[Page principale | Biblia]

 

EPISTOLA CĂTRE EFESENI

 

 

HAMILTON SMITH

TABLĂ DE MATERII

1. Introducere

2. Planul lui Dumnezeu în Hristos-Capitolul 1

            2.1. Planul lui Dumnezeu cu privire la credincioşi (v.1-7)

            2.2. Descoperirea voii lui Dumnezeu cu privire la gloria lui Hristos şi binecuvântarea Adunării (v.8-14)

            2.3. Rugăciunea ca cei credincioşi să ştie ce este speranţa chemării şi gloria moştenirii (v.15-23)

            3. Lucrarea lui Dumnezeu pentru împlinirea planului Său-Capitolul 2

3.1. Lucrarea lui Dumnezeu în credincios (v.1-10)

3.2. Lucrarea lui Dumnezeu faţă de credincioşi (v.11-22)

4. Cum Işi face Dumnezeu cunoscut planul-Capitolul 3

4.1. Efectul vestirii adevărului în Adunare

4.2. Adevărul Adunării făcut cunoscut prin descoperire

4.3. Adevărul Adunării descoperit

4.4. Adevărul descoperit lui Pavel şi vestit prin el

4.5. Scopul vestirii adevărului

4.6. Efectul practic al vestirii adevărului

4.7. Rugăciunea ca aceste adevăruri să fie împlinite în credincios

5. Umblarea credinciosului în legătură cu Adunarea-Capitolul 4:1-16

6. Umblarea credinciosului ca şi mărturisind pe Domnul-Capitolul 4:17-32

7. Umblarea credinciosului ca şi copil al lui Dumnezeu-Capitolul 5:1-21

8. Umblarea credinciosului în raport cu relaţiile naturale-Capitolul 5:22-6:9

8.1. Soţii şi soţi

8.2. Capitolul 6 – Copii şi părinţi

8.3. Slujitori şi stăpâni

9. Lupta – Capitolul 6:10-20

9.1. Puterea Domnului

9.2. Puterea duşmanului

9.3. Armura lui Dumnezeu

9.3.1. Versetul 14 – Centura adevărului

9.3.2. Platoşa dreptăţii

9.3.3. Versetul 15 – Picioarele încălţate

9.3.4. Versetul 16 – Scutul credinţei

9.3.5. Versetul 17 – Coiful mântuirii

9.3.6. Sabia Duhului

9.3.7. Versetele 18-20 – Rugăciunea

 

1.Introducere

Că Dumnezeu S-a descoperit în har unei lumi păcătoase este o mare favoare şi totuşi El a făcut mai mult: le-a dezvăluit celor credincioşi hotărârile secrete ale inimii Lui.

Dacă dorim să cunoaştem binecuvântarea acestor descoperiri, trebuie să ne întoarcem către Epistola lui Pavel către Efeseni unde găsim, dată de către apostolul inspirat o expunere a hotărârilor lui Dumnezeu pentru gloria lui Hristos şi binecuvântarea celor care sunt destinaţi să aibă parte de gloria Lui.

Este foarte important să luăm în considerare aceste două laturi: pe de o parte hotărârea voii lui Dumnezeu pentru toţi credincioşii pe de altă parte harul lui Dumnezeu care aduce mântuirea pentru toţi oamenii. In general cunoaştem mai bine harul Său în mântuire decât hotărârile inimii Lui. Harul lui Dumnezeu răspunde stării noastre de păcătoşi şi trebuie obligatoriu să începem cu ceea ce răspunde nevoilor noastre; hotărârile lui Dumnezeu descoperă ce Şi-a propus să facă pentru satisfacerea inimii Lui. Harul lui Dumnezeu în mântuire şi hotărârile lui Dumnezeu deşi fiind binecuvântări distincte, nu pot fi separate; deoarece harul care mântuieşte sufletul nostru conduce la gloria care satisface inima lui Dumnezeu.

In decoperirea hotărârilor inimii lui Dumnezeu, descoperim caracterul adevărat, ceresc, al creştinismului. Aflăm că Adunarea, deşi fiind alcătuită pe pământ, aparţine cerului şi că, deşi existând în timp, a fost prevăzută în eternitate şi pentru eternitate.

Capitolul 1 ne dezvăluie aceste hotărâri eterne ale lui Dumnezeu pentru Hristos şi Adunarea Lui în vederea eternităţii.

Capitolul 2 pune înaintea noastră planurile lui Dumnezeu pentru formarea Adunării în timp, în vederea hotărârilor Sale pentru eternitate.

Capitolul 3 prezintă slujba specială încredinţată apostolului Pavel, în legătură cu descoperirea adevărului Adunării.

Capitolele 4-6 constituie partea practică a epistolei; o dată instruiţi cu privire la hotărârile lui Dumnezeu, credincioşii sunt îndemnaţi să umble în acord cu aceste adevăruri de-a lungul călătoriei lor aici jos. Dacă, în hotărârile Sale Dumnezeu Şi-a propus să Îşi desfăşoare harul în cei sfinţi în timpul eternităţii, El doreşte pe drept cuvânt ca Adunarea să fie, în timpul existenţei ei în timp o mărturie a harului Său, a dragostei Sale şi a sfinţeniei Sale.

 

2.Planul lui Dumnezeu în Hristos – Capitolul 1

Primul capitol al epistolei pune înaintea noastră descoperirea planului lui Dumnezeu cu privire la Hristos şi Adunarea Lui. In capitolele următoare, vom decoperi căile pline de har ale lui Dumnezeu în formarea Adunării. Dar planul lui Dumnezeu în vederea eternităţii ne este descoperit mai întâi, pentru ca să putem intra cu pricepere în căile Sale, în timp ce suntem în timp.

După versetele de introducere, găsim mai întâi chemarea lui Dumnezeu care descoperă planul lui Dumnezeu celor care alcătuiesc Adunarea Lui (v.3-7).

In al doilea rând, avem descoperirea voii lui Dumnezeu pentru gloria lui Hristos ca şi Căpetenie a întregii creaţii şi binecuvântarea Adunării asociate lui Hristos (v.8-14).

In al treilea rând, avem rugăciunea apostolului, pentru ca să putem pricepe măreţia chemării lui Dumnezeu, binecuvântarea moştenirii şi puterea imensă care împlineşte planul lui Dumnezeu şi îi introduce pe credincioşi în moştenire.

 

2.1. Planul lui Dumnezeu cu privire la credincioşi (v.1-7)

 

Versetele 1,2 – Pe punctul de a descoperi marile secrete ale voii şi planului lui Dumnezeu, apostolul are grijă să le amintească sfinţilor că este „apostol al lui Isus Hristos prin voia lui Dumnezeu”. El nu este trimis de un om, ca slujitor al omului, pentru a descoperi voia omului. El este pregătit în mod divin şi trimis de Isus Hristos, portivit voii lui Dumnezeu, pentru a descoperi voia lui Dumnezeu. In plus, el se adresează credincioşilor din Efes ca „sfinţi şi credincioşi în Hristos Isus”, arătând prin aceasta, în adunarea din Efes, o stare spirituală caracterizată prin credincioşie faţă de Domnul, ceea ce îi pregătea pentru a primi aceste comunicări profunde. Se poate ca o adunare de sfinţi să fie marcată prin multă râvnă şi activitate şi totuşi să greşească cu privire la credincioşia faţă de Domnul. Aceasta este, de fapt, starea în care aceeaşi adunare din Efes a căzut câţiva ani mai târziu, astfel încât Domnul a trebuit să le zică, în ciuda râvnei şi lucrării lor: „Ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi…ai căzut”. La vremea când scria apostolul, ei erau încă, în calitate de adunare, caracterizaţi de credincioşia faţă de Domnul. Pe lângă aceasta, pe lângă o stare bună a sufletului, vom avea nevoie, dacă vrem să ne folosească epistola, de „har” şi de „pace” de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul Isus Hristos – ceea ce dorea apostolul pentru aceşti sfinţi.

Versetul 3 – După aceste versete de introducere, apostolul dezvoltă imediat binecuvântarea credincioşilor potrivit planului lui Dumnezeu şi, prin urmare, binecuvântările lor cele mai înalte. In acest minunat pasaj, aflăm sursa tuturor binecuvântărilor noastre, caracterul lor, originea lor şi scopul pe care îl are Dumnezeu în vedere binecuvântându-ne atât de mult. Pe deasupra, aflăm că planurile lui Dumnezeu sunt împlinite de către Hristos.

Sursa tuturor binecuvântărilor noastre se găseşte în inima lui Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. Dumnezeu a fost descoperit în mod desăvârşit în Hristos. In umblarea Lui ca om prin lume, El a arătat sfinţenia şi puterea infinită a lui Dumnezeu, ca şi harul şi dragostea desăvârşită a Tatălui. La inima lui Dumnezeu Tatăl astfel descoperită, avem privilegiul de a vedea dinainte toate binecuvântările noastre.

Apoi suntem instruiţi cu privire la caracterul acestor binecuvântări. Tatăl „ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti în Hristos”. Micul cuvânt „orice” ne vorbeşte de plinătatea binecuvântărilor noastre. Nici una dintre binecuvântările de care S-a bucurat Hristos ca Om nu ne este refuzată. Suntem binecuvântaţi cu „orice” binecuvântare spirituală. In ciuda tuturor avantajelor exterioare pe care creştinătatea practicantă le poate conferi oamenilor rămâne întotdeauna adevărat că binecuvântările creştine sunt spirituale şi nu materiale, cum erau cele ale naţiunii lui Israel. Binecuvântările noastre nu sunt mai puţin reale din cauza careacterului lor spiritual. Poziţia de fii, acceptarea, iertarea – câteva dintre binecuvântările puse înaintea noastră în acest pasaj – sunt binecuvântări spirituale care depăşesc bogăţiile acestei lumi, dar care sunt asigurate de Hristos celor mai simpli dintre cei care cred în El.

Mai mult, sfera potrivită a binecuvântărilor noastre nu este pământul ci cerul. Suntem binecuvântaţi „în locurile cereşti”. Pe pământ, suntem poate săraci, în cer suntem binecuvântaţi din belşug. Toate aceste binecuvântări spirituale şi cereşti sunt în legătură cu Hristos, şi nici una nu provine din legătura noastră cu Adam. Ele sunt „în Hristos”. Binecuvântările evreilor erau temporare, pe pământ, şi în linia lui Avraam; binecuvântările creştine sunt spirituale, cereşti şi în Hristos. Spre deosebire de binecuvântările pământeşti, ele nu depind de sănătate, nici de bogăţii sau de poziţie, nici de educaţie, nici de naţionalitate. Ele sunt în afara oricărei ordini a lucrurilor de pe pământ şi vor dăinui în întreaga lor deplinătate când viaţa noastră în timp va fi luat sfârşit şi umblarea noastră pe pământ va fi terminată.

