Introducere

Dar, pe când mergeau ele să cumpere, a venit mirele; şi cele care erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa a fost închisă … Vegheaţi deci, pentru că nu ştiţi ziua, nici ceasul.

               Matei 25.10,13

Nunta Mielului a venit şi soţia Lui s‑a pregătit.

               Apocalipsa 19.7

Da, Domnul este aproape. Curând vom auzi chemarea mult aşteptată: „Suie‑te aici!“. Cât de curând va fi aceasta? Nu ştim. Avem însă nădejdea că toţi cititorii noştri aşteaptă cu bucurie momentul când se va auzi glasul Mirelui şi vor merge împreună cu El la nuntă.

Fie ca niciunul să nu se trezească în faţa unei uşi închise şi să nu audă acele cuvinte cumplite: „Nu vă cunosc“!

Sunt mulţi oameni implicaţi în pregătirea unui calendar. Unii selectează porţiuni din scrierile unor fraţi care au plecat de mult la Domnul. Alţii scriu ei înşişi pagini pentru calendar. Apoi fiecare porţiune trebuie editată, verificată şi corectată, după care i se atribuie o anumită dată din an. După aceasta, trebuie pregătită coperta şi găsită o tipografie. În cele din urmă, calendarul este distribuit. Mulţumirile noastre se îndreaptă către fiecare dintre cei care contribuie la realizarea lui; cei mai mulţi lucrează voluntar, cu dorinţa ca aceste pagini să fie o binecuvântare pentru multe suflete de pe întreg pământul.

Rugăciunea noastră este ca Domnul să folosească acest calendar pentru gloria Sa şi pentru zidirea celor credincioşi.

Editori: Jacob Redekop, John van Dijk, Eugene P. Vedder Jr.

Joi                            1                  Ianuarie

Şi Domnul le-a vorbit lui Moise şi lui Aaron în ţara Egiptului, zicând: „Această lună va fi pentru voi începutul lunilor; ea va fi pentru voi întâia lună a anului“.

               Exod 12.1,2

Modul în care împarte şi socoteşte omul timpul nu are nicio importanţă pentru Dumnezeu. Chiar şi în privinţa poporului Său pământesc, adevărata lor istorie începe odată cu răscumpărarea lor din Egipt. Istoria lor de până atunci se încheia odată cu sacrificarea mielului pascal; iar de atunci, aflându-se sub acţiunea eficace a sângelui preţios, trebuia să înceapă o viaţă nouă, ca răscumpăraţi ai lui Dumnezeu. Legăturile lor cu trecutul trebuiau întrerupte cu desăvârşire; ei aveau să iasă din ţara Egiptului ca şi ceată de pelerini ai lui Dumnezeu călătorind spre ţara moştenirii lor, spre Canaan. Multe necazuri, împotriviri şi lupte urmau să le stea înainte, dar ţinta sau sfârşitul călătoriei lor le era deja asigurat; Dumnezeu Se îngrijise de aceasta în locul lor, pentru că-i alesese să fie poporul Său şi dorea să-i binecuvânteze. La fel se întâmplă şi astăzi cu cei credincioşi, poporul ceresc al lui Dumnezeu (Romani 8.30). Nimic nu face sufletul mai statornic decât înţelegerea felului în care lucrează Dumnezeu răscumpărarea poporului Său, conform cu planurile veşnice ale harului Său.

Aşadar, pentru noi, adevăratul început al unui nou an se află în strânsă legătură cu primirea noastră înaintea lui Dumnezeu, pe baza sângelui preţios al lui Hristos. Sângele vorbeşte despre faptul că viaţa lui Hristos a fost aşezată sub pedeapsa judecăţii lui Dumnezeu, şi aceasta este mărturia eternă a judecăţii drepte a lui Dumnezeu asupra păcatului. Judecata a primit-o din cauza noastră, căci noi ne aflam sub pedeapsă; Hristos a purtat în locul nostru judecata şi astfel a luat asupra Lui şi a împlinit întreaga noastră responsabilitate înaintea lui Dumnezeu. Astfel a îndepărtat El dezonoarea Numelui lui Dumnezeu şi a gloriei Lui înaintea întregului Univers. De aceea, toată viaţa noastră din trecut, viaţa de dinainte de a-L cunoaşte pe Hristos ca Mântuitor al nostru personal, viaţa noastră ca oameni responsabili în Adam înaintea lui Dumnezeu s-a încheiat acum în moartea Sa; căci n-am trăit pentru Dumnezeu, ci eram morţi în păcatele noastre până când am trecut de la moarte la viaţă (Ioan 5.24).

Vineri                       2                  Ianuarie

Şi Isus, apropiindu-Se, le-a vorbit, spunând: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ“.

               Matei 28.18

Ce putere are El! La porunca Lui, valurile sunt aduse la tăcere, demonii tremură de groază şi mormântul îşi dă înapoi prada! Prinţul Întunericului are „putere“, dar nu are „toată puterea“; este puternic, dar nu atotputernic; este liber, dar nu să facă tot ce doreşte. El a trebuit să primească permisiunea, pentru a-l putea lovi pe Iov (Iov 1.12; 2.7); slujitorilor săi, demonilor, a trebuit să li se dea voie ca să poată intra în turma de porci (Marcu 5.12,13); el a „cerut“ să-l poată cerne pe Petru ca pe grâu (Luca 22.31), dar Domnul a intervenit şi a mijlocit pentru ucenicul Său!

Cât de adesea nu rămâne nimic nici între tine şi Satan care să-l oprească pe vrăjmaş, în afară de harul Domnului Isus! Cheia lui Satan se potriveşte bine cu încuietoarea inimii tale încăpăţânate, dar Unul mai puternic decât el îl opreşte şi îl ţine afară. Puterea împotrivitorului suflă şi încearcă să înteţească flacăra încercării, dar atotputernicia Domnului o stinge. Simţi oare chiar acum puterea unei ispite din lăuntru sau din afară? Priveşte la Cel care are puterea să lucreze ca harul Său să-ţi fie de ajuns în încercare. El, Cel care are puterea absolută, o uneşte cu blândeţea şi Îşi conduce plin de milă oile slabe, obosite şi împovărate. Nimic nu este prea mare sau prea nesemnificativ în ochii Lui!

Interesele noastre, prezente sau viitoare, nu ar putea fi păstrate în mai deplină siguranţă decât se află ele acum în mâinile Sale. Aşadar, putem să ne bucurăm nespus de mult de compasiunea şi de înţelegerea pe care El le manifestă faţă de noi în umanitatea Sa şi să ne sprijinim pe atotputernicia Dumnezeirii Lui. Putem să ne odihnim plini de încredere pe înţelepciunea sigură cu care rezolvă El toate lucrurile din viaţa noastră, chiar dacă adesea căile Lui de a lucra sunt aşa de diferite de calea noastră, de modul în care am fi rezolvat noi problema. Calea Lui sau felul Lui de a lucra va fi întotdeauna cel mai bun!

Dragostea Sa nemăsurată, puterea Sa nemărginită şi infinita Lui înţelepciune sunt garanţii de neclătinat că scopurile Sale vor fi duse la îndeplinire. Promisiunile Lui nu vor cădea niciodată!

J. R. Macduff

Sâmbătă                  3                  Ianuarie

Ezra îşi îndreptase inima să caute legea Domnului şi s-o împlinească şi să înveţe în Israel rânduieli şi judecăţi.

               Ezra 7.10

Avem aici exemplul minunat şi binecuvântat al unui om al lui Dumnezeu, care era nu numai un cărturar, ci un „cărturar priceput în legea lui Moise“. El îşi găsea desfătarea în Cuvântul lui Dumnezeu. Iată trei paşi pe care trebuie să-i facem şi noi cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu:

1. Să căutăm Cuvântul lui Dumnezeu. Mai întâi Ezra şi-a îndreptat inima ca să caute legea Domnului. Atâţia oameni din ziua de astăzi nu doresc să caute să cunoască mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia se află cu uşurinţă la îndemâna oricui, dar primul pas este să o căutăm şi să vedem ce vrea să ne vorbească Dumnezeu. În 2 Cronici 34.3 găsim exemplul minunat al lui Iosia, care a început să-L caute pe Dumnezeul lui David, tatăl său. Asemenea lui Ezra, lui Iosia, să căutăm şi noi întâi de toate Cuvântul lui Dumnezeu.

2. Să facem ce ne spune El. Acesta este următorul pas. După ce căutăm Cuvântul lui Dumnezeu şi înţelegem ce vrea Dumnezeu să ne spună fiecăruia în parte, trebuie să şi practicăm ceea ce am înţeles. Este bine să citim şi să învăţăm; să citim chiar şi comentarii asupra textelor din Biblie şi să le împărtăşim în strângerile noastre, dar să fim „împlinitori ai Cuvântului şi nu numai ascultători, înşelându-ne pe noi înşine“ (Iacov 1.22). A împlini Cuvântul înseamnă a-L pune în practică şi a arăta în exterior ceea ce credem şi în cine credem. Şi din nou zic, este bine să auzim Cuvântul lui Dumnezeu, dar ascultarea trebuie să fie urmată de înfăptuire.

3. Să învăţăm. Mai întâi trebuie să învăţăm noi Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca apoi să-i putem învăţa pe alţii. Învăţătura este o problemă foarte serioasă; înainte de a-i putea învăţa sau îndemna pe alţii, trebuie ca noi să punem în practică aceste lucruri. Domnul nostru Isus este pentru noi exemplul minunat al Celui care a trăit ca să împlinească voia lui Dumnezeu şi care apoi i-a învăţat pe oameni Cuvântul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel este un alt exemplu. El a trăit în viaţa sa practică după voia lui Dumnezeu şi apoi a fost în stare să-l înveţe şi să-l îndemne pe Timotei.

Aceştia sunt câţiva paşi simpli, dar pot constitui o provocare pentru noi în viaţa noastră de zi cu zi. Domnul să ne ajute ca zilnic, neîncetat, să dorim Cuvântul lui Dumnezeu, să căutăm să-l împlinim şi apoi să ne putem îndemna şi învăţa unii pe alţii.

P. Tadros

Duminică                 4                  Ianuarie

Iuda, rob al lui Isus Hristos şi frate al lui Iacov, către cei chemaţi, preaiubiţi în Dumnezeu Tatăl şi păstraţi în Isus Hristos: Îndurare vouă şi pace şi dragoste să vă fie înmulţite!

               Iuda 1

Epistola lui Iuda ne-a fost lăsată ca să ne avertizeze cu privire la falşii învăţători care caută să-i inducă în eroare şi să-i rănească pe credincioşi, ţinându-i pe creştinii de nume în întuneric. Dar, înainte de a ne descrie felul lor de a fi, modul lor de comportare şi tinta lor, Duhul Sfânt ne aduce aminte cine suntem noi. Este deosebit de important ca cel credincios să-şi cunoască poziţia înaintea lui Dumnezeu, pentru că aceasta îi dă statornicie şi încredere. De aceea, Iuda menţionează aici, la începutul epistolei sale, trei aspecte care-i caracterizează pe cei credincioşi cu adevărat.

1. Ei sunt „cei chemaţi“ şi, pe cei pe care i-a chemat, Dumnezeu i-a şi îndreptăţit, iar pe cei pe care i-a îndreptăţit, i-a şi slăvit. Chemarea noastră n-a fost o simplă întâmplare sau un accident, ci este parte esenţială din planul divin făurit de Dumnezeu din veşnicie. Este o „chemare cereasc㓠(Evrei 3.1), o „chemare sfânt㓠(2 Timotei 1.9) şi o „chemare înalt㓠sau o „chemare de sus“ (Filipeni 3.14).

2. Cei credincioşi sunt „preaiubiţi în Dumnezeu Tatăl“. „Dumnezeu Îşi arată propria Lui dragoste faţă de noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi“ (Romani 5.8). Într-adevăr, ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să fim numiţi copii ai lui Dumnezeu! (1 Ioan 3.1).

3. De asemenea, cei credincioşi sunt „păstraţi în Isus Hristos“, Cel care a promis că niciuna din oile Sale nu va pieri vreodată şi că nici nu va putea fi smulsă din mâna Sa (Ioan 10.27,28). Cei credincioşi sunt păstraţi prin puterea lui Dumnezeu (1 Petru 1.5)!

Chemaţi. Preaiubiţi. Păstraţi. „Ce vom spune deci faţă de aceste lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?“ (Romani 8.31).

A. M. Behnam

Iubirea suverană-a Ta a căutat pe cei pierduţi;

Prin Fiul Tău Tu ai lucrat să fim aduşi în pacea Ta.

Şi-acum, ca fii ai Tăi iubiţi, cu-ncredere înaintăm

Spre locul pregătit de El, de-al nostru Domn, Isus Hristos.

Luni                          5                  Ianuarie

Ştiu lucrările tale şi osteneala ta şi răbdarea ta şi că nu-i poţi suporta pe cei răi; şi i-ai pus la încercare pe cei care îşi zic ei înşişi apostoli şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi; şi ai răbdare şi ai suferit pentru Numele Meu şi n-ai obosit; dar am împotriva ta că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.

               Apocalipsa 2.2‑4

Nu este oare deosebit de trist că în această biserică din Efes, despre care Domnul Isus are atâtea cuvinte de laudă, a fost nevoit să-şi încheie mesajul de recomandare cu trista remarcă: „Dar am ceva împotriva ta, că ţi-ai părăsit dragostea dintâi“? Observaţi că Domnul nu spune că şi-ar fi pierdut această dragoste, ci că au părăsit-o. Dacă am vedea în oricare strângere a sfinţilor aceste calităţi şi însuşiri evlavioase pe care Domnul le laudă aici la efeseni, n-am fi mulţumiţi cu aceasta? Nici nu ne-am închipui c-ar putea să existe vreo lipsă în dragostea lor faţă de Domnul! Dar El pătrunde mult mai adânc decât putem vedea noi.

Să ne cercetăm pe noi înşine! Avem noi astăzi aceeaşi afecţiune arzătoare pentru Domnul Isus pe care o aveam altădată? Când am crezut întâia oară în El ca Salvator al nostru personal, nu cunoşteam Cuvântul Său la fel de bine ca acum; şi totuşi, dragostea noastră pentru Domnul era aşa de mare, încât nu părea c-o vom părăsi vreodată. Dragostea dintâi nu înseamnă neapărat prima din punct de vedere temporal, ci mai degrabă dragostea de cea mai bună calitate.

Cu siguranţă, trebuie să iubim Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să iubim evanghelia şi sufletele care sunt atât de preţioase. Dar dragostea pentru Domnul Isus trebuie să fie, fără îndoială, cea dintâi şi cea mai importantă din viaţa noastră. Doar El poate percepe dacă am părăsit această dragoste sau nu. Atunci când văd pe cineva lucrând pentru Domnul, cei din jur presupun că acea persoană are, cu siguranţă, dragostea dintâi, dar fie ca noi să punem tot mai mult la inimă Cuvântul Lui şi să ne ataşăm tot mai mult de El.

L. M. Grant

Al meu eşti, Isuse: ce mult Te iubesc!

A lumii plăcere eu n-o mai doresc.

Tu eşti Salvatorul şi Îţi mulţumesc.

De-aceea, Isuse, nespus Te iubesc!

Marţi                        6                  Ianuarie

Atunci Moise şi fiii lui Israel au cântat Domnului această cântare … „Voi cânta Domnului, pentru că este foarte înălţat. A aruncat în mare pe cal şi pe călăreţul lui“.

               Exod 15.1

Şi Moise a spus … cuvintele cântării acesteia … „Daţi glorie Dumnezeului nostru. El este Stânca, lucrarea Sa este desăvârşită, pentru că toate căile Lui sunt drepte“.

               Deuteronom 31.30; 32.3,4

Prima cântare a lui Moise proclamă biruinţa câştigată de Dumnezeu prin eliberarea poporului Său din robie şi din mâna vrăjmaşilor. Cea de-a doua cântare preamăreşte credincioşia şi bunătatea Sa, pe care Şi le-a manifestat în mijlocul poporului Său, care s-a dovedit neascultător şi necredincios.

În prima cântare vedem imaginea vrăjmaşului nostru înfrânt, căci Hristos a trecut „prin moarte ca să-l desfiinţeze pe cel care are puterea morţii, adică pe diavolul“ (Evrei 2.14). Când îi vom vedea pe vrăjmaşii noştri, pe diavol şi pe îngerii săi, aruncaţi în iad, iar noi înşine vom fi fost înviaţi împreună cu Hristos, atunci ne vom bucura deplin şi noi în Domnul. Cu cât percepem mai clar harul lui Dumnezeu, cu atât mai plină de înţelepciune şi de adorare va fi lauda noastră.

În cea de-a doua cântare, Dumnezeu este preamărit pentru lucrarea perfectă pe care a împlinit-o şi pentru toată credincioşia pe care ne-a arătat-o. Dar poporul s-a stricat; s-au depărtat de calea Lui şi L-au uitat! Nu vedem şi noi în această istorie atât de mult din propria noastră viaţă, când ne mândrim cu poziţia în care am fost puşi înaintea lui Dumnezeu şi rătăcim departe de Cel care ne-a pus în această poziţie şi de adevărurile spirituale de care El ne-a făcut parte, ajungând să ne înălţăm pe noi înşine pentru ceea ce a făcut Hristos?

Toate lucrurile se îndreaptă cu repeziciune spre acea clipă minunată când Dumnezeu va fi cu adevărat glorificat şi înălţat, când se va vedea cât de perfecte au fost căile prin care El a lucrat cu poporul Său. El Se va arăta atunci în toată slava Sa, care nu va mai putea fi pătată de ruşinea nesăbuinţelor şi a rătăcirilor noastre. Nimic nu va mai putea atunci să mânjească sau să întunece slava Sa!

S. W. Gandy

Vom fi cu Tine pentru veşnicii

În Casa Tatălui slăvită,

Cu ceru-ntreg în sfinte armonii

Cântându-Ţi slava nesfârşită.

Miercuri                    7                  Ianuarie

Începutul cuvântului Domnului prin Osea. Şi Domnul a zis lui Osea: „Du-te, ia-ţi o soţie curvă şi copii din curvie, pentru că ţara s-a dedat în totul adulterului, departe de Domnul“. Şi el a mers şi a luat pe Gomer, fiica lui Diblaim; şi ea a rămas însărcinată şi i-a născut un fiu.

               Osea 1.2,3

Profeţii şi profeţiile lor – Osea

Pe mulţi dintre profeţii Săi, Dumnezeu i-a îndrumat nu numai să prezinte prin viu grai poporului Cuvântul Său, ci şi să demonstreze lecţii prin propria lor trăire – o misiune grea. Lui Osea i-a fost încredinţată o astfel de sarcină neplăcută. Pentru a ilustra afecţiunea pe care o purta poporului Israel, Dumnezeu a recurs adesea la legătura de căsătorie. Aşadar, pentru a exprima mai convingător necredincioşia de care a dat dovadă Israel faţă de El prin idolatrie, Dumnezeu i-a cerut prorocului Său să se căsătorească cu o femeie imorală, care avea să-i fie necredincioasă.

De la această femeie, Gomer, a avut un fiu, Izreel; o fiică, Lo-Ruhama; şi încă un fiu, Lo-Ami. Dumnezeu i-a spus ce nume să le pună copiilor şi i-a explicat şi semnificaţia lor. Izreel trebuia să le amintească faptul că Dumnezeu avea să răzbune vărsările de sânge ale lui Iehu, pe care le-a făcut atunci când a distrus tot ce a avut legătură cu Ahab în Izreel. Această profeţie i-a fost dată lui Osea pe când Israel se afla, din punct de vedere omenesc, într-un moment de culme a istoriei lui, sub Ieroboam II, strănepotul lui Iehu, împăratul care a domnit cea mai lungă perioadă în Israel. Lo-Ruhama înseamn㠄cea fără îndurare“ şi Lo-Ami înseamn㠄nu-i poporul Meu“, ambele fiind expresii vii ale judecăţii pe care o va aduce Dumnezeu asupra poporului Său.

Ce frământare şi ce durere trebuie să fi fost în inima lui Osea, omul evlavios, văzând adulterul lui Gomer şi privind la judecata care avea să vină asupra ei şi asupra copiilor ei! Cum a putut Dumnezeu să ceară un asemenea lucru de la el! Cu cât mai adâncă a fost însă durerea lui Dumnezeu de-a lungul secolelor de necredincioşie a poporului Israel, durere cauzată de idolatria în care au continuat să trăiască, în ciuda grijii pline de dragoste pe care El n-a încetat niciodată să le-o arate! Cum răspundem noi la dragostea Sa? Îl întristăm prin mersul nostru, sau căutăm să-I aducem bucurie inimii Sale?

E. P. Vedder, Jr.

Joi                            8                  Ianuarie

Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea … ca să-Şi prezinte Lui Însuşi Adunarea glorioasă, neavând pată sau zbârcitură sau ceva de felul acestora, ci ca să fie sfântă şi fără cusur.

               Efeseni 5.25,27

Adunarea este Mireasa lui Hristos, obiectul dragostei Sale şi a desfătării Sale. Oricine este mântuit face parte din Mireasa lui Hristos.

În Vechiul Testament o vedem pe Rut ca exemplu care îi ilustrează pe cei necredincioşi salvaţi prin har şi formând în mod colectiv Mireasa lui Hristos. Ea era o moabită şi deci, ca şi noi, străină faţă de Dumnezeu. Ajunge în ogorul lui Boaz, aşa cum şi noi, necredincioşi fiind, am fost conduşi de Duhul Sfânt la Hristos. Şi cum a întâmpinat-o Boaz! Este însetată? Lăsaţi-o să bea! Îi este foame? Lăsaţi-o să mănânce! La fel şi noi, cât de bineveniţi suntem când venim la Hristos! Eşti însetat? Eşti binevenit la apa vieţii! Eşti flămând? Eşti binevenit să iei din pâinea vieţii! Venind la Boaz, Rut, o străină şi o păgână, a fost făcută mireasa lui iubită şi a primit un loc de onoare. N-a lucrat şi Hristos cu noi în acelaşi fel?

Nu a fost decât o singură Rut şi nu este decât o singură Biserică; un singur trup; o singură mireasă. Înseamnă aceasta oare că toţi cei credincioşi trebuie să părăsească diferitele grupări creştine ca să formeze acea singură Biserică adevărată? Mulţi au gândit aşa, dar este o concepţie total greşită şi nescripturistică. În Corint exista mult faliment; răutate şi diviziuni la tot pasul; şi totuşi vedem că apostolul pune accentul în scrierile către ei pe adevărul că toţi cei credincioşi sunt botezaţi de Duhul Sfânt într-un singur trup. În astfel de condiţii, când mărturia exterioară este în faliment, cum vedem că se întâmplă şi în ziua de astăzi, ce le putem spune copiilor lui Dumnezeu să facă?

Cei credincioşi nu trebuie să rămână în părtăşie cu răul, ci să se despartă de el şi s㠄urmărească dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, cu cei care-L cheamă pe Domnul dintr-o inimă curat㓠(2 Timotei 2.22). Aici vedem atât de clar calea pe care trebuie s-o urmeze credinciosul ascultător de voia Domnului!

C. Stanley

Vineri                       9                  Ianuarie

El, care, în adevăr, nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui, de asemenea, toate împreună cu El?

               Romani 8.32

Lui Dumnezeu Îi pasă, într-adevăr, de noi! Acea dragoste care L-a dat pe Domnul Isus să fie răstignit pe cruce pentru noi este inepuizabilă! Gândiţi-vă numai la aceste cuvinte: „Chiar perii capului vostru, toţi sunt număraţi“ (Luca 12.7). Ne gândim noi oare la firele de păr care ne cad de pe cap? El Se gândeşte! Ce remediu potrivit găsim aici pentru îngrijorările noastre! Ştiind cât de binecuvântaţi suntem şi ce mult Se îngrijeşte Domnul de noi, cât de mult greşim faţă de El, Cel care ne-a răscumpărat cu atâta dragoste, când avem chiar şi cea mai mică îndoială în legătură cu grija şi cu preocuparea Lui faţă de noi!

Domnul ne mustră pentru neîncrederea noastră în purtarea Lui de grijă atunci când ne îngrijorăm cu privire la ce vom mânca sau ce vom bea sau cu ce ne vom îmbrăca, spunându-ne: „Deci nu vă îngrijoraţi … pentru că Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi nevoie de toate acestea“ (Matei 6.31,32). Apoi Domnul ne arată remediul pentru îngrijorările şi necazurile noastre, îndemnându-ne: „Căutaţi dar întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea vi se vor da pe deasupra“ (vers. 33).

Cineva ar putea totuşi să zică: «Ei bine, deşi cunosc toate aceste lucruri, ele parcă nu au asupra mea puterea pe care ar trebui s-o aibă. Ştiu că este ceva nebunesc şi greşit să mă frământ, dar nu pot să nu fiu îngrijorat şi apăsat de probleme». Răspunsul pe care trebuie să-l dăm unor astfel de persoane este unul direct: «Cauţi tu întâi de toate prosperitatea Împărăţiei lui Dumnezeu? Cauţi tu triumful dreptăţii Sale? Vrei tu cu toată inima şi cu sinceritate să-L cunoşti pe Dumnezeu şi să-L slăveşti prin viaţa ta?». Dacă cineva este preocupat de cum ar putea câştiga mai mulţi bani, de cum ar putea dobândi o poziţie în lume sau de cum s-ar putea înălţa mai mult, în orice fel, atunci va fi copleşit de teamă şi de griji; acestea vor apărea dintr-o dată.

Nu-l lăsa pe Satan să te înşele şi să-ţi alunge adevărata odihnă şi bucurie! Soluţia pentru a învinge este una clară: „Căutaţi dar întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui“.

F. W. Grant

Speranţa Tu ne-o întăreşti când vezi că ea slăbeşte

Şi-n dragostea Ta către noi, nimic nu Te opreşte.

Căci bunătatea Ta oricând cu mult mai mult întrece

Tot ce gândim sau îndrăznim la Tine să aducem.

Sâmbătă                10                Ianuarie

Atunci cei care se temeau de Domnul vorbeau adesea unul cu altul; şi Domnul a ascultat … şi o carte de aducere-aminte a fost scrisă înaintea Lui pentru cei care se temeau de Domnul şi se gândeau la Numele Lui.

               Maleahi 3.16

Găsim aici rămăşiţa credincioasă, împrăştiată printre oameni care se încredeau în propria lor dreptate. Ce frumoase trăsături îi caracterizează pe aceşti oameni care au rămas cu adevărat devotaţi Domnului: 1. „Se temeau de Domnul“, 2. „Vorbeau adesea unul cu altul“ şi 3. „Se gândeau la Numele Lui“! El singur era subiectul gândurilor şi al cugetărilor lor.

Se temeau de Domnul. Dacă vrem să fim ca această rămăşiţă, va trebui să ne temem de Domnul cu o teamă sfântă, cum se cuvine caracterului Său sfânt, şi care se manifestă prin ascultare faţă de Cuvântul Său. El singur trebuie să fie Obiectul inimilor noastre, speranţa noastră, refugiul nostru, sprijinul şi ajutorul nostru în mijlocul confuziei şi răului de care suntem înconjuraţi.

Vorbeau adesea unul cu altul. Asemeni lor, şi noi ar trebui să fim atraşi într-o fericită şi sfântă comuniune, care să se manifeste în interesele noastre, în afecţiunile noastre şi în nevoile cu care ne confruntăm. Într-o astfel de comuniune, temerea noastră de Domnul ar fi încurajată şi sprijinită. Este minunat să observăm cum cei care au gândul Domnului sunt cu atât mai aproape atraşi unii faţă de alţii, cu cât răutatea şi corupţia din mijlocul lumii religioase creşte. Într-adevăr, cu cât Satan îşi exercită mai mult puterea, cu atât ei sunt conduşi să stea mai mult împreună, să se apropie mai mult unul de altul.

Se gândeau la Numele Lui. Numele Domnului cuprinde în înţelesul său întreg adevărul despre ce este El. Astfel, de numele „Domnul Isus Hristos“ se leagă semnificaţia tuturor termenilor care îl compun: „Domn“, „Isus“ şi „Hristos“. A ne gândi la Numele Său înseamnă deopotrivă a fi gata să ţinem cu tărie tot adevărul care ne-a fost încredinţat, să apărăm sfinţenia Numelui Său, să afirmăm cu tărie autoritatea şi supremaţia Sa, să-I dăm locul care I se cuvine în mijlocul nostru.

Iahve, Domnul, este Cel pe care se sprijinea întotdeauna nădejdea rămăşiţei şi Cel care putea să satisfacă orice dorinţă a inimii lor. Fie ca şi Hristos să fie un astfel de Domn pentru noi azi.

E. Dennett

Duminică               11                Ianuarie

Şi Samson şi tatăl său şi mama sa au coborât … şi au venit la viile din Timna. Şi, iată, un leu tânăr răcnea în calea lui. Şi Duhul Domnului a venit peste el; şi el l-a sfâşiat cum se sfâşie un ied şi nu era nimic în mâna lui.

               Judecători 14.5,6

Pe tot cuprinsul Vechiului Testament găsim pasaje care ne aduc înaintea inimilor imagini ale lui Hristos, imagini ale morţii şi ale biruinţei Sale triumfătoare prin înviere. Aceste ilustraţii ne aduc o mare mângâiere, căci vedem încă o dată că lucrarea a fost încheiată. Nu mai este nimic de adăugat la ea, nimic care să trebuiască să fie făcut pentru înlăturarea păcatelor noastre sau pentru a ne deschide calea şi a ne da dreptul să intrăm în glorie. Avem de-a face cu o Persoană care a suferit pentru păcat: El, Cel Drept, a suferit pentru noi, cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. Putem avea părtăşie cu acest Mântuitor victorios şi, prin credinţă, putem fi învingători în urma Lui. Prin biruinţele pe care El le-a câştigat deja, putem spune şi noi, cu înflăcărare: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!“

În versetele care ne stau înainte îl putem observa pe Samson călătorind spre viile din Timna, iar când ajunge acolo, vedem cum un leu îi iese înainte răcnind. La fel a fost şi când a venit Domnul Isus în lume; l-a găsit pe Satan stăpânind şi ieşindu-I în întâmpinare ca un leu răcnind. Cât de viclean a fost planul său de a-L omorî pe copilaşul Isus, punând în gura lui Irod porunca de a fi omorâţi toţi copiii de la doi ani în jos! Cum a încercat el apoi să-L învingă pe Mântuitorul, fie pe faţă, prin ispite, fie pe la spate, prin ura din partea oamenilor!

Dar minunatul Răscumpărător a rămas tare / Şi, ca un miel curat şi fără pată,

Primind săgeţile-arzătoare, /A rezistat până la moarte.

Ni se spune apoi că Duhul Domnului a coborât cu putere peste Samson, care a sfâşiat leul fără să aibă nimic în mână. Domnul Isus nu numai că a rezistat atacurilor lui Satan, dar l-a şi distrus pe cel care avea puterea morţii. El n-a făcut aceasta cu arme omeneşti, căci, atunci când a fost răstignit în slăbiciune, nu avea nimic în mâini. Mâinile şi picioarele I-au fost străpunse. Trecând însă prin moarte şi apoi înviind şi ridicându-Se biruitor din ea, Hristos l-a învins pe Satan şi i-a luat puterea, eliberându-ne de sub puterea morţii. Astăzi, pentru toţi cei ce cred în Fiul lui Dumnezeu, moartea este desfiinţată şi Satan este înfrânt pentru totdeauna.

C. H. Mackintosh

Luni                        12                Ianuarie

Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor: „Învingătorului îi voi da din mana cea ascunsă şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatră, un nume nou scris, pe care nimeni nu-l ştie, decât cel care-l primeşte“.

               Apocalipsa 2.17

În Pergam existau multe învăţături nepotrivite, pe care cei care aveau credinţa adevărată erau chemaţi să le învingă şi să rămână nepătaţi de ele. Erau, mai întâi, cei care ţineau învăţătura lui Balaam. Balac îi ceruse lui Balaam să blesteme pe Israel, dar Dumnezeu a schimbat blestemul în binecuvântare. Nemulţumit de turnura pe care au luat-o lucrurile, Balaam l-a sfătuit atunci pe Balac să-i ispitească pe israeliţi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor. Un idol nu înseamnă nimic, dar în spate lui se găsesc duhurile necurate care îl susţin, pentru a-i înşela pe oameni; în felul acesta, cei care mâncau din lucrurile jertfite idolilor recunoşteau că idolul înseamnă ceva şi, implicit, recunoşteau duhul necurat din spatele idolului. Învingătorul trebuia să refuze de îndată orice astfel de lucru.

Tot în Pergam se mai aflau unii care ţineau învăţătura nicolaiţilor. S-au făcut multe eforturi pentru a se explica faptul că răul pe care l-a adus această învăţătură n-ar prea mai avea însemnătate astăzi. Dar pentru noi este de mare folos să înţelegem semnificaţia lui, pentru că numele de nicolaiţi înseamnă: „conducători ai laicilor“. Cu alte cuvinte, este vorba de o separare între laici şi conducătorii acestora, clericii. Nu toţi dintre cei care îşi iau titlul de „pastor“ caută şi să aibă locul cel mai înalt, cum a făcut Diotref (3 Ioan 9); dar oamenii pun adesea pe cineva mai dotat într-o poziţie de autoritate, mai presus de oamenii obişnuiţi, făcând distincţie între clerici şi laici.

În Apocalipsa 2.6, Domnul ne spune că El urăşte faptele nicolaiţilor. Nu-i urăşte pe oameni, ci faptele şi învăţătura lor. Se observă lămurit că faptele lor i-au determinat curând să adopte drept învăţătură a lor exact ceea ce practicau.

Adevăraţii învingători vor privi acest rău tot atât de grav cât îl vede Domnul Isus, urând deopotrivă şi faptele şi învăţătura nicolaiţilor.

Fie ca şi noi să fim adevăraţi biruitori!

L. M. Grant

Marţi                      13                Ianuarie

 

Domnul este bun, un loc întărit în ziua necazului; şi El cunoaşte pe cei care se încred în El.

               Naum 1.7

Pe lângă bunătatea Domnului arătată nouă prin manifestările Sale zilnice de milă şi de îndurare, prin credincioşia Lui străluceşte o bunătate încă şi mai mare faţă de noi, exprimată prin darul Unicului Fiu din sânul Tatălui şi prin lucrarea de răscumpărare împlinită de El! Ce adăpost tare este El, ce loc de scăpare pentru noi nu numai în vederea mântuirii noastre finale, ci cu atât mai mult în timpul oricărei zile de necaz care ar veni peste noi! Suntem prea adesea înclinaţi să ne limităm la a atribui sferei cereşti binecuvântările noastre, excluzându-L pe Dumnezeu din viaţa de zi cu zi.

Mergând mai departe, ajungem la condiţia care precedă binecuvântarea noastră: „El îi cunoaşte pe cei care se încred în El“. În Vechiul Testament, cuvântul „a cunoaşte“ redă cu mult mai mult decât ceea ce înţelegem noi prin simpla cunoaştere a unui fapt; „a cunoaşte“ cuprinde aici gândul mai adânc, că El cunoaşte într-un mod aprobator, că-Şi găseşte desfătarea în încrederea noastră în El. Dacă ai învăţat să te încrezi în El în mijlocul greutăţilor zilnice ale vieţii, poţi fi sigur că El Îşi găseşte plăcerea în tine.

Putem găsi multă mângâiere în acest gând, chiar atunci când conştientizăm cât de mici şi de fără însemnătate suntem printre miliardele de oameni de pe pământ. Poate suntem slabi, dispreţuiţi şi nebăgaţi în seamă; poate suntem atât de puţin valoroşi, că nici nu ni s-ar simţi lipsa dacă am dispărea de pe pământ. Şi totuşi, dacă trăim încrezându-ne în El, avem certitudinea că ochii Lui rămân aţintiţi asupra noastră cu aprobare şi cu plăcere.

Domnul nu-i priveşte pe ai Săi ca pe o mulţime, ca pe o masă de oameni, ci îi priveşte pe fiecare în parte. El cunoaşte particularităţile, greutăţile şi nevoile specifice fiecăruia, dar şi credinţa fiecăruia. Poate nu suntem văzuţi prea bine de către fraţii noştri în credinţă; sau poate că presiunea greutăţilor, a necazurilor şi a oboselii ne apasă atât de tare, încât pierdem conştientizarea binecuvântărilor pe care ni le aduce credinţa. Este însă o mare mângâiere să ne putem aduce aminte în astfel de împrejurări că ochii Domnului sunt aţintiţi asupra noastră şi c㠄El îi cunoaşte pe cei care se încred în El“.

H. G. Spafford

De sus, din slava senină, Domnul priveşte pe-ai Săi

Ochiul Lui toate le-alină, mai mult de-atât ce mai vrei?

Chiar când vuieşte furtuna şi fierb de ură cei răi,

Domnul ţi-e scut totdeauna, mai mult de-atât ce mai vrei?

Miercuri                  14                Ianuarie

Îndepărtaţi aluatul vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, după cum voi sunteţi fără aluat. Pentru că şi Paştele vostru, Hristos, a fost jertfit; de aceea să ţinem sărbătoarea nu cu aluat vechi, nici cu aluat de răutate şi de viclenie, ci cu azimele curăţiei şi ale adevărului.

               1 Corinteni 5.7,8

În harul Său, Dumnezeu ne-a pus pe terenul răscumpărării, după planul Său din veşnicie. Am dori să atragem atenţia asupra caracterului vieţii unui creştin în trecerea lui prin această lume. În Exod 12 şi 13 vedem că Sărbătoarea Azimelor se află în strânsă legătură cu Sărbătoarea Paştelui. „În luna întâi, în ziua a paisprezecea a lunii, seara, veţi mânca azime, până în ziua a douăzeci şi una a lunii, seara“. „Şapte zile să mănânci azime; şi în ziua a şaptea este sărbătoare pentru Domnul“. Apostolul Pavel ne explică aici semnificaţia şi aplicaţia pentru noi, azi, a acelei sărbători. Pe scurt, Dumnezeu pretinde ca cei răscumpăraţi ai Săi să ducă vieţi sfinte; sfinţenia trebuie să caracterizeze şi să fie semnul distinctiv al întregii lor călătorii prin deşertul acestei lumi. Este nespus de important ca cel credincios să-şi amintească mereu acest fapt.

Sunt două aspecte de observat aici, unul negativ şi celălalt pozitiv. Prin aspectul negativ înţelegem că trebuie să ne păzim pe noi înşine de întinăciunile acestui loc, să ne păstrăm nepătaţi de lume; iar prin aspectul pozitiv înţelegem dobândirea unui caracter potrivit cu gândul şi cu natura lui Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu le-a interzis israeliţilor să folosească aluatul (imaginea răului) ne duce cu gândul la versetul: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt“, care ne vorbeşte atât de clar despre separarea de rău.

Vechiul Testament este plin de astfel de atenţionări cu privire la pericolul şi căile prin care ne putem murdări sau pângări şi este bine ca cel credincios să le privească cu seriozitate, pentru ca, prin puterea Duhului lui Dumnezeu, să se poată păzi de cel rău care încearcă să-l atingă cu ispitele lui. Puterea de a te păstra curat şi de a te păzi ca să nu fii pângărit de rău stă în cultivarea zilnică a sfinţeniei.

Joi                          15                Ianuarie

Nu cer să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i în adevărul Tău. Cuvântul Tău este adevărul.

               Ioan 17.15‑17

Hristos glorificat este prezentat ca Modelul de imitat pentru cei ai Săi. El este întruchiparea sfinţeniei conform standardelor lui Dumnezeu. Însuşi Domnul, când vorbeşte Tatălui despre cei ai Săi, spune: „pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr“ – adică în adevărul a ceea ce este El astăzi, ca Om glorificat (Ioan 17.19). Acest gând poate lucra şi modela sufletele celor ai Săi, făcându-i tot mai asemănători cu El. În Romani 8.29 găsim gândul că Dumnezeu ne-a rânduit mai dinainte (sau ne-a predestinat) să fim asemenea chipului Fiului Său. În 2 Corinteni 3.18 de asemenea citim: „Iar noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie spre glorie, întocmai ca de la Duhul Domnului“.

Iată câteva gânduri legate de acest subiect: 1. nimic din ceea ce nu ajunge la asemănarea cu Hristos nu reprezintă o sfinţenie după gândul lui Dumnezeu; 2. putem creşte în asemănarea cu El numai preocupându-ne, meditând şi contemplându-L pe El şi gloria Sa; 3. nu vom ajunge în mod deplin asemenea Lui (sau ca El) până când nu-L vom vedea aşa cum este; 4. putem adăuga aici şi acest gând: cunoaşterea şi conştientizarea faptului că vom fi ca El, după cum este planul lui Dumnezeu din veşnicie, ne conferă o încurajare puternică şi constantă pentru a ne curăţi pe noi înşine, după cum El este curat (vezi 1 Ioan 3.3).

Numai printr-o cultivare continuă a acestui aspect pozitiv al sfinţeniei putem obţine puterea de a ne păzi de necurăţiile acestei lumi şi puterea de a creşte zilnic în asemănarea cu Domnul nostru binecuvântat. Iar cu cât gândurile noastre vor fi mai preocupate de Hristos, cu atât mai intimă va fi părtăşia de care ne vom bucura, cu atât mai mult ne vom desfăta de slava Sa şi cu atât mai fierbinte vom dori să-L cinstim pe El şi să-I fim Lui plăcuţi; în felul acesta vom fi feriţi de orice ar putea umbri sau întuneca comuniunea noastră cu El şi cu dragostea Sa.

Vineri                     16                Ianuarie

Înţelepciunea femeilor le zideşte casa, dar nebunia o surpă cu mâinile ei.

               Proverbe 14.1

Nu este nicio îndoială că misiunea de a păstra unitatea şi stabilitatea familiei rămâne în mâinile femeii şi că tot ceea ce face ea are o influenţă puternică asupra copiilor. Biblia spune despre bărbat că este capul într-o familie, iar despre femeie, că este ajutorul potrivit al bărbatului. Când se spune: „Soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri, cum se cuvine în Domnul“ (Coloseni 3.18), se foloseşte un termen militar care înseamn㠄a-şi ocupa poziţia după gradul care i s-a dat“, nicidecum de „a servi umil“, cum vedem că se cere slujitorilor. Dacă femeia îşi ia poziţia şi rolul pe care i le-a atribuit Dumnezeu, aceasta este calea spre reuşita ei în familie; căci problemele apar întotdeauna atunci când nu ne împlinim rolurile pe care ni le-a încredinţat Dumnezeu.

Despre Rahela şi despre Leea citim c㠄au zidit amândouă casa lui Israel“ (Rut 4.11). Să observăm că nu se spune despre Iacov că ar fi zidit casa, punându-se astfel accentul pe influenţa remarcabilă pe care o au femeile asupra copiilor şi caselor lor. Prin supunerea lor, femeile pot descoperi că soţii lor necredincioşi pot fi câştigaţi „fără cuvânt, prin purtarea soţiilor“ (1 Petru 3.1). Să observăm de asemenea ce efect a avut asupra lui Timotei credinţa bunicii sale Lois, precum şi a mamei sale, Eunice (2 Timotei 1.5).

Mamelor, vă daţi voi seama ce influenţă puternică aveţi asupra copiilor voştri cât timp ei sunt încă mici? Ţineţi minte, voi suntem ca nişte Biblii vii pentru copii! Da, sunteţi cu adevărat! Copiii învaţă roadele Duhului prin voi, privind la viaţa voastră. Zilnic copiii voştri transferă în vieţile lor modelul vostru de vorbire, evlavia voastră, viaţa voastră de rugăciune, atitudinea voastră faţă de bani, faţă de lucrurile materiale şi încă multe altele.

„Soţia ta va fi ca o viţă roditoare înăuntrul casei tale; fiii tăi, ca nişte ramuri de măslin în jurul mesei tale. Iată, aşa va fi binecuvântat omul care se teme de Domnul“ (Psalmul 128.3,4). Dacă am realiza cu adevărat ce rol important ne-a oferit Dumnezeu, atunci vieţile noastre ar fi transformate!

B. Kurlan

Sâmbătă                17                Ianuarie

Vai de ei! pentru că au mers pe calea lui Cain şi s-au dedat rătăcirii lui Balaam, pentru răsplată, şi au pierit în răzvrătirea lui Core!

               Iuda 11

Care anume este „calea lui Cain“? Geneza 4 ne învaţă cum Cain a vrut să se apropie de Dumnezeu pe baza muncii şi a eforturilor sale proprii. „Cain a adus un dar Domnului din roadele ogorului“. Probabil că a strâns şi a adus un buchet din cele mai frumoase şi mai plăcut mirositoare flori din grădinile sale şi un coş asortat cu fructe delicioase şi cu multe alte roade ale pământului. Darul său nu a fost însă primit. De altă parte, Abel a adus ca jertfă un miel; şi Biblia spune: „Prin credinţă, Abel I-a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain, prin care a primit mărturie că este drept, Dumnezeu mărturisind despre darurile lui; şi prin ea vorbeşte el încă, deşi a murit“ (Evrei 11.4).

Faptul că Abel şi-a adus darul prin credinţă înseamnă că auzise şi luase aminte la istorisirea părinţilor săi cu privire la ce fel de jertfă dorea Dumnezeu de la el, deoarece credinţa vine în urma auzirii Cuvântului lui Dumnezeu (Romani 10.17). Iar dacă Abel a auzit această relatare, cu siguranţă că şi Cain a auzit-o. Cain însă a persistat în calea sa greşită, refuzând să urmeze îndrumarea Domnului; i se oferise posibilitatea de a veni la Dumnezeu prin intermediul unui animal jertfit, conştientizând nevoia după un răscumpărător, dar a refuzat. Ca urmare, a devenit un ucigaş şi un fugar blestemat şi rătăcitor pe pământ. Aşadar, „calea lui Cain“ înseamnă susţinerea convingerii că cineva poate fi acceptat de Dumnezeu pe baza propriilor eforturi. Iar după cum Cain a devenit primul ucigaş şi persecutor al adevăraţilor credincioşi, la fel s-a întâmplat şi în istoria Bisericii: acesta este caracterul învăţătorilor falşi şi apostaţi cu privire la care ne avertizează Iuda. Mottoul celui credincios este: „Vin înaintea Ta cu mâinile goale; şi cu simplitate mă bizuiesc pe lucrarea de la cruce“.

A. M. Behnam

Ale mele încercări să fac bine tot mai mult,

Zelul meu chiar ne-ncetat, lacrimile ce-am vărsat

Nu pot şterge vreun păcat: al Tău sânge, numai el.

Duminică               18                Ianuarie

Îi vor pune numele: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu puternic, Părinte al eternităţii, Domn al păcii.

               Isaia 9.7

Aceste nume ale Domnului Isus despre care vorbeşte aici profetul Isaia vor fi manifestate pe deplin în timpul Mileniului. Cu toate acestea, cel credincios nu trebuie să aştepte până în „acea zi“ ca să se poată bucura şi ca să-şi poată însuşi prin credinţă binecuvântările minunate pe care le conţin aceste nume.

1. Minunat – Acest cuvânt înseamn㠄extraordinar, miraculos“, ceea ce stârneşte admiraţie şi uimire prin intermediul lucrărilor miraculoase de putere arătate de Dumnezeu în creaţie sau prin intervenţiile Sale minunate în folosul poporului lui Dumnezeu (Judecători 13.18).

2. Sfetnic – Acest cuvânt cuprinde ideea de „sfătuitor“ şi era adesea folosit pentru a-i denumi pe cei înţelepţi care îi sfătuiau pe împăraţi. Mesia urma să fie înzestrat cu „Duh de sfat“ (Isaia 11.2). Împărăţia lui Hristos, care este gata să vină, va fi condusă de El după înţelepciunea Sa măreaţă şi după sfatul Său. Pănă atunci, noi astăzi putem găsi numai la El îndrumare şi ajutor în multele dileme ale vieţii.

3. Dumnezeu puternic (Ebraică: El Gibbor) – El este cel mai vechi şi fundamental dintre numele evreieşti pentru Dumnezeu. Acest nume denotă tărie, putere şi supremaţie. Gibbor înseamnă puternic sau erou, „cel puternic“. Domnul Isus este Elohim arătat sau manifestat în carne (1 Timotei 3.16). Acest Om Puternic poate nu numai „să mântuiască“, ci „poate să şi păstreze“.

4. Părinte al eternităţii – Hristos este izvorul şi Cel care susţine veacurile. Acest nume descrie legătura Sa cu timpul, nu poziţia Sa în Dumnezeire. El este Viaţa veşnică şi Originea, Iniţiatorul acesteia pentru cei care cred.

5. Domn al păcii – El va pune capăt războaielor şi va desfiinţa tot „complexul industrial militar“. Armele de război vor fi transformate în unelte de agricultură şi „nici nu vor mai învăţa războiul“ (Isaia 2.4). Noi, cei credincioşi, putem spune că El este „pacea noastră“, căci El „a făcut pace“ pentru noi prin sângele Lui şi astfel noi avem „pace în credinţ㓠(Efeseni 2.14; Coloseni 1.20; Romani 15.13).

B. Reynolds

Luni                        19                Ianuarie

Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care va veni peste tot pământul locuit, ca să-i încerce pe cei care locuiesc pe pământ.

               Apocalipsa 3.10

Aceste cuvinte deosebit de preţioase au fost adresate către îngerul adunării din Filadelfia. Îngerul este văzut ca reprezentant al adunării sau, cu alte cuvinte, ca „cel care are urechi (să audă)“. Nu este oare imperios necesar pentru fiecare credincios să aibă urechea deschisă, ca să audă ce spune Duhul lui Dumnezeu adunărilor? Unii ar putea să se laude în mod fals, pretinzând că sunt asemenea credincioşilor din Filadelfia. În ce ne priveşte, în loc să pretindem o astfel de poziţie, să luăm mai degrabă seama în ce măsură apreciem noi ceea ce Domnul laudă şi recomandă aici, când Se adresează adunării. Filadelfia înseamn㠄dragoste frăţească“, o dragoste adevărată, sinceră şi neprefăcută, manifestată faţă de toţi aceia care sunt răscumpăraţi cu sângele preţios al lui Hristos.

Domnul Îşi arată aprecierea şi lauda şi îi încurajează, spunând: „Ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit Numele Meu“ (Apocalipsa 3.8). Se poate spune acelaşi lucru şi despre noi? Să nu ne grăbim să pretindem că ar fi aşa, ci mai degrabă să fim preocupaţi ca acest fapt să fie valabil şi pentru noi.

Să privim mai în profunzime şi celelalte cuvinte ale Domnului: „Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării“. Ceasul încercării este „Necazul cel Mare“, cel mai cumplit şi mai înspăimântător timp care s-a pomenit vreodată pe pământ. Va fi un timp de încercare pentru cei care locuiesc pe pământ, nu însă pentru cei care-şi au cetăţenia în ceruri.

Observaţi că Domnul nu spune că-i va păzi pur şi simplu de necaz, ci „de ceasul încercării“ sau „afară din ceasul încercării“. Singurul mod în care putem fi ţinuţi afară din acest ceas este să fim luaţi cu totul din lume. Atât cei credincioşi aflaţi în viaţă, cât şi cei care au murit deja, vor fi răpiţi într-o clipă ca să-L întâlnească pe Domnul în văzduh.

Şi să ne aducem mereu mai mult aminte de ceea ce spune Domnul aici: „Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele“. El aşteaptă cu răbdare să-Şi împlinească cuvântul promisiunii Sale, că va reveni să ne ia cu El. De aceea, fiecare credincios ar trebui să aştepte şi el cu răbdare venirea Domnului Isus.

L. M. Grant

Marţi                      20                Ianuarie

Şi Samuel a zis lui Isai: „Aceştia sunt toţi tinerii?“ Şi el a zis: „A mai rămas cel mai mic şi, iată, paşte oile“. Şi Samuel a zis lui Isai: „Trimite şi adu-l. Pentru că nu vom şedea la masă până nu vine el aici“. Şi a trimis şi l-au adus. Şi el era rumen şi cu ochii frumoşi şi cu înfăţişarea frumoasă. Şi Domnul a zis: „Ridică-te, unge-l, pentru că acesta este!“ Şi Samuel a luat cornul cu undelemn şi l-a uns în mijlocul fraţilor săi. Şi Duhul Domnului a venit peste David începând din ziua aceea.

               1 Samuel 16.11‑13

„Cu siguranţă, nu poate fi el cel ales“, s-a gândit Isai. Dar omul nu poate înţelege căile lui Dumnezeu. Instrumentul de care Dumnezeu urma să Se folosească era acum şi dispreţuit şi trecut cu vederea de către oameni. „Ridică-te, unge-l, pentru că acesta este“, vine răspunsul perfect al lui Dumnezeu şi la gândurile lui Isai şi la cele ale lui Samuel.

Şi ce îmbucurător este să privim ce slujbă avea David: „iată, el paşte oile“! Mai târziu, Domnul va face referire la aceasta, când îi va spune lui David: „Te-am luat din staul, dinapoia oilor, ca să fii conducător peste poporul Meu, peste Israel“. Şi nu este nimic care să poată ilustra într-un mod mai lămurit gândurile lui Dumnezeu cu privire la slujba de împărat decât munca unui păstor. Într-adevăr, dacă spiritul în care este făcută slujba de împărat nu este cel al unui păstor, atunci s-a greşit ţinta finală. Regele David a pătruns în întregime înţelesul acestui fapt, după cum vedem în aceste cuvinte mişcătoare pe care le-a rostit înaintea Domnului: „Dar aceste oi, ce au făcut?“ (2 Samuel 24.17).

Poporul era turma Domnului, şi el, ca păstor al Domnului, îngrijea de ei şi îi păştea pe munţii lui Israel, după cum păscuse oile tatălui său în ţinutul izolat al Betleemului. Caracterul său blând şi curajos de păstor nu s-a schimbat când a urcat de la staul la tron, înlocuind toiagul de păstor cu sceptrul împărătesc. Nu, el era încă păstorul şi se simţea responsabil să protejeze turma Domnului de leii şi de urşii care pândeau necontenit în jurul staulului.

C. H. Mackintosh

Miercuri                  21                Ianuarie

De aceea, iată, o voi ademeni şi o voi duce în pustiu şi voi vorbi inimii ei. Şi de acolo îi voi da viile ei, şi valea Acor ca uşă a speranţei; şi va cânta acolo ca în zilele tinereţii ei şi ca în ziua când s-a suit din ţara Egiptului.

               Osea 2.14,15

Profeţii şi profeţiile lor – Osea

Osea a trebuit să sufere mari dezamăgiri din partea soţiei sale, Gomer. Şi totuşi el a iubit-o şi s-a îngrijit de ea. A cumpărat-o chiar pentru el însuşi şi i-a zis: „Rămâi pentru mine multe zile, să nu comiţi adulter şi să nu fii a altuia, şi voi fi şi eu pentru tine“ (cap. 3.2,3). Nu orice bărbat sau femeie din ziua de astăzi ar putea să se poarte cu atâta bunătate şi dragoste faţă de un partener necredincios şi infidel. Aţi fi în stare să faceţi ca şi el?

Dumnezeu a folosit problemele din căsătoria lui Osea ca să ilustreze greutăţile pe care El Însuşi le-a avut în relaţia Sa cu poporul Israel. Din nou şi din nou, Israelul, ilustrat ca fiind soţia lui Iahve, a mers după idoli şi s-a arătat necredincioasă faţă de El. Şi totuşi El a iubit-o şi a continuat să-i poarte de grijă cu răbdare, cu blândeţe, sprijinind-o cu tandreţe în orice împrejurare în care s-ar fi aflat. Şi, contrar a ceea ce gândesc cei mai mulţi oameni, Dumnezeu nu a abandonat-o nicio clipă, chiar dacă Israelul a trebuit să treacă prin încercări grele, prin necazuri mari şi prin suferinţă. El îşi iubeşte încă poporul pământesc. Promisiunile pe care le-a făcut rămân neclintite; nu se pot schimba. Urmează încă să se împlinească toate!

Când această dispensaţie a harului, cea mai lungă dintre perioadele căilor lui Dumnezeu cu oamenii, se va încheia şi Biserica va fi răpită în slavă, Dumnezeu Îşi va relua planurile şi căile Sale cu poporul Său pământesc. În prezent se întâmplă după cum a spus Osea în profeţia sa: „fiii lui Israel vor rămâne multe zile fără împărat şi fără căpetenie şi fără jertfă şi fără stâlp şi fără efod sau terafimi“. Cât de mult aşteaptă Dumnezeu ziua când „după aceea, fiii lui Israel se vor întoarce şi-L vor căuta pe Domnul Dumnezeul lor şi pe David, împăratul lor“ (cap. 3.4,5)! De-a lungul profeţiei lui Osea găsim multe detalii mişcătoare care ne arată cum va lucra El atunci în bunătatea Lui şi cum va întoarce la El inimile celor din poporul Său.

E. P. Vedder, Jr.

Joi                          22                Ianuarie

Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci, în orice, faceţi cunoscut lui Dumnezeu cererile voastre, prin rugăciune şi prin cerere cu mulţumiri; şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice înţelegere, va păzi inimile voastre şi gândurile voastre în Hristos Isus.

               Filipeni 4.6,7

Pacea lui Dumnezeu în locul grijilor pământeşti! Ce schimb binecuvântat! Cât de nemăsurată este pacea lui Dumnezeu! Cât de nenumărate sunt îngrijorările noastre! Şi totuşi, inima împovărată poate găsi uşurare şi alinare deplină atunci când se bucură de pacea lui Dumnezeu.

Care este secretul? Cum putem găsi alinare şi, mai mult decât atât, cum putem găsi pace deplină? Aflăm secretul binecuvântat în versetul nostru: prin rugăciune şi prin cerere înaintea lui Dumnezeu! Dar fiecare rugăciune trebuie să fie însoţită de mulţumiri. Soluţia nu este nepăsarea sau indiferenţa stoicului. Această pace este cu totul deasupra puterii de pricepere a omului natural.

Biblia este plină de exemple de bărbaţi şi de femei, oameni ai rugăciunii, unii umili, alţii puternici, ale căror cereri au fost ascultate de Dumnezeu. Dar rugăciunea trebuie să fie susţinută de mulţumire. De ce? Pentru că am primit de la Dumnezeu infinit mai mult decât vom cere vreodată. Şi lui Dumnezeu Îi face plăcere să vadă un om mulţumitor care vine înaintea Lui cu cererea sa!

Dumnezeu cunoaşte toate nevoile noastre şi ştie totul în legătură cu ceea ce-I cerem noi, dar Lui Îi place să audă strigătele şi rugăminţile venite de la copiii Săi, istoviţi şi împovăraţi cum sunt ei. Apoi, pe măsură ce pacea lui Dumnezeu pătrunde în suflet, îngrijorarea dispare şi inima rămâne liniştită. S-ar putea să nu primim un răspuns direct la problema noastră; ţepuşul poate rămâne încă în carne (vezi 2 Corinteni 12.7), dar inima şi mintea primesc odihnă prin liniştea adâncă şi veşnică care vine de sus.

Acest mod binecuvântat de a lucra al lui Dumnezeu este probabil una dintre cele mai desăvârşite şi mai încântătoare dovezi ale autenticităţii promisiunilor lui Hristos. Fie ca să cunoaştem cu toţii mai bine adâncimile păcii lui Dumnezeu, ca să-i putem îndruma şi pe alţii spre acest unic loc unde poate fi găsită pacea lui Dumnezeu.

E. H. Bickersteth

Furtuna chiar de s-ar stârni şi valuri mari de ar veni

E linişte în adăpost, `naintea tronului de har.

E îndurare-n acel loc şi pacea umple inima

Ea se revarsă peste tot: ceresc e tronul Său de har.

Vineri                     23                Ianuarie

Îngerul Domnului Îşi aşază tabăra în jurul acelora care se tem de El şi-i scapă.

               Psalmul 34.7

Tot mai des încolţeşte în sufletul multora simţământul că în zilele noastre nu se mai petrec minuni şi, ca urmare, rugăciunea este împiedicată, inhibată. Întâmplarea de mai jos arată importanţa rugăciunii, punându-ne înainte o mărturie despre puterea lui Dumnezeu de a izbăvi pe cineva, ca răspuns la rugăciune. Cele ce urmează au fost povestite de un ofiţer creştin care se afla cu soldaţii săi într-o bază militară dintr-o zonă de război; el relatează aici doar unul din multele lucruri minunate pe care le-a făcut Domnul pentru el şi pentru plutonul său.

«Odată, pe când ne luptam din greu împotriva inamicului, am cerut ajutor artileriei şi aviaţiei. Pilotul însă a confundat plutonul meu cu unul al inamicului şi a aruncat o bombă de 200 de kilograme spre poziţia în care ne aflam noi. Împreună cu radiotelegrafistul meu mă aflam cam la 30 de metri de locul exploziei, în spatele unui deluşor de pământ; subofiţerul se afla la aproximativ 15 metri depărtare de rafala exploziei, fără nicio protecţie, iar alţii din plutonul meu se aflau încă şi mai aproape de locul impactului, unul la doar 5 metri depărtare. Niciunul n-a fost rănit grav. Cel puţin jumătate din efectivul plutonului ar fi trebuit să fim omorâţi de explozia bombei, dar n-a fost aşa!

Întreg incidentul a fost filmat şi înregistrat de camera video a bombardierului. Urmărind caseta, am putut vedea umbra siluetei unui om în mijlocul exploziei. Ne-am uitat pe casetă din nou şi din nou, încercând să ne dăm seama cine putea fi, pentru că din plutonul nostru nu era, iar în zonă, în ziua aceea, nu se afla nimeni. Atunci cine era?

