătorii, prin mă­su­ră­tori, determină care este cetatea cea mai apropiată. Asupra ei va fi pusă din nou vina. Va trebui cetatea să fie distrusă? Nu! Harul lui Dumnezeu prevedea o jertfă în virtutea căreia El poate ierta respectând dreptatea. Avem în aceasta o imagine a lui Hristos, a jertfei Sale, a morţii Sale. Ierusalimul este oraşul vinovat, cetatea „care omoară pe profeţi şi ucide cu pietre pe cei trimişi la ea“ (Matei 23.37). Crima ei cea mai mare a fost răstignirea Fiului lui Dumne­zeu. Ce minune a harului! Tocmai acea moarte a devenit calea dreaptă prin care Dum­nezeu să poată ierta! În adevăr, şi prin jertfa viţelei, Domnul Isus este aşezat înaintea noastră. Cel care niciodată n-a cunoscut jugul păcatului (v. 3) a coborât în valea morţii, făcând ca, de atunci, să curgă pentru noi râul de nesecat: harul etern al Dumnezeului salvator (v. 4).

 

 

2 Noiembrie

Deuteronom

21.10-23

 

Mari erau privilegiile întâiului-născut în Israel (v. 17). Dar ce sunt acestea în comparaţie cu avantajele pe care le avem dacă suntem copii ai unor părinţi credincioşi, crescuţi după învăţăturile Cuvântu­lui? Nu este trist să constatăm că, în ciuda privilegiilor atât de mari, mulţi au apucat pe calea fiilor nesupuşi şi răzvrătiţi? O asemenea cale pentru tânărul israelit sfârşea cu moartea fără milă. Trebuia ucis cu pietre în temeiul mărturiei propriilor lui părin­ţi­. Ori această istorie a fiului nebun, beţiv şi desfrânat o regăsim în Luca 15, dar având un cu totul alt final. Fiul risipitor nu era cu nimic mai bun decât fiul răzvrătit din acest capitol. Dar harul l-a găsit şi a lucrat în inima lui, împingându-l la pocăinţă. Astfel, în loc de acuzaţia tatălui, el găseşte braţele sale deschise; în loc de o sentinţă ne­co­mu­tabilă, o iertare deplină; în lo­cul morţii, casa tatălui, ospăţul, bucuria.

O altă moarte teribilă este amintită în v. 22 şi 23. Şi aceea este o imagine a Fiului preaiubit, a Fiului ascultător care a murit în locul nostru! „Blestemat este oricine este atârnat pe lemn“ reamin­teşte Galateni 3.13. De nepătruns este taina crucii! Hristos a fost făcut blestem, pentru ca binecuvântarea promisă prin credinţă să ajungă până la noi.

 

 

Deuteronom

22.1-12

   3 Noiembrie

 

Domnul nu condamnă numai  răul evident şi grosolan (cap. 21). El dezaprobă orice formă de egoism. Pierderea unui bou sau a unui măgar este semnul lipsei unei supravegheri susţinute (1 Samuel 9.3). Totuşi Dumnezeu doreşte prin aceasta să mă înveţe că nu am dreptul să fiu indiferent cu privire la ceea ce i se întâmplă aproapelui meu. El îmi aminteşte că acesta este fratele meu şi mă invită să mă ocup de ce îi aparţine lui cu tot atâta grijă ca şi cum ar fi ale mele. Fără berbecul său pentru jertfă, fără boul său pentru a ara, fără măgarul său pentru a-i purta poverile, cum ar fi putut un israelit să-I slujească DOMNULUI şi să supravieţuiască? Să nu fim ca acei credincioşi pe care îi deplângea Pavel pentru că le lipsea duhul de slujire: „Toţi caută cele ale lor …“ (Filipeni 2.21; citiţi şi 1 Corinteni 10.24).

Versetul 5 este aplicabil mai ales în zilele noastre, când femeia caută să fie egală cu bărba­tul. Aceasta este o răsturnare a ordinii lui Dumnezeu în creaţie. În orice fel, chiar dacă pute­rea de înţelegere a acestor învăţături ne scapă, să ne păzim de „ceartă“ (1 Corinteni 11.16).

Versetele 9-11 ne amintesc faptul că Dum­ne­zeu nu doreşte în viaţa şi în mărturia copiilor Săi nici conflicte, nici ames­tecul adevărurilor divine cu principiile acestei lumi.

 

4 Noiembrie

Deuteronom

23.15-25; 24.1-6

 

Să-L privim pe Isus învăţând ucenicii şi mulţimile. Parcurgând poruncile lui Moise, pe care fariseii le respectau întocmai, El dorea să-i facă să pătrundă gândul lui Dumnezeu, înţelepciunea Sa, dragostea Sa. Astfel de exemplu avem când ucenicii Săi striveau spice trecând prin lanurile de grâu în zi de Sabat sau când întrebau cu vicleşug despre divorţ (Matei 12.1 …; 19.3 …). Să încercăm şi noi, citind aceste capitole, să des­coperim aceeaşi înţelepciune divină şi aceeaşi dragoste. Alături de o dreptate absolută străluceşte o bu­nătate de­săvârşită. Sunt apărate drepturile pro­prieta­ri­lor, fără ca acest lucru să se facă în dauna îndatoririlor fră­ţeşti cu privire la milă. Numai Dumne­zeu poate stabili un astfel de echilibru şi este important să-l observăm în lumea noastră în­tot­deauna gata să treacă de o parte sau de alta. Copi­lul lui Dum­nezeu nu are de ales între diferite sisteme politice, economice sau sociale. Pentru el, aceste pro­bleme sunt rezolvate dinainte. El nu are altă doc­trină decât aceea de a se supune voii Tatălui său şi această voie nu se află nici în ziare, nici în cărţile oamenilor care o pot descoperi, ci în „Cuvântul viu, care rămâne pentru totdeauna, al lui Dumnezeu“ (1 Petru 1.23).

 

 

 

Deuteronom

24.7-22

   5 Noiembrie

 

Dumnezeu este lumină; Dumnezeu este dra­goste (vezi 1 Ioan 1.5; 4.8). El Se revelează sub acest dublu aspect în poruncile aparent cele mai mici. Lumină: condamnă hoţul, supraveghează apariţia leprei (simbol al păcatului), cere dreptate din partea celui care dă cu împrumut şi a celui care angajează lucrători, apreciază măsura de responsabilitate a fiecărui păcătos. Dragoste: are ochii îndreptaţi spre toţi cei oprimaţi: datornici, săraci, străini, vă­duve, orfani, slujitori, iar strigătele lor ajung la urechile Lui. Este ceea ce declară Iacov cu privire la acei bogaţi care opriseră plata  lucrătorilor care le seceraseră ogoarele (Iacov 5.4).

Lumea îi admiră pe cei puternici şi bogaţi. Cei slabi şi mici, dimpotrivă, îi interesează în mică măsură. Dragi copii ai lui Dumnezeu, să veghem să nu ne lăsăm atraşi de o astfel de atitudine. Stăpânul nostru a traversat această lume ca un rob, ca un străin, ca un sărac. Isus din Nazaret n-a fost subiect al consideraţiei. A fost „dispreţuit şi părăsit de oameni … şi noi nu L-am preţuit“ (Isaia 53.3). „Voi l-aţi dispreţuit pe cel sărac“ remarcă Iacov în cap. 2.6. În acelaşi timp, Psalmul 41 se deschide astfel: „Ferice de cel care-l înţelege pe sărac!“

 

 

 

6 Noiembrie

Deuteronom

25.1-10

 

Anumite delicte atrăgeau după sine pedeapsa corporală şi aceasta trebuia să fie aplicată, dar cu măsură. Evrei 12.9 precizează că pedeapsa corporală este un privilegiu al disciplinării părinteşti care contribuie la impunerea respectului (vezi Proverbe 23.13, 14). Dumnezeu foloseşte această pedeapsă cu nuiaua ca exemplu al disciplinării pe care El Însuşi o aplică în cazul copiilor Săi, amintindu-ne că El „îl disciplinează pe acela pe care îl iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pe care-l primeşte“ (Evrei 12.6). Dar, în înţelep­ciu­nea Sa, cunoscând firea crudă a omului, stabi­leşte o limită: cel vinovat nu va putea primi mai mult de patruzeci de lovituri. Pentru a se asi­gura că nu depăşesc această limită, iudeii obiş­nu­iau aplice „patruzeci de lovituri fără una“. În ura lor faţă de Evanghelie, Pavel ne aminteşte că în cinci rânduri i-au aplicat această pedeapsă nedreaptă (2 Co­rinteni 11.24).

Un alt verset din lectura noastră (4) evocă lucrările aposto­lului (1 Cor. 9.9). Finalul instrucţiunilor cuprinde învă­ţătura privitoare la cumnaţi, care va fi folo­sită de saduchei pentru a-I în­tin­de o cursă Dom­nului Isus în su­biectul despre înviere. A­tunci El le va răspunde: „Vă rătă­ciţi, necunoscând  Scripturile …“ (Mat. 22.29). Şi pentru noi, calea pentru a nu ne rătăci niciodată este buna cunoaştere a Cuvântului Dumnezeului nostru şi sprijinirea pe el.

Deuteronom

25.13-19; 26.1-11

7 Noiembrie

 

Alături de toate experienţele umilitoare ale deşertului se află încă una de care Israel trebuia să-şi amintească (şi noi împreună cu el). Amalec profitase în mod laş de oboseala poporului pentru a se arunca asupra celor slabi şi rămaşi în urmă. Să fim atenţi! Diavolul nu îndrăzneşte câtuşi de puţin să-i atace pe creştinii al căror mers este încrezător şi îndrăzneţ, cât timp «codaşii» îi sunt o pradă uşoară. Ştim ce i s-a întâmplat lui Petru care Îl urma pe Isus de departe (Luca 22.54).

Capitolul 26 ne aduce din nou în ţară. Dar prin aceasta tre­cutul nu este uitat. Israelitul, binecuvântat în recolta lui, venind în locul ales de Domnul, tre­buia să-şi amintească pe de o parte de originea sa mizerabilă şi de puterea divină care l-a salvat pentru a-l introduce în această ţară bună. Apoi, ca o probă a bunătăţii Dumnezeului său, trebuia să aşeze îna­in­tea Lui rodul coşului său şi să se prostearnă cu inimă plină de bucurie şi de recunoştinţă. Minunată ilustrare a închinării celor răs­cum­păraţi care se strâng pentru a-şi aminti de glorioasa lor mântuire şi pentru a-I oferi lui Dumnezeu „rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui“ (Evrei 13.15)! Să spunem şi noi Domnului în adorare: „Tot felul de roade alese, noi şi vechi: „le-am păstrat pentru Tine, Preaiubitul meu!“ (Cântarea Cântărilor 7.13).

 

8 Noiembrie

Deuteronom

26.12-19

 

Invitaţia din Evrei 13.15, de a aduce necon­tenit jertfe de laudă lui Dumnezeu, este urmată ime­diat de îndemnul: „Nu uitaţi de bine­facere şi de dărnicie“. Şi aici găsim subiectul darurilor, tratat ime­diat după aducerea înaintea Domnului a primelor roade (v. 1-11). Zeciuielile făceau parte din închinarea lui Israel, iar v. 11 ne explică motivul: trebuia ca şi levitul şi străinul să se poată bucura îm­preună cu israelitul. În acelaşi fel sun­tem şi noi in­vitaţi să împărtăşim binele nostru cu alţii, nu pentru a obţine din aceasta recunoştinţă sau consideraţie, ci pentru ca acela căruia îi dăruim să-I mul­ţu­mească Domnului împreună cu noi pentru lucru­rile bune de care ne bucurăm împreună (2 Co­rin­teni 9.12). În cer, binefacerea nu va mai fi ne­ce­sa­ră, toate nevoile fiind evident dispărute. Dar pe pământ, Duhul lui Dumnezeu leagă a­ceastă slu­jire cu lauda, pentru a ne da ocazia să probăm dragostea noastră pentru Domnul şi în alt fel decât prin cuvinte. Şi să nu uităm mişcătorul motiv care ar trebui să ne fie suficient: „astfel de jert­fe Îi plac lui Dumnezeu“ (Evrei 13.16)!

Un singur lu­cru îl înălţa pe Israel „în laudă şi în faimă şi în onoare“ „mai presus de toate naţiunile“, şi anume, asculta­rea de poruncile Dum­nezeului său (v. 18, 19).