Versetul 4 – Aflăm apoi nu numai sursa şi caracterul binecuvântărilor noastre, ca venind din inima Dumnezeului nostru şi Tatăl, ci găsim că ele îşi au originea „înainte de întemeierea lumii”. Atunci, în eternitatea trecută, am fost aleşi în Hristos. Aceasta implică o alegere suverană, în totalitate independentă de tot ce suntem în legătură cu Adam şi lumea lui, şi că nimic din ce se întâmplă în timp nu o poate schimba. Mai mult, ne este dat să vedem nu numai originea binecuvântărilor noastre înainte de întemeierea lumii, ci şi marele scop pe care l-a avut în vedere Dumnezeu, după ce lumea va fi trecut. Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos ne-a ales în Hristos înainte de întemeierea lumii, pentru ca în veacurile viitoare să fim „înaintea Lui” spre satisfacţia inimii Lui – „ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste”.

Dacă planul lui Dumnezeu este să aibă un popor înaintea Lui pentru întreaga eternitate, trebuie ca ei să fie într-o stare care să corespundă în mod absolut cu ceea ce este El; şi pentru a corespunde cu ceea ce este El, trebuie ca ei să fie ca El. Numai cine este ca Dumnezeu poate să-I placă lui Dumnezeu. Astfel Dumnezeu vrea să fim „sfinţi şi fără pată” şi „în dragoste”. Aici este cu adevărat ceea ce este Dumnezeu şi ceea ce a fost arătat în desăvârşire în Hristos ca Om. El era sfânt în caracterul Său, fără pată în purtarea Lui şi, în natura Lui, dragoste. Dumnezeu vrea şi să ne aibă înaintea Lui într-un caracter care să fie pe deplin sfânt, într-o purtare căreia să nu i se poată aduce nici o învinovăţire şi cu o natură care este dragoste şi poate să răspundă la dragoste – dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste, şi dragostea nu poate fi satisfăcută fără un răspuns din partea celor care sunt obiectul ei. Dumnezeu se va înconjura de cei care, ca Hristos Omul, răspund desăvârşit dragostei Lui, pentru ca El să Se poată bucura în noi şi noi să ne putem bucura în El.

            Când credinţa primeşte aceste mari adevăruri şi ia în considerare scopul lor glorios, ea se bucură de tot ce a fost descoperit din inima lui Dumnezeu şi de eficacitatea lucrării lui Hristos. Dragostea Tatălui este astfel şi puterea lucrării lui Hristos este astfel încât, pentru întreaga eternitate, vom fi înaintea feţei Tatălui, sfinţi şi fără pată şi, prin urmare, în bucuria deplină şi întreagă a dragostei divine.

            Când ne este dat să privim în eternitate şi să vedem vasta întindere a binecuvântărilor care sunt păstrate pentru noi, această lume trecătoare – care adesea ne pare atât de mare şi de importantă – devine foarte neînsemnată, în timp ce creştinismul, văzut în adevăratul său caracter potrivit lui Dumnezeu, devine extrem de mare şi de binecuvântat.

            Versetul 5 – Pe lângă aceasta, există binecuvântări speciale la care credincioşii sunt rânduiţi dinainte. Predestinarea pare să aibă întotdeauna în vedere aceste binecuvântări speciale. Potrivit alegerii suverane, credincioşii, împreună cu îngerii, vor fi înaintea lui Dumnezeu, sfinţi şi fără pată. Dar în plus faţă de aceste binecuvântări, credincioşii au fost rânduiţi dinainte pentru locul special de fii. Suntem introduşi în aceeaşi poziţie de relaţie cu Tatăl ca şi Hristos în calitate de Om, astfel încât El poate spune: „Tatăl meu şi Tatăl vostru”. Ingerii sunt slujitori înaintea Lui; noi suntem fii „pentru Sine”.

            Această poziţie specială de relaţie este „după buna plăcere a voii Sale”. Astfel, binecuvântarea din versetul 5 depăşeşte binecuvântarea din versetul 4. Acolo, era alegerea suverană care, prin har, ne face potriviţi pentru El; aici, este buna plăcere a lui Dumnezeu care îi rânduieşte dinainte pe credincioşi pentru relaţia de fii.

            Versetul 6 – Felul în care a acţionat Dumnezeu rânduindu-ne dinainte pentru acest loc înalt de binecuvântare va fi „spre lauda gloriei harului Său”. Bogăţiile harului lui Dumnezeu ne fac potriviţi pentru a fi înaintea Lui; gloria harului Său ne pune în legătură cu El, făcându-ne plăcuţi în Cel Preaiubit. Suntem făcuţi plăcuţi în Cel Preaiubit – cu toată bucuria cu care Cel Preaiubit a fost primit în glorie.

            Versetul 7 – Versetele precedente au prezentat planul lui Dumnezeu pentru cei credincioşi; în acest verset, modul pe care l-a folosit Dumnezeu ca să putem avea parte de aceste binecuvântări, ne este amintit. Am fost răscumpăraţi prin sângele lui Hristos şi păcatele noastre au fost iertate după bogăţiile harului Său. Bogăţiile harului Său răspund bunei plăceri a lui Dumnezeu, de a ne binecuvânta ca sfinţi. Un om bogat ar putea copleşi un cerşetor cu abundenţa bogăţiilor sale, şi aceasta ar fi un mare har; dar dacă omul cel bogat ar merge mai departe şi l-ar introduce pe sărac în casa lui, şi i-ar da locul de fiu, aceasta ar fi nu numai har faţă de sărac, ci ar fi spre onoarea şi gloria omului bogat. Bogăţiile harului au răspuns nevoilor fiului risipitor şi l-au îmbrăcat cu o mantie provenind din casa tatălui; gloria harului i-a dat locul de fiu în casă. Gloria harului lui Dumnezeu a făcut din credincioşi fii, nu slujitori.

 

 

2.2.Descoperirea voii lui Dumnezeu cu privire la gloria

 lui Hristos şi binecuvântarea Adunării (v.8-14)

 

            Versetele 8,9 – Nu numai că Dumnezeu ne-a destinat la binecuvântarea în care vom fi introduşi mai târziu; şi nu numai că avem răscumpărarea sufletelor noastre şi iertarea păcatelor după bogăţiile harului Său, ci chiar acest har a prisosit faţă de noi ca să putem avea de acum cunoştinţa hotărârii Lui. Dumnezeu ne-a făcut să cunoaştem taina voii Sale pentru ca să cunoaştem buna plăcere pe care Şi-a propus-o în Sine Insuşi. Este voia Lui Dumnezeu ca Adunarea, în timp ce este aici jos, să fie păstrătoarea hotărârilor Sale. Dumnezeu vrea să fim înţelepţi şi pricepuţi cu privire la tot ce face şi va mai face, pentru buna Lui plăcere, pentru gloria lui Hristos şi pentru binecuvântarea Adunării. Având gândirea lui Dumnezeu, vom fi păziţi în linişte în prezenţa agitaţiei lumii şi vom fi ridicaţi deasupra unui loc de întristare şi de păcat deoarece cunoaştem sfârşitul tuturor lucrurilor.

            In Scriptură, o „taină” nu este în mod necesar un lucru ascuns, ci mai degrabă un secret care le este descoperit credincioşilor înainte să fie declarat lumii în mod public. In această lume, vedem omul făcând propria lui voie după propria lui plăcere, de unde rezulta atâta întristare şi confuzie. Dar privilegiul credinciosului este de a cunoaşte secretele lui Dumnezeu şi de a şti astfel că Dumnezeu va face toate lucrurile după buna Lui plăcere şi că, în cele din urmă, planurile Sale vor triumfa.

            Versetele 10-12 – Versetele care urmează pun înaintea noastră această taină a lui Dumnezeu. Aflăm că sunt două părţi ale acestei taine. Mai întâi, planul lui Dumnezeu cu privire la Hristos; apoi, ceea ce Dumnezeu Şi-a propus pentru Adunarea unită cu Hristos. Este buna plăcere a lui Dumnezeu, pentru administrarea împlinirii timpurilor, să adune din nou, împreună, toate în Hristos. „Implinirea timpurilor” cu greu poate face aluzie la starea eternă, pentru că atunci Dumnezeu va fi totul în toţi. Ea ar părea să indice lumea viitoare – ziua milenară – când rezultatul deplin al căilor lui Dumnezeu în guvernare va fi văzut în desăvârşirea sa. Toate principiile guvernării care le-au fost încredinţate oamenilor în diferite epoci si în care au eşuat întru totul, vor fi văzute în mod desăvârşit sub administrarea lui Hristos. Ruina timpurilor a fost văzută sub guvernarea omului; „împlinirea” sau desăvârşirea timpurilor va fi văzută când va domni Hristos. Atunci orice lucru creat, orice fiinţă, în ceruri şi pe pământ, vor fi supuse autorităţii şi conducerii Lui. Şi rezultatul va fi că unitatea, armonia şi pacea vor prevala. Aceasta este secretul, sau taina voii lui Dumnezeu pentru gloria lui Hristos.

            Mai mult, este buna plăcere a lui Dumnezeu ca Adunarea, unită cu Hristos, să aibă parte de această mare moştenire peste care Hristos va fi conducător. In versetul 11, apostolul zice: „am…primit o moştenire”, făcând fără îndoială aluzie la credincioşii dintre iudei. Naţiunea ebraică îşi pierduse moştenirea pământească respingându-L pe Hristos şi urmărindu-şi voia proprie. Rămăşiţa iudeilor, care va crede în Hristos, va obţine o moştenire mai glorioasă în lumea viitoare, după planul Celui care lucrează toate după sfatul voii Sale. Uniţi cu Hristos în domnia Lui, credincioşii vor manifesta gloria Lui. In acea zi, El va fi „glorificat” şi „admirat” în toţi cei care vor fi crezut (2Tesaloniceni 1:10). Lumea şi creaţia întreagă vor fi binecuvântate sub El. Adunarea va avea partea ei cu El. Aceşti credincioşi dintre evrei au „sperat dinainte” în Hristos. Ei speraseră în Hristos în ziua respingerii Sale; naţiunea restaurată va crede în El în ziua gloriei Sale.

            Versetul 13 – Cuvântul „voi” din versetul 13 introduce credincioşii dintre naţiuni în binecuvântarea acestei moşteniri glorioase. Ei crezuseră Evanghelia mântuirii lor şi fuseseră pecetluiţi cu Duhul Sfânt al promisiunii.