Această întâmplare mi-a dat ocazia să vorbesc echipajului meu despre îndurarea şi grija minunată a Domnului şi totodată să le atrag atenţia cu privire la responsabilitate. Le-am citat versetul de mai sus şi le-am spus că mulţi creştini se roagă zilnic pentru fiecare dintre ei în parte, pe nume.»

Când vă rugaţi pentru cei aflaţi în situaţii periculoase, rugaţi-vă şi pentru mântuirea lor de judecata veşnică, prin credinţa în Domnul Isus Hristos.

Sâmbătă                24                Ianuarie

Dar cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare, care luminează tot mai mult, până când ziua e deplină.

               Proverbe 4.18

Vedem câteodată credincioşi care, deşi îşi încep umblarea în multă slăbiciune, totuşi învaţă să se judece pe ei înşişi, pe măsură ce înaintează, şi să se smerească sub mâna lui Dumnezeu care-i disciplinează, astfel că îşi sfârşesc alergarea într-un fel plăcut Lui şi uneori chiar în mod glorios. Aşa s-a întâmplat cu Iacov, ale cărui zile au fost „puţine şi rele“ (Geneza 47.9), dar a cărui viaţă s-a încheiat cu o viziune deplină a gloriei.

Mai des însă vedem credincioşi care, deşi pornesc bine, sfârşesc sărăcăcios şi fără putere. Astfel a fost istoria lui Lot; el l-a urmat pe Avraam, fără să aibă însă şi o credinţă ca a lui Avraam. Treptat, viaţa lui a devenit tot mai slabă din punct de vedere moral, din cauza iubirii faţă de lucrurile pământeşti, încheindu-se într-un fel nespus de ruşinos. Pe aceeaşi traiectorie s-a înscris şi istoria vieţii lui Ghedeon: smerit şi curajos la început, chemat de tânăr să cureţe casa tatălui său de idolii şi de dumnezeii falşi din ea, a ajuns apoi conducător peste Israel, vestit pentru biruinţa în confruntarea cu Madian, dar chiar la sfârşitul vieţii şi-a împins casa şi poporul să păcătuiască, făcând un efod care avea să devină o cursă pentru ei.

Între aceste două căi vedem poteca acelor credincioşi care umblă de la început şi până la sfârşit fără să se clatine, într-un duh de sfinţenie personală practică. Putem aminti aici exemplul lui Avraam. Umblarea lui s-a aflat foarte rar în contradicţie cu credinţa lui; el îşi judeca căile atunci când vedea că acestea îi tulburau părtăşia cu Dumnezeu.

Deasupra tuturor acestor căi străluceşte însă umblarea Robului desăvârşit, Hristos. Nicio imperfecţiune nu umbreşte cărarea Sa. De la început şi până la sfârşit, la El putem vedea încredere absolută, ascultare deplină, dependenţă perfectă, dreptate practică fără cusur, sfinţenie divină într-un Om, credinţă care nu se clatină, dragoste fără limite şi o nădejde vie şi sigură. Când privim la o astfel de umblare, nu putem decât să ne plecăm în adorare.

Iar pe acest drum al Său putem să-L urmăm şi noi, pentru că El ne dă capacitatea şi puterea să mergem pe urmele Lui. Între noi şi El se va interpune mereu deosebirea dintre imperfect şi perfect, dintre finit şi infinit; dar, atât timp cât ochii noştri sunt aţintiţi asupra Lui, vom descoperi secretul de a umbla în această lume aşa încât să-L slăvim pe El până la sfârşit.

H. L. Rossier

Duminică               25                Ianuarie

Să nu aduceţi nicio tămâie străină pe el.

               Exod 30.9

Şi fiii lui Aaron, Nadab şi Abihu, … au adus înaintea Domnului foc străin.

               Levitic 10.1

Trei lucruri nu puteau fi aduse pe altarul tămâierii. În primul rând, pe el nu trebuia pusă tămâie străină. Tămâia care se aducea trebuia să fie dintr-o compoziţie divină, după reţeta pe care Însuşi Dumnezeu i-o dăduse lui Moise; niciun alt fel de tămâie nu putea fi folosită. Privind acum tămâia ca un simbol sau ca o ilustraţie pentru timpul harului în care trăim noi astăzi, putem înţelege de aici că singurul lucru pe care-l putem aduce lui Dumnezeu în închinare este parfumul jertfei lui Hristos. Orice alt lucru în afară de Hristos este considerat „străin“ şi nu poate fi primit de Dumnezeu.

În al doilea rând, pe acest altar nu puteau fi aduse nici arderea-de-tot, nici darul de mâncare şi nici darul de băutură. Aducerea acestor jertfe pe altarul tămâierii ar fi însemnat confundarea altarului de aur cu cel de bronz. Ar fi aceeaşi greşeală pe care am face-o noi astăzi dacă, aflându-ne adunaţi pentru închinare, ne-am ocupa locul la picioarele crucii, în loc să intrăm prin credinţă dincolo de perdeaua cea ruptă, în prezenţa tronului de har al lui Dumnezeu. Multe suflete cad în această greşeală, de a nu ţine cont de adevărata poziţie preoţească în Hristos, şi fac aceasta fie din nebăgare de seamă, fie din neştiinţă. În consecinţă, ei nu descoperă niciodată bucuria de a fi aduşi la Dumnezeu în virtutea lucrării împlinite de Hristos şi, prin urmare, nu-şi pot ocupa adevărata poziţie ca preoţi înaintea lui Dumnezeu.

În al treilea rând, pe altarul tămâierii era interzisă aducerea unui foc străin. Numai focul lui Dumnezeu, foc aprins din cer, dinaintea Domnului, putea arde tămâia de pe altar (Levitic 9.24); niciun alt foc nu era primit. Ca şi aplicaţie pentru noi, cei credincioşi, învăţăm de aici o lecţie importantă, anume că ne putem închina lui Dumnezeu numai prin Duhul Său. Zelul şi emoţiile naturale, oricum ar fi ele produse, ar constitui doar „foc străin“. Ca şi tămâia, focul trebuia să fie sfânt, ca să poată fi potrivit pentru a fi adus pe altarul de aur. Ar fi bine ca cei credincioşi din ziua de azi să pună aceasta la inimă, acum, când se încearcă atât de mult prin sunete şi prin stimulente vizuale să se ajute omul natural în închinarea lui faţă de Dumnezeu. Să învăţăm cu toţii că astfel de lucruri sunt o urâciune în ochii lui Dumnezeu!

J. G. Bellett

Luni                        26                Ianuarie

Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să fii bogat, şi haine albe, ca să fii îmbrăcat şi să nu se arate ruşinea goliciunii tale, şi alifie pentru ochi, să-ţi ungi ochii, ca să vezi.

               Apocalipsa 3.18

Aceste cuvinte au fost adresate îngerului adunării din Laodiceea. Cei din Laodiceea se credeau bogaţi, dar Domnul spune despre ei că erau săraci. De aceea îi sfătuieşte să cumpere de la El aur curăţit prin foc. Puteau să cumpere acest aur „fără bani şi fără plată“, cu condiţia să renunţe mai întâi la a se mai mândri cu bogăţiile lor, pentru a putea obţine adevăratele bogăţii şi comori. Aurul vorbeşte despre slava lui Dumnezeu, iar faptul că este curăţit prin foc accentuează mai mult sfinţenia Sa absolută, care cuprinde atât dragostea Sa pentru ceea ce este bun, cât şi ura faţă de rău. Cât de mult preţuim noi aceste lucruri? Dacă nu avem astfel de bogăţii, suntem cu adevărat săraci. Dar Dumnezeu doreşte să intrăm cu toţii în posesia acestor bogăţii.

„Hainele albe“ apar în contrast cu „hainele mânjite“ din Isaia 64.6. Acestea din urmă vorbesc despre dreptatea omului natural, despre faptele lui drepte, şi cu acestea se lăudau cei din Laodiceea. Hainele albe vorbesc despre Hristos, căci El Însuşi este „dreptatea lui Dumnezeu“, singura învelitoare cu care ne putem îmbrăca şi care-L satisface pe Dumnezeu. Orice altceva este considerat „goliciune“ în ochii Lui şi, în cele din urmă, totul va fi scos la lumină şi va fi expus, cu ruşine şi cu umilinţă, arătându-se ce este în realitate: goliciune.

Alifia pentru ungerea ochilor ilustrează ungerea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, singurul care poate îndepărta orbirea care caracterizează necredinţa omului natural. Bineînţeles că aceasta nu se poate obţine decât printr-o credinţă neclintită în Dumnezeul cel veşnic. Cine se poate mulţumi să părăsească această lume şi să meargă în veşnicie fără să ştie unde se îndreaptă, şi aceasta pentru că a ales să rămână în orbirea sa?

Toate aceste trei lucruri ne îndreaptă atenţia spre măreţia splendorii Dumnezeului veşnic – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Tatăl poate fi văzut în mod deosebit în aurul curăţit prin foc; Fiul este ilustrat de hainele albe, iar Duhul Sfânt este preînchipuit de alifia pentru ochi. Ce resursă minunată avem în El!

L. M. Grant

Marţi                      27                Ianuarie

Şi el i-a păstorit după integritatea inimii lui şi i-a condus cu iscusinţa mâinilor lui.

               Psalmul 78.72

Scopul lucrării creştine este de a hrăni şi de a conduce poporul lui Dumnezeu. De aceea, orice păstor adevărat trebuie să fie instruit de Domnul înainte de a i se încredinţa păstorirea oilor. Îl vedem pe Simon Petru fiind învăţat şi pregătit chiar de Păstorul Suprem. O parte din instruirea pe care a primit-o Petru a trebuit să se facă prin eşecuri amare, ca să înveţe că omul natural, carnea, nu are deloc putere. După ce această lucrare atât de necesară s-a făcut în sufletul său, Domnul a putut să-i spună: „Paşte mieluşeii Mei“ şi „Păstoreşte turma Mea“. Hrănirea şi conducerea turmei nu poate fi făcută decât de către aceia care au învăţat să nu se încreadă în ei înşişi sau în puterea lor, ci numai în Domnul. Se spune că «acea putere care se crede pe sine puternică este de fapt slăbiciune, în timp ce slăbiciunea care se ştie ca fiind slăbiciune este adevărata putere».

În Psalmul 78.70‑72 descoperim ale aspecte ale instruirii pe care o face Domnul în şcoala Sa. Mai întâi învăţăm că profesiile noastre şi responsabilităţile pe care le avem în familie fac parte din instruirea noastră spirituală. David a învăţat multe în această privinţă pe când se afla „la slujba sa“ de păstor. A învăţat să hrănească oile şi să le pască după integritatea inimii lui şi să le conducă după iscusinţa mâinilor lui. Integritatea morală personală şi îndemânarea practică în relaţiile cu oamenii sunt de o importanţă enormă pentru a hrăni şi a conduce. În al doilea rând, când Domnul l-a chemat pe David, acesta se ocupa deja cu credincioşie de partea sa de lucrare în afacerile familiei. „Cine este credincios în foarte puţin este credincios şi în mult“ şi i se va încredinţa administrarea adevăratelor bogăţii (Luca 16.10‑12). Fie ca aceasta să fie o încurajare pentru cei care au pe inimă să hrănească şi să păstorească turma lui Dumnezeu (Fapte 20.28).

B. Reynolds

El singur, prin pustie, îi va călăuzi.

Victorie, tărie în luptă le va fi.

În timpul alergării, în El se odihnesc,

Iar la sfârşitul luptei, acasă ei sosesc.

Miercuri                  28                Ianuarie

Dacă cineva se consideră a fi profet sau om spiritual, să recunoască cele ce vă scriu, că sunt poruncă a Domnului.

               1 Corinteni 14.37

Atunci când ne strângem împreună pentru zidire, aprecierea şi bucuria noastră trebuie să vină datorită recunoaşterii prezenţei Domnului Isus şi a Duhului Sfânt în mijlocul nostru, nu datorită fraţilor înzestraţi din punct de vedere spiritual sau a timpului profitabil pe care l-am putea avea. Dacă conştientizăm prezenţa Domnului în mijlocul nostru, atunci din inimile noastre pline de fericire se vor înălţa cântări de laudă către El şi toţi cei prezenţi vor aştepta în linişte Cuvântul Său; şi ştim că El nu dezamăgeşte niciodată pe cei care se încred în El şi care aşteaptă de la El ceea ce vrea El să le dăruiască. Cuvântul de zidire care va veni va fi unul spontan şi proaspăt, pentru că va fi ceea ce a pregătit Domnul pentru acel moment, şi nu un mesaj pregătit laborios dinainte pentru acea ocazie. Astfel de cuvinte, inspirate de Domnul chiar în acel moment, vor fi mai bune decât zece mii de cuvinte scoase din memorie, pentru că vor fi ca nişte râuri proaspete de apă vie curgând şi umplând sufletele noastre, nu ca o apă stătută pompată afară dintr-un bazin.

Când trebuie ţinute astfel de întâlniri? În unele locuri au loc o dată pe an sau o dată pe trimestru sau o dată pe lună. Oare nu vedem lămurit din 1 Corinteni 14 că acestea erau strângeri obişnuite, care aveau loc la fel de des ca şi cele pentru Cina Domnului? Nu erau întâlniri ţinute cu ocazii speciale, numai atunci când cineva ca Pavel sau ca Apolo ar fi fost prezent în mijlocul lor. Dacă există credinţă şi putere pentru strângeri laolaltă ca cele din 1 Corinteni 11, de ce să nu fie şi pentru cele descrise în capitolul 14? Acelaşi Domn este prezent cu autoritatea Sa în mijlocul ambelor strângeri şi credinţa Îl are pe El drept temelie. Acelaşi Duh este prezent în ambele şi toată puterea se găseşte în El.

Este cât se poate de evident că în Corint aceste strângeri erau caracterizate de multă slăbiciune, dar apostolul nu-i îndeamnă pe corinteni să înceteze să le mai ţină, ci îi sfătuieşte cum să se comporte în timpul lor. Capitolul 14 se găseşte în cuprinsul Scripturii inspirate de Dumnezeu tot pentru învăţătura noastră. Se accentuează în mod special că este porunca Domnului. Ar fi un lucru trist dacă ar ajunge un capitol mort şi nefolositor, din cauza lipsei noastre de credinţă.

J. T. Mawson

Joi                          29                Ianuarie

Şi Dumnezeu a zis: „Să se strângă la un loc apele de sub ceruri şi să se arate uscatul!“

               Geneza 1.9

Dumnezeu este Cel care face să se ridice norii de la marginea pământului, care face fulgere pentru ploaie, care face să iasă vântul din vistieriile Lui.

               Psalmul 135.7

Suprafaţa solidă a pământului este de 29,2%, în timp ce aceea acoperită de apă este de 70,8%, adică aproape de trei ori mai mare ca cea a uscatului. În înţelepciunea Sa, Dumnezeu a creat pământul cu această proporţie potrivită de apă şi de uscat, astfel încât să poată fi păstrat echilibrul normal al naturii. Dacă ar fi fost mai mult pământ şi mai puţină apă, consecinţele ar fi fost secete îndelungate, recolte suferind mari pagube şi turme de animale murind de foame. Pe de altă parte, dacă ar fi fost mai puţin uscat şi mai multă apă, pământul ar fi fost afectat în mod continuu de inundaţii şi ar fi devenit impropriu pentru a fi locuit de om.

Procesul de evaporare este un miracol. Dacă nu s-ar petrece, nu am putea avea ploaie deloc. Scriptura vorbeşte despre modul în care Dumnezeu face să se ridice vaporii de la marginile pământului, să apară fulgerele care însoţesc mişcarea norilor şi vântul care împinge norii şi îi repartizează după cum este nevoie. Căldura soarelui transformă apa lichidă în vapori, care, fiind mai uşori decât aerul, se ridică şi formează norii, care sunt purtaţi de vânturi pe tot întinsul globului. Aversele de ploaie sunt adesea însoţite de fulgere, care curăţă aerul prin ionizare!

Ploaia însăşi este o binecuvântare de la Dumnezeu! Am observat odată, în timpul unei secete, cum o singură aversă puternică de ploaie a putut uda într-un scurt interval de o jumătate de oră mii de grădini. Dacă s-ar fi făcut manual, această lucrare ar fi necesitat echipe întregi de muncitori, ar fi fost foarte costisitoare şi nici pe departe atât de eficientă.

Cât de măreţ este planul şi cât de minunată orânduiala pe care le-a făcut Dumnezeu în natură, ca să ne slujească nouă drept binecuvântare! Şi cât de credincios este El în purtarea Lui de grijă, de acum şi până în veşnicie! Cât de mulţumitori şi de recunoscători ar trebui să fim pentru dragostea arătată de El în ambele planuri pe care le-a făcut: pentru viaţa noastră aici, pe pământ, şi pentru cea veşnică.

A. J. Pollock

Vineri                     30                Ianuarie

Vai de ei! pentru că au mers pe calea lui Cain şi s-au dedat rătăcirii lui Balaam, pentru răsplată, şi au pierit în răzvrătirea lui Core!

               Iuda 11

Dar Domnul Dumnezeul tău n-a vrut să asculte de Balaam şi Domnul Dumnezeul tău a schimbat blestemul în binecuvântare, pentru că Domnul Dumnezeul tău te-a iubit.

               Deuteronom 23.5

 

Istoria lui Balaam este redată în Numeri capitolele 22‑24. Balaam a încercat să pară că ascultă de Domnul, dar era o ascultare împotriva dorinţei inimii lui. El a iubit răsplata nedreptăţii (2 Petru 2.15). Este numit «Balaam ghicitorul», iar prezicerea viitorului sau ghicirea este un păcat dezgustător şi oribil în ochii lui Dumnezeu. Când i s-a cerut să meargă şi să blesteme pe poporul Israel, Dumnezeu i-a spus de la început: „Să nu mergi cu ei; să nu blestemi poporul, pentru că ei sunt binecuvântaţi“. Nu avea niciun rost să mai întrebe din nou, dar el era neliniştit cu privire la răsplata pe care avea s-o piardă. Când a mers să aducă jertfe, s-a urcat pe înălţimile zidite pentru Baal!

Balaam ştia că sfidarea pe faţă a Domnului şi a poruncii Lui va avea urmări dezastruoase pentru el, dar în acelaşi timp a sperat că va reuşi să izbândească în dorinţa lui necugetată după câştig, aşa că a mers de două ori chiar „să-l întâmpine cu descântece“ (Numeri 24.1). Văzând că a eşuat în a blestema poporul, „l-a învăţat pe Balac să arunce o cursă înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce cele jertfite idolilor şi să curveasc㓠(Apocalipsa 2.14).

Balaam este o ilustraţie a învăţătorilor falşi şi apostaţi, care, pentru o răsplată materială, făceau bucuroşi ravagii printre credincioşi, abătându-i de la doctrina adevărată. Într-adevăr, iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor. Aşa s-a întâmplat cu Balaam şi cu Iuda Iscarioteanul şi este valabil pentru mulţi alţii în ziua de azi, care pretind în mod fals a fi conducători creştini, când, de fapt, „umblă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos, al căror sfârşit este pieirea, al căror dumnezeu este pântecele, şi gloria le este în ruşinea lor, care gândesc cele pământeşti“ (Filipeni 3.18,19).

A. M. Behnam

Sâmbătă                31                Ianuarie

Totuşi Domnului I-a plăcut să-L zdrobească; L-a supus suferinţei. Dar, după ce Îşi va aduce sufletul Său o jertfă pentru vină, El va vedea o sămânţă, Îşi va lungi zilele şi plăcerea Domnului va prospera în mâna Lui.

               Isaia 53.10

Trei adevăruri măreţe ies în mod deosebit în evidenţă din cuvintele profetului Isaia citate mai sus. Mai întâi ni se spune despre plăcerea Domnului; apoi despre faptul că plăcerea Domnului va prospera; şi, în al treilea rând, despre faptul că plăcerea Domnului va prospera în mâinile unei singure Persoane: Domnul Isus Hristos.

De la începutul istoriei lumii, Dumnezeu Şi-a găsit plăcerea în câte ceva sau în câte cineva, dar această plăcere n-a prosperat niciodată prin intermediul vreunui om. Toate lucrurile au fost create pentru plăcerea lui Dumnezeu, dar păcatul a pătat perfecţiunea creaţiei.

Prin Noe, Dumnezeu a instaurat guvernarea sau stăpânirea, ca să restrângă răul din lume; dar, imediat după aceea, Dumnezeu a încetat să-Şi mai găsească plăcerea în această formă de guvernare, pentru că acela pe care-l pusese să stăpânească peste alţii a falimentat în a se stăpâni pe sine însuşi.

A fost apoi dată legea, pentru a reglementa comportamentul omului faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele său; dar, imediat după ce a fost dată, deşi poporul a mărturisit că o va împlini, a încălcat legea, făcând viţelul de aur.

Dumnezeu a stabilit apoi slujba preoţească, ca să medieze între El şi omul vinovat; prea curând însă preoţii au falimentat şi au adus tămâie străină pe altarul Lui.

Dumnezeu a instituit împărăţia, dar împăraţii au condus poporul în idolatrie.

Dumnezeu a trimis profeţii, ca să-i întoarcă pe oameni la El, însă oamenii au omorât cu pietre pe profeţii Săi.

A pus guvernarea lumii în mâinile neamurilor, însă acestea şi-au folosit puterea ca să se înalţe şi să se slăvească pe ele însele înaintea lumii.

La urmă, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său şi împăraţii pământului şi conducătorii iudeilor s-au sfătuit împreună împotriva Domnului şi a Unsului Său. Ei L-au răstignit pe Mesia pe cruce.

Vedem aşadar foarte clar că plăcerea Domnului nu a prosperat în mâinile oamenilor. Cu toate acestea, cuvintele profetului păstrează încă şi astăzi aceeaşi putere cu care au fost inspirate cu mult timp în urmă; plăcerea Domnului va prospera, dar numai în mâinile unui singur Om: Hristos.

H. Smith

Duminică                 1               Februarie

Şi iată un glas din ceruri spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea“.

               Matei 3.17

Privind în urmă la calea minunată pe care a străbătut-o El prin această lume, Îl vedem pe Domnul Isus, un Om printre oameni, Cel în care Dumnezeu Şi-a găsit toată plăcerea. Îl auzim spunând: „Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui“ (Ioan 8.29). Într-o lume de oameni păcătoşi, cine altul în afară de El, Care este în acelaşi timp o Persoană Dumnezeiască şi Om desăvârşit, ar fi putut să rostească aceste cuvinte? Alţii ar putea să spună: „Dorim să facem lucrurile care-I fac plăcere lui Dumnezeu“, dar numai Fiul a putut spune: „Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui“. Cel care afirmă aceasta nu poate fi decât Fiul lui Dumnezeu; oricare altul care ar spune aceste cuvinte ar fi un impostor. Iudeii au înţeles aceasta foarte clar, dar, refuzând să recunoască faptul că este o Persoană Divină, au fost nevoiţi să-L socotească un impostor, căci au afirmat: „Are demon“; şi apoi au luat pietre ca să-L omoare.

Totuşi, credinţa îşi găseşte desfătarea în a-I recunoaşte slava şi a vedea în El „Cuvântul care S-a făcut carne“, care are o „glorie ca a Singurului de la Tatăl“. Urmărind drumul Său pe acest pământ, Îl putem vedea pe singurul Om care a umblat după voia Domnului, fiind desfătarea Lui. Cineva a spus: «Oamenii urmăresc propria lor slavă; El nu a căutat decât slava Tatălui Său. Oamenii îşi fac propria voie; pentru El, plăcerea Sa era să facă voia Tatălui Său. Gândiţi-vă la Acela care, timp de treizeci şi trei de ani, cât a durat umblarea Sa pe acest pământ, nu a făcut nici măcar un singur lucru ca să-Şi slujească Sie Însuşi, să Se cruţe pe Sine sau să Se înalţe înaintea oamenilor, ci în fiecare clipă a vieţii Sale a fost, a făcut, a spus, a gândit şi a simţit exact ceea ce a vrut Dumnezeu de la El.»

Aşadar, fiindcă această Persoană binecuvântată a putut spune pe drept cuvânt „Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui“, Tatăl, la rândul Său, a putut să întărească aceste cuvinte cu mare desfătare, pentru că, după cei treizeci de ani petrecuţi în anonimat în Nazaret, cerurile s-au deschis deasupra Lui şi glasul Tatălui s-a făcut auzit spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea“.

H. Smith

Luni                          2               Februarie

După aceasta am văzut: şi iată o uşă deschisă în cer, şi glasul dintâi, ca de trâmbiţă, pe care l-am auzit vorbind cu mine, spunând: „Suie-te aici şi-ţi voi arăta cele ce trebuie să aibă loc după acestea“.

               Apocalipsa 4.1

Ioan a fost martorul cuvintelor adresate de Domnul Isus celor şapte adunări care se găseau atunci în Asia. După aceste lucruri, „lucrurile care sunt“ (capitolul 1.19), Ioan a văzut într-o viziune „o uşă deschisă în cer“. Nicăieri altundeva în Biblie nu mai citim despre un astfel de lucru. În Matei 3.16 citim că cerurile s-au deschis pentru ca Domnul Isus să fie preamărit atunci când a fost botezat. Dar acum vedem că în ceruri a fost deschisă o uşă pentru ca Ioan însuşi să poată fi adus înăuntru, căci i s-a spus că din acest loc privilegiat va vedea „lucrurile ce trebuie să aibă loc după acestea“.

Este foarte clar că Ioan, în această călătorie uimitoare în ceruri, simbolizează întreaga Adunare a lui Dumnezeu. Nu va fi mai puţin uimitor atunci când aceste lucruri preînchipuite aici vor avea loc cu adevărat şi când toţi credincioşii din timpul nostru vor fi răpiţi ca să-L întâlnească pe Domnul în văzduh şi să meargă apoi cu El în Casa Tatălui.

Începând din acest punct, Adunarea nu mai este văzută în cartea Apocalipsa ca aflată pe pământ. Mai degrabă o vedem având privilegiul minunat de a urmări tot ce se întâmplă pe pământ din poziţia ei privilegiată, din înălţimile slavei cereşti a lui Dumnezeu. Din acest loc minunat a putut vedea Ioan „lucrurile ce trebuie să aibă loc după acestea“. Oricărui credincios adevărat, fie că a murit deja, fie că va fi găsit viu când va avea loc răpirea, i se va da privilegiul minunat de a fi martor la toate aceste evenimente măreţe pe care le-a prezentat Ioan în restul cărţii Apocalipsa. Dacă acum nu înţelegem foarte clar aceste lucruri pe care le citim aici, le vom înţelege atunci; şi chiar dacă astăzi credem că le înţelegem în parte, atunci vor deveni atât de clare, încât nu vom înceta niciodată să lăudăm înţelepciunea măreaţă, puterea şi harul preaiubitului nostru Domn şi Salvator.

L. M. Grant

Marţi                        3               Februarie

Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său, nici rob mai presus decât stăpânul său. Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul său, şi robului ca stăpânul său.

               Matei 10.24,25

Evanghelia după Matei este cea în care Domnul Isus este văzut ca Împăratul lepădat de către poporul Său. Matei Îl mai prezintă şi ca fiind minunatul Învăţător care-Şi pregăteşte ucenicii în vederea lepădării Sale de către popor. Unii L-au urmat pe Domnul numai pentru un timp, sau doar aparent, de ochii lumii, fără să fie născuţi din nou; unul dintre ei este Iuda. Alţii, ca Matei, L-au întâlnit pe Domnul, au văzut frumuseţea Persoanei Sale şi au fost atât de impresionaţi de El, încât au lăsat totul şi L-au urmat. Mai târziu, Saul din Tars s-a întâlnit şi el cu Domnul pe drumul Damascului şi a devenit un slujitor nespus de devotat.

Cum stau lucrurile cu privire la noi? Am renunţat noi la toate, pentru a-L urma pe Domnul? Saul a lăsat în urmă până şi lucruri care păreau bune: o viaţă morală, zelul şi înflăcărarea religioasă, o poziţie înaltă, respectată. Odată ce L-a văzut pe Hristos în slava Sa cerească, a renunţat nu numai la tot ce era şi avea, ci şi la tot ceea ce voia să devină. Nu a încercat să se îmbunătăţească pe sine însuşi, ci L-a urmat pe Isus din Nazaret cel lepădat de oameni, dedicându-se în întregime Domnului său. Nimic mai puţin decât atât n-ar fi fost suficient. Atunci când vrem să păstrăm ceva pentru noi înşine, nu suntem adevăraţi ucenici ai Săi şi nu călcăm pe urmele Sale.

Mai mult încă, ceea ce-l caracterizează pe un ucenic este faptul că stă mereu aproape de Stăpânul său, ca să poată învăţa de la El. Un rob sau un servitor îşi ascultă întotdeauna stăpânul şi nu încearcă să se opună voii acestuia şi să urmeze propria cale. Toate acestea implică un anumit proces. De aceea a spus Domnul că trebuie să ajungem ca Învăţătorul şi ca Domnul nostru. Procesul acesta implică de asemenea folosirea unor resurse potrivite. Un ucenic învaţă că toate resursele sale, toate lucrurile de care are nevoie, se găsesc la Învăţătorul şi Stăpânul său. Un rob se încredinţează pe sine Domnului său ca să-L urmeze şi să-L asculte, depinzând în totalitate de El. Avraam, tatăl tuturor celor credincioşi, a înţeles şi el acest lucru şi astfel şi-a pus încrederea în Cel care îl chemase afară din ţara sa, în Dumnezeul gloriei. Avraam a învăţat că nu exista putere sau înţelepciune în el însuşi, ci că toate resursele lui se găseau în Dumnezeu.

A. E. Bouter

Miercuri                    4               Februarie

Sunaţi din trâmbiţă în Sion şi sunaţi alarma pe muntele Meu cel sfânt; să tremure toţi locuitorii ţării, pentru că vine ziua Domnului, pentru că se apropie! O zi de întuneric şi de întunecime, o zi de nori şi de negură densă; ca zorile se revarsă peste munţi un popor numeros şi puternic, cum n-a mai fost niciodată şi nici nu va mai fi după el, generaţii şi generaţii.

               Ioel 2.1,2

Profeţii şi profeţiile lor – Ioel

Scriptura nu ne menţionează nimic în legătură cu profetul Ioel, în afară de numele tatălui său: Petuel. Iar dacă citim scurta sa carte, de numai trei capitole, vedem clar că el a trăit şi a profeţit într-o perioadă foarte dificilă, de o importanţă crucială. El vorbeşte într-un fel foarte viu şi mişcător despre o teribilă invazie de lăcuste, care avea să fie un dezastru pentru acest popor a cărui economie se baza pe agricultură. Această plagă devastatoare era cea mai grozavă care se pomenise de-a lungul multor generaţii şi despre ea urma să se vorbească şi în generaţiile următoare.

Ioel însă nu face doar o descriere a distrugerii complete pe care o va lăsa în urmă această invazie de lăcuste, ci, în numele Domnului, el cheamă tot poporul, de la preoţi şi bătrânii poporului până la cei mai mici copii, să strige către Domnul, plângând şi postind. „Sfâşiaţi-vă inima, şi nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul Dumnezeul vostru“, le spune el în capitolul 2.13. Apoi afirmă cu încredere: „Atunci Domnul va fi gelos pentru ţara Lui şi va avea milă de poporul Său“ (vers. 18).

Citind profeţia lui Ioel, ne putem da seama că ea ilustrează şi alte evenimente prin această invazie de lăcuste. Dumnezeu face aici referire la duşmanul lor, la asirienii, „cel de la nord“, „care s-a înălţat pe sine, ca să facă lucruri mari“, şi Îşi încurajează ţara şi poporul să nu se teamă, ci mai degrabă să se bucure şi să se veselească. Asirianul din zilele lui Ioel îl preînchipuie pe împăratul din nord, care va veni şi va devasta Israelul, dar pe care îl va judeca Hristos, atunci când El va salva Israelul, în ziua Domnului, la sfârşitul necazului celui mare.

E. P. Vedder, Jr.

Joi                            5               Februarie

Şi cerurile vor lăuda minunea Ta, Doamne, şi credincioşia Ta în adunarea sfinţilor … Doamne, Dumnezeul oştirilor, cine este ca Tine, puternic, Doamne?

               Psalmul 89.5,8

Dumnezeul căruia Îi slujim nu are limite: El este infinit, fără margini în timp, în spaţiu şi în natura Sa. Este atotputernic, are toată autoritatea şi este Creatorul tuturor lucrurilor. Nu există niciun lucru imposibil pentru El. Nu există margini pentru dărnicia Lui, pentru înţelepciunea Lui, pentru dragostea Lui; harul şi îndurarea Sa nu cunosc limite, nici dorinţa Sa de a-i binecuvânta pe cei ce sunt ai Săi.

Credincioşia lui Dumnezeu şi totala încredere pe care o putem avea în Cuvântul Său sunt subiecte frecvente ale Bibliei. Vedem credincioşia Lui atunci când întâmpinăm ispite, căci Dumnezeu „nu va îngădui să fim ispitiţi peste ce putem, ci, împreună cu ispita, va pregăti şi scăparea, ca să o putem răbda“ (1 Corinteni 10.13).

Credincioşia lui Dumnezeu este de asemenea temelia pentru siguranţa mântuirii noastre. Putem „să ţinem cu tărie mărturisirea speranţei neclintite“, deoarece „credincios este Cel care a promis“ (Evrei 10.23). El nu este ca oamenii care ne mint, care fac promisiuni şi apoi se răzgândesc, care spun că ne vor da ceva şi apoi nu-şi îndeplinesc promisiunea (vezi Numeri 23.19).

Putem vedea credincioşia lui Dumnezeu şi din faptul că ne-a dat Cuvântul Său. Fără acest Cuvânt preţios, cum am putea şti că El nu încetează să încerce să răscumpere omul din păcat şi să-l scoată din întuneric? Şi tot în Cuvântul Său descoperim că El deţine soluţiile pentru rezolvarea tuturor problemelor noastre şi, prin urmare, n-ar trebui să ne îndoim şi să renunţăm la orice speranţă de îndată ce apare primul semn de împotrivire şi de necaz.

Deoarece cunoaştem că puterea şi credincioşia Sa sunt fără margini, putem merge înainte cu încredere chiar şi atunci când lucrurile par să meargă din rău în mai rău. Dacă Îl credem pe cuvânt şi ne punem încrederea în Cuvântul Său, atunci vom umbla prin credinţă şi nu ne vom plânge cu privire la calea noastră.

R. Salcido

Vineri                       6               Februarie

Iată, Dumnezeu este mare şi noi nu-L înţelegem … Pentru că El atrage picăturile de apă, ele se răspândesc în ploaie din aburul pe care-l formează, pe care cerurile îl toarnă în picuri din belşug peste om.

               Iov 36.26‑28

Cât de uimitor şi de minunat este să observăm felul în care a stabilit Dumnezeu un circuit de refolosire a oricărui lucru din natură! În Eclesiastul 1.7, Solomon face referire la circuitul apei, spunând: „Toate râurile curg în mare şi marea nu se umple; spre locul de unde vin râurile, într-acolo merg iarăşi“. În versetele de mai sus, Iov explică felul în care se transformă şi circulă apa în zonele fertile ca să aducă ploaie „din belşug“ în folosul omului şi al pământului lucrat de el. Domnul spune că Tatăl nostru din ceruri „trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Matei 5.45).

Dumnezeu a creat şi un circuit al carbonului, ca să-l binecuvânteze pe om. A creat clorofila în plante, substanţă care foloseşte lumina soarelui ca să transforme dioxidul de carbon şi apa în carbohidraţi şi oxigen, înmagazinând astfel energia solară. Omul încearcă încă să descopere cum funcţionează procesul de cataliză! Carbohidraţii şi oxigenul sunt apoi folosite de către om şi animale pentru a le furniza energia captată de la soare, după care vor elimina dioxidul de carbon şi apa, care se vor regenera. Dumnezeu a dat omului „ca hrană orice iarbă verde“ (Geneza 1.30) şi astfel vedem că până şi energia pe care o căpătăm mâncând carne provine tot de la soare, prin intermediul plantelor pe care animalele le consumă.

Dumnezeu a dat soarele şi ploaia pentru a sluji întregii omeniri. „El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Matei 5.45). Într-adevăr, după cum spune şi psalmistul, „Pământul este plin de bunătatea Domnului“ (Psalmul 33.5). Dar El nu S-a preocupat să ne pregătească cele necesare doar pentru viaţa aceasta naturală, ci şi pentru cea spirituală, căci El L-a dat pe Fiul Său, pentru ca oricine crede în El să primească viaţa veşnică (Ioan 3.15).

Noi „nu-L înţelegem“, dar ar fi o nebunie din partea noastră ca, din acest motiv, să refuzăm binecuvântările naturale pe care El ni le oferă. La fel de neînţelepţi ne-am dovedi şi dacă am refuza viaţa veşnică din acelaşi motiv, că nu-L putem înţelege în măreţia Sa şi a planurilor Sale cu privire la noi!

A. H. Crosby

Sâmbătă                  7               Februarie

Şi aveau atunci un întemniţat vestit, numit Baraba.

               Matei 27.16

Erau trei lucruri care-l făceau pe Baraba vestit în timpul acela:

1. „Iar Baraba era un tâlhar“ (Ioan 18.40). Şi noi, ca şi el, L-am nesocotit pe Dumnezeu şi L-am jefuit. Ni se arată aceasta clar în Romani 1, unde ni se pune înainte o istorie a moralităţii omului de la potop încoace. Apostolul Pavel scrie: „Fiindcă, după ce L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au glorificat ca Dumnezeu … şi au schimbat gloria nepieritorului Dumnezeu în asemănarea imaginii omului pieritor … şi s-au închinat şi au slujit creaturii în locul Creatorului“ (Romani 1.21,23,25). Ce facem cu timpul nostru, cu energia şi cu resursele noastre? Nu L-am înşelat oare în toate acestea, păstrându-le doar pentru noi înşine?

2. „Şi era unul numit Baraba, legat cu cei răsculaţi care comiseseră omor în răscoal㓠(Marcu 15.7). Provocând dezordine şi revoltă în rândul populaţiei, el a fost liderul unei răscoale împotriva stăpânirii din timpul acela. Profetul Isaia a scris astfel referitor la răzvrătirea poporului: „Pentru că Domnul a vorbit: «Am hrănit şi am crescut fii şi ei s-au răzvrătit împotriva Mea»“ (Isaia 1.2). Apoi Domnul merge mai departe şi deplânge starea poporului, arătând că până şi boul îşi cunoaşte stăpânul, iar măgarul, ieslea stăpânului său, dar poporul Său nici nu L-a băgat în seamă, ci L-a lepădat. Da, cu toţii am rătăcit departe de El; I-am întors spatele şi am mers pe propriul nostru drum, dar Dumnezeu a pus asupra lui Isus nelegiuirea noastră a tuturor, ca El s-o poarte în locul nostru pe cruce şi să primească pedeapsa pentru vinovăţia noastră.

3. Baraba „comisese omor în răscoal㓠(Marcu 15.7). Adevărul solemn şi grav este că noi toţi suntem vinovaţi de moartea Fiului lui Dumnezeu. În Fapte 4.25,27 citim astfel: „Pentru ce s-au dezlănţuit naţiunile şi s-au gândit popoarele la cele deşarte? … Pentru că, într-adevăr, s-au adunat împreună în această cetate împotriva Sfântului Tău Slujitor Isus, pe care L-ai uns, atât Irod cât şi Ponţiu Pilat, împreună cu naţiunile şi cu popoarele lui Israel“. Un poet a redat foarte bine această idee prin versul următor: «Iar în această zarvă de voci mânioase, am recunoscut-o şi pe a mea».

Din punct de vedere moral, noi nu eram cu nimic mai presus decât Baraba, dar binecuvântatul nostru Domn Isus „a suferit pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu“ (1 Petru 3.18).

R. A. Barnett

Duminică                 8               Februarie

Şi din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om.

               Geneza 2.22

În ce mod uimitor lucrează Dumnezeu şi creează toate lucrurile! După ce l-a modelat pe om din ţărâna pământului, a luat o coastă din acest om şi din ea a format femeia. Cred că ne putem pune cu toţii în locul fetiţei cu ochii ageri, care a întrebat-o mirată pe mama sa: «De ce oare o fi făcut El în felul acesta?»

Fără a susţine că am ultimul răspuns la această întrebare, aş sugera că Dumnezeu a lucrat astfel ca să ne poată oferi o imagine care să-L ilustreze pe Fiul Său şi pe Mireasa Acestuia. Această imagine ne descoperă lucruri uimitoare:

După cum omul şi-a dorit pe cineva ca şi el, cu care să se bucure de frumuseţea grădinii Edenului, tot aşa şi Fiul lui Dumnezeu Şi-a găsit de la început plăcerea în fiii oamenilor. El a dorit ca aceştia să se poată bucura împreună cu El de slăvile cereşti.

Dumnezeu n-a făcut femeia în mod independent de bărbat, ci a modelat-o din coasta bărbatului, astfel încât acesta a putut spune: „Aceasta este acum os din oasele mele şi carne din carnea mea!“. Ea nu era un alt animal căruia să-i pună un nume, ci era cineva exact ca şi el, cu care putea vorbi şi împărtăşi cele mai intime aspecte ale vieţii sale. Tot aşa va avea şi Domnul Isus cu Sine pentru întreaga veşnicie pe acest popor pe care Şi l-a răscumpărat, pe care l-a eliberat de sub puterea întunericului şi care este asemănător chipului Său.

Omul a trebuit să cadă într-un somn adânc pentru ca Domnul să poată lua o coastă şi să formeze din ea femeia. Pentru Domnul Isus însă preţul a fost cu mult mai mare. A trebuit să Se coboare în ţărâna morţii, fiind părăsit de Dumnezeu şi suferind mânia judecăţii Sale împotriva păcatului. Nu era alt mod în care să-Şi poată câştiga pentru Sine o mireasă răscumpărată, curăţită şi vrednică să-I aparţină. Aleluia, ce Salvator minunat!

G. W. Steidl

A Ta iubire ne-a dat Lui să fim aduşi în casa Ta,

Şi gândul Tău etern a fost să fim ca El, ‘naintea Ta.

Iubirea Ta, în casa Ta, de strălucire umple tot;

Ea, care ne-a făcut ai Tăi, reflectă-a Ta sfinţenie.

J. N. Darby

Luni                          9               Februarie

Şi am auzit ca un glas de mulţime mare şi ca un glas de ape multe şi ca un glas de tunete puternice, spunând: „Aleluia! Pentru că Domnul Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm glorie, pentru că nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit“. Şi i s-a dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor.

               Apocalipsa 19.6‑8

Acest eveniment minunat va avea loc în cer după ce se va sfârşi judecata şi pedeapsa înspăimântătoare şi completă a Babilonului (prostituata cea mare). Timp de secole, ea a pretins a fi adevărata Biserică, mireasa lui Hristos, dar n-a fost decât o biată copie, o imitaţie, căreia totuşi lumea i-a acordat o cinste incredibilă. Oamenii mari şi negustorii pământului vor plânge şi se vor jeli pentru Babilon, dar un glas va ieşi din tronul lui Dumnezeu şi va proclama: „Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, şi cei care vă temeţi de El, mici şi mari!“.

Apoi adevărata Biserică, care va fi deja în cer de la răpire, va fi adusă pentru a fi dată în căsătorie Mielului, Domnului Isus Hristos. Sărbătoarea care va avea loc atunci în cer la nunta Mielului va fi cu adevărat minunată. Voci asemenea unui glas de tunete puternice, asemenea unei mari mulţimi sau asemenea unui glas de ape multe vor da, pentru început, cinste Domnului Dumnezeului nostru, Celui Atotputernic, pentru că Şi-a luat puterile de drept şi a început să împărăţească.

Cât de minunat este măreţul nostru privilegiu, ca mădulare ce facem parte din adevărata Biserică, de a fi atunci prezentaţi în calitatea de mireasă a Mielului lui Dumnezeu! Apoi vom fi îmbrăcaţi cu in subţire strălucitor, simbol al dreptăţii sfinţilor. Dacă ne-am îmbrăca astăzi în acest fel, ar însemna să ne îndreptăţim noi înşine; dar atunci vom fi aşa după ce vom fi trecut deja pe la scaunul de judecată al lui Hristos. Faptele noastre drepte vor fi curăţite astfel de orice intenţie egoistă şi de mândrie. Va rămâne atunci numai ceea ce am făcut pentru gloria lui Dumnezeu în timpul vieţii noastre pe pământ.

L. M. Grant

Marţi                      10             Februarie

Pe când Se ruga El, chipul feţei Lui s-a făcut altul, şi îmbrăcămintea Lui, albă strălucitoare.

               Luca 9.29

În fiecare dintre cele trei Evanghelii în care se prezintă schimbarea la faţă a Domnului Isus găsim unele trăsături unice ale acestui eveniment, conform caracterului Evangheliei în care sunt redate.

Evanghelia după Luca Îl prezintă pe Domnul Isus ca pe Omul pe deplin dependent de Dumnezeu şi astfel relatarea pe care o face el despre evenimentele petrecute pe „muntele sfânt“ se află în concordanţă cu tema sa. Aceasta este singura dintre Evanghelii în care ni se spune motivul pentru care a urcat atunci Domnul Isus pe munte: „ca să Se roage“ (vers. 28). Rugăciunea este atitudinea omului ascultător şi dependent de Dumnezeu. Transfigurarea a avut loc „pe când El Se ruga“ (vers. 29).

Un alt aspect pe care îl găsim relatat numai aici este că, în timpul transfigurării, ucenicii „erau îngreuiaţi de somn; şi, trezindu-se deplin, au văzut gloria Lui“ (vers. 32). Vedem aici un contrast remarcabil între oboseala spirituală, marcată de lipsa rugăciunii, care-i caracteriza pe ucenici, şi perfecţiunea şi gloria Omului dependent.

Tot în Luca avem privilegiul de a asculta şi convorbirea divină referitoare la „plecarea“ Domnului. Calea pe care a urmat-o acest Om a ajuns în glorie, prin drumul crucii, şi aceeaşi cale care a fost a Lui trebuie s-o urmăm şi noi. În această lume plină de necazuri, de încercări, de ispite, de păcat şi de suferinţe, trebuie să învăţăm ce înseamnă să fii dependent de Dumnezeu prin rugăciunea zilnică şi prin părtăşia cu El. Domnul Isus este modelul nostru în umblarea noastră aici jos şi siguranţa noastră pentru slava care va veni.

B. Reynolds

Această cale se îndreaptă tot mereu în sus

Unde se află viaţa şi gloria noastră;

Odihna noastră-i sus, în dragostea divină,

Unde vom împărtăşi din slava Sa.

 

Pentru totdeauna cu Domnul,

Pentru totdeauna ca El vom fi atunci,

Vom vedea faţa Lui în acel loc binecuvântat,

În casa Tatălui nostru din ceruri.

J. N. Darby

Miercuri                  11             Februarie

Pentru că inima acestui popor s-a împietrit şi au auzit greu cu urechile şi şi-au închis ochii; ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi să înţeleagă cu inima şi să se întoarcă şi să-i vindec.

               Matei 13.15

S-a făcut multă discuţie încercând să se arate dacă darul vindecării mai există printre noi în aceste zile din urmă ale Bisericii. Cât timp a fost printre noi, Domnul Isus a avut cu siguranţă puterea să vindece; şi a vindecat pe mulţi de bolile şi de infirmităţile lor. Totuşi, în anumite circumstanţe, nu Şi-a exercitat puterea divină.

În Matei 13.15 citim că Domnul nu putea să-i vindece pe cei din Israel, pentru că ei deveniseră surzi şi orbi faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Motivul împietririi lor era refuzul de a-L crede pe Dumnezeu. Aceasta ni se confirmă şi în Marcu 6.5,6: „Şi n-a putut să facă nicio lucrare de putere acolo, decât că, punându-Şi mâinile peste câţiva bolnavi, i-a vindecat. Şi S-a mirat de necredinţa lor“. În Nazaret, Domnul explică poporului că cei din oraşul Lui natal, din cauza faptului că nu-L acceptau şi nu credeau în El, nu puteau beneficia de puterea Sa de vindecare (Luca 4).

În Ioan 12.40 citim: „Le-a orbit ochii şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii şi să nu înţeleagă cu inima şi să nu se întoarcă şi să-i vindec“. Atitudinea poporului, aşa cum am văzut-o relatată în pasajul citat din Matei, a adus după sine acest răspuns din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu a trimis peste ei o orbire spirituală, care a atras o lipsă a pocăinţei în inimile lor, dar şi lipsa unei vindecări spirituale şi fizice.

La ce ne putem aştepta văzând starea actuală a aşa-numitei „lumi creştine“? Aceste ţări au ţinut seama de Dumnezeu într-o perioadă şi mulţi oameni au experimentat o relaţie de părtăşie cu El într-un mod real prin credinţa în Persoana şi lucrarea Fiului Său. Va da Dumnezeu astăzi celor care au refuzat cu dispreţ darul harului Său acele binecuvântări de care i-a privat odinioară pe cei necredincioşi din poporul Israel? Sigur că nu!

J. van Dijk

Joi                          12             Februarie

[Pavel], către adunarea lui Dumnezeu care este în Corint, către cei sfinţiţi în Hristos Isus, sfinţi chemaţi, împreună cu toţi cei care, în orice loc, cheamă Numele Domnului nostru Isus Hristos.

               1 Corinteni 1.2

După cum putem înţelege ajutaţi de epistole, copiii lui Dumnezeu formează astăzi Adunarea lui Dumnezeu, care a fost aleasă de Dumnezeu în Hristos „mai înainte de întemeierea lumii“ (Efeseni 1.4). Dumnezeu I-a dat lui Hristos toată gloria, „a pus toate sub picioarele Lui şi L-a dat Cap peste toate, Adunării, care este Trupul Său“ (Efeseni 1.22,23). Vedem astfel cum Capul Adunării este în cer, înălţat deasupra tuturor lucrurilor.

Ne-am putea gândi că numai cei mai vrednici oameni de pe pământ ar putea forma Adunarea lui Dumnezeu, însă este uimitor să vedem cum, în planurile făurite de Dumnezeu, se petrece tocmai contrariul. Aflăm din Cuvânt că Adunarea este alcătuită chiar din cei care au umblat odinioară în greşelile şi în păcatele lor, făcând lucrurile voite de carne şi de gândurile lor, dar care acum sunt aduşi la viaţă împreună cu Hristos şi mântuiţi prin har (Efeseni 2.1‑5). Această descoperire minunată a harului Său întrece cu mult orice înţelegere omenească.

De asemenea, nu este oare minunat să înţelegem că, în acelaşi mod în care toate mădularele trupului sunt legate de cap, formând cu acesta un întreg, şi cei care cred sunt în acelaşi fel legaţi de Hristos, alcătuind împreună cu El Trupul Lui? „Pentru că, după cum trupul este unul singur şi are multe mădulare, … tot aşa este şi Hristosul. Pentru că, de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup … [şi] trupul nu este un singur mădular, ci multe“ (1 Corinteni 12.12,14).

Astfel, Adunarea lui Dumnezeu, aşa cum o vedem ilustrată în Scriptură, este alcătuită din toţi cei mântuiţi şi uniţi într-un singur Trup prin Duhul Sfânt. „Este un singur trup şi un singur Duh, … un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toţi şi prin toţi şi în noi toţi“ (Efeseni 4.4‑6). Scriptura nu vorbeşte niciodată despre două sau mai multe trupuri! Adevărul singurului Trup constituie gândul şi planul lui Dumnezeu pentru cei credincioşi şi de aceea sectarismul, care face loc unei diviziuni a singurului Trup în mai multe trupuri, se află în opoziţie directă cu gândul lui Dumnezeu.

C. Stanley

Jertfa Lui cea minunată, oferită-n dragoste

Şi-n supremă ascultare, pentru veci Te-a proslăvit.

Suntem una-n sfânta-I jertfă şi din inimă-Ţi cântăm;

Că L-ai înălţat pe Fiul, azi cu El Te adorăm!

Vineri                     13             Februarie

Vai de ei! pentru că au mers pe calea lui Cain şi s-au dedat rătăcirii lui Balaam, pentru răsplată, şi au pierit în răzvrătirea lui Core!

               Iuda 11

În Numeri 16 găsim relatată istoria lui Core. El şi-a afirmat cu tărie convingerea că toţi israeliţii erau sfinţi şi deci puteau intra în slujba de preoţi. În acelaşi mod, astăzi unii învăţători pretind a fi lucrători ai evangheliei în timp ce neagă nevoia oricărui om de a fi născut din nou, susţinând că orice aşa-numit membru al bisericii va merge în cer sau cel puţin are aceleaşi şanse de a ajunge acolo.

În Israel, Dumnezeu stabilise ca regulă că numai urmaşii lui Aaron puteau deveni preoţi. Tot astfel, preoţia cerească este valabilă numai pentru credincioşii adevăraţi (pentru toţi credincioşii adevăraţi), pentru că numai ei au viaţă de sus. Numai ei pot fi adevăraţi închinători. Cei care nu sunt născuţi din nou pot participa la diferite activităţi religioase, dar aceasta nu este închinarea adevărată. Dumnezeu a fost atât de mâhnit de nesupunerea lui Core şi a celor care l-au urmat, încât a acţionat într-un mod nou, cum n-o mai făcuse până atunci: pământul şi-a deschis gura şi i-a înghiţit pe ei şi tot ce aveau ei, astfel că aceştia s-au coborât de vii în Locuinţa Morţilor, iar pământul i-a acoperit. Sfinţenia lui Dumnezeu nu poate fi luată în derâdere şi privită cu uşurătate. Nimeni dintre noi nu s-ar putea apropia de Dumnezeu în alt mod decât printr-o credinţă adevărată în Isus Hristos, prin care primim naşterea din nou şi devenim astfel copii ai lui Dumnezeu. Învăţătorii falşi se opun învăţăturii sănătoase şi neagă necesitatea naşterii din nou, conducând astfel poporul la condamnare eternă, la fel cum Core şi cei care erau cu el au dus alţi 250 de oameni la pierzare.

Calea lui Cain este religia falsă. Rătăcirea lui Balaam este slujirea falsă. Răzvrătirea lui Core este închinarea falsă. Cum ne putem păzi de aceste învăţături eronate şi distructive? Prin intermediul rugăciunii şi printr-o studiere atentă a Cuvântului lui Dumnezeu.

„Dar vine un ceas, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; pentru că şi Tatăl caută astfel de închinători“ (Ioan 4.23).

A. M. Behnam

Sâmbătă                14             Februarie

Pentru că şi Hristos a suferit o singură dată pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu.

               1 Petru 3.18

Descoperirea minunată a desfătării pe care Şi-o găseşte Dumnezeu în Hristos a dezvăluit adevărata stare a omului sub stăpânirea păcatului, a lui Satan şi a morţii. Astfel, dacă privim la Hristos în toată perfecţiunea Sa: la sfinţenia Sa, la dragostea, harul, răbdarea, blândeţea şi smerenia Sa, la fiecare trăsătură a caracterului Său minunat, la fiecare cuvânt care a ieşit de pe buzele Lui, la fiecare faptă şi pas pe care l-a făcut în umblarea Lui desăvârşită, toate acestea nu fac decât să ne arate vinovaţi de a fi contrariul a ceea ce a fost El. Cum ar fi fost atunci posibil ca plăcerea lui Dumnezeu să fie asigurată având ca obiect un popor care să se asemene lui Hristos din punct de vedere moral şi să fie potrivit cu Hristos în glorie?

Nu există decât un singur răspuns la această întrebare importantă. Pentru ca Dumnezeu să-Şi poată găsi plăcerea în om, era nevoie de moartea Aceluia în care Dumnezeu Şi-a putut găsi pe deplin desfătarea. Profetul Isaia a înţeles într-adevăr aceasta, căci el spune: „Totuşi, Domnului I-a plăcut să-L zdrobească; L-a supus suferinţei“. Cineva a spus odată: «Cel care nu-Şi găseşte plăcerea în moartea păcătosului a găsit plăcut să-L supună suferinţei pe Slujitorul Lui cel drept, desigur, nu pentru că moartea Lui în agonie era ceva plăcut de privit, ci pentru că era singurul mod de a împlini un scop măreţ». Astfel, de îndată ce măreţul sacrificiu al jertfei Sale a fost împlinit, plăcerea Domnului a început să prospere. „După ce Îşi va aduce sufletul Său o jertfă pentru vină“, şi nu mai înainte, „plăcerea Domnului va prospera în mâna Lui“. Sfinţenia lui Dumnezeu trebuia satisfăcută şi păcatele noastre trebuiau îndepărtate mai înainte ca Dumnezeu să-Şi poată asigura un popor făcut asemenea lui Hristos şi în întregime pentru desfătarea Sa. Această lucrare măreaţă a fost înfăptuită atunci când El Şi-a adus sufletul ca jertfă pentru vină şi a fost „zdrobit pentru nelegiuirile noastre“. Aşadar, în Noul Testament vedem împlinirea profeţiei lui Isaia şi citim că El „S-a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu“ (Evrei 9.14), ca să satisfacă sfinţenia lui Dumnezeu, şi c㠄a fost dat pentru greşelile noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră [a celor credincioşi]“ (Romani 4.25).

H. Smith

Duminică               15             Februarie

Dar, după ce Îşi va aduce sufletul Său o jertfă pentru vină, El va vedea o sămânţă, Îşi va lungi zilele şi plăcerea Domnului va prospera în mâna Lui.

               Isaia 53.10

Profetul Isaia, prevăzând mai dinainte măreaţa lucrare de răscumpărare pe care o va împlini Domnul Isus, ne arată rezultatele jertfei Sale: „După ce Îşi va aduce sufletul Său o jertfă pentru vină, El va vedea o sămânţă“. Pentru omul natural, moartea înlătură orice speranţă de a mai avea urmaşi, dar acest binecuvântat Om Şi-a făurit o sămânţă de urmaşi prin chiar moartea Sa. „Dacă grăuntele de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce mult rod“ (Ioan 12.24) – sunt cuvintele rostite de Însuşi Domnul. Astfel Şi-a câştigat El o sămânţă, o sămânţă spirituală formată din marea mulţime a celor răscumpăraţi, strânşi din toate popoarele, şi care vor cânta împreună Mielului atunci când vor ajunge sus: „Căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice seminţie şi limbă şi popor şi naţiune“ (Apocalipsa 5.9).

Citim apoi: „Îşi va lungi zilele“. Moartea, cea care face să se sfârşească zilele omului căzut, devine mijlocul prin care viaţa acestui Om perfect este prelungită. Aparent, acesta este un paradox. Cineva a spus: «El a fost şters de pe pământul celor vii, a fost îngropat şi totuşi va trăi şi zilele Lui vor continua». Răspunsul glorios care clarifică acest paradox este învierea. Lui Dumnezeu nu-I face plăcere să-l vadă pe om zăcând sub sentinţa morţii, nici să-l vadă mergând la judecată pentru păcatele comise. Îl vedem pe Isus dat la moarte pentru nelegiuirile noastre, Îl vedem înviat pentru îndreptăţirea noastră şi-L auzim spunându-ne: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi, şi Cel din urmă, şi Cel viu; şi am fost mort şi, iată, sunt viu în vecii vecilor; şi am cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor“. Psalmistul a spus despre El: „A cerut de la Tine viaţa: Tu i-ai dat viaţă lungă pentru totdeauna şi pentru eternitate!“ (Psalmul 21.4). Vedem astfel plăcerea Domnului nu numai locuind în Hristos, dar şi asigurată prin El.

H. Smith

Luni                        16             Februarie

Şi am văzut un mare tron alb şi pe Cel care şedea pe el, dinaintea Căruia pământul şi cerul au fugit şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi i-am văzut pe cei morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea tronului; şi au fost deschise nişte cărţi. Şi a fost deschisă altă carte, care este a vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţi, potrivit faptelor lor … Şi dacă cineva nu a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.

               Apocalipsa 20.11,12,15

Întreaga omenire va fi martoră a acestei măreţe judecăţi, pentru că la acest eveniment vor fi prezenţi toţi cei care se află în cer sau pe pământ.

Cei credincioşi vor fi atunci deja în cer; iar toţi cei necredincioşi, şi cei care vor fi murit, vor fi prezenţi acolo. Aceştia din urmă, mici şi mari, vor fi înviaţi în trupuri ca să stea în faţa tronului lui Dumnezeu ca şi păcătoşi pierduţi. Cât de tristă şi de nenorocită va fi starea lor! Murind fără să capete îndurare, vor fi înviaţi tot fără îndurare.

Sunt apoi deschise cărţile şi este deschisă şi cartea vieţii. În acele cărţi se vor găsi relatate faptele oricărui om şi, fără îndoială, multe vor fi lucrurile despre care oamenii au sperat să nu-şi mai amintească nimeni niciodată. Dar vor fi judecaţi după cele scrise în cărţi, fiecare după faptele sale. Cu siguranţă că niciun credincios nu s-ar bucura să-i fie judecate faptele, cu atât mai puţin un necredincios. Dar putem să-I mulţumim lui Dumnezeu că niciun credincios nu va fi judecat după faptele lui, pentru că sângele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne-a curăţit de orice păcat, şi va face acelaşi lucru pentru oricine vine la El cu pocăinţă şi se încrede în El, ca să primească iertarea de păcate prin jertfa Sa. Cei care cred în El nu vor veni la judecată (Ioan 5.24).