 

 

Deuteronom

27.1-19

9 Noiembrie

 

Scrisă «foarte lămurit» pe bucăţi mari de piatră văruite cu var (v. 2), strălucind de albeaţă, legea va fi pusă în evidenţă pe un munte, ca mărturie pentru întreg Israelul. Nimeni nu va putea pretinde că nu o cunoaşte. Noi, care avem în mâinile noastre Biblia în întregime, suntem şi mai responsabili.

Acest monument în cinstea legii ne face să ne gândim la măreţul Psalm 119 care dezvăluie în cele 176 de ver­sete ale sale minunile Cuvântului lui Dum­nezeu şi ce este el pentru credinciosul ade­vărat. Iar acest psalm se deschide proclamând binecuvân­tarea celor „care umblă în legea Dom­nului“. „Vei pune binecu­vân­ta­rea pe Muntele Garizim, şi blestemul pe Muntele Ebal“ fusese ordonat (cap. 11.29).Vai! Nu auzim seminţiile rostind binecuvântarea. Într-adevăr, po­po­rul este „sub lege“ şi „toţi cei care sunt din faptele legii sunt sub blestem(Galateni 3.10). Bleste­mat … blestemat … blestemat … este sentinţa pe care Israel va trebui să o audă de douăsprezece ori (v. 15-26). Însă acelaşi pasaj din Galateni anunţă că „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii“, luându-l asupra Lui (Galateni 3.13). De atunci nu mai suntem sub lege, ci sub har (Romani 6.14).

 

 

 

10 Noiembrie

Deuteronom

28.1-14

 

Acest capitol corespunde cap. 26 din Levitic. Împreună, ele constituie o dublă şi solemnă măr­tu­rie care îl avertizează pe Israel cu pri­vire la consecinţele ascultării sau ale neascultării sale (Iov 33.14). „Dacă vei asculta …“ (v. 1, 2, 13). De multe ori în această carte a răsunat che­marea: „Ascultă, Is­ra­ele!“ Să ne punem fiecare numele în locul celui al lui Israel şi să deschidem urechile la poruncile Domnului! „Vorbeşte, pentru că robul Tău ascultă“, va răspunde tânărul Samuel
(1 Samuel 3.10). Şi Domnul Hris­tos va putea spune prin Duhul profeţiei: „Domnul … Îmi trezeşte urechea, ca să ascult ca un ucenic“ (Isaia 50.4). De acest fapt, al ascultării de Cuvânt, de respectarea lui şi de pu­nerea sa în practică, va fi întotdeauna le­ga­tă binecuvântarea Dom­nului (Apocalipsa 1.3). El ne va des­făta şi îmbogă­ţi pretutindeni şi neîncetat sufletele, „în cetate şi în câmp“ (v. 3). Viaţa noastră de familie şi toate lu­crurile pe care vom „pune mâna“ vor purta această marcă (v. 8). Vom merge din victorie în victorie (v. 7).

În sfârşit, această extraordinară abundenţă a prosperităţii spirituale (v. 11) nu va putea trece neobser­vată şi originea ei va fi evidentă pentru toţi: ea vine de la Domnul căruia Îi aparţinem şi al Cărui Nume va fi astfel glorificat (v. 10).

 

Deuteronom

28.15-32

11 Noiembrie

 

Începând de aici şi până la sfârşitul acestui lung capitol, Domnul enumeră toate blestemele care-l pândesc pe Israel dacă nu ascultă. Vai! Scriptura, ca şi istoria acestui popor, confirmă că, în adevăr, au auzul greoi, sunt „tari de urechi“ (Isaia 6.10) şi că, drept urmare, s-au abătut asupra lor toate aceste încercări. Cât despre noi, care suntem sub har, responsabilitatea noastră este şi mai mare, de aceea ni se spune: „Luaţi seama să nu Îl respingeţi pe Cel care vorbeşte!“ (Evrei 12.25). Noi nu res­pin­­gem numai cuvintele, ci şi Persoana care le-a rostit.

Astfel, dacă rămânem surzi la glasul bunului Său Cuvânt, El Se vede nevoit să folosească un limbaj cu mult mai dureros şi mai sever: cel al necazurilor. Cât timp persistăm pe calea voinţei noastre proprii, vom întâmpina în mod inevitabil voia Domnului împotriva noas­tră. Să învăţăm să o discernem dincolo de instrumentele disciplinării Sale. Şi să ne ajute Domnul să nu trebuiască să trecem prin experienţe grele înainte de a înţelege că nu putem fi fericiţi departe de El! Fiul din parabolă ne învaţă această lecţie fără ca noi să mai fim nevoiţi, pen­tru a o înţelege, să-l urmăm într-o „ţară îndepărtată“ (Luca 15).

 

 

12 Noiembrie

Deuteronom

28.33-53

 

„Durerile celor care aleargă după un alt dumnezeu se vor înmulţi“ (Psalmul 16.4). Acest verset (care din punct de vedere profetic se aplică închinării către Anti­hrist) ne poate servi drept titlu pentru v. 15-68 din capitolul nostru. Cel care vorbeşte în Psalmul 16 este Domnul Hristos care, spre deosebire de Israel, nu a încetat niciodată să Se încreadă în Dumnezeu, să-L pună pe DOM­NUL înaintea Lui. Întotdeauna a contat pe Dum­nezeul Său pentru a fi păzit, pentru a nu-Şi pierde „partea moştenirii“, pentru a nu fi „clătinat“ (Psal­mul 16.1, 5, 8). Domnul Isus ne este modelul pe calea cre­dinţei. Dar Dumnezeu trebuie să ne pre­zinte şi exemplul de la polul opus, cu urmările lui tragice. Înspăimântătoarea ameninţare din v. 53 s-a împlinit întocmai în istoria lui Israel (2 Regi 6.29). Cât despre libertatea sa, practic poporul şi-a pierdut-o din ziua strămutării sale în Babilon.

„Slujiţi Domnului cu bucurie“, invită Psalmul 100.2. Cu siguranţă, Israel nu şi-a slujit Dumnezeul „cu bucurie şi cu veselie de inimă“ (v. 47), expunându-se astfel la a suporta jugul de fier al vrăj­maşilor săi.

Din punct de vedere moral, şi astăzi este la fel. Refu­zând să-I slujim Domnului, practic rein­trăm sub robia lui Satan şi a păcatului (Ioan 8.34). Fie ca Dumnezeu să ne înveţe să-I slujim bucuroşi, imi­tându-L pe Acela care Îşi găsea desfătarea în a face voia Sa! (Ps. 40.8).

Deuteronom

29.1-17

13 Noiembrie

 

Întregul Israel se adunase pentru a auzi cuvin­tele legământului. Puterea şi dragostea DOMNU­LUI făcuseră mari minuni pentru ei. Poporul le văzuse (v. 2), dar nu cu ochii inimii (v. 4; Efeseni 1.18). Semnele împlinite în favoarea lor n-au avut nici un efect moral asupra conştiinţei lor. La fel a fost şi în zilele când Domnul Isus Se afla pe pământ: „mulţi au crezut în Numele Lui, privind sem­nele pe care le făcea El. Dar Isus Însuşi nu Se încredea în ei …“ (Ioan 2.23, 24). Şi noi riscăm să ne unim cu ei ori de câte ori ne mulţumim cu o cunoaştere intelectuală a adevărului.

Totuşi v. 4 afirmă că Dumnezeu nu-i dăduse lui Israel urechi să audă până în acea zi. A fost atunci vina lui Israel că nu a ascultat? Cu siguranţă da! Apostolul Pavel îl face total responsabil pe acest popor care în mod voit şi-a închis ure­chile, ca nu cumva să audă şi să fie convertit (Fapte 28.27, 28). „Deci să vă fie cunoscut − insistă el − că mântuirea aceasta a lui Dum­nezeu a fost trimisă naţiunilor; şi ele vor auzi“. Domnul doreşte ca aceasta să nu fie în zadar şi ca nimeni dintre noi să nu-şi împietrească inima, ascul­tând astăzi vocea Lui (Evrei 3.7, 15; 4.7). Să observăm repetarea frecventă a cuvântului „astăzi“ pe tot parcursul ultimelor capi­tole ale acestei cărţi.

 

14 Noiembrie

Deuteronom

29.18-29

 

Până acum am avut drept subiect poporul în ansamblul său. Versetele 18-21 se adresează de data aceasta individului, bărbat sau femeie care se depărtează de DOM­NUL. Pelinul (v. 18 sf.) este o plantă cu sevă amară şi otrăvi­toare care creşte pe tere­nuri necul­ti­vate. Dacă inima noastră este din punct de vedere spiritual neîmblânzită, să nu ne sur­prindă faptul că dau lăstari anumite rădăcini de amărăciune, care ne otrăvesc spiritul cu tot felul de resentimente, de gelozii, de animo­zi­tăţi. Remediul preventiv (care să împiedi­ce această dezvol­tare), con­form cu Evrei 12.15 (vezi şi nota n) este să nu ne lipsim de a beneficia de harul lui Dumnezeu.

Capitolul se încheie cu un verset mângâietor. Istoria noastră, ca şi cea a lui Israel, are o latură văzută – cea a res­ponsabilităţii noas­tre – şi o latură ascunsă – cea a ha­rului, pe care numai Dumnezeu o cunoaşte deplin. Anu­mite tapiserii sunt brodate pe dosul pânzei. Cât timp sunt în lucru, nu putem vedea pe canava decât noduri şi fire încâlcite; singur meşterul le recunoaşte. Abia când întoar­cem pe faţă lucrarea încheiată, imaginea finală ne apare în toată perfecţiunea şi frumuseţea ei. „Lucrurile văzute“ sunt reversul lucrării divine revelate. Necazurile, eşecu­rile, disciplinarea ne par adesea a fi împotriva planurilor lui Dumnezeu. Dar în curând, în splendoarea Locului Ceresc, vom admira cealaltă faţă şi „vom înţelege toată iubirea Sa“.

Deuteronom

30.1-14

15 Noiembrie

 

Harul lui Dumnezeu păstrează în rezervă „lu­crurile ascunse“ (29.29), cele cu care ne reţine atenţia acest frumos capitol. «Domnul nu numai că îi va strânge din nou pe ai Săi, nu numai că îi va adu­ce înapoi, îi va înmulţi şi va lucra cu putere pentru ei, ci va înfăptui în ei o desăvârşită lucra­re a harului, de o valoare mult mai însemnată decât prosperitatea exterioară» (C.H.M).

Într-o vreme viitoa­re, Dum­nezeu va lucra în inimile poporului Său pentru a produce acolo ascultare şi dragoste spre El (Evrei 8.10). El îi invită de atât de mult timp: „Dacă te vei întoarce … întoarce-te la Mine“ (Ieremia 4.1; de citit Osea 14.1-2). Ei bine, toată această lucrare răbdătoare nu va rămâne zadarnică! „Şi te vei întoarce …“ (v.8).

Capitolul 10 din Romani citează v. 12-14, aplicându-le „oricăruia care crede“. Hristos, Cuvântul viu, S-a coborât din cer, unde nici omul nu se poate sui, ca să reveleze inima lui Dumnezeu care „doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi“ (1 Timotei 2.4). Prietene, să nu spui că această mântuire este „prea minunată“ (v.11), iar tu prea mizerabil. Oricât de departe ai fi, Isus este foarte a­proa­pe de tine. Deschide-ţi acum inima înaintea Lui!

Cât despre noi, creştinii, să luăm aminte că, dacă se află în gura şi în inimile noastre Cuvântul, el nu este acolo pentru a rămâne neroditor, ci pentru a fi pus în practică
(v. 14; de citit şi Ioan 13.17).

16 Noiembrie

Deuteronom

30.15-20; 31.1-6

 

Iată din nou bifurcaţia întâlnită în cap. 11. 26. Numai două drumuri se deschid înaintea lui Israel, cum se deschid şi în faţa oricărui om: unul care duce la viaţă şi la bine; el constă în a-L iubi pe DOMNUL, în a asculta de glasul Lui şi în a te alipi de El (v. 20). Astfel este secretul unei vieţi fericite încă de pe pământ. Celălalt drum, poate plin de atracţii la început, duce inevitabil la moarte şi la rău (v. 15; 19; compară cu Ieremia 21.8). Şi alegerea ne aparţine. Să ascultăm vocea prietenoasă care‑ţi şop­teşte la urechi: „Aceasta este calea, umblaţi pe ea“ (Isaia 30.21).