            Versetul 14 – Cuvântul „noastre” din versetul 14 uneşte credincioşii dintre evrei şi dintre naţiuni. Ei împart împreună această moştenire glorioasă. Prin Duhul, ne bucurăm de o presimţire a binecuvântării moştenirii. Această moştenire este o „posesiune dobândită” – preţul ei a fost sângele scump al lui Hristos. Întreaga creaţie este a Lui, deoarece El este Creatorul, şi totul este al Lui, prin cumpărare. Deşi totul a fost dobândit, nu a fost încă răscumpărat totul. El a dobândit moştenirea prin sânge; va răscumpăra moştenirea prin putere. Când, prin puterea Lui, va fi eliberat întreaga creaţie de duşman, va fi spre lauda gloriei lui Dumnezeu.

 

2.3.Rugăciunea ca cei credincioşi să ştie care este

speranţa chemării şi gloria moştenirii (v.15-23)

 

            Versetul 15 – Rugăciunea începe prin prezentarea stării spirituale a sfinţilor din Efes – o stare care îl incita pe apostol să mulţumească şi să se roage neîncetat pentru ei.

Intr-un mod foarte binecuvântat, ei erau caracterizaţi de „credinţa în Domnul Isus…şi de dragostea…faţă de toţi sfinţii”. Hristos fiind obiectul credinţei lor, sfinţii deveneau obiectul dragostei lor. Nu poate fi o dovadă mai mare a unei credinţe vii în Hristos decât dragostea practică pentru sfinţi. Credinţa pune sufletul în legătură cu Hristos şi, fiind în contact cu El, inima se duce înaintea tuturor acelora care Îl iubesc. Cu cât ne vom ţine mai aproape de Hristos, cu atât simţămintele noastre faţă de cei care Îi aparţin se vor revărsa.

            Versetul 16 – Auzind vorbindu-se de credinţa şi de dragostea lor, apostolul este constrâns să mulţumească şi să se roage neîncetat pentru aceşti sfinţi. Dacă suntem ocupaţi numai de defectele şi de lipsurile fraţilor noştri, vom fi copleşiţi şi ne vom petrece timpul plângându-ne de sfinţi. Dar dacă vom căuta din nou ceea ce harul lui Dumnezeu a făcut în ei şi dacă suntem ocupaţi cu aceasta, vom avea multe motive pentru a mulţumi, fără a fi pentru aceasta indiferenţi la ceea ce trebuie corectat. Apostolul nu ignora niciodată ceea ce era din Hristos în sfinţi, fără a fi niciodată indiferenţi la ceea ce era din carne. Chiar cu privire la sfinţii din Corint, le care erau atâtea lucruri de mustrat, el poate mulţumi pentru ceea ce vedea de la Dumnezeu în ei. În slăbiciunea noastră, suntem înclinaţi să cădem într-o extremă sau în cealaltă. În grija noastră de a arăta dragostea, tratăm poate cu multă uşurinţă ceea ce este rău; sau, în opoziţia noastră faţă de ceea ce este rău, nu discernem poate ceea ce este de la Dumnezeu.     

            Apostolul dezvoltase hotărârile lui Dumnezeu pentru aceşti sfinţi şi faptul că este silit să se roage aduce mărturie, în sine cu privire la imensitatea acestor hotărâri. Puterea limbajului omenesc este insuficientă pentru a le exprima şi capacitatea minţii omeneşti este prea slabă pentru a le pricepe. Apostolul înţelege că, pentru ca aceste mari adevăruri să ne atingă, nu ajunge să le enunţe. Scriindu-i lui Timotei, el zice: „Ia în considerare ceea ce spun; căci Domnul îţi va da pricepere”. Astfel, în această epistolă, Pavel, condus de Duhul, poate să ne descopere hotărârile lui Dumnezeu, dar el realizează că numai Dumnezeu poate da putere de a le înţelege. De aceea se adresează lui Dumnezeu prin rugăciune.

            Versetul 17 – Apostolul se adresează „Dumnezeului Domnului nostru Isus Hristos”, pentru că, în această rugăciune, Domnul Isus este văzut ca Om. Rugăciunea din capitolul 3 este adresată Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, pentru că acolo Domnul este considerat Fiu. Un alt motiv pentru a folosi nume diferite în cele două rugăciuni poate fi că apostolul doreşte, în prima rugăciune, să cunoaştem puterea care execută hotărârile lui Dumnezeu, deoarece Numele lui Dumnezeu este legat pe drept cuvânt de putere; şi a doua rugăciune, privind dragostea, este adresat în mod potrivit Tatălui.

            In această rugăciune, Dumnezeu este numit şi „Tatăl gloriei”, potrivit gândului că scena de glorie spre care ne îndreptăm provine de la Tatăl care este sursa ei. Dragostea şi sfinţenia Lui vor umple gloria acestei lumi în care Dumnezeu va fi făcut cunoscut în mod desăvârşit. In timp ce Tatăl este tăria şi sursa gloriei, Domnul Isus, ca om, este centrul şi obiectul gloriei. In El, este desfăşurată întreaga putere a lui Dumnezeu; Numele Lui este mai presus de orice nume şi El este Căpetenia peste toate lucrurile pentru Adunare.

            Pentru a pătrunde adevărurile care alcătuiesc subiectul rugăciunii apostolului, avem nevoie de un duh de înţelepciune şi de descoperire în deplina cunoaştere a lui Hristos. Toată înţelepciunea lui Dumnezeu şi toată descoperirea voii lui Dumnezeu sunt date pentru a fi cunoscute în Hristos. De aceea avem nevoie de cunoaşterea deplină a lui Hristos pentru a pătrunde înţelepciunea lui Dumnezeu, descoperirea pe care Dumnezeu a făcut-o cu privire la El Însuşi şi la hotărârile Lui.

            Versetul 18 – Pe lângă aceasta, cunoaşterea lui Hristos, pentru care se roagă apostolul, nu este o simplă cunoaştere intelectuală, ci o cunoaştere din inimă a unei Persoane, deoarece el zice: „luminând ochii inimii voastre”. In multe rânduri vedem în Scriptură, şi învăţăm din experienţă, că Dumnezeu învaţă prin simţăminte. Aşa a fost în cazul femeii păcătoase din Luca 7, care „a iubit mult” şi a învăţat repede. Aşa a fost cazul unei femei sfinte şi devotate, Maria din Magdala, în Ioan 20. Afecţiunea ei pentru Hristos era aparent mai activă, în ziua învierii, decât cea a lui Petru şi a lui Ioan; Domnul S-a descoperit acestei inimi iubitoare şi i-a dat magnifica descoperire a noii poziţii a fraţilor Săi în legătură cu Tatăl.

            După aceste cereri preliminare, apostolul expune cele trei mari rugăminţi ale rugăciunii sale.

            In primul rând, să ştim ce este speranţa chemării sale.

            In al doilea rând, să ştim ce sunt bogăţiile gloriei moştenirii lui Dumnezeu în sfinţi.

            In al treilea rând, să cunoaştem puterea care va săvârşi planul chemării şi îi va introduce pe sfinţi în moştenire.

            Chemarea este sus, în legătură cu Persoanele divine în ceruri. Moştenirea este jos în legătură cu lucrurile create pe pământ. Cum aflăm din Filipeni 3:14, chemarea este cerească, de la Dumnezeu şi în Hristos. Sursa chemării este Dumnezeu, de aceea se vorbeşte aici de „chemarea Lui”. Ea ne este prezentată în versetele 3-6 din acest capitol. Potrivit chemării divine, suntem binecuvântaţi cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti în Hristos, suntem aleşi în Hristos, de către Tatăl, pentru a fi înaintea lui Dumnezeu în conformitate cu El, „sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste”, spre bucuria şi satisfacţia inimii Lui. Chemarea ne mai spune că vom fi înaintea lui Dumnezeu nu ca slujitori – ca îngerii – ci ca fii înaintea feţei Lui. Mai mult, chemarea ne spune că vom fi în bunăvoinţa eternă a lui Dumnezeu, plăcuţi în Cel Preaiubit. In fine, aflăm din chemare că vom fi spre lauda eternă a gloriei lui Dumnezeu.

            Pentru a rezuma chemarea aşa cum este ea prezentată în aceste versete minunate, înseamnă că suntem aleşi şi chemaţi sus în ceruri la o binecuvântare cerească, pentru a fi ca Hristos şi cu Hristos înaintea Tatălui, în legătură cu Tatăl, în bunăvoinţa Tatălui pentru totdeauna şi spre lauda eternă a gloriei harului Său. Aceasta este chemarea pentru care se roagă apostolul, şi ne putem ruga şi noi să ne fie dat să intrăm în binecuvântarea Lui şi să ştim ce este „speranţa chemării Lui”. Aici, speranţa nu are nimic de a face cu venirea Domnului. Sfinţii fiind văzuţi în această epistolă ca aşezaţi în locurile cereşti, nu se face aluzie la venirea Domnului. Speranţa este, cum a zis cineva, „deplina descoperire în gloria eternă la tot ce ne-a chemat Dumnezeu în Hristos, ca rod al hotărârilor Lui în eternitatea trecută”.

            In al doilea rând, apostolul se roagă ca să ştim „ce este bogăţia gloriei moştenirii Lui în sfinţi”. S-a zis: „chemarea lui, privim în sus, moştenirea, ea, se aşterne ca să zicem aşa la picioarele noastre”. Moştenirea este prezentată în versetele 10 şi 11 ale acestui capitol. Aflăm acolo că moştenirea cuprinde toate cele create, în ceruri şi pe pământ, a căror Căpetenie glorioasă va fi Hristos. In El, Adunarea va obţine o moştenire, deoarece vom domni cu El. In rugăciune, moştenirea este numită „moştenirea Lui în sfinţi”. O împărăţie nu constă numai dintr-un împărat şi supuşii lui. Pe lângă aceasta, „bogăţia gloriei moştenirii Lui” va fi desfăşurată în sfinţi. In acea zi, El va fi „glorificat în sfinţii Săi” şi „privit cu uimire … în toţi cei care au crezut” (2Tesaloniceni 1:10).

            Versetul 19 – In al treilea rând, apostolul cere să ştim ce este puterea faţă de noi care va lucra aceste lucruri mari. Se vorbeşte de “mărimea puterii” şi de “lucrarea” ei. Ea lucrează deci faţă de noi în timpul prezent. Ea este “nemărginita mărime a puterii Lui”. Există şi alte puteri şi puteri mari în univers, dar puterea care lucrează faţă de noi depăşeşte orice altă putere, fie că este puterea cărnii în noi sau puterea diavolului împotriva noastră. Ce mângâiere de a şti că, în toată neputinţa noastră, există nemărginita mărime a unei puteri faţă de noi şi lucrând pentru noi!