Cartea vieţii va fi şi ea deschisă pentru a sta ca mărturie a faptului că numele celor nemântuiţi nu sunt scrise acolo, iar sfârşitul care-i aşteaptă pe aceştia este înspăimântător: vor fi aruncaţi în iazul de foc. Dacă tu, cel care citeşti aceste cuvinte azi, nu eşti mântuit încă, întoarce-te, te rog, la Domnul Isus, mărturiseşte-I păcatele şi încrede-te în El, ca să primeşti mântuirea veşnică a sufletului tău.

L. M. Grant

Marţi                      17             Februarie

Isus i-a spus: „Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în Mine nicidecum nu va muri, niciodată“.

               Ioan 11.25

Ce adevăr măreţ ni se descoperă aici! Timp de mii de ani, toate speculaţiile care s-au făcut cu privire la învierea trupului şi la starea lui viitoare n-au fost decât licăriri pâlpâitoare şi nesigure. Şi totuşi, când Hristos S-a coborât aici, pe pământ, tot misterul a fost dezvăluit. Atunci ni s-a revelat că acest înveliş muritor, supus putrezirii şi menit să se transforme în ţărână, va fi remodelat şi transformat într-un „trup glorios“ ca al Lui (Filipeni 3.21), nesupus putrezirii şi nemuritor (1 Corinteni 15.53). Dumnezeu ne-a descoperit ceea ce mintea omenească, cu imaginaţia ei plină de mândrie şi de aroganţă, n-ar fi putut niciodată să-şi imagineze. Domnul nostru Isus Hristos ne oferă, prin învierea Lui, promisiunea şi garanţia propriei noastre învieri. El este Cel Dintâi Rod al secerişului nemuritor ce va veni atunci când şi trupurile noastre vor fi transformate în trupuri asemănătoare cu al Lui.

Moartea nu va mai avea nicio putere asupra unui copil al lui Dumnezeu, căci va fi prădată de boldul ei atunci când ţărâna preţioasă din care a fost creat trupul nostru va fi răscumpărată. În ziua când Domnul Îşi va pregăti comoara Sa de bijuterii (Maleahi 3.17), această ţărână va fi remodelată şi transformată în asemănarea trupului glorificat al Răscumpărătorului nostru (Filipeni 3.21). Isus Însuşi Se va întoarce, nu cum a venit odată, în smerenie şi ca Om al durerii, ci în slavă, ca să-i ia înapoi cu El în cer pe toţi cei răscumpăraţi ai Lui.

Credinciosule încercat şi întristat, care poate plângi acum cu amărăciune după cei dragi ai tăi care au părăsit acest pământ, bucură-te printre lacrimi! Cum am văzut deja, Mântuitorul nostru „a desfiinţat moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea“ (2 Timotei 1.10). În timp ce treci prin valea umbrei morţii sau eşti pe patul unei suferinţe fără leac, adu-ţi aminte că această biată ţărână va fi transformată într-un trup nou de slavă şi că vei trăi pentru veşnicie, preamărindu-L pe Cel care ţi-a răscumpărat acest trup muritor.

J. R. Macduff

În acea zi când cei morţi în Domnul toţi vor învia,

Având parte-n gloria-nvierii Lui,

Când ai Săi aleşi vor fi în casa Tatălui ceresc,

Fericit voi fi acolo printre ei.

Miercuri                  18             Februarie

Cuvintele lui Amos, care era dintre păstorii din Tecoa, pe care le-a văzut despre Israel în zilele lui Ozia, împăratul lui Iuda, şi în zilele lui Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel, cu doi ani înaintea cutremurului. Şi a zis: „Domnul răcneşte din Sion şi face să se audă glasul Său din Ierusalim. Şi păşunile păstorilor jelesc şi vârful Carmelului se veştejeşte“.

               Amos 1.1,2

Profeţii şi profeţiile lor – Amos

Dumnezeu este suveran. El alege întotdeauna, ca slujitori ai Lui, pe cine vrea El. Nu-i alege pe cei pe care noi i-am considera ca fiind cei mai competenţi. Vedem aceasta şi în cazul lui Amos. De fapt, în 1 Corinteni 1.26‑29 ni se arată că El a ales lucrurile nebune ale lumii, lucrurile slabe, lucrurile umile, pe cele dispreţuite şi chiar lucrurile care nu sunt, ca să le desfiinţeze pe cele care sunt, astfel încât nicio făptură să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.

Amos era un păstor umil, un culegător de smochine sălbatice. El era din Tecoa, un orăşel din Iuda, aflat în apropiere de Betleem. Dumnezeu l-a trimis să treacă graniţa şi să meargă în Betel, în Israel, împărăţia celor zece seminţii. Betel este locul în care Dumnezeu i-a apărut lui Iacov în vis, făcându-i minunate promisiuni. Dar Betelul trecuse prin multe schimbări de atunci. Aici, Ieroboam I a înălţat unul dintre viţeii de aur pe care îi făurise, iar acum, sub domnia lui Ieroboam al II-lea, Betelul devenise „locaşul sfânt al împăratului“ (Amos 7.13). În consecinţă, cuvintele aspre pe care Domnul i le dăduse lui Amos să le rostească împotriva lui Israel nu erau bine primite acolo.

Amos a profeţit în timpul lungilor domnii ale împăraţilor sub care Israel şi Iuda au prosperat. În afară, totul părea că merge bine, dar Domnul vedea adevărata stare a lucrurilor. Amos şi-a început mesajul răsunător şi aspru de judecată cu următoarele cuvinte: „Domnul răcneşte din Sion“. Cuvintele profeţiei sale sunt datate cu „doi ani înaintea cutremurului“, un cutremur foarte puternic şi memorabil, de care îşi vor aduce aminte chiar şi 300 de ani mai târziu, când profetul Zaharia îl va menţiona în legătură cu judecata care se va face la sfârşitul necazului celui mare (Zaharia 14.5).

E. P. Vedder, Jr.

Joi                          19             Februarie

Şi acum, Doamne, priveşte la ameninţările lor şi dă robilor Tăi să poată vesti Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala … Şi, după ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală.

               Fapte 4.29,31

Noi numim această carte Faptele Apostolilor, dar ea, de fapt, vorbeşte despre faptele Duhului Sfânt. Ea ne arată cum a lucrat Duhul ca să-i strângă împreună pe toţi cei care formează Biserica, Adunarea lui Dumnezeu, scoţându-i din lume. Ce privelişte trebuie să fi fost atunci când Duhul lui Dumnezeu putea fi văzut lucrând cu putere pretutindeni! Era o singură Adunare, cei credincioşi erau o singură inimă şi toţi aveau un singur ţel: să-L slăvească pe Domnul Isus! Puteau învinge ura şi împotrivirea din partea întregii lumi, pentru că Dumnezeu, Persoana divină a Duhului Sfânt, era Cel care le dădea putere. Nu suspinăm oare când comparăm starea lor de atunci cu cea a creştinătăţii din ziua de azi?

Putem vedea cum de-a lungul întregii sale istorii, aşa cum ne este prezentată în Faptele Apostolilor, Biserica s-a aflat sub conducerea şi autoritatea suverană a Duhului Sfânt. Cu mult timp înainte s-a vorbit în mod lămurit despre falimentul trist care va interveni în Adunare în această privinţă (Fapte 20.28‑30); până şi apostolul Pavel a falimentat (Fapte 21.4,5). Însă falimentul omului nu poate afecta adevărul lui Dumnezeu! Şi adevărul este că Duhul Sfânt a fost trimis aici, jos, şi că va rămâne cu Biserica cât timp va fi ea pe pământ. Întrebarea este: cât de mult dorim şi căutăm noi prezenţa şi călăuzirea Duhului Sfânt, atât individual, cât şi în mod colectiv?

Biserica, Adunarea lui Dumnezeu, este văzută de Domnul Isus ca fiind una, deşi în afară noi vedem atât de multe diviziuni (secte); acestea nu sunt de la Dumnezeu, ci de la om, sunt carnale (1 Corinteni 1.10‑13; 3.1‑5). Domnul să ne ajute să ne recunoaştem şi să ne asumăm partea noastră de ticăloşie în acest sectarism şi să ne întoarcem la Dumnezeul nostru, mărturisindu-I slăbiciunea noastră şi smerindu-ne înaintea Lui! Cât de mult ne-am depărtat de acel timp în care „inima şi sufletul mulţimii celor care crezuseră erau una“ (Fapte 4.32)! Fie ca şi noi azi, precum ei atunci, să avem un singur scop: slava lui Hristos, fiind toţi umpluţi cu Duhul Sfânt!

C. Stanley

Vineri                     20             Februarie

După ce Faraon a lăsat pe popor să plece, Dumnezeu nu i-a dus pe drumul ţării filistenilor, deşi acela era aproape … Şi Dumnezeu a făcut pe popor să ocolească pe drumul pustiului Mării Roşii.

               Exod 13.17,18

Nu a fost o întâmplare faptul că Dumnezeu Şi-a condus poporul pe drumul mai lung, care ducea prin pustie, şi nu pe acela mai scurt. Acolo, în pustie, natura nu le putea da resursele de care aveau nevoie şi era deci absolut necesar ca ei să înveţe o dependenţă deplină faţă de Dumnezeu, pentru că El era Cel de la care primeau orice lucru. În acelaşi fel a creat El şi a marcat situaţiile din viaţa noastră, astfel încât să nu putem trece prin ele fără ajutorul Său.

Unii ar putea spune despre calea pe care se află: «Lucrul acesta mi se întâmplă din cauza păcatului unei alte persoane». N-ar trebui să gândim în felul acesta, ci mai degrabă să conştientizăm că acel lucru vine tot de la Dumnezeu. El permite multe lucruri în viaţa noastră, ca să ne facă să realizăm că nu putem trece biruitori prin ele fără ajutorul Său. Ce diferenţă uriaşă este între cei care spun: «Toate acestea lucrează împotriva mea» şi cei care recunosc: «Aceasta vine de la Dumnezeu, El a îngăduit să se întâmple în viaţa mea»! Dacă gândim despre fiecare situaţie cu care ne confruntăm: «Aici este vorba despre mine şi Dumnezeu», nu vom întâmpina nicio greutate; dar, dacă Îl lăsăm pe El deoparte, vom vedea că drumul ne este complet închis şi nu vom găsi nicio cale de ieşire.

Să presupunem că se îmbolnăveşte cineva din casa ta; la cine apelezi prima dată: la Dumnezeu, sau la medic? Dacă medicul îţi spune că este vorba de o boală gravă, ce te va preocupa mai degrabă: să afli diagnosticul şi posibilităţile de tratament, sau să-ţi pui întrebarea: «Care este scopul lui Dumnezeu? ce vrea El să lucreze prin aceasta?» Putem recurge la mijloacele omeneşti când ne confruntăm cu astfel de probleme, dar cel credincios nu trebuie să le folosească niciodată într-un fel separat de Dumnezeu.

Nicio laudă nu va fi mai curată ca aceea pe care o aducem Domnului atunci când El ne poartă printr-o situaţie grea sau neplăcută! Când aducem mulţumire pentru îndurările Sale arătate faţă de noi, ele nu sunt niciodată atât de pure ca mulţumirile aduse pentru lucrurile care nu ne fac plăcere! Ne va fi cu mult mai uşor să facem aceasta, dacă rămânem neclintiţi în încredinţarea că dragostea Domnului se găseşte în încercarea prin care ne trece El; şi apoi vom vedea cum dragostea Lui va îndulci toată amărăciunea încercării.

G. V. Wigram

Sâmbătă                21             Februarie

Cuvântul Domnului rămâne pentru eternitate. Iar acesta este Cuvântul evangheliei care v-a fost vestit.

               1 Petru 1.25

Te-ai întrebat vreodată: «Ce va face Biblia în viaţa mea, cum va lucra ea în cazul meu?»

Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu a încercat întotdeauna să vorbească creaturii Sale, omului (Romani 1.19,20). Asemenea unei mame care încearcă să atingă inima copilului ei încăpăţânat care a apucat-o pe căi greşite şi să-l atragă din nou la ea, aşa încearcă şi Creatorul tău în fiecare zi să-ţi atingă inima prin creaţia Sa minunată cu care te-a înconjurat.

El ţi-a dat şi o conştiinţă care te poate ajuta să distingi între bine şi rău, care te aprobă atunci când faci ce este bine şi care te condamnă atunci când faci ceea ce este greşit. Ea te determină să simţi instinctiv că, într-o zi, te vei afla în faţa Creatorului tău şi va trebui să-I dai socoteală de toate faptele tale (Romani 2.5,6).

Iată ce va face Biblia pentru tine: îţi va răspunde în mod desăvârşit la toate întrebările încuietoare şi nespus de grele care se ridică în inima şi în conştiinţa ta, atunci când te gândeşti la responsabilitatea faţă de Creatorul tău. Biblia este o revelaţie a inimii lui Dumnezeu faţă de inima ta. Ea se potriveşte perfect tuturor nevoilor tale, oricine ai fi tu şi oricare ar fi ocupaţia ta.

Biblia va face pentru tine ce a făcut pentru milioane de oameni până acum, de-a lungul secolelor. Te va convinge cât de mult te iubeşte Dumnezeu şi ce mare nevoie ai de un Mântuitor. Apoi Îl va aşeza pe Domnul Isus Hristos, înaintea inimii tale împovărate, într-un fel atât de atrăgător prin viaţa Sa minunată şi plină de dragoste, prin moartea Sa ca jertfă pe cruce pentru păcatele noastre, prin învierea Lui triumfătoare din morţi şi prin înălţarea Lui glorioasă ca Om la ceruri, încât nu vei fi satisfăcut până când nu te vei încrede în El ca Mântuitor al tău. Biblia te va învăţa cum să trăieşti şi cum să mori pentru slava lui Dumnezeu şi îţi va da bucurie acum şi pentru totdeauna (Filipeni 4.4).

„Doamne, Cuvântul Tău este întărit în ceruri pentru totdeauna“ (Psalmul 119.89).

F. W. C. Wurst

Duminică               22             Februarie

Dormeam, dar inima mea veghea … Glasul preaiubitului meu! El bate: „Deschide-mi, sora mea, iubita mea, porumbiţa mea, tu, desăvârşita mea! Pentru că-mi este capul plin de rouă, buclele mele, de picurii nopţii“.

               Cântarea Cântărilor 5.2

Inima miresei era în totul devotată preaiubitului ei; cu toate acestea, vedem la ea o lipsă de energie, o înclinaţie spre un trai tihnit şi confortabil, care a condus-o într-o stare de lenevie şi de lipsă de veghere. Observăm acestea din contrastul între poziţia ei şi cea a preaiubitului ei: el se afla afară în noapte, muncind, pe când ea stătea culcată în patul ei.

Această stare a sufletului apare întotdeauna ca rezultat nedorit atunci când cedăm atracţiilor şi plăcerilor lumii, iar Preaiubitul nostru nu poate privi cu indiferenţă la starea inimilor noastre, a căror dragoste faţă de El s-a răcit. Nu, El ne iubeşte atât de mult, încât nu ne poate lăsa să rămânem în această stare, ci încearcă să ne trezească din toropeala care ne-a cuprins. El stă la uşă şi bate (Apocalipsa 3.20).

Chiar şi apelativele pe care le foloseşte ca să trezească afecţiunile iubitei sunt calculate în aşa fel încât să atingă inima ei, căci acestea arată cât de preţioasă este ea în ochii lui. Cum ar fi putut ea refuza o astfel de chemare şi o rugăminte atât de tandră din partea preaiubitului ei? Răspunsul pe care i-l dă ne dezvăluie secretul. Îşi dezbrăcase hainele, se spălase şi nu voia să se murdărească din nou (vers. 3). Era preocupată de propria-i bunăstare, de confortul ei, căci a răspunde chemării lui presupunea un sacrificiu şi cerea energie. Cât de mulţi dintre noi pierdem legătura şi comuniunea noastră cu Domnul Isus, din aceleaşi motive!

Ca şi mireasa aceasta, ne simţim bine în starea noastră actuală şi uităm că trebuie să fim gata pentru venirea Domnului nostru, având mijlocul încins şi candelele aprinse (Luca 12.35). Domnul însă nu forţează niciodată inimile care nu-L doresc. Când vede că uşa rămâne închisă, Se îndepărtează. Sufletul nostru trebuie să înveţe atunci că părtăşia şi bucuria unei comuniuni intime cu Domnul nu pot fi decât partea unei inimi deschise, pline de afecţiune faţă de El şi gata să răspundă oricând chemării Sale.

E. Dennett

Luni                        23             Februarie

Şi a venit unul din cei şapte îngeri … şi a vorbit cu mine, spunând: „Vino aici: îţi voi arăta mireasa, soţia Mielului!“ Şi m-a dus, în Duh, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, coborând din cer, de la Dumnezeu, având gloria lui Dumnezeu. Strălucirea ei era asemenea unei pietre foarte preţioase, ca o piatră de iaspis cristalin; având un zid mare şi înalt; având douăsprezece porţi şi la porţi doisprezece îngeri şi nume înscrise, care sunt ale celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel.

               Apocalipsa 21.9‑12

Ce privelişte minunată a privit apostolul Ioan, privelişte care, fără îndoială, i-a umplut inima de uimire şi de admiraţie! Fiecare credincios care L-a primit pe Domnul Isus face parte din această măreaţă mulţime numit㠄Mireasa, soţia Mielului“. Vedem că ea este numită şi „noul Ierusalim“. Avem aici corespondentul spiritual al Ierusalimului pământesc, pe care Dumnezeu l-a stabilit ca centru al tuturor planurilor Sale cu privire la pământ, care, la acel timp, va fi curăţit de toată întinăciunea lui de până atunci şi va fi numit „Sion“, adic㠄însorit“. Dar noul Ierusalim va fi şi mai însorit, fiind numit Mireasa lui Hristos, Biserica Dumnezeului celui viu.

Se vorbeşte despre ea ca despre o cetate. De ce oare? Pentru că este formată dintr-un număr imens de sfinţi ai lui Dumnezeu, aceştia alcătuind o unitate desăvârşită. De asemenea, se vorbeşte despre cetate ca fiind cubică şi având aproximativ 2300 de km în lungime, în lăţime şi în înălţime. Cele trei dimensiuni sunt egale, pentru că ele simbolizează Trinitatea: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, pe Dumnezeu, Cel care va locui acolo în mijlocul laudelor poporului Său. Zidul măreţ şi înalt care o înconjoară vorbeşte despre separarea ei completă de orice fel de rău, dar vedem că porţile sunt numite după cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Zidul desparte şi ţine afară ceea ce trebuie să rămână afară, în timp ce porţile permit intrarea celor care trebuie să se găsească înăuntru. Dar, în timp ce Domnul Isus Îşi arată dragostea faţă de Adunare ca Mireasă a Sa, ni se indică şi faptul că dragostea Sa faţă de Israel rămâne neschimbată.

Astfel, Domnul Isus va primi laudă şi cinste veşnică atât de la Israel, cât şi de la Adunarea Sa, iar fiecare inimă se va alătura într-un glas corului care-I va cânta Aleluia pentru eternitate!

L. M. Grant

Marţi                      24             Februarie

Faceţi aceasta spre amintirea Mea.

               1 Corinteni 11.24

Traducerea literală a expresiei „spre amintirea Mea“ este „să Mă aduceţi din nou înaintea minţilor voastre“. Expresia „aducere-aminte“ înseamnă comemorare, aducere înaintea minţii a unui fapt sau a unei persoane. În conexiune cu aceasta putem vedea trei gânduri, care ar putea fi de folos oricărui credincios.

În primul rând, Cina Domnului este destinată doar celor mântuiţi, celor ale căror păcate au fost spălate în sângele Domnului Isus. Înţelegem aceasta lămurit din simplul fapt că numai cei care sunt copii ai lui Dumnezeu îşi pot „aduce aminte“ de Domnul Isus. Căci cum ar fi posibil ca cineva nemântuit, care nu L-a cunoscut pe Domnul Isus ca Salvator personal, să-şi aducă aminte de cineva despre care nu cunoaşte absolut nimic?

În al doilea rând, Domnul Isus reprezintă centrul preocupărilor noastre la Cină, căci este „aducerea-aminte de Mine“. Fiecare aspect ce caracterizează Persoana Sa binecuvântată ne este adus înainte atunci când frângem pâinea: viaţa Sa, suferinţele şi moartea Sa, ca şi slăvile care au urmat. Nu închinătorii sunt obiectul acestei strângeri, ci Hristos.

În al treilea rând, vedem unicitatea acestor cuvinte „aducere-aminte“. Singurul loc în care mai găsim folosite aceste cuvinte în Noul Testament este Evrei 10.3 („o amintire de păcate în fiecare an“), unde au fost folosite pentru a ilustra faptul că jertfele din Vechiul Testament constituiau o aducere-aminte a păcatelor. Animalele aduse ca jertfă în fiecare an readucea înaintea inimilor şi conştiinţelor israeliţilor, care veneau să se închine, faptul că păcatele lor din anul precedent nu fuseseră îndepărtate. Ce contrast cu poziţia pe care o ocupă astăzi cel credincios! Când venim înaintea Domnului la începutul fiecărei noi săptămâni, facem aceasta pe temeiul că toate păcatele noastre au fost îndepărtate pentru totdeauna, că Dumnezeu nu-Şi va mai aduce aminte de ele niciodată, căci venim să ne amintim de Cel care le-a îndepărtat o dată pentru totdeauna.

B. Reynolds

Doamne, privim la Tine sus, încununat cu glorie,

Tu, care Te-ai smerit nespus, „De Mine v-amintiţi!“ ne spui.

Pe cruce capul Ţi-ai plecat, cum nu-nţeleg cei muritori!

Pedeapsa Lui Te-a copleşit şi inima Ta Ţi s-a frânt.

Dragostea Te-a dat pe pământ, o, dragoste de neînvins,

Până ce ne-ai răscumpărat, o, dragoste de nepătruns!

Miercuri                  25             Februarie

Pofta leneşului îl ucide, pentru că mâinile lui refuză să lucreze.

               Proverbe 21.25

Semnele şi urmările leneviei

Cel leneş se mândreşte cu dorinţele lui, dar nu şi le duce la îndeplinire, sfârşind prin a nu avea nimic (Proverbe 13.4). Îl putem vedea uneori alăturându-se sfinţilor lui Dumnezeu, ascultând Cuvântul vestit cu prospeţime şi cu tărie, chiar fiind atins de binecuvântarea pe care o poate aduce Cuvântul şi de felul în care se aplică în viaţa sa, dar, după ce pleacă de la adunare, nu mai arată niciun interes pentru Cuvânt. Cât de adesea se întâmplă aceasta în ziua de azi! Atât de mulţi sunt cei care nu depun niciun efort pentru a face ceva folositor cu adevărul pe care îl cunosc!

Mai găsim scris: „Calea leneşului este ca un gard de spini“ (Proverbe 15.19), pentru că un credincios serios şi sincer va întâmpina o barieră aproape de netrecut atunci când va încerca să-l impulsioneze pe cel leneş. Mulţi sunt cei care gândesc astfel: «Ştiu că sunt mântuit, că am viaţa veşnică şi toate celelalte». Dar, dacă această atitudine produce o viaţă şi o umblare uşuratică, Duhul lui Dumnezeu va fi întristat.

O adunare poate fi şi ea caracterizată de semnele leneviei, pentru că modul în care se va manifesta va fi întotdeauna influenţat de calitatea spirituală a celor care o alcătuiesc. Este foarte clar faptul că, acolo unde există seriozitate în slujba pentru Domnul nostru şi o umblare în credincioşie a celor din adunare, se va găsi şi mângâiere şi binecuvântare în părtăşia colectivă a fraţilor; totuşi, acolo unde se pune accentul doar pe cunoaşterea Scripturii, şi nu şi pe împlinirea ei, se va observa nu numai o lipsă a creşterii spirituale, ci şi o scădere a puterii pe care acei credincioşi o aveau altădată.

Să privim deci cu bucurie în sus şi să ne încurajăm inimile în Dumnezeu, căci El este totdeauna alături de noi. Şi, prin credinţă, să ne bazăm pe toate resursele care ne vin de la El. „De aceea, fraţii mei preaiubiţi, fiţi tari, neclintiţi, prisosind întotdeauna în lucrarea Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul“ (1 Corinteni 15.58).

H. H. Snell

Joi                          26             Februarie

Atunci Isus i-a spus: „Pleacă, Satan, pentru că este scris: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti»“.

               Matei 4.10

Domnul nu-l numeşte Satan pe ispititorul Său până când acesta nu arată o răzvrătire pe faţă împotriva lui Dumnezeu. Atunci când bănuim că puterea răului se află la lucru într-o situaţie, trebuie să aşteptăm cu răbdare înainte de a ne pronunţa că cel care lucrează este Satan. Căci, dacă putem spune că Cel Rău îi ispiteşte adesea pe cei credincioşi, la fel de adevărat este şi că Dumnezeu pune la încercare sufletele celor ai Săi, uneori chiar într-un mod deosebit de dureros şi de aspru. Mai mult încă, Dumnezeu Însuşi nu acţionează până când un lucru nu este pe deplin lămurit. El manifestă o răbdare minunată, în contrast total cu pripeala omului. El cercetează pentru a vedea dacă într-adevăr răul este mare, aşa cum a făcut în cazul lui Adam în grădina Edenului sau cu Sodoma şi Gomora. Va rămâne însă neschimbat acest adevăr preţios că, pe cât de rapid acţionează Dumnezeu atunci când aude strigătul celor ai Săi care trec prin suferinţă, pe atât de puţin grabnic este El când trebuie să judece şi să pedepsească; şi nimic nu va dovedi mai bine faptul că Îl cunoaştem pe Hristos în mod practic, precum şi efectele pe care această cunoştinţă le-a produs în sufletele şi în umblarea noastră, decât dacă manifestăm şi noi un caracter asemănător cu Dumnezeu în această privinţă. Graba de a judeca este caracteristică omului şi este direct proporţională cu lipsa de har faţă de semenii săi; iar răbdarea nu se măsoară în funcţie de cunoştinţa cuiva, ci de dragostea lui, care vrea să mai zăbovească puţin, nedorind să se pronunţe până când nu se epuizează orice speranţă. Umflătura de pe piele, care părea atât de periculoasă, putea să se dovedească a fi doar o rană de suprafaţă, nu una mai adâncă decât pielea (Levitic 13.18‑23).

Aşadar, în pasajul citit vedem că Domnul Isus a lucrat cu răbdare chiar şi faţă de potrivnicul Său, Satan. Doar atunci când acesta s-a manifestat pe deplin, arătând cu adevărat cine era, Domnul Însuşi l-a numit Satan. Doar atunci când acesta a pretins închinarea datorată numai lui Dumnezeu, Îl vedem pe Domnul nostru spunându-i: „Pleacă, Satan!“. Atunci potrivnicul s-a îndepărtat imediat. Dar Domnul îl lasă mai întâi să-şi descopere pe deplin caracterul. Aceasta este înţelepciunea divină, pentru că, deşi Domnul ştia tot timpul că avea de-a face cu Satan, ce fel de exemplu ar mai fi fost El pentru noi, cei care, trecând printr-o situaţie asemănătoare, nu ştim, aşa cum ştia El, că avem de-a face cu Cel Rău? Domnul ne arată aici cum să trecem biruitori prin ispitele pe care le întâmpinăm zi de zi ca şi sfinţi ai lui Dumnezeu.

W. Kelly

Vineri                     27             Februarie

Dar voi, preaiubiţilor, zidindu-vă pe credinţa voastră preasfântă, rugându-vă prin Duhul Sfânt, păstraţi-vă în dragostea lui Dumnezeu, aşteptând îndurarea Domnului Isus Hristos pentru viaţă eternă.

               Iuda 20,21

De două ori în această scurtă epistolă, Iuda se adresează celor credincioşi, spunând: „Dar voi, preaiubiţilor“. Prima dată găsim aceasta în versetul 17, unde ni se aduce aminte de cuvintele pe care ni le-au lăsat apostolii Domnului nostru Isus Hristos. A doua oară apare în versetul 20, unde suntem îndemnaţi să ne zidim şi să creştem din punct de vedere spiritual. În ambele cazuri, expresia „dar voi“ arată că există o diferenţă de care nu trebuie niciodată să uităm. În mod asemănător ni se arată că sunt unii care pier, deoarece, pentru ei, mesajul crucii este o nebunie, şi că sunt alţii mântuiţi, pentru că ei văd în cruce puterea salvatoare a lui Dumnezeu. Nu există nicio confuzie cu privire la cele două categorii. Aceasta este temelia separării adevărate, după gândul lui Dumnezeu. Falşii învăţători îi înşală pe alţii şi sunt ei înşişi duşi în rătăcire, dar noi nu trebuie să ne lăsăm „abătuţi de rătăcirea celor nelegiuiţi“ (2 Petru 3.17). Acesta este scopul Epistolei lui Iuda.

Înainte de a putea fi folositori altora în slujba noastră pentru Domnul, arătând îndurare şi har şi smulgând pe unii din foc (vers. 22 şi 23), trebuie să fim zidiţi şi întăriţi. Duhul Sfânt menţionează aici patru lucruri de care avem nevoie pentru a sluji Domnului nostru:

1. Credinţa noastră preasfântă;

2. Rugăciunea prin Duhul Sfânt;

3. Rămânerea în dragostea lui Dumnezeu;

4. Aşteptarea îndurării Domnului Isus Hristos pentru viaţă eternă.

Credinţa noastră preasfântă este aceeaşi cu cea din versetul 3: „credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna“. Ea reprezintă suma tuturor adevărurilor creştine, cum ar fi cele despre Persoana şi lucrarea Domnului nostru Isus Hristos: divinitatea Lui şi faptul că este Fiul veşnic al Tatălui; naşterea Lui din fecioară şi viaţa Lui fără păcat; moartea Lui ca jertfă sfântă şi fără pată, purtând păcatele în locul nostru; învierea Sa în trup; înălţarea la cer şi apropiata Sa revenire. În ea este cuprins tot ceea ce ne învaţă Biblia atât de lămurit. Faptul că a fost „dată sfinţilor o dată pentru totdeauna“ arată că nu vor mai urma alte revelaţii şi că nu mai este loc pentru adăugiri, ştergeri sau revizuiri. Aceasta este „cingătoarea adevărului“, primul element al armurii lui Dumnezeu (Efeseni 6.14).

A. M. Behnam

Sâmbătă                28             Februarie

Va vedea din rodul muncii sufletului Său şi va fi satisfăcut.

               Isaia 53.11

Dincolo de tot falimentul omului, putem privi plini de speranţă spre acea zi ce va veni în curând, când toată oştirea celor răscumpăraţi va fi ca şi Hristos şi împreună cu El pentru totdeauna, datorită a ceea ce este Hristos şi a tot ceea ce a făcut El. Într-adevăr, atunci se vor împlini cuvintele profetului: „Va vedea din rodul muncii sufletului Său şi va fi satisfăcut“. Ce zi de măreaţă biruinţă va fi aceasta, când toţi cei ai Săi vor fi în sfârşit adunaţi acasă cu toţii, când orice urmă a pribegiei lor prin pustiul lumii va aparţine trecutului, iar ei vor fi prezentaţi lui Hristos într-un mod glorios, fără nicio pată sau zbârcitură sau ceva de felul acestora, ci sfinţi şi fără vină. Atunci, într-adevăr, El Se va ridica şi va spune: „Sunt satisfăcut“, iar plăcerea Domnului va fi împlinită. Vom fi şi noi acolo, „după buna plăcere a voii Sale, spre lauda gloriei harului Său, în care ne-a făcut plăcuţi în Cel Preaiubit“ (Efeseni 1.5,6).

Astfel este desfătarea veşnică a lui Dumnezeu în Hristos şi în cei ai Săi, şi ea va fi cu siguranţă împlinită în acea zi viitoare. În timp ce mergem pe calea aceasta spre glorie, Dumnezeu lucrează în noi „şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere“ (Filipeni 2.13‑16). Buna plăcere a lui Dumnezeu este ca încă de pe acum să se arate în cei ai Săi lucrurile pe care El le-a plănuit pentru ei. Este plăcerea Sa ca firea noastră păcătoasă, cu toate murmurele şi raţionamentele ei, să fie dată la o parte şi ca Hristos să fie manifestat în noi printr-o viaţă fără vină, fără pată şi în care nu este nimic de mustrat. De asemenea, noi trebuie să fim mărturii pentru Dumnezeu, strălucind ca nişte lumini în această lume întunecată şi ţinând cu tărie la Cuvântul vieţii într-o lume a morţii.

Aşadar, dacă aceasta este buna Sa plăcere pentru cei credincioşi cât timp ei sunt încă în lume, să ne alăturăm apostolului şi să ne rugăm ca Dumnezeu să ne „desăvârşească în orice lucrare bună, ca să facem voia Lui“ (Evrei 13.21).

H. Smith

Duminică                 1                     Martie

Iubita mea, … îţi vom face şiraguri de aur cu stropituri de argint.

               Cântarea Cântărilor 1.9,11

Ce-ar putea să semnifice aceste „şiraguri de aur cu stropituri de argint“? N-ar putea fi oare vorba aici de o coroană? De o coroană de aur picurată cu argint? Ezechiel 16.12,13 pare să ne confirme acest lucru: „Şi ţi-am pus … o cunună frumoasă pe cap. Şi ai fost împodobită cu aur şi cu argint“.

Dar aş putea uita vreodată, o, Împărate al Salemului, că fruntea Ta divină a fost odinioară încununată cu o coroană de spini? Nicio piatră preţioasă nu a strălucit în această coroană. Dar acele picături rubinii de sânge care au curs din fruntea Ta sfântă au fost nestematele de o valoare nepieritoare care au împodobit această coroană pământească. Trezeşte-te! Trezeşte-te, suflete al meu! Meditează la dragostea şi la harul Domnului Isus! Cum va fi în acea măreaţă zi, când mâna străpunsă de cuie îţi va aşeza pe cap o cunună nepieritoare de slavă? Îţi va fi ochiul atras de strălucirea cununii sau va fi el fermecat de lumina gloriei divine? O, nu! Fiinţa Lui măreaţă şi luminoasă va fi cea care îţi va atrage privirea şi-ţi va încânta inima pentru totdeauna.

Aici Domnul vorbeşte inimii ei şi-Şi descoperă gândurile faţă de ea. Astfel se împlineşte prima dorinţă a dragostei: aceea de a avea comuniune. Domnul Isus ştie cum să umple inima cu cea mai adâncă bucurie. Vor sta oare lucrurile mereu aşa? Da, cu siguranţă! Dragostea Lui va rămâne aceeaşi pentru totdeauna. El nu Se schimbă! Şi cât de mult se desfată inima noastră atunci când El îi vorbeşte într-un mod atât de intim şi de clar! În mulţimea fără număr a celor răscumpăraţi, nu există niciunul uitat sau neglijat de El. „M-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine“ va fi cântul plin de bucurie al fiecăruia. Dragostea Sa, cu dulceaţa şi cu plinătatea ei, va umple inimile noastre până vor da pe deasupra şi va face ca harfele noastre să răsune de cele mai dulci melodii, armonizate pentru totdeauna de dragostea Sa fără de început şi fără de sfârşit.

A. Miller

Cu a spinilor cunună Tu ai fost încununat,

Moartea chiar de bunăvoie, pentru noi Tu ai gustat.

Partea Ta a fost durere, părăsire, moarte chiar;

Partea noastră-i mângâiere, mântuire, mare har.

Luni                          2                     Martie

„Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu, ca să vă mărturisească acestea în adunări. Eu sunt Rădăcina şi Vlăstarul lui David, Steaua strălucitoare de dimineaţă“. Şi Duhul şi Mireasa spun: „Vino!“ Şi cine aude să spună: „Vino!“ Şi cine însetează să vină; şi cine vrea, să ia apa vieţii fără plată.

               Apocalipsa 22.16,17

Ce frumos este să-L auzim pe Domnul Isus făcând această invitaţie plină de har chiar aici, la încheierea Cuvântului preţios al lui Dumnezeu! El doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Este deosebit de important ca cei invitaţi să ştie cine este Cel care le vorbeşte într-un mod atât de minunat. Mai întâi, El este Rădăcina lui David, ceea ce înseamnă că David a venit după El, căci El este veşnicul Dumnezeu. Este totodată şi „Vlăstarul lui David“, căci, în umanitatea Sa, genealogia Lui arată că este urmaş al lui David. Vedem astfel că aici sunt prezentate cu claritate atât slava măreaţă a divinităţii Sale, cât şi realitatea preţioasă a umanităţii Sale.

Pe când Se afla încă pe pământ, Domnul Isus a spus: „Veniţi la Mine!“ (Matei 11.28). Aici ne spune că şi Duhul şi Mireasa se alătură acestei invitaţii pline de dragoste, căci Duhul lui Dumnezeu este în Mireasă, în Adunare. Apoi El îi îndeamnă pe toţi cei care aud chemarea să spună şi ei altora: „Vino!“. Cu siguranţă, oricine a crezut cu adevărat în Domnul Isus doreşte ca şi alţii să vină şi să capete mântuirea veşnică a sufletelor lor.

Domnul Isus lărgeşte invitaţia şi cheamă şi pe „cine înseteaz㓠să vină şi să bea. Ce bunătate şi îndurare supremă! Cei însetaţi sunt chemaţi să bea din apa vieţii, pentru a le fi potolită setea. Dar dacă cineva nu simte această sete? Domnul Isus extinde şi mai mult invitaţia, spunând: „şi cine vrea, să ia apa vieţii fără plată“.

Vedem astfel cum Domnul nu lasă nicio piatră nerăsturnată atunci când caută salvarea păcătosului pierdut. Cel care va veni la El va fi primit cu bucurie. Dar, dacă cineva nu va veni, va îndrăzni să pretindă că vina nu este a lui? Nu, ci va fi vinovat de a-L fi refuzat pe Domnul Isus, Dumnezeul cerului şi al pământului, care l-a invitat cu atâta bunătate să vină la El şi să fie mântuit!

L. M. Grant

Marţi                        3                     Martie

La Tine, Doamne, îmi înalţ sufletul. Dumnezeul meu, în Tine mi-am pus încrederea.

               Psalmul 25.1,2

Când ne gândim la David, primul gând care ne vine în minte este imaginea unui băiat care îl înfruntă pe uriaşul Goliat. David era probabil un adolescent pe atunci, care s-a oferit cu îndrăzneală să lupte cu un soldat bine antrenat, care avea peste trei metri înălţime şi care băgase spaima în inimile tuturor bărbaţilor din armata lui Israel. Prin prezenţa şi înfăţişarea lui intimidantă, Goliat le paralizase practic toată puterea şi tot curajul de a lupta. Cu aroganţă, el îşi bătea joc de poporul israeliţilor şi de Dumnezeul lor. Nimeni din Israel nu a avut curajul să meargă să lupte împotriva puterii lui impunătoare, cu excepţia unui tânăr păstor, pe nume David. Ce l-a însufleţit pe David, determinându-l să meargă la luptă, atunci când şansele sale de a învinge păreau inexistente? Era grija sa faţă de onoarea lui Dumnezeu, pe care acest păgân o batjocorea şi o desconsidera. David a întrebat: „Cine este acest filistean necircumcis, ca să batjocorească oştirile Dumnezeului celui viu?“.

În trecut, David se încrezuse în Dumnezeu când luptase împotriva leilor şi a urşilor. Acum era plin de încredere în Dumnezeu în lupta împotriva acestui uriaş care necinstea Numele Lui, că El avea să-i dea biruinţă. David a trăit o viaţă de deplină comuniune cu Domnul, înălţându-şi mereu sufletul către El şi aşteptând biruinţa din partea Sa. El şi-a dezvoltat un stil de viaţă şi de trăire spirituală în deplină dependenţă de Dumnezeu. Luând doar o praştie şi cinci pietre netede, David a pornit împotriva filisteanului declarându-şi cu hotărâre încrederea în Dumnezeul său: „Lupta este a Domnului şi El vă va da în mâinile noastre!“.

S-ar putea să apară şi în viaţa noastră uriaşi, sub toate formele şi mărimile: vestea primită de la un medic, un adolescent rebel, o problemă financiară sau moartea neaşteptată a cuiva drag. Când greutăţile apar în viaţa ta, şi vor apărea cu siguranţă, cum le vei înfrunta? David n-a aşteptat să apară o situaţie de criză pentru a dezvolta o viaţă de rugăciune. Nici noi n-ar trebui să aşteptăm. Experienţa prin care a trecut David atunci când a luptat cu Goliat ne arată clar că el avea o relaţie personală cu Dumnezeu, prin rugăciune. N-ar trebui să aşteptăm să ne lovească vreo tragedie sau să năvălească vreo furtună în viaţa noastră înainte de a ne manifesta credinţa. Credinţa ar trebui să fie modul nostru de viaţă, caracteristica fiecăruia dintre noi. Astăzi este ziua potrivită să învăţăm să depindem de Dumnezeu şi să ne încredem în El pentru a câştiga biruinţa!

T. P. Hadley

Miercuri                    4                     Martie

Ascultaţi cuvântul acesta, pe care l-a rostit Domnul împotriva voastră, fii ai lui Israel, împotriva întregii familii pe care am scos-o din ţara Egiptului, zicând: „Numai pe voi v-am cunoscut dintre toate familiile pământului, de aceea voi cerceta asupra voastră toate nelegiuirile voastre … Dar Domnul Dumnezeu nu va face nimic fără să descopere taina Sa slujitorilor Săi, profeţii“.

               Amos 3.1,2,7

Profeţii şi profeţiile lor – Amos

În primele două capitole ale profeţiei sale, Amos trebuie să rostească judecata Domnului, succesiv, asupra Damascului şi Siriei; asupra Gazei şi filistenilor; asupra Tirului, Edomului, Moabului, Iudeii şi, în cele din urmă, asupra Israelului. Dumnezeu scoate în evidenţă răutatea şi nelegiuirea pe care a observat-o la fiecare dintre aceste naţiuni. Iar cea mai mare parte din restul cărţii va fi dedicată controversei apărute între Domnul şi poporul Său Israel, popor care s-a aflat într-o relaţie specială cu Domnul timp de sute de ani. Ni se aduce aminte că, cu cât relaţia noastră cu Domnul este mai intimă, cu atât mai mare este responsabilitatea noastră înaintea Lui!

Domnul dorea nu numai să vorbească prin profetul Său, Amos, ci şi ca Amos să înţeleagă ce făcea El şi de ce lucra astfel. Chiar de când i-a aşezat pe primii noştri părinţi în grădina Eden, Dumnezeu a dorit să aibă comuniune cu ei. Enoh a umblat cu Dumnezeu; Noe a umblat cu Dumnezeu; Dumnezeu a avut comuniune cu aceşti slujitori ai Săi, dar a şi comunicat gândurile şi voia Sa prin intermediul lor. Tot astfel au stat lucrurile şi în privinţa lui Avraam, a lui Moise, a lui David şi a altora. „El a făcut cunoscut căile Sale lui Moise, faptele Sale, fiilor lui Israel“, ni se spune în Psalmul 103.7.

Vedem în mod repetat că, atunci când Dumnezeu le face cunoscut unor astfel de slujitori devotaţi judecata care este gata să se abată asupra poporului Său, ei mijlocesc la El pentru iertare pentru popor. Astfel îl vedem şi pe Amos, în capitolul 7.1‑6, mijlocind înaintea Domnului pentru poporul Său; şi Domnului Îi pare rău de pedeapsa cu care voia să lovească poporul şi spune: „Nu se va întâmpla una ca aceasta“. Cât de plăcută trebuie să fi fost mijlocirea lui Amos înaintea Domnului şi cum trebuie să se fi desfătat inima lui Dumnezeu! Fie ca şi noi să ne rugăm pentru poporul rătăcit al lui Dumnezeu, care s-a abătut de la calea cea dreaptă!

E. P. Vedder, Jr.

Joi                            5                     Martie

Faceţi cunoscut lui Dumnezeu cererile voastre, prin rugăciune şi prin cerere cu mulţumiri; şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice înţelegere, va păzi inimile voastre şi gândurile voastre în Hristos Isus.

               Filipeni 4.6,7

Tu vei păzi în pace desăvârşită mintea care se sprijină pe Tine, pentru că se încrede în Tine.

               Isaia 26.3

Pentru că ne aflăm într-o relaţie specială cu Dumnezeu, de aceea El poate fi adăpostul şi sprijinul de care noi avem nevoie. El cunoaşte mai dinainte tot ce se va întâmpla, de aceea niciun eveniment nu-L va lua prin surprindere şi nu-L va putea tulbura, căci orice împrejurare lucrează întotdeauna spre împlinirea scopurilor şi a planurilor Sale, fără să poată clătina domnia sau stăpânirea Sa, nici inima Sa.

Pentru noi, El este dragoste. Prin har, noi suntem obiecte ale grijii Sale pline de tandreţe. El ne ascultă când venim înaintea Lui în rugăciune şi Îşi pleacă urechea spre cererile noastre. De aceea, orice ar veni asupra noastră, în loc să ne neliniştim şi să cântărim totul cu propria noastră inimă, trebuie să aducem cererile noastre înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, deschizându-ne inimile înaintea Lui. Şi, având siguranţa că El ne iubeşte în mod desăvârşit, să venim înaintea Lui prezentându-I nevoile şi îngrijorările noastre, având convingerea că răspunsul Său va fi plin de har, oricare ar fi cererea noastră. A proceda astfel înseamnă a ne încrede în El!

Când ne încredem în El, pacea lui Dumnezeu Însuşi ne va păzi inimile şi gândurile prin Isus Hristos. Nu se spune că inimile noastre vor păzi această pace, ci că pacea Lui va păzi inimile noastre. Şi nimic nu poate tulbura pacea Lui!

Când păstrăm treaz gândul că am adus toate îngrijorările noastre înaintea Lui şi credem cu tărie că El Însuşi Se află deasupra tuturor împrejurărilor care ar putea nelinişti şi tulbura biata noastră inimă omenească, atunci El linişteşte inimile noastre împovărate şi ne dă pacea care se găseşte în însăşi fiinţa Sa şi care întrece orice înţelegere omenească.

Ce har că până şi temerile noastre sunt folosite de Dumnezeu ca mijloc de a ne umple cu pacea Sa minunată, atunci când suntem gata să le aducem înaintea Lui cu încrederea că El va lucra!

J. N. Darby

Vineri                       6                     Martie

A trimis un om înaintea lor: Iosif a fost vândut ca rob. I-au strâns picioarele în butuci, sufletul său a intrat în fiare, până la timpul când s-a împlinit ce a spus: Cuvântul Domnului l-a încercat. Împăratul a trimis şi l-a dezlegat; stăpânitorul popoarelor l-a eliberat. L-a pus domn peste casa lui şi cârmuitor peste toate avuţiile lui.

               Psalmul 105.17‑21

Dumnezeu a trimis şi înaintea noastră un Om, Cel care este propriul Său Fiu. Scriptura afirmă: „A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit“. Ce trist este modul în care a fost El tratat! Hristos a fost vândut pentru treizeci de arginţi – preţul unui sclav; suferinţele lui Iosif din închisoare nu se pot însă compara cu cele ale Domnului, atunci când a fost condamnat la moarte pe cruce. Insultat, cu batjocuri amare aruncate asupra Lui, prigonit de cei pe care îi crease – ce tablou al durerii fierbinţi şi, cu toate acestea, încă incomplet, pentru că cea mai adâncă durere încă nu venise! Pe aceasta avea să o guste în acele ore de întuneric adânc când, părăsit de Dumnezeu, purta judecata pentru păcatele noastre. În acele momente, sufletul Său „a intrat în fiare“.

Afirmaţia „până la timpul când s-a împlinit ce a spus“ se referă mai mult la Hristos decât la Iosif. Ce a spus Domnul Isus? „Toate cele scrise prin profeţi despre Fiul Omului se vor împlini. Pentru că El va fi dat în mâinile naţiunilor şi va fi batjocorit şi va fi insultat şi va fi scuipat şi Îl vor biciui şi Îl vor omorî şi a treia zi va învia“ (Luca 18.31‑33).

Glorioasa înviere a Domnului Isus dintre morţi este prefaţată în ceea ce a fost spus despre Iosif: „Împăratul a trimis şi l-a dezlegat“. Dumnezeu L-a dezlegat pe Domnul Isus de legăturile morţii.

Dar nu numai atât, ci, după cum Iosif a primit apoi o mare autoritate în ţara Egiptului, Domnul Isus a fost înălţat şi I s-a dat un Nume care este mai presus de orice nume. Să aducem şi noi, încă de pe acum, onoarea şi gloria pe care le datorăm Numelui Său!

L. M. Grant

 

Sâmbătă                  7                     Martie

Iată, doi bărbaţi au stat deodată lângă ele în veşminte strălucitoare. Şi … le-au zis: „Pentru ce-L căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici, ci a înviat“.

               Luca 24.4‑6

Deci, dacă aţi fost înviaţi împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu.

               Coloseni 3.1

Dacă urmăresc lucrurile de sus, faptele mele vor oglindi ceea ce caut: vor fi cereşti, pentru că acţiunile mele vor fi potrivite cu ceea ce preocupă inima mea. Şi nu numai atât, ci, când caut lucrurile de sus, nu le mai pot căuta şi pe cele de jos; şi lucrurile de sus sunt cele din locul unde „Hristos este aşezat“, în timp ce lucrurile de aici ţin de această lume unde El S-a coborât pentru un timp şi unde este încă lepădat. Şi, cu cât faptele mele reflectă şi susţin mai mult căutarea mea, cu atât voi căuta cu mai multă îndrăzneală şi din toată inima; şi nu numai că voi căuta lucrurile de sus, dar voi şi medita la ele şi astfel, încet, încet, lucrurile de pe pământ vor păli.

Am fost lăsaţi să călătorim aici, pe pământ, unde El nu mai este, urmându-L pe El, Cel respins şi lepădat. Dar cum putem şti ce doreşte El să facem şi ce se potriveşte Lui, dacă nu cunoaştem bine locul şi lucrurile de sus, unde Se află El acum? Cu siguranţă că nu vom putea merge în armonie cu Domnul Isus, care Se află în cer, dacă nu căutăm lucrurile de sus, unde El este aşezat la dreapta Tatălui.

Când caut lucrurile de sus, trebuie neapărat să-mi întorc privirile de la cele de jos şi astfel mă voi afla în părtăşie cu Domnul Isus, acolo unde este El. Căutarea aceasta este în strânsă legătură cu locul unde sunt binecuvântat cu toate binecuvântările cereşti. Dacă sunt înviat împreună cu Hristos, trebuie să mă preocup cu El, acolo unde este El acum, în glorie, căci altfel pot cădea înapoi la lucrurile de jos, de unde El a fost înviat şi înălţat; şi însuşi faptul că mă aflu încă pe această scenă, unde El nu mai este, face cu atât mai necesară preocuparea mea cu El acolo sus, unde Se află El acum. Cum vom şti să ne purtăm într-un loc unde El nu mai este, dacă nu avem comuniune cu El, dacă nu preţuim şi nu consolidăm legătura noastră cu El în glorie, unde El Se află acum?

J. B. Stoney

Duminică                 8                     Martie

Şi i-a condus până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi a fost că, pe când îi binecuvânta El, a fost despărţit de ei şi a fost ridicat la cer.

               Luca 24.50,51

Domnul Isus S-a înălţat la cer, cunoscând neputinţele noastre, însă fără vreun amestec cu păcatul, pentru a ne da acel har care a fost manifestat în El Însuşi aici pe pământ, pentru ca astfel să umblăm aşa cum a umblat El. Pe măsură ce privesc la Domnul în slava Lui, sunt „transformat în acelaşi chip cu al Lui din glorie spre glorie, întocmai ca de la Duhul Domnului“ (2 Corinteni 3.18). Atunci voi fi cu adevărat pregătit ca să-L prezint pe Hristos atât credincioşilor, cât şi păcătoşilor. Doar în prezenţa Tatălui pot cunoaşte slava lui Hristos pe care o voi împărtăşi cu cei dintâi, sau teribila judecată care îi aşteaptă pe ceilalţi.

Am putea spune că, după cum este imposibil ca un pom să crească şi să înflorească fără nicio substanţă nutritivă, la fel este imposibil pentru un creştin să lucreze după gândul lui Hristos fiind despărţit de El. Orice greşeală care apare în doctrină sau în practică izvorăşte din neglijenţa sau ignoranţa în legătură cu acest aspect. Direcţia corectă în care trebuie să fie îndreptate inima şi ochii noştri este spre lucrurile de sus.

Poate inima noastră să-şi găsească odihna într-un loc în care Hristos nu este prezent, unde a fost şi este încă lepădat? Sau mai degrabă ar trebui să se ridice către acea mână străpunsă care îngrijeşte de noi cu atâta generozitate şi bunătate? Tatăl nostru are aceeaşi dragoste pentru noi cu privire la lucrurile de jos ca şi în cele de sus. Aici, jos, ne face parte de acele lucruri de care avem nevoie în împrejurările şi în condiţia noastră naturală; deci tot ceea ce El ne dăruieşte în această sferă, dacă este primit într-un mod corect, ne va îndrepta privirile spre cer, în loc să ne lege inimile de pământ.

Darurile Sale coboară aici la noi ca să ne uşureze umblarea în această lume, pentru ca inimilor noastre să le fie mai uşor să se înalţe spre scena de unde El Îşi manifestă plinătatea dragostei Sale faţă de noi. Iar dacă vor fi disciplinări, ele lucrează doar ca să ne desprindă într-un mod mai eficient de tot ceea ce este aici jos şi ca să ne conducă spre casa de sus, unde ne-a oferit tot ce avea El. Aşadar, umblarea după lucrurile de sus ne asigură orice lucru bun, în orice condiţie şi în orice situaţie.

J. B. Stoney

Luni                          9                     Martie

Şi ei i-a spus: „Iertate sunt păcatele tale“. Şi cei care stăteau cu El la masă au început să spună în ei înşişi: „Cine este Acesta care iartă şi păcatele?“ Dar El i-a zis femeii: „Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace“.

               Luca 7.48‑50

În Evanghelia după Luca citim deseori despre Domnul Isus că stătea la masă în casele unde era invitat. Aici Îl vedem în casa lui Simon, un fariseu care-L poftise în casa lui cu un motiv anume. Vedem apoi o femeie care intră neinvitată în casa lui Simon şi care începe să-I spele picioarele Domnului cu lacrimile ei şi să I le şteargă cu părul capului ei. Ea I-a acoperit picioarele cu sărutări, arătând astfel că lua o poziţie de smerenie faţă de Acela pe care cu siguranţă Îl recunoscuse ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Şi, având cu sine un vas de alabastru plin cu mir curat, I-a uns picioarele.

Probabil că Simon ar fi dorit să poruncească să fie dată afară din casă, dar ceva l-a oprit să vorbească. Însă gândurile sale erau pline de dispreţ faţă de Domnul Isus, pentru că-i permisese unei femei păcătoase să se atingă de El. Simon s-a gândit în inima lui că Domnul Isus nu putea fi profet, câtă vreme nu ştia ce fel de femeie era aceea. Dar Domnul îi cunoştea gândurile, pentru că Hristos este cu mult mai mult decât un profet. El i-a spus lui Simon o istorioară despre doi datornici, unul datorând o mare sumă de bani, iar celălalt doar o sumă mică. Şi, pentru că nu puteau plăti datoria, creditorul le-a arătat îndurare şi i-a iertat pe amândoi; acum se punea întrebarea: care dintre cei doi avea să-l iubească mai mult? Bineînţeles că Simon gândea despre sine că avea doar o datorie minoră, neînsemnată, înaintea lui Dumnezeu; totuşi a răspuns corect, că datornicul căruia i se iertase suma mai mare avea să-l iubească mai mult pe creditor.

Prin urmare, Domnul Isus îi vorbeşte lui Simon şi îl pune în contrast cu femeia păcătoasă, arătându-i în mod simplu că el nu făcuse nimic pentru El, în comparaţie cu femeia, care îşi manifestase adorarea plină de mulţumire. Ea a iubit mult. Dar Simon iubise vreun pic? El nu şi-a socotit păcatele la fel de groaznice ca ale femeii. Domnul însă îi arată că păcatele ei cele multe fuseseră complet iertate. Iar femeii îi spune în mod simplu: „Păcatele îţi sunt iertate“. Apoi, pentru că ceilalţi se mirau de aceste cuvinte, El adaugă: „Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace“. N-a fost numai iertată, ci şi mântuită prin har, primind siguranţa unei păci statornice. Putea ea să mai trăiască la fel ca înainte?

L. M. Grant

Marţi                      10                   Martie

Ia acum pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac, şi mergi în ţinutul Moria şi adu-l acolo ca ardere-de-tot.

               Geneza 22.2

Muntele Moria este locul unde trebuia adus Isaac ca jertfă şi totodată locul unde avea să fie construit templul lui Solomon, sute de ani mai târziu (2 Cronici 3.1). Isaac, preaiubitul şi „singurul fiu“ al lui Avraam, este aici o imagine a Fiului lui Dumnezeu înviat din morţi. Ce ilustraţie minunată ni se oferă în acest pasaj! Adunarea, templul şi locuinţa lui Dumnezeu (Efeseni 2.20‑22), a fost zidită pe singura temelie adevărată şi veşnică: moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu.

Pe Muntele Moria însă se găseşte astăzi unul din lăcaşurile sfinte ale islamului, numit Domul (Cupola) Stâncii, construit între anii 687 şi 691 d.H. de către al 9-lea calif, Abd al-Malik. Această moschee musulmană a fost construită pe o fundaţie de stâncă ieşită în relief şi numită «Stânca Sfântă». Evreii ortodocşi cred că această piatră este chiar locul unde l-a încercat Dumnezeu pe Avraam, cerându-i să-l aducă jertfă pe Isaac. Musulmanii însă spun că din acest loc s-a ridicat Mahomed la cer. Cred însă că este semnificativ faptul că pe zidul de sud-est al domului sunt scrise în arabă aceste cuvinte: «Alah este un singur Dumnezeu. Departe de gloria lui să aibă un fiu». Iar pe zidul de nord-est este scris: «Laudă lui Alah care nu şi-a luat un fiu pentru sine însuşi!».

Iubit creştin, ce glas distinge urechea credinţei în toate aceste cuvinte? Iată cum încearcă Satan să întunece şi să ascundă ceea ce Tatălui I-a făcut plăcere să descopere. Adunarea este construit㠄pe această stânc㓠, adică pe mărturia că Isus Hristos este Fiul Dumnezeului celui Viu (Matei 16.16). Porţile Locuinţei Morţilor nu vor putea triumfa împotriva Templului glorios pe care-l construieşte El.

B. Reynolds

Stânca veacurilor, Tu,

Adăpost unde m-ascund

Când din coasta ce-au străpuns,

Sânge, apa, care-au curs

Curăţă pe orice om

De-orice vină şi păcat.

Miercuri                  11                   Martie

Toate valurile Tale şi talazurile Tale au trecut peste mine … Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi de ce eşti frământat înăuntrul meu? Pune­-ţi speranţa în Dumnezeu, pentru că iarăşi Îl voi lăuda. El este mântuirea feţei mele şi Dumnezeul meu.

               Psalmul 42.7,11

Când privim valurile uriaşe ale mării spărgându-se de ţărm, putem să ne amintim de acele vremuri din vieţile noastre când dezamăgirile păreau să ne copleşească una după alta. David a trecut prin vremuri de încercare şi le-a comparat cu valurile şi talazurile care se rostogoleau peste el. De trei ori vedem că-şi pune întrebarea: „Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi de ce eşti frământat înăuntrul meu?“ (Psalmul 42.5,11; 43.5) şi de trei ori îşi răspunde singur la întrebare, zicând: „Pune-ţi speranţa în Dumnezeu“.

Ce înseamnă să-ţi pui speranţa în Dumnezeu? Înseamnă să te odihneşti pe promisiunile Lui. Avem aici două dintre ele. El promite:

1. „Nicidecum nu te voi lăsa şi cu niciun chip nu te voi părăsi“ (Evrei 13.5);

2. „Nu te teme, pentru că Eu sunt cu tine. Nu te uita cu îngrijorare, pentru că Eu sunt Dumnezeul tău. Eu te voi întări şi te voi ajuta şi te voi sprijini cu mâna dreaptă a dreptăţii Mele“ (Isaia 41.10). Nădejdea în Dumnezeu este „o ancoră a sufletului, o speranţă sigură şi tare“ (Evrei 6.19).

Noi avem însă şi o nădejde viitoare, aceea că vom fi cu Domnul. Această ancoră ne va feri de a fi clătinaţi şi zbuciumaţi de furtunile din viaţa noastră, căci trăim într-o lume care-l are pe Satan ca prinţ al ei (Ioan 14.30). Ţi-este inima tulburată de nesiguranţa vremurilor zbuciumate în care trăim, de veştile triste şi descurajatoare pe care le-ai primit? Toate acestea nu ne vor putea dărâma, cât timp vieţile noastre sunt puternic ancorate în nădejdea fericită că El Se va întoarce să ne ia la Sine. Pe măsură ce păstrăm vie înaintea noastră această speranţă binecuvântată, ea ne va ajuta să trăim o viaţă care-L va cinsti şi glorifica pe Domnul şi care va aduce bucurie şi pace în vieţile şi în casele noastre. Ce ancoră preţioasă pentru sufletele noastre!

J. D. McNeil

Joi                          12                   Martie

În casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe … Mă duc să vă pregătesc un loc; şi … vin din nou şi vă voi primi la Mine Însumi, ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.

               Ioan 14.2,3

Aceste locuinţe se află în casa Tatălui şi acolo ne va primi El cu o căldură părintească. Toţi se vor simţi bineveniţi acolo. Milioane de oameni îşi au un loc asigurat acolo: patriarhii, profeţii, sfinţii, martirii, tineri şi bătrâni, şi încă mai este loc! Mottoul nostru este: „Noi nu avem aici o cetate statornică, ci o căutăm pe cea viitoare“ (Evrei 13.14).