Moise este în vârstă de o sută douăzeci de ani. Şi el a­ avut de ales, optzeci de ani mai devreme. Refuzase onorurile, bogăţiile şi plăcerile de la curtea lui faraon, „alegând să sufere răul cu poporul lui Dumnezeu“ şi să împărtăşească „ocara lui Hristos“ (Evrei 11.25, 26). În certitudinea că el nu s-a înşelat, poate în prezent să-l îndemne pe Israel, îndemnându-i de fapt pe toţi cei care nu s-au hotărât încă: „Vezi … alege viaţa!“ (v. 15, 19). Isus este „calea, adevărul şi viaţa“ (Ioan 14.6). A alege viaţa înseamnă a-L alege pe El Însuşi. El Se va îngriji apoi de fericirea noastră. Drag prieten, alege viaţa, alege‑L pe Isus! Fă-o chiar astăzi! „Mâinele“ nu îţi aparţine.

 

Deuteronom

31.7-18

17 Noiembrie

 

După ce a îndemnat întreg Israelul să fie tare şi curajos (v. 6), Moise îi adresează aceleaşi cuvinte şi lui Iosua (v. 7). Sursa curajului este aceeaşi în amândouă cazurile: DOMNUL care mer­ge cu ei.

Moise a redactat legea. Mai trebuia doar să fie citită! În plus, este dată o ultimă po­runcă, referitoare la citirea regulată a porunci­lor divine înaintea întregii adunări a lui Israel: bărbaţi, femei şi copii. Cu ce scop? „Ca să audă şi să înveţe şi să se teamă de DOMNUL Dumnezeul vostru şi să ia seama să împlinească toate cuvin­tele legii acesteia“ (v. 12). Pentru acelaşi motiv avem şi noi strângerile ca adunare în care citim şi me­dităm asupra Cuvântului lui Dumnezeu. Şi acest v. 12 arată clar cum copiii îşi au locul lor acolo împreună cu părinţii. Să nu neglijăm „strângerea noas­tră laolaltă, după cum obişnuiesc unii (să facă)“ (Evrei 10.25)!

Pentru ce, după ce promisese lui Israel că nu-i va părăsi (v. 6), Domnul îi anunţă: „îi voi părăsi şi-Mi voi ascunde faţa de ei“ (v. 17)? Pentru că, între timp, poporul avea să-şi uite Dumnezeul şi să încalce legământul
(v. 16 sf.). Însă prin gura profe­tului Osea va fi formulată o ultimă promisiune: „voi vindeca necredinţa lor, îi voi iubi nestingherit“ (Osea 14.4).

 

 

18 Noiembrie

Deuteronom

31.19-29

 

O aceeaşi frază anunţă şi binecuvântările rânduite de Domnul pentru poporul Său şi monstruoasa trădare a acestuia, da a se întoarce spre alţi dumnezei (v. 20). Pus în gardă cu privire la sumbrul viitor pe care şi-l pregăteşte Israel, Iosua este în acelaşi timp îndemnat să fie tare (v. 23), pentru că nu din popor îşi va extrage el puterea, ci din Domnul. Fără îndoială, dragi tineri, constataţi multe slăbiciuni şi lipsuri la creştinii pe care îi cunoaşteţi. Bătrânii voştri sunt departe de a vă da întotdeauna exemplul bun. Întâlnirile la care luaţi parte nu vă dau uneori decât puţină învăţătură. Nu cumva sunteţi adesea descurajaţi de ceva? O spuneţi şi voi că, pri­vind la oameni, nu poate fi altfel. Dar dacă privirile voastre sunt îndreptate spre Isus, nu veţi fi nicidecum înşelaţi. În El se găsesc re­surse inepuizabile de har şi de perfecţiuni care pot satisface toate insuficienţele noastre.

Moise, Iosua, Pavel … au ştiut dinainte ce avea să se întâmple cu lucrarea lor aici jos. „Pentru că ştiu că după moartea mea vă veţi strica …“ spune Moise (v. 29). „Ştiu aceasta, că, după ple­carea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori“, anunţă Pavel (Fapte 20.29). Dar ei de asemenea ştiau în Cine crezuseră şi se încredeau în puterea Lui (2 Ti­mo­tei 1.12).

 

 

Deuteronom

31.30; 32.1-14

19 Noiembrie

 

Aşa cum i-a poruncit Domnul, Moise îi va învăţa acum pe fiii lui Israel o cântare. Luând ca martori cerurile şi pământul, el preamăreşte Cuvântul lui Dumnezeu care se coboară „ca ploaia măruntă peste verdeaţa proaspătă (tânără) şi ca ploaia îmbelşugată peste iarba (coaptă)“ (v. 2). El Îi atribuie lui Dumnezeu grandoarea, celebrând ceea ce este El: credincioşie, dreptate, adevăr (v. 4). Stânca este Numele Său, asigurând alor Săi adăpost, locuinţă, umbră bine­făcătoare, apă vie (Psalmul 31.2; 71.3; Isaia 32.2 şi multe alte pasaje), precum şi miere şi untdelemn (v. 13). Cântarea glorifică apoi ceea ce face Dumnezeu: o lucrare desăvârşită! (v. 4).

Întreaga desfăşurare a acestei lucrări către Israel este prezentată în v. 8−14. El l-a ales (v. 8), l-a găsit, l-a îngrijit, l-a păzit (v. 10), l-a purtat (v. 11), l-a condus
(v. 12), iar în final l-a suit pe înălţimi (v. 13). „Ce mai era de făcut … şi nu i-am făcut“? va întreba DOMNUL mai târ­ziu în legătură cu via Sa, Israel (Isaia 5.4). Copii ai lui Dumnezeu, avem toate motivele şi suntem îndreptăţiţi să strigăm odată cu cântarea: „El este Stânca, lucrarea Sa este desăvârşită!“ (v. 4).

„Pentru că, pe aceia pe care i-a cunoscut di­nainte, i-a şi predestinat …, i-a şi chemat …, i-a şi îndreptăţit …, i-a şi glorificat“ (Romani 8.29, 30).

20 Noiembrie

Deuteronom

32.15-33

 

Cântarea pe care au învăţat-o fiii lui Israel de la Moise nu avea, în mod trist, decât o singură strofă! Cea pe care am învăţat-o ieri împreună cu poporul, exceptând v. 5, Îl preamărea pe Dumnezeu. Să privim acum latura omului! Bogăţiile date de Domnul poporului Său, enumerate în v. 14, nu au făcut în final decât ca acesta să se îngraşe (v. 15). În loc să se alipească mai puternic de „Stânca mântuirii sale“, aducându-I grăsimea mieilor şi jertfe de băutură (v. 14), Israel L-a părăsit, L-a dispreţuit, L-a întărâtat şi, în final, L-a uitat (v. 15, 16, 18). Câtă nerecunoştinţă! Şi, cu toate acestea, nu ne asemănăm noi uneori cu acest popor mizerabil? Nu „ne … îngrăşăm“ noi în mod conştient cu belşugul cu care ne umple Tatăl nostru? Facem să prospere lucrurile noastre pământeşti, uitând să-I acordăm Domnului locul care Îi aparţine în viaţa noastră. Celor care sunt „bogaţi în vea­cu­l de acum“ li se porunceşte „să nu se încreadă în nesiguranţa bo­găţiilor, ci în Dumnezeu, care ne dă toate din belşug, ca să ne bucurăm de ele“ (1 Timotei 6.17). Dacă fiii lui Israel ar fi avut înţelepciune, „ar fi cugetat la sfârşitul lor de la urmă“ (v. 29).

Să ne dea Domnul înţelepciunea să administrăm darurile Sale ca unii care avem să-I dăm socoteală la momentul întoarcerii Sale!

 

Deuteronom

32.34-52

21 Noiembrie

 

Versetele care încheie cântarea lui Moise amin­tesc de faptul că Dumnezeu este suveran, că este „Acelaşi“ şi că, în con­secinţă, ne putem aştepta ca El să aibă ultimul cuvânt. Care este acest cuvânt final? Răzbunarea pentru vrăj­maşii de mult nepedepsiţi, dar şi iertarea pentru poporul Său, împreună cu care se vor bucura naţiunile tot timpul mileniului (v. 43).

Moise încheie învăţăturile sale printr-un ultim în­demn la ascultare: „Puneţi-vă la inimă “ cuvintele acestea, ale legii acesteia, „este viaţa voas­tră“ (v. 46, 47; Isaia 55.3; Proverbe 4.13 şi 7.2). Unii tineri gândesc că, pentru „a-şi trăi viaţa“, tre­buie să lase deoparte orice îndrumare şi mai ales pe cea a lui Dumnezeu. Aceste versete afirmă, iar experienţa noastră confirmă, că a te pleca sub jugul binecuvântat al Domnului înseamnă de fapt „a apuca“ ceea ce este „adevărata viaţă“ (1 Timotei 6.19).

Instrucţiunile lui Moise au luat sfârşit. Ca un adevărat mijlocitor, el a vorbit Domnului despre popor şi poporului despre Domnul. Acum avea să părăsească poporul. Evrei 13.7 ne îndeamnă să ne amintim de conducătorii credincioşi care ne-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu. Mulţi dintre aceştia nu mai sunt printre noi. Totuşi, autorul epistolei adaugă: „Isus Hristos este acelaşi, ieri şi azi şi în veci“ (Evrei 13.8; comparaţi cu
v. 39).

22 Noiembrie

Deuteronom

33.1-12

 

Fiind pe punctul de a părăsi poporul, omul lui Dumnezeu lasă să vorbească afecţiunile sale. Nu mai este ceasul îndemnurilor; îşi ia rămas bun de la cei pe care îi iubeşte, ultimul său mesaj fiind o bi­necuvântare (com­pară cu Luca 24.50). Moise este un demn reprezentant al Dumnezeului care „iubeşte po­poa­­rele“ şi care îi ţine pe „toţi sfinţii Săi“ în mâna Sa (v. 3). Asigurare completată cu promisiunea Domnului Isus: „Nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu“! (Ioan 10.29).

Comparând această binecuvântare a lui Moise cu cea a lui Iacov din Geneza 49, observăm câteva diferenţe pline de în­văţăminte pentru noi. După mărturia tatălui său, Levi era un om violent, crud. Dumnezeu, privind spre credincioşia fiilor săi (Ex. 32.26), a făcut din el „bărbatul evlavios“ al său (v. 8) şi i-a dat în grijă sanctuarul. De partea sa, Beniamin fusese numit „un lup răpitor“ (Geneza 49.27). Prin har, el devine „prea­iu­bi­tul Domnului“ (v. 12) şi acest „lup“ va ocupa locul oii regăsite, pentru că se spune: „el va locui între umerii Săi“ (v. 12; Luca 15.5). Atât de «completă» este trans­formarea pe care o produce Evan­ghelia în cel care o primeşte! Aceasta a fost expe­rienţa unui Saul din Tars care a făcut parte tocmai din această seminţie a lui Beniamin şi care, din prigonitor îndârjit, a devenit martor şi slujitor credincios al Domnului (1 Timotei 1.12, 13).

Deuteronom

33.13-29

23 Noiembrie

 

Tot ceea ce este „cel mai preţios“ trebuie să fie pentru Iosif, simbol al Domnului Hristos. De cinci ori vom întâlni această expresie. Totuşi nimic nu este mai de preţ pentru Domnul Isus decât dragostea Bisericii Sale, a răscum­păraţilor Săi. Cel care a fost „despărţit de fraţii Săi“ (Geneza 49.26) a rămas „despărţit dintre fraţii săi“ (v. 16). În virtu­tea suferinţelor lui din groapă şi din închisoare, apoi a gloriei sale în Egipt, Iosif ocupă pe drept această poziţie deosebită. Tot astfel este şi cu Domnul Isus. Nimeni nu L-a putut însoţi pe acel drum grozav al Calva­rului. A fost singur pe cruce. De aceea Dumnezeu I-a dat pentru totdeauna un loc deosebit: El L‑a înălţat foarte sus“, „I-a dăruit un Nume care este mai presus de orice nume“, L-a „uns cu un untdelemn de bucurie mai presus decât pe tovarăşii Săi“ (Filipeni 2.9; Psalmul 45.7).