            Versetele 20,21 – Mai mult, este o putere care nu numai că ne-a fost descoperită într-o declaraţie, ci care s-a desfăşurat în învierea lui Hristos. Lumea şi Satan au putut arăta cea mai mare desfăşurare a puterii lor – puterea morţii – când L-au ţintuit pe Hristos pe cruce. Apoi, după ce diavolul şi lumea şi-au arătat puterea în cel mai înalt grad, Dumnezeu a manifestat minunata mărime a puterii Lui înviindu-L, ca Om, în poziţia cea mai înaltă din univers, chiar la dreapta Lui. Hristos a fost rânduit, în această poziţie de înălţare, mai presus de orice putere, fie că este vorba de stăpâniri şi autorităţi spirituale, fie de puteri şi domnii temporale. Anumite nume sunt date pentru guvernarea acestei lumi şi lumea viitoare, dar Hristos are un Nume mai presus de orice nume – El este Regele regilor şi Domnul domnilor.

            Versetul 22 – Mai mult, Hristos nu numai că este mai presus de orice putere, ci orice rău va fi pus sub picioarele Lui. Aceasta este expresia supremă a puterii care nu numai că ne va aduce la a lua parte cu Hristos la acest loc înalt de glorie, ci ne însoţeşte în timp ce mergem către glorie.

            Aflăm apoi un alt mare adevăr: Cel în care s-a arătat toată puterea, care este aşezat într-o poziţie mai presus de orice putere, care are puterea să supună orice rău, este Cel care este dat “Cap peste toate, Adunării”.

            In legătură cu toate puterile din univers, El este aşezat “mai presus” de orice putere. In ceea ce priveşte răul, totul este pus sub picioarele Lui. In legătură cu Adunarea – trupul Său – El este Cap şi Cap pentru a conduce în toate. Astfel, este privilegiul Adunării de a privi la Hristos pentru a fi condusă şi îndrumată în toate lucrurile. În prezenţa oricărei puteri potrivnice şi a oricărui rău, avem un mijloc de scăpare în Hristos, Capul nostru. El poate cu siguranţă să se folosească de daruri şi de conducători pentru a ne instrui şi a ne ghida, dar la Cap trebuie să privim şi nu doar la bietele şi slabele vase pe care, în harul Său, poate considera util să le folosească.

            Versetul 23 – In versetul 22, aflăm ce este Hristos pentru Adunare, ceea ce este capul pentru trup. In versetul 23, aflăm ce este Adunarea pentru Hristos, ceea ce este trupul pentru cap. Adunarea este plinătatea Celui care umple totul în toţi. Adunarea, ca trup al Său, foloseşte la desfăşurarea întregii plinătăţi a Capului. Hristos trebuie manifestat în Adunare. Nimic nu ar putea fi mai minunat decât locul pe care îl are Adunarea în relaţie cu Hristos. S-a zis, este trupul Său, “umplut de dragostea Lui, plin de energie prin Duhul Său, executând gândurile Lui, după cum trupurile noastre împlinesc gândurile noastre şi hotărârile duhului nostru”. Vai! nedând lui Hristos locul Lui ca şi Cap peste toate, Adunării, noi, ca şi consecinţă necesară, nu am manifestat plinătatea lui Hristos.

            In toată această frumoasă rugăciune, apostolul caută un efect prezent asupra vieţii sfinţilor. Chemarea şi moştenirea ne sunt asigurate, de aceea apostolul nu cere să avem speranţă şi moştenire, ci să ştim ce sunt ele. Astfel cunoaşterea a ceea ce va veni trebuie să aibă un efect actual asupra vieţii noastre şi a purtării noastre, eliberându-ne, în puterea vieţii de înviere potrivnică şi despărţindu-ne, în duh, de veacul prezent.

 

3.Lucrarea lui Dumnezeu pentru împlinirea planului Lui – Capitolul 2

            Capitolul 1 a pus înaintea noastră hotărârile lui Dumnezeu pentru Hristos şi Adunare; el se termină cu rugăciunea apostolului: ca noi să cunoaştem puterea faţă de noi prin care aceste hotărâri de dragoste vor fi împlinite.

            In capitolul 2, ne este dat să aflăm mai întâi cum puterea lui Dumnezeu lucrează în noi (v.1-10); apoi, căile lui Dumnezeu faţă de noi (v.11-22), pentru formarea Adunării în timp, pentru a împlini hotărârile Lui pentru noi.

 

3.1.Lucrarea lui Dumnezeu în credincios (v.1-10)

 

            Versetele 1-3 – Capitolul începe prin a prezenta un tablou solemn al condiţiei şi al poziţiei în care căzuseră oamenii sub vechea creaţie. Primele două versete arată condiţia lumii păgânilor; versetul 3 îi introduce pe evrei în acest tablou solemn. “Noi”, evreii, zice apostolul, “eram, din fire, copii ai mâniei, ca şi ceilalţi”.

            Pentru Dumnezeu, evreii şi păgânii sunt văzuţi ca morţi, în greşelile şi în păcatele lor, dar ca trăind cu privire la veacul unei lumi rele, sub puterea diavolului – căpetenia autorităţii văzduhului. De aceea omul este neascultător faţă de Dumnezeu, împlinid voia cărnii şi a gândurilor şi, din fire, este sub judecata lui Dumnezeu.

            Evreul, deşi fiind într-o poziţie de privilegiu exterior, a dovedit prin poftele lui că avea o fire căzută şi că se află pe acelaşi teren ca şi păgânul. Atât evreul cât şi păgânul sunt morţi pentru Dumnezeu. In Epistola către Romani, suntem văzuţi ca fiind sub o sentinţă de moarte din cauza a ceea ce am făcut – a păcatelor noastre. Aici, suntem consideraţi ca deja morţi în ochii lui Dumnezeu, din cauza a ceea ce suntem – având o natură căzută. Această condiţie de mort nu este cu toate acestea o stare de iresponsabilitate, deoarece apostolul descrie omul ca umblând, vorbind şi împlinindu-şi poftele. In ochii lui Dumnezeu este omul mort. Dar în ce priveşte influenţele lumii, ale cărnii şi ale diavolului, este viu. Mai mult, diavolul a devenit stăpânul omului prin neascultarea lui faţă de Dumnezeu, şi firea căzută pe care o avem este rezultatul acestei neascultări – suntem fii ai neascultării.

            Versetul 4 – Dacă lumea întreagă este moartă în ochii lui Dumnezeu, omul nu are nici o posibilitate de a se scoate el însuşi dintr-o asemenea stare. Un mort nu poate face nimic cu privire la Cel în ochii căruia este mort. Orice binecuvântare pentru un mort trebuie să depindă în întregime de Dumnezeu. Aceasta deschide calea activităţii de dragoste ale lui Dumnezeu. Adevărul pe care îl prezintă apostolul aici nu este atât intrarea noastră în aceste lucruri în mod experimental, cât modul în care lucrează Dumnezeu, după dragostea Lui, pentru satisfacţia Lui Insuşi.

            In primele trei versete, vedem omul acţionând după firea lui căzută, ceea ce îl aşează sub judecată. In versetele următoare, vedem, într-un contrast absolut, pe Dumnezeu acţionând după natura Lui, introducându-l pe om în binecuvântarea Lui. Când omul acţionează fără să se preocupe de Dumnezeu, după motivele produse de pofta inimii lui.

            Când Dumnezeu acţionează potrivit naturii Lui, El acţionează fără să se ocupe de om şi după motivele dragostei inimii Sale. Dragostea lui Dumnezeu lucrează în noi de când eram “morţi în greşelile noastre”, nu de când am început să devenim conştienţi de mizeria noastră, nici de când am răspuns acestei dragoste. Patru trăsături ale lui Dumnezeu sunt puse înaintea noastră: dragostea, harul, îndurarea şi bunătatea (v.4-7). Dragostea este natura lui Dumnezeu, tăria tuturor acţiunilor Sale şi izvorul tuturor binecuvântărilor noastre. Dacă Dumnezeu acţionează după dragostea inimii Lui, binecuvântarea care rezultă de aici nu poate fi măsurată decât prin dragostea Lui. Intrebarea, atunci, nu este ce măsură de binecuvântare va răspunde nevoilor noastre, ci care este întinderea binecuvântării care va satisface dragostea lui Dumnezeu. Harul este dragostea în acţiune faţă de obiectele nedemne şi se adresează tuturor. Indurarea este manifestată faţă de păcătos în mod individual. Bunătatea este acordarea binecuvântărilor celui credincios. Dumnezeu acţionează atunci “pentru dragostea Lui cea mare”, în nici un caz din cauza a ceea ce suntem. Cine poate măsura marea Lui dragoste, şi cine poate măsura binecuvântarea care este după această dragoste?

            Versetul 5 – Această dragoste se exprimă mai întâi faţă de noi în activităţile harului care ne-a adus viaţă ca persoane, împreună cu Hristos. Dacă suntem morţi, nu poate fi nici o mişcare din partea noastră către Dumnezeu. Prima mişcare trebuie să vină de la Dumnezeu. Ne-a fost dată o viaţă nouă, dar este o viaţă în unire cu Hristos. Este o viaţă care, de fapt, este viaţa Celui cu care suntem aduşi la viaţă. De aceea starea pe care am primit-o prin har este exact opusul stării pe care o aveam din fire. Noi eram morţi în ochii lui Dumnezeu împreună cu lumea prin fire, acum suntem vi pentru Dumnezeu cu Hristos prin har.

            Versetul 6 – Dar nu  numai starea noastră este schimbată; şi poziţia noastră este schimbată. Aducerea la viaţă este comunicarea vieţii; învierea îl introduce pe cel care este adus la viaţă în poziţia celor vii. Această poziţie este prezentată în Hristos. Credincioşii dintre iudei şi dintre păgâni sunt înviaţi împreună şi aşezaţi împreună în locurile cereşti în Hristos. Suntem aduşi la viaţă “împreună cu El”, dar suntem înviaţi şi aşezaţi “în El”. In timpul de faţă nu suntem încă înviaţi şi aşezaţi în locurile cereşti. Cu toate acestea, suntem înaintea lui Dumnezeu în această nouă poziţie în Persoana reprezentantului nostru. Suntem reprezentaţi “în Hristos”.

            Versetul 7 – Ajungând la înălţimea poziţiei creştine, aflăm acum planul glorios pe care îl are în vedere Dumnezeu acţionând astfel faţă de noi în dragoste. Este “ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătate faţă de noi, în Hristos Isus”.

Dumnezeu spune ca să zic aşa: “în veacurile viitoare, voi arăta care este rodul lucrării lui Hristos şi care este hotărârea inimii Mele”. Este evident că nimic, în afară de condiţia şi de poziţia cele mai înalte în care se poate găsi un om, nu ar putea să răspundă acestor scopuri atât de mari. In timp ce îngerii şi domniile “vor vedea un biet păcătos, şi întreaga Adunare, în aceeaşi glorie ca Fiul lui Dumnezeu, vor înţelege, în măsura în care va fi posibil, imensele bogăţii ale harului care i-a aşezat acolo”.