Când iubitul nostru Domn S-a coborât aici prima dată, a venit în umilinţă, întâmpinând batjocură, dar în curând „Se va arăta a doua oară … pentru mântuirea celor care Îl aşteapt㓠(Evrei 9.28). Cine îşi poate imagina măreaţa binecuvântare care va însoţi acest eveniment?, căci El Însuşi a promis: „Învingătorului îi voi da să şadă cu Mine pe tronul Meu“ (Apocalipsa 3.21).

Cât de multe suflete descurajate au fost mângâiate şi întărite, gândind la aceste locuinţe slăvite care ne stau înainte! Moartea nu face altceva decât să ne ducă în prezenţa Domnului, dar nu aceasta constituie „fericita speranţă“, ci venirea Domnului pentru noi, ca să ne ia la El. Noi „aşteptăm fericita speranţă şi arătarea gloriei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos“ (Tit 2.13).

Ce minunat va fi când vom ajunge să-L vedem „faţă în faţ㓠(1 Corinteni 13.12)! Dacă acum, când avem o inimă nedesăvârşită şi cu afecţiuni împărţite, ne putem bucura de momente preţioase de părtăşie cu Domnul, ce va fi acolo sus, într-o stare neatinsă de păcat sau de durere, când Îl vom vedea în toată frumuseţea şi splendoarea Sa! Cerul înseamnă a fi pentru totdeauna cu Isus! Promisiunea Sa este că, acolo unde este El, vom fi şi noi împreună cu El!

J. R. Macduff

Sus, în cer, noi avem o casă, Casa Tatălui cel ceresc;

Ea e plină de mare slavă şi de nespuse fericiri.

Spre cer, la El, mergem spre cer, mergem

În cer, cu El, e moştenirea cea de veci.

Vineri                     13                   Martie

Dar voi, preaiubiţilor, zidindu-vă pe credinţa voastră preasfântă, rugându-vă prin Duhul Sfânt, păstraţi-vă în dragostea lui Dumnezeu, aşteptând îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţă eternă.

               Iuda 20,21

A ne păstra în dragostea lui Dumnezeu înseamnă a nu uita niciodată că El ne-a iubit atât de mult, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, ca să nu pierim, ci să avem viaţă veşnică (Ioan 3.16); înseamnă a aprecia întotdeauna această dragoste şi a ne ţine mereu ochii aţintiţi spre ea; înseamnă a ne găsi desfătarea în El, Cel care ne-a iubit şi care nu L-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat ca jertfă de răscumpărare pentru noi toţi, pentru ca acum să putem spune plini de încredere: „cum nu ne va dărui, de asemenea, toate împreună cu El?“ (Romani 8.32).

Apostolul Pavel a exprimat cu claritate aceste adevăruri încurajatoare în Romani 8.38,39: „Pentru că sunt convins că nici moarte, nici viaţă, nici îngeri, nici stăpâniri, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime, nicio altă creatură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru“. Iar apostolul Ioan, meditând la această dragoste, a exclamat plin de bucurie: „Vedeţi ce dragoste ne-a dăruit Tatăl: să fim numiţi copii ai lui Dumnezeu!“ (1 Ioan 3.1). Avem nevoie să fim zidiţi pe credinţa noastră preasfântă şi să ne rugăm prin Duhul Sfânt, dar şi să ne cufundăm în strălucirea dragostei lui Dumnezeu, Tatăl nostru, unde găsim lumina şi căldura necesare pentru o viaţă spirituală sănătoasă. Avem nevoie zilnic de această dragoste, ca să-I putem sluji Domnului cu bucurie şi fără murmur. Şi să nu uităm niciodată că dragostea Tatălui şi dragostea pentru lume nu pot merge împreună (1 Ioan 2.15). Fie ca inimile noastre să absoarbă tot mai mult dragostea minunată a lui Dumnezeu!

A. M. Behnam

Iubirea Ta astăzi ne poartă prin lumea de dureri;

Şi-n drumul spre ţara cea dragă, ne dai dulci mângâieri.

Căci viaţa noastră-i plină de Tine,-al nostru Dor,

Isuse, izvor de lumină şi scump Mântuitor!

N. Moldoveanu

Sâmbătă                14                   Martie

Pentru că, dacă ne-am judeca noi înşine, n-am fi judecaţi.

               1 Corinteni 11.31

Puţine exerciţii de inimă sunt mai valoroase şi mai sănătoase pentru un creştin ca judecata de sine. Vedem însă, în Cuvântul lui Dumnezeu, că judecata de sine însoţită de îndoieli şi temeri nu are nicio valoare. Judecata de sine spre care aş vrea eu să vă îndrept privirile este cu totul alta. Ea se bazează pe cea mai solidă şi mai neumbrită siguranţă cu privire la mântuirea şi la acceptarea noastră deplină în Hristos. Creştinul este chemat să se judece pe sine însuşi tocmai pentru că este creştin, nu ca să cerceteze dacă este creştin. Ideea omenească despre cercetarea de sine se bazează pe necredinţă şi pe îndoială, pe când cea divină este bazată pe încredere şi pe siguranţă.

Să nu uităm niciodată că suntem chemaţi să ne judecăm pe noi înşine. Chiar şi cel mai devotat credincios are o mulţime de lucruri pe care trebuie să le judece. Fie că este vorba de irascibilitate sau de uşurătate, de mândrie sau de îngâmfare, de lene sau de impetuozitate naturală, toate aparţin naturii noastre vechi, căzute, şi, în consecinţă, trebuie să le judecăm, căci nu putem şti când ele vor izbucni şi ne vor provoca un chin adânc, ducând la dezonorarea Numelui Domnului. Cele mai dureroase cazuri de faliment şi de declin spiritual au intervenit atunci când s-a neglijat judecata de sine în lucruri neînsemnate.

Există trei etape distincte ale judecăţii: judecata individuală, judecata adunării şi judecata divină. Dacă un om se judecă pe sine­, adunarea nu trebuie să mai intervină. Dacă falimentează în a se judeca pe sine, atunci răul va izbucni într-un fel care va afecta întreaga adunare şi care necesită intervenţia ei. Iar dacă adunarea eşuează în a judeca răul, Dumnezeu Însuşi trebuie să intervină şi să pună lucrurile în ordine. Domnul n-ar mai fi trebuit să-i judece pe unii din Corint în mod public, cum vedem în 1 Corinteni 11, dacă aceştia s-ar fi judecat în mod individual.

C. H. Mackintosh

Duminică               15                   Martie

Pentru că I se cuvenea Aceluia pentru care sunt toate şi prin care sunt toate, aducând pe mulţi fii la glorie, să desăvârşească prin suferinţe pe Căpetenia mântuirii lor.

               Evrei 2.10

Prin harul lui Dumnezeu a trebuit Hristos să guste moartea pentru toţi (vers. 9). Să observăm cu atenţie un lucru: păcatele noastre ne conduc exact în locul pe care l-a luat El, prin harul lui Dumnezeu. În Hristos vedem harul desăvârşit şi ascultarea perfectă. Când El a venit să împlinească voia divină, măreţia şi onoarea lui Dumnezeu trebuiau reabilitate. Putem spune fără ezitare că adevărul lui Dumnezeu, dreptatea, dragostea şi măreţia Sa au fost reabilitate complet prin moartea lui Hristos; da, au fost cu mult mai mult glorificate prin moartea Lui decât dacă noi toţi am fi murit ca pedeapsă pentru păcatele noastre. Anticipând acestea, El a spus: „Dar am un botez cu care să Mă botez, şi cât de mult aştept să se împlinească!“ (Luca 12.50). Până atunci, dragostea Sa nu se putea revărsa în mod deplin.

În cuvintele: „pentru că I se cuvenea“, găsim caracterul lui Dumnezeu, în timp ce în expresia „mulţi fii“ vedem obiectele asupra cărora se revarsă dragostea Sa. N-ar fi putut să ne aducă în glorie pe când eram încă în păcatele noastre. Prin botezul lui Ioan, Hristos S-a identificat în mod exterior cu cei din poporul Său, adică cu cei care fuseseră sfinţiţi. El S-a asociat cu cei sfinţi, şi nu poate exista nici măcar un pas în viaţa de credinţă în care Hristos să nu poată fi alături de noi. Hristos, în tot ceea ce este El, Se află alături de noi în orice amănunt al vieţii divine, chiar de la început, de la momentul întoarcerii noastre la Dumnezeu, prin pocăinţă. Bineînţeles, El nu a avut de ce să Se pocăiască, dar inima Lui este alături de noi în pocăinţa noastră. Lucrul acesta este tot atât de adevărat acum pe cât va fi manifestat atunci când vom ajunge în glorie cu El. Cei cu care Se asociază Hristos şi cu care are comuniune sunt „cei aleşi“ (Psalmul 16.3), în timp ce, în privinţa harului, unul dintre cele mai frumoase nume din câte I s-au dat a fost: „Prietenul vameşilor şi al păcătoşilor“ (Luca 7.34).

J. N. Darby

Luni                        16                   Martie

În acelaşi ceas, Isus S-a bucurat în duh şi a spus: „Te laud, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor; da, Tată, pentru că aşa a fost plăcut înaintea Ta“.

               Luca 10.21

Cât de frumoasă este această împrejurare în care Domnul Isus a avut un motiv special de bucurie! Nu era o ocazie în care să se arate măreţia Sa glorioasă, ci una în care El spune că însemnătatea lucrurilor spirituale era ascunsă de ochii celor înţelepţi şi pricepuţi după standardul lumii şi descoperită celor consideraţi prunci.

Ce contrast vedem aici faţă de părerea atât de răspândită în zilele noastre, că cineva trebuie să aibă cea mai bună educaţie universitară posibilă ca să fie considerat înţelept! Mulţi oameni nu pot să priceapă de ce a vorbit Domnul Isus astfel. Dacă am absolvit o universitate, nu-mi este aceasta de ajutor ca să pot înţelege Cuvântul lui Dumnezeu? Răspunsul este: Nu! Absolvirea vreunei facultăţi mă poate ajuta să înţeleg lucruri materiale, pământeşti, dar acestea au valoare doar pentru un timp.

Dumnezeu a declarat că înţelegerea Cuvântului Său poate avea loc numai prin revelaţie divină. 1 Corinteni 2.9,10 ne spune c㠄ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit este ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru aceia care-L iubesc. Iar nouă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său, pentru că Duhul cercetează toate, chiar adâncimile lui Dumnezeu“. Aşadar, dacă cineva a primit Duhul Sfânt, are posibilitatea de a înţelege pe deplin Cuvântul lui Dumnezeu; dacă nu, acest Cuvânt preţios îi va părea o nebunie.

Un fermier mi-a mărturisit că el, care absolvise o facultate, avea o înţelegere mult mai mică a lucrurilor lui Dumnezeu decât un vecin al său, care nu avea niciun fel de studii. Versetul pe care l-am citat la început ne arată foarte clar cum stau lucrurile. Dacă vrei să înţelegi Cuvântul lui Dumnezeu, deschide-ţi inima cu sinceritate şi acceptă-L pe Domnul Isus Hristos ca Salvator al tău şi vei primi Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.

L. M. Grant

Marţi                      17                   Martie

Şi [Iehu] i-a zis: „Este dreaptă inima ta cum este inima mea cu inima ta?“ Şi Ionadab a zis: „Este“ … Şi [Iehu] i-a zis: „Vino cu mine şi vei vedea râvna mea pentru Domnul“. Şi l-a suit în carul său.

               2 Împăraţi 10.15,16

Iehu nu a fost un om spiritual marcat de dorinţa de a zidi casa Domnului. El a fost un simplu soldat, care a acceptat misiunea din partea lui Dumnezeu de a distruge casa lui Ahab şi pe toţi urmaşii lui şi care şi-a îndeplinit datoria fără nicio şovăire. În afară de aceasta, nu i-a păsat decât să-şi întărească domnia şi succesiunea la tron.

Întotdeauna este mai uşor să distrugi decât să zideşti. Un om ca Iehu poate opri închinarea la Baal şi poate distruge toate rădăcinile idolatriei, dar este nevoie de un om spiritual pentru ca idolatria să fie înlocuită cu slujirea către Dumnezeu. Putem observa ceva asemănător şi în modul în care se desfăşoară importantele mişcări religioase; întotdeauna se vor găsi dintre aceia care să ajute la dărâmarea învăţăturilor şi practicilor greşite. Este uşor să discerni partea negativă, ceea ce este fals şi greşit; dar ceea ce este pozitiv, adică ce este drept şi bun, nu poate fi înţeles decât prin har. Dumnezeu are întotdeauna un Iehu pregătit să dărâme, dar, binecuvântat fie Numele Său, El poate să ridice un Ezra sau un Neemia, care să reconstruiască!

Când şi-a încheiat lucrarea de răzbunare împotriva casei lui Ahab, Iehu l-a „nimicit pe Baal din Israel“, dar nu s-a depărtat de la închinarea la viţeii de aur pe care-i ridicase Ieroboam (vers. 28 şi 29). „Râvna lui pentru Domnul“ nu reprezenta altceva decât scopurile unui om egoist, ambiţios şi fără scrupule.

Vedem aici un pericol evident, pe care orice credincios ar trebui să-l evite, anume de a-ţi baza religia pe un zel care izvorăşte din caracterul natural al omului. Râvna noastră va fi roditoare şi plăcută Domnului numai atunci când curge dintr-o inimă înnoită (vezi Tit 2.14).

A. Edersheim

O, întăreşte-mă să stau

Încredinţat în slujba Ta,

Ca jertfă viaţa să mi-o dau,

Făcând doar bine altuia.

Miercuri                  18                   Martie

În ziua aceea, voi ridica locaşul cel căzut al lui David şi-i voi închide spărturile şi-i voi ridica dărâmăturile şi-l voi construi ca în zilele din vechime, ca ei să stăpânească rămăşiţa Edomului şi a tuturor naţiunilor peste care este chemat Numele Meu … Şi voi întoarce captivitatea poporului Meu Israel … şi nu vor mai fi smulşi din ţara lor pe care le-am dat-o, zice Domnul Dumnezeul tău!

               Amos 9.11‑15

Profeţii şi profeţiile lor – Amos

Cât de plin de har este Dumnezeu! Scopul Său, atunci când disciplinează pe cineva, este restabilirea. Noi, cei care suntem fiii Săi iubiţi, înţelegem că pedeapsa pe care ne-o aplică Tatăl nostru, deşi pare greu de suportat atunci când vine, este „pentru folosul nostru, ca să luăm parte la sfinţenia Lui“ şi „după aceea le dă celor deprinşi prin ea rodul dătător de pace al dreptăţii“ (Evrei 12.10,11).

Dumnezeu a trebuit să rostească o judecată foarte severă asupra poporului Său Israel prin intermediul profeţiei lui Amos. În timpul lui Ieroboam al II-lea, când a profeţit Amos, se părea că Israel prospera şi că cei bogaţi trăiau o viaţă extrem de luxoasă şi de extravagantă şi că îi asupreau pe cei săraci din ţară. Poporul construia cu multă mândrie pretutindeni în ţară, dădeau ospeţe, sărbătoreau şi se desfătau cu muzică şi jocuri. Închinarea la altarele idoleşti din Betel şi din Ghilgal înflorea şi poporul se depărta tot mai mult de Dumnezeu. Domnul deplânge asuprirea celor săraci şi nevoiaşi, nedreptatea din ţară şi superficialitatea practicilor şi a sărbătorilor lor religioase: „căutaţi pe Domnul şi veţi trăi, … căutaţi binele, şi nu răul, ca să trăiţi!“, şi în cele din urmă El strigă împotriva poporului Său: „A venit sfârşitul asupra poporului Meu Israel: nu voi mai trece pe lângă ei“.

Dar, după ce pronunţă această judecată sigură şi bine-meritată asupra acestei „împărăţii păcătoase“, Dumnezeu Îşi deschide inima şi spune: „Voi vântura casa lui Israel printre toate naţiunile, cum se vântură grâul în ciur, dar nu va cădea nici cel mai mic grăunte pe pământ!“. Planurile şi scopurile Sale pline de har vor învinge în cele din urmă.

E. P. Vedder, Jr.

Joi                          19                   Martie

Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea; dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.

               Ioan 14.19

Câteodată Domnul alege să folosească lucrurile cele mai stabile şi mai durabile din lumea materială: munţii, de exemplu (Psalmul 125.2), ca să ilustreze credincioşia Sa neschimbată şi dragostea faţă de poporul Său. Aici însă foloseşte ca argument propria Sa natură neschimbătoare şi veşnică, spunând: „Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi“.

Fie ca aceste cuvinte ale Domnului Isus să ne mângâie şi pe noi! Mântuitorul nostru trăieşte şi aceasta ne dă siguranţa că şi noi vom trăi pentru veşnicie. Între noi şi pierzarea veşnică stă viaţa Sa şi, pentru că avem această promisiune, siguranţa mântuirii noastre veşnice este invulnerabilă!

Iubit cititor, este viaţa ta acum „ascunsă cu Hristos în Dumnezeu“ (Coloseni 3.3)? Cunoşti binecuvântarea unei comuniuni vii cu un Mântuitor dătător de viaţă? Poţi şi tu să spui precum apostolul Pavel, cu o încredere smerită şi plină de bucurie: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Galateni 2.20)? Isus trăieşte! Acestea sunt cuvintele cele mai frumoase şi mai pline de bucurie pe care le poate auzi un suflet pierdut. Chiar şi Iov s-a bucurat de ele, acum 4000 de ani, când a zis: „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu trăieşte“ (Iov 19.25).

Romani 8 începe cu o asigurare: „Acum deci nu este nicio condamnare pentru cei în Hristos Isus“, şi se sfârşeşte cu siguranţa viitoare că nimeni şi nimic „nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru“. De ce nu putem fi despărţiţi? Pentru că viaţa credinciosului este aceeaşi cu a minunatului său Cap. De aceea, pentru ca viaţa cea nouă a credinciosului să se poată pierde, trebuie mai întâi ca atotputernicia Domnului să devină slăbiciune şi neputinţă, iar statornicia Sa să devină schimbătoare.

Să ne agăţăm de această promisiune pe care El ne-a făcut-o: „Eu le dau viaţă eternă; şi nicidecum nu vor pieri niciodată şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea“ (Ioan 10.28).

J. R. Macduff

Ştiind că-i viu, pot învinge teama.

Şi eu sunt viu, căci m-a salvat,

Iar când ispita grea mă va ajunge,

Prin harul Său eu sunt deplin eliberat.

Vineri                     20                   Martie

Să nu vezi boul fratelui tău sau oaia lui rătăcind şi să te ascunzi de ele: să le întorci negreşit la fratele tău. Şi dacă fratele tău nu este aproape de tine şi nu-l cunoşti, atunci să le strângi în casa ta şi să fie la tine până le va căuta fratele tău şi să i le înapoiezi. Aşa să faci şi cu măgarul său … şi cu orice lucru pierdut al fratelui tău, pe care-l va pierde el şi-l vei găsi tu; nu vei putea să te ascunzi.

               Deuteronom 22.1‑3

În Vechiul Testament găsim multe lecţii care ne pot fi şi nouă de folos astăzi. O lecţie importantă pe care trebuie s-o învăţăm este să avem o preocupare şi o grijă evlavioasă faţă de fratele nostru în credinţă. Ce trebuia făcut dacă vreunul dintre aceste trei animale menţionate mai sus se pierdeau, iar cineva le găsea? Trebuiau înapoiate proprietarului, adică fratelui său. Tot aşa stau lucrurile şi cu noi, însă din punct de vedere spiritual: în loc să-l mustrăm pe un frate pentru neatenţia sa, putem folosi un astfel de prilej pentru a-l apropia mai mult de Hristos.

Despre bou se spune: „Nu lega gura boului care treieră grâul“ (1 Corinteni 9.9). Lecţia spirituală pe care o primim aici este foarte clară. Dacă fratele meu şi-a pierdut boul, nu va mai putea să-şi treiere grâul, deci nu va avea hrană spirituală şi în curând va deveni slab. Şi ce mare pierdere este aceasta!

Cu privire la oaie, Scriptura este plină de exemple în care acest animal este prezentat ca jertfă. „Iată Mielul lui Dumnezeu!“ (Ioan 1.29). Dacă un israelit nu avea o oaie sau un miel, nu putea sărbători Paştele sau aduce Domnului o jertfă. La fel se întâmplă şi astăzi: dacă un frate îşi pierde aprecierea faţă de Hristos şi jertfa Sa, nu va mai fi în stare să se închine Domnului sau să-I aducă o jertfă de laudă.

Vedem apoi măgarul, animal folosit la căratul poverilor. Cât de mulţi credincioşi suspină sub poverile lor, în loc să vină şi să le arunce asupra lui Hristos, ca să găsească odihnă deplină pentru sufletele lor trudite (Matei 11.29)! Să căutăm şi noi să-l îndrumăm pe fratele nostru către Hristos, ca să poată fi eliberat şi uşurat de povara sa cea grea!

J. Redekop

Sâmbătă                21                   Martie

Şi David a întrebat pe Domnul, zicând: „Să merg şi să bat pe aceşti filisteni?“ Şi Domnul a zis lui David: „Mergi şi bate pe filisteni şi salvează Cheila“.

               1 Samuel 23.2

Încrede-te în Domnul cu toată inima ta şi nu te sprijini pe priceperea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale şi El îţi va netezi cărările.

               Proverbe 3.5,6

David a fost un luptător puternic şi un conducător militar priceput, dar victoriile sale au venit ca urmare a dependenţei sale de Domnul. David a căutat adesea îndrumările Domnului în deciziile pe care le avea de luat. De şapte ori găsim în Scriptură c㠄David a întrebat pe Domnul“. David a experimentat faptul că de fiecare dată când nu s-a bizuit pe înţelepciunea sa a avut parte de biruinţă. Dar, din nefericire, când nu L-a recunoscut pe Domnul în toate căile sale, a trebuit să experimenteze înfrângerea şi a ajuns să facă lucruri pripite şi chiar păcătoase.

Aceste versete ne învaţă o lecţie practică deosebit de importantă pentru viaţa noastră zilnică. Lecţia pe care o vedem ilustrată aici este că, dacă vrem să rămânem pe calea voii Domnului, trebuie să căutăm fără încetare această voie. Trebuie să ne sfătuim cu Domnul, să căutăm gândul Său înainte de a acţiona sau de a reacţiona. Acest gând pare atât de simplu şi elementar, dar de câte ori nu păşim înainte pe cont propriu? Cât de des acţionăm independent, punând la cale tot felul de proiecte şi chiar manipulând împrejurările, pentru a ne atinge scopurile! Când L-a întrebat pe Domnul, David a avut parte numai de biruinţă. Când a neglijat însă să se consulte cu Domnul, a avut parte numai de înfrângere. Ce situaţie ai prefera?

Fie ca, începând de astăzi, înainte de a lua o nouă decizie, să-L întrebăm pe Domnul care este voia Sa pentru noi, prin rugăciune şi studierea Cuvântului Său. Cred că la acestea s-a gândit şi J. H. Sammis când a scris versurile următoare:

Când umblăm cu Domnul,

În lumina Cuvântului Său,

Ce slavă împrăştie El pe cărarea noastră!

Atât timp împlinim voia Sa cea dulce,

Când ne încredem în El şi ne supunem Lui.

Cum umple El inimile noastre cu dragostea Sa!

Încrede-te şi supune-te Lui, căci nu e altă cale

De a fi fericit, decât crezând şi ascultând de Isus.

T. P. Hadley

Duminică               22                   Martie

Porunceşte lui Aaron şi fiilor lui, zicând: „Aceasta este legea arderii-de-tot: arderea-de-tot să fie pe vatra altarului toată noaptea, până dimineaţa“.

               Levitic 6.9

Ce imagine nespus de frumoasă avem aici! Jertfa trebuia să ard㠄toată noaptea, până dimineaţa“. În întunericul nopţii, când Israel dormea sau cârtea în corturile sale, mireasma plăcută a jertfei se înălţa înaintea lui Dumnezeu.

Acum este tot noapte, în acest timp când Domnul Isus este absent din mijlocul nostru, până când va veni ca Luceafăr strălucitor de dimineaţă. Dar ce gând binecuvântat că, în tot timpul acestei nopţi lungi şi întunecoase, când falimentul Bisericii de nume se manifestă tot mai lămurit, iar eşecul şi decăderea poporului Domnului se arată pretutindeni în jurul nostru, parfumul plăcut al jertfei Domnului Isus se înalţă înaintea lui Dumnezeu la fel de proaspăt ca în momentul în care El S-a jertfit! Se aplică acest adevăr şi în mod individual? Sigur că da! Dacă inima noastră se depărtează de Domnul şi alunecă înapoi în lucrurile lumii, schimbă aceasta cu ceva acceptarea noastră înaintea lui Dumnezeu? Nu, pentru că mireasma plăcută a jertfei lui Hristos este la fel de proaspătă mereu şi doar aceasta este baza împăcării noastre cu Dumnezeu şi a intrării libere pe care o avem înaintea Lui!

Se schimbă vreodată această mireasmă plăcută? Niciodată! Faptul că cel credincios este acceptat înaintea lui Dumnezeu nu se schimbă nicicând; modul în care apreciem noi această acceptare se poate însă schimba. Chiar dacă ar fi să cădem sau să ne îndepărtăm de Domnul, iar inimile noastre ar fi să devină reci ca stânca, şi chiar dacă întreaga Biserică de nume s-ar strica tot mai mult, ce binecuvântare este să ştim că arderea-de-tot este necurmat înaintea lui Dumnezeu!

Domnul să ne ajute să cunoaştem tot mai mult din lucrarea minunată pe care a împlinit-o Domnul Isus la cruce! Aceasta va fi tema laudelor noastre acolo sus, în glorie. Acelaşi Mântuitor binecuvântat va umple şi atunci inimile noastre şi va face să se reverse mulţumirea de pe buzele noastre şi adorarea din inimile noastre. El să ne dea putere să experimentăm aceasta încă de pe acum!

R. F. Kingscote

Luni                        23                   Martie

Secerişul, în adevăr, este mare, dar lucrătorii sunt puţini; rugaţi pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său.

               Luca 10.2

Israel a fost „via Domnului oştirilor“ (Isaia 5.7). Aceasta constituie o sferă mult mai limitată decât „ogorul pentru seceriş“, care ilustrează întreaga lume. Când Domnul Isus a vorbit cu femeia samariteană la fântâna din Sihar, ea a ajuns să creadă în El ca Domn şi Mântuitor. El le-a spus apoi ucenicilor Săi: „Ridicaţi-vă ochii şi priviţi ogoarele, că deja sunt albe pentru seceriş“ (Ioan 4.35). Dacă credem că acest lucru este adevărat, suntem oare gata să ducem evanghelia harului lui Dumnezeu sufletelor preţioase care au atâta nevoie de ea?

Poate ne lipseşte energia sau capacitatea de a o face, dar fiecare creştin are la îndemână cel puţin posibilitatea de a se ruga Domnului secerişului cu seriozitate şi cu stăruinţă, ca El să trimită lucrători la secerişul Său. Într-adevăr, dacă ne rugăm astfel, poate că va fi voia Domnului să pună chiar pe inima noastră să ne înrolăm într-o astfel de slujbă. Dar, dacă noi nu suntem în stare să lucrăm în această slujbă preţioasă a secerişului, Domnul secerişului va răspunde, fără-ndoială, rugăciunilor noastre privind nevoia de lucrători în răspândirea evangheliei.

Unii s-ar putea să vrea să facă o astfel de lucrare, dar nu au fost înzestraţi de Dumnezeu s-o facă. Alţii, ca şi Moise şi Ieremia, deşi chemaţi de Dumnezeu, ezită să răspundă chemării, conştientizând propria slăbiciune. Chiar şi aşa, Dumnezeu nu-i absolvă de responsabilitatea lor. Dacă El este Acela care îi trimite, tot El le va da şi un asemenea dar, încât cuvântul vestit de ei să atingă inimile şi conştiinţele, aducând multe suflete preţioase la cunoaşterea lui Hristos.

Când vorbim cuiva despre Hristos, Mântuitorul celor păcătoşi, s-ar putea să realizăm că răspunsul primit din partea acelei persoane şi reacţia ei au fost cu mult mai încurajatoare decât ne-am fi aşteptat. Apoi, dacă udăm această sămânţă cu rugăciunile noastre, s-ar putea să fim surprinşi de rezultatul pe care-l vom obţine. De aceea, să ne rugăm stăruitor atât ca Domnul să trimită tot mai mulţi lucrători la seceriş, cât şi ca El să mântuiască sufletele preţioase! Cu certitudine, Domnul secerişului va răspunde rugăciunilor noastre!

L. M. Grant

Marţi                      24                   Martie

Şi l-a numit Nehuştan.

               2 Împăraţi 18.4

Pe când poporul Israel se afla prin pustie şi păcătuise împotriva lui Dumnezeu, Domnul i-a spus lui Moise să facă un şarpe de aramă şi să-l pună pe o prăjină (Numeri 21.7‑9). Orice israelit care privea la el era vindecat de muşcătura şerpilor înfocaţi şi astfel trăia.

În 2 Împăraţi 18.4 îl vedem pe Ezechia, un împărat evlavios şi drept în ochii Domnului, a cărui inimă a fost mişcată de Domnul ca să cureţe Iuda şi Ierusalimul de toţi idolii care se strânseseră acolo în timpul împăraţilor care domniseră mai înainte. Unul din idolii pe care i-a distrus el era chiar şarpele de aramă pe care-l înălţase Moise în pustie! Ceea ce odinioară fusese mijlocul prin care au fost vindecaţi şi scăpaţi de la moarte devenise obiectul veneraţiei lor idolatre. Împăratul Ezechia l-a numit „Nehuştan“, un cuvânt ebraic care înseamn㠄o bucată de aramă“. Numele pe care i l-a dat arăta exact ceea ce reprezenta acel şarpe din care ei îşi făcuseră un idol: o bucată neînsufleţită de aramă.

Aşa a fost istoria poporului lui Dumnezeu şi vedem că ea s-a repetat în nenumărate rânduri. Tendinţa inimii omeneşti este să-L uite pe Dătătorul binecuvântărilor, să renunţe la credinţa adevărată în Dumnezeul cel Viu şi să idolatrizeze instrumentul prin care i-a venit izbăvirea sau unele întâmplări asociate cu mijlocul prin care a fost scăpat (în Judecători 8.24‑27 vedem exemplul lui Ghedeon). Oriunde ne-am uita, fie în relatările din viaţa poporului Israel, fie în istoria Bisericii, vedem acest lucru trist. Dacă privim la istoria Bisericii de nume, găsim locuri sfinţite de pe pământ, moaşte şi relicve religioase, simboluri şi sfinţi care toate au devenit obiecte deşarte ale închinării. Chiar şi simbolul crucii a fost idolatrizat, ignorându-se credinţa vie în ceea ce Mântuitorul a lucrat pentru păcătoşi. „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli!“ (1 Ioan 5.21).

B. Reynolds

Cine-ar putea cuprinde lucrarea Ta vreodat’?

Cine-ar putea pătrunde ce-acolo s-a-mplinit?

Tu, Sfânt Izvor a toate – Tu, Fiu de Dumnezeu –

Tu ai purtat în moarte păcatul nostru greu.

 

De-aceea adorare şi slavă noi Îţi dăm.

Şi-aici, în slăbiciune, iubirea Ta cântăm.

Ce mare bucurie va fi în slava Ta

Când, pentru veşnicie, toţi Ţie-ţi vom cânta!

Miercuri                  25                   Martie

Şi, iată, era un om în Ierusalim, cu numele Simeon … Şi a fost divin înştiinţat prin Duhul Sfânt că nu va vedea moartea înainte de a-L vedea pe Hristosul Domnului. Şi a venit în Duhul în templu. Şi, când părinţii L-au adus înăuntru pe Copilaşul Isus, ca să facă pentru El după obiceiul legii, el L-a primit în braţele sale şi L-a binecuvântat pe Dumnezeu şi a spus: „Acum, lasă pe robul Tău să plece, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, pentru că au văzut ochii mei mântuirea Ta“.

               Luca 2.25‑30

Ce scenă impresionantă este ilustrată în aceste versete! Simeon era un om care-L aştepta pe Cel promis de Dumnezeu, pe Mesia. Dumnezeu îi spusese că nu va muri până nu-L va vedea pe Mesia cel promis. Într-o zi, pe când Simeon se afla în templu, acolo au venit Iosif şi Maria, ca să aducă jertfa rânduită de lege pentru atunci când se năştea un copil; şi astfel a avut loc acea minunată întâlnire. Era oare doar o coincidenţă că Simeon se afla acolo? Nu, căci citim c㠄a venit în Duhul în templu“, exact în momentul în care părinţii Îl aduceau acolo pe Copilaşul Isus. Fie ca şi noi să fim călăuziţi de Duhul în toate activităţile umblării noastre zilnice aici, pe pământ.

Primind Copilaşul în braţe, a mărturisit îndată cine era El. Ce mişcător este să vedem cum acest om bătrân L-a recunoscut în acest Prunc pe Însuşi Mântuitorul, pe Acela pe care-L aşteptase în tot acest timp. Reacţia sa a fost una naturală, o revărsare a inimii: L-a binecuvântat pe Dumnezeu. Pentru Simeon, acesta era momentul mult aşteptat. Acum, după ce avusese parte de această experienţă pe care o aşteptase toată viaţa, ce altceva mai putea dori? Era ca şi cum ar fi spus: «Doamne, aceasta este tot ce mi-am dorit întreaga viaţă, este cea mai măreaţă experienţă prin care aş fi putut trece vreodată. Ce altceva aş mai putea dori? Nu există nimic mai de preţ!».

A. Blok

Joi                          26                   Martie

„Puţin timp, şi nu Mă mai vedeţi; şi din nou puţin timp, şi Mă veţi vedea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl“. Deci unii dintre ucenicii Săi au spus unii către alţii: „Ce este aceasta ce ne spune?“.

               Ioan 16.16,17

Domnul are aici un cuvânt de mângâiere pentru noi, căci El le spune ucenicilor (şi nouă) că foarte curând, „peste puţin timp“, Se va întoarce să ne ia cu El, ca apoi să nu ne mai părăsească niciodată. Acum noi ne bucurăm de clipe de părtăşie cu binecuvântatul nostru Domn, dar cât de schimbătoare şi de trecătoare sunt acestea: azi ne bucurăm de ele şi mâine s-au dus! Cât de multe lucruri umplu de tristeţe sufletul celui credincios în această lume! Domnul său este respins şi lepădat, dragostea Sa este sfidată şi dispreţuită, căile Sale sunt desconsiderate, numele Îi este batjocorit, creaţia Sa suspină şi suferă durerile naşterii, între cei ai Săi sunt disensiuni şi dezbinări, iar inima Sa plină de dragoste este rănită chiar în casa prietenilor Săi.

Peste puţin timp se va sfârşi cu toată această nelegiuire şi Domnul nostru va veni să ne ia, pe toţi cei ai Săi, şi să ne ducă în „locuinţa“ veşnică pe care ne-a pregătit-o în dragostea Sa şi de unde nu vom mai pleca niciodată. Ce zi binecuvântată va fi atunci când Domnul nostru nu va mai fi dezonorat de această lume, ci va fi aşezat pe un tron în mijlocul laudelor unui univers plin de bucurie, din care păcatul va fi curăţit pentru totdeauna şi moartea va fi înghiţită de o biruinţă veşnică!

Credinciosule îndurerat, aminteşte-ţi mereu că acest „puţin timp“ se va sfârşi curând şi că există o limită pentru suferinţa ta. După ce „veţi suferi puţin timp“ (1 Petru 5.10), acest „puţin timp“ se va pierde în infinitul măreţ al veşniciei şi va fi uitat pentru totdeauna. Atunci vom fi pentru totdeauna cu Domnul, cu Mântuitorul nostru neschimbat şi neschimbător. Să căutăm să medităm cât mai des la această mare împlinire a tuturor dorinţelor şi speranţelor noastre celor mai dragi şi să lăsăm ca inimile noastre să se odihnească în această nădejde.

J. R. Macduff

„Încă puţin“! El va veni,

Şi mult nu vom mai rătăci;

În casa Tatălui vom fi

Unde Isus S-a dus întâi,

Şi faţa Lui o vom privi,

Cântând spre slava Tatălui.

J. G. Deck

Vineri                     27                   Martie

Dar voi, preaiubiţilor, zidindu-vă pe credinţa voastră preasfântă, rugându-vă prin Duhul Sfânt, păstraţi-vă în dragostea lui Dumnezeu, aşteptând îndurarea Domnului Isus Hristos pentru viaţă eternă.

               Iuda 20,21

Ceea ce-l păstrează pe cel credincios în siguranţă faţă de răul pe care-l produce doctrina falsă este zidirea spirituală pe credinţa lui preasfântă, credinţa dată sfinţilor o singură dată. Dar aceasta trebuie asociată şi cu rugăciune, cu rugăciunea prin Duhul Sfânt. În Efeseni 6, când i-a îndemnat pe creştinii din Efes să-şi ia toată armura lui Dumnezeu, apostolul Pavel le-a explicat şi semnificaţia fiecărei piese a armurii. Mai întâi „cingătoarea adevărului“, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Urmeaz㠄platoşa dreptăţii“, care înseamnă ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu şi apoi a fi gata să răspândeşti vestea bună a păcii. „Scutul credinţei“ înseamnă încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu. „Coiful mântuirii“ ne dă siguranţa mântuirii şi ne păzeşte capul. Mai mult, acest Cuvânt al lui Dumnezeu este şi „sabia Duhului“. Dar mai este nevoie de ceva: „rugându-vă în orice timp în Duh, prin orice rugăciune şi cerere şi veghind la aceasta cu toată stăruinţa“ (Efeseni 6.18). O cunoaştere a Cuvântului lui Dumnezeu doar cu mintea, fără rugăciune, nu are mare valoare şi poate fi chiar dăunătoare. Ca să fim zidiţi în credinţă trebuie să ne rugăm prin Duhul Sfânt, iar ca să ne rugăm prin Duhul Sfânt trebuie să umblăm prin Duhul. Cele două merg împreună şi sunt absolut necesare ca să avem o viaţă spirituală sănătoasă.

A. M. Behnam

Noi n-avem scuturi şi săgeţi să apere-ale noastre vieţi,

Dar nu-i alt mers mai curajos, nădejdea noastră e Hristos!

E Hristos, e Hristos, nădejdea noastră e Hristos!

 

Şi pentru tot ce-am fi lucrat, mai bun şi vrednic şi curat,

Noi n-aşteptăm niciun folos, răsplata noastră e Hristos!

E Hristos, e Hristos, răsplata noastră e Hristos!

Sâmbătă                28                   Martie

Şi Avraam a zis: … hotărât, nu este temere de Dumnezeu în locul acesta şi mă vor ucide din cauza soţiei mele.

               Geneza 20.11

Inima trebuie să fie şi ea restabilită şi curăţită, ca şi conştiinţa. Să nu uităm aceasta! Se întâmplă adesea în viaţa cuiva să aibă conştiinţa pe deplin curăţită în privinţa unor fapte pe care le-a făcut şi totuşi să nu fie atinse şi distruse rădăcinile din care au răsărit acele fapte. În timp ce faptele noastre ies la iveală, în viaţa de zi cu zi, rădăcinile stau ascunse adânc în inimă, necunoscute poate nouă înşine sau altora, dar pe deplin descoperite înaintea ochilor Aceluia cu care avem de-a face.

Acum, dacă inima noastră este într-o stare potrivită înaintea lui Dumnezeu, trebuie să ajungem la aceste rădăcini rele, să le scoatem la iveală şi să le judecăm. Priviţi la Avraam! Şi-a început călătoria cu o anumită rădăcină de necredinţă în inimă. Acest lucru l-a făcut să se abată de la voia lui Dumnezeu şi să apuce pe o cale greşită atunci când s-a coborât în Egipt în timpul foametei; şi chiar dacă conştiinţa sa a fost restabilită, ca şi comuniunea sa cu Dumnezeu, căci vedem că se întoarce la altarul pe care-l zidise în Betel, totuşi rădăcina din inima lui n-a fost pe deplin curăţită decât mulţi ani mai târziu, prin experienţa pe care a avut-o cu Abimelec, împăratul Gherarului. Întreaga întâmplare are o aplicaţie practică profundă şi deosebit de serioasă.

Cunoaştem noi rădăcinile rele care au încolţit în inima noastră? Fără îndoială, este greu, foarte greu să le cunoaştem. Sunt adânci şi variate: mândrie, aroganţă, lăcomie, irascibilitate, ambiţie; acestea sunt doar câteva din rădăcinile rele ce pot încolţi în caracterul cuiva, în acel izvor al faptelor asupra căruia trebuie aplicată întotdeauna o judecată severă. Trebuie să facem firea pământească să simtă că este supravegheată permanent de ochiul judecăţii de sine. Trebuie să purtăm neîncetat această luptă a sfinţirii personale. S-ar putea să ne întristăm din cauza unor eşecuri ocazionale, dar trebuie să continuăm lupta, căci prezenţa conflictului cu firea veche indică realitatea vieţii divine pe care Domnul a pus-o în noi. Fie ca Dumnezeu să ne întărească prin Duhul Său cel Sfânt, ca să ieşim învingători din acest conflict permanent cu firea cea veche.

C. H. Mackintosh

O, Dumnezeule, cercetează-mă Tu azi şi cunoaşte-mi inima,

Încearcă-mă, Mântuitorul meu, cunoaşte-mi gândurile, Te rog.

Vezi dacă e vreo cale rea în mine;

Curăţă-mă de orice păcat şi eliberează-mă.

J. E. Orr

Duminică               29                   Martie

Iar noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie spre glorie.

               2 Corinteni 3.18

Aici suntem învăţaţi că cei credincioşi sunt aduşi chiar în timpul de acum în prezenţa gloriei Domnului şi că pot privi această glorie cu faţa descoperită. Astfel înţelegem că poziţia în care suntem noi astăzi aşezaţi corespunde celei a lui Moise când a intrat în cortul întâlnirii: când a ieşit de acolo, faţa îi era atât de strălucitoare, încât nimeni nu o putea privi (Exod 34.34,35). Dumnezeul care a creat lumina ca să strălucească în lume este acelaşi cu Cel care „a strălucit în inimile noastre, pentru a da lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos“ (2 Corinteni 4.6).

Datorită faptului că Hristos a purtat păcatele noastre în trupul Său pe cruce, Dumnezeu poate acum, în dreptate, ca şi în har, să ne pună să stăm într-o poziţie în care să putem privi cu faţa descoperită gloria lui Hristos. Nu este de ajuns să ştim că păcatele ne sunt iertate şi că acum suntem copii ai lui Dumnezeu. El doreşte mult ca noi să cunoaştem bine faptul că ne-a adus la Sine şi că acum nu mai este nimic care să se interpună între noi şi gloria Domnului. Este oare privirea noastră captată şi fixată asupra gloriei Domnului? Suntem noi conştienţi de poziţia privilegiată pe care o ocupăm, de a fi atât de aproape de El, încât să putem privi faţa Sa glorioasă? Înţelegem noi oare că fiecare rază care răzbate din această glorie are puterea să ne transforme tot mai mult în chipul Său?

Hristos Însuşi este izvorul puterii noastre, dar, dacă nu privim în sus la El, prin credinţă, dacă El nu este ţinta sau Obiectul privirilor noastre, nu va exista niciun canal prin care puterea vieţii celei noi să curgă în sufletele noastre. Un exemplu pozitiv este Ştefan. Când el a văzut gloria lui Dumnezeu şi pe Isus stând la dreapta Sa (Fapte 7.55), a fost atât de întărit şi de ridicat deasupra împrejurărilor deosebit de dificile, încât a putut să se roage pentru cei care l-au persecutat până la moarte. Atât timp cât Hristos este prezent înaintea sufletelor noastre, primim putere; dar, dacă privirea credinţei noastre este distrasă şi înceţoşată de lucrurile lumii acesteia, ne împiedicăm şi cădem.

E. Dennett

Suntem plini de bucurie şi Te lăudăm nespus

Că-n curând pe nori veni-va Fiul Tău iubit, Isus,

Şi cu El, la Tine, Tată, vom fi totdeauna sus.

Pân-atunci, iubit Părinte, Tu ne-ncurajezi mereu,

Ne-ntăreşti, ne dai speranţă, când privim la Fiul Tău

Şi suntem schimbaţi de Tine tot mai mult în chipul Său.

Luni                        30                   Martie

Ferice de robii aceia pe care, venind, stăpânul îi va găsi veghind. Adevărat vă spun că se va încinge şi îi va pune să stea la masă şi, apropiindu-se, le va sluji.

               Luca 12.37

Domnul Isus nu a găsit cu cale să ne descopere momentul când Se va întoarce, ca să ne determine să-L aşteptăm mereu veghind; dar ne-a spus în multe rânduri, în cuvinte foarte clare, că va veni să ne ia la El. Şi în Vechiul Testament, venirea lui Mesia, Salvatorul lui Israel, a fost promisă de nenumărate ori. O etapă a acestei veniri minunate a avut deja loc, pentru că El S-a coborât aici, pe pământ, aşa cum promisese: un Prunc născut în Betleem dintr-o fecioară.

Isaia profeţise despre El: „Nu avea nici frumuseţe, nici strălucire, ca să ne atragă privirile [lui Israel], nici o înfăţişare ca să-L dorim“ (Isaia 53.2). S-a împlinit această profeţie? Cu siguranţă! Căci „El era dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerilor şi obişnuit cu suferinţa şi ca unul de care îţi ascunzi faţa“ (Isaia 53.3). Minunat este şi versetul 8, care vorbeşte foarte lămurit despre moartea Sa ca Înlocuitor pentru cei păcătoşi: „El a fost şters de pe pământul celor vii; pentru fărădelegea poporului meu a fost lovit“, dar parcă şi mai minunat este versetul 11, care sugerează atât de clar învierea Sa din morţi: „Va vedea rodul muncii sufletului Său şi va fi satisfăcut“.

Toate aceste profeţii s-au împlinit într-un fel atât de deosebit prin venirea Domnului Isus în această lume şi prin umblarea Sa aici, jos, timp de aproape treizeci şi trei de ani. Din moment ce tot ce au spus profeţii despre El s-a împlinit, cu siguranţă că nu ar trebui să existe nicio îndoială în sufletele noastre cu privire la promisiunea Sa că Se va întoarce să ne ia la Sine. Dar El nu mai trebuie să sufere niciodată acea agonie cumplită pe care a îndurat-o când S-a oferit pe Sine ca jertfă pentru păcatele noastre. În baza acestei lucrări împlinite în mod desăvârşit, El Se va întoarce să-i aducă pe toţi cei sfinţi, pe răscumpăraţii Săi, în prezenţa dragostei Sale din Casa Tatălui Său, dar nu încă pentru a-Şi lua puterea Sa măreaţă şi pentru a domni în strălucire peste univers, ci mai degrabă pentru a-Şi arăta caracterul de Slujitor desăvârşit, încingându-Se şi apropiindu-Se să le slujească celor pe care i-a răscumpărat, prin vărsarea sângelui Său preţios. Ce revărsare minunată a harului Său!

L. M. Grant

Marţi                      31                   Martie

Şi Boaz a zis bătrânilor şi către tot poporul: „Voi sunteţi martori astăzi că am cumpărat din mâna Naomei tot; … chiar şi pe Rut moabita, soţia lui Mahlon, mi-am cumpărat-o de soţie…“ Şi Boaz a luat pe Rut şi ea i-a fost soţie.

               Rut 4.9,10,13

În timpul de acum, când lucrarea de răscumpărare a fost pe deplin împlinită, lucrurile adânci ale lui Dumnezeu pot fi revelate. Vedem în acest pasaj cum Rut nu mai era doar o sărmană culegătoare de spice de grâu pe ogorul lui Boaz: acum ea împărtăşea tot ce deţinea acest „om puternic şi bogat“. Nu mai era văduva lui Mahlon, fiul mort al Naomei, deoarece Boaz o cumpărase de soţie.

De ce atât de mulţi credincioşi astăzi nu se bucură de moştenirea lor cerească şi nici măcar nu-şi dau seama că este de drept a lor? Pentru că nu au trecut prin exerciţiul de inimă atât de dureros prin care a trecut Naomi! Au siguranţa că păcatele le sunt iertate şi că vor experimenta credincioşia lui Dumnezeu pe tot parcursul vieţii lor pământeşti şi că vor ajunge într-o zi în cer, însă doar până aici se întinde funia spirituală cu care îşi măsoară ei noua viaţă. Nu au nici cea mai vagă idee în legătură cu bogăţia de binecuvântări spirituale de care s-ar putea bucura în timpul de acum.

De ce nu cunosc ei nimic despre aceste binecuvântări de care pot avea parte? Un motiv ar putea fi învăţătura incompletă sau chiar greşită, iar altul, lipsa de interes pentru lucrurile Domnului! S-au preocupat numai cu ei înşişi şi cu interesele lor. De îndată însă ce Domnul, în poziţia Sa glorificată în cer, ocupă primul loc în inima noastră, iar ochii inimii noastre sunt aţintiţi asupra Lui, El ne va arăta toate bogăţiile gloriei Sale. Atunci inimile noastre vot fi ridicate deasupra acestei lumi şi atrase spre El. Precum Rut şi Naomi, vom învăţa că Hristos ne poate face să ne bucurăm pe deplin de moştenirea noastră şi că El poate satisface orice dorinţă a inimii noastre cu privire la lucrurile lui Dumnezeu. Mai mult încă, prin Duhul Sfânt pe care ni L-a turnat în inimi, ne face capabili să umblăm potrivit cu chemarea noastră cerească. Atunci vom ajunge să-L cunoaştem ca pe Izvorul oricărui lucru şi ca pe Cel care restabileşte tot ceea ce Dumnezeu a dat celor ai Săi de la început. Tot ce ne este necesar pentru umblare aici, jos, se găseşte în El şi ne este păstrat în siguranţă până la sfârşit.

H. L. Heijkoop

Miercuri                    1                    Aprilie

Eu nu sunt din lumea aceasta.

               Ioan 8.23

Într-adevăr, Domnul Isus „nu era din lumea aceasta“, dar, printre mulţimile ei agitate, S-a coborât cu prietenie. El, Cel sfânt şi nepătat, n-a evitat contactul cu lumea în care Se găsea. Prin exemplul Său, n-a încurajat o dragoste care se izolează, nici n-a dispreţuit vreuna din bucuriile ei inocente. A mers pe acelaşi pământ plin de ispite ca şi noi, dar ce aură cerească înconjoară fiecare privire a Sa, fiecare cuvânt al Său, fiecare faptă a Sa! Observaţi exemplul Lui: El n-a înfruntat ispite care nu erau necesare, nici n-a bravat în faţa influenţelor distructive ale lumii. Ştia bine ce vrajă seducătoare poate arunca lumea asupra noastră şi cum ne poate ademeni ea să ne potolim setea din izvoarele ei murdare.

Domnul Isus ne-a arătat soluţia la această problemă grea cu care ne confruntăm, aceea de a fi „în lume“ şi totuşi „nu din lume“ (Ioan 17.11,14). Să părăsim lumea ar fi o încălcare a datoriei pe care o avem aici; am fi ca nişte slujitori care-şi părăsesc munca tocmai atunci când este mai mare nevoie de ei; sau am fi ca nişte soldaţi care dezertează de pe câmpul de luptă.

„Şi lumea trece…“ (1 Ioan 2.17)! Să imprimăm acest verset ca un motto asupra grijilor şi datoriilor din această lume, asupra obligaţiilor şi responsabilităţilor pe care le avem în ea, asupra ocupaţiilor şi plăcerilor ei. Să ne păzim de orice lucru din ea care ar încerca să ne amorţească inimile din punct de vedere spiritual, sau să ne împiedice minţile să gândească la lucrurile serioase, sau să ne coboare standardul datoriei creştine sau să determine în noi o purtare în pas cu obiceiurile, cu gusturile şi cu principiile lumii.

Să trăim în aşa fel încât bunăstarea spirituală a oamenilor care ne cunosc să crească tot mai mult şi să murim în aşa fel încât ei să păstreze aducerea-aminte a felului nostru de vieţuire şi să ne urmeze exemplul. Cel mai bun antidot pentru dragostea faţă de lume este să lăsăm ca goliciunea dinăuntrul inimii noastre să fie umplută cu dragostea lui Dumnezeu. Să ne amintim mereu că noi nu suntem din lume, după cum nici El nu este din lume (Ioan 17.14).

J. R. Macduff

Joi                            2                    Aprilie

Sunt strâns din două părţi, având dorinţa să plec şi să fiu împreună cu Hristos, pentru că este cu mult mai bine.

               Filipeni 1.23

Extras dintr-o scrisoare:

 

Dragă soră,

Pierderea scumpei voastre fiice este fără îndoială o lovitură dureroasă şi o mare pierdere pentru familia voastră; dar de mult timp m-am obişnuit cu gândul morţii în Domnul şi, în ce-i priveşte pe creştini, acest gând se asociază în mintea mea cu bucuria. Recunosc că, în ea însăşi, moartea este un lucru groaznic, dar pentru noi este mai degrabă un câştig.

Dumnezeu ne va primi în lumina Sa desăvârşită. Din cauza păcatelor noastre, pentru Hristos calea vieţii a trebuit să treacă prin moarte. Pentru noi însă nu mai este necesar acest lucru, fiindcă moartea a fost biruită pe deplin; dar, dacă va trebui vreodată să urmăm această cale, ca astfel să fim despărţiţi de ceea ce este rău şi întinat şi să intrăm în lumina şi în bucuria desăvârşită a prezenţei Sale, Hristos, Cel care a biruit deja totul, va fi şi acolo alături de noi. Dacă a mai rămas vreun lucru în noi care n-a fost adus încă înaintea lui Dumnezeu şi rezolvat împreună cu El, s-ar putea ca evenimentul morţii să fie un lucru dureros, pentru că sufletul trebuie adus în acea stare în care să poată împărtăşi bucuria care ne-a fost pregătită. Cu toate acestea, în ea însăşi, moartea nu este decât dezbrăcarea de ceea ce este muritor şi trecerea sufletului în lumină, în prezenţa Domnului Isus. Părăsim astfel ceea ce este pângărit şi rău; şi ce mare bucurie este aceasta!

Mai apoi, când va veni vremea, vom primi un trup nou, care va dăinui în putere şi într-o glorie nestricăcioasă şi nepieritoare; nu mai avem decât puţin timp de aşteptat.

Transmite salutările mele afectuoase copiilor tăi. Simt cu adevărat împreună cu voi toţi această pierdere căreia trebuie să-i faceţi faţă. Scumpa voastră fiică ar fi fost bucuria oricărei familii în care s-ar fi aflat; iar acum, ea este bucuria lui Hristos pentru totdeauna, după cum suntem îndreptăţiţi să credem. Aceasta este o mare mângâiere pentru cei care călătoresc încă aici jos, pe pământ. Dumnezeu ne pregăteşte pentru cer, tăind una câte una toate legăturile care ne ţin încă inimile alipite de pământ. Orice lucru este înlocuit cu Hristos; şi toate merg spre un şi mai bine al nostru. Dumnezeu să facă o binecuvântare din această întristare reală a inimii fiecăruia dintre voi, căci El este plin de bunătate şi ştie să împletească amărăciunea cu îndurările Sale abundente şi pline de har.

J. N. Darby

Vineri                       3                    Aprilie

Pentru că, dacă slujba condamnării a avut glorie, cu atât mai mult prisoseşte în glorie slujba dreptăţii! Pentru că şi ceea ce a fost glorificat n-a fost glorificat în această privinţă, datorită gloriei care o întrece cu mult.

               2 Corinteni 3.9,10

Gloria harului

Legea era o slujbă a condamnării şi a morţii (2 Corinteni 3.7). Ea nu ne-a descoperit ce este Dumnezeu, ci cum ar trebui să fie omul. Acest fapt s-a dovedit fatal pentru creatura umană. În acest pasaj vedem că legea este „ceea ce a fost desfiinţat“. Prin contrast, evanghelia este „ceea ce rămâne“ (2 Corinteni 3.11). Ea nu va păli niciodată înaintea unei glorii mai luminoase, pentru că ea nu ne vorbeşte despre cum ar trebui să fie omul, ci despre cum este Dumnezeu Tatăl! El ni S-a descoperit în Fiul Său, într-un mod deosebit de binecuvântat, potrivit cu nevoia şi cu starea noastră.

Evanghelia n-a fost doar introdusă cu glorie, ci ea subzistă (rămâne) în glorie, în acea glorie care întrece orice măsură, care excelează. Este mărturia divină despre Cel care, împlinind lucrarea de răscumpărare, S-a înălţat în cer, la dreapta lui Dumnezeu. La El privim noi azi cu admiraţie, cu faţa descoperită, cu o pace deplină, în prezenţa unei sfinţenii absolute. Fiii lui Israel nu puteau privi la faţa lui Moise, din cauza strălucirii ei, dar noi avem privilegiul de a putea admira fără încetare gloria Tatălui nostru strălucind de pe faţa preaiubitului Său Fiu. El nu Şi-a ocupat locul în glorie până când n-a fost rezolvată orice problemă legată de sufletele noastre şi până când n-a fost redus la tăcere orice duşman.

Spre deosebire de Moise, care s-a urcat pe munte spunând: „Poate voi face ispăşire pentru păcatul vostru“ (Exod 32.30), în timp ce poporul a rămas tremurând şi plângând la poalele muntelui, Domnul Isus întâi a făcut ispăşire şi apoi S-a urcat să-Şi ia locul la dreapta Măririi, în ceruri. Dacă păcatele noastre n-ar fi fost pe deplin îndepărtate înainte ca El să fie glorificat, atunci ele n-ar mai putea fi şterse niciodată, pentru că Domnul Isus nu Se va mai întoarce niciodată pe pământ ca să moară încă o dată. Mai înainte ca Domnul Isus să-Şi ocupe locul de drept în glorie, dreptatea a fost pe deplin împlinită şi Tatăl a fost glorificat.

W. W. Fereday

Sâmbătă                  4                    Aprilie

Dar acum, fără lege, s-a arătat o dreptate a lui Dumnezeu, mărturisită de lege şi de profeţi; o dreptate a lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei care cred: pentru că nu este deosebire.

               Romani 3.21,22

Gloria harului

Spre deosebire de lege, care cerea dreptate, slujba dreptăţii nu cere dreptate, ci o descoperă, în Persoana Domnului Isus. Ea este totodată o slujbă a Duhului. Dumnezeu n-a promis niciodată că va da Duhul ca răsplată pentru cei ce ţineau legea. Untdelemnul sfânt pentru ungere nu putea fi turnat peste trup, peste carnea pământească (Exod 30.31,32). Duhul nu putea fi oferit ca răsplată pentru lucrarea omului. Dar Tatăl a onorat pe deplin lucrarea Domnului Isus. Duhul Sfânt S-a coborât din gloria în care Domnul Isus a intrat după ce a împlinit lucrarea, fiind un dar al Tatălui pentru toţi cei care cred în Evanghelie. Acesta nu este doar un aspect doctrinar uscat şi abstract, ci o mărturie binecuvântată despre gloria Mântuitorului.

Duhul lui Dumnezeu, odată coborât peste noi, ne îndreaptă inimile spre locul în care Se află Domnul nostru Isus. Omul cel nou îşi găseşte desfătarea în El şi nicăieri în altă parte. Duhul este legătura vie dintre noi şi Preaiubitul nostru, aflat în glorie. El ne face să ne aţintim privirile cu admiraţie asupra Domnului şi astfel suntem transformaţi treptat în acelaşi chip cu al Lui, din slavă în slavă. Acesta este adevăratul creştinism: ca inimile să ne fie îndepărtate de la lucrurile de aici, de jos, şi ocupate în dragoste cu Cel care Se află acum la dreapta Tatălui.

Am putea spune că acesta este efectul permanent pe care-l produce evanghelia, cu toate că există un anumit progres în experimentarea acestor lucruri. Din momentul în care credem, suntem pecetluiţi cu Duhul Sfânt; feţele ne sunt îndreptate în sus şi întoarcem spatele lumii, devenind puţin câte puţin tot mai asemănători cu chipul Său. Duhul Îşi găseşte desfătarea în a ne transforma în acest fel.

W. W. Fereday

O, Tu, Isuse, Miel încununat în mărire,

Doar Tu pe cruce, murind, ne-ai adus mântuire.

Fiu glorios, pe al Tău tron Te-ai întors

Din locul de umilire.

J. D. Smith

Duminică                 5                    Aprilie

Îţi va da spini şi mărăcini.

               Geneza 3.18

Glasul lui Dumnezeu răsună foarte limpede în această judecată rostită în Eden: blestemul pus asupra şarpelui, vrăjmăşia dintre femeie şi şarpe, înmulţirea durerii femeii, blestemarea pământului şi, nu în ultimul rând, spinii şi mărăcinii ce aveau să răsară pe pământ.

Înainte de acest pasaj nu găsim spinii şi mărăcinii menţionaţi în Biblie. Dimpotrivă, citim: „Şi pământul a dat vegetaţie, ierburi care fac sămânţă, după felul lor, şi pomi care fac rod, în care este sămânţa lor, după felul lor. Şi Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun“ şi, „din pământ, Domnul Dumnezeu a făcut să crească tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni de mâncat“ (Geneza 1.12; 2.9). Mai departe în Scriptură vedem că spinii apar ca rezultat al neascultării omului faţă de Dumnezeu.