Ca într-un minunat tablou, împărăţia de o mie de ani a Domnului Hristos este evocată prin bine­cuvântările seminţiilor. Spre deosebire de ceea ce a pronunţat Iacov, acestea nu cuprind nici o învinuire, nici o restricţie. Această a doua listă nu are totuşi trecută o persoană. Aţi remarcat-o? Este vorba de Simeon, odinioară asociat cu Levi în aceeaşi condamnare (Geneza 49.5). Levi, obiect al harului, este binecuvântat din plin. Dar Simeon, unde este el? Este o problemă serioasă! Numele vostru este el în Cartea Vieţii?

24 Noiembrie

Deuteronom

34.1-12

 

Moise petrecuse patruzeci de ani la Faraon, patruzeci de ani la Ietro în şcoala lui Dumnezeu, în sfârşit, patruzeci de ani în pustiu, conducându-l pe Israel. Avusese la început „priveliştea minunată“ a rugului. Apoi, prin credinţă, „a stăruit, ca văzându-L pe Cel nevăzut“ (Evrei 11.27). Cu un ochi care „nu se întu­necase“ (v. 7), omul lui Dumnezeu, sfârşindu-şi cursa, contemplă admirabila panoramă a ţării lui Emanuel.

Urmează apoi momentul când, potrivit cuvin­te­lor sale din Psalmul 90.3, la porunca lui Dumne­zeu, omul se întoarce în ţărână. Dar Domnul îl onorează pe slu­jitorul Lui drag, ocupându-Se El Însuşi de înmormântarea sa
(v. 6). De atunci, Moise face parte dintre martorii credinţei care aşteaptă gloria promisă, bucurându-se deja în totul de prezenţa Celui care este răsplata desăvârşită (Matei 17.3). Ce este pierde­rea ţării faţă de acest câştig?

Fie ca, la sfârşitul acestei părţi a Bibliei, cuprinzând cele cinci cărţi ale lui Moise (sau Pentateucul), fiecare dintre noi să fi avansat în cunoştinţa Domnului! „Moise … a scris despre Mine“, le va spune Domnul Isus iudeilor (Ioan 5.46). Pe cine Altcineva decât pe El Însuşi L-am descoperit noi traversând atâtea umbre şi imagini în această bogată porţiune a Cuvântului lui Dumnezeu?

 

Iosua

1.1-18

25 Noiembrie

 

Cartea Iosua ne introduce împreună cu Israel în ţara promisiunii pentru a o lua în stă­pânire. Un nou condu­cător îi ia locul lui Moise: Iosua, pe care îl cunoaştem deja, pentru că l-am văzut, om tânăr, războinic (Exod 17.9, 10), discipol (Exod 33.11), slujitor (Numeri 11.28), martor (Numeri 14.6 …). După lungi ani de pre­gă­tire în pustiu, este chemat acum la o responsabilitate imensă. Când preia această sarcină este încurajat încă o dată de Dom­nul (v. 6, 7, 9) şi de fraţii săi (v. 18), cu acest îndemn: „Cartea aceasta a legii (pentru noi întregul Cu­vânt al lui Dumne­zeu) să nu se depărteze din gura ta şi să cugeţi asu­pra ei zi şi noap­te …“. Astfel va fi se­cretul iz­bânzii prosperităţii sale spirituale … şi al nostru (v. 8 sf.).

Cartea Iosua ilustrează adevărurile prezentate în Efeseni. Asemeni fiilor lui Israel în vederea cuceririi Canaanului, cei credincioşi trebuie să se angajeze în lupte spirituale pentru a se bucura de locurile cereşti. Şi lor li se spune ca şi lui Iosua: „Întăriţi-vă în Domnul, … staţi deci în picioare …“ (Efeseni 6.10, 14 nota b).

Moise Îl repre­zintă pe Domnul Hristos conducându-i pe ai Săi afară din lume. Iosua este un simbol al Duhului lui Isus (acelaşi nume în ebraică) introducându-i pe credin­cioşi în cer împreună cu El.

 

26 Noiembrie

Iosua

2.1-13

 

Două mari obstacole închideau calea poporului spre Canaan. Primul era Iordanul, care constituia hotarul. Apoi, pe celălalt mal, cetatea de necucerit a Ieri­ho­nu­lui. Iosua trimite într-acolo două iscoade. Misiunea lor pare a fi mărginită de această vizită la Rahav şi de a lua cunoştinţă nu de puterea duşmanului, ci de cea a lui Dumnezeu lucrând în inima acestei femei. Rahav a auzit ceea ce făcuse Dumnezeu pentru poporul Său. A crezut în El. În final iat-o că acţionează, deoa­re­ce „credinţa, dacă nu va avea fapte, este moartă în sine“ (Iacov 2.17), iar Iacov o ia drept pildă a acestui adevăr pe ea, o sărmană femeie canaanită, alături de însuşi Avraam (Iacov 2.25). În ochii oamenilor, fapta acestei femei − o trădare − este, desigur, criticabilă. Dar ea nu face decât să iasă în evidenţă mai bine deose­birea dintre o faptă a credinţei, plăcută lui Dumnezeu, şi o „faptă bună“, lăudată de oameni. Fapta celui credincios este departe de a fi întotdeauna înţeleasă şi apreciată de lume.

Credinţa Rahavei îi va aduce un loc de cinste pe două liste remarcabile ale Noului Testament: genealogia Domnului Isus Hristos (Matei 1) şi enumerarea mar­torilor credincioşi din Evrei 11, unde va fi singura femeie numită în afară de Sara.

 

 

Iosua

2.14-24

27 Noiembrie

 

Faptul că Rahav a fost nu numai dintre vrăj­maşi, ci şi o persoană puţin recomandabilă, subliniază profunzimea harului divin. Ca şi o altă ca­naanită din timpul Domnului, credinţa ei o va face să participe, în sens spiritual, la „firimiturile“ care cad de pe masa copiilor lui Is­rael (Matei 15.22 …). Mijlocul prin care casa ei va fi protejată ne aminteşte de Paşte şi de sângele mielului uns pe uşori, făcând din Rahav o adevărată fiică a lui Israel. Prevăzând judecata care avea să se abată asupra Ierihonului, ea şi ai ei sunt invitaţi să se aşeze sub protecţia funiei stacojii. Remarcăm că aceasta este imediat legată la fereastră. Să ne punem cât mai repede la adăpostul sângelui răscumpărător − iată ce ne învaţă Rahav, dacă până acum nu am făcut-o încă, pentru că judecata se va abate asupra lumii cu aceeaşi cer­titudine cu care a venit asupra Ierihonului. Această femeie îşi proclamă certitudinea că Dumnezeul lui Israel va repurta victoria şi se sprijină pe promisiunea că ea o primeşte din partea Sa.

Raportul celor două iscoade este total diferit de cel al celor zece cercetaşi din Numeri 13. „Cu adevărat, Domnul a dat (nu va da) în mâinile noastre toată ţara“. Acest verset, 24, este împlinirea ad-litteram a ceea ce declara cu patruzeci de ani mai înainte cântarea de la Marea Roşie (Exod 15.15 sf.).

28 Noiembrie

Iosua

3.1-13

 

Marea Roşie îi bloca lui Israel ieşirea din Egipt; acum Iordanul îi închide accesul spre Canaan. Trecerea acestui fluviu ne va învăţa un nou adevăr, de importanţă supremă: acela al morţii noastre împreună cu Hris­tos (Romani 6.8). Chiar aici jos, copilul lui Dumnezeu este invitat să ia în stăpâ­nire cerul prin credinţă şi să se bucure de el. Aceasta corespunde cu intrarea în Canaan. Dar, aşa cum pentru a intra în Canaan era necesar să traver­sezi Iordanul, râul morţii, creştinul nu poate lua în stăpânire cerul şi nu poate gusta bucuriile lui fără să fi realizat că el este mort împreună cu Hristos. Crucea pe care Mântuitorul Meu Şi-a dat viaţa loveşte şi condamnă voinţa mea naturală coruptă, această fire veche care vrea fără-ncetare să reia controlul vieţii mele şi care totuşi nu are nici un drept să intre în lăcaşul ceresc. Câte nelinişti îmi aduce aceasta! Eforturile mele pentru a o schimba sunt zadarnice. Cum pot să o împiedic să facă rău, să o ucid? Atunci descopăr cu bucurie că totul a fost împlinit odată pentru totdeauna la cruce şi că nu trebuie decât să accept acest fapt la fel de simplu ca şi ier­tarea păcatelor mele! Domnul Isus n-a fost numai crucificat pentru mine. Eu sunt, de partea mea, „răstignit împreună cu El“ (Galateni 2.20). Acestea sunt minuni­le pe care Dumnezeu le-a făcut în favoarea noastră (v. 5).

 

Iosua

3.14-17; 4.1-8

29 Noiembrie

 

Chivotul a intrat primul în ape, deschizând calea poporului. Intrarea lui Hristos în moarte ne deschide o cale pe care n-am mai trecut, o cale nouă şi vie (3.4; Evrei 10.20). Înainte de cruce, nimeni nu s-a în­tors definitiv din moarte după ce a intrat în ea. Dar Hristos S‑a întors, iar noi acum trecem prin ea cu El, fără a-i simţi amără­ciunea. „El a prefăcut marea în uscat; au trecut fluviul cu piciorul; acolo ne-am bucurat în El“ (Psalmul 66.6). Observăm cum chivotul a rămas în albia râ­u­lui până a trecut tot poporul (v. 17). Minunată garanţie a integrităţii poporu­lui! Moartea nu ne poate înghiţi. Hristos a trecut prin ea în contul nostru. Dar să ne gândim ce a însemnat pentru Domnul Vieţii să-Şi dea sufle­tul. Iona 2.4 … spune despre toate valurile grozave care au trecut peste El în realitate: apele I-au înconju­rat până şi sufletul … (vezi şi Psalmul 42.7). Nepre­ţuit Mântuitor! El a primit suferinţa şi moartea, iar noi, eliberarea, viaţa, strălucirea. Apele nu pot stinge şi râurile nu pot îneca iubirea „tare ca moartea“ care L-a făcut să intre în valuri pentru a ne salva pe noi de puterea lor (Cântarea Cântărilor 8.6, 7).

 

 

 

 

30 Noiembrie

Iosua

4.9-24

 

La porunca Domnului, Iosua a luat două­spre­zece pietre din albia râului pentru a face un monument la Ghilgal (v. 20). În Iordan, în locul de unde le-a luat, a ridicat alte douăsprezece pietre, care au fost acoperite de apă (v. 9). „Ce în­seam­nă pietrele acestea“ pentru noi?
(v. 6). Epis­tola către Romani explică aceasta arătând că ele îi reprezintă pe credincioşii identificaţi cu Hristos în moartea Lui (în fundul râului) şi în învierea Lui (pe malul râului, în Canaan – Ro­
mani 6.5).

Unitatea poporului este reprezentată prin cele douăsprezece pietre (douăsprezece seminţii) din care era alcătuit monumentul. Să nu uităm că această lucrare a puterii a fost înfăptuită pentru toţi cei răscumpăraţi, chiar dacă mulţi nu au cunoştinţă, iar dublul semn de aducere aminte este o mărturie eternă a acestui fapt.

Astfel, crucea mi-a adus trei extraordinare eliberări reprezentate prin Paşte, Marea Roşie şi Iordan. Paştele ne spune că suntem eliberaţi de judecata lui Dumnezeu; Marea Roşie, că suntem eliberaţi de vrăjmaşii din totdeauna, de Satan şi de lume, şi Iordanul ne învaţă că avem putere asupra tiranului vrăjmaş lăuntric: carnea. Prime­le două adevăruri sunt înţelese odată cu naşterea din nou, dar cel de-al treilea are drept cores­pon­dent ceea ce se numeşte eliberare.