            Versetele 8,9 – Totul este înfăptuit prin harul lui Dumnezeu, şi orice binecuvântare de care ne bucurăm este darul lui Dumnezeu. Chiar credinţa prin care primim mântuirea este darul lui Dumnezeu. Faptele omului nu au nici un rol pentru a asigura această binecuvântare; totul este de la Dumnezeu şi, prin urmare, nu este loc pentru lauda omului.

            Versetul 10 – Aceasta conduce la un alt adevăr. Nu numai că faptele noastre sunt excluse – pentru că Dumnezeu a împlinit totul – ci suntem şi lucrarea Lui şi, ca atare, facem parte din noua creaţie în Hristos Isus. Totuşi dacă faptele legii sunt excluse, ca mijloc de mântuire, nu trebuie sa deducem din aceasta că faptele nu au nici un loc în viaţa creştină. Există, într-adevăr, fapte potrivite poziţiei de binecuvântare în care suntem introduşi, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele. Aceste fapte ne vor fi prezentate în ultima parte a epistolei, unde suntem îndemnaţi să umblăm într-un chip vrednic de chemare, şi să umblăm în dragoste, să umblăm ca nişte copii ai luminii şi să umblăm cu grijă (4:1; 5:2, 8, 15).

            “Faptele bune” despre care vorbeşte acest verset nu se limitează la a face o faptă bună, ceea ce ar putea face un om firesc a cărui umblare este oricum numai bună nu. Aici, credincioşii sunt văzuţi nu numai ca făcând fapte bune, ci ca umblând în ele. Pe lângă aceasta, faptele bune sunt pregătite de Dumnezeu şi duc la o umblare smerită.

 

3.2. Lucrarea lui Dumnezeu faţă de credincioşi (v.11-22)

 

            Marea temă a capitolului 2 este formarea Adunării în timp, în vederea hotărârilor lui Dumnezeu pentru eternitate. Prima parte a capitolului ne descoperă lucrarea lui Dumnezeu în noi în mod individual, fie iudei, fie păgâni; a doua parte prezintă lucrarea lui Dumnezeu cu privire la credincioşii dintre iudei şi dintre păgâni pentru a-i uni într-un “singur trup” şi într-o casă pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu.

            Versetele 11,12 – Înainte de a prezenta poziţia actuală a credincioşilor în Hristos, apostolul pune în contrast vechea poziţie a păgânilor în carne cu noua lor poziţie. Adunarea este departe de a fi ansamblul tuturor credincioşilor de la crearea lumii; dimpotrivă, în vremurile trecute (vremea dinaintea crucii), exista o dinstincţie rânduită de Dumnezeu între evrei şi păgâni, care, atâta timp cât exista, făcea imposibilă existenţa Adunării.

            Apostolul le aminteşte credincioşilor dintre naţiuni că în acea vreme, existau deosebiri foarte clare între iudei şi păgâni. In căile lui Dumnezeu pe pământ, evreii se bucurau, ca naţiune, de o poziţie având privilegii exterioare, faţă de care păgânii erau întru totul străini. Israel forma un popor pământesc, cu promisiuni pământeşti, şi avea legături exterioare cu Dumnezeu. Cultul lor religios, organizarea lor politică, relaţiile lor sociale, de la actul de închinare cel mai înalt până la cel mai mic amănunt al vieţii, erau reglementate prin rânduielile lui Dumnezeu. Era un privilegiu imens la care păgânii nu aveau deloc parte. Nu că evreii ar fi fost mai buni decât păgânii, deoarece, în ochii lui Dumnezeu, marea mulţime a evreilor erau la fel de răi ca păgânii şi unii chiar mai răi. Pe de altă parte, erau oameni dintre păgâni, ca Iov, care erau convertiţi cu adevărat.

Cu toate acestea, în căile Lui pe pământ, Dumnezeu L-a despărţit pe Israel de păgâni, şi le-a dat o poziţie specială de privilegii, deoarece chiar dacă erau neconvertiţi (şi aceasta era cazul mulţimii), era un privilegiu imens de a avea toate problemele lor reglementate după înţelepciunea desăvârşită a lui Dumnezeu. Naţiunile nu aveau o asemenea poziţie în lume; ele nu erau recunoscute în mod public de Dumnezeu şi nu îşi aveau problemele reglementate prin rânduieli divine. De fapt, chiar rânduielile care reglementau viaţa evreilor menţineau o reparare absolută între evrei şi păgâni. Evreii, prin urmare, aveau un loc de apropiere exterioară de Dumnezeu, în timp ce naţiunile erau din punct de vedere exterior departe. Dar Israel a neglijat  complet să răspundă la aceste privilegii, întorcându-se de la Domnul către idoli. Ei au dispreţuit total poruncile şi ordinile lui Dumnezeu, care le confereau poziţia lor unică. I-au omorât cu pietre pe profeţii prin care Dumnezeu încerca a vorbi conştiinţei lor. L-au răstignit pe propriul lor Mesia care venise în mijlocul lor în har şi umilinţă; şi s-au împotrivit Duhului Sfânt care mărturisea un Hristos înviat şi glorificat. In consecinţă, au pierdut, pentru timpul actual, poziţia lor specială de privilegii pe pământ şi au fost împrăştiaţi printre naţiuni.

            Versetul 13 – Punerea deoparte a lui Israel pregăteşte calea marii schimbări în scurta amintire a trecutului dată de Duhul lui Dumnezeu în versetele 11 şi 12 face, prin contrast, cu atât mai izbitoare poziţia credincioşilor în prezent. Ca urmare a respingerii lui Israel, Dumnezeu, urmărindu-Şi căile, a adus la lumină Adunarea şi a rânduit astfel o sferă de binecuvântare în întregime nouă, cu totul în afara cercurilor evreilor şi ale naţiunilor. Această poziţie nouă a credincioşilor nu îi mai vede ca fiind în carne, ci în Hristos. De aceea apostolul începe să vorbească despre această poziţie nouă prin cuvintele: “Dar acum, în Hristos”, şi începe să arate contrastul cu vechea poziţie în carne. În legătură cu carnea, păgânul era din punct de vedere exterior departe de Dumnezeu, şi evreul, deşi aproape din punct de vedere exterior, era moralmente la fel de înstrăinat ca şi păgânul. Vorbind despre evreu, Domnul trebuie să zică: “Poporul acesta Mă onorează cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Matei 15:8).

            Apostolul începe apoi să arate cum Dumnezeu a lucrat pentru a forma Adunarea. Mai întâi, credincioşii au fost apropiaţi “prin sângele lui Hristos”, păgânii find aduşi din poziţia de îndepărtare în care îi pusese păcatul, într-o poziţie de apropiere în Hristos. Aceasta nu este o simplă apropiere exterioară, datorită unor ordine şi ceremonii, ci o apropiere vitală, care este văzută în Insuşi Hristos, înviat dintre morţi şi apărând înaintea feţei lui Dumnezeu pentru noi. De aceea se zice: “In Hristos Isus…v-aţi apropiat prin sângele lui Hristos”. Păcatele noastre sunt acum îndepărtate; sângele scump al lui Hristos ne spală de păcatele noastre şi ne apropie. Sângele lui Hristos face cunoscută enormitatea păcatului care cerea un asemenea preţ pentru a fi îndepărtat; el vesteşte sfinţenia lui Dumnezeu care nu putea fi satisfăcută printr-un preţ mai mic şi descoperă dragostea care putea să plătească acest preţ. Nu numai că se poate apropia credinciosul de Dumnezeu, ci, în Hristos, el a fost apropiat.

            Versetul 14 – In al doilea rând, credincioşii dintre iudei şi dintre păgâni sunt făcuţi unul. Nimeni nu poate să supraestimeze importanţa de a fi fost apropiat prin sânge, dar, pentru formarea Adunării, trebuie mai mult. Adunarea nu este pur şi simplu constituită dintr-un număr de credincioşi care au fost apropiaţi deoarece aceasta este adevărat cu privire la sfinţii din toate timpurile, răscumpăraţi prin sângele lui Hristos; ea este formată din credincioşii dintre evrei şi dintre naţiuni. “A făcut unul”. Aceasta a împlinit Hristos prin moartea Lui. Intr-un dublu sens, “El este pacea noastră”. El este pacea noastră între Dumnezeu şi cel credincios; şi El este pacea noastră între credincioşii evrei şi păgâni.

            Versetul 15 – Prin moartea Lui, Hristos a desfiinţat “legea poruncilor” care era cauza distanţei dintre Dumnezeu şi om şi dintre evrei şi naţiuni. Legea, deşi promiţând viaţa celor care o păzeau, îi condamna pe cei care o călcau. Deoarece toţi au călcat legea, ea îi condamna în mod inevitabil pe toţi cei care erau sub ea şi îi menţineau astfel pe oameni departe de Dumnezeu. Mai mult, ea ridica o barieră puternică – un zid din mijloc al îngrădirii – între iudei şi naţiuni. Nu putea fi pace, nici între Dumnezeu şi oameni, nici între iudei şi naţiuni atâta timp cât exista această barieră. La cruce, condamnarea legii călcate a fost purtată şi astfel, vrăjmăşia dintre oameni şi Dumnezeu şi dintre iudei şi naţiuni, a fost îndepărtată. Pacea care rezultă din aceasta este oferită în Hristos; El este pacea noastră. Noi privim în urmă, la cruce, şi vedem că tot ce era între Dumnezeu şi sufletul nostru – păcatul, păcatele, blestemul unei legi călcate şi judecata – a fost între Dumnezeu şi Hristos, înlocuitorul nostru. Ridicăm ochii şi îl vedem pe Hristos, în afara păcii eterne care a fost făcută şi, prin urmare, nimic între Dumnezeu şi credincios. Pacea noastră este vizibilă în Hristos, care este “pacea noastră”.

            Mai mult, Hristos îi reprezintă pe credincioşii atât dintre iudei cât şi dintre naţiuni; El este, prin urmare, pacea noastră între noi; noi suntem făcuţi unul. La cruce, Hristos a desfiinţat în întregime legea rânduielilor ca mijloc de a te apropia de Dumnezeu şi a deschis o nouă cale de acces prin sângele Lui. Iudeul care se apropie de Dumnezeu pe temeiul sângelui a terminat cu rânduielile iudaice. Păgânul este adus din poziţia lui de îndepărtare de Dumnezeu, iudeul este îndepărtat de apropierea lui dispensaţională şi cei doi sunt făcuţi unul în bucuria unei binecuvântări comune înaintea lui Dumnezeu, pe care nici unul nici celălalt nu au posedat-o niciodată înainte. Credincioşii dintre păgâni nu sunt ridicaţi la nivelul privilegiilor iudaice şi iudeii nu sunt degradaţi la nivelul păgânilor; amândoi sunt introduşi pe un teren în întregime nou, pe un plan în mod infinit mai înalt.