În Matei 27.29 găsim amintiţi spinii într-o împrejurare surprinzătoare. Citim acolo că soldaţii au împletit o coroană de spini şi au pus-o pe capul lui Isus. La ce s-o fi gândit oare acel soldat care a împletit coroana de spini? Râdea poate în timp ce o împletea? A întins-o oare celor din grup cu un comentariu batjocoritor, de genul: „Uitaţi aici o coroană potrivită pentru cineva care pretinde a fi împărat“?

Domnul nostru S-a expus la multă durere şi suferinţă provocată de mâinile propriei creaturi, omul. O batjocoritoare coroană de spini, plină de ţepi, a străpuns fruntea sfântă a Mântuitorului. Cât de mişcător şi de preţios este pentru noi exemplul Domnului Isus, al Celui care S-a smerit atât de mult, încât S-a lăsat încoronat de ceva cu totul nevrednic de El, Binecuvântatul şi singurul Atotputernic, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor! Cât de preţios este să-L putem vedea, prin credinţă, pe acest Om al durerii înălţat atât de sus şi pe drept încoronat cu glorie şi cu cinste!

D. Sands

Ca să mă răscumperi pe cruce-ai murit

Şi spinii-a Ta frunte adânc au rănit

Întâi m-ai iubit Tu, în veci Te slăvesc,

Şi-acum, o, Isuse, nespus Te iubesc!

Luni                          6                    Aprilie

Dar eu nu consider viaţa mea scumpă pentru mine, numai să-mi sfârşesc alergarea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus.

               Fapte 20.24

Aceasta este mărturisirea pe care a făcut-o un slujitor credincios al lui Dumnezeu, căruia Duhul Sfânt i-a îngăduit să afirme despre sine şi cuvintele: „Eu am lucrat mai mult decât ei toţi“. Ni se dezvăluie în acest pasaj secretul unei astfel de lucrări binecuvântate. Să ne oprim la trei dintre aspectele care caracterizează o astfel de lucrare:

1. Preţul. Apostolul Pavel a măsurat preţul pe care era dispus să-l plăteasc㠖 chiar viaţa sa – şi l-a socotit ca un preţ neînsemnat: un preţ atât de mic, încât a putut spune: «Nu pun niciun preţ pe viaţa mea». Aşa că, dacă nici chiar viaţa sa nu şi-o socotea prea scumpă ca să o dea, cu atât mai puţin nişte lucruri neînsemnate, precum bogăţiile pământeşti.

2. Alergarea. Pavel era conştient că alerga într-o cursă pe care trebuia s-o ducă la sfârşit. El nu înainta fără să aibă o ţintă clară înainte. Astfel că, înainte de moartea sa, i-a putut spune lui Timotei: „Mi-am sfârşit alergarea“. Pentru el, predicarea Evangheliei nu era un lucru facultativ. Hristos trebuia să fie glorificat în trupul său: fie prin viaţă, fie prin moarte.

3. Sursa. Referitor la lucrarea sa, apostolul afirmă: „slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus“. Pavel nu era un apostol „de la oameni, nici prin om“. Când S-a întâlnit prima dată cu Domnul Isus, El i-a spus: „Ridică-te dar şi intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci“. Mai târziu, Pavel va mărturisi: „N-am fost neascultător viziunii cereşti“ – şi aceasta în ciuda a ceea ce Domnul îi spusese lui Anania: „Îi voi arăta câte trebuie să sufere pentru Numele Meu“.

Preţul – Alergarea – Sursa. Putem vedea toate aceste trei caracteristici în viaţa şi în lucrarea Domnului nostru Isus Hristos. Preţul: S-a dat pe Sine Însuşi la moarte pentru noi. A fost ascultător până la moarte şi chiar moarte de cruce. Alergarea: „Eu Te-am glorificat pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac“. Sursa: „am primit această poruncă de la Tatăl Meu“ şi „cum Mi-a poruncit Tatăl, aşa fac“.

Fie ca şi noi să fim gata să plătim preţul, să ne cunoaştem alergarea ce ne stă în faţă şi să glorificăm Sursa noastră binecuvântată prin umblarea şi lucrarea noastră aici, jos.

A. M. Behnam

Marţi                        7                    Aprilie

Şi cuvântul Domnului a fost către Iona, fiul lui Amitai, zicând: Ridică-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi strigă împotriva ei; pentru că răutatea lor s-a suit înaintea Mea. Dar Iona s-a ridicat ca să fugă la Tarsis, departe de faţa Domului, şi a coborât la Iafo şi a găsit o corabie care mergea la Tarsis.

               Iona 1.1‑3

Nu se menţionează de la începutul acestei istorisiri că Iona ar fi fost un profet; dar vedem că Dumnezeu i-a dat responsabilitatea unui profet atunci când i-a cerut să meargă la Ninive şi să mărturisească împotriva ei. Când Dumnezeu vorbeşte unuia dintre slujitorii Săi, acesta ar trebui cu siguranţă să fie gata să asculte cu promptitudine. Iona însă era foarte hotărât să nu asculte. Nici măcar n-a rămas în locul unde se găsea când i-a vorbit Domnul, ci i-a venit o idee ciudată: să se depărteze cât mai mult posibil! Nu şi-a dat oare seama că aceasta nu schimba cu nimic lucrurile în ochii lui Dumnezeu? Nu putea Domnul să-Şi ducă la îndeplinire planul cu el la fel de bine oriunde s-ar fi găsit, fie pe o corabie, fie la Iope?

Dar de ce era Iona atât de neliniştit şi de nerăbdător să scape de această responsabilitate? Ne răspunde chiar el la această întrebare, în capitolul 4.1,2. Când marea cetate Ninive s-a pocăit în urma predicării sale, „el s-a rugat Domnului şi a zis: „O, Doamne, nu era acesta cuvântul meu, când eram încă în ţara mea? De aceea am căutat să fug la Tarsis, pentru că ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi îndurător, încet la mânie şi de o mare bunătate şi că Te întorci de la rău“. Dar Iona nu avea aceeaşi îndurare şi bunătate, cum avea Dumnezeu. În mod clar, el spera că Ninive va fi mai degrabă distrusă, decât cruţată. Era preocupat mai mult de propria-i reputaţie şi mândrie, decât de sufletele celor pierduţi. Chiar I-a cerut Domnului să-i ia viaţa, spunând că ar fi fost mai bine pentru el să moară, decât să trăiască. De ce n-a stat el oare o clipă să chibzuiască şi să-şi dea seama că, drept urmare a predicării sale, toată cetatea Ninive s-a întors din căile ei rele să-L caute pe Domnul?

În ce ne priveşte, dacă vom căuta să slujim Domnului din motive egoiste, vom vedea că vom sfârşi dezamăgiţi şi frustraţi. Fie ca dragostea să fie singurul şi adevăratul motiv al slujirii noastre!

L. M. Grant

Miercuri                    8                    Aprilie

Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos … Făcându-ne cunoscut taina voii Sale, după buna Sa plăcere pe care Şi-a propus-o în Sine Însuşi, pentru administrarea împlinirii timpurilor, ca să adune din nou, împreună, toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ; în El, în care am şi primit o moştenire, fiind rânduiţi dinainte, după planul Celui care lucrează toate după sfatul voii Sale.

               Efeseni 1.3,9‑11

Niciun evreu sau vreunul dintre neamuri nu poate fi adăugat Bisericii, care este Trupul lui Hristos, doar pe motiv că Dumnezeu a stabilit în trecut o legătură cu rasa sau cu poporul Său. Niciun evreu sau vreunul dintre neamuri nu poate fi mântuit în baza vreunei promisiuni sau a vreunui legământ făcut de Dumnezeu în trecut cu rasa sau cu poporul Său. Nu, ci, în mod suveran, Dumnezeu a ales pe fiecare dintre ei în Hristos (nu în Avraam) înainte de întemeierea lumii – şi aceasta înseamnă înainte de începutul timpului, înainte de a fi fost făcută vreo promisiune, vreun legământ sau de a fi fost stabilită vreo guvernare. Ce mare har! Dumnezeu „ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos“.

Evanghelia, măreaţa veste bună despre Fiul lui Dumnezeu, este mijlocul folosit de Dumnezeu pentru a-i chema şi îndreptăţi pe păcătoşi. Cei pe care-i cheamă şi îi îndreptăţeşte, adică pe toţi cei care au crezut, Dumnezeu îi pecetluieşte cu Duhul Sfânt. Acesta este sigiliul sau pecetea prin care Dumnezeu Îşi arată aprobarea şi dreptul de proprietate. Dumnezeu dă mărturie despre un astfel de om: «Acesta este al Meu în mod autentic şi stă în prezenţa Mea fiind acceptat în Cel Preaiubit». Ce dragoste minunată!

Nu ne putem nicidecum atribui nouă înşine cinstea de a fi ai Lui, ca şi cum am fi meritat în vreun fel acest har deosebit al lui Dumnezeu. Nu, nu era nimic atrăgător în noi, ci totul era respingător. Noi suntem născuţi din Dumnezeu, în familia lui Dumnezeu, după cum este scris: „au fost născuţi nu din sânge, nici din voia cărnii, nici din voia omului, ci din Dumnezeu“ (Ioan 1.13). Conştientizarea acestor lucruri ne va face să îngenunchem la picioarele Sale şi să declarăm ca nişte adoratori autentici: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“.

J. Redekop

Joi                            9                    Aprilie

„Iată, vin zile“, zice Domnul Dumnezeu, „când voi trimite foamete în ţară; nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci de auzire a cuvintelor Domnului. Şi vor rătăci de la mare până la mare şi de la nord până la răsărit; vor cutreiera încoace şi încolo, ca să caute cuvântul Domnului, şi nu-l vor găsi“.

               Amos 8.11,12

Cine este acela care, în timpurile de belşug, stă să se gândească la foamete? Uneori însă, după belşug, urmează, într-adevăr, foametea. Aşa s-a întâmplat în Egipt. Întâi au fost şapte ani de belşug, apoi au venit şapte ani de foamete. Iar când foametea a devastat ţara, tot acel timp de belşug a fost uitat complet.

La fel se întâmplă câteodată şi cu lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu. Într-o vreme în care mulţi slujitori respectaţi ai Domnului sunt angajaţi în mod activ în a-L prezenta pe Hristos sufletelor, puţini sunt probabil aceia care se gândesc că acest belşug ar putea fi urmat şi de o perioadă de criză sau de lipsă. Deşi una dintre cele mai mari binecuvântări pe care le oferă Dumnezeu sufletelor preaiubiţilor Săi este lucrarea Cuvântului Său îmbelşugat, care dă mărturie despre Hristos într-un mod abundent şi potrivit nevoilor tuturor sfinţilor, totuşi, unii dintre noi nu pot zări un astfel de belşug în vieţile lor decât privind mult în urmă, pe unde au fost cândva, în timp ce, în prezent, sunt aproape într-o stare de dezolare, din lipsă de hrană spirituală; acestora puţin le mai lipseşte până să sufere de foamete. De ce atâţia copii ai lui Dumnezeu abia mai supravieţuiesc, în loc să fie cu totul consacraţi Domnului, în libertate sfântă?!

H. H. Snell

O, Doamne, noi Îţi mulţumim că şi în timpu-acesta

Ne-ai dat Cuvântul Tău cel viu în toată plinătatea.

Cuvântul Tău ne dă curaj să ne-ndreptăm spre Tine,

'naintăm pe cale!

 

Tu ne-ai pus, Doamne,-n faţa Ta şi-n a Ta strălucire,

Ca prin lumina Ta de sus să ne vedem azi viaţa.

Fii lăudat, Isuse scump, că în credincioşie

Ne-ai dat învăţătură!

 

Noi Te rugăm să ne ajuţi să-Ţi împlinim Cuvântul,

Ca-n viaţa noastră s-arătăm puterea Ta, o, Doamne,

Mereu mai mult, spre slava Ta, chiar în dureri, suspine,

Când vin pe-a noastră cale.

Vineri                     10                  Aprilie

Şi, pe când priveau ei ţintă spre cer în timp ce El Se ducea, iată, au stat lângă ei şi doi bărbaţi în veşminte albe, care au şi spus: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi în cer, aşa va veni, în felul în care L-aţi văzut mergând spre cer“.

               Fapte 1.10,11

Ce lucru cu totul deosebit este acesta, să vezi un Om urcându-Se în cer! Într-adevăr, Hristos „a mers spre cer“. „S-a suit la cer“ ne spune Ioan 20.17, iar Fapte 1.10 ne relatează: „în timp ce El Se ducea (spre cer)“. Aşadar, este în acelaşi timp adevărat şi că Hristos a fost înălţat şi luat în cer (vers. 9), ca şi faptul că S-a suit la cer (vers. 10). Aici observăm măreţia lui Hristos: El Însuşi avea puterea să Se suie acolo sus, să Se suie în ceruri! Acelaşi verb este folosit şi de îngeri în Fapte 1.11 când spun: „în felul în care L-aţi văzut mergând spre cer“.

Apoi, îngerii confirmă şi viitoarea revenire a Lui Hristos pe pământ, în mod vizibil, în acelaşi fel şi pe acelaşi munte (Zaharia 14.4), atunci când Israelul va fi în sfârşit pregătit să-L primească (Matei 23.39). Mai târziu, în Noul Testament, Pavel citează Psalmul 68 ca să descrie biruinţa câştigată de Hristos atunci când S-a suit în înălţime: „Suindu-Se în înălţime, a robit robia şi a dat daruri oamenilor“ (Efeseni 4.8). Făcând o mică paranteză, Pavel explică: „Iar acest «S-a suit» ce este decât că a şi coborât în părţile mai de jos ale pământului? Cel care a coborât este Acelaşi care S-a şi suit mai presus de toate cerurile ca să umple totul“ (Efeseni 4.9,10).

Pavel a subliniat slava lui Hristos prin cel puţin patru aspecte: 1. El S-a suit; 2. mai presus de; 3. toate cerurile; 4. ca să umple totul. Acest ultim punct ne arată că într-o zi întregul univers va purta pecetea lui Hristos şi va reflecta frumuseţile Persoanei Sale! El, Cel lepădat de oameni, este Cel despre care citim c㠄S-a suit“ sau „a mers spre cer“, şi totodată a fost „înălţat la cer“ de Dumnezeu.

A. E. Bouter

Sâmbătă                11                  Aprilie

Dumnezeu l-a încercat pe Avraam şi i-a zis: … „Ia acum pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac, şi adu-l acolo ca ardere-de-tot pe unul din munţii despre care îţi voi spune“.

               Geneza 22.1,2

Dumnezeu urma să-l ridice pe Avraam pe cea mai înaltă poziţie pe care o poate ocupa un om, de aceea vedem aici cum îi cere o exprimare practică a unui devotament de cel mai înalt grad. Ca să-şi dovedească acest devotament, trebuia să treacă printr-o încercare de o intensitate maximă.

Dacă dorim să umblăm cu Dumnezeu pe cea mai înaltă şi mai sfântă cale a devotării sincere, trebuie să căutăm mai întâi să vedem dacă nu cumva am păstrat ceva în lăuntrul nostru sau în jurul nostru care să nu fie potrivit cu apropierea noastră de sfinţenia Sa. Dumnezeul nostru este infinit în harul, în îndurarea şi în răbdarea Sa faţă de noi. El ne poate purta şi îngădui, ne poate aştepta, dar nu trebuie să uităm că, împiedicând dezvoltarea unui devotament sincer, vom pierde unele dintre binecuvântările prezente şi o parte din răsplata viitoare.

Pentru Avraam a fost o cinste deosebită să fie chemat de Dumnezeu în locul unde avea să fie încercat. Ar trebui să observăm duhul în care răspunde el încercării: „Avraam a zis tinerilor săi … Eu şi băiatul vom merge până acolo şi ne vom închina“ (Geneza 22.5). Aici ni se dezvăluie adevăratul caracter al devotamentului său. Pentru el, a-l oferi pe unicul său fiu, obiectul afecţiunilor sale, ca jertfă pe altar era un act de închinare.

Avraam L-a crezut pe Dumnezeu! El învăţase să se supună Domnului cu o încredere şi cu o ascultare fără murmur. Prin urmare, când a fost chemat să-l aducă ardere-de-tot pe altar pe cel pe care-l dorise atât de mult, pe care îl aşteptase şi pe care îl primise prin credinţă, pe Isaac, Avraam se pleacă şi spune: „Eu şi băiatul vom merge şi ne vom închina“.

Fie ca această scenă, prezentată atât de viu şi de convingător înaintea inimilor noastre, să constituie temeiul şi caracterul devotamentului nostru!

C. H. Mackintosh

Tată ceresc, prin har în faţa Ta noi ne plecăm

Şi pentru daru-Ţi de nespus noi toţi Te adorăm.

Singuru-Ţi Fiu, plăcerea Ta dinainte de timp,

Dragostea Ta L-a dat la moarte pentru cel căzut.

C. H. von Poseck

Duminică               12                  Aprilie

El mi-a frânt puterea în drum, mi-a scurtat zilele; am zis: „Dumnezeul meu, nu mă lua la jumătatea zilelor mele; anii Tăi sunt din generaţie în generaţie! Tu ai întemeiat pământul la început şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale; ele vor pieri, dar Tu vei rămâne; şi toate de vor învechi ca o haină, le vei schimba ca pe un veşmânt şi se vor schimba“.

               Psalmul 102.23‑26

Aceste cuvinte aparţin Domnului Isus şi au fost rostite când, după ce venise în lume, „a fost răstignit în slăbiciune“. Cât de frumos este faptul că o Persoană aşa de măreaţă a binevoit să devină Om, caracterizat de slăbiciune omenească şi, dintr-o inimă adânc îndurerată să implore: „Nu Mă lua la jumătatea zilelor Mele“. Cu siguranţă aceasta descoperă sentimentele Sale profunde ca Om, care a simţit suferinţa de a fi luat de pe pământul celor vii, la o vârstă timpurie. Însă nu exista alt mod în care El să împlinească marea lucrare de răscumpărare, pe care, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, ştim că a împlinit-o perfect şi de bună voie.

Dumnezeu Îi răspunde imediat: „Anii tăi sunt din generaţie în generaţie“, acest lucru indicând că, deşi Şi-a dat viaţa la mijlocul zilelor Sale (avea 33 de ani când a murit), El trăieşte de-a lungul tuturor generaţiilor viitoare. Desigur, aceasta include învierea Sa dintre morţi.

Mai mult de atât, Dumnezeu Îi aminteşte: „Tu ai întemeiat pământul la început şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale“. El nu doar că va trăi pentru eternitatea viitoare, dar El trăieşte deja din eternitatea trecută. Pământul şi cerurile create vor pieri, în timp ce El Însuşi rămâne, deoarece El este „Acelaşi“. Cu toate că El este Creatorul universului şi îl poate schimba aşa cum doreşte, El Însuşi nu Se schimbă. Nu putem decât să ne uimim văzând o aşa măreţie şi în acelaşi timp o smerenie plină de har şi de dragoste, ceea ce ne face să-I dăm onoare Celui care este vrednic să o primească.

L. M. Grant

Luni                        13                  Aprilie

Dar un fariseu numit Gamaliel, învăţător al legii, onorat de tot poporul, s-a ridicat în sinedriu şi a poruncit să-i scoată puţin afară pe oameni.

               Fapte 7.34

Aruncând asupra Lui toată îngrijorarea voastră, pentru că El îngrijeşte de voi.

               1 Petru 5.7

Conducând un camion pe un drum forestier african, Nenuco a întâlnit o femeie bătrână care ducea în spate un coş cu lemne pentru foc. Dorind să o ajute, a oprit şi a invitat-o să urce, ceea ce ea a şi făcut, mulţumindu-i. Mergând mai departe, Nenuco s-a uitat în oglindă şi a observat că femeia stătea reţinută în partea din spate a maşinii, ţinând încă în spate coşul cu lemne, de aceea a oprit şi i-a spus că poate lăsa coşul din spate. «Îţi mulţumesc», a fost replica ei, «dar nu doresc să te deranjez prea mult. Ai fost foarte amabil că m-ai ajutat aşa că am vrut să îmi fac partea mea ducând încărcătura, ca să nu fie prea mult pentru tine».

Poate ne amuzăm de simplitatea şi de înţelegerea greşită a acestei femei. Dar nu procedăm oare şi noi exact la fel? Avem o povară care este prea grea pentru noi, mergem la Domnul Isus, El ne ajută, dar noi nu vrem să lăsăm povara cu totul. Poate o lăsăm pentru puţin timp, dar apoi revenim pentru a o lua din nou. Ce este aceasta? Ignoranţă, sau necredinţă? Domnul doreşte să Îi dăm toate grijile şi greutăţile noastre, nu doar puţin din ele. Nimic nu este prea greu pentru El. El îngrijeşte de noi şi doreşte să ne poarte poverile. A făcut acest lucru odinioară la cruce, când ne-a iertat păcatele. În această lucrare noi nu avem niciun merit şi nici nu am putut ajuta în vreun fel, El fiind singurul care a putut să ia păcatele care apăsau din greu asupra noastră. Însă El nu a vrut să ne ajute doar în acel moment, ci în fiecare zi este la dispoziţia noastră, pentru a ne veni în ajutor în mersul prin lumea aceasta. El doreşte să-I aducem toate greutăţile noastre şi astfel să ne elibereze de ele. Lui Îi pasă de noi.

A. Blok

Marţi                      14                  Aprilie

Şi profetul care-l întorsese din drum a auzit şi a zis: „Este omul lui Dumnezeu care n-a ascultat de cuvântul Domnului; pentru aceasta Domnul l-a dat leului care l-a sfâşiat şi l-a omorât, după cuvântul Domnului pe care i-l spusese“.

               1 Împăraţi 13.26

Pentru că este timpul ca judecata să înceapă de la casa lui Dumnezeu; iar dacă începe întâi de la noi, care va fi sfârşitul acelora care nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?

               1 Petru 4.17

Ca şi Cain, Ieroboam şi-a instituit propria religie, provenită din inima lui. Şi-a construit un altar la Betel, deşi Betel înseamn㠄casa Domnului“, şi, în timp ce ardea acolo tămâie, un om al lui Dumnezeu din Iuda a strigat împotriva acelui altar prin cuvântul Domnului şi a avertizat cu privire la judecata care se va abate asupra acelui sistem de închinare. Ieroboam, în nechibzuinţa lui, a vrut să îl prindă, dar nu a avut putere să îi facă vreun rău.

Pentru a veni la Ieroboam, acel om al lui Dumnezeu trebuia să intre în domeniul stăpânit de acest împărat, de aceea Dumnezeu îi dăduse reguli precise cu privire la felul în care trebuia să se comporte, reguli pe care le-a respectat, refuzând ospitalitatea şi răsplata împăratului. Dar, la întoarcerea spre casă, s-a oprit pentru a se odihni puţin, iar un profet bătrân a insistat să vină la el acasă pentru a mânca pâine, minţindu-l că un înger i-a spus să facă aceasta. Niciun înger nu are putere să schimbe ceea ce Dumnezeu a spus. Orice contradicţie sau încercare de a adăuga ceva la ceea ce a afirmat Dumnezeu este o gravă ofensă la adresa Celui care nu Se schimbă şi nu poate să mintă. De aceea, acest om a fost omorât de un leu, într-un mod neobişnuit.

Dumnezeu doreşte ca slujitorii Săi să fie exemple ale ascultării de Cuvânt. Astfel, înainte să aducă judecata asupra necredinţei lui Ieroboam, El S-a ocupat să aducă pedeapsa asupra neascultării servitorului Său, a aceluia prin care tocmai rostise acea judecată. Să nu uităm cât de solemnă este datoria noastră de a-L reprezenta pe Dumnezeu în această lume, ca ambasadori ai Lui!

E. P. Vedder, Jr.

Miercuri                  15                  Aprilie

Dormeam, dar inima mea veghea … Glasul preaiubitului meu! El bate: „Deschide-mi, sora mea, iubita mea, porumbiţa mea, tu, desăvârşita mea! Pentru că-mi este capul plin de rouă, buclele mele de picurii nopţii“.

               Cântarea Cântărilor 5.2

Mireasa cuprinsă de adormire cunoaşte vocea Mirelui şi felul în care El bate la uşă. El, în loc să fie influenţat de starea ei sufletească tristă şi să o acuze de indiferenţă, i Se adresează în termeni mai delicaţi decât o făcuse vreodată: „Deschide-Mi“, spune El, «Mie – Mesia al tău – Preaiubitul tău – Isus – de ce Îmi închizi uşa?». „Deschide-Mi, sora Mea, iubita Mea, porumbiţa Mea, desăvârşita Mea.“

Niciodată El nu o numise „desăvârşită“. Acest termen a fost rezervat pentru ziua eşecului ei profund. Niciodată El nu făcuse aluzie la „roua“ şi la „picurii“ nopţii cu care S-a încărcat pe drumul de devotament şi de dragoste pentru ea. Ce apelativ! Ecoul lui profund răsună din întunericul grădinii Ghetsimani şi din singurătatea de la Calvar – aceste două locuri descoperă măreţia unei dragoste pe care nimic nu o poate întoarce de la îndeplinirea scopului ei.

Există oare ceva în toate acestea ce denotă vreo schimbare în dragostea lui Hristos pentru cea care L-a lepădat? Mirele o roagă cu insistenţă, ca şi cum ar fi fost o favoare pentru El să fie lăsat să intre sub acoperişul ei, ca un călător trudit într-o noapte furtunoasă. De asemenea, este de reţinut modul în care El i Se adresează, într-o notă cu totul specială, pe care nu o mai folosise înainte, presărată acum cu mulţi termeni afectuoşi – sora, dragostea, porumbiţa şi desăvârşita Mea. Iată dragostea lui Hristos, dragostea Sa către cel rătăcit. Să fim atenţi la aceasta! Este vorba despre o inimă care nu se schimbă niciodată. O, cât de mult ar trebui să preţuim această inimă, să ne încredem în ea, să contăm pe ea şi să rămânem alături de dragostea ei neschimbătoare!

A. Miller

Joi                          16                  Aprilie

Şi unul dintre ei l-a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat urechea dreaptă. Şi Isus, răspunzând, a spus: „Lăsaţi, până aici!“ Şi, atingându-i urechea, l-a vindecat.

               Luca 22.50,51

Un discipol de-al Domnului Isus greşeşte. Există anumite greşeli care izvorăsc nu doar dintr-o înţelegere eronată, ci dintr-o stare nepotrivită a inimii. Aceasta a fost greşeala pe care au făcut-o ucenicii aici. Dacă inimile lor ar fi fost aproape de El, ar fi ştiut cu siguranţă că a lovi cu sabia acum, când Domnul urma să moară pentru păcătoşi, era un gând cât se poate de departe de inima Lui. Putem greşi din punct de vedere doctrinar, dar, când acţionăm împotriva voinţei Domnului, facem o greşeală în urma căreia trebuie să ne judecăm cu toată asprimea. Desigur, Domnul l-a vindecat pe bietul slujbaş al marelui preot.

 Ai cercetat vreodată, în lumina Scripturii, ce este inima omului? Poate îmi vei spune că este rea, şi aşa şi este, într-adevăr! Dar ea nu doar că este capabilă de a face răul, ci este incurabilă şi deznădăjduit de rea. Priveşte la preoţii din templu, atunci când s-a rupt perdeaua dinăuntru! Ce au făcut ei? Au urzit o minciună. Priveşte la soldaţii de lângă mormântul gol! Care a fost reacţia lor? Au consimţit să mintă. O perdea ruptă nu poate vindeca inima preoţilor, iar un mormânt gol nu poate vindeca inima soldaţilor. Nici minunea vindecării urechii nu-i impresionează cu nimic pe preoţii de seamă, pe căpitanii şi pe bătrânii care veniseră împotriva Lui (vers. 52).

Ai şi tu o asemenea inimă? Obiceiurile tale pot fi diferite, dar carnea este aceeaşi în toţi: este nu numai rea, ci şi incurabilă. În această grădină, ei Îl văd făcând o minune divină de vindecare şi totuşi Îl leagă şi-L duc la moarte. Spune-mi, te rog, ce poţi face cu o inimă ca aceasta, care a săvârşit astfel de lucruri?

J. G. Bellet

Vineri                     17                  Aprilie

Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemaţi potrivit planului Său. Pentru că, pe aceia pecare i-a cunoscut dinainte, i-a şi rânduit dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi.

               Romani 8.28,29

 

Care este scopul lui Dumnezeu pentru noi? Scopul lui Dumnezeu pentru noi este să fim „asemenea chipului Fiului Său“. Nu este vorba de o asemănare fizică, ci mai degrabă de o asemănare cu caracterul şi cu felul Său de a fi.

Am fost predestinaţi să fim asemenea Lui cu mult înainte de a fi născuţi, iar acum Dumnezeu ne-a chemat şi ne-a îndreptăţit prin lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Mai mult, am fost chiar „glorificaţi“ (vers. 30), iar faptul că în acest verset este folosit timpul trecut denotă că Dumnezeu vede lucrarea ca fiind împlinită deja! Deşi Dumnezeu ne vede glorificaţi, „gloria“, din punctul nostru de vedere, este încă ceva ce ţine de timpurile viitoare. Tânjim după acel moment când trupurile noastre, supuse slăbiciunii, vor fi transformate, acest lucru fiind numit „înfiere“, în versetul 23.

Până atunci însă, trăim în această lume, în care întâlnim dificultăţi. Mântuitorul nostru ne-a spus că vom trece prin „necazuri“ în această lume, aşa cum El Însuşi a trecut (Ioan 16.33), dar suferinţele noastre nu pot fi comparate cu gloria care ne stă înainte. Suntem încurajaţi şi asiguraţi prin această întrebare retorică: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?“ (vers. 31). Acuzaţiile celui care este numit „Acuzatorul“ (Apocalipsa 12.10), ale lui Satan, sunt reduse la tăcere, deoarece Dumnezeu ne-a îndreptăţit şi ne-a curăţit deja de vina şi de păcatele noastre. Nimic şi nimeni „nu ne poate separa de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru“ (vers. 39).

Dumnezeu are ca scop binecuvântarea veşnică a credincioşilor şi glorificarea Sa eternă. Nimeni şi nimic nu se poate opune acestui scop etern!

M. Girard

Sâmbătă                18                  Aprilie

Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul! Şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Său cel sfânt! Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul! Şi nu uita niciuna din binefacerile Lui: El, care-ţi iartă toate nelegiuirile tale, care-ţi vindecă toate bolile tale, care-ţi răscumpără viaţa din groapă, care te încununează cu bunătate şi îndurări.

               Psalmul 103.1‑4

Se pare că David, în timp ce a compus acest psalm, a fost profund impresionat de măreţia şi de bunătatea Domnului, deoarece el vrea ca nu numai buzele sale să-L binecuvânteze pe Domnul, ci şi sufletul său şi tot ce este în el. Acest lucru este cu totul diferit de felul în care unii oameni înţeleg astăzi închinarea, inventând cărţi de rugăciune şi alte mijloace artificiale pentru a le folosi în aşa-numitele „laude“ la adresa lui Dumnezeu.

Mai întâi David vorbeşte de „binefacerile Lui“. A ne gândi la binefacerile Domnului nu este cea mai înaltă formă de închinare, deoarece mult mai importantă este frumuseţea personală a Domnului Isus, care este descoperită într-un mod minunat în Noul Testament. Totuşi, şi în timp ce ne gândim la binefacerile Domnului trebuie să-L descoperim prin ele mereu mai mult pe Hristos Însuşi.

Aşa cum este normal, prima dintre binefacerile enumerate aici este iertarea nelegiuirilor. Pentru a avea o relaţie personală cu Domnul Isus, trebuie în primul rând să avem păcatele iertate.

Urmează o binecuvântare care, în mod literal, va fi împlinită pentru poporul Israel atunci când acesta va fi restabilit înaintea lui Dumnezeu, la sfârşitul necazului celui mare: „care-ţi vindecă toate bolile tale“. Totuşi, aceste cuvinte au aplicaţie pentru cei credincioşi şi în timpurile prezente. Din punct de vedere spiritual, boala vorbeşte despre păcat, în efectele multiple ale acestuia: orbire, surzenie, şchiopătare, paralizie şi neajutorare spirituală. Când un om este salvat prin harul lui Dumnezeu, toate situaţiile acestea se schimbă, pentru că Dumnezeu ne poate vindeca de aceste boli.

Iar pe lângă binecuvântările de mai sus avem şi promisiunea că El ne „răscumpără viaţa din groapă“: în loc să coborâm în ea, vom fi încununaţi cu bunătate şi cu îndurările Domnului, acum şi în eternitate.

L. M. Grant

Duminică               19                  Aprilie

Hristos, … prin Duhul etern, S-a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu

               Evrei 9.14

Cele patru Evanghelii pot fi asociate într-un mod deosebit de minunat cu cele patru jertfe cu sânge din Levitic.

Matei ne aduce înainte aspectul de jertfă pentru vină al lucrării lui Hristos, lucrare care iese în întâmpinarea păcătosului chiar în primul moment al nevoii sale, adică atunci când îşi dă seama pentru prima dată de datoria sa faţă de Dumnezeu. Pe tot cuprinsul Evangheliei se remarcă aspectul păcatului ca datorie şi ca ofensă adusă ordinii din guvernarea divină.

În Evanghelia după Marcu se pune accentul pe caracterul păcatului ca necurăţie şi ca pângărire a sfinţeniei lui Dumnezeu şi astfel aici crucea are aspectul de jertfă pentru păcat.

În Luca ni se prezintă jertfa pentru pace, care constituie temelia comuniunii lui Dumnezeu cu omul. În capitolele 14, 15 şi 16 vedem felul minunat în care Dumnezeu, în harul Său necuprins, S-a coborât la omul păcătos pentru a-l aduce în comuniune cu Sine; şi totuşi, cât de mulţi sunt aceia care, refuzând această îndurare, nu ajung să cunoască pacea cu Dumnezeu.

În Evanghelia după Ioan, Domnul Isus Hristos este văzut ca fiind arderea-de-tot, oferindu-Se pe Sine Însuşi lui Dumnezeu fără pată, o jertfă de un miros plăcut. Din acest motiv, în Ioan nu se menţionează strigătul acela grozav de durere: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ Acesta ţine cu siguranţă de aspectul de jertfă pentru vină şi pentru păcat al lucrării Sale, deci nu-şi are locul aici, unde moartea Sa este văzută ca fiind ofranda care-L glorifică pe deplin pe Dumnezeu în această lume în care a fost atât de mult dezonorat.

Darul de mâncare poate fi văzut în toate cele patru Evanghelii, pentru că el ne prezintă Persoana lui Hristos în diferitele ei aspecte: în Matei, ca Mesia al lui Israel; în Marcu, ca Robul lui Iahve, care suferă şi rabdă totul; în Luca, Omul desăvârşit; iar în Ioan, ca Fiu al lui Dumnezeu venit în trup.

Dacă vom medita la aceste gânduri preţioase, cu siguranţă că ne vom putea bucura mai mult de părtăşia cu Tatăl.

H. A. Ironside

Luni                        20                  Aprilie

Şi, după ce a intrat în Capernaum, a venit la El un centurion, rugându-L şi spunând: „Doamne, slujitorul meu zace în casă paralizat, chinuindu-se cumplit“. Şi Isus i-a spus: „Voi veni şi îl voi vindeca“. Şi centurionul, răspunzând, a spus: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu; ci numai rosteşte un cuvânt, şi slujitorul meu se va vindeca“.

               Matei 8.5‑8

Acest centurion făcea parte dintre neamuri; era un ofiţer roman care avea sub conducerea sa o sută de oameni; şi totuşi nu-l vedem încercând în vreun fel să-şi exercite autoritatea asupra Domnului Isus. Era cu siguranţă profund îngrijorat de starea slujitorului său, care era paralizat şi care suferea cumplit. De aceea, el vine la Domnul cu o rugăminte sinceră pentru slujitorul său. Dacă centurionul n-ar fi fost milos şi plin de compasiune, probabil că n-ar fi făcut nimic pentru slujitorul său.

Când Domnul Isus îi spune: „Voi veni şi îl voi vindeca“, centurionul dă dovadă de o smerenie deosebită, răspunzând: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu“. Apoi arată o credinţă încă şi mai minunată, atunci când cere: „Numai rosteşte un cuvânt şi slujitorul meu se va vindeca“. Însuşi Domnul a dat mărturie despre el: „Nici chiar în Israel n-am găsit atâta credinţă“.

Să ne oprim acum atenţia asupra unui israelit din Cana Galileii, un slujitor împărătesc. Ca şi centurionul, şi el se confrunta cu o problemă: fiul său era bolnav. Dar acesta Îi cere Domnului mai degrabă să Se coboare şi să-l vindece pe fiul său, decât să rostească un cuvânt. Domnul Isus îi spune: „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, nicidecum nu credeţi!“ (Ioan 4.48). Avusese şi el ocazia minunată de a-I cere Domnului Isus în mod simplu să spună un singur cuvânt şi să-l vindece pe fiul său, dar vedem că el mai degrabă L-a implorat: „Doamne, coboară mai înainte de a muri copilul meu“ (vers. 49). El nu-şi putea imagina lucrurile altfel decât ca Domnul Isus să fie prezent acolo lângă fiul său, ca să-l poată vindeca. Vedem deci că el n-a avut credinţa centurionului dintre neamuri, credinţă care să-I poată sugera Domnului ca pur şi simplu să spună un cuvânt pentru a obţine rezultatul miraculos.

Domnul îi spune slujbaşului împărătesc: „Mergi, fiul tău trăieşte“. Şi, când i-a spus aceasta, el a crezut ce-i spusese Domnul, dar n-a fost aceeaşi credinţă, absolută, totală, pe care a arătat-o centurionul. Fie ca şi noi să învăţăm să ne încredem cu simplitate în Hristos şi să depindem în totul de El!

L. M. Grant

Marţi                      21                  Aprilie

Arhanghelul Mihail, când, împotrivindu-se diavolului, a discutat cu el despre trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă împotrivă o învinuire de hulă, ci a spus: „Domnul să te mustre!“.

               Iuda 9

Necredinţa întotdeauna a încercat să tăgăduiască faptul că Epistola lui Iuda este parte a Cuvântului lui Dumnezeu, pentru că în nicio altă parte a Cuvântului nu găsim aşa de multe revelaţii noi într-o formă atât de compactă. Doi dintre aşa-numiţii „părinţi ai Bisericii“, Clement şi Origen, au pretins că Epistola lui Iuda a preluat versetul 9 dintr-o carte apocrifă iudaică, anume: „Înălţarea lui Moise“. Alţii îşi bazează părerile pe unele declaraţii rabinice cu privire la moartea şi îngroparea lui Moise, pe care Cuvântul lui Dumnezeu le menţionează în Deuteronom 34. O altă categorie afirmă că nu „Înălţarea lui Moise“ a stat la baza afirmaţiei din Iuda, ci o poveste din tradiţia populară a lui Israel.

Acesta este rezultatul când facem din studiul Cuvântul lui Dumnezeu o „ştiinţă“, cu sensul pe care acest cuvânt îl are în societatea de astăzi. Când facem aşa, necredincioşii au toată libertatea să se implice într-o astfel de discuţie, iar declaraţiile lor trebuie să fie considerate valabile. Atunci, de asemenea, nu mai putem considera ca valabil cuvântul care spune c㠄omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, deoarece sunt nebunie pentru el; şi nu le poate cunoaşte, pentru că ele se judecă spiritual“ (1 Corinteni 2.14).

Pentru a înţelege Cuvântul lui Dumnezeu, cineva trebuie întâi de toate să fie născut din nou. În afară de aceasta, el trebuie să aibă o judecată spirituală. Aceasta înseamnă că simţirile noastre, gândurile noastre, întreaga noastră viaţă trebuie să fie modelate de Duhul. Doar atunci putem citi Cuvântul cu conştienţa că este Cuvântul lui Dumnezeu, dăruit nouă prin revelaţia lui Dumnezeu. Iar Cuvântul poate fi înţeles doar atunci când Dumnezeu ni-l deschide. Realizând acestea, îl vom citi cu rugăciune, ştiind că Duhul Sfânt ne va conduce în tot adevărul (Ioan 16.13). Nu vom înţelege Cuvântul lui Dumnezeu când vom fi conduşi doar de inteligenţă, ci doar atunci când, întâi de toate, vom fi însoţiţi de credinţă şi de conştiinţă (Evrei 11.3).

H. L. Heijkoop

Miercuri                  22                  Aprilie

Cel peste care vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste El, Acela este Cel care botează cu Duh Sfânt. Şi eu [Ioan] am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu…Şi, privind la Isus, care umbla, a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu“.

               Ioan 1.33,34,36

Inima lui Ioan Botezătorul a fost preocupată cu Persoana şi lucrarea lui Hristos ca „Cel care ridică păcatul lumii“ (vers. 29). Moartea Lui a pus baza ispăşirii pentru păcatele poporului Său şi pentru ale întregii lumi! În virtutea jertfei Sale preţioase, orice pată este acum îndepărtată din conştiinţa credinciosului şi, în cele din urmă, din întreaga creaţie. Crucea este fundamentul divin pe care gloria lui Dumnezeu şi binecuvântarea omului vor fi susţinute pentru totdeauna. El, de asemenea, este „Cel care botează cu Duh Sfânt“. Aceasta a făcut-o în ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt a coborât să-i boteze pe cei credincioşi într-un singur Trup.

Rezultatul spuselor lui Ioan a fost că doi dintre ucenicii săi au început să-L urmeze pe Isus (vers. 35‑37). Acest fapt este foarte instructiv şi pentru noi. Ce putere morală imensă dezvăluie adevărata preocupare a inimii cu Hristos! Şi ce mărturie puternică poate decurge dintr-o astfel de stare! Bucuria efectivă cu privire la Hristos; hrănirea cu Persoana Lui; plăcerea găsită în El; adorarea sfântă adresată Persoanei Lui; afecţiunile concentrate în Persoana Lui – toate acestea vorbesc puternic inimilor altora, atunci când ei le văd exprimate în inimile şi în căile noastre. Cineva care-şi găseşte plăcerea în Hristos este ridicat deasupra propriei persoane şi deasupra împrejurărilor şi influenţelor din jurul său. Unul ca acesta este ridicat, din punct de vedere moral, deasupra gândurilor şi părerilor oamenilor, nu se gândeşte la sine însuşi şi nu caută un nume sau un loc pe acest pământ. Un astfel de om şi-a găsit satisfacţia în Hristos şi de aceea poate, la fel ca Ioan, să-i conducă şi pe alţii la El.

C. H. Mackintosh

Joi                          23                  Aprilie

Potrivit aşteptării stăruitoare şi a speranţei mele, c㠅 şi acum Hristos va fi preamărit în trupul meu, fie prin viaţă, fie prin moarte. Pentru că, pentru mine, a trăi este Hristos, şi a muri, câştig.

               Filipeni 1.20,21

Adevăratul devotament creştin este cuprins în această propoziţie: „pentru mine, a trăi este Hristos“. Pavel nu spune: «pentru mine, a trăi este lucrarea», nici: «pentru mine, a trăi este evlavia, sau binefacerea sau moralitatea». Cine a fost mai aproape, ca devotament, de Lucrătorul Perfect, decât Pavel? Cine a fost mai evlavios, mai binefăcător sau mai moral ca el? Nu că el n-ar fi iubit aceste lucruri, însă Îl iubea mai mult pe Hristos!

Pentru Satan, al cărui obiectiv central este să-L ţină pe Hristos în afara inimilor, nu are importanţă prin ce mijloc îşi poate duce la îndeplinire acest scop. Satan Îl urăşte pe Hristos şi va folosi orice mijloc ca să ţină sufletele departe de El. Pentru împlinirea acestui scop se va folosi de poftele omului, chiar îi va permite acestuia să fie religios, filantrop, amabil, moral, însă se va opune categoric, dacă îi stă în putinţă, ca omul să devină un creştin devotat lui Hristos. Ţinta lui Satan este să îndepărteze inima omului de la Hristos. De aceea, trebuie să înţelegem şi mai mult că este necesar să avem un obiect înaintea inimii şi că Acesta trebuie să fie Hristos. Secretul unei slujbe acceptate este ca ea să fie împlinită în aşa fel încât El să ne poată spune: „Mie Mi-aţi făcut“ (Matei 25.40).

Ce privilegiu avem, de a ni se îngădui să facem ceva, oricât de mic, pentru Hristos, să putem să-L avem pe El întotdeauna înaintea inimilor noastre! Adevărata slujire creştină este doar aceea făcută pentru Hristos. Toate gândurile lui Dumnezeu sunt concentrate în Hristos – planul Său etern este să înalţe şi să glorifice acest Nume. Întregul univers va fi chemat să facă acest lucru în viitor. Creştinul este chemat încă de pe acum să anticipeze acea zi şi să facă din Isus singurul obiect al preocupărilor sale şi autoritatea la care să-şi raporteze orice acţiune.

C. H. Mackintosh

Vineri                     24                  Aprilie

Fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra din capul unghiului fiind Hristos Însuşi, în care toată zidirea, îmbinată împreună, creşte spre a fi un templu sfânt în Domnul, în care şi voi sunteţi zidiţi împreună, pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh.

               Efeseni 2.20‑22

Subiectul privitor la Casa lui Dumnezeu ocupă o parte însemnată din Vechiul şi din Noul Testament. Prima menţiune despre ea o găsim în Geneza 28; ultima, în Apocalipsa 21. Din prima carte a Bibliei şi până la ultima, din creaţia prezentă până în eternitate, acolo unde vor fi ceruri noi şi un pământ nou, Casa lui Dumnezeu este una din marile şi neschimbătoarele preocupări ale lui Dumnezeu.

Care sunt principalele scopuri pe care Dumnezeu le-a avut în vedere când Şi-a propus să locuiască cu oamenii?

Primul: ca Dumnezeu să poată fi cunoscut ca Cel care îl binecuvântează pe om. Al doilea: dacă omul este binecuvântat, aceasta este pentru ca Dumnezeu să poată fi lăudat. Acestea sunt cele două mari scopuri în legătură cu Casa lui Dumnezeu – Dumnezeu să Se facă cunoscut omului în binecuvântare, iar omul, astfel binecuvântat, să se întoarcă cu laudă către Dumnezeu.

În 2 Cronici 6, cu ocazia dedicării casei zidite de Solomon, remarcăm prezentate împreună planul lui Dumnezeu şi responsabilitatea omului. Mai întâi vedem că această casă era locul unde Dumnezeu S-a descoperit pe Sine Însuşi omului în binecuvântare. Împăratul, acţionând ca din partea lui Dumnezeu, a binecuvântat „toată adunarea lui Israel“ (vers. 3). Mai mult, împăratul a dat mărturie despre credincioşia lui Dumnezeu faţă de Cuvântul Său: „Domnul a împlinit cuvântul Său pe care l-a spus“ (vers. 10, a se vedea şi vers. 4 şi 15).

În privinţa responsabilităţii şi a privilegiilor omului, vedem că templul lui Solomon devine poarta cerului. De nouă ori, împăratul cere ca rugăciunile aduse în acel loc să fie ascultate în cer (vers. 21‑40). De asemenea, casa zidită de Solomon avea să fie o mărturie pentru Dumnezeu în mijlocul tuturor naţiunilor pământului, aşa cum el a spus în versetul 33: „pentru ca toate popoarele pământului să cunoască Numele Tău şi să se teamă de Tine ca şi poporul Tău, Israel, şi să ştie că această casă pe care eu am construit-o este numită după Numele Tău“.

H. Smith

Sâmbătă                25                  Aprilie

Cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare, care luminează tot mai mult, până când ziua e deplină.

               Proverbe 4.18

Cine sunt „cei drepţi“? Răspunsul îl putem găsi în Romani 5.1: „Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos“. Orice om care crede în Domnul Isus Hristos este îndreptăţit prin credinţă şi, prin urmare, în ochii lui Dumnezeu este drept. Câtă dreptate practică arată un astfel de om în mersul său zilnic este un alt lucru, deşi, cu siguranţă, el trebuie să fie drept în toate căile sale şi în orice timp – să umble prin credinţă, după cum a fost şi îndreptăţit prin credinţă.

În orice caz, calea credinciosului trebuie să fie ca soarele strălucitor, a cărui lumină se amplifică continuu până la miezul zilei. Noi, credincioşii, în măsura în care umblăm pe calea credinţei, vedem cum ea devine din ce în ce mai luminoasă. Soarele strălucitor este o imagine a Domnului Isus, a Celui care în Maleahi 4.2 este numit „Soarele dreptăţii“. Pe măsură ce trece timpul, calea credinciosului devine tot mai mult ca cea a Domnului Isus, în caracterul ei moral şi spiritual. Copilul lui Dumnezeu se va bucura tot mai mult de Persoana Fiului lui Dumnezeu, până într-atât încât îi va fi foarte normal să aibă o dorinţă arzătoare în aşteptarea „zilei depline“.

Ziua deplină va începe doar atunci când Domnul Isus, cu dragoste, va strânge la Sine pe toţi sfinţii Săi răscumpăraţi. Minunată zi a celei mai pure binecuvântări pentru toţi sfinţii Săi şi a celei mai profunde bucurii pentru El, deoarece îi va avea pe toţi ai Săi la Sine Însuşi!

L. M. Grant

Duminică               26                  Aprilie

Să mă sărute cu sărutările gurii lui! Pentru că iubirea este mai bună decât vinul… Ne vom aminti de iubirea ta mai mult decât de vin.

               Cântarea Cântărilor 1.2,4

Obiectul privilegiat al iubirii Domnului ar putea fi pe drept numit „păstoriţa“, pentru că Cel care o iubeşte este prezentat adesea ca Păstorul care-Şi îngrijeşte cu tandreţe oile, iar Lui Îi place să o identifice şi pe ea cu Sine Însuşi în această lucrare nobilă. Frumuseţea acestei cântări constă în faptul că se deschide cu cuvinte care dezvăluie o încredere plină de afecţiune: „Să mă sărute cu sărutările gurii lui!“. Ea este adusă în prezenţa Lui ca una în care El Îşi găseşte plăcerea. Şi ce minunat este să mai observăm că ea depinde de un fapt care este stabil pe deplin, anume că iubirea Lui este mai bună decât vinul. Vinul este simbolul bucuriei, însă oricare ar fi bucuriile de care am putea avea parte, curate şi adevărate şi care îşi au locul lor normal, niciuna nu se poate compara cu dragostea perfectă a binecuvântatului nostru Domn. Observaţi că ea nu spune: „Îl voi săruta“, ci „să mă sărute“. Aceasta ne aminteşte de sărutul tatălui la întoarcerea fiului risipitor, după ce fiul trăise atât de mult timp în păcat (Luca 15.20). Sărutul vorbeşte despre împăcarea de care oricine are nevoie când se întoarce la Dumnezeu Tatăl, împăcare pe care El este bucuros să o dea tuturor.

Foarte curând după acest verset citim şi sugestivele cuvinte: „Ne vom aminti de iubirea ta mai mult decât de vin“. La început, când suntem aduşi la Domnul şi gustăm cu adevărat împăcarea, cunoaştem şi că suntem salvaţi veşnic prin harul Său infinit, iar aceasta ne oferă o bucurie minunată. Dar este această bucurie cel mai important lucru în vieţile noastre? Nu, căci bucuria este schimbătoare! Deşi vinul poate să ne reîmprospăteze şi să ne placă pentru un timp, a trăi pe acest principiu este mai mult decât nefolositor.

Atunci ce este de făcut? În orice împrejurare este bine să ne amintim de dragostea Domnului pentru noi, mai mult decât de vin. Dacă ne strângem în ziua Domnului pentru a ne aminti de El la frângerea pâinii, ce bine ar fi să ne amintim de dragostea Lui mai mult decât de cea mai mare bucurie a noastră. Această atitudine Îi va produce Lui bucurie.

L. M. Grant

Luni                        27                  Aprilie

Adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; pentru că şi Tatăl caută astfel de închinători.

               Ioan 4.23

Este imposibil ca cineva să aibă o legătură vie cu Dumnezeu, în realitatea vieţii de credinţă, şi totodată să nu aibă inima atrasă spre adevărata închinare! Adevăratul devotament este caracterizat fără încetare de duhul de închinare.

Doar credinţa este aceea care Îi oferă lui Dumnezeu adevăratul Său loc şi doar ea nu-L împiedică pe Dumnezeu să Se manifeste în propria Sa glorie. În consecinţă, în timp ce credinţa se bucură de nenumărate ocazii de a înţelege ceea ce este Dumnezeu pentru toţi cei care se încred în El, tot ea se bucură şi de faptul că fiecare nouă ocazie de a înţelege dă naştere unei închinări mereu proaspete. În felul acesta îi slujeşte credinţa vie duhului de închinare; iar duhul de închinare este, la rândul său, mijlocul prin care ea se manifestă. Cu cât ne vom încrede mai mult în Dumnezeu, cu atât Îl vom cunoaşte mai mult, iar cu cât Îl vom cunoaşte mai mult, cu atât Îl vom lăuda mai mult, ne vom închina Lui mai mult.

Suntem prea puţin conştienţi de cât de mult pierdem din cauza lipsei de încredere simplă în Dumnezeu. Necredinţa întotdeauna împiedică manifestarea puterii şi a bunătăţii divine (Matei 13.58). Aceasta o putem constata în experienţa noastră practică de zi cu zi. Dumnezeu nu Se va descoperi pe Sine Însuşi dacă perspectiva noastră este întunecată de necredinţă. Este imposibil ca Dumnezeu şi făptura să poată forma împreună obiectul încrederii sufletului. Acest Obiect trebuie să fie doar Dumnezeu, de la un capăt la celălalt.

„Dar tu, suflete al meu, odihneşte-te în pace în Dumnezeu, pentru că de la El vine ce aştept. Numai El este stânca mea şi mântuirea mea … Încrede-te în El în toate timpurile“ (Psalmul 62.5‑8). Acesta este adevăratul devotament, iar sufletul care cucereşte în mod real acest teren al adevăratei dedicări va fi îmbrăcat întotdeauna cu un duh de închinare. Credinţa întotdeauna se sprijină pe Dumnezeu; Dumnezeu Se descoperă credinţei; iar credinţa răspunde într-un duh de laudă şi de adorare. Nimic nu poate fi mai simplu!

C. H. Mackintosh

Marţi                      28                  Aprilie

Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi de ce eşti frământat înăuntrul meu? Pune-ţi speranţa în Dumnezeu, pentru că iarăşi Îl voi lăuda. El este mântuirea feţei mele şi Dumnezeul meu.

               Psalmul 42.11

Fiii lui Core au fost cruţaţi atunci când Dumnezeu, acţionând în judecată, a deschis pământul şi când cei care s-au răzvrătit împotriva Lui au fost înghiţiţi (Numeri 16). Urmaşii lui au scris o parte dintre psalmi, în conţinutul cărora au dat expresie profundelor lor exerciţii de inimă prin care trecuseră. Ei au învăţat prin experienţe amare să se încreadă şi să-şi pună speranţa în Dumnezeu. Acelaşi Dumnezeu care judecă păcatul (deoarece este un Dumnezeu sfânt) este totodată Dumnezeul care iartă şi care restabileşte poporul Său căzut, atunci când acesta strigă la El.

Dar, după ce suntem restabiliţi, simţim o întristare mai profundă chiar decât aceea pe care am avut-o în mijlocul slăbiciunii şi a falimentului nostru, văzând cât de mulţi creştini sunt în necazuri mari ca urmare a faptului că merg după propria lor voinţă. Acest lucru aduce multă întristare unei inimi care bate pentru onoarea Domnului şi pentru binele poporului Său. Aşa se exprimă şi apostolul Pavel când spune: „Pe lângă cele de afară, este ceea ce mă apasă zilnic, preocuparea pentru toate adunările“ (2 Corinteni 11.28). Pavel însă şi-a găsit mângâierea în Domnul; şi acelaşi lucru îl putem face şi noi.

Din punct de vedere profetic, acest psalm are aplicaţie la poporul lui Dumnezeu aflat în exil, departe de ţara binecuvântărilor, din cauza neascultării. Vrăjmaşul câştigase dominaţia asupra lor, iar ei erau într-un mare necaz. Totuşi, chiar dacă pierduseră binecuvântările Canaanului, nu-L pierduseră pe Dumnezeu.

Ce încurajare pentru toţi cei care trec prin împrejurări asemănătoare şi care sunt descurajaţi de nedreptatea şi de păcatul care par să se năpustească fără stavilă: „Pune-ţi speranţa în Dumnezeu“! El Îşi va duce la bun sfârşit lucrarea, îi va da un final glorios! Şi va face aceasta pentru Adunare şi pentru Israel, potrivit propriilor Sale cuvinte: „Voi zidi din nou cortul căzut al lui David şi voi zidi din nou ruinele lui“ (Fapte 15.16).

J. Redekop

Miercuri                  29                  Aprilie

Inima mea clocoteşte de un cuvânt bun; spun ce am compus despre Împăratul. Limba mea este pana unui scriitor iscusit.

               Psalmul 45.1

În acest psalm, împărăteasa se preocupă cu ceea ce este Împăratul în El Însuşi, nu cu ceea ce face El. În ce ne priveşte, vedem că mai degrabă suntem gata să ne preocupăm cu binecuvântările pe care mâna Domnului plină de har ni le-a încredinţat, decât cu Persoana Lui. Acest psalm ne dezvăluie afecţiunea nu pentru ceea ce face Împăratul, ci pentru ceea ce este El. Domnul preţuieşte o inimă care-şi găseşte plăcerea în El. Şi ce bine ar fi să nu uităm nici noi aceasta, să fim preocupaţi mai mult de ceea ce este Domnul Isus!

„Inima mea clocoteşte de un cuvânt bun“. Mă tem că nu ne aflăm prea des în această stare. Este un lucru mare să avem o inimă care arde de dragoste pentru Hristos. În locul unei astfel de stări arătăm adesea o răceală indiferentă faţă de El, stare care este foarte departe de a fi în clocot în ceea ce priveşte devotamentul nostru pentru Hristos. Versetul explică ce înseamn㠄un cuvânt bun“: „spun ce am compus despre Împăratul“, adică ce cunosc despre El, ce este El pentru mine, nu ce am primit eu de la El. Acesta este locul pe care Persoana Lui binecuvântată îl are în sufletul meu.

Maria din Betania a ales să fie cu El. Ea a stat la picioarele Lui, ascultându-I cuvintele. Să fie aproape de El şi cu El: aceasta este ceea ce dorea sufletul ei. Ceea ce caracteriza starea ei era afecţiunea pentru Domnul, iar locul ei era la picioarele Lui. Ea era atrasă de Persoana lui Hristos. A fost ea lipsită de înţelegere? Nu! Însă nu înţelegerea era scopul ei în acea situaţie. Ea a spart vasul cu mir de nard curat, ungându-L pe Domnul, iar El a spus: „L-a păstrat pentru ziua pregătirii Mele pentru înmormântare“ (Ioan 12.7). Ea s-a temut că nu va mai avea oportunitatea de a mai face acest lucru. Inima ei clocotea de dragoste pentru El.

Fie ca Domnul, prin Duhul Său, să facă şi inimile noastre să clocotească de dragoste reală pentru Hristos! Dragostea poate fi satisfăcută doar cu dragoste. El ne-a iubit până la moarte, iar acum aşteaptă răspunsul afecţiunilor inimilor noastre la iubirea Lui. Este cu adevărat vrednic de aceasta!

W. T. P. Wolston

Joi                          30                  Aprilie

Limba mea este pana unui scriitor iscusit. Tu eşti mai frumos decât fiii oamenilor; harul este turnat pe buzele Tale; de aceea Dumnezeu Te-a binecuvântat pentru totdeauna.

               Psalmul 45.1,2

„Limba mea este pana unui scriitor iscusit“. Când inima ne clocoteşte de dragoste faţă de Domnul, nu ne va fi greu să vorbim despre Hristos şi să-L lăudăm, pentru c㠄din prisosul inimii vorbeşte gura“ (Matei 12.34). Invers, dacă ne este greu să aducem închinare şi laudă, aceasta dovedeşte că inimile ne sunt goale, că nu Hristos este Obiectul care umple afecţiunile noastre. Poate veţi spune: «Duhul Sfânt trebuie să fie Cel care să ne călăuzească în închinare». Este adevărat, însă, dacă nu aducem închinare, aceasta este marca faptului că nu suntem călăuziţi. Este foarte adevărat că, în momentele de închinare ale adunării, trebuie să fim supuşi doar conducerii Domnului; aşa suntem învăţaţi de prima Epistolă către Corinteni. Însă în acest psalm ne este dezvăluită o supunere manifestată faţă de Duhul lui Dumnezeu de către o inimă care dă pe deasupra tocmai din pricina a ceea ce cunoaşte despre Împărat.

Tânjesc după starea sufletului arătată aici. Ascultaţi limbajul: „Tu eşti mai frumos decât fiii oamenilor; harul este turnat pe buzele Tale“. Adresarea este către El. Ea este suficient de aproape ca să-I poată vorbi. Ceea ce ni se prezintă aici merge mai departe chiar decât în cazul miresei din Cântarea Cântărilor. Aceea spune mai multe lucruri despre Preaiubitul ei, dar cuvintele ei nu au profunzimea de aici. Acolo El este întâiul între zece mii şi este cu totul fermecător, însă aici mireasa este atât de aproape, încât Îi poate vorbi Împăratului în mod direct. Ea poate spune într-un mod aşa de natural: „de aceea Dumnezeu Te-a binecuvântat pentru totdeauna“. Într-o astfel de apropiere, atât de intimă, devine uşoară înţelegerea planurilor lui Dumnezeu cu privire la Acela pe care Lui Îi face plăcere să-L onoreze.

W. T. P. Wolston

Vineri                       1                         Mai

Se aude pretutindeni că este curvie între voi…şi voi v-aţi îngâmfat şi nu v-aţi mâhnit mai degrabă.