Iosua

5.1-15

1 Decembrie

 

Iată-ne şi pe ţărmul învierii! Ce găsim aici? Dureroasă descoperire! Întâi vrăjmaşii din afară care au reapărut. Dar curaj! Ei sunt fără „suflare“ (v. 1), fiind deja învinşi prin Hris­tos la cruce (Coloseni 2.15). Dar şi potrivnicul lăuntric, carnea, este prezent. Oare n-a fost el declarat mort, îngropat în adâncul Iordanului? Cu siguranţă! În ochii lui Dumnezeu, acolo îi este locul. Dar trebuie ca şi noi să ne socotim pe noi înşine morţi faţă de păcat (Romani 6.11), recunoscând că acesta nu are nici un drept să se manifeste. Circumcizia corespunde acestei judecăţi pe care trebuie să o aplicăm la fiecare nouă manifestare a cărnii în noi. Odată în­făptuită, descoperim resursele şi bucuriile care ne aşteaptă pe acest „ţărm“ al locurilor cereşti. Întâi grâul vechi al ţării, care înlocuieşte mana, ima­gine a Hristosului glorificat cu care se hrăneşte cel răscumpărat. Urmează Paştele; acesta poate fi celebrat chiar şi sub zidurile Ierihonu­lui. „Tu îmi întinzi o masă înaintea vrăjmaşilor mei“ (Psalmul 23.5). În sfârşit, iată Îngerul promis de DOM­NUL încă din primele zile ale «exodului» (Exod 23.23). Domnul Isus este pentru noi în cer şi conduce luptele noastre, dacă noi Îi lăsăm Lui conducerea.

 

 

 

2 Decembrie

Iosua

6.1-14

 

Ca o santinelă redutabilă veghind la intrarea în Canaan, cetatea puternică a Ierihonului se înălţa blocând drumul poporului. Obstacol înspăimântător! La ce cores­­punde aceasta pentru noi? Când cineva de curând întors la Dumnezeu, care a trecut de puţin timp de la moarte la viaţă, se pregăteşte să-şi pună credinţa în practică, Satan caută să-l înspăimânte din prima clipă. Pune în faţa lui mari dificultăţi: De dat o mărturie în faţa unor prieteni bat­jo­coritori, de renun­ţat la un obicei, de făcut o măr­tu­ri­sire sau o cerere de iertare cuiva care a ofensat. Mai mult chiar, în unele ţări, cei care se declară cre­din­cioşi au de suferit adevărate perse­cuţii. Cum fa­cem faţă acestor reacţii inevitabile ale vrăjmaşului? Lă­sându-L pe Domnul să condu­că totul în felul Său. De la noi El aşteaptă o în­credere deplină în El, râvnă (observaţi-i cum se trezeau dis-de-dimineaţă), o mărturie foarte clară, simbolizată prin cele şapte trompete. Şi perseverenţă, bineînţeles! Şapte zile şi în a şaptea zi de şapte ori! Răb­darea trebuie să-şi desăvârşească lucra­rea (Iacov 1.4). În sfârşit, condiţia esenţială: tre­buie să fim conştienţi de prezenţa Domnului cu noi în umbla­rea noastră de fiecare zi. Chivotul care se oprise în Iordan pentru Israel acum este cu ei pentru a le asigura victoria (v. 6).

 

Iosua

6.15-27

3 Decembrie

 

Cât de ridicol şi de ineficace trebuie să le fi părut locuitorilor Ierihonului marşul acestor trompetişti în jurul zi­durilor lor! S-a mai văzut vreodată un asediu întreprins în felul acesta? Batjocoritorii nu trebuie să fi lipsit! „Dar Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari“ (1 Co­rin­teni 1.27). Dincolo de armele văzute ale omu­lui, care impresionează, credinţa lucrează în chip nevăzut. Potrivit promisiunii Domnului, dacă am avea credinţă cât un grăunte de muştar, Dumnezeu va înlătura din ca­lea noastră obstacolele atât de înspăimân­tătoare (Matei 17.20). „Armele luptei noastre nu sunt fireşti, ci puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea întă­ritu­ri­lor“ (2 Corinteni 10.4). Să folosim această armă imbatabilă: rugăciunea. Dacă în calea noastră se înalţă obstacole precum «Ierihonul», să învăţăm, ca şi Israel, să le în­con­ju­răm împreună cu Dom­nul (chivotul), ridicându-ne vocile către Dumne­zeu. Apoi, la vremea hotă­râtă de El, vom ve­dea zidu­ri­le căzând, aşa cum au căzut acestea în ziua a şaptea.

Israel a primit un avertisment uşor de înţeles de oricine: cetatea va fi anatema, blestemată (dată nimicirii sau închinată nimicirii prin blestem). Numai Rahav avea să fie cruţată, împreună cu ai ei, ca urmare a credinţei sale. Funia stacojie, uşor de reperat în timpul celor 13 înconjurări ale cetăţii, era la locul ei.

4 Decembrie

Iosua

7.1-15

 

După Ierihon, iat-o pe Ai, o cetate aparent mică. În adevăr, pare uşor a-i veni de hac, fără a-i mai deranja pe toţi oamenii de război; trei mii vor fi suficienţi. Contrar tuturor aşteptărilor, Israel este înfrânt. Este rândul inimii poporului să se topească, cum se topise, puţin înainte, inima duşmanilor săi (5.1). Iosua, descurajat, cade cu faţa la pământ şi se lamentează. Dar DOMNUL îl invită să se ridice şi să înţeleagă motivul înfrângerii. Lucrul blestemat, cu alte cuvinte păcatul, Îl împiedică pe Dumnezeu să apere cauza poporului Său. Ce lecţie importantă pentru fiecare dintre noi! Conştiinţa noastră este ca şi tabăra lui Israel. Un păcat pe care îl ascundem, pe care re­fuzăm să-l mărturisim oamenilor şi lui Dumne­zeu, ne lipseşte de comuniunea cu El, fără de care un credincios este înfrânt înainte de bătălie. Lucru încă mai grav: este vorba de marele Nume pe care îl purtăm (v. 9), cel al Domnului Hristos, care va fi dezonorat prin slăbiciunea noastră. „Ce vei face cu Numele Tău mare?“ este o rugăciune înţeleaptă. Cel care vorbeşte astfel ştie să pună gloria lui Dum­nezeu înaintea propriilor interese. „Ajută-ne, Dumnezeul mântuirii noastre, pentru gloria Numelui Tău! Şi scapă-ne şi iartă-ne păcatele, pentru Numele Tău“ va cere Asaf în Psalmul 79.9.

 

 

Iosua

7.16-26

5 Decembrie

 

Pentru judecată, ca şi pentru luptă, Iosua se scoală dis-de-dimineaţă. Proble­ma trebuie rezolvată fără întârziere. Când Dumnezeu a luminat conştiinţa noastră, nu trebuie să lăsăm să treneze lucrurile. Prin tragere la sorţi, plasa se strânge în jurul nenorocitului vinovat. În sfârşit, degetul lui Dumnezeu se îndreaptă asupra lui. „A fost ales Acan“ (v. 18). Ce poate fi mai groaznic decât să fii demascat astfel de Dumne­zeu Însuşi? La ultima cină cu ucenicii, Isus l-a desemnat pe trădător dându-i lui Iuda bucăţica pe care o înmuiase (Ioan 13.26).

„Fiul meu − îi spune Iosua − dă glorie DOMNULUI“. Gloria lui Dumnezeu pretinde întotdeauna adevărul întreg. Atunci Acan îşi deapănă trista relatare. Este aceea a tuturor poftelor, precum cea al cărei angrenaj fatal ni-l expune Iacov (Iacov 1.14, 15): întâi ochii, apoi inima, iar în final mâinile care apucă şi ascund. „Am păcătuit …“ − recunoaşte Acan − am vă­zut acest şi acest obiect …             „le-am poftit şi le-am luat; şi iată …“ Fru­moa­sa manta de Şinear (Babilon), argintul, aurul erau bine ascunse în cortul unde numai Dumnezeu le văzuse.

Dar să nu uităm concluzia: „păcatul, odată împlinit, aduce moarte“ (Iacov 1.15). Tristă datorie: cel rău trebuia îndepăr­tat din mijlocul adunării lui Israel! (compară cu 1 Corinteni 5.13).

 

6 Decembrie

Iosua

8.1-13

 

Păcatul tăinuit a fost motivul principal al severei înfrângeri suferite de Israel. Dar mai era şi o altă cauză. Victoria de la Ierihon îi dăduse, fără-îndoială, poporului în­credere în sine. Lucru cu atât mai surprinzător când era vorba de un miracol! Care a fost contri­buţia lui Israel la distrugerea teribilei fortificaţii? Şi de câte ori nu ne asemănăm noi cu acest popor! După ce Dom­nul ne-a salvat dintr-o situaţie dificilă, în loc să ne încredem mai mult în El la următoarea în­cer­care, nu mai simţim nevoia ajutorului Său. Şi iată înfrângerea! Pe de altă parte, ini­ma noastră este astfel înclinată încât, dacă pentru dificultăţile mari suntem gata să ne încredem în Dumne­zeu, pentru cele mici adesea ne închipuim că ne putem descurca singuri. Istoria luării cetăţii Ai ne învaţă că avem nevoie încontinuu de Domnul.

Câtă trudă va fi necesară acum pentru recâştigarea victoriei! În loc de trei mii de lup­tători prevăzuţi, vor trebui de zece ori mai mulţi, plus o ma­nevră complicată. Restaurarea este adesea o operaţie lungă şi dureroasă. La Ierihon, poporul a trebuit să înveţe să cunoască puterea lui Dumnezeu; la Ai a fost necesar să facă experienţa propriei slăbi­ciuni.

 

 

 

Iosua

8.14-23

7 Decembrie

 

 „Ce vei face cu Numele Tău mare?“, întrebase Israel (cap. 7.9). De vreme ce păcatul este înlăturat, iar Israel se încrede în El, Dumnezeu le răspunde dându-le biruinţa. Şi artizanul acestei victorii, cel al cărui nume se repetă de multe ori în această relatare, este Iosua, aici din nou o imagine a Domnului Hristos, conducându-i pe ai Săi în luptele lor. Cu ajutorul suliţei sale întinse spre ce­ta­te, la porunca Domnului, Iosua arată cine ­dirijează operaţiunea şi aminteşte că există un plan de ansamblu, o strategie, cunoscută numai de El. Ei bine, iată ce este Isus pentru noi! Este Cel care cunoaşte rolul fiecărui ostaş, Cel care-l pune pe fiecare la postul lui, în sfârşit, Cel care dă semnalul pen­tru fiecare mişcare. Privind spre Hristos, precum ostaşul spre steagul comandantului său, vom şti ce avem de făcut, vom căpăta curaj. Şi apoi, să nu uităm, noi nu luptăm singuri; avem fraţi şi surori care iau parte la aceleaşi bătălii. Totuşi acestea nu sunt ca în timpul lui Iosua, conflicte publice, glorioase şi spectaculoase. Victoriile noastre, în general, sunt purtate pe genunchi în camera noastră; singur Domnul va fi martor la aceasta.

 

 

 

 

 

8 Decembrie

Iosua

8.24-35

 

Cetatea Ai este cucerită, apoi arsă, locuitorii ei sunt mă­ce­­­­lăriţi, împăratul ei este spânzurat, numai vitele sunt păs­­­trate pentru popor, „după cuvântul Domnului pe  care-l poruncise lui Iosua“ (v. 27). După ce au plătit din greu preţul pentru voia lor pro­prie, Io­sua şi Israel se conformează de această dată ins­trucţiuni­lor divine până în cele mai mici detalii. Deuteronom 21.22, 23 interzicea lăsa­rea corpului unui om spânzurat pe lemn peste noapte, iar Iosua ţine cont de aceasta (v. 29), ceea ce dovedeşte că deja considera ţara ca fiind a lor. Să nu precupeţim nici noi nici un efort pentru a ne com­por­ta potrivit Scrip­turii! Câtă putere ar avea măr­turia noastră dacă am putea răspunde la orice între­bare cu privire la purtarea noastră, la conduita noastră: Domnul cere aceasta, îmi cere mie, prin Cuvântul Său. Să-L privim pe Domnul Isus pe cruce. În ultima clipă a vieţii Sale ca Om ascultător, „ca să se îm­pli­nească Scriptura, El mai spune: „Mi-e sete“ (Ioan 19.28).

Scena care urmează (v. 30 la 35) răspunde şi ea instrucţiuni­lor din Deuteronom (cap.11.29; 27.1 …). Băr­baţi, femei, copii, tot poporul este adunat, inclusiv străinii (probabil şi Rahav se afla printre ei) în lo­cul hotărât pentru a asculta legea. Şi în mijlocul acestei adunări era chivotul sfânt, simbol al Domnului Hristos. Adorarea şi bucuria sunt exprimate prin arderile-de-tot şi prin jertfele aduse.