            In al treilea rând, credincioşii dintre iudei şi dintre naţiuni sunt creaţi pentru a fi “un singur om nou”. Am văzut deja că din cei doi El “a făcut unul”, dar aceasta nu exprimă adevărul complet al Adunării. Dacă apostolul s-ar fi oprit acolo, am fi văzut cu siguranţă că cei credincioşi au fost apropiaţi prin sânge şi făcuţi unul, orice vrăjmăşie fiind desfiinţată, dar am fi putut rămâne cu gândul că am fost constituiţi într-un singur grup într-o fericită unitate. Aceasta este adevărat şi binecuvântat, dar este foarte departe de adevărul deplin cu privire la Adunare. De aceea apostolul continuă şi ne spune nu numai că am fost apropiaţi şi făcuţi unul, ci că suntem făcuţi “un singur om nou”.

Expresia “om nou” vorbeşte de un nou fel de om caracterizat de frumuseţea şi harul ceresc al lui Hristos. Nici un creştin nu poate prezenta el singur harurile lui Hristos; este nevoie de Adunarea întreagă pentru a arăta omul nou.

            Versetul 16 – In al patrulea rând, se adaugă adevărul că cei credincioşi sunt constituiţi “într-un singur trup”. Credincioşii, dintre iudei şi dintre naţiuni, nu sunt numai uniţi pentru a prezenta harurile omului nou, Hristos în mod caracteristic în toate gloriile Lui morale, ci ei sunt şi întocmiţi într-un singur trup. Este mai mult decât un grup de persoane în unitate; este un grup de persoane în unire. Ele sunt unite una de cealaltă prin Duhul pentru a fi un trup pe pământ pentru a prezenta omul nou. Astfel, credincioşii dintre iudei şi dintre naţiuni nu numai că au fost împăcaţi între ei, ci întocmiţi într-un singur trup, sunt împăcaţi cu Dumnezeu. Nu ar fi în acord cu inima lui Dumnezeu ca naţiunile să fie îndepărtate, nici ca iudeii să fie în mod exterior aproape; dar Dumnezeu Se poate odihni cu plăcere în creaţia credincioşilor dintre iudei şi dintre naţiuni într-un singur trup pe cruce care, nu numai că a îndepărtat cauza vrajmaşiei dintre credincioşii iudei şi păgâni, dar şi orice vrăjmăşie faţă de Dumnezeu.

            Versetul 17 – Tot acest adevăr binecuvântat ne-a fost adus prin vestea bună a păcii vestită naţiunilor care erau departe şi iudeilor care, din punct de vedere dispensaţional, erau aproape. Putem înţelege de ce anunţarea veştii bune este introdusă în acest punct, într-un pasaj care vorbeşte de formarea Adunării. Apostolul tocmai a vorbit de cruce, deoarece fără cruce, nu ar putea fi predicare şi fără predicare, nu ar putea fi Adunare. Hristos este considerat ca fiind predicatorul, deşi Evanghelia pe care El o vesteşte este proclamată prin intermediul altora.

            Versetul 18 – Se adaugă aici adevărul binecuvântat că, printr-un singur Duh, avem şi unii şi ceilalţi (iudei şi păgâni) intrare la Tatăl. Nu numai că distanţa este îndepărtată din partea lui Dumnezeu; ea este ridicată şi din partea noastră. Prin lucrarea lui Hristos pe cruce, Dumnezeu se poate apropia de noi, noi putem să ne apropiem de Tatăl. Crucea ne dă dreptul să ne apropiem, Duhul ne face în stare să ne folosim de dreptul nostru şi să ne apropiem în mod practic de Tatăl. Dacă intrarea este prin Duhul, atunci în mod evident nu este loc pentru carne. Duhul exclude carnea în toate formele ei. Nu prin clădiri, un ritual, orgi, coruri sau prin intermediul unei clase speciale de oameni obţinem intrare la Tatăl, ci prin Duhul, da, “într-un singur Duh” şi astfel, în prezenţa Tatălui, totul este armonie. Găsim deci, în acest pasaj minunat, mai întâi cele două clase din care este alcătuită Adunarea, cei care altădată erau din punct de vedere exterior aproape şi cei care altădată erau departe. In al doilea rând, vedem că Dumnezeu a apropiat de El cele două clase de credincioşi; din cele două, a făcut un singur om nou, şi le-a împăcat pe amândouă într-un singur trup. In sfârşit, aflăm cum a împlinit Dumnezeu această mare lucrare – prin sângele lui Hristos, “prin cruce”, prin predicare, şi prin Duhul.

            Versetele 19-22 – Până aici am văzut Adunarea ca trup al lui Hristos, dar în căile lui Dumnezeu pe pământ, ea este considerată sub alte aspecte, dintre care două ne sunt prezentate în ultimele versete ale acestui capitol. Mai întâi, Adunarea este văzută ca şi crescând pentru a fi “un templu sfânt în Domnul”; apoi, ca “o locuinţă a lui Dumnezeu”.

            Sub primul dintre aceste două aspecte, Adunarea este comparată cu o zidire în construcţie care creşte pentru a fi un templu sfânt în Domnul. Apostolii şi profeţii formează temelia, însuşi Hristos fiind principala piatră de unghi. De-a lungul dispensaţiei creştine, credincioşii sunt adăugaţi, piatră cu piatră, până ce ultimul credincios va fi adus şi zidirea completă se va arăta în glorie. Este zidirea despre care Domnul zice în Matei 16:18: “Voi zidi Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor învinge”.

Hristos este Cel care zideşte, nu omul, astfel totul este desăvârşit şi numai pietrele vii fac parte din această zidire sfântă. Petru ne dă semnificaţia spirituală pentru aceasta când zice că pietrele vii sunt zidite ca o casă spirituală, ca să aducă jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu şi ca să vestească virtuţile lui Dumnezeu (1Petru 2:5,9).

In Apocalipsa 21, Ioan vede în viziune zidirea terminală coborând din cer, de la Dumnezeu, strălucind de gloria lui Dumnezeu. Atunci, într-adevăr, din această glorioasă zidire, jertfe de laudă continue se vor înălţa la Dumnezeu şi o mărturie desăvârşită a gloriilor lui Dumnezeu va fi adusă omului.

            Apoi apostolul Pavel, folosind tot imaginea unei zidiri, prezintă un alt aspect al Adunării (v.22). Mai întâi i-a considerat pe sfinţi ca fiind zidiţi şi crescând pentru a fi un templu; acum îi vede ca formând o casă deja completă, pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul.

            Adunarea, cei care altădată erau din punct de vedere exterior aproape şi cei care altădată erau departe. In al doilea rând, vedem că Dumnezeu a apropiat de El cele două clase de credincioşi; din cele două, a făcut un singur om nou, şi le-a împăcat pe amândouă într-un singur trup. In sfârşit, aflăm cum a împlinit Dumnezeu această mare lucrare – prin sângele lui Hristos, “prin cruce”, prin predicare, şi prin Duhul.

            Versetele 19-22 – Până aici am văzut Adunarea ca trup al lui Hristos, dar în căile lui Dumnezeu pe pământ, ea este considerată sub alte aspecte, dintre care două ne sunt prezentate în ultimele versete ale acestui capitol. Mai întâi, Adunarea este văzută ca şi crescând pentru a fi „un templu sfânt în Domnul”; apoi, ca „o locuinţă a lui Dumnezeu”.

            Sub primul dintre aceste două aspecte, Adunarea este comparată cu o zidire în construcţie care creşte pentru a fi un templu sfânt în Domnul. Apostolii şi profeţii formează temelia, Insuşi Hristos fiind principala piatră de unghi. De-a lungul dispensaţiei creştine, credincioşii sunt adăugaţi, piatră cu piatră, până ce ultimul credincios va fi adus şi zidirea completă se va arăta în glorie. Este zidirea despre care Domnul zice în Matei 16:18: „Voi zidi Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor învinge”. Hristos este Cel care zideşte, nu omul, astfel totul este desăvârşit şi numai pietrele vii fac parte din această zidire sfântă. Petru ne dă semnificaţia spirituală pentru aceasta când zice că pietrele vii sunt zidite ca o casă spirituală, ca să aducă jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu şi ca să vestească virtuţile lui Dumnezeu (1Petru 2:5,9).

In Apocalipsa 21, Ioan vede în viziune zidirea terminată coborând din cer, de la Dumnezeu, strălucind de gloria lui Dumnezeu. Atunci, într-adevăr, din această glorioasă zidire, jertfele de laudă continue se vor înălţa la Dumnezeu şi o mărturie desăvârşită a gloriilor lui Dumnezeu va fi adusă omului.

Apoi apostolul Pavel, folosind tot imaginea unei zidiri, prezintă un alt aspect al Adunării (v.22). Mai întâi i-a considerat pe sfinţi ca fiind zidiţi şi crescând pentru a fi un templu; acum îi vede ca formând o casă deja completă, pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul. Toţi credincioşii de pe pământ, în orice moment, sunt consideraţi ca fiind locuinţa lui Dumnezeu. Credincioşii dintre iudei şi dintre naţiuni sunt “zidiţi împreună” pentru a fi această locuinţă. Locuinţa lui Dumnezeu este caracterizată prin lumină şi dragoste; de aceea, când apostolul ajunge la partea practică a epistolei, ne îndeamnă să umblăm “în dragoste” şi să umblăm “ca nişte copii ai luminii” (5:2,8). Casa lui Dumnezeu este astfel un loc de binecuvântare şi de mărturie, un loc în care sfinţii sunt binecuvântaţi cu bunăvoinţa şi dragostea lui Dumnezeu, şi fiind binecuvântaţi astfel, devin o mărturie pentru lumea care îi înconjoară. In Efeseni, locuinţa lui Dumnezeu este prezentată după gândul lui Dumnezeu şi, prin urmare, acolo nu este considerat decât ceea ce este adevărat. Alte pasaje ne vor arăta, vai! cum, în mâinile oamenilor, locuinţa a fost stricată, până ce în sfârşit că “este timpul ca judecata să înceapă de la casa lui Dumnezeu” (1Petru 4:17).

            Avem astfel, în acest capitol, o prezentare a Adunării sub trei aspecte. Mai întâi, Adunarea este considerată ca trupul lui Hristos, alcătuit din credincioşii dintre iudei şi dintre naţiuni, uniţi cu Hristos în glorie, formând astfel un om nou pentru arătarea a tot ceea ce este Hristos ca Om înviat, Cap al tuturor lucrurilor. Să ne amintim că Adunarea nu este doar “un singur trup”, ci că ea este “trupul Său”, după cum citim: “Adunarea, care este trupul Său”. Ca trup al Său, Adunarea este plinătatea Lui, umplută de tot ce este El, pentru a exprima tot ce este El. Adunarea, trupul Lui, trebuie să fie expresia gândului Său, la fel cum trupurile noastre dau expresie la ceea ce este în gândurile noastre.