               1 Corinteni 5.1,2

Indiferenţa pe care corintenii au arătat-o în această situaţie l-a întristat mult pe Pavel, deoarece ea a scos la iveală o lipsă totală de conştiinţă. Chiar şi cel mai neînvăţat credincios, dacă este spiritual, s-ar mâhni de o astfel de stare. Dacă în adunare apare o situaţie atât de rea, trebuie să-i conducă pe toţi cei ce o compun la cele mai profunde exerciţii de inimă. Când apare o astfel de situaţie, toţi ar trebui să-şi reproşeze ceva: ne-am îngrijit noi de starea celui care a ajuns să păcătuiască, ne-am rugat noi pentru el, i-am fost noi exemple bune? Câte cazuri de disciplină extremă ar putea fi evitate, dacă nu am neglija cauzele care conduc la astfel de stări!

În ce duh acţionăm atunci când apare o astfel de situaţie? Trebuie să înţelegem foarte clar că nu trebuie acţionat într-un duh de judecată şi că singurul lucru care trebuie căutat este onoarea Domnului. Nu trebuie ca întreaga adunare să se ocupe de detaliile cazului respectiv, ci doar câţiva fraţi spirituali, care se bucură de încrederea credincioşilor, să analizeze cazul respectiv în toate detaliile lui. Dacă se dovedeşte că cele auzite sunt adevărate, că răul s-a produs, atunci adunarea trebuie să excludă pe un astfel de om (vers. 13). Trebuie ţinut cont de faptul că preocuparea cu răul, chiar când este necesară, îi întinează într-un anumit fel chiar şi pe cei implicaţi spre bine în rezolvarea cazului.

Inimile acelora care sunt cu adevărat exersaţi vor fi umplute de iubire pentru cel care a greşit. Ei vor fi animaţi de o dragoste în spiritul celei a lui Dumnezeu atunci când El trebuie să exercite disciplina: o dragoste care este mâhnită în timp ce loveşte. Tratarea răului face parte din slujba preoţească, însă, în timpul de acum, credincioşii uită adesea că au o astfel de slujbă. Cât timp sfinţii vor rămâne în comuniune cu Dumnezeu, vor găsi călăuzirea şi puterea necesare pentru o astfel de slujbă preoţească.

S. Ridout

Sâmbătă                  2                         Mai

Şi Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu, ca ei să fie una, cum Noi suntem una: Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie făcuţi desăvârşiţi spre a fi una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.

               Ioan 17.22,23

Dacă această Persoană binecuvântată a putut să spună în modul cel mai real: „Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui“, atunci Tatăl, la rândul Său, cu mare plăcere a aprobat aceste cuvinte, pentru că după treizeci de ani de trăire în Nazaret în anonimat, cerurile s-au deschis deasupra Lui, iar vocea Tatălui s-a auzit spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea“ (Matei 3.17). Iar spre sfârşitul celor trei ani şi jumătate de lucrare publică, auzim din nou vocea Tatălui declarând pe munte: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Eu Îmi găsesc plăcerea“ (2 Petru 1.17).

Astfel vedem pe pământ pe Unul care este cu totul plăcut în El Însuşi şi este în întregime pentru plăcerea lui Dumnezeu. Mai mult, privind la Hristos în perfecţiunea Lui morală, vedem tot ceea ce Dumnezeu doreşte să prezinte într-un Om şi nu lipseşte nimic perfecţiunii Lui pentru a satisface toată plăcerea lui Dumnezeu faţă de om. Este buna plăcere a lui Dumnezeu să aibă un mare număr de oameni la fel ca Hristos, din punct de vedere moral.

Iar dacă am privit înapoi, pentru a vedea perfecţiunea morală a lui Hristos strălucind în mijlocul oamenilor păcătoşi, într-o lume a întristării şi a morţii, să privim şi în sus, pentru a-L vedea pe Hristos încununat cu glorie şi cu onoare, în acea scenă unde toate lacrimile vor fi şterse, unde „moarte nu va mai fi, nici întristare, nici strigăt, nici chin“ (Apocalipsa 21.4). La fel ca Ştefan, privim prin cerurile deschise şi vedem gloria lui Dumnezeu şi pe Isus la dreapta lui Dumnezeu şi înţelegem că este buna plăcere a lui Dumnezeu să ne aibă la Sine împreună cu El.

Astfel vedem plăcerea lui Dumnezeu proclamată în Isus. Vedem că este plăcerea lui Dumnezeu să aibă cu Sine mulţi oameni, salvaţi din nenorocirea şi din ruina acestei lumi căzute, pentru a fi ca Hristos, din punct de vedere al perfecţiunii Lui morale (aşa cum a strălucit ea în mersul Lui aici jos), şi pentru a fi cu Hristos, acolo unde Se află El, în lăcaşul luminii şi al dragostei.

H. Smith

Duminică                 3                         Mai

În timp ce împăratul este la masa lui, nardul meu îşi răspândeşte mirosul.

               Cântarea Cântărilor 1.12

Maria deci, luând o măsură de mir de nard curat, de mare preţ, I-a uns picioarele lui Isus şi I-a şters picioarele cu părul ei; şi s-a umplut casa de mirosul mirului.

               Ioan 12.3

Maria a uns picioarele Domnului Isus în casa lui Simon leprosul (Marcu 14.3), în casa celui care odinioară fusese lepros, dar care acum era curăţit de Domnul Isus. Desigur, aceasta era masa lui Simon, dar cu siguranţă că el o considera bucuros ca fiind masa Domnului. În acest timp, Domnul nu Îşi luase locul ca Împărat, aşa cum o va face în Mileniu, când cei răscumpăraţi din Israel vor veni în prezenţa Lui cu nard mirositor în semn de închinare, pentru a-L înălţa cu recunoştinţă.

 În Ioan 12 însă, El venise în umanitatea Sa smerită, deşi recunoscut de ucenici şi în special de Maria ca fiind Fiul veşnic al lui Dumnezeu. El simţise durere împreună cu Maria, cu puţin timp în urmă, în împrejurările ei triste, atunci când Lazăr, fratele ei, murise. El plânsese împreună cu ea şi cu sora ei, după care l-a înviat pe Lazăr. De aceea, Maria Îl cunoştea ca pe Acela care este mai mare decât moartea şi cunoştea, de asemenea, din cuvintele Lui, că El Însuşi va muri şi va învia, căci Domnul spusese cu ocazia acestei vizite din casa lui Simon: „Mi-a uns trupul mai înainte pentru înmormântare“ (Marcu 14.8). Încrederea ei în cuvintele Domnului Isus a fost în mod evident mai hotărâtă decât cea a ucenicilor, care n-au crezut aceste cuvinte nici după ce femeile au spus că El a înviat.

„S-a umplut casa de mirosul mirului“. Ce imagine plăcută despre ceea ce ar trebui să se întâmple astăzi în „casa lui Dumnezeu“! Mirul de nard curat simbolizează închinarea în duh şi adevăr a celor răscumpăraţi prin sângele preţios al lui Hristos, ca recunoştinţă pentru marea Lui jertfă de pe Calvar. Cu siguranţă, toţi credincioşii ar trebui să se comporte ca Maria, în ceea ce priveşte adorarea.

L. M. Grant

Luni                          4                         Mai

Cel care M-a trimis este cu Mine; El nu M-a lăsat singur, pentru că Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui.

               Ioan 8.28

Pentru a înţelege plăcerea pe care Dumnezeu Şi-a găsit-o în Hristos, avem nevoie, înainte de toate, să privim în urmă şi să ne gândim bine la El, după cum suntem îndemnaţi în Evrei 12.3. Să ne gândim la El ca la Cel care a fost în mijlocul unei lumi de păcătoşi, dar care acum Se află în gloria lui Dumnezeu.

Privind înapoi la mersul Său binecuvântat prin mijlocul acestei lumi, Îl vedem pe Domnul Isus un Om în mijlocul oamenilor, însă Omul în care Dumnezeu Şi-a găsit desfătarea. Pe El Îl auzim spunând: „Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui“. Cine altul ar fi putut rosti asemenea cuvinte în mijlocul unei lumi de păcătoşi, în afară de Acela care, fiind o Persoană divină, era totodată şi Om desăvârşit? Alţii pot spune cel mult: „dorim să facem lucrurile care Îi plac lui Dumnezeu“, însă numai Fiul a putut spune: „Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui“. Unul care vorbeşte aşa trebuie să fie ori Fiul lui Dumnezeu, ori un impostor. Acest lucru iudeii l-au înţeles clar; dar, vai, refuzând să-L recunoască ca pe o Persoană divină, nu le-a mai rămas decât să-L acuze ca pe un impostor, spunând: „Tu ai … demon“ (Ioan 8.48), după care au luat pietre să arunce în El.

Credinţa însă găseşte plăcere în a se preocupa cu recunoaşterea gloriilor Sale, în a vedea în El „Cuvântul care S-a făcut carne“, „gloria Singurului de la Tatăl“. Privind urmele paşilor Săi pe pământ, vedem la sfârşit un Om potrivit cu plăcerea lui Dumnezeu. Cineva a spus: «Oamenii îşi caută propria lor glorie; El a căutat doar gloria Tatălui Său. Oamenii îşi fac propria lor voie; singura Lui preocupare a fost să facă voia Tatălui … Gândiţi-vă la Unul care timp de treizeci şi trei de ani de călătorie aici pe pământ nu a făcut niciodată vreun lucru care să-I servească Lui Însuşi, care nu S-a menajat pe Sine, care nu S-a înălţat niciodată, ci care, în orice moment al vieţii, a fost, a făcut, a vorbit, a gândit şi a simţit exact aşa cum a dorit Dumnezeu de la El».

H. Smith

Marţi                        5                         Mai

Şi Isus i-a zis lui Simon: „Nu te teme; de acum vei fi pescar de oameni“.

               Luca 5.10

Simon Petru le-a spus: „Mă duc să pescuiesc“ … Isus i-a spus: „Paşte oile Mele!“.

               Ioan 21.3,17

Când Domnul Şi-a început slujba publică, i-a chemat pe unii să-L urmeze. Unul dintre ei a fost Petru, un pescar pe care El l-a scos din ocupaţia lui obişnuită, spunându-i că-l va face pescar de oameni. Apoi Petru L-a urmat pe Domnul trei ani şi jumătate, până la crucificarea Sa. Domnul le spusese clar ucenicilor că va fi crucificat şi că a treia zi va învia. Le reamintise acest lucru chiar şi în ultima noapte în care au fost împreună, dar ei nu L-au înţeles nici atunci. După ce a fost crucificat şi a murit, ucenicii au fost dezorientaţi şi descurajaţi.

În această stare de confuzie, deşi Domnul li Se arătase înviat, Petru le-a spus unora dintre cei care erau cu el: „Mă duc să pescuiesc“; alţi şase ucenici au mers cu el. Să fi fost Petru atât de descurajat şi de confuz, încât să se fi gândit că ar fi fost cel mai bine să se întoarcă la vechea lui slujbă de pescar? Cert este că Domnul nu-i spusese să facă acest lucru. Au lucrat din greu toată noaptea, dar degeaba – nu au prins nimic. Atunci a apărut Domnul. El le-a spus unde să pescuiască. Ioan, mişcat de rezultatul obţinut, a recunoscut că Cel care le vorbise era Domnul. Atunci Petru a sărit în apă pentru a ajunge la El. După ce au mâncat, El l-a condus din nou pe Petru la lucrarea pe care i-o încredinţase.

Ce învăţăm de aici? Am primit şi noi o chemare de la Domnul pentru a-I sluji într-o anumită lucrare sau într-un anumit loc, poate de a vesti evanghelia sau de a ne implica în lucrarea cu copiii la şcoala duminicală? Poate altădată ne-am împlinit slujba cu bucurie, însă cu timpul am ajuns deznădăjduiţi şi ne-am gândit să renunţăm. Dar este aceasta ceea ce vrea Domnul de la noi? Există timpuri de descurajare; poate ne uităm la alţii şi vedem că ei sunt mai binecuvântaţi în slujba lor decât noi. Să nu ne pierdem inima, ci să continuăm cu credincioşie în slujba la care El ne-a chemat. Acest lucru nu va fi întotdeauna uşor, dar perseverenţa în ascultare va fi plăcută Domnului.

A. Blok

Miercuri                    6                         Mai

Auziţi, ceruri, şi pleacă urechea, pământule, pentru că Domnul a vorbit: „Am hrănit şi am crescut fii şi ei s-au răzvrătit împotriva Mea“.

               Isaia 1.2

Suntem bombardaţi în aceste zile cu literatură care ne spune că modul răzvrătit de comportare al copiilor nu poate fi blamat, deoarece acesta vine întotdeauna ca urmare a greşelii părinţilor. În multe cazuri, fără îndoială, aşa stau lucrurile, însă în alte cazuri nu este aşa.

Versetul de mai sus constituie o încurajare pentru părinţii care au încercat să-şi crească copiii în disciplina şi mustrarea Domnului, dar care au fost foarte dezamăgiţi de rezultat. Domnul ştie bine ce simţiţi. El, de asemenea, a hrănit şi a crescut copii, însă ei s-au răzvrătit împotriva Lui. Nu întotdeauna nesupunerea copiilor este urmare a greşelii părinţilor. De asemenea, o greşeală ocazională a părintelui nu poate constitui o scuză justificată pentru un copil care se comportă nepotrivit. Apostolul spune: „Am avut pe părinţii noştri după carne ca să ne disciplineze, şi i-am respectat … în adevăr, ei ne disciplinau … după cum li se părea bine; dar El, pentru folosul nostru“ (Evrei 12.9,10). Deci Dumnezeu recunoaşte că părinţii nu sunt perfecţi, dar ne spune, cu toate acestea, că ei trebuie respectaţi.

Desigur că, în calitate de părinţi, trebuie să ne cercetăm inimile, motivaţiile şi metodele. Dacă am fost neglijenţi şi neascultători faţă de instrucţiunile Scripturii, nu trebuie să fim surprinşi de rezultatele triste. În astfel de cazuri trebuie să ne mărturisim falimentul şi să ne rugăm pentru reabilitare şi pentru a căpăta înţelepciune, ca să putem şti cum trebuie să ne comportăm mai departe. Însă, dacă am fost sinceri în încercările pe care le-am făcut pentru a ne conduce copiii pe calea dreaptă, dacă adesea ne-am rugat cu ei şi pentru ei şi dacă le-am fost un bun exemplu, atunci trebuie să încredinţăm rezultatele în mâna Domnului şi, în smerenie, să aşteptăm ca El să lucreze. Să ne ferim de pericolul de a fi cuprinşi de un sentiment de vină nejustificat.

A. M. Behnam

Joi                            7                         Mai

 Iată, fiii sunt o moştenire de la Domnul, rodul pântecelui este o răsplată.

               Psalmul 127.3

Ieri am căutat să-i mângâiem pe părinţii care au încercat cu sinceritate să-şi crească copiii în căile Domnului şi care au rămas dezamăgiţi şi cu inimile frânte de rezultatele încercării lor. Versetul de astăzi ne reaminteşte faptul că Dumnezeu este Acela care ne dăruieşte copiii. Aşa cum, înainte de primi o moştenire, aceasta a aparţinut altcuiva, tot aşa este şi cu copiii noştri: ei la început I-au aparţinut lui Dumnezeu. Trebuie să ne reamintim acest lucru.

Ei I-au aparţinut lui Dumnezeu, iar El ni i-a încredinţat nouă în timpul unei perioade importante din viaţa lor. Înţelegerea acestui lucru trebuie să ne facă foarte serioşi în ce priveşte creşterea lor. Nu trebuie să-i folosim pentru a ne hrăni mândria personală. Adesea, un tată care a avut o mare dorinţă după lucrurile spirituale în tinereţea sa pare să îşi schimbe atitudinea când vine vorba de copiii lui. El este mai preocupat de progresul lor lumesc. Iar o mamă este de multe ori mult mai preocupată de hrana sănătoasă pentru trupul copilului ei, decât de cea pentru sufletul lui. Unii părinţi îşi lasă copiii în grija emisiunilor dăunătoare de la televizor, gândind că ele sunt un lucru fără importanţă, o dădacă convenabilă, în timp ce, în realitate, ele otrăvesc mintea copilului. Părinţi, dacă faceţi aşa, nu învinuiţi pe nimeni altcineva pentru rezultate, decât pe voi.

Reamintiţi-vă: copiii sunt o moştenire de la Domnul. De aceea, să fim administratori credincioşi în ceea ce Dumnezeu ne-a încredinţat. Ce frumoase sunt cuvintele Domnului cu privire la Avraam: „Pentru că l-am cunoscut că va porunci copiilor săi şi casei sale după el să ţină calea Domnului, să facă dreptate şi judecată, ca Domnul să aducă peste Avraam ce a vorbit despre el“ (Geneza 18.19).

A. M. Behnam

Vineri                       8                         Mai

Să jertfeşti paştele Domnului Dumnezeului tău, … şapte zile să le mănânci cu azime, pâinea întristării.

               Deuteronom 16.2,3

Întâlnim persoane refractare; acestea umblă într-un fel uşuratic, superficial, folosesc un limbaj îndrăzneţ despre har, vorbesc aprins împotriva legalismului şi caută, într-un fel cu totul omenesc, să prezinte o cale mai uşoară pentru mântuire. Credem că, într-un astfel de caz, adevărul simbolizat de versetele de mai sus îşi găseşte o aplicaţie solemnă pentru inima şi conştiinţa acestora.

Ne temem că există un mare volum din acestea în Biserica mărturisitoare. Vorbind în temeni simbolici, este o tendinţă de a separa Paştele de sărbătoarea Azimelor. Aceasta înseamnă a te sprijini pe faptul că eşti scăpat de judecată, uitând însă de mielul fript la foc, de pâinea sfântă şi de pâinea întristării. Dumnezeu le-a legat pe acestea în aşa fel, încât, în realitate, ele să nu poată fi despărţite. De aceea nu credem că un suflet a putut avea parte în mod real de bucuria c㠄paştele nostru, Hristos, a fost jertfit“, dacă nu caut㠄să ţină sărbătoarea … cu azimele curăţiei şi ale adevărului“ (1 Corinteni 5.8). Când Duhul Sfânt desfăşoară înaintea inimilor noastre ceva din binecuvântarea profundă a morţii preţioase şi eficace a Domnului Isus Hristos, El ne conduce, în acelaşi timp, să medităm cu un suflet supus la taina suferinţei Lui, făcându-ne să cântărim în inimile noastre tot ceea ce a suferit El pentru noi, tot ceea ce L-a costat pe El ca să ne salveze de la consecinţele eterne a ceea ce noi, adesea, comitem aşa de uşor.

Aceasta este o lucrare foarte profundă şi sfântă care ne conduce sufletul în acele exerciţii ce corespund cu „pâinea întristării“ din sărbătoarea Azimelor. Este o diferenţă considerabilă între simţămintele pe care le avem atunci când privim la păcatele noastre şi cele care decurg din preocuparea cu suferinţele lui Hristos care au înlăturat aceste păcate.

C. H. Mackinthosh

Sâmbătă                  9                         Mai

Despre această mântuire au căutat şi au cercetat stăruitor profeţii … cercetând spre care sau ce fel de timp arăta Duhul lui Hristos, care era în ei, mărturisind mai dinainte patimile care erau pentru Hristos şi gloriile de după acestea.

               1 Petru 1.10,11

Suferinţele lui Hristos şi gloriile care vor urma acestor suferinţe ocupă o mare parte a Sfintelor Scripturi. Acest lucru este normal, pentru că nu există subiect mai minunat şi mai nobil ca acesta. În 2 Petru 1.21 ni se spune că oameni sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit prin puterea Duhului Sfânt. Una dintre misiunile cele mai importante ale Duhului este să înalţe Persoana şi lucrarea lui Hristos. Aceste subiecte, cel cu privire la suferinţă şi cel cu privire la glorie, apar constant în cele două epistole ale apostolului Petru.

În prima epistolă, în mod proeminent apar suferinţele lui Hristos, iar aici apostolul se prezintă pe sine însuşi ca martor al suferinţelor lui Hristos (1 Petru 5.1). În a doua epistolă, ceea se prezintă în mod proeminent este gloria viitoare. În capitolul 1.16, Petru vorbeşte de faptul că a fost martor ocular al măreţiei Domnului. Toţi cei care au fost aleşi potrivit cu ştiinţa dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, fiind născuţi din nou pentru o nădejde vie prin învierea lui Isus Hristos dintre morţi, au parte în prezent de suferinţele lui Hristos, după cum vor avea parte în curând şi de gloria Lui viitoare.

Trăim într-o lume unde domnesc păcatul şi moartea, ca o urmare tristă a neascultării primului om. Toţi am avut parte în aceasta, deoarece toţi am păcătuit şi astfel moartea a trecut asupra tuturor. Însă în această scenă tristă a venit al doilea Om, Domnul din ceruri, luând parte la sânge şi la carne. Prin moartea Sa, l-a distrus pe cel care avea puterea morţii, adică pe Diavolul, şi prin sângele Său vărsat a făcut ispăşire pentru păcat. A gustat moartea prin harul lui Dumnezeu, pentru ca noi să putem avea parte de gloria eternă, glorie care ne este asigurată prin lucrarea Lui încheiată. Această glorie va veni cu siguranţă şi toţi credincioşii vor avea parte de ea.

J. Redekop

Duminică               10                       Mai

Ştiind că nu cu cele pieritoare, argint sau aur, aţi fost răscumpăraţi,…ci cu sângele preţios al lui Hristos, ca al unui miel fără cusur şi fără pată; El a fost cunoscut dinainte, într-adevăr, mai înainte de întemeierea lumii.

               1 Petru 1.18‑20

Moartea şi învierea lui Hristos constituie noua bază pe care Dumnezeu Îşi stabileşte orice relaţie cu omul căzut. De aceea, nu este de mirare că Sfintele Scripturi sunt pline de imagini, de profeţii şi de umbre privitoare la Cel care avea să vină. Deja înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu Îşi avea pregătit Mielul Său. Când primul om, Adam, a păcătuit şi astfel a eşuat în ce priveşte responsabilitatea sa faţă de Dumnezeu, aceasta a fost doar ocazia ca Dumnezeu să-L introducă pe al doilea Om, Omul sfaturilor Sale, Domnul din ceruri, în această lume.

Când Ioan Botezătorul L-a văzut pe Isus, a declarat: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii“. Dumnezeu Însuşi a purtat de grijă în privinţa Mielului, deoarece noi nu aveam nicio posibilitate să aducem un astfel de miel. Astfel, ceea ce sfinţenia Sa a cerut, dragostea Sa a oferit, trimiţându-L pe Fiul Său. Ce minunată purtare de grijă manifestată în favoarea păcătoşilor ruinaţi, care acum au fost aduşi la Dumnezeu, fiind acceptaţi în Cel Preaiubit! Cel care a fost pe cruce purtând păcatele noastre stă acum la dreapta Măririi pe tronul lui Dumnezeu, ca o dovadă a faptului că Dumnezeu a fost satisfăcut pe deplin de rezultate lucrării Lui în privinţa îndepărtării păcatului.

Mai mult, dreptatea lui Dumnezeu cere ca toţi cei care au fost răscumpăraţi să fie şi glorificaţi cu Hristos, acolo unde El este. Noi vom fi la fel ca El şi cu El, ca rod al harului Său şi ca obiecte ale plăcerii eterne a lui Dumnezeu.

J. Redekop

O, Tu, Isuse, Miel încununat în mărire,

Doar Tu pe cruce, murind, ne-ai adus mântuire.

Fiu glorios, pe al Tău tron Te-ai întors

Din locul de umilire.

J. D. Smith

Luni                        11                       Mai

Trezeşte-te, vânt de la nord, şi vino, vântule de la sud! Suflă peste grădina mea, ca să-i picure miresmele! Să vină preaiubitul meu în grădina lui şi să mănânce roadele lui scumpe.

               Cântarea cântărilor 4.16

Această grădină este sfera fiecărei activităţi creştine individuale, pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o. Cum am răspuns noi faţă de o astfel de încredere pe care Dumnezeu ne-a acordat-o? Dacă credinţa şi dragostea faţă de Domnul Isus au fost active în felul în care ne-am îngrijit grădina, vom invita bucuroşi vântul de la nord şi vântul de la sud să sufle peste ea. Vântul de la nord semnifică împrejurările potrivnice pe care le experimentăm adesea, deşi poate sunt neplăcute. Însă aceste împrejurări grele sunt necesare pentru ca grădina să poată fi cu adevărat apreciată de Domnul Isus. O soră căsătorită cu un soţ evlavios s-ar putea sprijini atât de mult pe evlavia lui, încât să neglijeze să şi-o exerseze pe a ei. Atunci Domnul îl ia la Sine pe acest soţ. Ea este foarte deprimată la început, însă apoi realizează cât de mult are şi ea nevoie să experimenteze ceea ce constituise bucuria soţului ei. Rezultatul acestei împrejurări o va face să ajungă la concluzia: „Moartea soţului meu a însemnat viaţa sufletului meu“!

Vântul de sud simbolizează împrejurări mai plăcute, mai favorabile, iar Domnul ne trimite şi din acestea, după cum ştim. Aceste vânturi care suflă peste grădina noastră vor face să-i picure miresmele, oferind o aromă profund înviorătoare.

Ceea ce poate fi savurat din grădină nu este doar mirosul. Afecţiunile Sulamitei îl invită pe preaiubit să vină în grădina lui şi să mănânce din roadele ei plăcute. Deşi ea spusese la început „grădina mea“, acum ea este cu totul gata să i-o ofere lui. Cât de bine este să veghem pentru a nu pierde din vedere acest principiu, anume că toate câte le avem sunt produsul harului Său binecuvântat şi, în consecinţă, sunt de drept ale Lui. Într-adevăr, El nu doar că ne-a dat o grădină, ci ne-a şi pus la dispoziţie har şi putere ca să o putem îngriji. Dacă El mâncă roadele plăcute ale grădinii, mai este atunci posibil ca preaiubita Lui să rămână flămândă? Nu! El Însuşi Se îngrijeşte de ea.

L. M. Grant

Marţi                      12                       Mai

Fetele au văzut-o şi au numit-o fericită; la fel împărătesele şi ţiitoarele, şi au lăudat-o: „Cine este aceasta care se iveşte ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele, cumplită ca cetele cu steaguri?“.

               Cântarea cântărilor 6.9,10

Noaptea înfricoşătoare a trecut, zorii s-au ivit, iar admiratoarele preaiubitei spun: „Cine este aceasta care se iveşte ca zorile?“ Ea parcă ar ieşi din întunericul lung al nopţii, al nopţii lungi prin care trecuse. Dar acum a lăsat aceasta în urmă şi se iveşte în toată prospeţimea, frumuseţea şi speranţa dimineţii.

Aţi observat, preaiubiţilor, în meditaţiile voastre, că lumina viitoare, gloria şi demnitatea lui Israel sunt prezentate frecvent prin corpuri cereşti – soarele, luna şi stelele? Putem vedea aceasta şi în visele lui Iosif, unde, prin familia lui Iacov, întreaga naţiune este reprezentată şi prefigurată prin soare, lună şi stele (Geneza 37.9). Psalmistul spune: „Sămânţa lui (David) va dăinui pentru totdeauna, şi tronul lui, ca soarele înaintea Mea; ca luna va fi întărit pentru totdeauna şi martorul în cer este tare“ (Psalmul 89.36,37).

Aici opriţi-vă pentru un moment, preaiubiţilor, şi meditaţi asupra cuvântului sigur al profeţiei cu privire la gloria viitoare a lui Israel. Ce schimbare va fi pentru mult-dispreţuiţii iudei! Învestit cu lumină, cu glorie şi cu demnitate, Israel va deveni marea atracţie a pământului şi obiectul admiraţiei universale. Bun-venit, fericită dimineaţă! Întunericul a trecut şi „va răsări Soarele dreptăţii cu vindecarea în aripile Lui“ (Maleahi 4.2). Orice inimă se va bucura strigând: „Osana Fiul lui David!“. Promisiunea este împlinită: „Ridică-te, străluceşte, pentru că lumina ta a venit şi gloria Domnului a răsărit peste tine … Şi naţiunile vor veni la lumina ta, şi împăraţii la strălucirea zorilor tale“ (Isaia 60.1,3).

A. Miller

Miercuri                  13                       Mai

Deci, dacă aţi fost înviaţi împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu.

               Coloseni 3.1

Trebuie să ne ridicăm ochii deasupra căii noastre, ca să putem umbla pe ea. Ochii îndreptaţi spre Isus vor ţine inima şi picioarele pe o cale plăcută Lui. Prin urmare, El va fi glorificat şi făcut cunoscut în lume.

Un iudeu care avea taina lui Iahve şi care-L aştepta pe Mesia putea trăi evlavios şi credincios potrivit legii, în timp ce un iudeu care avea numai legea cu siguranţă că nu avea putere să o ţină.

Înţelegând ceea ce suntem, trebuie să avem ţinta fixată deasupra căii noastre, ca să putem umbla pe ea. Aceasta nu ne scuteşte de nevoia de a avea frică de Domnul pe calea de aici, de jos, astfel încât să ne petrecem timpul călătoriei noastre în temere de El, conştienţi că suntem răscumpăraţi prin sângele preţios al lui Hristos. Însă cel care are doar calea pământească ca regulă a vieţii va falimenta în înţelegerea motivaţiilor necesare pentru a umbla pe ea. El va deveni o pradă uşoară pentru lume, iar umblarea lui creştină va fi, mai mult sau mai puţin, la acelaşi nivel cu lumea în care umblă. Un creştin care are însă cerul înaintea lui şi un Mântuitor în glorie ca Obiect al afecţiunilor sale va umbla în mod evlavios pe pământ.

Ca aleşi, sfinţi şi preaiubiţi – Hristos fiind viaţa lor – creştinii trebuie să se îmbrace cu caracterul lui Isus: îndurare, bunătate, smerenie, blândeţe, îndelungă-răbdare, iar dacă au să se plângă împotriva cuiva, să arate îngăduinţă şi iertare, aşa cum a făcut şi Hristos faţă de ei. În final sunt chemaţi să se îmbrace cu dragostea, legătura desăvârşirii, aceea care dă un caracter divin tuturor calităţilor care au fost enumerate, calităţi manifestate de Hristos. Această dragoste este de asemenea şi un control divin împotriva tendinţei de a confunda amabilitatea naturală cu harul divin, căci harul divin este sfânt.

J. N. Darby

Joi                          14                       Mai

Acestea sunt naţiunile pe care le-a lăsat ca să încerce prin ele pe Israel,…ca să cunoască dacă vor asculta de poruncile Domnului, pe care El le poruncise părinţilor lor.

               Judecători 3.1,4

Faptul că Dumnezeu a lăsat aceste naţiuni în ţară ne oferă una dintre cele mai izbitoare şi mai instructive lecţii. Prezenţa acestor naţiuni a fost o mărturie pentru Israel atât despre trecutul lor falimentar, cât şi despre faptul că Dumnezeu nu a renunţat la ei, în ciuda acestui trecut, însă nici nu le-a îndepărtat rezultatele necredincioşiei, pentru că prin acestea avea să-i pună la încercare. Dumnezeu lasă rezultatele falimentului nostru şi a falimentului care a fost în Biserică înainte de noi, ca să testeze credincioşia şi ascultarea generaţiilor ulterioare. Prezenţa acestor căderi este întotdeauna o mărturie a trecutului falimentar, dar şi o invitaţie la o restabilire prezentă.

Poporul lui Dumnezeu este adesea descurajat de rezultatele neascultării lui, descurajare care de multe ori produce următorul fel de gândire: «L-am dezonorat pe Domnul şi am ajuns într-o situaţie fără ieşire; nu mai are niciun rost să încerc, cred că ar fi bine să renunţ». Aceasta este întotdeauna calea lui Satan! Întâi ne duce în necaz, apoi ne convinge că nu mai putem ieşi, iar în final ne sugerează că nu mai este de niciun folos să încercăm să facem voia lui Dumnezeu.

Să nu ne supunem la ceea ce pare a fi de neînlăturat, deoarece, pentru credinţă, nu este nimic de neînlăturat, cu excepţia puterii lui Dumnezeu care oferă biruinţa. Nu există nicio stare în care căderea şi neascultarea noastră să ne afunde atât de jos, încât să nu mai putem conta pe puterea lui Dumnezeu pentru o nouă eliberare. Poate nu vom mai ajunge la biruinţa totală de care am fi putut avea parte, însă nu este niciodată normal, dacă am avea credinţă, să abandonăm. Acest lucru este adevărat pentru noi atât individual, cât şi colectiv. Fie ca Domnul să ne înflăcăreze pentru El!

S. Ridout

Vineri                     15                       Mai

Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în sine însuşi; cine nu-L crede pe Dumnezeu L-a făcut mincinos, pentru că nu a crezut în mărturia pe care a mărturisit-o Dumnezeu despre Fiul Său. Şi aceasta este mărturia: că Dumnezeu ne-a dat viaţă eternă şi această viaţă este în Fiul Său. Cine Îl are pe Fiul are viaţa; cine nu-L are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa.

               1 Ioan 5.10‑12

Pacea credinciosului se bazează în întregime pe faptul că Îl are pe Fiul lui Dumnezeu şi viaţa eternă în El. Este scris c㠄această viaţă este în Fiul Său“, iar Duhul îl mângâie pe cel credincios prin faptul că această viaţă este sigură şi independentă de el sau de vreo altă făptură. Această viaţă este în Fiul, acolo unde nu o poate atinge niciun rău, unde nu poate pătrunde niciun pericol. Este bucuria celui credincios să-şi cunoască viaţa – şi ea este viaţă veşnic㠖 în Acela care nu doar că este izvorul nesecat al acestei vieţi, ci este şi Cel care o protejează în mod divin împotriva tuturor vicleniilor lui Satan. Mai mult, din momentul răscumpărării, credinciosul este în părtăşie cu Dumnezeu Tatăl, devenind obiect al dragostei Lui.

Nimic nu este mai sigur decât faptul că dragostea lui Dumnezeu se manifestă faţă de fiecare copil al familiei Lui. De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu ne spune foarte clar că orice creştin, oricât de imatur ar fi, poate cunoaşte acest privilegiu în lăuntrul său şi se poate bucura de el în mod personal, în comuniunea sa, în închinarea sa şi în umblarea sa.

Cealaltă viaţă, carnea, întotdeauna detestată de Dumnezeu, este acum, mai mult decât orice, detestată şi de cel credincios, prin puterea lui Hristos şi a Duhului Sfânt dăruit lui. De aceea, creştinul trebuie să renege şi să lepede acea viaţă căzută, umblând prin credinţă, în noua sa natură, după modelul desăvârşit al lui Hristos, numit în Ioan 5.24 „viaţa eternă“. Aceasta este viaţa lui Hristos şi acum, prin har, şi „viaţa noastr㓠(Coloseni 3.4).

W. Kelly

Sâmbătă                16                       Mai

El a strălucit în inimile noastre, pentru a da lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. Dar avem comoara aceasta în vase de lut, pentru ca măreţia puterii să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi.

               2 Corinteni 4.6,7

Noi suntem chemaţi să reflectăm gloria Domnului, însă nu vom putea niciodată reflecta gloria Lui morală, nici chiar într-un fel sărăcăcios, dacă nu o privim cu faţa descoperită. Reflectăm gloria Lui doar atunci când umblăm cum a umblat El, iar credinciosul ai cărui ochi sunt fixaţi ferm şi constant asupra lui Hristos va umbla cel mai aproape de felul în care a umblat Hristos. Dacă privesc la gloria Domnului, în mod sigur o voi reflecta în felul meu de a mă comporta.

Lumina evangheliei gloriei lui Hristos este comoara pe care Dumnezeu a făcut-o să strălucească în inimile noastre. Hristos este într-adevăr în noi, iar vasele de lut sunt trupurile noastre. Trebuie să observăm că lumina dinăuntru poate străluci în afară numai dacă vasele de lut sunt „sparte“, ca în împrejurarea cu Ghedeon (Judecători 7.19‑21). Care este modul în care aceste vase sunt „sparte“? Dumnezeu foloseşte împrejurările – încercări, dificultăţi, persecuţii – ca mijloace ale Sale pentru a sparge „vasele de lut“, adică pentru a reprima şi anihila doar ceea ce este carnal sau firesc. Carnea, care din punct de vedere juridic este înlăturată în ochii lui Dumnezeu, este iremediabilă şi nu se poate schimba. De aceea trebuie să veghem întotdeauna cu privire la ea.

Cineva ar putea întreba: unde se află puterea pentru o asemenea umblare? O putem obţine numai atunci când privim la Hristos în glorie. În timp ce privim acea glorie, Duhul Domnului ne va transforma, din punct de vedere moral, după chipul Celui la care privim, iar aceasta va face ca Hristos să strălucească în ceea ce suntem şi facem.

E. Dennett

Duminică               17                       Mai

Ape multe nu pot stinge dragostea, nici şuvoaiele n-o îneacă. Chiar dacă cineva ar da toată averea casei lui pentru dragoste, ar fi profund dispreţuit.

               Cântarea Cântărilor 8.7

Cât de minunat este acest adevăr şi cât de bine se potriveşte el dragostei lui Dumnezeu în Hristos Isus, Domnul nostru! Cât de perfect s-au probat acestea în binecuvântatul Domn al gloriei, prin faptul că S-a oferit pe Sine Însuşi pe calvar pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru binecuvântarea infinită a multor suflete preţioase!

Toţi apreciem dragostea care ni se arată, fie că lăsăm, fie că nu lăsăm să se vadă acest lucru! Dumnezeu Şi-a arătat marea Lui dragoste faţă de omenire în cel mai minunat fel, însă cei mai mulţi nu doar că eşuează în a o aprecia, ci, în mod ciudat, chiar când aceasta le este prezentată, ei o resping.

Cum Şi-a arătat Dumnezeu dragostea faţă de noi? „Dumnezeu Îşi arată propria Lui dragoste faţă de noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi“ (Romani 5.8). Această dragoste a fost încercată, probată, şi dovedită a fi uimitoare. Domnul Isus a fost luat de oameni răi, supus la abuzuri crude, batjocorit, dispreţuit, scuipat, expus „valurilor nelegiuirii“, dar dragostea Lui nu s-a stins, căci El a putut spune din adâncul inimii: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac“. Iar când a trebuit să îndure suferinţe mult mai mari decât acestea, părăsit de Dumnezeu pentru că purta păcatele noastre, nici atunci dragostea Lui nu s-a stins sub apele cele multe ale judecăţii. Într-adevăr, ceea ce L-a făcut pe El să ia asupra Sa toate acestea a fost dragostea, şi aceasta pentru ca Dumnezeu să poată fi glorificat, iar păcătoşii, salvaţi din păcatele lor.

Poate o astfel de dragoste să fie cumpărată cu vreun preţ? Niciodată! Această dragoste curge în mod liber din inima Domnului către toată omenirea. Dacă cineva şi-ar da toată averea să cumpere această dragoste, Domnul ar dispreţui cu totul chiar şi gândul de a primi un astfel de preţ pentru dragostea Sa. Acest lucru ar fi similar cu unul care oferă doi cenţi pentru a plăti un serviciu de miliarde de dolari – serviciu de care a avut parte doar din dragostea pură şi din bunătatea celui care i l-a făcut! Să nu-L tratăm niciodată pe Domnul gloriei în acest fel!

L. M. Grant

Luni                        18                       Mai

Era o cetate mică şi puţini oameni în ea; şi a venit un împărat mare împotriva ei şi a împresurat-o şi a ridicat întărituri mari împotriva ei. Şi se afla în ea un om sărac şi înţelept care a scăpat cetatea prin înţelepciunea lui, dar nimeni nu şi-a adus aminte de omul acela sărac. Atunci am zis: „Înţelepciunea este mai bună decât tăria“; dar înţelepciunea omului sărac este dispreţuită şi cuvintele lui nu sunt ascultate.

               Eclesiastul 9.14‑16

Această mică istorisire ne învaţă două lecţii importante despre înţelepciune. Prima, că înţelepciunea este mai bună decât tăria. În această bătălie, un biet om sărac a înfrânt un împărat puternic. În faţa unei înfrângeri ce părea sigură, înţelepciunea a câştigat lupta.

Adesea noi alegem calea tăriei mai degrabă decât calea înţelepciunii. În tărie şi în putere există un simţământ al prestigiului spre care inimile noastre sunt atrase cu uşurinţă. Noi apreciem cuvintele şi caracterele puternice, chiar şi pe tărâm spiritual. Însă nu aceasta este calea lui Dumnezeu. El spune: „dobândeşte înţelepciunea“ şi „cu mult mai bine este să dobândeşti înţelepciunea decât aur fin“ (vedeţi Proverbe 4.7 şi 16.16). Dacă astfel preţuieşte Dumnezeu înţelepciunea, trebuie să învăţăm să o căutăm şi noi.

A doua lecţie care se desprinde de aici este că nimeni nu şi-a mai adus aminte de acel om sărac. Deşi înţelepciunea este mai bună decât tăria, nu vom deveni mai cu faimă atunci când o vom aplica în vieţile noastre. Lumea este atrasă de măreţia care izbeşte ochiul: renume, avere, putere, agresivitate, aroganţă. Înţelepciunea este prea tăcută ca să impresioneze. Dacă vrem însă ca Domnul s㠄elibereze cetatea“ în care El ne-a aşezat, singura cale de progres spiritual rămâne înţelepciunea. Să căutăm înţelepciunea învăţând cu smerenie temerea de Domnul. „Temerea de Domnul este îndrumarea înţelepciunii şi înaintea onoarei merge smerenia“ (Proverbe 15.33). Domnul are întotdeauna o opinie despre orice situaţie, adică un principiu sau o îndrumare, pe care ni le oferă în Cuvântul Său pentru a ne călăuzi în mod corect. Chiar dacă lumea uită înţelepciunea, Dumnezeu dă o veşnică aprobare celor care o deţin.

S. J. Campbell

Marţi                      19                       Mai

Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu şi…vom fi asemenea Lui… Oricine are speranţa aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat.

               1 Ioan 3.2,3

De pe acum suntem copii ai lui Dumnezeu, însă nu suntem încă ceea „ce vom fi“. Nu aşteptăm să devenim copii ai lui Dumnezeu; ceea ce aşteptăm este gloria. Acea glorie este chiar gloria Lui şi aşteptarea să intrăm în ea face ca venirea lui Hristos pentru noi să fie unicul obiectiv al inimilor noastre. Deşi moartea este un câştig pentru noi, nu aceasta este speranţa noastră (2 Corinteni 5.4), ci mai degrabă venirea lui Hristos.

Oricât de binecuvântată ar fi moartea pentru cel credincios, ea nu este speranţa lui. Nădejdea noastră este c㠄vom fi asemenea Lui“, când El Se va arăta. Nu toţi vom muri, însă cu toţii vom fi făcuţi asemenea chipului Fiului Său, nu aşa cum El a fost în mormânt, ci aşa cum este El acum, înviat. Cunoscând cum este Hristos acum, mă voi gândi: «Dacă voi fi la fel ca El în curând, trebuie să fiu ca El şi acum»! Înţelegând că El S-a sfinţit (Ioan 17.19), ca Unul la care să putem privi ca Model şi Căruia să Îi putem semăna în trăire, vom putea experimenta în mod real puterea practică a venirii Domnului.

În Coloseni putem vedea dorinţa apostolului ca noi să fim prezentaţi desăvârşiţi în Hristos Isus, aceasta însemnând să realizăm, prin credinţă, poziţia noastră în El. El ne este prezentat ca fiind „chipul lui Dumnezeu cel nevăzut“, iar după prezentarea gloriilor lui Hristos, apostolul spune că lucrează să aducă pe oricine în starea de om perfect, potrivit cu gloria lui Hristos (Coloseni 1.15‑19,27‑29).

Această bucurie de a fi ca Hristos este ceea ce poate aduce binecuvântare; ţinerea legii sau a poruncilor nu va face acest lucru. Dragostea faţă de Hristos ne va curăţi şi ne va face să-I semănăm Lui încă de pe acum.

J. N. Darby

Miercuri                  20                       Mai

Faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron şi a zis: „Mergeţi, jertfiţi Dumnezeului vostru în ţară“.

               Exod 8.25

Când Dumnezeu Şi-a propus să scoată poporul din Egipt, Faraon a vrut să facă un compromis – desigur, un compromis prin care să ţină poporul în continuare în robie. El i-a făcut lui Moise trei oferte distincte, fiecare din ele cu scopul de a împiedica mântuirea poporului aşa cum o rânduise Dumnezeu, o mântuire completă.

Primul compromis a fost: „Închinaţi-vă în ţară“. Lumea ne pune astfel de întrebări: „De ce este nevoie să te separi? Ai dreptul la propriile tale opinii! De ce să fii atât de extremist? De ce ai nevoie de trei zile de călătorie în pustie? De ce să te separi de lucrurile în care ai fost crescut, de propriul tău popor? Eşti tu mai bun?“ Ei nu cunosc ce semnifică cele trei zile de mers în pustie şi nici faptul că moartea şi învierea lui Hristos ne aşază afară din lume în aceeaşi măsură în care El este afară din ea. Ce contrast! Pe de o parte Egiptul, cu lux, cu civilizaţie, cu satisfacţie, cu idolatrie, iar pe de altă parte, pustia! Însă doar în pustie putem să ne închinăm lui Dumnezeu.

Faraon a încercat apoi o altă stratagemă. „El le-a spus: Mergeţi, slujiţi Domnului Dumnezeului vostru! Cine şi care vor merge? Şi Moise a zis: Vom merge cu tinerii noştri şi cu bătrânii noştri, cu fiii noştri şi cu fiicele noastre; cu turmele noastre şi cu cirezile noastre vom merge, pentru că avem o sărbătoare pentru Domnul. Şi el le-a zis: Aşa să fie Domnul cu voi, cum vă voi lăsa eu să plecaţi, pe voi şi pe pruncii voştri! Vedeţi că răul este înaintea voastră! Nu aşa; mergeţi deci voi, bărbaţii, şi slujiţi Domnului, pentru că aceasta doriţi“ (Exod 10.8‑11). Dacă pruncii lor rămâneau acolo, Faraon avea garanţia că ei nu vor pleca prea departe. Şi astăzi este la fel. Cât de mulţi sunt atraşi înapoi spre lumea din care nu şi-au scos copiii!

F. W. Grant

Joi                          21                       Mai

Faraon l-a chemat pe Moise şi i-a zis: Mergeţi, slujiţi Domnului; numai turmele şi cirezile voastre să rămână.

               Exod 10.24

O ultimă speranţă i-a mai rămas lui Faraon.

„Lăsaţi-vă averile“, a spus el. Cât de mulţi au făcut acest lucru! Ei înşişi sunt mântuiţi, însă afacerile şi preocupările lor nu sunt încă sfinţite, ci sunt lumeşti. Ei argumentează: «Ce au aceste lucruri de-a face cu mântuirea sufletului?». Dar Dumnezeu spune: „Nu, ci scoateţi totul afară din Egipt: pe voi înşivă, familiile voastre, posesiunile voastre, toate sunt ale Mele!“. Şi de fapt, ale Lui trebuie să fie dacă vrem să le păstrăm, pentru că altfel le vom folosi pentru noi.

Până nu suntem complet eliberaţi în aceste trei privinţe (până nu scoatem din Egipt totul: pe noi înşivă, familiile noastre, posesiunile noastre), nu putem umbla nici fericiţi cu Dumnezeu, nici în siguranţă. Desigur, nu vorbesc despre intrarea în cer; cineva poate avea siguranţă în privinţa aceasta. Însă orice lucru pe care îl ai şi nu este al lui Hristos înseamnă că este încă al lumii, iar el te va trage înapoi în lume. Poţi tu să mergi la afacerile tale închizând uşa în faţa lui Hristos, fără ca El să resimtă aceasta? sau fără ca tu resimţi aceasta? Poţi să-I spui: «Doamne, duminica este a Ta, dar lunea este a mea!»? Sau: «Doamne, această a zecea parte este a Ta, dar aceste nouă părţi sunt ale mele!»? Poţi acţiona în acest fel şi să te simţi perfect satisfăcut? Poţi cumva să crezi că totul este în ordine între tine şi El?

Cine este acela care, cu o inimă care bate pentru Hristos, privind în jur la toate lucrurile ruşinoase care sunt practicate în Numele Lui, nu se întreabă: «Nu izvorăşte tot răul acesta din falimentul celor ai Săi, al acelora care odinioară Îl iubeau?» Cât de mult am contribuit, şi încă poate contribuim, la starea rea pe care o vedem în jurul nostru! Nu cumva Îl rugăm pe Domnul să ne cerceteze inimile, iar apoi ne sustragem de la a-L lăsa s-o facă? Dacă cercetarea n-ar detecta nimic, de ce ne-am feri de ea­­? Iar dacă scoate la lumină anumite stări rele pe care nu le cunoşteam, atunci este bine să ştim că judecarea reală a răului este întotdeauna cea mai mare binecuvântare pentru sufletele noastre.

F. W. Grant

Vineri                     22                       Mai

Ştim însă că orice zice legea vorbeşte celor de sub lege, pentru ca orice gură să fie închisă şi toată lumea să fie sub judecată înaintea lui Dumnezeu. De aceea, din faptele legii, nicio făptură nu va fi îndreptăţită înaintea Lui, pentru că prin lege vine cunoştinţa păcatului. Dar acum, fără lege, s-a arătat o dreptate a lui Dumnezeu … prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei care cred: pentru că nu este deosebire, pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu, fiind îndreptăţiţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus, pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispăşire.

               Romani 3.19‑24

Legea a fost dată doar lui Israel şi, din acest motiv, ei erau „sub lege“. Însă legea este şi pentru beneficiul naţiunilor, pentru că scopul ei a fost să închidă orice gură care s-ar îndreptăţi pe ea însăşi şi să-i dovedească pe toţi ca fiind vinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Îndrăznim noi să credem că putem să ne eschivăm de vina noastră încercând să ţinem legea acum? Aceasta ar fi ca şi cum un criminal condamnat ar cere judecătorului să-l elibereze, promiţându-i că nu va mai încălca legea de acum încolo. Nu se poate aşa ceva! „Din faptele legii, nicio făptură nu va fi îndreptăţită înaintea Lui“. Legea a fost dată pentru a oferi cunoştinţa păcatului, nu pentru a îndreptăţi.

În loc să încercăm să ne stabilim propria noastră dreptate prin ţinerea legii, suntem îndemnaţi să ne punem încrederea în dreptatea lui Dumnezeu, care este separată de lege. Dreptatea lui Dumnezeu a furnizat o eliberare minunată din robia păcatului şi a legii, dându-L pe Preaiubitul Său Fiu să sufere pe Calvar pentru a ne răscumpăra de sub blestemul legii.

De aceea, „pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu“, există doar un singur mijloc de eliberare de sub păcatele pe care le-am comis împotriva legii: „răscumpărarea care este în Hristos Isus“.

Legea este sfântă, dreaptă şi bună; însă, tocmai din acest motiv, ea nu poate decât să condamne vina multelor noastre păcate, pentru că, prin natura noastră, nu suntem sfinţi, nu suntem drepţi şi nu suntem nici buni. Însă Hristos este toate acestea pentru noi, aşa că avem nevoie ca, în umilinţă, să ne încredem în El.

L. M. Grant

Sâmbătă                23                       Mai

Şi, după acestea, a ieşit şi a văzut pe un vameş cu numele Levi şezând la vamă şi i-a spus: „Urmează-Mă!“ Şi, lăsând toate, ridicându-se, L-a urmat. Şi Levi I-a făcut un ospăţ mare în casa lui.

               Luca 5.27‑29

Domnul a spus în mod simplu: „Urmează-Mă“, însă Levi a simţit puterea acestor cuvinte. Ce era aşa de deosebit în cuvintele „Urmează-Mă“? Nimic; şi totuşi, în ciuda reacţiei normale a unui om într-o astfel de împrejurare, el s-a ridicat şi L-a urmat pe Isus. Ce putere l-a separat pe Levi de orice lucru pe care îl avea în lume? Puterea glasului Domnului, care sfărâmă cedrii (Psalmul 29.5).

Ai experimentat un astfel de moment? Niciodată nu am fi fost la picioarele lui Isus, dacă Domnul nu ne-ar fi atras. Levi s-a ridicat la cererea Domnului, apoi a oferit o sărbătoare în cinstea Lui; şi, cu o inteligenţă binecuvântată şi plăcută, pe cine mai invită el la acest ospăţ? Chiar pe aceia pe care Domnul venise să-i caute şi să-i mântuiască. Din momentul în care intră în compania Domnului, Levi pricepe care erau cei pe care Domnul îi căuta. Cum poţi oferi un ospăţ plăcut Domnului? Doar cunoscându-L pe El Însuşi.

Acest fiu risipitor a oferit un ospăţ pentru Domnul, iar Domnul a participat cu plăcere. Curând, El S-a transformat din musafir în gazdă, aşa cum avea să o mai facă şi în prezenţa celor doi ucenici care mergeau la Emaus. Domnul a făcut din ospăţul lui Levi propriul Său ospăţ. El le-a răspuns fariseilor: „N-am venit să chem la pocăinţă pe drepţi, ci pe păcătoşi“. «Eu am oferit ospăţul, nu Levi». Levi dăduse ospăţul, dar în comuniune profundă de inimă cu gândul Stăpânului.

Ai întins vreodată în casa ta o masă despre care Domnul să poată spune că El a oferit-o, şi nu tu? Cât de binecuvântat este să ai o astfel de comuniune intimă cu El!

J. G. Bellet

Duminică               24                       Mai

Voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală.

               1 Petru 2.5

În prima Epistolă a lui Petru vedem că, deşi forma casei lui Dumnezeu s-a schimbat, scopul lui Dumnezeu şi responsabilitatea omului în legătură cu ea rămân aceleaşi. Acum casa lui Dumnezeu nu mai este o casă din pietre moarte, ci o casă spirituală din pietre vii.

În primul capitol al epistolei învăţăm că cei care formează această casă sunt obiecte ale binecuvântării suverane a lui Dumnezeu. „Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după marea Sa îndurare, ne-a născut din nou pentru o speranţă vie, prin învierea lui Isus Hristos dintre morţi, pentru o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se veştejeşte, păstrată în ceruri pentru voi“ (vers. 3 şi 4).

Trecând la capitolul 2, găsim prezentarea privilegiilor şi a responsabilităţilor noastre în legătură cu casa. Pe de o parte suntem zidiţi împreun㠄ca să aducem jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos“ (vers. 5), iar pe de altă parte suntem chemaţi „ca să vestim virtuţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunat㓠(vers. 9). Ne apropiem de Dumnezeu ca să-I aducem laudă şi rugăciune; ne apropiem de oameni ca martori ai virtuţilor lui Dumnezeu.

Ne-am putem întreba: când şi-a început existenţa casa lui Dumnezeu, în forma ei prezentă? Scriptura răspunde foarte clar: nu şi-ar fi putut-o începe până nu ar fi fost împlinită lucrarea de răscumpărare. Pentru ca Dumnezeu să poată veni în mijlocul unui popor care să-I cânte laudă, mai întâi a trebuit ca Hristos să meargă în întunericul şi părăsirea de la cruce. Acolo auzim acel strigăt, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“. Şi doar Cel care a exprimat strigătul a fost Acela care a putut da şi răspunsul: „Tu eşti Cel Sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel“ (Psalmul 22.1,3).

H. Smith

Luni                        25                       Mai

Daniel a hotărât în inima lui să nu se întineze cu mâncărurile alese ale împăratului şi cu vinul pe care-l bea el şi a cerut voie de la căpetenia famenilor să nu se întineze.

               Daniel 1.8

Nimic nu poate depăşi ruina din zilele lui Daniel. Poporul lui Dumnezeu era în robie. Casa Lui era distrusă, iar vasele sfinte din ea împodobeau templele idolilor din Babilon. Daniel şi prietenii săi erau captivi în palatul împăratului Nebucadneţar, un monarh idolatru căruia nu-i păsa de Dumnezeu şi de poporul Său. Împăratul şi-a selectat un anumit număr dintre captivii de sămânţă împărătească şi de neam ales. Ei trebuia să fie instruiţi trei ani în şcolile din Babilon, urmând ca în timpul şcolarizării lor să trăiască în preajma idolatriei, fiind, în consecinţă, supuşi la ispite nenumărate. Nu există nicio persoană care să fie scutită de ispite, dar, fără îndoială, Daniel şi tovărăşii lui erau supuşi la ispita de a-şi pierde credinţa şi nazireatul.

Trebuie să începem şi noi de unde a început Daniel. El „a hotărât în inima lui“. Este un lucru bun să fii un om hotărât. Nu poţi fi folosit în vreo slujbă şi nu vei putea fi folosit vreodată, până când nu vei fi un om hotărât. Barnaba, când i-a vizitat pe recent-convertiţii din Antiohia, „îi îndemna pe toţi, cu hotărâre de inimă, să rămână cu Domnul“ (Fapte 11.23). Fiţi bărbaţi şi femei hotărâte! „Daniel a hotărât în inima lui să nu se întineze cu mâncărurile alese ale împăratului şi cu vinul pe care-l bea el“. Altfel spus, el a fost un om separat. El a fost un om dedicat şi, de asemenea, un om ascultător.

W. T. P. Wolston

Marţi                      26                       Mai

El era dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerilor şi obişnuit cu suferinţa … Totuşi, Domnului I-a plăcut să-L zdrobească; L-a supus suferinţei.

               Isaia 53.3,10

Este necesar să facem distincţie între suferinţele pe care Hristos le-a îndurat din partea oamenilor şi suferinţele pe care El le-a îndurat din partea lui Dumnezeu: din partea lui Dumnezeu a suferit pentru păcat; din partea omului a suferit pentru dreptate. Oamenii L-au urât deoarece a mărturisit că lucrările lor erau rele. Dragostea L-a condus să le slujească oamenilor şi să mărturisească despre starea lor rea, însă, la dragostea Lui, ei au răspuns cu ură. Acest lucru I-a produs multă întristare.

Inima Lui plină de dragoste a trebuit să sufere mult din cauza necredinţei şi a lepădării oamenilor. El a plâns şi a suspinat în Duhul Său văzând puterea morţii asupra oamenilor şi neputinţa lor de a se elibera pe ei înşişi. Păcatul a fost o continuă sursă de întristare pentru inima Domnului. Şi durerile omenirii au fost în inima Sa. El „a luat neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre“ (Matei 8.17) şi, „în toată strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat“ (Isaia 63.9). Nu a fost insensibil la insultele oamenilor, la jignirile lor, la încercarea lor de a-L prinde cu vorba, la brutalitatea şi la batjocoririle lor. Deşi El a fost răbdător în mod divin, nicio perfecţiune divină nu L-a scutit de această durere.

Dar El a suferit şi sub mâna lui Dumnezeu pe cruce, unde Dumnezeu „L-a supus suferinţei“. Nu a existat niciun singur sentiment omenesc al Lui care să nu fi fost tulburat şi care să nu fi fost călcat în picioare de oameni – şi trebuie ţinut cont că în El se aflau cele mai delicate sentimente pe care le poate avea un suflet omenesc perfect – dar aceste suferinţe n-au însemnat nimic în comparaţie cu mânia divină! Sub aceasta, El a suferit pentru noi; Cel drept, pentru cei nedrepţi, pentru păcatul nostru.

El a dat totul pentru noi pe cruce, dar, după aceea, a primit glorie într-un fel nou din mâna Tatălui Său – glorie pe care întotdeauna a avut-o, dar în care a intrat acum ca Om!

J. N. Darby

Miercuri                  27                       Mai

Ca nişte prunci nou-născuţi, doriţi mult laptele spiritual curat al Cuvântului, ca prin el să creşteţi spre mântuire.

               1 Petru 2.2,3

Lucruri care însoţesc mântuirea: hrănirea cu Cuvântul lui Dumnezeu

Iubirea Cuvântului lui Dumnezeu şi hrănirea cu acesta este un lucru care, alături de rugăciune, însoţeşte mântuirea. Rugăciunea şi meditarea asupra Cuvântului nu trebuie să fie separate – rugăciunea fără studierea Cuvântului poate duce la fanatism; citirea Cuvântului fără rugăciune poate duce la un intelectualism rece şi la raţionalism.

Instinctiv, un nou-născut va dori să se hrănească cu lapte. Acesta este un semn de sănătate şi un lucru care urmează naşterii naturale. Aşa este şi pe plan spiritual. Este un singur fel de hrană care se potriveşte naturii celei noi, iar aceasta este Hristosul pe care ni-L prezintă Scriptura – El este laptele curat al Cuvântului. Orice nou-născut din familia lui Dumnezeu doreşte acest lapte – este un lucru care în mod sigur însoţeşte viaţa spirituală şi mântuirea. Viaţa divină din orice copil al lui Dumnezeu doreşte să se hrănească pentru a putea creşte şi pentru a se putea dezvolta spre maturitate în Hristos.

După cum viaţa naturală ne-o hrănim cu hrana pământească în mod regulat, tot aşa trebuie să ne hrănim şi viaţa cea nouă cu hrana cerească din Scripturi. Natura cea nouă este înfometată după Scripturi şi doreşte mult să mediteze la ceea ce găseşte acolo spus despre Hristos. Dacă cineva este mântuit cu adevărat, el va dori să facă cunoscut acest lucru – acesta este unul din lucrurile care însoţesc mântuirea.