Iosua

9.1-16

9 Decembrie

 

În timp ce poporul lui Dumnezeu îşi trage puterea din dependenţa de Domnul, lumea şi-o caută pe a sa prin asocieri. Pro­verbul ei, «uniţi vom rezista»,  stă la baza grupărilor de orice fel, inclusiv a celor religioase. Priviţi aici toate popoarele vrăjmaşe unindu-se „cu un gând, toate ca să se lupte cu Iosua şi cu Is­rael“ (v. 2). Când se pune pro­blema să se îm­potri­vească adevărului, oamenii, care în mod obişnuit ar fi unul împotriva celuilalt, ştiu să se regăsească pe acelaşi teren. Irod şi Pilat împăcaţi s-au adunat împotriva lui Isus (Luca 23.12), „împreună cu naţiunile şi cu popoarele lui Israel“ (Fapte 4.27).

În timp ce se formează complotul, absor­bind atenţia lui Israel, vrăjmaşii îl vor lua prin surprindere pe acesta printr-o înşelătorie subtilă. Când Satan nu reuşeşte prin forţă, recurge la alte stratageme. Avansurile, flatările (linguşirile) sunt adesea cursele în care cădem când neglijăm să-L consultăm pe Domnul (v. 14). Vrăjmaşul, din spatele agenţilor săi, vede cu ochi buni o cooperare cu copiii lui Dumnezeu şi va şti să se arate plă­cut pentru a-i induce în eroare cu privire la adevăratele sale intenţii (Ezra 4.2). Să fim atenţi, pentru că o asemenea alianţă înseamnă în primul rând neascultare, apoi poarta deschisă spre o mulţime de necredincioşii (Exod 34.12, 15, 16).

 

 

10 Decembrie

Iosua

9.17-27

 

În faţa cetăţii Ai, poporul se considerase destul de tare. În prezenţa gabaoniţilor se crede destul de în­ţelept. Nu a simţit nevoia să-L consulte pe Domnul (v. 14). Câtă confuzie când, prea târziu, adevărul este descoperit! De atunci încolo va trebui să-i suporte pe aceşti canaaniţi, iar noi îi vom regăsi mai târziu legaţi într-un mod supărător de istoria lui Israel (2 Sa­muel 21). Gabaoniţii explică pentru ce au acţionat aşa. Poate că ne-am putea pune întreba­rea ce altceva ar mai fi putut face ei decât să se lase nimiciţi de israeliţi. Ei bine, exemplul Rahavei dovedeşte că mai aveau timp să vină să se pună prin credinţă şi mărturisindu-şi caracterul de vrăj­maşi, sub protecţia Dumnezeului lui Israel, de a Cărui faimă auziseră! (v. 9 sf). Oamenii din această lume se aseamănă însă acestor gabaoniţi. Speră să se sustragă de la judecată legându-şi în exterior soarta de cea a poporului lui Dumnezeu. Vor să scape de mânia care vine, obţinând o asigurare împotriva morţii care-i îngrozeşte, fără însă    a-şi mărturisi starea, fără a se pu­ne sub beneficiul adevăratului har al lui Dumne­zeu. Astfel, spre deosebire de Rahav, care devine soţia lui Salmon, căpetenie a lui Iuda (Matei 1.5), gabaoniţii rămân în sclavie: tăietori de lemne şi cărători de apă.

 

 

Iosua

10.1-11

11 Decembrie

 

Noi duşmani intră în scenă. Ei sunt conduşi de Adoni-Ţedec (domn al dreptăţii), împăratul Ieru­salimului. Ce deosebire între acest personaj şi Melhisedec (rege al dreptăţii), împărat al Sale­mu­lui (Geneza 14.18-20)! Cel din urmă l-a bine­cu­vântat pe Avram, apoi pe Dumnezeul Prea­înalt (EL-ELYON), care i-a dat pe vrăjmaşi în mâinile pa­triar­hului. Din contră, Adoni-Ţedec ia condu­­cerea duş­manilor poporului lui Avraam. Îşi strânge aliaţii împotriva Gabaonului, iar acesta, la rândul lui, face apel la noul său aliat. Ce rezultat nefericit a avut necredin­cioşia manifestată în cap. 9! Avându-L pe Domnul cu el, mai avea poporul nevoie de o altă alianţă? Ea nu face altceva decât să mărească pericolul.

Cu toate acestea, Dumne­zeu le va da biruinţa. Israel porneşte din Ghilgal, locul circumciziei, imagine a jude­căţii cărnii. Epistola către Coloseni ne învaţă sem­nificaţia spirituală a acestuia. Morţi şi în­viaţi împreună cu Hristos, este şi de datoria noas­tră să dăm morţii mădularele noastre (2.20; 3.1, 5). Revenirea la Ghilgal, care corespunde acestui act, este secretul victoriei. Pentru a triumfa, lup­tătorul credinţei trebuie întâi să realizeze că nu are nici o putere. Este astfel pregătit să-L lase pe Dumnezeu singur să lucreze. DOMNUL Însuşi poartă din ceruri războiul în favoarea poporului Său Israel.

 

12 Decembrie

Iosua

10.12-27

 

La rugăciunea lui Iosua, DOMNUL opreşte soare­le şi luna aproximativ o zi întreagă. Arată astfel acestor popoare păgâne cine este Dumnezeul care luptă pentru Israel, în timp ce alo­r Săi le arată cât de departe poate merge răspun­zând la rugăciunile lor (Marcu 9.23). Oare nu este o şi mai mare minune că Dumnezeu a lungit încă de acum două mii de ani ziua ha­ru­lui Său? Şi, în loc ca aceasta să fie ca aici, pentru a permite judecata şi răzbunarea, scopul Său în prezent este convertirea celor păcătoşi. El are răbdare faţă de lume (poate faţă de tine?) şi „face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni“ (Matei 5.45). Aceasta pare firesc pentru toţi, dar să ne gândim adesea, văzând zorii unei noi zile, la această îndelungă răbdare a lui Dumnezeu.

Soarele nu mai apune, vrăjmaşii fug de lumină şi caută întunericul, încercând să se ascundă (v. 16; Ioan 3.19-21; Apocalipsa 6.15-17). Dar victoria este repurtată şi cei cinci împăraţi sunt scoşi din peşteră. Apropiaţi-vă − le spune Iosua căpeteniilor sale − nu vă temeţi deloc! „Puneţi-vă pi­cioarele pe grumajii acestor împăraţi!“     (v. 24). Era semnul triumfului, anticipând momentul vii­tor când „Dumnezeul păcii va zdrobi … pe Satan sub picioa­rele noastre“ (Romani 16.20; Ps. 110.1).

 

 

Iosua

10.28-43

13 Decembrie

 

Aceste cetăţi nemaipomenite, „mari şi cu ziduri până la ceruri“ (Deu­te­ro­nom 1.28), cad una după alta. Împă­raţii lor, uriaşii lor, toţi locuitorii lor sunt doborâţi de „Iosua şi tot Israelul“ (v. 29). Să notăm repetarea necontenită a acestei ultime expresii. Ea evocă unitatea indisolubilă dintre Hris­tos şi ai Săi. În virtutea acestei legături, vrăjmaşii noştri sunt în primul rând vrăjmaşii Domnului. Nimeni nu ne poate ataca fără a avea de-a face cu Căpetenia noastră. Lăsându-L pe El să meargă primul, eu nu pot fi altfel decât biruitor. Dimpotrivă, fără El, am pierdut bătălia. Pentru aceasta caută vrăjmaşul să-mi rupă legătura (sau comu­niunea) cu Mân­tu­i­to­rul meu. Ştie că fără El nu putem face nimic, chiar dacă noi adesea uităm acest fapt (Ioan 15.5). Ce pagină triumfătoare se înscrie aici! Să pot avea şi eu în istoria vieţii mele creştine o listă asemănătoare, de victorii câştigate în secret cu Domnul! Victoria pentru adevăr, victoria pentru curăţie, victoria asupra acestei sau acestei ispite …

Tinerilor, tinerelor, vârsta voastră este una cu totul specială, este cea a luptelor. Faceţi voi parte dintre cei cărora apostolul Ioan le putea scrie: „Vă scriu, tinerilor, pentru că voi l-aţi învins pe cel rău“ (1 Ioan 2.13).

 

 

 

14 Decembrie

Iosua

11.1-11

 

La Gabaon, în cap. 10, confederaţia împăraţilor din Sud fusese făcută praf. Acum cei din Nord se strâng în ju­rul lui Iabin, împăratul Haţorului, popor fără număr, pentru a lupta îm­potriva lui Israel. „Toţi aceşti împăraţi s-au întâlnit“ (v. 5). „Îm­pă­ra­ţii pământului se ridică şi conducătorii se sfătu­iesc împreună împotriva Domnului şi îm­potriva Unsului Său“, anunţă Psalmul 2 vorbind despre vremuri viitoare.

Şi ce i-a spus DOMNUL lui Iosua? „Nu te teme de ei … îi voi da pe toţi străpunşi înaintea lui Israel“ (v. 6). Şi biruinţa este însoţită de un masacru care nu a cruţat pe nimeni. Ne este greu să înţelegem aceste grozave judecăţi. Nu suntem noi ucenicii unui Învăţător care recomandă: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc …“? (Luca 6.27). Nu suntem noi copiii unui Tată care îndeamnă: „Dacă vrăjmaşului tău îi este foame, dă-i să mănânce; dacă îi este sete, dă-i să bea …“? (Romani 12.20). Dar, dacă este un timp pentru har (cel al nostru), va fi şi un timp pentru mânie. Ea se va abate peste cei care vor fi respins harul. Judecata canaaniţilor după secole de răbdare din partea lui Dumne­zeu este o ilustraţie solemnă a acestui fapt.

 

 

 

Iosua

11.12-23

15 Decembrie

 

Vrăjmaşii cu care se luptase Israel şi pe care-i învinsese îi reprezintă pe cei care fac război împotri­va creştinilor, şi anume pe Satan şi îngerii lui. Lupta noastră este „împotriva stăpânirilor … împo­triva puterilor spirituale ale răutăţii (care sunt) în cele cereşti“ (Efeseni 6.12). Multe persoane îşi imaginează că diavolul şi demonii sunt acum în iad. Dar Biblia ni-l arată pe Satan încă în cer, făcând plimbare pe pământ pentru a le face rău oamenilor (Iov 1.6, 7). Fără îndoială, dacă suntem credincioşi, vrăjmaşul nu ne poate răpi mântuirea     (Ioan 10.28). În schimb se străduieşte, luptând împotriva noastră, să ne împiedice să ne bucurăm de bine­cuvântările cereşti; încearcă să ne răpească teritoriul pe care victoriile anterioare ne-au permis să le ocupăm. Pentru aceasta, acelaşi cap. 6 din Efeseni ne îndeamnă nu numai să ne împotrivim şi să învingem toate, ci mai apoi şi să stăm tari. Cuvântul ne aminteşte în acelaşi timp şi că suntem preaiubiţii Domnului. El afirmă că nici stăpâniri, nici puteri nu vor putea să ne despartă de dra­gostea lui Dumnezeu. Dimpotrivă, „în toate acestea suntem mai mult decât învingători prin Acela care ne-a iubit“ (Romani 8.37-39).

 

 

 

16 Decembrie

Iosua

12.1-24

 

Cartea Iosua se împarte în două părţi de câte douăsprezece capi­tole fiecare. Prima, pe care o terminăm astăzi, tratează cucerirea Canaanului de către Israel; cea de-a doua (cap. 13–24) descrie în principal împărţirea ţării între seminţii. Încheierea primei părţi: „şi ţara s-a odihnit de război“ (11.23), este însoţită, în cap. 12, de o lungă listă a regilor învinşi. Doi fuseseră înfrânţi de cealaltă parte a Iordanului: Sihon şi Og, iar treizeci şi unu, în ţară. Este încurajator să-L vedem pe Dumne­zeu făcând El Însuşi acest bilanţ. Este dovada că n-a pierdut amintirea nici unei victorii pe care noi am câştigat-o împreună cu Domnul şi ştie că fiecare înseamnă eforturi, renunţări. Curaj deci, ostaşi ai lui Isus Hristos! În luptele noastre, un Arbitru suprem «ţine scorul» fără nici o greşeală: „împăratul Hebronului, unul; îm­păratul Iarmutului, unul, împăratul Lachisului, unul; …“.