            Apoi Adunarea este prezentată ca şi crescând pentru a fi un templu alcătuit din toţi sfinţii din întreaga perioadă creştină – un templu în care jertfele de laudă urcă la Dumnezeu şi în care gloriile lui Dumnezeu sunt arătate oamenilor. In sfârşit, Adunarea este văzută ca o zidire completă pe pământ, compusă din toţi sfinţii la un anumit moment dat, formând locuinţa lui Dumnezeu pentru binecuvântarea alor Săi şi ca mărturie pentru lume.

 

            4. Cum Îşi face Dumnezeu cunoscut planul – Capitolul 3

            Am văzut cum capitolul 1 prezintă hotărârile lui Dumnezeu cu privire la Adunare, în timp ce capitolul 2 aşează înaintea noastră lucrarea lui Dumnezeu în şi faţa de credincioşi pentru împlinirea hotărârilor Sale. Capitolul 3 dezvoltă administrarea adevărului Adunării sau cum a făcut Dumnezeu cunoscut naţiunilor acest adevăr prin intermediul apostolului Pavel.

            Comparând versetul 1 din capitolul 3 cu versetul 1 din capitolul 4, vedem în mod clar că acest capitol 3 este o paranteză. Capitolul 2 prezintă doctrina şi capitolul 4 practica decurgând din doctrină. Intre doctrină şi practică, avem această importantă digresiune în care Duhul Sfânt pune înaintea noastră administrarea specială (sau slujba) încredinţată apostolului. In al doilea verset, această slujbă este numită “administrarea harului lui Dumnezeu” şi în versetul 9, “administrarea tainei”. O administrare este o slujbă particulară. Această slujbă era de a vesti Evanghelia şi de a face cunoscut adevărul printre sfinţi. In cursul acestei paranteze, alte mari adevăruri în legătură cu Adunarea ne sunt prezentate.

 

4.1.Efectul vestirii adevărului în Adunare

 

            Versetele 1,2 – Apostolul ne spune că efectul imediat al vestirii adevărului Adunării a fost să-l acopere pe cel care îl vestea cu oprobiu din partea lumii religioase. Acest mare adevăr a stârnit îndeosebi ostilitatea iudeilor, pentru că, nu numai că el considera iudeii şi naţiunile în aceeaşi poziţie înaintea lui Dumnezeu – morţi în greşelile şi în păcatele lor – dar el nu îi ridica nicidecum pe iudei la un loc de binecuvântare mai presus de păgâni. Mai mult, cum adevărul Adunării punea deoparte întreg sistemul iudeu, cu chemarea lui faţă de omul firesc prin intermediul unui cult exterior în temple făcute de mâini, el stârnea împotrivirea celor care susţineau acest sistem. Atunci ca şi astăzi, menţinerea adevărului Adunării aşa cum a fost el descoperit apostolului Pavel, şi aşa cum a fost prezentat de el, implică oprobiu şi împotrivire din partea celor care caută să menţină o profesie religioasă exterioară sau un sistem eclesiastic după modelul iudaic.

            Împlinirea acestei slujbe speciale, care consta în predicarea Evangheliei harului lui Dumnezeu naţiunilor, era deci ceea ce întărâta reaua voinţă a iudeilor şi I-au adus apostolului închisoarea. După estimarea iudeilor, un om care îndrăznea să vorbească de ducerea la naţiuni nu trebuia sa trăiască (Fapte 22:21,22).

Cu toate acestea Pavel nu se considera ca un întemniţat al oamenilor pentru vreo faptă rea, ci ca întemniţatul lui Isus Hristos din cauza slujbei lui de dragoste pentru a face naţiunilor cunoscut adevărul.

 

4.2. Adevărul Adunării făcut cunoscut prin descoperire

 

            Versetele 3,4 – Pentru ca să putem primi marele adevăr al Adunării pe temeiul autorităţii divine, apostolul are grijă să explice că a primit cunoaşterea “tainei” Adunării, nu prin comunicările oamenilor, ci prin descoperirea directă a lui Dumnezeu, după cum zice: “prin descoperire mi-a fost făcută cunoscut taina”. Aceasta răspunde unei dificultăţi care se poate ridica în legătură cu adevărul tainei. Când Pavel vestea Evanghelia în sinagogile iudee, el invoca în mod invariabil Scripturile (a se vedea fapte 13:27,29,32,35,47; 17:2, etc) şi iudeii din Bereea sunt în mod expres aprobaţi pentru a fi cercetat Scripturile pentru a vedea dacă acel Cuvânt predicat de Pavel era în acord cu ele. Dar îndată ce apostolul vestea adevărul Adunării, nu se mai putea referi la Vechiul Testament pentru a fi confirmat. Ascultătorii lui ar fi cercetat în zadar Scripturile pentru a vedea dacă lucrurile era aşa. Necredinţa iudeilor făcea să le fie greu să accepte multe adevăruri care se găseau totuşi în Scripturile lor, ca Nicodim care cunoştea adevărul naşterii din nou. A primi ceva care nu se găsea în ele şi care punea deoparte tot sistemul iudeu aşa cum era descris şi fusese consfinţit de Dumnezeu timp de secole, era pentru iudei o dificultate insurmontabilă. Multor creştini le este greu să aprecieze această dificultate, a faptului că adevărul Adunării este puternic întunecat în mintea lor, sau chiar complet pierdut. Adunarea, fiind pentru ei ansamblul credincioşilor din toate timpurile, ei sunt gata să găsească ce cred ei că este Adunarea în Vechiul Testament. Că aceasta a fost gândirea oamenilor pioşi este amplu dovedit de titlurile date diverselor capitole din Vechiul Testament în anumite traduceri. Dar dacă primim adevărul Adunării aşa cum este el prezentat în Epistola către efeseni, suntem imediat puşi în faţa unei dificultăţi care nu poate fi rezolvată decât recunoscând că adevărul Adunării este o descoperire cu totul nouă.

            Versetul 5 – Pavel numeşte acest mare adevăr pe care l-a primit prin descoperire “taina” iar versetul 4, “taina lui Hristos”. Folosindu-se de cuvântul “taină”, apostolul nu vrea sa sugereze ceva ascuns – potrivit folosirii pur şi simplu omeneşti a acestui cuvânt. In Scriptură, o taină este un lucru care fusese păstrat secret până atunci, care nu putea fi cunoscut astfel decât prin descoperire şi care, o dată descoperit, nu poate fi înţeles decât prin credinţă. Apostolul începe să explice că această taină nu a fost făcută cunoscută fiilor oamenilor în zilele Vechiului Testament, dar că acum, este descoperită “sfinţilor apostoli şi profeţi” ai lui Hristos “prin Duh”. Profeţii menţionaţi în acest verset evident nu sunt profeţii Vechiului Testament, ci mai degrabă cei despre care se vorbeşte în capitolul 2:20. In cele două cazuri, ordinea este “apostoli şi profeţi”, nu “profeţi şi apostoli”, cum ar fi fost normal dacă ar fi fost vorba de profeţii Vechiului Testament. Pe lângă aceasta, apostolul vorbeşte de ceea ce a fost “acum” descoperit, în contrast cu ceea ce fusese descoperit odinioară.

 

 

4.3. Adevărul Adunării descoperit

 

            Versetul 6 – După ce a arătat că adevărul Adunării fusese făcut cunoscut prin descoperire, apostolul, într-un pasaj scurt, rezumă acest adevăr al Adunării şi explică de ce se vorbeşte despre el ca despre o “taină”. Este clar că taina nu este Evanghelia, aceasta nu fusese ascunsă în alte vremuri, deoarece Vechiul Testament este plin de aluzii la Mântuitorul care trebuia să vină, chiar dacă aceste aluzii erau foarte puţin înţelese.

            Care este atunci taina?! Ni se spune în mod clar, în versetul 6, că această nouă descoperire este că naţiunile “sunt împreună-moştenitoare şi din acelaşi trup şi împreună-părtaşe ale promisiunii în Hristos Isus, prin Evanghelie”. Naţiunile şi iudeii sunt făcuţi împreună-moştenitori, nu numai în împărăţia pământească a lui Hristos, ci în moştenirea care cuprinde atât lucrurile care sunt în ceruri cât şi lucrurile care sunt pe pământ. Şi în plus credincioşii dintre naţiuni sunt constituiţi cu credincioşii dintre iudei într-un singur trup pentru care Hristos este Capul în cer. Mai mult, ei sunt împreună-părtaşi ai promisiunilor lui Dumnezeu în Hristos Isus. Naţiunile nu sunt ridicate la nivelul iudeilor pe pământ, nici iudeii coborâţi până la nivelul naţiunilor; cei doi sunt scoşi din vechea lor poziţie şi aduşi pe un plan infinit mai înalt, uniţi unii cu ceilalţi pe un teren în întregime nou, un teren ceresc, în Hristos. Totul este înfăptuit prin Evanghelia care li se adresează amândorura pe acelaşi nivel de vinovăţie şi de ruină totală. Cele trei mari lucruri despre care vorbeşte acest verset au fost deja puse înaintea noastră în capitolul 1. Promisiunea în Hristos cuprinde toate binecuvântările dezvoltate în primele şapte versete ale acestui capitol; moştenirea ne este prezentată în versetele 8-21 şi adevărul “singurului trup”, în versetele 22 şi 23.

 

4.4.Adevărul descoperit lui Pavel şi vestit prin el

 

            Versetul 7 – Nu numai că taina a foste descoperită lui Pavel, ci Pavel a fost făcut şi slujitor al adevărului. Taina fusese descoperită şi altor apostoli (v.5), dar lui Pavel I-a fost încredinţată slujba specială de a vesti sfinţilor acest adevăr. De aceea numai în epistolele lui Pavel găsim prezentarea tainei. Harul lui Dumnezeu dăduse această slujbă apostolului; puterea lui Dumnezeu îl făcea capabil să îşi exercite darul de har. Darurile lui Dumnezeu nu pot fi folosite decât în puterea lui Dumnezeu.

            Versetul 8 – Apostolul ne mai spune efectul pe care acest mare adevăr l-a avut asupra lui. In prezenţa mărimii harului lui Dumnezeu, el vede că este cel dintâi dintre păcătoşi (1Timotei 1:15); în prezenţa imensei mărimi a binecuvântărilor descoperite prin taină, se simte mai mic decât cel mai mic dintre toţi sfinţii. Cu cât gloriile care sunt descoperite viziunii noastre sunt mai mari, cu atât devenim mai mici în proprii noştri ochi. Omul care a pătruns cel mai profund în această mare taină, în toată mărimea ei imensă, a fost cel care a recunoscut că era mai mic decât cel mai mic dintre toţi sfinţii.