Se vede această foame în viaţa ta? Iubeşti tu Cuvântul lui Dumnezeu şi simţi tu zilnic nevoie de această hrană? Dacă nu, atunci ceva nu este în regulă. Poate ai un apetit corupt de hrănirea cu lucrurile lumii, şi nu cu Hristos. Nu ştii că un apetit bun, obişnuit cu hrana sănătoasă, poate fi totuşi pierdut dacă este răsfăţat cu dulciuri sau cu alte lucruri care au o mică valoare nutritivă? Acest lucru este valabil şi pe teren spiritual.

R. K. Campbell

Joi                          28                       Mai

Îmi ridic ochii spre munţi; de unde îmi va veni ajutorul? Ajutorul meu vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul.

               Psalmul 121.1,2

În acest minunat psalm ne sunt prezentate experienţele unui credincios care, în mijlocul încercărilor, îşi găseşte în Domnul ajutorul şi resursele care nu se epuizează niciodată. Primul verset ridică o întrebare: „De unde îmi va veni ajutorul?“.

Omul temător de Dumnezeu se găseşte faţă în faţă cu încercările şi cu dificultăţile, însă realizează că în el însuşi nu găseşte putere să le rezolve. El are nevoie de ajutor. Cea mai mare sursă de slăbiciune în prezenţa încercărilor este adesea încrederea în noi înşine, care ne face să credem că putem rezolva problemele prin propria noastră putere sau înţelepciune. Poate trebuie să învăţăm, ca şi Petru, din experienţe amare, că, în prezenţa încercărilor şi a ispitirilor, nu avem putere în noi înşine; la fiecare pas avem nevoie de ajutor. Întrebarea se ridică spontan în sufletul psalmistului: „De unde îmi va veni ajutorul?“.

Muntele este neclintit, simbolizându-i pe aceia care, în aparenţă, sunt stabili în putere în această lume şi invulnerabili în faţa oricărui duşman. Dar ne putem încrede în vreo făptură? Profetul Ieremia ne spune: „Cu adevărat, dezamăgirea vine [sau, degeaba se caută salvare] de la dealuri şi de la mulţimea munţilor. Cu adevărat, în Domnul Dumnezeul nostru este salvarea lui Israel“ (Ieremia 3.23). Realizând că are nevoie de ajutor şi că ajutorul omului este zadarnic, omul evlavios (psalmistul) se întoarce dinspre făptură spre Creator şi, într-un mod foarte binecuvântat, el spune: „Ajutorul meu vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul“.

El nu se bazează pe o cunoaştere generală a adevărului că există un ajutor în Iahve, ci, cu credinţă simplă şi personală, el spune: „Ajutorul [meu] îmi vine de la Domnul“.

H. Smith

Vineri                     29                       Mai

Paştele nostru, Hristos, a fost jertfit; de aceea să ţinem sărbătoarea…cu azimele curăţiei şi ale adevărului.

               1 Corinteni 5.7,8

Paştele stă la baza oricărei bucurii pe care o putem avea aici sau în veşnicie. Moartea lui Hristos, suferinţele şi întristările Lui – toate acele lucruri prin care El a trecut atunci când valurile şi talazurile judecăţii drepte a lui Dumnezeu au trecut peste sufletul Lui – trebuie să fie un subiect asupra căruia să ne ne gândim într-un mod repetat. Asupra acestor taine profunde trebuie să fie concentrate inimile noastre atunci când venim la masa Domnului ca să ţinem sărbătoarea prin care vestim moartea Domnului până va veni El.

Pentru orice cititor atent şi spiritual va fi clar că simţămintele potrivite pentru un astfel de moment sfânt şi solemn nu sunt simţăminte de jubilare. Cu siguranţă că putem să ne bucurăm că suferinţele şi întristările binecuvântatului nostru Domn au trecut pentru totdeauna, dar ceea ce vestim la Cină nu este în primul rând faptul că El a trecut de acel moment, ci că a trecut prin acel moment, iar aceasta a făcut-o pentru noi. „Vestim moartea Domnului“ şi cunoaştem binecuvântările care decurg pentru noi din această moarte preţioasă, însă, când ne strângem să medităm asupra ei, bucuria noastră este marcată de acele exerciţii profunde ale sufletului pe care Duhul Sfânt le produce în inimile noastre, atunci când ne prezintă întristările, suferinţele, crucea şi patimile binecuvântatului nostru Mântuitor. Cuvintele Domnului nostru sunt: „să faceţi aceasta în amintirea Mea“; deci de aceasta ne amintim la Cină: de Hristos suferind şi murind pentru noi; şi aceasta este ceea ce vestim la Cină: moartea Lui. Iar cu aceste realităţi solemne înaintea sufletelor noastre, în puterea Duhului Sfânt, va exista, şi trebuie să existe, închinare sfântă şi sobră.

C. H. Mackintosh

Sâmbătă                30                       Mai

Aruncă-ţi pâinea pe ape, pentru că, după multe zile, o vei găsi. Împarte la şapte şi chiar la opt, pentru că nu ştii ce rău va veni peste pământ. Dacă norii sunt plini de ploaie, se golesc pe pământ; şi dacă un copac cade spre sud sau spre nord, în locul unde cade copacul, acolo va rămâne.

               Eclesiastul 11.1‑3

Dacă aruncăm pâinea pe ape, în mod literal, ne putem aştepta să o găsim din nou? Cu siguranţă că nu! Ne poate părea un lucru nefolositor să oferim pâinea vieţii, evanghelia harului lui Dumnezeu, acestei lumi care este ca o mare tulburată. Însă acest lucru nu este nici pe departe aşa. Dumnezeu ne spune: „fiţi tari, neclintiţi, prisosind întotdeauna în lucrarea Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul“ (1 Corinteni 15.58). Dacă vom oferi cu credincioşie evanghelia către suflete, chiar dacă nu vom vedea toate rezultatele aici, jos, totuşi vor fi rezultate, deşi acele „multe zile“ pot dura până la scaunul de judecată al lui Hristos.

De aceea, „împarte la şapte şi chiar la opt“. Şapte semnifică plinătatea, iar opt semnifică supraabundenţa. Aceasta ne învaţă s㠄prisosim întotdeauna în lucrarea Domnului“, să o facem nu doar din sentimentul datoriei, ci din bunăvoinţa dragostei. O astfel de dragoste reiese din cuvintele: „Dacă norii sunt plini de ploaie, se golesc pe pământ“. Dacă inimile sunt pline de Hristos, putem să lăsăm binecuvântarea să curgă în mod liber către alţii.

De ce să spunem: „dacă un copac cade spre sud sau spre nord, în locul unde cade copacul, acolo va rămâne“? Nu ar trebui acest lucru să ne înflăcăreze şi mai mult inimile să căutăm binecuvântarea sufletelor? Toţi oamenii vor fi doborâţi prin lovitura morţii; iar ei au nevoie de evanghelie înainte de acest moment solemn. Ei vor cădea într-o direcţie sau alta, iar moartea este finalul. Sfârşitul este fie cerul, fie iadul. Nu este de mirare că Pavel ne spune: „Cunoscând deci frica de Domnul [teroarea Domnului], îi înduplecăm pe oameni“ (2 Corinteni 5.11). Fie ca noi, care-L cunoaştem pe Domnul Isus ca Mântuitor, să fim plini de râvnă, căutând să-i înduplecăm pe oameni!

L. M. Grant

Duminică               31                       Mai

Pentru că la aceasta aţi fost chemaţi; pentru că şi Hristos a suferit pentru voi, lăsându-vă un model, ca să călcaţi pe urmele Lui: El, care „n-a făcut păcat, nici nu s-a găsit viclenie în gura Lui“.

               1 Petru 2.21,22

În acest pasaj, suferinţele lui Hristos sunt prezentate creştinilor ca un exemplu care trebuie urmat. În Ioan 13.36, Domnul i-a spus lui Petru: „Unde Mă duc Eu, tu nu Mă poţi urma acum“. El mergea la cruce ca să-Şi dea viaţa pentru păcatele poporului Său. Nici Petru şi nici altcineva nu putea să aibă vreo parte în suferinţele ispăşitoare ale Fiului lui Dumnezeu. În acestea, Domnul Isus a fost singur. Însă, în drumul Său până la cruce, Hristos a suferit din cauza dreptăţii, nu pentru păcat, iar în această suferinţă, din cauza dreptăţii, El ne este Model.

Fiecare dintre noi vedem efectele triste pe care le-a adus păcatul venit în lume prin neascultarea omului. Ca rezultat, există multă suferinţă în lume. Nedreptatea prosperă, iar creştinul se găseşte în mijlocul acestor condiţii. El a primit o natură nouă, căreia îi place să facă voia lui Dumnezeu şi căreia orice lucru din jurul său îi pare străin de acum.

Credinciosul a fost pus deoparte de Dumnezeu, spre ascultare (1 Petru 1.2). Aceasta înseamnă că el trebuie să asculte, aşa cum Hristos a ascultat. În măsura în care ne vom însuşi caracterul ceresc care a fost zugrăvit de Hristos într-un mod aşa de uimitor, vom avea parte de ură şi de împotrivire din partea lumii. Aşa cum L-au lepădat şi L-au urât pe Hristos, aşa vor face şi cu urmaşii Lui, iar felul în care Hristos a răspuns la acest tratament este un model de urmat pentru noi. El S-a supus cruzimilor manifestate de om, însă a făcut aceasta încredinţându-Se pe Sine lui Dumnezeu. El S-a sprijinit pe faptul că Dumnezeu, în care S-a încrezut, va judeca drept. Ce pace obţine sufletul care lasă totul în mâna lui Dumnezeu! El va aduce toate lucrurile ascunse la lumină şi va cântări toate potrivit cu balanţa Locului Preasfânt.

J. Redekop

Luni                          1                       Iunie

Daniel s-a dus acasă şi a făcut cunoscut lucrul acesta lui Hanania, lui Mişael şi lui Azaria, tovarăşii săi; ca ei să ceară îndurare de la Dumnezeul cerurilor cu privire la taina aceasta… „Ţie, Dumnezeul părinţilor mei, Îţi mulţumesc şi Îţi aduc laude, Ţie, care mi-ai dat înţelepciune şi putere şi mi-ai făcut cunoscut deja ce am cerut noi de la Tine“.

               Daniel 2.17,18,23

Împăratul ceruse cel mai nefiresc lucru. El îi chemase pe înţelepţi pentru ca aceştia să-i reamintească şi să-i interpreteze lui visul pe care-l uitase de mult timp. Toţi înţelepţii aveau să fie nimiciţi dacă nu-i spuneau acestea. Dacă nu puteau să rezolve această dificultate, îi aştepta sabia.

Însă găsim un lucru plăcut în atitudinea lui Daniel. El merge la împărat să ceară timp, iar la Dumnezeu să ceară lumină. Altfel spus, Daniel merge la fraţii săi, iar împreună ei au o strângere pentru rugăciune.

Care este rezultatul? „Atunci taina a fost descoperită lui Daniel într-o viziune de noapte. Şi Daniel L-a binecuvântat pe Dumnezeul cerurilor“ (Daniel 2.19). Şi care este pasul următor? A fugit Daniel să spună fraţilor lui? Nu! Există o ordine minunată în sufletul său.

După aceasta, Daniel are un moment de închinare. El Îl binecuvântează pe Dumnezeu şi vom descoperi că sufletul său se revarsă către Dumnezeu în cel mai minunat fel. O, cât de mult s-a bucurat sufletul său de ceea ce era Dumnezeu! Cât de bine Îl cunoştea el pe Dumnezeu şi ce experienţă minunată a gustat el în acele momente!

Tu „mi-ai făcut cunoscut deja ce am cerut noi de la Tine“. Remarcaţi cuvântul „noi“. El căutase părtăşia fraţilor săi în vederea rugăciunii şi în mulţumirile lui către Dumnezeu el îi include şi pe fraţii săi. El era conştient în sufletul său cu privire la binecuvântarea legăturii cu Dumnezeu.

Găsim schiţat aici, în cuvinte atât de simple, portretul unui om care s-a separat, care s-a devotat, ale cărui gânduri erau plăcute Domnului şi care avea pricepere în căile lui Dumnezeu. Prin urmare, el putea spune împăratului exact ceea ce avea să se întâmple.

W. T. P. Wolston

Marţi                        2                       Iunie

Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos.

               Romani 5.1

Este clar din Scriptură că singura temelie a păcii cu Dumnezeu stă în lucrarea lui Hristos. Temelia fiind astfel aşezată, Dumnezeu declară că oricine crede mărturia Lui cu privire la această pace crede, de fapt, că El, în har, S-a îngrijit în mod deplin de mântuirea păcătosului şi că acesta, îndreptăţit, dobândeşte pacea care a fost înfăptuită prin moartea lui Hristos.

Despre Hristos este spus c㠄a fost dat pentru greşelile noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastr㓠(Romani 4.25). Aceasta înseamnă că învierea lui Hristos este dovada că lucrarea Lui este completă; este mărturia că păcatele pentru care El a murit sunt înlăturate pentru totdeauna; este proba că orice cerinţă pe care Dumnezeu a avut-o a fost împlinită şi satisfăcut㠖 pentru că, dacă El a fost dat pentru greşelile noastre, iar apoi a părăsit mormântul, fiind înviat, s-a terminat cu greşelile sub care El a murit; învierea lui Hristos este expresia distinctă şi puternică despre faptul că Dumnezeu a fost satisfăcut cu ispăşirea lucrată pe cruce.

Este astfel foarte evident că singura bază a păcii cu Dumnezeu stă în moartea lui Hristos. Acest lucru este repetat mereu în Scriptură. Ni se spune c㠄am fost îndreptăţiţi prin sângele Lui“ (Romani 5.9); şi din nou citim: „făcând pace prin sângele crucii Lui“ (Coloseni 1.20). Deci Cel care face pace cu Dumnezeu este Hristos, iar El a făcut-o prin jertfa Sa – prin moartea care a satisfăcut orice cerinţă pe care Dumnezeu o avea cu privire la cei păcătoşi, care a împlinit orice lucru pe care Dumnezeu l-a cerut de la om, care L-a glorificat în orice atribut al caracterului Său, astfel încât Dumnezeu poate acum să-l roage fierbinte pe păcătos să se împace cu El (2 Corinteni 5.20).

Miercuri                    3                       Iunie

Adevăratul har al lui Dumnezeu este acesta, în care staţi.

               1 Petru 5.12

Nimic nu este mai dificil pentru inimile noastre decât să rămână în sentimentul harului şi să nu permită cuibărirea gândurilor noastre cu privire la noi, care niciodată nu se pot ridica la înălţimea gândurilor lui Dumnezeu cu privire la noi. Orice lucru despre care consider că aş avea cel mai mic drept să-l primesc nu poate fi purul şi gratuitul har al lui Dumnezeu.

Rămânerea statornică în sentimentul harului în prezenţa lui Dumnezeu – acesta este secretul întregii stări de sfinţenie, de pace şi de linişte a sufletului. Harul lui Dumnezeu este aşa de nelimitat, aşa de deplin, aşa de perfect, încât nu putem avea adevărata conştienţă a acestuia atunci când ne aflăm afară din prezenţa lui Dumnezeu. Dacă încercăm să cunoaştem harul în afara prezenţei Lui, nu vom face altceva decât să-l schimbăm în destrăbălare. Harul presupune că, prin Isus, tot păcatul care este în noi a fost pus deoparte.

În Romani 7 găsim descrierea unei persoane născute din nou care, din cauza unor raţionamente greşite, s-a lipsit de har: în loc să privească prin credinţă la Dumnezeu, aşa cum S-a revelat El pe Sine Însuşi în har, are atenţia îndreptată spre «EU». Harul se referă la ceea ce este Dumnezeu, nu la ceea ce suntem noi. Dacă am cel mai mic dubiu despre poziţia pe care o posed, voi spune: «Sunt nefericit din cauză că nu sunt ceea ce trebuie să fiu». Dar nu acesta este punctul în care trebuie să ajungem. Adevăratul rezultat al harului este să înţelegem că Isus este tot ceea ce avem nevoie. Dacă avem probleme din cauza conştienţei a ceea ce suntem în noi înşine, înseamnă că suntem în afara terenului curat al harului.

Este mai bine să gândim la ceea ce este Dumnezeu, decât să gândim la ceea ce suntem noi. Privirea îndreptată spre ceea ce suntem poate genera mândrie chiar şi din conştienţa faptului că în noi înşine nu suntem buni de nimic. Adevărata smerenie nu stă atât de mult în a gândi rău despre noi înşine, cât în a nu ne gândi deloc la noi înşine. Ceea ce am nevoie este să mă uit pe mine şi să privesc la Cel care S-a gândit la mine cu mult înainte ca eu să mă gândesc la El!

J. N. Darby

Joi                            4                       Iunie

Mijlocul să vă fie încins, şi luminile aprinse; şi voi fiţi asemenea oamenilor care-l aşteaptă pe stăpânul lor … ca, atunci când va veni şi va bate, să-i deschidă îndată. Ferice de robii aceia pe care, venind, stăpânul îi va găsi veghind … Şi voi deci fiţi gata, pentru că Fiul Omului vine în ceasul în care nu vă gândiţi.

               Luca 12.35‑37,40

Aceasta este atitudinea normală a creştinului. Este şi atitudinea ta? Noi trebuie să fim un popor care-L aşteaptă pe Domnul, care-L iubeşte şi a cărui comoară este în ceruri, unde Se află El. Cei ai Lui nu-L vor uita în timpul absenţei Sale. Chiar dacă sunt ocupaţi cu lucrările lor, ei îşi au mijlocul încins şi făcliile aprinse şi Îl aşteaptă pe Domnul. Ei nu aşteaptă vremuri şi nu îşi au privirile aţintite spre semne. Creştinul Îl aşteaptă pe Hristos!

Ştim că Domnul, înainte de plecarea Lui, ne-a lăsat promisiunea că va veni să ne ia la Sine Însuşi. Nu ştim când se va întâmpla acest lucru, însă El ne-a promis că va veni curând (Apocalipsa 22.20). De aceea, nu ne îndoim, ci aşteptăm liniştiţi promisiunea Lui, ştiind c㠄Domnul nu întârzie în ce priveşte promisiunea, cum socotesc unii că este o întârziere, ci este îndelung-răbdător, … nevrând ca vreunii să piară, ci ca toţi să vină la pocăinţ㓠(2 Petru 3.9). Aşa cum El aşteaptă cu răbdare, tot aşa trebuie să facem şi noi. Nu este mângâietor să ştii că, între timp, mulţi Îi aud glasul şi cred în Numele Lui, unindu-se şi ei cu noi în aşteptarea Sa?

Îl aştepţi tu pe Domnul Isus? Este aceasta atitudinea ta obişnuită? Aceasta este principala responsabilitate a „robilor“ Săi. Dacă tu crezi în El, nu fi nesincer faţă de El şi judecă-te pe tine însuţi, ca să vezi dacă este vreun lucru care te împiedică să-L aştepţi zi de zi.

W. Kelly

Te aşteptăm să vii, Doamne Isuse,

Mult Te dorim, Mântuitor iubit!

În casa Tatălui vom fi cu Tine

Şi vom slăvi Numele Tău cel sfânt.

Vineri                       5                       Iunie

El opreşte furtuna, schimbând-o în linişte, şi valurile se potolesc. Şi ei se bucură că s-au liniştit şi El îi conduce în portul pe care-l doreau. O, de L-ar lăuda pe Domnul pentru bunătatea Lui şi pentru lucrările Lui minunate faţă de fiii oamenilor!

               Psalmul 107.29‑31

Chiar dacă Dumnezeu va fi Cel care va trimite, în timpul necazului celui mare, cea mai violentă furtună a judecăţii pe care lumea a văzut-o vreodată, când durerile şi suferinţele vor fi de nedescris, tot Dumnezeu va fi Cel care va şi linişti furtuna. Când va fi acest moment? Acest moment va fi atunci când Domnul Isus Se va arăta din cer pe neaşteptate, ca să-Şi impună dreptul Său la tronul universului, iar Israel va cădea înaintea Lui într-o pocăinţă şi credinţă autentică. După cum a liniştit furioasa mare a Galileii, prin cuvintele: „Linişte! Taci!“ (Marcu 4.39), tot aşa va supune furia naţiunilor prin cuvântul puterii Sale măreţe. Ce schimbare se va face în întreaga lume!

Credincioşii se vor bucura, liniştiţi şi în odihnă, deoarece ei îşi vor fi găsit limanul dorit, locul siguranţei perfecte, unde valurile răului ne se vor mai ridica niciodată. Ce bine vor putea ei atunci să-I aducă mulţumiri lui Iahve pentru bunătatea Lui – pentru că acesta va fi singurul motiv care va mişca inima Lui atunci când va oferi aceste binecuvântări – şi, de asemenea, pentru lucrările Lui minunate faţă de fiii oamenilor! Ei vor înţelege că, pentru a atinge conştiinţa şi inima omenirii, a fost necesar ca mai întâi El să îngăduie teribila lucrare de suferinţă şi de durere. Doar după acest moment va putea El să-Şi împlinească lucrarea minunată a salvării poporului Său din mâna vrăjmaşilor, ca şi de necazurile pricinuite de propriile lor căi păcătoase. Atunci Israel va putea din nou să intoneze cântarea: „Domnul este foarte înălţat!“ (Exod 15.21).

L. M. Grant

Sâmbătă                  6                       Iunie

O preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos;… o preoţie împărătească,… ca să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.

               1 Petru 2.5,9

Doi slujitori preaiubiţi ai lui Hristos reuşesc, în cele mai dificile circumstanţe, să se achite de slujba de preoţie sfântă şi împărătească. În Fapte 16.19‑34 îi găsim pe Pavel şi pe Sila aruncaţi în închisoarea din Filipi, având spatele copleşit de lovituri şi picioarele în butuci. Ce făceau ei acolo? Murmurau şi se văitau? Nu! Ca preoţi sfinţi, ei ofereau jertfe de laudă. „La miezul nopţii, Pavel şi Sila, rugându-se, lăudau pe Dumnezeu prin cântări“ (Fapte 16.25). Ce preţios lucru este acesta! Ce sunt loviturile, sau butucii, sau nopţile triste, pentru preoţii sfinţi? Nimic mai mult decât un fundal întunecos care să scoată şi mai mult în relief harul viu care este în ei!

Biete fiinţe ce suntem! Pentru noi, măruntele iritări ale vieţii cotidiene sunt adesea mai mult decât suficiente pentru a ne face să ne pierdem cumpătul, în timp ce Pavel şi Sila se aflau în modul cel mai real în împrejurări cumplite ca pietre vii şi preoţi sfinţi.

În acelaşi timp, ei se aflau acolo şi ca preoţi împărăteşti. De unde putem deduce acest lucru? Desigur că nu din faptul că ofereau aur şi argint, pentru că nu deţineau astfel de valori. Dar ei aveau ceva mai bun de oferit, anume virtuţile Celui care îi chemase din întuneric la lumina Sa minunată. Cum îşi arată aceste virtuţi strălucirea? Prin acele mişcătoare cuvinte adresate temnicerului: „nu-ţi face niciun rău“. Glasurile preoţilor sfinţi au mers direct la tronul lui Dumnezeu şi şi-au făcut lucrarea acolo; iar glasurile preoţilor împărăteşti au mers direct la inima împietrită a temnicerului, unde de asemenea şi-au făcut lucrarea. Dumnezeu a fost glorificat şi temnicerul a fost salvat prin doi oameni drepţi care şi-au îndeplinit corect funcţiile de preoţie creştină.

C. H. Mackintosh

Duminică                 7                       Iunie

Vă jur, fiice ale Ierusalimului, pe gazelele sau căprioarele câmpului, nu stârniţi, nici nu treziţi dragostea, până nu va voi ea.

               Cântarea Cântărilor 2.7

„Nu stârniţi, nici nu treziţi dragostea, până nu va voi ea!“ este cel mai izbitor şi mai clar îndemn. Deuteronom 6.5 spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta“. Cine a făcut aceasta vreodată? Doar Domnul Isus! A făcut El aceasta pentru că I-a fost poruncit? Nu, ci El a făcut-o cu mult înainte ca această poruncă să fi fost dată. Din eternitate a fost în însăşi natura Lui să-L iubească pe Tatăl.

Natura noastră păcătoasă este de aşa fel, încât nu vrea să asculte de Dumnezeu. Ştim însă că dragostea este una dintre cele mai valoroase şi mai minunate energii pe care ni le putem imagina, dar trebuie să fim născuţi din nou pentru a ne putea bucura cu adevărat de ea. Acest lucru nu poate fi făcut cu forţa! Poţi să-ţi impui să iubeşti o persoană al cărei caracter este detestabil? Sau poţi să-ţi impui să-L iubeşti pe Dumnezeu? Nu! Însăşi prezenţa efortului dovedeşte că nu este dragoste adevărată.

Un om al clerului m-a întrebat odată dacă eu nu ţin anumite zile, pentru ca în ele să-mi „stârnesc“ dragostea faţă de Dumnezeu; versetul de mai sus le porunceşte însă fiicelor Ierusalimului să nu stârnească, nici să nu trezească dragostea, până nu va voi ea. De ce? Noul Testament răspunde în mod clar şi minunat: „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi“ (1 Ioan 4.19). Dragostea nu va fi stârnită în lăuntrul nostru prin eforturi proprii, ci prin faptul că suntem iubiţi în mod perfect de Dumnezeul oricărui har, El Însuşi fiind Izvorul oricărei iubiri reale. De aceea, cu cât apreciem mai simplu şi mai profund dragostea lui Dumnezeu, care a fost manifestată într-un fel atât de minunat în darul Preaiubitului Său Fiu şi în marea Lui jertfă prin care a îndepărtat păcatele noastre, cu atât mai mult inimile noastre vor fi stârnite să răspundă cu dragoste la dragostea Lui.

De asemenea, iubirea faţă de Dumnezeu va genera iubire şi faţă de alţii, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost manifestată faţă de toţi oamenii cu dorinţa ca orice suflet preţios din lume să poată primi dragostea şi, odată cu ea, cunoaşterea iertării şi a vieţii eterne. Într-adevăr, minunată dragoste!

L. M. Grant

Luni                          8                       Iunie

Şi voi Mă veţi chema şi veţi merge şi Mă veţi ruga, şi Eu vă voi asculta. Şi Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, pentru că Mă veţi căuta cu toată inima voastră.

               Ieremia 29.12,13

Ce promisiuni preţioase conţin aceste versete: „voi Mă veţi ruga şi Eu vă voi asculta“, „Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi“! Însă trebuie să remarcăm expresia: „pentru că Mă veţi căuta cu toată inima voastră“.

Buzele rostesc adesea foarte multe, în timp ce inima rămâne în neconcordanţă totală cu ce spun ele. Domnul spusese mai înainte despre Israel prin profetul Isaia: „Poporul acesta se apropie cu gura lor, … dar inima lor este departe de Mine“ (Isaia 29.13). Adevărata rugăciune trebuie să vină din inimă. Unul dintre motivele pentru care Domnul îngăduie să trecem prin dificultăţi este să învăţăm cum să ne rugăm din inimă. Găsim adesea în Cuvântul lui Dumnezeu că, atunci când oamenii au trecut prin încercări grele, au strigat către Domnul şi El i-a ascultat; acest strigăt către Domnul este adevărata rugăciune din inimă.

Dar trebuie să ne cercetăm inima înainte de a ne ruga. În Psalmul 66.18 citim: „Dacă aş fi păstrat nelegiuirea în inima mea, Domnul nu m-ar fi auzit“. A ne ruga din inimă şi a avea o inimă curată sunt două lucruri obligatorii, dacă vrem să primim răspuns la rugăciunile noastre. Aşa citim în Evrei 10.19,20: „Având deci, fraţilor, îndrăzneală să intrăm în locurile sfinte,… să ne apropiem cu inimă sinceră, … având inimile curăţite de o conştiinţă rea“.

Să ne rugăm cu perseverenţă! Să ne rugăm dintr-o inimă curată! Şi să ne rugăm cu un real simţământ al nevoii! Doar dacă facem aşa putem aştepta răspuns la rugăciunile noastre.

A. M. Behnam

O, creşte-mi iubirea, iubite Isus,

În starea şi-n locul în care m-ai pus!

Să port pretutindeni belşugu-i de har

Şi-a ei revărsare să n-aibă hotar!

Marţi                        9                       Iunie

Voi zidi Adunarea Mea.

               Matei 16.18

Ziua Cincizecimii din Fapte 2 este ziua de naştere a Adunării. Domnul nu Şi-a format Adunarea în timp ce era pe pământ, ci S-a prezentat pe Sine Însuşi lui Israel ca adevăratul lor Împărat şi Mesia, strângând în jurul Său o rămăşiţă, formată din adevăraţii credincioşi şi din ucenici, în timp ce mai-marii poporului L-au respins în mod repetat.

Adevăraţii credincioşi din timpul vieţii pământeşti a Domnului Îl urmau în mod individual şi au devenit nucleul Adunării atunci când ea a fost formată la Cincizecime. În acea zi, Duhul a coborât şi i-a botezat în Trupul lui Hristos; prin urmare, ei au fost uniţi cu Mântuitorul lor glorificat în cer (1 Corinteni 12.13). Deci ei nu au mai fost de atunci doar credincioşi în mod individual, ci, împreună, au format Trupul lui Hristos şi au devenit mădulare unii altora, uniţi prin Duhul lui Dumnezeu care acum locuia în ei. Acesta a fost începutul Adunării Dumnezeului celui viu.

Adunarea nu este o zidire materială, ci un trup ale cărui mădulare sunt credincioşi vii, pietre vii, care formează un templu sfânt în Domnul (Efeseni 2.19‑22; 1 Petru 2.5). Credincioşii care se adună într-un loc oarecare constituie adevărata biserică; clădirea în care ei se întâlnesc este doar locul strângerii, fie că este vorba de o casă, de o sală, de o capelă sau de o biserică cu destinaţie specială.

Din semnificaţia cuvântului grecesc pentru „adunare“ („eklesia“), putem observa că Adunarea lui Dumnezeu este un grup format din „cei chemaţi afară“. Ei sunt puşi deoparte din lume şi se spune despre ei că sunt „sfinţiţi în Hristos Isus“ (1 Corinteni 1.2), ceea ce înseamnă: „puşi deoparte“ în Hristos. În perfectă armonie cu aceasta avem şi cuvintele lui Iacov (Fapte 15.14): „Simon a istorisit cum întâi Dumnezeu a căutat să ia dintre naţiuni un popor pentru Numele Său“. Aceasta este Adunarea: un popor luat dintre naţiuni pentru Numele Său, prin lucrarea suverană a Duhului Sfânt.

R. K. Campbell

Miercuri                  10                     Iunie

M-am aşezat şi am plâns şi am jelit câteva zile şi am postit şi m-am rugat înaintea Dumnezeului cerurilor.

               Neemia 1.4

Înainte de a primi un răspuns la rugăciunea sa, Neemia a trebuit să aştepte patru luni. Poporul lui Dumnezeu nu trebuie doar să se roage, ci să şi vegheze în rugăciune. Dumnezeu aude şi răspunde, însă o face la timpul Său şi în felul Său. Răspunsul lui Dumnezeu vine adesea într-un fel şi la un moment în care nu ne aşteptăm. Neemia a trebuit să-şi împlinească în fiecare zi datoria de paharnic al împăratului, până la momentul în care i s-a ivit posibilitatea de a-şi deschide inima înaintea lui. Venind această ocazie, el îi spune împăratului că întristarea feţei îi reflectă durerea inimii. Neemia îi prezintă şi motivul întristării sale: „Cetatea, locul mormintelor părinţilor mei, este pustiită şi porţile ei sunt arse de foc“. Împăratul, aparent interesat de acestea, îi răspunde îndată: „Ce ceri?“.

Acest moment scoate în evidenţă o trăsătură nobilă a caracterului acestui credincios – obiceiul său de a fi dependent de Dumnezeu. După patru luni de exerciţii de inimă înaintea lui Dumnezeu, Neemia ştia în mod sigur ce dorea; totuşi, înainte să-şi exprime dorinţa, el spune: „m-am rugat Dumnezeului cerurilor“. După ce a făcut acest lucru se spune că a răspuns împăratului pe pământ şi i-a cerut să îl trimită la Ierusalim ca să zidească zidurile cetăţii. Ca răspuns, împăratul i-a împlinit cererea, i-a hotărât un timp şi i-a dat scrisori către guvernatori şi către păzitorul pădurii împăratului, ca ei să ajute la înaintarea lucrării. Deodată, Neemia recunoaşte că bunăvoinţa împăratului era rezultatul mâinii bune a lui Dumnezeu. Înainte, Neemia se îndreptase către Dumnezeu cu cererea, iar acum, când cererea îi era împlinită, el recunoaşte mâna bună a lui Dumnezeu. Cât despre noi, poate că ne îndreptăm către Dumnezeu în dificultăţile noastre, însă uităm să recunoaştem bunătatea Sa după ce ele greutăţile au fost rezolvate. Se cuvine să intrăm în dificultate într-un duh de rugăciune şi să ieşim din ea într-un duh de laudă.

H. Smith

Joi                          11                     Iunie

Fraţii mei, dacă cineva dintre voi se va rătăci de la adevăr, şi cineva îl va întoarce, să ştie că cel care-l întoarce pe un păcătos din rătăcirea căii lui va mântui un suflet de la moarte şi va acoperi o mulţime de păcate.

               Iacov 5.19,20

Păcătosul despre care se vorbeşte aici nu este unul din categoria celor pe care îi numim: „nemântuiţi“, ci este „cineva dintre voi“. Este un credincios care s-a rătăcit de la adevăr, doctrinar sau poate moral (Scriptura nu precizează). Într-un asemenea caz, ce este de făcut? Poate fi el restabilit? Să privim la cei doi ucenici de pe drumul Emausului – ei aveau nevoie de restabilire! Cât de frumos este să vedem cum „Marele Păstor al oilor“ îi aduce înapoi! Ei interpretaseră greşit sau chiar ignoraseră profeţiile care spuneau despre Hristos că va suferi înainte de a-i introduce în glorie.

Desigur, Hristos poate să aducă înapoi pe unii care se află într-o astfel de stare, însă care este responsabilitatea noastră? Înţelegem că un astfel de credincios, care s-a rătăcit, are nevoie să fie adus înapoi de pe calea lui greşită; are nevoie să fie întors, nu mântuit. Să urmăm exemplul Domnului din împrejurarea cu Petru! Domnul a văzut că Petru începuse să alunece şi S-a rugat pentru el (Luca 22.32). Dacă vedem în cineva tendinţa de a aluneca, trebuie să vorbim despre acest lucru cu Dumnezeu în rugăciune, nu cu alţii. Mai târziu, Domnul „a privit la Petru“, iar acesta a plâns (Luca 22.61). Dacă unul care s-a rătăcit va observa întristarea noastră sinceră faţă de starea lui, nu va avea acest lucru o puternică influenţă asupra lui spre a-l aduce pe calea dreaptă? Un reproş aspru s-ar putea să nu-l ajute!

Dorinţa noastră trebuie să fie acoperirea acelor păcate şi trebuie să încercăm să evităm ultima posibilitate, care susţine: „spune-l adunării“ (Matei 18.17). Credem că, dacă împrăştiem peste tot problema fratelui, este acesta un mijloc mai eficace spre restabilirea celui care s-a rătăcit?

W. Huss

Vineri                     12                     Iunie

Eu sunt Păstorul cel bun şi le cunosc pe ale Mele şi sunt cunoscut de ale Mele; cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl, şi Eu Îl cunosc pe Tatăl; şi Eu Îmi dau viaţa pentru oi.

               Ioan 10.14,15

Bunul şi Marele Păstor

Ioan 10 nu a fost scris doar pentru a da oilor lui Hristos siguranţa că sunt salvate pentru eternitate. Acest loc este folosit adesea pentru aceasta şi nu mă îndoiesc că, făcându-se aşa, mii de suflete tulburate au căpătat mângâiere; însă nu acesta este scopul principal al capitolului. Oile lui Hristos nu au nevoie să li se spună prea multe despre siguranţa lor. Este suficient pentru ele că sunt oile Lui. Poate El să le lase să se piardă? El este Bunul Păstor. El Şi-a dat viaţa ca să le elibereze de orice duşman, apoi Şi-a luat-o din nou ca să le strângă într-o singură turm㠖 în turma lui Dumnezeu. Poate pieri vreo oaie din mijlocul acestei turme? Imposibil! Măreţia, bunătatea, dragostea şi puterea Lui îndepărtează orice îndoială. Acea mână care a zdrobit capul Diavolului pentru a le elibera este chiar mâna care le ţine. Ele sunt în siguranţă.

Preţioasele cuvinte ale acestui capitol nu sunt spuse pentru a asigura oile că nu pot fi pierdute, nici pentru a le ocupa gândurile cu ele însele, ci pentru a le îndrepta privirile spre Hristos. Capitolul ni-L prezintă pe Păstor. El a fost scris pentru ca noi să cunoaştem măreţia Lui, să auzim vocea Lui blândă şi, ca o consecinţă, să cunoaştem binecuvântarea supremă de a-L urma. Cu siguranţă, trebuie mai întâi să-L vedem şi să-L auzim, pentru ca apoi să-L putem urma.

Omul ai cărui ochii au fost deschişi în Ioan 9 era dintre oile Lui, iar după ce a fost scos afară din sinagogă, El l-a găsit şi l-a întrebat: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?“. El a răspuns: „Cine este, Doamne, ca să cred în El?“. Domnul i-a spus: „L-ai şi văzut; şi Cel care vorbeşte cu tine, Acela este“. Orbul a spus: „Cred, Doamne, şi I s-a închinat“ (Ioan 9.35‑38). Aceasta este ordinea: să-L vezi, să-L auzi şi imediat să devii un adorator şi unul dintre cei care Îl urmează.

J. T. Mawson

Sâmbătă                13                     Iunie

Atunci împăratul l-a ridicat pe Daniel şi i-a dat multe daruri mari şi l-a pus conducător peste toată provincia Babilonului şi căpetenie a guvernatorilor peste toţi înţelepţii Babilonului. Şi Daniel a cerut de la împărat şi el i-a pus pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego peste treburile provinciei Babilonului. Şi Daniel era la curtea împăratului.

               Daniel 2.48,49

Ce credincios minunat a fost Daniel: el a împărţit orice lucru cu prietenii lui!

Este ceva fermecător în caracterul lui. El ne aminteşte de apostolul Pavel. Cât de mici suntem noi în comparaţie cu ei! Câtă meschinărie mizerabilă şi cât egoism arătăm adesea! Am fost chemaţi să ne bucurăm de plinătatea lucrurilor lui Dumnezeu şi a împărţi aceste lucruri cu alţii în mod continuu este deosebit de important. Daniel a fost un om al rugăciunii şi al laudei, iar apoi, împărţind tot ce a primit cu fraţii săi, a prosperat. Aici se află secretul prosperităţii în viaţa celui credincios. Dacă am primit lumină, aceasta nu este pentru mine, ci pentru alţii. Nu suntem decât nişte vase în care Dumnezeu a pus lumina, fie pe cea a evangheliei, fie pe cea a adevărului despre Adunare, iar noi suntem responsabili să o dăm mai departe. Dacă nu folosim şi nu transmitem mai departe adevărul pe care l-am primit, acesta îşi va pierde valoarea chiar în propriile noastre suflete. Urmarea va fi că vom deveni uscaţi din punct de vedere spiritual.

Mulţi copii dragi ai lui Dumnezeu îşi însuşesc adevărul, dar nimeni nu beneficiază de ceea ce şi-au însuşit ei. De ce? Pentru că sunt atât de preocupaţi cu ei înşişi, atât de absorbiţi de propria persoană, încât pur şi simplu nu au nici timp şi nici interes să se gândească la alţii. Ei opresc acest adevăr şi fac aceasta doar pentru a pierde ceea ce ar fi trebuit să dea, în cele din urmă, mai departe.

Daniel a prosperat pentru că a împărţit altora. El ne oferă o lecţie frumoasă în această privinţă.

W. T. P. Wolston

Duminică               14                     Iunie

Totuşi, Domnului I-a plăcut să-L zdrobească; L-a supus suferinţei. Dar, după ce Îşi va aduce sufletul Său o jertfă pentru vină, El va vedea o sămânţă, Îşi va lungi zilele şi plăcerea Domnului va prospera în mâna Lui.

               Isaia 53.10

Buna plăcere a lui Dumnezeu în Hristos

Această minunată prezentare a plăcerii lui Dumnezeu în Hristos a descoperit adevărata condiţie a omului sub puterea păcatului, sub puterea lui Satan şi sub puterea morţii. Omul natural doreşte să fie lăsat în pace să-şi urmeze propria cale, să-şi facă voia şi să-şi satisfacă poftele. În mod natural, noi preferăm plăcerea păcatului, nu pe cea a lui Dumnezeu. Lumina prezenţei lui Hristos n-a făcut decât să dovedească că oamenii iubeau întunericul mai degrabă decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.

Astfel, privindu-L pe Hristos în toată perfecţiunea Lui moral㠖 în sfinţenia, dragostea, harul, blândeţea, răbdarea, umilinţa şi smerenia Sa – orice trăsătură a caracterului Său plăcut, orice cuvânt ieşit de pe buzele Lui, orice faptă şi orice pas de pe drumul Său desăvârşit nu vor avea alt efect decât să ne facă să ne împotrivim şi mai mult acestor calităţi. Cum ar mai fi atunci posibil ca dorinţa lui Dumnezeu să fi împlinită, de a avea un popor care să fie din punct de vedere moral la fel ca Hristos şi potrivit cu ceea ce este Hristos în glorie?

Nu este decât un răspuns la această întrebare. Plăcerea lui Dumnezeu pentru om nu putea fi asigurată decât prin moartea Unuia care a fost cu totul plăcut lui Dumnezeu. Astfel că, imediat ce a fost adusă această mare jertfă, plăcerea lui Iahve a început să prospere. Înainte ca Dumnezeu să-Şi poată pune deoparte un popor scos afară din lumea păcătoşilor, un popor făcut asemenea lui Hristos pentru plăcerea Sa, sfinţenia Lui a trebuit să fie satisfăcută, iar păcatele noastre, îndepărtate. Această mare lucrare a fost împlinită când sufletul Său a fost făcut o jertfă pentru păcat. El „S-a oferit pe Sine jertfă fără pată lui Dumnezeu“ (Evrei 9.14), ca să satisfacă sfinţenia Lui; iar cu privire la credincioşi este scris: „El a fost dat pentru greşelile noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastr㓠(Romani 4.25).

H. Smith

Luni                        15                     Iunie

Tată, doresc ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru că M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.

               Ioan 17.24

Două dorinţe ale lui Hristos pentru ai Săi (1)

La sfârşitul capitolului 17 al Evangheliei după Ioan găsim două dorinţe de o frumuseţe aparte, atât în ele însele, cât şi prin legătura dintre ele. Una se află în versetul 24, iar cealaltă în versetul 26. În prima, Domnul Îşi exprimă dorinţa cu privire la cei ai Săi, ca ei să poată fi cu El, acolo unde El este, însă trebuie remarcat motivul: „ca să privească gloria Mea pe care Mi-ai dat-o Tu“.

Privind în viitor, spre binecuvântarea de a fi cu Hristos, nu ne gândim noi adesea doar la care va fi partea noastră în această binecuvântare? Însă întotdeauna vom descoperi că cea mai preţioasă binecuvântare a noastră este legată de gloria lui Hristos. Această glorie, când este bine înţeleasă, oferă o reală lărgire a inimii. Domnul tocmai spusese: „Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu“ (vers. 22), dar El nu S-a oprit aici. Nu este suficient pentru Hristos (oricât de măreţ ni s-ar părea acest lucru) ca noi să avem parte doar de gloria Lui ca Om, glorie pe care El a câştigat-o şi pe care Tatăl I-a dat-o Lui. Şi nici pentru inima care-L cunoaşte pe Hristos nu este suficientă să contemple doar această glorie a Lui ca Om. Inima celui credincios doreşte mai mult decât să fie făcută părtaşă acestei glorii personale a Domnului, pe care El nu o poate împărţi cu nimeni. Este oare puţin lucru să-L vezi pe El lucrând în plinătatea puterii Lui, supunându-Şi toate lucrurile, domnind peste toate lucrurile, împărţind pacea şi binecuvântând cu binecuvântări veşnice, iar la sfârşit primind gloria şi onoarea care se cuvin Numelui Său? El contează pe afecţiunile inimilor noastre în privinţa aceasta.

Ba chiar mai mult, gloria în care El ne va aşeza pe noi va fi doar fereastra prin care vom putea privi gloria dată Lui potrivit cu dragostea Tatălui, glorie pe care El o avea înainte de a fi lumea şi glorie în care ne vom găsi şi noi plăcerea. El trebuie să aibă primul loc în toate lucrurile; şi aşa va fi în ziua gloriei.

D. D. C.

Marţi                      16                     Iunie

Tată, doresc ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru că M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.

               Ioan 17.24

Două dorinţe ale lui Hristos pentru ai Săi (2)

În Apocalipsa 5, bătrânii, fără îndoială, ocupă locul cel mai apropiat de Domnul în această scenă, dar nu propria lor glorie o celebrează ei, ci pe cea a Lui. Înţelegem deci că, indiferent de cât de aproape ne-ar aduce harul şi oricât de binecuvântaţi am fi împreună cu Hristos şi în Hristos, noi nu suntem niciodată la acelaşi nivel cu El. Din contră, apropierea noastră de El este aici motivată de posibilitatea de a vedea gloria Lui. Într-adevăr, aceasta este o binecuvântare suplimentară şi o mărturie a harului care a făcut ca fiinţe nevrednice şi slabe ca noi să fie potrivite pentru a se bucura de o astfel de privelişte. Glorificaţi cu Hristos şi aproape de El, vom avea parte de inexprimabila plăcere să-L privim strălucind deasupra noii creaţii, potrivit cu sfaturile dragostei Tatălui, ca soarele pe cerul zilei celei fără de sfârşit. În acea zi, El va fi Obiectul privirilor, aşa cum astăzi este Obiectul credinţei.

Doresc să ofer o mică explicaţie despre felul în care Domnul foloseşte cuvântul „glorie“. Suntem familiarizaţi cu cuvintele Lui: „Eu Te-am glorificat pe pământ“. Însă se va întâmpla acelaşi lucru şi în glorie? Ascultaţi cuvintele Lui: „Tată, a venit ceasul! Glorifică-L pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te glorifice pe Tine“. El nu S-a gândit la Sine Însuşi şi nu a dorit nimic separat de Tatăl. Chiar şi în privinţa acelora care sunt obiecte ale iubirii Sale, El nu Îşi manifestă puterea Sa separat de Tatăl. Ce lecţie pentru noi! Cât de adesea, în timpuri de prosperitate, suntem predispuşi să alegem drumul independenţei! Însă Domnul Isus, chiar şi atunci când va sta pe tronul gloriei, va manifesta aceeaşi atitudine pe care a arătat-o când era pe pământ, căutând doar gloria Tatălui întotdeauna! Fie ca noi să învăţăm de la El!

D. D. C.

Miercuri                  17                     Iunie

Dumnezeul gloriei S-a arătat părintelui nostru Avraam … şi i-a zis: „Ieşi din ţara ta şi din rudenia ta şi intră în ţara pe care ţi-o voi arăta“. Atunci, ieşind din ţara caldeenilor, a locuit în Haran şi, de acolo, după ce a murit tatăl său, (Dumnezeu) l-a strămutat în ţara aceasta.

               Fapte 7.2‑4

Avraam a fost împiedicat de legăturile naturale să meargă acolo unde l-a trimis Dumnezeu, însă acestea au fost rupte la Haran prin intermediul morţii, iar el a devenit liber. Legăturile naturale sunt recunoscute de Dumnezeu, însă nu este permis ca ele să împiedice adevăratul devotament faţă de El. Nu a existat niciodată o dragoste de fiu aşa de tandră ca aceea a Domnului Isus, însă El a ştiut cum să păstreze un echilibru perfect între cerinţele lui Dumnezeu şi locul legitim pe care părinţii lui pământeşti trebuia să-l ocupe.

Mai târziu, Avraam a fost împiedicat de necredinţă. Trebuie să luăm seama la noi înşine, învăţând din pildele acelor căderi memorabile, ale celor mai proeminenţi sfinţi, care au falimentat în înseşi lucrurile în care au fost remarcaţi pentru credinţa lor. Moise, cel mai blând om de pe faţa pământului (Numeri 12.3), „a vorbit nechibzuit cu buzele lui“ (Psalmul 106.33); Iov, model al răbdării, „şi-a deschis gura şi şi-a blestemat ziua“ (Iov 3.1); Avraam, tatăl celor credincioşi, a purtat în inima sa un sâmbure al necredinţei. Această necredinţă l-a condus mai întâi în Egipt, unde a vrut să scape de foamete. Dumnezeu îi promisese că va trăi şi că va avea un urmaş (Geneza 12.2), însă el s-a temut că egiptenii îl vor omorî şi îi vor lua soţia (Geneza 12.11‑13). Prin urmare, el a convins-o să-i înşele şi să le spună că nu era soţia lui. Dacă L-ar fi crezut pe Dumnezeu şi ar fi rămas în locul în care-l chemase El, nu ar fi avut motiv să se teamă!

Duhul Sfânt ne prezintă căderea acestor sfinţi ca să ne atenţioneze asupra faptului că El va sesiza şi paşii noştri greşiţi, atunci când vom păşi în afara căii credinţei şi a integrităţii creştine.

C. H. Mackintosh

Joi                          18                     Iunie

Nu vă plângeţi unii împotriva altora, fraţilor, ca să nu fiţi judecaţi. Iată, Judecătorul stă înaintea uşii.

               Iacov 5.9

Pentru că, atunci când între voi este invidie şi ceartă, nu sunteţi voi carnali şi nu umblaţi voi în felul omului?

               1 Corinteni 3.3

Ce fel de relaţie ai cu fraţii şi cu surorile din adunare? Care este relaţia între credincioşii în mijlocul cărora te afli? Este o atmosferă de pace între ei, sau este duşmănie şi tensiune? Este acolo invidie sau ceartă?

Acestea sunt chestiuni cu privire la care este foarte important să facem o analiză temeinică, deoarece ele afectează adunarea mai mult decât ne-am putea imagina. Cum ar putea Domnul să ne binecuvânteze pe deplin când în mijlocul nostru se găsesc astfel de lucruri? Cum ar putea Duhul lui Dumnezeu să ne călăuzească în mijlocul unei astfel de confuzii? Acest lucru este imposibil!

Când frângem pâinea împreună, unul dintre lucrurile despre care dăm mărturie este faptul că avem părtăşie, că suntem una. Putem să facem acest lucru cu sinceritate, săptămână după săptămână, când în mijlocul nostru întâlnim dezordine şi ceartă? Nu cumva mărturisim o unitate care nu există în mod real? Nu este aceasta ipocrizie? Este acest lucru spre onoarea Domnului? Avem numeroase exemple în Scriptură care ne învaţă cum să le fim de ajutor fraţilor şi surorilor, atunci când apar probleme în adunarea locală. Suntem gata să fim folosiţi de Domnul pentru a împlini slujba smerită care constă în spălarea picioarelor?

Nu ne este de folos să ignorăm astfel de probleme. Poate nu vrem să ne implicăm, deoarece ne este teamă de urmări. Poate nu ştim cum să rezolvăm anumite stări de ceartă. Însă este o greşeală să ignorăm astfel de stări triste şi să ne dăm înapoi de la a le rezolva. Un lucru este sigur: Domnul Isus Hristos, Capul Adunării, poate să restabilească şi să recupereze; şi este dorinţa Lui să ne folosească pe noi în această minunată şi necesară slujire a dragostei.

A. Blok

Vineri                     19                     Iunie

Şi Domnul a zis: … Iată, Eu voi sta înaintea ta acolo, pe stâncă, în Horeb, şi tu vei lovi stânca şi vor ieşi ape din ea şi poporul va bea.

               Exod 17.5,6

Israeliţii aveau nevoie de apă, dar, în loc să se încreadă în Dumnezeul care putea să Se îngrijească şi de această nevoie a lor, au cârtit şi s-au plâns, nemulţumiţi de situaţia în care se găseau. Totuşi, în ciuda atitudinii lor de cârtire şi a lipsei lor de încredere în harul Lui măreţ, Dumnezeu a asigurat poporului Său apa de care aveau nevoie. I-a arătat lui Moise o stâncă şi i-a cerut s-o lovească cu toiagul. Când a lovit stânca cu toiagul său, o apă proaspătă şi înviorătoare a ţâşnit în mod miraculos din stâncă şi le-a potolit setea.

Apa şi stânca sunt „imagini“. În Vechiul Testament, o „imagine“ înseamnă o persoană, un loc, un eveniment sau orice alt lucru care înfăţişează un adevăr prezentat în Noul Testament. De exemplu, în 1 Corinteni 10.4 se spune că în deşert poporul a băut o „băutură spiritual㓠ţâşnind dintr-o „stâncă spirituală“. Înseamnă oare aceasta că apa şi stânca nu erau fizice? Nicidecum! Stânca este o imagine a Domnului nostru Isus, care este Izvorul apei vii. Atunci când Se afla pe cruce, toiagul judecăţii lui Dumnezeu a lovit în El din cauza păcatelor noastre. Ca urmare, viaţa spirituală sau apa vie este acum la îndemână pentru toţi cei însetaţi din punct spiritual.

Apa ieşită din stâncă este imaginea divină a Duhului Sfânt. Domnul Isus a spus c㠄cine crede în Mine,… din inima lui vor curge râuri de apă vie“. „Dar a spus aceasta despre Duhul pe care urmau să-L primească cei care au crezut în El“ (Ioan 7.38,39). Aceasta este şi „apa vie“ pe care-a promis-o Domnul femeii din Samaria, dacă avea să creadă în El, ca fiind Mesia cel promis (Ioan 4.13,14).

Promisiunea unei vieţi noi, avându-şi izvorul puterii în Duhul Sfânt, poate fi însuşită de către toţi cei care vin la Domnul Isus Hristos, Stânca lovită, ca să-şi potolească setea sufletului.

D. R. Reid

Sâmbătă                20                     Iunie

Şi Iona s-a rugat Domnului Dumnezeului său din pântecele peştelui şi a zis: „Am strigat în strâmtorarea mea către Domnul şi El mi-a răspuns; am strigat din pântecele Locuinţei morţilor şi Tu mi-ai auzit glasul. Pentru că m-ai aruncat în adânc, în inima mărilor, şi apele m-au înconjurat; toate valurile Tale şi talazurile Tale au trecut peste mine.

               Iona 2.1‑3

Din cauza neascultării sale faţă de Dumnezeu, Iona a fost aruncat de marinari peste bord, în mare, fiindcă şi-au dat seama că aceasta era singura lor cale de a ieşi din încurcătura în care-i adusese acesta. De fapt, chiar el le-a cerut să-l arunce în mare, ştiind bine că din pricina răzvrătirii sale trimisese Dumnezeu peste ei acea furtună puternică. Imediat ce l-au aruncat pe Iona în apă, furtuna s-a potolit. Dar Dumnezeu a pregătit un peşte mare care să-l înghită şi astfel Iona a stat timp de trei zile şi trei nopţi în pântecele acelui peşte.

Pare uimitor faptul că Iona nu s-a rugat lui Dumnezeu până la sfârşitul celor trei zile! Dar de îndată ce şi-a sfârşit rugăciunea, Domnul a şi poruncit peştelui să-l verse afară, pe uscat.

Domnul Isus face referire la această întâmplare, înfăţişând-o poporului Israel ca pe un semn la care să ia aminte: „Pentru că, aşa cum Iona a fost în pântecele peştelui celui mare trei zile şi trei nopţi, aşa va fi Fiul Omului în inima pământului, trei zile şi trei nopţi“ (Matei 12.40). Aşadar, experienţa prin care a trecut Iona era menită să ne ilustreze încercarea pe care avea s-o sufere Domnul Isus. Cu toate acestea, Iona n-a cunoscut nimic din suferinţele şi din agonia pe care Domnul a trebuit să o îndure singur, atunci când „a fost făcut păcat pentru noi“, înainte de a fi pus într-un mormânt trei zile şi trei nopţi. Astfel „a purtat El Însuşi păcatele noastre în trupul Său pe lemn“, cum se spune în 1 Petru 2.24.

Cuvintele pe care Iona le-a rostit pe când era în pântecele peştelui, „toate valurile Tale şi talazurile Tale au trecut peste mine!“, au fost într-o mult mai mare măsură adevărate pentru Domnul decât pentru el. Chiar dacă este posibil ca Iona să fi simţit astfel, cu siguranţă nu a simţit în aceeaşi măsură în care a simţit Domnul Isus, fiindcă aceste cuvinte fac referire la judecata lui Dumnezeu care s-a revărsat asupra Persoanei sfinte şi binecuvântate a Domnului Isus Hristos, Mântuitorul nostru, pentru salvarea noastră.

L. M. Grant

Duminică               21                     Iunie

Isus, după ce a fost botezat, a ieşit îndată din apă şi, iată, cerurile I s-au deschis şi a văzut Duhul lui Dumnezeu coborând ca un porumbel şi venind peste El; şi iată un glas din ceruri, spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea“.

               Matei 3.16,17

Ne vine foarte uşor să realizăm nedumerirea lui Ioan în privinţa cererii Domnului de a fi botezat de către el. Dar Domnul i-a spus: „Se cuvine să împlinim toată dreptatea“. Ce implică aceasta? Când Domnul a spus „să împlinim“, Şi-a exprimat harul inimii Sale şi dorinţa de a Se identifica cu cei care erau şi ei botezaţi. Acesta era botezul pocăinţei. Cu siguranţă, El nu a avut păcat pentru a Se pocăi, însă, în har, S-a unit cu aceşti păcătoşi, a mărturisit păcatele lor şi Şi-a asumat responsabilitatea pentru ele, cu scopul de a le purta în marea Sa jertfă de la cruce.

Cine poate măsura sau înţelege profunzimea dragostei Lui, când S-a oferit să ia această responsabilitate asupra Sa? El a spus în Luca 12.50: „Am un botez cu care să Mă botez, şi cât de mult aştept să se împlinească!“. Desigur că aici El vorbea despre moartea Lui. El S-a angajat să sufere această moarte ispăşitoare şi a trăit zilnic în vederea ei, cunoscând foarte bine că acest moment va presupune o agonie inexprimabilă. Minunat Mântuitor!

La botezul Său, pentru prima dată în istorie, „cerurile s-au deschis“. Duhul lui Dumnezeu a coborât; vocea Tatălui din cer a declarat foarte clar: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea“. Fiind recomandat în acest fel, era oare posibil ca Domnul Isus să eşueze în împlinirea a ceea ce El Însuşi Se angajase să facă? Nicidecum! Tatăl a prezentat în mod public plăcerea pe care Şi-o găsea în Fiul Său, în special în legătură cu marea lucrare de răscumpărare pe care Fiul Său Se angajase să o împlinească. Tatăl Şi-a găsit plăcerea în El, iar El Şi-a găsit plăcerea în a face voia Tatălui.

L. M. Grant

Luni                        22                     Iunie

…pentru ca pe cei doi să-i creeze în Sine într-un singur om nou, făcând pace; şi ca să-i împace pe amândoi cu Dumnezeu, într-un singur trup, prin cruce…

               Efeseni 2.15,16

Adunarea, Trupul lui Hristos, este de origine divină. Nu putem face nimic care să ne permită să devenim mădulare ale Trupului lui Hristos. Duhul Sfânt a format Trupul şi-l menţine în unire perfectă cu Hristos, Capul înălţat în cer.

Să-I mulţumim lui Dumnezeu că nici eforturile omului, nici bunele sale intenţii, nici atacurile lui Satan nu pot schimba, îmbunătăţi, anula, altera sau distruge această realitate minunată, că noi suntem una cu Hristos. El este Capul, noi suntem Trupul Său. Aceasta este o realitate pentru fiecare sfânt răscumpărat prin sângele Său, de la Rusalii încoace, indiferent de rasă, cultură, limbă, naţionalitate, credinţă, educaţie sau orice altceva. Binecuvântat adevăr, minunat har!

Dumnezeu, în harul Său suveran, a ales pe fiecare persoană care face parte din Adunare. Şi aceasta nu pentru că ne-am fi născut drepţi sau pentru că am fi trăit drept, ci pentru că El Şi-a revărsat dragostea Sa peste noi. Acum stăm uimiţi şi ne întrebăm: „de ce?“ Deoarece El a dorit un popor prin care să-Şi manifeste bogăţiile harului şi ale gloriei Sale, acum şi în veacurile viitoare.

Acceptarea acestui lucru prin credinţă ne va elibera şi ne va feri de orice cursă a uneltirilor oamenilor, care nu caută decât să înalţe omul şi să-L lipsească pe Hristos de ceea ce I se cuvine. Orice alt lucru, activitate sau efort plănuite de om pentru a îmbunătăţi Adunarea, care este Trupul lui Hristos, nu va face altceva decât să altereze adevăratul ei caracter ceresc. Acest Trup este lăsat pe pământ cu scopul special de a manifesta caracteristicile morale ale lui Hristos, Capul din cer. Îndată ce, în această sferă unde ar trebui să se manifeste doar omul cel nou, este introdus ceva ce aparţine omului vechi, totul se sfârşeşte în ruină şi în confuzie, lucruri atât de evidente în creştinătatea de azi.

J. Redekop

Marţi                      23                     Iunie

Pentru ca pe cei doi să-i creeze în Sine într-un singur om nou, făcând pace; şi ca să-i împace pe amândoi cu Dumnezeu, într-un singur trup, prin cruce.

               Efeseni 2.15,16

Biserica, Trupul lui Hristos, are origine divină. Prin noi înşine nu putem face nimic ca să devenim mădulare ale trupului lui Hristos. Duhul Sfânt a alcătuit acest Trup şi-l păstrează în unitate deplină cu Hristos, Capul lui, înălţat acum în ceruri.