Să ne dea Domnul harul să fim, fiecare la locul său, luptători credincioşi! În curând va veni clipa să depunem armele, pentru a gusta lângă Domnul Isus odihna cerească. Da, fie ca atunci să putem spune împreună cu apostolul: „m-am luptat lupta cea bună“, şi să primim cununa promisă „celui ce va birui“ (2 Timotei 4.7; Apocalipsa 2 şi 3).

 

 

Iosua

13.1-14

17 Decembrie

 

DOMNUL îi aminteşte lui Iosua că rămăsese foarte mult pământ de luat în stăpânire. Frontie­rele ţării îi fuse­seră arătate (1.4). Erau uşor de reţinut. La sud: un mare deşert; la nord: un mare mun­te, Libanul; înspre orient: un mare fluviu, Eufratul; în sfârşit, la apus: o întinsă mare, Mediterana. Teritoriul care tre­buie ocupat prin credinţă are frontierele identice cu cele ale aceleiaşi lumi care ni se prezintă şi nouă: aridă, fără rod pentru Dumnezeu (deşertul); plină de orgoliu şi de deşertăciune (muntele); prosperă şi foarte ocupată (fluviul); violentă, încontinuu zbuciumată (marea – Iuda 13; Isaia 57.20).

Să ne păzim, dragi copii ai lui Dumnezeu, să nu căl­căm în afara acestor hotare. Mulţi au făcut aceasta fiind atraşi sau din simplă curiozitate şi majoritatea dintre ei nu s-au mai întors niciodată. În schimb rămânea în interiorul graniţelor „foarte mult pământ de luat în stăpânire“. Comorile ine­pu­i­za­bile ale Cuvântului, bogă­ţiile nemăsura­te ale Domnului Hristos aşteaptă ca noi să le luăm în stăpânire „astfel ca − potrivit rugăciunii apostolului − să fim deplin în stare să înţelegem împreună cu toţi sfinţii care sunt lăr­gi­mea şi  lungimea şi adâncimea şi înălţimea; şi să cu­noaştem dragostea lui Hristos …“ (Efeseni 3.18-19).

Creştini, iată dimensiunile in­finite ale moştenirii noastre în El!

18 Decembrie

Iosua

13.15-33

 

Fiii lui Ruben, ai lui Gad şi jumătate din seminţia lui Manase îşi primiseră partea de moştenire înain­tea tutu­ror fraţilor lor. Această parte, ne amintim, şi-o aleseseră singuri, fără să-L aştepte pe Dumnezeu să le-o dea (Numeri 32). Lecţie plină de învăţăminte pentru fiecare din­tre noi! De câte ori nu ne-am arătat, ca şi ei, in­capabili să aşteptăm! Ne-am lăsat conduşi de împrejurări (Basanul şi Galaadul erau po­trivite pentru creşterea vitelor şi aceste seminţii aveau turme şi cirezi). Am ales soluţia cea mai simplă sau chiar, din prudenţă, prima care s-a ivit, când, cu puţină răbdare, ne-am fi asigurat o moştenire mult mai bună: aceea pe care Dumnezeu o pregătise pentru noi.

Aceste seminţii ne mai învaţă încă o lecţie: alegând pri­mii ceea ce le părea mai bun (ca Lot şi Avraam – Geneza 13), rubeniţii şi gadiţii s-au arătat egoişti faţă de fraţii lor: «Întâi eu!» Într-adevăr, s-au servit primii şi şi-au luat moştenirea înain­tea tuturor ce­lorlalţi. Dar ceea ce şi-au luat era departe de a fi cel mai bun, aşa cum îşi închipuiseră. Cei dintâi vor deveni cei de pe urmă. Vedem că cel mai bun este întotdeauna ceea ce ne dă Dumnezeu, chiar dacă trebuie să aşteptăm un timp.

 

 

 

Iosua

14.1-15

19 Decembrie

 

DOMNUL îi desemnase pe nume pe cei care aveau să răs­pundă de îm­părţirea ţării între seminţii (Numeri 34.16-29). Fiii lui Iuda înaintează acum către aceştia pentru a-şi primi par­tea şi Caleb ia cuvântul. Mai mult de patruzeci de ani a aştep­tat acest moment. Fără să se plângă de o pedeapsă pe care el personal nu a meritat-o, a umblat în pustiu împreună cu poporul, susţinut de speran­ţă. S-a încre­zut în promisunile lui Dum­nezeu şi acum i le reaminteşte lui Iosua: „Dă-mi muntele acesta despre care a vorbit DOMNUL“ (v.12). Minunat exemplu de perseverenţă a cre­din­ţei! Şi mai este ceva de admirat la acest om: Puterea mea − spune el − nu s-a schimbat. La optzeci şi cinci de ani sunt tot aşa de tare ca la patruzeci. Care îi era se­cretul? Isaia 40.31 îl descoperă: „Cei care se sprijină pe DOMNUL îşi vor înnoi puterea … vor umbla şi nu vor obosi“. Prin această putere divină, Caleb, bătrân ca vârstă, tânăr ca vigoare, era gata acum să ia în stăpânire Hebronul şi să înfrângă puterea omenească a renumiţilor anachimi, uriaşi care odinioară înspăimântaseră atât de mult poporul. Da, „ferice de omul a cărui putere este în Tine … Ei merg din putere în putere“ (Psalmul 84.5, 7).

 

 

 

20 Decembrie

Iosua

15.1-19

 

După atribuirea părţii lui Iuda, iată un alt exemplu de credinţă îndrăzneaţă şi curajoasă. Din nou îl vom găsi în familia lui Caleb. Lângă acesta, Otniel, nepotul său, şi Acsa, fiica sa, fuseseră bine educaţi. Zi de zi, în timpul lungilor ani ai deşertului, putuseră să-l audă, apli­când îndemnul din Deuteronom 6.7, poves­tindu-le despre ţara cea bună pe care o vizitase, despre fructele uimitoare pe care le adusese. De asemenea zi de zi putuseră să-l vadă, credincios în mersul său perseverent, apoi în luptele Sale pentru posesiunea deplină a acestei ţări. Astfel de cuvinte, astfel de exemplu au adus roade. Otniel şi Acsa au învăţat ei înşişi, puţin câte puţin, să iubească această ţară a Cana­a­nului, centrul gân­durilor şi afec­ţiunilor tatălui lor Şi, la momentul potrivit, apare credinţa. Cea a lui Otniel ia în stăpânire Chiriat-Seferul. Cea a Acsei cere o porţie suplimentară din pă­mân­tul Cana­anului. Ce bucurie pentru Caleb care îi spu­sese lui Iosua: „Dă-mi muntele acesta“ (14.12), să-şi audă fiica spunând: „Dă-midă-mi şi …!“ (v. 19; compară cu Matei 11.12). Cu o astfel de pregătire şi cu o soţie demnă de el, Otniel se va califica pentru a exercita mai târziu funcţia de judecător în Israel (Jud. 3.9-11).

 

 

 

Iosua

15.20 … 63; 16.1-10

21 Decembrie

 

Sosise mult-aşteptatul moment ca Israel să intre în stăpânirea moştenirii lor. Iuda îşi primeşte cel dintâi partea, detaliindu-se cetate cu cetate, ca pen­tru a sublinia grija pe care o manifestă DOMNUL pentru fiecare petic de pământ din această ţară care Îi aparţine. Să avem şi noi o viziune din ce în ce mai cuprinzătoare asupra poporului lui Dumne­zeu, în special pentru a-i include în rugăciunile noastre.

Vai, la sfârşitul fiecărei delimitări vom găsi câte o restricţie, câte un „dar“. Victoria nu este completă. Iuda nu ajunge să-i deposedeze pe iebusiţi (v. 63). Până în zilele lui David, aceştia vor păstra un loc întărit în Ierusalim: fortăreaţa Sionului (2 Samuel 5.6). Nici Efraim nu poate să-i izgonească pe cana­aniţii din Ghezer (16.10). Siliţi să plătească tribut, aceşti înfrânţi vor fi ei chiar inofensivi? Dimpotrivă, după cuvântul lui Moise, vor constitui curse în mijlocul lui Israel, antrenându-i pe aceştia la rău şi la idolatrie. Ce se întâmplă cu inimile noastre, dragi copii ai lui Dumnezeu? Nu tolerăm noi în vieţile noastre anumiţi vrăjmaşi care nu ne par deloc periculoşi? Suntem obişnuiţi cu prezenţa lor; ne-ar fi greu să-i judecăm. Fie ca Domnul să ne dea curajul să o facem, astfel ca numai El singur să domnească peste inima noastră! (Romani 6.12 …).

 

22 Decembrie

Iosua

17.1-18

 

Manase îşi primeşte partea şi imediat apar cele cinci fiice ale lui Ţelofhad cu frumoasa lor perseverenţă. Amintind de porunca DOMNULUI către Moise, ele îşi revendică mult-aşteptata moş­te­nire. Jumătate din semin­ţia lor alesese cealaltă parte a Iordanului, dar ele nici nu s-au gândit la aşa ceva; moştenirea lor era în Canaan, în mijlo­cul fraţilor lor. Şi să ne amintim cu această ocazie că, dacă femeile creştine nu sunt chemate la anumite sluj­be publi­ce, cum ar fi predicarea, moştenirea lor cerească şi bucuria în binecuvântările cereşti nu le sunt cu nimic mai prejos decât cele ale fraţilor lor.

Într-o manieră generală, să remarcăm cu ce grijă stabileşte DOMNUL hotarele fiecărei seminţii. Una după alta, fiecare îşi primeşte partea, indicată în primul rând prin frontiere, apoi prin lista cetăţilor care se găsesc acolo. Dumnezeu aşteaptă în schimb de la ai Săi zelul de a şi le însuşi. Priviţi-l însă pe Efraim! Nu-i place muntele său: îi cere prea multe eforturi; solicită o altă parte, nu prin credinţă, ci de lene. Cât de mult pierdem noi, ca şi această seminţie, din lipsă de energie, mai ales în domeniul care ne este cuvenit întotdeauna: cel al rugăciunii (Iacov 4.2 sf.).

Iosua

18.1-11; 19.49-51

23 Decembrie

 

Şapte seminţii nu şi-au primit încă moşte­ni­rea. Iosua trece atunci la măsurarea terenului ţării, împărţindu-l prin tragere la sorţi. Cu siguranţă, Dumnezeu rân­duieşte sorţii după voia Lui. Hazardul nu exis­tă şi un creştin nu trebuie niciodată să cheme norocul sau nenorocul.

În Psalmul 16 auzim pe cineva (anticipându-L pe Însuşi Domnul Hristos) care declară: „Frânghiile de măsurat mi-au căzut în locuri plăcute, da, am o moştenire frumoasă“ (v. 6). Să ne străduim să descoperim frumuseţea şi valoarea a tot ce ne-a dat Dumnezeu în Domnul Hristos. Şi să fim mulţumitori (Coloseni 3.15)! Iosua, care aparţine seminţiei lui Efraim, este un exemplu pentru fraţii săi, alegându-şi moştenirea pe muntele pe care ei îl dispreţuiseră (17.16). Şi această regiune poartă un nume semnificativ: Timnat-Serah, adică „parte abundentă“.

Lunga listă a cetăţilor ne aminteşte că noi, „creştini dintre naţiuni“, eram „fără drept de ce­tă­ţenie în Israel“ (literal: fără drepturi la ce­tăţi). Dar acum, „apropiaţi prin sângele lui Hristos“, am devenit „împreună-cetăţeni cu sfinţii“ (Efeseni 2.12, 13, 19). „Cetăţenia noastră este în ceruri“ (Filipeni 3.20). În curând vom locui în cetatea cerească.