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru faptul că nici eforturile sau bunele intenţii ale omului, nici atacurile lui Satan nu pot schimba, îmbunătăţi, desfiinţa, strica sau distruge acest adevăr slăvit că noi şi Hristos suntem una. El este Capul, noi suntem Trupul Său. Şi din acest Trup face parte fiecare sfânt răscumpărat prin sângele Lui, de la Cincizecime încoace, indiferent din ce rasă, cultură, limbă, naţionalitate, religie sau educaţie ar face parte. Binecuvântat adevăr, minunat har!

În harul Său suveran, Dumnezeu ne-a chemat în mod individual pe fiecare dintre cei care astăzi facem parte din Biserică. Am fost însă chemaţi nu pentru că ne-am fi născut drepţi, nici pentru că am fi trăit într-un fel drept, nici pentru că am fi crezut ce era drept, nici pentru că am fi făcut orice altceva drept, ci doar pentru că El Şi-a revărsat dragostea asupra noastră. Iar astăzi stăm plini de admiraţie şi ne întrebăm: „De ce?“. Răspuns: pentru că a dorit să aibă un popor al Său, faţă de care să-Şi arate bogăţiile harului şi ale slavei Sale!

Acceptarea prin credinţă a acestui adevăr ne va scăpa şi ne va păstra neatinşi de niciun pericol care ne-ar putea împiedica pe drumul nostru, ademenindu-ne în planurile care-l înalţă pe om şi care-I răpesc lui Hristos cinstea pe care o merită. Orice adaos sau activitate închipuită de oameni pentru a spori Biserica, Trupul lui Hristos, nu va face decât să strice adevăratul ei caracter ceresc. Trupul a fost lăsat pe pământ cu scopul precis de a arăta însuşirile morale ale lui Hristos, Capul, nu particularităţile unei anumite culturi. În momentul în care ceva din omul vechi pătrunde în sfera în care numai omul nou în Hristos ar trebui să se vadă, se ajunge la confuzie, după cum vedem atât de clar dacă privim în jurul nostru în creştinătate. Cât de serios este acest pericol!

J. Redekop

Miercuri                  24                     Iunie

Domnul Dumnezeul nostru a făcut cu noi un legământ în Horeb. Nu cu părinţii noştri a făcut Domnul acest legământ, ci cu noi; cu noi, aceştia care suntem aici, astăzi, toţi vii.

               Deuteronom 5.2,3

Moise, cel care se adresa cu aceste cuvinte către Israel cu puţin înainte de moartea sa, îşi petrecuse patruzeci de ani din viaţă la curtea regală a Egiptului, alţi patruzeci de ani ca păstor în pustie, iar ultimii patruzeci de ani ca şi conducător al unui popor îndărătnic şi cu gâtul înţepenit. Pe Moise, Dumnezeu l-a numit „cel mai blând om de pe pământ“, ceea ce, spus mai pe-nţeles, însemna că el învăţase lecţiile din şcoala lui Dumnezeu cu mai multă smerenie şi seriozitate decât oricare altul dintre noi. În acest moment de la sfârşitul vieţii sale, Moise îşi dădea silinţa în mod deosebit să facă poporul conştient de faptul că responsabilitatea lui nu era doar să intre şi să cucerească Ţara Promisă, ci să trăiască acolo ca un popor cu adevărat sfânt.

A merge cu Dumnezeu, în lumina Cuvântului pe care El ni l-a dat, necesită perseverenţă, atenţie la detalii, disponibilitate la suferinţă şi hotărâre de a lupta împotriva unor duşmani deosebit de puternici. În ce-l privea pe Israel, păstrarea mărturiei despre felul minunat în care Dumnezeu îi eliberase de fiecare dată presupunea ca ei să transmită cu credincioşie această mărturie din generaţie în generaţie. Ei nu trebuia să uite lucrările minunate ale lui Dumnezeu printre ei, ci să păstreze poruncile Lui, fără să adauge sau să schimbe ceva la ele (Psalmul 78.47). Cu siguranţă că şi noi avem multe de învăţat din acest pasaj.

Vine un moment când aceia care au fost martori oculari ai faptelor minunate ale lui Dumnezeu vor trebui să părăsească acest pământ. Ei nu vor mai fi prezenţi în mod fizic printre cei din poporul lor. Aşa s-a întâmplat cu Moise, cu Iosua, cu apostolul Pavel, cu Petru. Toţi aceştia i-au încredinţat pe aceia pe care-i păstoreau călăuzirii neschimbătoare şi statornice a Cuvântului lui Dumnezeu. Cuvântul Lui încă ne poate zidi, încă ne poate face neclintiţi, încă ne poate da o moştenire împreună cu toţi cei sfinţiţi (Fapte 20.32). Binecuvântat fie Dumnezeu pentru că ne-a dat Cuvântul Său cel sfânt, ca să ne arate în mod limpede calea spre înainte!

E. Gast

Joi                          25                     Iunie

Păstoriţi turma lui Dumnezeu care este între voi.

               1 Petru 5.2

Unul dintre principalele aspecte legate de păstorire este acela al hrănirii. Acesta este şi motivul pentru care verbul „a păstori“ este adesea tradus prin „a hrăni“. Plecând de la acest fapt, avem de învăţat lecţii deosebit de importante.

În primul rând, nimeni nu poate hrăni pe altcineva dacă el însuşi este flămând. Ca să-i poată ajuta pe alţii, cineva trebuie mai întâi să se hrănească el însuşi foarte bine din Cuvântul lui Dumnezeu. Turma lui Dumnezeu a suferit multe lipsuri de-a lungul vremii din cauza unor „păstori“ care se aflau ei înşişi într-o stare gravă de subnutriţie.

De asemenea, un păstor trebuie să cunoască foarte bine păşunile, ca să-şi poată conduce turma acolo. David era plin de bucurie pentru că Domnul, Păstorul său, îl ducea să se odihnească în păşuni verzi şi-l conducea la ape liniştite.

Păstorirea implică şi slujba de a aduce înapoi oile care se abat de la calea cea bună. Este o tendinţă naturală a oilor de a se depărta de turmă şi de a fugi pe căi primejdioase. Isaia spune: „Noi toţi, ca nişte oi, ne-am rătăcit, ne-am întors fiecare la calea lui“. Iar Petru scrie: „Pentru că rătăceaţi ca nişte oi, dar acum v-aţi întors la Păstorul şi Supraveghetorul sufletelor voastre“ (1 Petru 2.25). Dar cele mai frumoase cuvinte rămân cele ale Domnului nostru Isus Hristos: „care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând pe una din ele, nu le lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustiu şi merge după cea pierdută, până o va găsi? Şi, după ce a găsit-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se“ (Luca 15.4,5).

Păstorirea mai necesită şi grijă, preocupare, milă, devotament. Ea cere dragoste pentru oi, în ciuda tendinţei lor de a se rătăci departe de calea cea bună. David era păstor şi cunoştea multe lucruri despre oi, dar ştia, de asemenea, că el însuşi era o oaie din turma lui Dumnezeu; de aceea el spune despre Păstorul său: „El îmi înviorează sufletul; mă conduce pe cărări ale dreptăţii, datorită Numelui Său“ (Psalmul 23.3). Fie ca şi noi să învăţăm în fiecare zi noi lecţii de la Bunul nostru Păstor, care Şi-a dat viaţa pentru oile Sale!

A. M. Behnam

Vineri                     26                     Iunie

Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos? … sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe care Îl aveţi de la Dumnezeu, şi că nu sunteţi ai voştri? Pentru că aţi fost cumpăraţi cu un preţ, glorificaţi deci pe Dumnezeu în trupul vostru!

               1 Corinteni 6.15,19,20

Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl, şi vă va da un alt Mângâietor, ca să fie cu voi pentru totdeauna, pe Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, pentru că rămâne la voi şi va fi în voi.

               Ioan 14.16,17

Dă-mi voie să te întreb: în ce fel primeşti tu pe acest Oaspete divin? Vorbesc acum cu reverenţă de prezenţa lui Dumnezeu. Cât de des te gândeşti tu în timpul zilei că trupul tău este templul Duhului Sfânt? Dacă preşedintele ţării ar veni să locuiască cu oricare dintre noi pentru un timp, nu ne-am mai gândi la nimic altceva. Dar oare cât ne gândim la Duhul Sfânt care locuieşte în noi? Ne-am gândi mai des la aceasta dacă am dori să facem toate lucrurile în aşa fel încât să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu. Prezenţa eficace a Duhului Sfânt răstigneşte egoismul şi ne eliberează de gândurile cu privire la noi înşine, determinându-ne să ne preocupăm cu un singur subiect – cu Isus. Acolo unde viaţa cărnii ia sfârşit începe viaţa prin Duhul Sfânt; iar în mod practic avem puterea vieţii prin Duhul în măsura în care firea veche este moartă.

A avea Duhul este una, dar a fi umplut cu Duhul Sfânt este cu totul alta. Când El este singura sursă a gândurilor mele, sunt umplut cu El. Când Duhul pune stăpânire pe inima mea, există putere de a aduce la tăcere tot ce nu este din Dumnezeu, de a-mi proteja sufletul de rău şi de a fi călăuzit în orice detaliu de viaţă şi de umblare.

Uneori este nevoie de mustrare, dar carnea nu poate mustra carnea, nici nu se va supune mustrării. Dar, dacă într-adevăr umblăm în Duhul, vom avea autoritatea lui Dumnezeu potrivit măsurii noastre, iar Satan va ceda înaintea Duhului.

J. N. Darby

Sâmbătă                27                     Iunie

Ferice de omul care găseşte înţelepciune şi de omul care dobândeşte pricepere!

               Proverbe 3.13

Cu mult înainte să scrie acestea, atunci când Dumnezeu l-a întrebat pe Solomon ce să-i dea, acesta a cerut doar înţelepciune şi cunoştinţă. Şi, fiindu-i dată, el a experimentat această binecuvântare într-un mod practic, putând astfel să-i sfătuiască şi pe alţii în această privinţă. Totuşi, aceasta nu a fost suficient pentru Solomon, deoarece viaţa sa a fost în mare măsură un eşec. Înţelepciunea nu l-a ferit de păcatul de a avea multe soţii şi concubine, care i-au îndepărtat inima de Domnul.

El nu a realizat că înţelepciunea, separată de sursa ei, nu are nicio putere în ea însăşi. Solomon a fost inspirat de Dumnezeu să scrie: „Temerea de Domnul este începutul cunoştinţei“ (Proverbe 1.7). Aceasta ar fi trebuit să-i mişte adânc inima. Pavel însă, în Noul Testament, scrie chiar mai frumos şi mai profund: „Noi Îl predicăm pe Hristos răstignit … Hristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 1. 23,24) şi, de asemenea: „Hristos Isus, care a fost făcut pentru noi înţelepciune“ (1 Corinteni 1. 30). Dacă ochii noştri sunt îndreptaţi spre Hristos, atunci suntem cu adevărat înţelepţi. Dacă uităm aceasta şi căutăm înţelepciune în altă parte decât în Persoana Sa binecuvântată, vom fi prinşi şi înfăşuraţi în cursa duşmanului.

Înţelepciunea este mai de preţ decât argintul şi aurul. Solomon a devenit aşa de preocupat cu marea bogăţie pe care Dumnezeu a îngăduit s-o aibă şi a fost atât de atras de multele sale soţii, încât a pătat înţelepciunea care-i fusese dată. Să învăţăm din falimentul lui, la fel de mult ca din înţelepciunea lui!

L. M. Grant

Duminică               28                     Iunie

Să mă sărute cu sărutările gurii lui! Pentru că iubirea ta este mai bună decât vinul. Miresmele tale au un miros plăcut. Numele Tău este o mireasmă vărsată; de aceea te iubesc fecioarele.

               Cântarea Cântărilor 1.2,3

Acest verset, „să mă sărute cu sărutările gurii lui!“, ar putea fi tradus cu cuvintele: „El mă va săruta cu sărutările gurii Sale“, exprimând siguranţa că El va face acest lucru. Noi, cei care suntem copii ai lui Dumnezeu, cunoaştem binecuvântarea aceasta, deoarece sărutul vorbeşte de împăcare, iar noi „am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său“. Am cunoscut dragostea lui Dumnezeu, care este mai bună decât vinul. Vinul vorbeşte despre bucurie, însă, oricât de mare ar fi bucuria noastră, chiar şi cu privire la faptul că am fost mântuiţi prin harul Său, tot nu ne bazăm pe această bucurie, ci pe dragostea Lui, care este cu mult mai bună.

Versetul, „miresmele tale au un miros plăcut“, ar putea fi tradus şi astfel: „numele Tău este mai plăcut decât o mireasmă vărsată“. Maria din Betania aprecia în mod deosebit această mireasmă şi a adus mir pentru a-I unge picioarele Domnului, cu puţin timp înainte de a fi răstignit. Putem fi siguri că Maria nu a considerat că mirul ei de nard curat era suficient pentru a exprima gloria Numelui Domnului Isus. Ori de câte ori avem privilegiu de a ne strânge cu sfinţii preaiubiţi ai lui Dumnezeu pentru a aduce miresma noastră de laudă şi adorare, ştim cu siguranţă că toată adorarea pe care noi şi sfinţii de pretutindeni am aduce-o vreodată Domnului păleşte în faţa măreţiei şi a perfecţiunii Numelui Său.

Isaia 9.6 ne spune: „şi-I vor pune numele: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu puternic, Părinte al eternităţii, Domn al păcii“. Vă rog să remarcaţi că acesta este Numele Său şi nu unul dintre numele Sale, deoarece există o unitate perfectă în binecuvântata Sa Persoană. Alături de acest nume strălucesc multe altele: „Îi vei pune numele Isus“; „Îl vor numi Emanuel“, „Numele Lui este Cuvântul lui Dumnezeu“, de asemenea este numit: „Credincios şi Adevărat“, „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor“. Pot fi adăugate şi altele, iar toate împreună Îi dau Domnului o glorie atât de măreaţă, încât în faţa ei nici măcar nu ştim cum să ne prosternăm.

L. M. Grant

Luni                        29                     Iunie

Şi acum, Israele, ascultă rânduielile şi judecăţile pe care vă învăţ să le faceţi, ca să trăiţi şi să intraţi şi să stăpâniţi ţara pe care v-o dă Domnul Dumnezeul părinţilor voştri.

               Deuteronom 4.1

Avem aici scoase în evidenţă caracteristicile cărţii Deuteronom: „a asculta“ şi „a face“, pentru „a trăi“ şi „a stăpâni“. Acesta este un principiu universal şi de nestrămutat. El a fost valabil pentru Israel, dar este valabil şi pentru noi. Calea către viaţă şi adevăratul secret al luării în stăpânire se obţin prin simpla ascultare de poruncile sfinte ale lui Dumnezeu. În Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, putem vedea aceasta de la prima până la ultima pagină. Dumnezeu ne-a dat Cuvântul Său nu pentru a face speculaţii pe marginea lui sau pentru a discuta despre el, ci pentru a asculta de el. Doar atunci când vom asculta cu bucurie şi din toată inima de rânduielile şi judecăţile Tatălui nostru vom călca pe calea luminoasă a vieţii şi vom gusta din realitatea tuturor binecuvântărilor pe care Dumnezeu ni le-a pregătit în Hristos. „Cine are poruncile Mele şi le ţine, acela este cel care Mă iubeşte; iar cine Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui“ (Ioan 14.21).

Ar fi o eroare să presupunem că toţi cei credincioşi se bucură de acest privilegiu. Aceasta este doar partea acelora care ascultă, din dragoste, de poruncile Domnului. Privilegiul este la îndemâna tuturor, dar nu toţi se bucură de el, pentru că nu toţi ascultă. Una este să fii copil şi alta este să fii un copil ascultător. Una este să fii mântuit şi cu totul altceva este să-L iubeşti pe Mântuitorul şi să te desfătezi în toate rânduielile Sale minunate.

C. H. Mackintosh

Marţi                      30                     Iunie

Domnul nostru Isus Hristos, care S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din veacul rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru.

               Galateni 1.3,4

Sfârşitul acestui veac rău de acum este zugrăvit în Scriptură ca fiind înfricoşător. Pentru ca cineva să aibă parte de binecuvântare în urma cunoaşterii caracterului acestui veac rău, trebuie să abordeze această temă cu un duh drept, într-o stare lăuntrică potrivită, ferindu-se de dreptate-proprie şi totodată de asprime în judecată (să nu aibă un duh legalist). Suntem atenţionaţi cu privire la relele care vor apărea în „zilele din urmă“, fiind îndemnaţi s㠄vestim Cuvântul“ şi „să facem lucrarea unui evanghelist“ (2 Timotei 3.1‑8; 4.2,5).

Profeţii din vechime au condamnat corupţia din zilele lor, însă vedem în Cuvântul sfânt că ei, la rândul lor, au avut mai întâi nevoie de disciplina lui Dumnezeu pentru ei înşişi. Au avut nevoie să fie disciplinaţi ei înşişi, pentru a fi feriţi de mulţumirea de sine şi pentru a-I da dreptate lui Dumnezeu în judecata pe care El o exercita asupra răului.

 Slujitorii lui Dumnezeu au nevoie în special de o conştiinţă exersată înaintea lui Dumnezeu. Acesta este mediul natural al unui suflet care este condus înaintea lui Dumnezeu pentru a judeca lucrurile în lumina Lui. Sufletul care este exersat înaintea lui Dumnezeu devine mai atent cu privire la ceea ce este dator faţă de harul care i-a fost oferit. Aceasta produce smerenie în suflet.

Dumnezeu, pentru a ne ajuta să rezolvăm problemele cu care avem de-a face, desfăşoară înaintea noastră, într-un mod practic, cele mai profunde resurse ale harului Său. Să ne preocupăm deci cu harul pe care Dumnezeu ni l-a arătat, nu cu răul din acest veac rău! Preocuparea cu răul este foarte dăunătoare pentru suflet! Însă recunoaşterea credincioşiei lui Dumnezeu şi a multelor binecuvântări oferite Adunării, în Hristos, în ciuda tuturor căderilor ei, ne va conduce să acceptăm tot ceea ce este de la Hristos şi să ne ferim de tot ceea ce-I este opus.

G. L. H.

Miercuri                    1                        Iulie

Ascultaţi-mă, Asa şi tot Iuda şi Beniamin! Domnul este cu voi când sunteţi cu El; şi, dacă-L veţi căuta, El va fi găsit de voi; dar, dacă-L veţi părăsi, El vă va părăsi…fiţi tari, şi să nu vă slăbească mâinile, pentru că este o răsplătire pentru lucrul vostru.

               2 Cronici 15.2,7

Profeţii şi profeţiile lor – Azaria, fiul lui Oded

Dumnezeu i-a dat lui Asa, împăratului lui Iuda, o mare victorie împotriva unei oştiri de un milion de oameni foarte bine înarmaţi, condusă de Zerah etiopianul. Trebuind să înfrunte această armată puternică, Asa a strigat la Domnul, recunoscând că: „Pentru Tine este la fel de uşor să ajuţi, fie că este multă putere, fie că nu este nicio putere. Ajută-ne, Doamne Dumnezeul nostru, pentru că pe Tine ne sprijinim şi în Numele Tău venim împotriva acestei mulţimi“ (2 Cronici 14.11). Etiopienii „au fost zdrobiţi înaintea Domnului şi înaintea puterii oştirii Sale“, iar Iuda a avut parte de o mare pradă (vers. 12‑15).

„Duhul lui Dumnezeu a fost peste Zaharia, fiul lui Oded“ şi el a mers în întâmpinarea lui Asa şi a armatei lui cu un mesaj de la Dumnezeu. El le-a reamintit cum, în timpul istoriei lor, atunci când ei Îl părăsiseră pe Domnul, El „îi tulbura cu tot felul de strâmtorări“. Însă acum trebuia să fie fermi, pentru că faptele lor aveau să fie răsplătite. Împăratul Asa a fost încurajat de aceste cuvinte şi a început să stârpească idolatria din toată ţara. În această acţiune, el s-a bucurat de suportul entuziast al poporului său, al lui Iuda, însă şi de al multor oameni din Israel, care au recunoscut că Domnul era cu El.

 Ce bucurie trebuie să fi avut profetul, văzând rezultatul profeţiei sale! Dumnezeu şi astăzi foloseşte slujba profetică, stimulându-Şi poporul prin Cuvântul Său. Contrar cu gândul celor mai mulţi oameni, profeţia nu este în primul rând descoperirea unor evenimente viitoare, ci potrivit cu 1 Corinteni 14.3, Dumnezeu foloseşte profeţia pentru zidirea, încurajarea şi mângâierea poporului Său. Fericiţi sunt toţi aceia care iau seama la ceea ce Duhul spune adunărilor!

E. P. Vedder, Jr.

Joi                            2                        Iulie

Lupta noastră nu este împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva … puterilor spirituale ale răutăţii în cele cereşti.

               Efeseni 6.12

Lupta noastră este cu duhuri rele şi, de aceea, de câte ori avem de-a face cu un principiu rău, avem de-a face, de fapt, cu un duh rău care stă în spatele acestui principiu. Oamenii obişnuiesc să creadă în existenţa unei puteri spirituale rele, a lui Satan, însă el are de multe ori succes în a-i determina pe oameni să-l piardă din vedere.

Ţinta lui Satan este să-i facă pe creştini să se îndoiască de existenţa lui sau, cel puţin, să se îndoiască de adevăratul său caracter. Lui îi place ca oamenii să se gândească la el ca la o fiinţă groaznic de imorală, însă el nu este un imoral, aşa cum folosim noi acest termen în mod obişnuit; el nu este o fiinţă carnală. „Carnea“, natura păcătoasă, nu este Satan, însă, din nefericire, ea este unul dintre cei mai fideli servitori ai lui. Dacă cineva se complace în poftele naturii sale păcătoase, păcătuieşte fără să mai fie necesară intervenţia lui Satan.

În timpul de acum, Satan se poate transforma într-un înger de lumină (2 Corinteni 11.14). El ia principii spirituale eronate şi ni le prezintă ca fiind adevărul. Dacă observăm în mijlocul poporului lui Dumnezeu un duh de abordare raţionalistă a Cuvântului Său, aceasta este dovada că avem de-a face cu lucrarea unor duhuri rele – ne confruntăm cu puterea lui Satan.

În Judecători 3, primul vrăjmaş care i-a subjugat pe evrei a fost împăratul Mesopotamiei (Aramului). Aram înseamn㠄înălţare“ şi, în consecinţă, mândrie. Aceasta poate fi o aluzie la înălţarea fără Hristos şi, dacă există o asemenea înălţare, cel care face un astfel de lucru este vrăjmaşul cel mai rău posibil.

Oriunde există înălţare separată de Hristos şi de supremaţia lui Dumnezeu, aceasta este de fapt robie sub împăratul Aramului, cel care este vrăjmaşul nostru, Satan.

S. Ridout

Vineri                       3                        Iulie

Pentru că la aceasta aţi fost chemaţi; pentru că şi Hristos a suferit pentru voi, lăsându-vă un model, ca să călcaţi pe urmele Lui: El, care n-a făcut păcat, nici nu s-a găsit viclenie în gura Lui; care, fiind insultat, nu răspundea cu insultă; suferind, nu ameninţa, ci Se încredinţa pe Sine Celui care judecă drept.

               1 Petru 2.21‑23

Pentru a vedea caracteristicile sau trăsăturile morale ale vieţii noi pe care o avem, trebuie să pătrundem misterul preţios al vieţii lui Hristos, ca Om, pe acest pământ. Trebuie să urmărim căile Sale şi să luăm seama la felul şi la duhul în care El a trecut prin toate circumstanţele vieţii Sale de pe pământ. El a fost un copil supus părinţilor Săi; a crescut în înţelepciune şi în statură făcând tot ce era plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. El era Robul lui Dumnezeu – în toate lucrurile credincios, smerit şi ascultător, supus şi dependent, căutând interesele lui Dumnezeu. El era un prieten plăcut, iubitor şi plin de compasiune, întotdeauna gata să consoleze în necazuri, să hrănească pe cei flămânzi sau să vindece pe cei bolnavi. Aceasta este, pe scurt, gloria Sa morală.

Dar cine poate fi la fel ca El? Răspunsul este acesta: Să privim ţintă la Hristos, Modelul nostru, pe urmele Căruia trebuie să umblăm! Trăsăturile vieţii noastre trebuie să fie chiar acelea care au strălucit în viaţa Sa pe pământ. Este un adevăr solemn că, în ce ne priveşte, în ochii lui Dumnezeu nimic nu are valoare în afara vieţii lui Hristos din noi. Tot ceea ce nu reprezintă rodul direct al acestei vieţi este lipsit de orice valoare înaintea lui Dumnezeu. Dar chiar şi cea mai slabă expresie a acestei vieţi este o mireasmă plăcută înaintea Lui. Pe de altă parte, cele mai mari eforturi ale firii religioase, cele mai mari sacrificii, cele mai somptuoase ceremonii nu sunt decât „fapte moarte“ în ochii lui Dumnezeu. Religiozitatea este un lucru cu totul diferit de creştinism.

C. H. Mackintosh

Sâmbătă                  4                        Iulie

Păstoriţi turma lui Dumnezeu care este între voi.

               1 Petru 5.2

Să privim câteva lucruri în legătură cu „turma lui Dumnezeu“. Întâi, ce fel de oameni fac parte din această turmă? Răspuns: o mare diversitate de oameni! De exemplu, apostolul Pavel spune: „Pentru că, uitaţi-vă la chemarea voastră, fraţilor, că nu sunt mulţi înţelepţi potrivit cărnii, nu mulţi puternici, nu mulţi de neam ales“ (1 Corinteni 1.26), iar mai târziu, în epistolă, după ce enumeră câteva dintre cele mai groaznice categorii de păcătoşi, la care chiar şi cei necredincioşi s-ar uita cu dispreţ, adaugă: „Şi aşa erau unii dintre voi“. Turma lui Dumnezeu este formată din bogaţi şi săraci, din oameni inteligenţi şi mai puţin învăţaţi, din oameni care au crescut în familii bune şi din alţii care au fost abuzaţi, iar această listă de contraste poate continua.

În al doilea rând, este deosebit de important pentru cei care păstoresc turma lui Dumnezeu să ştie că ei trebuie să ceară înţelepciune pentru a putea face aceasta, aşa cum a făcut Solomon când i S-a arătat Domnul. „Acum dă-mi înţelepciune şi cunoştinţă“, a zis Solomon, „ca să pot ieşi şi intra înaintea acestui popor; pentru că cine poate judeca pe acest mare popor al Tău?“ (2 Cronici 1.10). Nu trebuie să ne surprindă faptul că, în următorul verset, ni se spune că Domnului I-a plăcut ce-I ceruse Solomon. Este evident că Domnul a fost mulţumit de ceea ce dorise Solomon să primească, înţelepciune să păstorească poporul, pentru că Domnului Îi pasă de turma Sa.

Ca un al treilea aspect, să observăm că, în ciuda mediilor atât de diferite din care provin cei care fac parte din turma lui Dumnezeu, ei au multe lucruri în comun. Toţi aparţin Aceluiaşi Păstor, care-i iubeşte pe fiecare în aceeaşi măsură, pentru că S-a dat pe Sine pentru ei şi îi cunoaşte pe fiecare pe nume. Şi, chiar mai mult, fiecare dintre ei este mădular al aceluiaşi trup, care este Trupul lui Hristos. Cât de preţios ar trebui atunci să fie oricare dintre ei în ochii celui care-i păstoreşte şi ce privilegiu ar trebui să fie pentru el să-i hrănească! „Fericit este robul acela, pe care, venind, stăpânul lui îl va găsi făcând aşa“ (Luca 12.43).

A. M. Behnam

Oricând El mă conduce, n-aş vrea să mă abat

Păstoru-i lângă mine: nimic nu-mi va lipsi.

Cu sfântă-nţelepciune priveşte totu-n jur;

El ştie-n totul calea şi eu merg după El.

 

Păşuni verzi sunt 'nainte cum încă n-am văzut,

Curând un cer albastru va fi unde-au fost nori.

Speranţa mea cerească este Domnul Isus;

El este calea vieţii şi e comoara mea.

Duminică                 5                        Iulie

În locul unde ei înjunghie arderea-de-tot, să înjunghie jertfa pentru vină.

               Levitic 7.2

În primele şapte capitole din Levitic vedem jertfele privite din perspectivă divină: se începe cu arderea-de-tot, urmează darul de mâncare, apoi jertfa de pace, se continuă cu jertfa pentru păcat, după care se ajunge la jertfa pentru vină.

De obicei, sufletele noastre întrevăd aspectul lucrării lui Hristos ilustrat de jertfa pentru vină la început, nu ultimul. Când un păcătos vinovat vine la Dumnezeu ca să fie mântuit, de regulă el gândeşte astfel despre faptele lui rele: «Cum îmi poate ierta Dumnezeu păcatele şi să mă primească în prezenţa Sa, când sunt atât de conştient de vina mea?» N-ar trebui să uităm niciodată că ceea ce n-am fi putut face noi niciodată prin puterile noastre a făcut Dumnezeu pentru noi prin lucrarea împlinită de Domnul nostru Isus la cruce. Acesta este adevărul despre care ne vorbeşte jertfa pentru vină, în care păcatul este prezentat sub aspectul său de datorie care trebuie plătită.

Pe măsură ce înaintăm în viaţa de credinţă începem să avem o perspectivă mai clară asupra lucrării de la cruce. Înţelegem că păcatul nu este doar o datorie care trebuie plătită, ci un lucru care întinează prin însăşi natura lui şi care ne-a făcut complet nepotriviţi să stăm în prezenţa lui Dumnezeu. A fost un moment minunat cel în care am înţeles că am fost salvaţi pentru veşnicie, că am fost făcuţi potriviţi să intrăm în prezenţa lui Dumnezeu, pentru că Cel Sfânt S-a oferit pe Sine Însuşi ca jertfă desăvârşită pentru păcat şi a fost făcut păcat pentru noi pe crucea Calvarului.

Dar au mai urmat şi alte lecţii. Curând am aflat că, din cauza păcatelor, oamenii sunt în vrăjmăşie cu Dumnezeu. Trebuia deci ca ceva să se întâmple înainte ca Dumnezeu să Se poată întâlni cu omul într-o părtăşie şi o bucurie perfectă. Astfel am început să cunoaştem aspectul de jertfă pentru pace al lucrării lui Hristos. Am înţeles că a fost dorinţa lui Dumnezeu să ne aducă în părtăşie cu Sine, ca păcătoşi răscumpăraţi care au fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Domnului nostru Isus.

H. A. Ironside

Luni                          6                        Iulie

Voi lăuda Numele lui Dumnezeu în cântare şi-L voi preamări cu mulţumire; şi va fi mai plăcut Domnului decât un taur, un bou cu coarne şi cu copita despicată.

               Psalmul 69.30,31

Uneori eu îi întreb pe cei de curând întorşi la Dumnezeu, cum cred ei că ar putea să placă cel mai bine Domnului? Îmi place foarte mult să aud răspunsurile lor. Ei au tot felul de răspunsuri. Unul mi-a răspuns: „Să lucrez pentru El“. Într-adevăr, este un privilegiu foarte binecuvântat să lucrezi pentru El, iar slujirea este un lucru foarte plăcut, însă există ceva mult mai binecuvântat decât slujirea. Este ceva cu mult mai bun, un lucru pe care credinciosul trebuie să-l păstreze în sufletul său.

Cu mai mult timp în urmă am fost foarte marcat de ceea ce un credincios, care acum este la Domnul, m-a întrebat: «Cum crezi că ai putea să placi Domnului cel mai bine?» În timp ce mă gândeam, el mi-a spus: citeşte Psalmul 69.30,31, unde scrie: „Voi lăuda Numele lui Dumnezeu în cântare şi-L voi preamări cu mulţumire; şi va fi mai plăcut Domnului decât un taur, un bou cu coarne şi cu copita despicată“! Desigur că apoi mi-a fost uşor să-i înţeleg punctul de vedere.

Cât de frumos este acest lucru: „Voi lăuda Numele lui Dumnezeu în cântare“! Desigur, taurul şi boul semnifică, în mod simplu, slujirea. Însă este ceva de care Domnul Se bucură mai mult decât de slujire. Cum pot să plac Domnului cel mai bine? Răspunsul divin este: „Voi lăuda Numele lui Dumnezeu în cântare“. Adesea avem strângeri de rugăciune, însă aş dori să nu pierdem din vedere strângerile pentru adorare.

W. T. P. Wolston

Te lăudăm pe Tine, Domnul nostru mare,

Te lăudăm pe Tine, Dumnezeu preasfânt,

Te lăudăm smeriţi prin viaţă şi cântare,

Te lăudăm oricând şi-oriunde pe pământ!

N. Moldoveanu

Marţi                        7                        Iulie

Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat la gloria Lui eternă, în Hristos Isus.

               1 Petru 5.10

Dumnezeu S-a revelat pe Sine ca Dumnezeul oricărui har, însă cât de dificil este crezi că El este aşa: Dumnezeul oricărui har! Sentimentele noastre naturale sunt exprimate în parabola din Evanghelia după Luca, capitolul 19.21: „Mă temeam de tine, fiindcă eşti om aspru“. În mod natural, fiecare dintre noi cuibăreşte o lipsă de înţelegere a harului lui Dumnezeu.

Există uneori gândul că harul implică trecerea cu vederea a păcatului de către Dumnezeu, însă nu este aşa. Păcatul este un lucru atât de rău înaintea lui Dumnezeu, încât El nu-l poate tolera nicidecum; numai harul fără plată poate rezolva nevoia păcătosului. Dacă ar fi stat în puterea păcătosului să-şi îndrepte căile şi să se îndrepte pe sine, nu ar mai fi fost nevoie de har! În momentul în care înţeleg că sunt un păcătos şi că Domnul a venit la mine tocmai pentru că El cunoştea deplina întindere şi urâciune a păcatului meu, atunci înţeleg ce este harul. Atunci pricep că harul lui Dumnezeu este mai mare decât păcatul meu.

Este bine să realizez că Domnul care Şi-a dat viaţa pentru mine este acelaşi Domn cu care am de-a faci zi de zi. Toate lucrările pe care El le desfăşoară faţă de mine sunt pe principiul harului. Ce lucru preţios şi încurajator este să cunosc că, în timpul de acum, Isus Îşi manifestă faţă de mine aceeaşi dragoste pe care Şi-a exercitat-o atunci când a murit pe cruce pentru mine.

Presupuneţi, de exemplu, că eu am un temperament care este dificil de ţinut în frâu. Dacă vin cu această problemă la Isus, atunci El îmi oferă har pentru rezolvarea ei. Eforturile mele nu vor fi niciodată suficiente. Puterea reală este rezultatul harului Domnului. Dacă, venind în prezenţa Lui, vom recunoaşte exact ceea ce suntem, vom descoperi că El nu ne va arăta altceva decât har. Avem dreptul să uităm de noi înşine şi de păcatul nostru, însă nu avem niciodată dreptul să uităm de Isus.

J. N. Darby

Miercuri                    8                        Iulie

Ilie tişbitul … i-a spus lui Ahab: „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea căruia stau, că în anii aceştia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât la cuvântul meu“. Şi cuvântul Domnului a venit la el, zicând: „Pleacă de aici … şi ascunde-te lângă pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului,… vei bea apă din pârâu şi am poruncit corbilor să te hrănească acolo.

               1 Împăraţi 17.1‑4

Profeţii şi profeţiile lor – Ilie

Deşi Ilie nu face parte dintre profeţii care au scris vreo carte a Bibliei, totuşi el a prezentat evenimente viitoare cu certitudinea absolută pe care o poate avea numai cel care stă înaintea lui Dumnezeu. În Noul Testament, Iacov ne oferă anumite detalii din viaţa lui Ilie, pe care nu le găsim în Vechiul Testament. El ne reaminteşte că Ilie era un om la fel ca noi şi că s-a rugat cu stăruinţă (literal: „s-a rugat cu rugăciune“) ca să nu plouă (Iacov 5.17,18).

Ilie a păşit cu îndrăzneală înaintea lui Ahab şi şi-a rostit declaraţia. „Cei drepţi îndrăznesc ca un leu“ (Proverbe 28.1). De fiecare dată când îl vedem pe Ilie înaintea acestui monarh puternic şi nelegiuit, curajul lui iese în evidenţă în mod izbitor. Dar, când Dumnezeu îi spune să se ascundă, el ascultă fără să mai întrebe sau să se plângă. Dumnezeu îl călăuzeşte în locul în care trebuie să meargă şi promite să îngrijească de el acolo. Oricare ar fi fost reţinerile lui – era conştient că acei corbi erau păsări necurate care se hrăneau cu hoituri – el a urmat îndrumările lui Dumnezeu fără să se plângă, primind pâine şi carne de două ori pe zi prin aceşti agenţi neobişnuiţi.

Cu timpul, izvorul a secat. Ilie însuşi avea să experimenteze ceea ce poporul experimenta. El a gustat toate necazurile lor. Însă mâna lui Dumnezeu nu s-a scurtat. El a dat noi îndrumări servitorului Său, trimiţându-l chiar în ţara din care venise regina Izabela. „Am poruncit acolo unei femei văduve să te hrănească“, i-a spus Dumnezeu. Cât de umilitor era acest lucru pentru un evreu! Căile lui Dumnezeu sunt mai înalte decât ale noastre, întotdeauna pline de binecuvântări.

E. P. Vedder, Jr.

Joi                            9                        Iulie

Domnul a zis Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea, până îi voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale“.

               Psalmul 110.1

Cartea Faptele Apostolilor ne deschide cortina pentru a ne prezenta câteva din gloriile pe care Hristos le are în cer. Tot de aici aflăm şi impactul pe care aceste glorii îl au asupra oamenilor de pe pământ, fie ei credincioşi, fie necredincioşi. Efectul gloriilor lui Hristos ne este prezentat de Dumnezeu nu doar pentru a afla despre ele, ci pentru a ne furniza ceea ce ne este de folos, anume pentru toată perioada Bisericii, aşa cum vedem din epistole.

Una dintre aceste glorii este legată de noua poziţie pe care Hristos a primit-o ca Om la dreapta lui Dumnezeu. Această poziţie fusese deja profeţită de Psalmul 110 – psalm la care Noul Testament va face cele mai multe referiri. Prin această nouă poziţie – ca Om la dreapta lui Dumnezeu – sunt arătate favoarea, binecuvântarea şi autoritatea pe care Dumnezeu le-a îndreptat spre Cel care L-a glorificat pe pământ.

Domnul Isus a avut autoritate primită de la Dumnezeu şi în timp ce Se afla pe pământ (Marcu 11.3), dar după aceea a primit-o într-un fel nou, în înviere (Matei 28.18). În ce priveşte binecuvântarea, orice lucru Îi este acum supus Celui care are această poziţie, la dreapta lui Dumnezeu (1 Petru 3.22), deşi această binecuvântare nu este încă văzută în mod public. Şi tot din mâna lui Dumnezeu a primit El acest loc de onoare sau de favoare (Fapte 2.33; 5.31). Această nouă poziţie care Îi aparţine Omului glorificat în cer, Domnului nostru Isus Hristos, este caracteristică perioadei harului (Fapte 7.55,56).

Opt versete din Noul Testament folosesc expresia „la dreapta“ şi constituie baza învăţăturii cu privire la acest adevăr. În aceste opt locuri, poziţia Lui este legată de funcţiile pe care El le are în glorie. Primul loc spune: „Cel care şi este la dreapta lui Dumnezeu“ (Romani 8.34). Aceasta este poziţia prezentă a lui Hristos şi, din această poziţie, El Îşi îngrijeşte Trupul Său de pe pământ, mijlocind neîncetat. Se cade să-I mulţumim şi să-L onorăm pentru aceasta, recunoscând măreţia Lui!

A. E. Bouter

Vineri                     10                      Iulie

Poporul care locuieşte în ţară este foarte tare şi cetăţile sunt întărite, foarte mari … şi acolo am văzut pe uriaşi … şi noi eram în ochii noştri ca nişte lăcuste şi tot aşa eram şi în ochii lor.

               Numeri 13.28,33

Iscoadele au fost constrânse să admită că în ţară curgea lapte şi miere, însă existau ezitări. De ce? Din cauză că nu se încredeau în Dumnezeu. Au văzut doar zidurile şi uriaşii. Ei nu L-au văzut pe Dumnezeu, pentru că priveau cu ochii fizici, nu cu ochii credinţei. Dumnezeu nu a fost luat în calcul – El nu are loc niciodată în calculele necredinţei! Aceasta vede doar ziduri şi uriaşi, însă credinţa se bazează pe Dumnezeu. Iscoadele au spus ceea ce erau în propriii lor ochi şi în ochii uriaşilor, dar nu au spus niciun cuvânt despre ceea ce erau în ochii lui Dumnezeu. Necredinţa l-a împiedicat pe Israel să intre în ţara promisă şi i-a trimis înapoi să pribegească prin pustie, timp de patruzeci de ani.

Acum, să ne amintim că acestea „au fost scrise pentru avertizarea noastr㓠(1 Corinteni 10.11). Ţinta acestor meditaţii a fost să ne încurajeze pe toţi către o încredere deplină în Hristos, către o viaţă plină de credinţă. Având temelia pe sângele lui Hristos, este privilegiul nostru nu doar să fim biruitori peste păcatul care locuieşte în noi, ci să şi trăim acea viaţă şi acea experienţă binecuvântată care izvorăşte din părtăşia cu Hristos. Una este să cunoşti că păcatele îţi sunt şterse prin sângele lui Hristos şi cu totul altceva este să ştii că El a distrus puterea păcatului care locuieşte în noi; însă există un lucru şi mai înalt: să trăieşti în părtăşie neîntreruptă cu El.

Vrăjmaşul va căuta să ne ţină ocupaţi cu noi înşine şi cu dificultăţile de pe cale. Soluţia este simplă. Ea constă în încredere, încredere, încredere!

C. H. Mackintosh

Purta-va de grijă El, Domnu-n vreun fel:

Nu-n felul meu, poate, nu-n felul Tău, poate:

În felul Lui însă El va îngriji.

Să ne-ncredem în El, căci El va-ngriji,

Toată-ncrederea în El şi El va lucra!

Sâmbătă                11                      Iulie

Şi, când s-a făcut seară, au adus la El mulţi demonizaţi. Şi El a scos duhurile prin cuvânt şi i-a vindecat pe toţi care erau bolnavi; ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin profetul Isaia, care zice: „El Însuşi a luat neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre“.

               Matei 8.16,17

Este atât de greu de înţeles cum cei din Israel care au fost martori la multele vindecări miraculoase care însoţeau slujirea Domnului nu au recunoscut că Isus era cu mult mai mult decât un om. Chiar şi împăratul Irod a fost aşa de impresionat de ceea ce auzise despre Hristos, încât a vrut să vadă minuni făcute de El. Însă Domnul nu era deloc interesat să-l distreze pe Irod. Interesul Lui consta în satisfacerea nevoii sufletelor preţioase.

În această împrejurare ni se spune că El i-a vindecat pe toţi cei care erau bolnavi şi că a scos afară demonii din toţi cei care erau posedaţi. Niciunul din cei care au venit la El nu a fost respins. Unii aşa-numiţi „vindecători prin credinţ㓠încearcă să imite ceea ce a făcut Domnul Isus, iar când nu le reuşeşte, îi blamează pe bolnavi, spunând că aceştia nu au avut credinţă suficientă. Domnul nu a făcut un astfel de lucru, deoarece El nu a eşuat niciodată.

Există oameni în ziua de azi care insistă că vindecarea trupească este o parte componentă a ispăşirii. Ei cred că oricine primeşte mântuirea are, prin aceasta, dreptul să fie vindecat de orice boală şi îi blamează pe credincioşii care suferă de vreo boală. Partea din Scriptură care a fost citată mai sus dovedeşte că o astfel de pretenţie este falsă, deoarece ea arată foarte clar că profeţia lui Isaia, „El Însuşi a luat neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre“, a fost împlinită când El a fost pe pământ vindecând oameni, nu când a făcut ispăşire pentru păcatele noastre la Calvar. Prin jertfa Lui, El a purtat păcatele noastre; iar prin slujirea Lui din timpul vieţii, El a purtat bolile tuturor acelora pe care i-a vindecat.

Cum a făcut aceasta? De fiecare dată când vindeca, putem fi siguri că El simţea profund tristeţea şi necazul prin care trecea fiecare suflet preţios, din cauza suferinţei. Minunat Domn şi Stăpân!

L. M. Grant

Duminică               12                      Iulie

Când au văzut steaua, s-au bucurat cu bucurie foarte mare. Şi, intrând în casă, au văzut Copilaşul cu Maria, mama Lui, şi, căzând la pământ, I s-au închinat; şi, deschizându-şi comorile, I-au adus daruri: aur şi tămâie şi smirnă.

               Matei 2.10,11

Este foarte clar că mâna lui Dumnezeu i-a condus pe aceşti magi. Dumnezeu i-a condus direct la casa unde Maria se afla cu Copilul ei, însă ei au dat mai întâi mărturie împăratului Irod despre naşterea adevăratului Împărat al lui Israel. Aceasta ar fi fost o bună oportunitate pentru Irod să-L fi întâmpinat cum se cuvine, însă el, plin de dorinţa de a se slăvi pe sine, nu a acceptat un astfel de gând, pentru că nu avea nicio consideraţie pentru Dumnezeul cel viu.

Magii „au văzut Copilaşul cu Maria, mama Lui“ nu „mama şi Copilaşul“. Pentru ei, Maria nu reprezenta obiect al credinţei, ci Copilaşul. El le-a atras nu doar atenţia şi interesul, ci şi închinarea lor spontană. El reprezenta pentru ei mai mult decât un împărat. El era Dumnezeul cel viu manifestat în trup.

Din acest motiv, când şi-au deschis comorile, nu i-au dat daruri Mariei, dar au avut trei daruri remarcabile pentru Copilul ei. Cât de clară este călăuzirea lui Dumnezeu! Aurul vorbeşte despre gloria divinităţii Lui. Tămâia, fiind de un alb pur, simbolizează puritatea incoruptibilă şi mireasma umanităţii Sale, o umanitate unică în perfecţiunea ei, infinit deasupra tuturor fiinţelor omeneşti.

Smirna este amară la gust, dar are un miros plăcut; cât de clar semnifică aceasta agonia amară şi durerea pe care acest Împărat smerit a trebuit să o poarte singur în moartea Lui ispăşitoare de pe cruce, „dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerilor şi obişnuit cu suferinţa“. Însă cât de dulci şi de minunate sunt rezultatele acestei jertfe uimitoare! Dumnezeu a fost glorificat prin ea, păcătoşi nenumăraţi au fost răscumpăraţi pentru eternitate pe temeiul valorii ei, iar veşnicia va fi plină de laudele lor pentru El.

L. M. Grant

Luni                        13                      Iulie

Eu, într-adevăr, vă botez în apă spre pocăinţă; dar Cel care vine după mine este mai puternic decât mine şi eu nu sunt vrednic să-I duc sandalele; El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc: Cel a cărui vânturătoare este în mâna Sa; şi Îşi va curăţa în întregime aria şi Îşi va aduna grâul în grânar, iar pleava o va arde cu foc de nestins.

               Matei 3.11,12

Aceste cuvinte solemne au fost rostite de Ioan Botezătorul, cel care a fost trimis să pregătească calea Domnului Isus. El le-a vorbit în mod direct liderilor religioşi din Israel, cărora le cunoştea făţărnicia. El le-a spus clar că boteza cu apă spre pocăinţă. Luca 7.30 ne spune: „Fariseii şi învăţătorii legii au respins pentru ei înşişi hotărârea lui Dumnezeu, nefiind botezaţi de el“. Ei nu au vrut să accepte că au nevoie de pocăinţă.

Însă Ioan a avut un mesaj mult mai însemnat decât botezul în apă. El a avut de anunţat sosirea Celui ce avea să facă un alt fel de botez. „Cel care vine după mine este mai puternic decât mine şi eu nu sunt vrednic să-I duc sandalele“. A spus aceste cuvinte deoarece Domnul Isus avea să boteze cu Duhul Sfânt. Aceasta făcea referire la faptul că Domnul Isus avea să trimită Duhul lui Dumnezeu pentru a boteza pe fiecare credincios într-un singur Trup, după învierea Sa, în urma lucrării pe care avea să o împlinească pe cruce (1 Corinteni 12.13).

Ioan adaugă şi faptul că Domnul Isus avea să boteze şi cu foc. Acest eveniment nu a avut loc încă, dar se va împlini în mod sigur, aşa cum s-a împlinit şi botezul cu Duhul Sfânt. Acest lucru se va întâmpla după răpirea tuturor credincioşilor, „la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Sale, într-o flacără de foc, aducând răzbunare peste cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi peste cei care nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos“ (2 Tesaloniceni 1.7,8).

Cât de perfect vor fi împlinite aceste cuvinte ale lui Ioan, anume că Hristos „Îşi va curăţa în întregime aria şi Îşi va aduna grâul în grânar, iar pleava o va arde cu foc de nestins“!

L. M. Grant

Marţi                      14                      Iulie

Centurionul, răspunzând, a spus: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu; ci numai rosteşte un cuvânt, şi slujitorul meu se va vindeca. Pentru că şi eu sunt om sub autoritate, având în subordinea mea ostaşi; şi-i zic acestuia: „Du-te!“, şi se duce; şi altuia: „Vino!“, şi vine; şi robului meu: „Fă aceasta!“, şi face.

               Matei 8.8,9

Acest centurion păgân nu a cerut un beneficiu personal de la Domnul, ci era preocupat de starea slujitorului său paralizat, dorind ca Domnul să-l vindece. El nu I se adresează Domnului sub numele de „Fiu al lui David“, aşa cum a făcut femeia siro-fenician㠖 ca şi cum ea ar fi fost israelită, din acest motiv Domnul neputând să-i răspundă la rugăciune; când însă ea I s-a adresat cu apelativul „Doamne“, atunci El i-a răspuns (Marcu 7.25‑30).

Centurionului i-a răspuns imediat, deoarece el L-a numit „Domn“. Când Domnul i-a spus că va veni şi-l va vindeca pe slujitorul său, centurionul şi-a luat un loc smerit, spunându-I: „nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu“. Credinţa lui s-a arătat într-un mod minunat când L-a rugat pe Domnul să rostească un singur cuvânt – el a avut deplină încredere că slujitorul lui va fi vindecat.

Centurionul a amintit de faptul că şi el era sub autoritate, având, la rândul său, slujitori cărora le poruncea. Ce a vrut să spună prin aceasta? El a vrut să spună că Domnul are autoritatea supremă chiar şi peste paralizie şi că este suficient să spună doar un cuvânt, iar rezultatele se vor vedea imediat. Cuvintele centurionului au răcorit în aşa fel inima Domnului, încât El a spus: „Adevărat vă spun, nici chiar în Israel n-am găsit atâta credinţ㓠(Matei 8.10).

Slujitorul împărătesc din Ioan 4.46‑50 nu a avut aceeaşi simplitate a credinţei, atunci când a apelat la Domnul ca să-i vindece fiul. Când Domnul i-a spus: „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, nicidecum nu credeţi“, slujitorul I-a răspuns: „Doamne, coboară mai înainte de a muri copilul meu“. Domnul i-a răspuns: „Mergi, fiul tău trăieşte“. Binecuvântarea deci a fost aceeaşi, însă centurionul a fost lăudat pentru simplitatea credinţei lui.

L. M. Grant

Miercuri                  15                      Iulie

Ahab a chemat pe Obadia, care era peste casa sa. (Şi Obadia se temea mult de Domnul…). Şi Ahab i-a zis lui Obadia: „… poate vom găsi iarbă, ca să păstrăm în viaţă caii şi catârii…“ Pe când Obadia mergea pe drum, iată, l-a întâmpinat Ilie; şi el l-a recunoscut şi a căzut cu faţa la pământ el şi i-a zis: „Tu eşti, în adevăr, domnul meu Ilie?“ Şi el i-a zis: „Eu sunt; du-te şi spune domnului tău: «Iată pe Ilie!»“.

               1 Împăraţi 18.3‑5,7,8

Profeţi şi profeţiile lor – Ilie

Obadia, care înseamn㠄Slujitorul lui Iah“, era într-o poziţie dificilă. El se temea mult de Domnul, deşi ocupa o poziţie înaltă ca administrator al casei lui Ahab. Dumnezeu ne spune cum Obadia ascunsese o sută de profeţi ai Domnului într-o peşteră şi îi hrănise cu pâine şi apă, într-o vreme când Izabela încerca să-i omoare. Istoria lui ilustrează bine principiul pe care Domnul îl stabileşte în Luca 16.13, anume c㠄niciun servitor nu poate sluji la doi stăpâni“, o lecţie pe care mulţi dintre noi, creştinii de azi, am face bine să o învăţăm.

După trei ani şi jumătate de secetă, Ahab căuta cu disperare să-şi ţină caii şi catârii în viaţ㠖 nu citim că ar fi făcut acelaşi lucru cu privire la poporul său! Obadia îl ajută să găsească apă şi iarbă. Dumnezeu îl trimite pe Ilie să se înfăţişeze înaintea lui Ahab, iar el se întâlneşte cu Obadia şi-i spune să-şi anunţe stăpânul cu privire la acest lucru. Obadia se înspăimântă foarte mult, deoarece Ahab îl căutase peste tot pe Ilie, dar în zadar. Obadia se temea că Duhul Domnului îl va răpi pe Ilie, după ce el îi va anunţa lui Ahab apariţia sa. Bietul Obadia! În ciuda mărturiei lui credincioase, un singur pas greşit dac-ar fi făcut, domnul lui, împăratul, n-ar fi ezitat să-l omoare! El nu avea încredere în Ahab şi, din nefericire, nici în Duhul lui Dumnezeu!

Mulţi credincioşi din zilele noastre, care şi-au clădit o poziţie înaltă în această lume, înţeleg prea bine ce trebuie să fi simţit Obadia în acele momente. Ce contrast între el şi Ilie! Stăpânul lui Ilie era Domnul, în care el se putea încrede cu desăvârşire. Cu o linişte desăvârşită, el poate spune: „Viu este Domnul oştirilor, înaintea Căruia stau, că astăzi mă voi arăta lui negreşit“.

E. P. Vedder, Jr.

Joi                          16                      Iulie

Dar în ziua a cincisprezecea a lunii a şaptea, după ce veţi fi strâns roadele pământului, să ţineţi sărbătoarea Domnului şapte zile; în ziua întâi să fie odihnă, şi în a opta zi să fie odihnă … şi să vă bucuraţi şapte zile înaintea Domnului Dumnezeului vostru … să locuiţi în corturi şapte zile.

               Levitic 23.39‑42

Sărbătoarea Corturilor este ultima dintre cele şapte sărbători pe care Israel trebuia să le ţină. Ea trebuia să dureze şapte zile, începând din a cincisprezecea zi a celei de-a şaptea luni. După ce roadele ţării fuseseră adunate, poporul Israel trebuia să construiască corturi în care să locuiască în timpul cât se ţinea sărbătoarea. Toate aceste lucruri au o mare semnificaţie spirituală.

În principal, această sărbătoare ne îndreaptă gândurile spre Mileniu, când Israel va fi restaurat pe deplin şi adus în ţară, când pribegiile lor în această lume se vor fi sfârşit. Atunci ei se vor uita în urmă şi vor realiza modul în care Dumnezeu S-a purtat cu ei, dezvăluind o îndelungă-răbdare în faţa îndărătniciei lor şi a „grumazului“ lor „înţepenit“, pentru ca, în cele din urmă, să îi aducă înapoi la El. Minunat har al lui Dumnezeu! „Pentru că darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără părere de rău“ (Romani 11.29).

Am observat anterior că acest timp de binecuvântare nu va veni până nu va trece timpul prezenţei Bisericii pe pământ. Atunci va suna o trâmbiţă, o trâmbiţă pentru urechile poporului Israel, şi îi va aduce înapoi în ţară, iar aici vor plânge cu amar, vor avea sufletul foarte întristat şi, în cele din urmă, se vor pocăi. Această pocăinţă sinceră a lor, în acele vremuri încă viitoare, va deschide calea pentru ca Dumnezeu să Îşi îndeplinească promisiunile cu privire la acest popor ales, iar prin ei să binecuvânteze din belşug şi celelalte naţiuni.

Am putut privi, prin intermediul acestor şapte sărbători, la planurile lui Dumnezeu de binecuvântare a omului. Fiecare promisiune a lui Dumnezeu este „da“ şi „amin“ în Hristos, fiind întemeiată pe moartea şi pe învierea Lui, iar în curând, cerul şi pământul vor fi umplute de lauda Sa.

J. Redekop

Vineri                     17                      Iulie

Adu-ţi aminte de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul Dumnezeul tău în aceşti patruzeci de ani în pustiu, ca să te smerească, să te încerce, ca să cunoască ce era în inima ta.

               Deuteronom 8.2

Dumnezeu vrea ca inimile noastre să fie în ton cu El în viaţa noastră zilnică. El ne spune: «Vreau ca inima ta şi a Mea să stea faţă în faţă. Îţi voi arăta tot răul care este în inima ta şi, de asemenea, îţi voi arăta că Eu cunosc de mult timp tot acest rău». El este Cel care ne-a adus la Sine Însuşi. Crezi tu că relaţia ta cu Domnul va fi în regulă cât timp nu aduci în lumina Lui tot ceea ce este în inima ta? Crezi tu că unui tată i-ar plăcea să existe tot felul de diferenţe între simţămintele inimii sale şi cele din inima copilului său? Lui i-ar plăcea ca duhul, sufletul şi gândul copilului său să fie potrivite în întregime cu gândul său. Şi pe noi, Dumnezeu ne trece prin pustie tocmai ca să ne însuşim această lecţie.

Cunoaştem cu toţii cazuri de creştini adevăraţi care, fiind pe patul morţii, au fost cuprinşi de nelinişte, deoarece viaţa lor zilnică nu a fost trăită în lumina lui Dumnezeu. „Şi eu mă deprind să am în totul o conştiinţă fără vină faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni“ (Fapte 24.16). Pavel se străduia să-şi pună inima în acord cu inima lui Dumnezeu în orice lucru. Inima lui Hristos a fost în mod perfect aşa. El a putut să spună: „Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui“ (Ioan 8.29).

Enoh a umblat cu Dumnezeu şi „a primit mărturia că I-a plăcut lui Dumnezeu“ (Evrei 11.5). Nu poţi umbla cu Dumnezeu fără a lăsa ca orice lucru al tău să fie descoperit înaintea Lui. Dacă ai ceva pe conştiinţă, nu vei fi fericit. Cu orice pas pe care îl facem, Îl vedem pe El mai bine, lumina merge crescând, iar noi găsim lucruri din viaţa noastră care trebuie judecate, lucruri despre care până în acel moment nu ştiam că sunt nepotrivite, însă pe care acum le judecăm potrivit cu ceea ce cunoaştem despre gloria lui Dumnezeu. Se ridică inima ta la acest standard? Dacă nu, care va fi efectul prezenţei lui Dumnezeu? Ea va face conştiinţa ta să lucreze, pentru a te aduce în comuniune cu El.

J. N. Darby

Sâmbătă                18                      Iulie

Şi un cărturar, apropiindu-se, I-a spus: „Învăţătorule, Te voi urma oriunde vei merge“. Şi Isus i-a spus: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul“.

               Matei 8.19,20

Deşi acest cărturar a afirmat că era deplin pregătit să facă orice sacrificiu pentru a-L urma pe Domnul Isus, totuşi Domnul nu l-a încurajat deloc. De ce nu a făcut-o? Nu dorea Domnul să aibă ucenici care să-L urmeze cu inimi hotărâte? Ba da, însă El nu este impresionat de aceia care promit ceea ce nu pot împlini. Din acest motiv, răspunsul Domnului faţă de acest cărturar nu a fost unul de încurajare. Omul nu realizează ce implică faptul de a-L urma pe Hristos.

„Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul“. Promisiunea cărturarului avea să eşueze foarte curând, câtă vreme el începea cu obiectivul de a-L urma pe Domnul. Doar chemarea Domnului îl poate face pe cineva capabil de a-I sluji, nu o hotărâre luată prin voinţa cărnii. Când Domnul cheamă pe cineva să-I slujească, cel chemat mai mult ca sigur va realiza că o astfel de slujire implică încercare şi suferinţă, de aceea va ezita să se angajeze la ea.

Aşa au stat lucrurile cu Moise, care a adus diferite scuze – ca şi cum ele ar mai fi fost valabile după ce Domnul i-a vorbit. Domnul nu a vrut să-l elibereze pe Moise de responsabilitatea de a asculta; iar rezultatul final a fost dovada clară a călăuzirii din partea lui Dumnezeu, pentru propria Sa glorie.

În acelaşi fel, Ieremia, când a fost chemat de Dumnezeu pentru a fi profet al naţiunii, a protestat: „Vai, Doamne Dumnezeule, iată, eu nu ştiu să vorbesc, pentru că sunt un copil“ (Ieremia 1.6). Însă Dumnezeu nu S-a răzgândit, iar Ieremia a rămas profet toată viaţa lui.

De aceea, dacă cineva doreşte să-I slujească Domnului în vreun fel, să caute călăuzirea lui Dumnezeu, fără să se încreadă în sine, şi astfel, cu încredere deplină în Hristos Isus, să caute har doar din partea Lui în ceea ce priveşte slujba la care trebuie să se angajeze şi sfera în care trebuie să-şi desfăşoare lucrarea.

L. M. Grant

Duminică