 

 

24 Decembrie

Iosua

20.1-9; 21.1-3

 

De cealaltă parte a Iordanului fuseseră deja stabilite de către Moise (Deuteronom 4.41-43) trei cetăţi de scăpare în caz de omor. Altele trei sunt acum alese în aceeaşi ţară, la nord, în centru şi la sud. Fiecare dintre ele este aşezată pe câte un munte (v. 7), ceea ce ne aminteşte de cuvintele Domnului Isus: „O cetate aşezată pe vârful unui munte nu poate fi ascunsă“ (Matei 5.14). Văzută de toţi şi în special de nefericitul ucigaş care fuge pentru a se ascunde acolo, cetatea de scăpare aminteşte neîncetat de harul lui Dumnezeu. Prima dintre aceste cetăţi, Chedeş, se află în Galileea, ţinutul drag tuturor copiilor lui Dumnezeu. Acolo a locuit Isus din Nazaret timp de trei­zeci de ani, acolo a slujit, a vindecat, a în­văţat ucenicii şi mulţimile. Ce-a de-a doua, Sihem, în Efraim, este adesea identificată cu această „cetate a Samariei, nu­mită Sihar, aproape de ogorul pe care Iacov îl dăduse lui Iosif, fiul său“ (Ioan 4.5) (şi de aceea fusese inclusă în partea lui Efraim, fiul lui Iosif; cap. 24.32). Ea de asemenea Îl evocă pe Călătorul divin, obosit de drum, care S-a aşezat într-o zi lângă fântâna sa (Ioan 4.5 …). În sfârşit, Hebronul, citadela morţii învinse, care devine loc de adăpost, străvechi loc de retragere.

Capitolul 21 se ocupă de partea leviţilor. Le sunt atribuite patruzeci şi opt de cetăţi, repartizate pe teritoriul celorlalte seminţii.

Iosua

21.41-45; 22.1-6

25 Decembrie

 

Spre deosebire de leviţi, a căror moştenire era DOMNUL, le vedem din nou pe cele două seminţii şi jumătate care sunt foarte legate de bunurile lor pământeşti. Încărcaţi cu prăzi luate de la duş­mani, binecuvântaţi de Iosua, pare ca totul să meargă bine cu aceşti bărbaţi din Ruben, Gad şi Manase. Dar nu este aşa! Ei vor suferi o mare pierdere traversând din nou Iordanul pe care altădată îl trecuseră într-un mod atât de măreţ. Chivotul nu îi mai însoţeşte la această a doua traversare. El rămâne în Canaan. Ne-am putea întreba: Ce trebuia ei să facă? Familii­le lor se aflau de cealaltă parte. Versetul 19 din cap. 22 dovedeşte că era încă timp să le facă să vină în ţară. De altfel, nu a spus Domnul Isus: „Cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine …“? (Matei 10.37).

Vai, mulţi tineri creştini au început bine, au luptat bine şi apoi s-au depărtat de Domnul precum şi de poporul lui Dumnezeu. Şi adesea aceasta s-a întâmplat din cauza unui cămin pe care şi l-au întemeiat după gândurile lor, fără să respecte cerinţele de drept ale lui Dumnezeu. Parcă auzim trista întrebare pe care le-a   pus-o Domnul ucenicilor Săi: „Şi voi vreţi să plecaţi?“ (Ioan 6.67). Cititorule, dacă ţi s-ar pune astăzi aceeaşi întrebare, vei răspunde tu la fel ca uceni­cul Său, Petru?

 

26 Decembrie

Iosua

22.7-20

 

„Împărţiţi prada cu fraţii voştri“, le-a poruncit Iosua celor care plecau (v. 8). Când este vorba de adevăruri biblice sau de experienţe creş­ti­ne, Domnul ne invită să le facem parte şi altora de bogăţiile spirituale strânse în ţara promisiunii. Aşa cum aceşti bărbaţi puteau să le povestească familiilor lor despre memorabila traversare a Iordanului şi despre strălucitele victorii ale lui Iosua, un copil al lui Dumnezeu va vorbi cu plăcere despre „minunile“ împlinite de Domnul pentru el sau desco­perite în Cuvântul Său (cap. 3.5).

La despărţire, luptătorii din Ruben, Gad şi Manase zidesc lângă Iordan „un altar măreţ la înfăţişare“. Fraţii lor din celelalte seminţii se îngrijorează imediat, gata să intervină. Ce semnifică acest act? O sfidare a DOMNULUI? O proclamaţie de in­depen­­denţă? Orice explicaţii s-ar da, iată o primă dificultate care nu ar fi apărut dacă aceste seminţii ar fi intrat în Canaan.

Cercetarea este condusă de Fineas, preot care îşi arătase zelul într-un alt moment critic al istoriei poporului Domnului. Gelos cu gelozia DOMNULUI (Numeri 25.11), el împleteşte dragostea pentru Dumnezeu cu dragostea de fraţi. Două sentimente care sunt de altfel inseparabile! (1 Ioan 4.20, 21).

 

 

Iosua

22.21-34

27 Decembrie

 

Fiii lui Ruben, Gad şi Manase îşi explică intenţiile, iar sinceritatea lor este recunoscută de fraţii lor. La ce servea acest altar impunător? Nu exista lân­gă Iordan un monument mult mai reprezen­tativ, mormanul de douăsprezece pietre, simbol al uni­tăţii poporului în poziţia sa cerească (Iosua 4)? Dar, cu siguranţă, aceste două seminţii şi jumătate îşi pierduseră (ca atât de mulţi creştini) plinătatea bucuriei pen­tru privilegiile lor. În creştinătate s-au ridi­cat multe „altare“ care izbesc pri­virile. Înălţate după imaginaţia omului, în loc să mărturisească unitatea Bisericii, ele îi proclamă mai degrabă divizările. Şi dreapta indignare a celor nouă seminţii şi jumă­tate ne arată cât de „în serios“ trebuie luată dez­bi­na­rea poporului lui Dumnezeu. Insti­tuirea şi prezentarea unor principii măreţe, chiar dacă sunt conform Scrip­turii, nu vor înlocui realitatea bucuriilor din „ţară“.

Credinciosul care a experimentat aceste bu­curii nu este întotdeauna în măsură să dea altora multe explicaţii. Dar poate să-i invite: „Veniţi şi vedeţi“ (Ioan 1.39, 46). „Dacă aţi gustat, în adevăr, că Dom­nul este bun“, spune apostolul Petru, „de El apropiindu-vă… sunteţi zidiţi o casă spirituală …“  (1 Pe­tru 2.3-5).

 

 

28 Decembrie

Iosua

23.1-11

 

La rândul său, Iosua îşi sfârşeşte ca­riera. „Fiţi deci curajoşi, ca să păziţi şi să faceţi tot ce este scris …“, le spune el căpeteniilor poporului (v. 6). Era cuvântul pe care DOMNUL i-l spusese la început (1.7), ceea ce Moise repetase de multe ori. Şi astăzi avem nevoie de această învăţătură. Mulţi găsesc Evanghelia ve­che, demodată; doresc „să-şi gâdile urechile“ cu noutăţi
(2 Timotei 4.3). Să mulţumim Domnu­lui că ne-a dat slujitori care nu obosesc repetând aceleaşi adevăruri şi aceleaşi îndemnuri. „Să vă scriu aceleaşi lucruri, mie     nu-mi este greu − le spune Pavel filipenilor − iar vouă vă este de folos“ (Filipeni 3.1). Cât despre noi, să nu obosim să le ascultăm!

Pomenind numele dumnezeilor naţiunilor, se face un prim pas spre a jura pe ei, apoi spre a le sluji, în sfârşit pentru a se prosterna înain­tea lor (v. 7). Iată pentru ce epistola către Efe­seni ne îndeamnă nici să nu fie pomenite aceste lucruri necurate, nebune şi necuviin­cioase ale lumii, „cum se cuvine unor sfinţi“ (Ef. 5.3, 4).

Poate că nu suntem întotdeauna destul de atenţi la lim­ba noas­tră. Fie ca ea să ne facă să fim recunoscuţi de alţii ca fiind ucenici ai lui Isus! (Matei 26.73 în contrast cu v. 74).

 

 

Iosua

23.12-16; 24.1-5

29 Decembrie

 

Prin gura lui Iosua, DOMNUL îi avertizează pe conducătorii poporului cu privire la consecinţele dezastruoase ale celor care merg înapoi: „pentru că dacă veţi da înapoi în vreun fel …“ (v. 12). Iar în v. 13, mai multe imagini sugerează pericolele care îi ameninţă inevitabil pe cei care mondenizează (care merg înainte, după lume). Laţul începe prin a te face să cazi; cursa prinde şi reţine; biciul este marca servituţii. În final, spinii în ochi: aceştia sunt cruda orbire. Aşadar Samson, prins în cursă, îşi va pierde, unul după altul, nazireatul, puterea, libertatea, vederea şi viaţa.

În cap. 24, Iosua convoacă întreg Israelul şi începe prin a le aminti de marile momente ale istoriei lor. Pentru aceasta este necesar să se întoarcă în trecutul îndepărtat, dar nu numai pentru a-l pomeni măgulitor pe Avraam, de care Israel îşi amintea cu plăcere (Ioan 8. 33, 39), ci va trebui să se întoarcă până la tatăl acestuia, la Terah, cel care slujise idolilor. Iosua vrea să le spună prin aceasta: idolatria nu este numai caracteristica rămăşiţei care vă însoţeşte; ea este în firea voastră. Voi nu sunteţi mai buni decât ceilalţi. Încă o dată vom lăsa să vorbească epistola către Efeseni: „Voi eraţi morţi în greşelile şi păcatele voastre, în care aţi umblat odinioară, potrivit veacului lumii acesteia … şi eram, din fire, copii ai mâniei, ca şi ceilalţi“ (Efeseni 2.1-3).

30 Decembrie

Iosua

24.6-15

 

Dacă ne-am recunoscut printre aceşti mizerabili întâlniţi „dincolo de râu“, slujind idolilor acestei lumi, acum recitim şi admirăm ce a făcut pentru ai Săi Dumnezeul „care este bogat în îndurare“ (Efeseni 2.4…). Pentru că vom sonda profunzimile harului lui Dumnezeu numai în măsura în care vom înţelege la ce punct aveam nevoie de el.

Mesajul de rămas-bun al lui Iosua faţă de popor ne face să ne gândim la cel al lui Pavel către bătrânii din adu­narea din Efes (Fapte 20.17 …). Apostolul credincios aminteşte şi el de harul şi de puterea lui Dumne­zeu care dau o moştenire tuturor sfinţilor (Fapte 20. 32). El subliniază responsabili­tatea ce de­cur­ge din aceasta şi îndeamnă să ia seama, să vegheze … (Fapte 20.28, 31). Şi poate invoca propriul său ex­emplu: el l-a servit pe Domnul (v. 19) şi n-a avut altă dorinţă decât să sfârşească lucrarea primită de la El (v. 24). Aceasta este şi concluzia lui Iosua. Slujba sa pare încheiată. Cu toate acestea, el declară dintr-o neclintită decizie a inimii: „eu şi casa mea vom sluji Domnului“. Iosua vorbeşte în numele familiei sale.

Oare acest „eu şi casa mea vom sluji“ nu răspunde într-o manieră cu totul naturală la „vei fi mântuit tu şi casa ta“ din Fapte 16.31? Credinciosul şi cei din casa lui sunt mântuiţi pentru a sluji.

Iosua

24.16-33

31 Decembrie

 

La îndemnul lui Iosua, potrivit cu exemplul pe care el îl dă în mod personal, Israel răspunde printr-o promptă declaraţie de credin­ţă. Se angajează să slujească DOMNULUI. Dar numai bunele intenţii nu sunt suficiente. Şi v. 16 arată orbirea lor, pentru că dumnezeii străini sunt încă acolo (v. 23), de vreme ce Iosua este obligat să le spună până într-atât că în felul acesta se găsesc: „nu veţi putea sluji DOMNULUI“ (v. 19). „Nici un rob nu poate sluji la doi stăpâni“, confirmă Domnul (Luca 16.13).

Bunele intenţii ale lui Israel vor rezista cât timp vor fi conducători evlavioşi: Iosua, Eleazar, Fineas, … (compară cu 2 Cronici 24.2). Este ocazia să ne întrebăm încă o dată: Suntem noi alipiţi de Hristos Domnul printr‑o credinţă vie şi personală? Sau ne mulţumim cu atât, la a urma chemarea şi exemplul celor care ne-au învă­ţat? În acest caz, ce vom face când ei ne vor părăsi?

Iosua îşi încheie alergarea. Conducător credincios, el a umblat în deşert umblarea credinţei. A luptat apoi lupta credinţei. Am recunoscut în el câteva trăsături ale marelui Conducător, ale Învingătorului lumii, ale Căpe­teniei şi Desăvârşitorului credinţei. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne înveţe, în umblare ca şi în luptă, să privim ţintă la Isus (Evrei 12.2).