            Pentru a-şi împlini slujba, apostolul nu vestea numai ruina iremediabilă a omului, ci şi bogăţiile de nepătruns ale lui Hristos, bogăţii depăşind orice estimare omenească, aducând binecuvântări nelimitate.

 

4.5. Scopul vestirii adevărului

 

            Versetele 9-11 – Vestirea Evangheliei era în vederea celei de a doua părţi a slujbei lui Pavel – să pună în lumină înaintea tuturor taina, să le arate tuturor oamenilor cum hotărârea lui Dumnezeu din eternitate în eternitate este realizată în timp prin formarea Adunării pe pământ şi să descopere astfel ceea ce până atunci fusese ascuns în Dumnezeu de la întemeierea lumii.

            Mai mult, Dumnezeu nu vrea doar ca toţi oamenii să fie luminaţi cu privire la formarea Adunării pe pământ; ci intenţia Lui este ca, de acum, înţelepciunea Lui atât de felurită să fie făcută cunoscută tuturor fiinţelor cereşti prin Adunare. Aceste fiinţe cereşti văzuseră creaţia ieşind bună din mâna lui Dumnezeu şi contemplând înţelepciunea Lui în creaţie, cântaseră de bucurie. Acum, în formarea Adunării, ei văd „înţelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu”. Creaţia a fost expresia cea mai desăvârşită a înţelepciunii creatoare, dar în formarea Adunării, înţelepciunea lui Dumnezeu este arătată sub toate aspectele ei. Inainte să poată fi formată Adunarea, gloria lui Dumnezeu trebuia să fie revendicată, nevoile omului satisfăcute, păcatul îndepărtat, moartea desfiinţată şi puterea lui Satan anulată. Bariera dintre iudei şi păgâni trebuia să fie ridicată, cerurile deschise, Hristos aşezat ca Om în glorie, Duhul Sfânt coborât pe pământ şi Evanghelia vestită. Toate acestea, şi mai mult,  sunt incluse în formarea Adunării. Aceste scopuri variate nu putea fi atinse decât prin înţelepciunea atât felurită a lui Dumnezeu; înţelepciunea folosită nu numai într-o direcţie, ci în toate direcţiile. Că Adunarea a dat faliment cu privire la responsabilităţile ei nu a schimbat faptul că, prin Adunare, îngerii învaţă înţelepciunea lui Dumnezeu. Dimpotrivă, aceasta nu face decât să arate şi mai clar această înţelepciune minunată care, ridicându-se deasupra lipsurilor omului, trecând peste orice obstacol, introduce în sfârşit Adunarea în glorie „după planul veacurilor pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru”.

 

4.6. Efectul practic al vestirii adevărului

 

            Versetele 12,13 – Apostolul lasă descoperirea tainei pentru a descrie în câteva cuvinte efectul ei practic. Aceste minuni nu sunt puse înaintea ochilor noştri pur şi simplu pentru a fi admirate, oricât de minunate sunt ele. Taina are în aceeaşi măsură o latură foarte practică atunci când este bine înţeleasă şi aplicată. Faptul de a acţiona în lumina adevărului ne va face să fim în largul nostru în lumea lui Dumnezeu, dar ne va îndepărta de lumea omului. Precum orbul din Ioan 9 care, respins de lumea religioasă, se găseşte în prezenţa Fiului  lui Dumnezeu, la fel şi apostolul, întemniţat de om pe pământ, are intrare în prezenţa Tatălui din ceruri.

            Hristos Isus, Cel prin care vor fi împlinite toate aceste planuri eterne, este Cel prin care avem intrare cu încredere la Tatăl. Şi acest mare adevăr care ne dă îndrăzneală şi ne face să ne simţim în largul nostru în prezenţa Tatălui, va aduce necazuri în lume. Pavel a experimentat aceasta, dar el spune: nu vă descurajaţi din cauza necazurilor mele. Faptul de a accepta adevărul tainei – de a umbla în lumina lui – ne va aşeza imediat în afara lumii religioase. Dacă acţionăm dup acest adevăr, vom întâlni imediat împotrivirea celor care profesează creştinismul. Va fi,  cum a fost în cazul lui Pavel, un conflict continuu, şi în mod particular cu tot ce iudaizează.

            Împotrivirea, va fi neapărat, deoarece aceste mari adevăruri sublinează în întregime organizaţia lumească a oricărui sistem religios instituit de către om. Adevărul tainei pe care Pavel căuta a o face cunoscută oricărui om, este el vestit din înaltul amvoanelor creştinătăţii în convenţiile religioase sau chiar în cercurile evanghelice? Adevărul tainei, care implică ruina totală a omului, respingerea completă a lui Hristos de către lume, aşezarea lui Hristos în glorie, prezenţa Duhului Sfânt pe pământ, despărţirea credinciosului de lume şi chemarea cerească a sfinţilor – acest mare adevăr este vestit sau pus în practică în bisericile naţionale sau în denominaţiunile religioase ale creştinătăţii? Vai! el nu are loc în crezurile lor, în rugăciunile sau în învăţătura lor. Şi mai rău, ele este renegată chiar de constutuţia, învăţătura şi practica lor.

 

4.7. Rugăciunea ca aceste adevăruri să fie împlinite

în credincios

 

            Versetele 14-21 – Marile adevăruri dezvoltate în aceste capitole conduc în mod natural la a doua rugăciune a apostolului. In al doilea capitol al epistolei, apostolul a dezvoltat marele adevăr că cei credincioşi dintre iudei şi dintre păgâni au fost zidiţi împreună pentru a fi locuinţa lui Dumnezeu. In al treilea capitol, apostolul a prezentat adevărul tainei, arătând că cei credincioşi, luaţi şi dintre iudei şi dintre păgâni, sunt aduşi pe un teren în întregime nou pentru a fi un singur trup în Hristos. Aflăm apoi că această taină a fost făcută cunoscută pentru ca înţelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu să fie arătată acum, după planul veacurilor, pe care Dumnezeu l-a făcut în Hristos Isus Domnul nostru (3:10,11).

            Cu acest mare ţel înaintea lui, apostolul se adresează prin rugăciune Tatălui, pentru ca sfinţii să fie într-o stare spirituală bună pentru a intra în plinătatea lui Dumnezeu. Pentru a produce această stare spirituală în sfinţi, vedem, în cursul rugăciunii, că fiecare dintre Persoanele divine este angajată faţă de sfinţi. Tatăl este izvorul oricărei binecuvântări; Duhul ne întăreşte ca Hristos să locuiască în noi ca să ne umple cu plinătatea lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să fie glorificat fiind arătat în sfinţi, acum şi pentru eternitate.

            Versetul 14 – Rugăciunea având în vedere planul etern „pe care l-a făcut în Hristos Isus”, este adresată „Tatălui” care este izvorul acestor planuri eterne. Din acelaşi motiv, nu este nici o menţiune a morţii nici a învierii în rugăciune. Planurile eterne fiind toate făcute înainte să intervină moartea, şi împlinirea finală a acestor planuri, obiect al acestei rugăciuni, va fi într-un loc în care moartea nu va intra niciodată.

            Versetul 15 – Având această nouă scenă de glorie înaintea noastră ni se zice că în această lume viitoare de binecuvântare orice familie în ceruri şi pe pământ va fi numită din Tatăl. În prima creaţie toate animalele au păşit unul câte unul înaintea lui Adam care le-a dat un nume stabilind caracterele distinctive care vor fi arătate în fiecare familie. La fel, în legătură cu planurile eterne pentru noua creaţie, orice familie în ceruri şi pe pământ – fiinţe îngereşti Adunarea din ceruri şi sfinţii de pe pământ – va fi numită din Tatăl, şi astfel fiecare familie are caracterul ei distinctiv după planurile eterne ale lui Dumnezeu.

            Rugăciunea are deci ca obiect tot ce va fi adus la lumină în veacurile eterne, după planurile lui Dumnezeu înainte de întemeierea lumii – o scenă în care Tatăl este izvorul a tot, Fiul centru a tot, şi unde

În ceruri şi pe pământ arată o glorie specială a Tatălui.

            Versetul 16 – prima cerere este ca Tatăl să ne dea după bogăţiile gloriei Sale, să fim întăriţi cu putere, prin Duhul Său, în omul dinăuntru. Apostolul nu zice: „după bogăţiile harului Sau”, ca în capitolul 1:7, ci „după bogăţiile gloriei Sale” deoarece rugăciunea nu este în legătură satisfacerea nevoilor noastre, ci mai degrabă cu împlinirea planurilor inimii Tatălui.

            În rugăciunea din capitolul 1, cererea este ca să cunoaştem puterea lui Dumnezeu faţă de noi; aici, ca să cunoaştem puterea în noi ca să ne întărim în omul dinăuntru. Omul dinafară este omul vizibil, firesc, prin care suntem în contact cu lucrurile acestei lumi. Omul interior este omul invizibil şi spiritual, format prin lucrarea Duhului în noi şi prin care suntem în legătură cu lucrurile invizibile şi eterne. La fel cum omul dinafară trebuie să fie întărit prin lucrurile materiale ale acestei vieţi omul dinăuntru are nevoie să fie întărit pentru a intra în binecuvântările spirituale ale lumii noi a planurilor lui Dumnezeu.

            Versetul 17 – a doua cerere este ca Hristos să locuiască, prin credinţă, în inimile noastre. Ea rezultă din prima, deoarece numai dacă suntem întăriţi prin Duhul, Hristos va locui în inimile noastre prin credinţă. Efectul Duhului, care a venit de la Tatăl lucrţnd în sufletul nostru, va fi să ne umple cu gândurile Tatălui cu privire la Hristos – să ne facă să ne gândim la Fiul împreună cu Tatăl. Cererea nu este să fim întăriţi cu putere pentru a face vreo minune sau pentru a îndeplini o sarcină arzătoare, ci ca stare spirituală să fie produsă în sufletul nostru de către Hristos locuind în inima noastră prin credinţă. Puterea lumii din jurul nostru, a cărnii în noi şi a diavolului împotriva noastră, este atât de mare încât Hristos nu va putea avea adevărul Său loc în inima noastră decât în măsura în care vom fi întăriţi prin Duhul în omul dinăuntru. Mai mult, apostolul cere ca Hristos „să locuiască” în inimile noastre. Nu trebuie să Îl tratăm ca pe un vizitator pe care trebuie să îl primim cu o ocazie specială, ci ca pe Cineva care are un loc permanent.

            Aceasta nu poate fi decît prin credinţă, deoarece credinţa priveşte la Hristos, şi în măsura în care El va fi înaintea noastră ca scop, El va avea locuinţă în inimile noastre. Cel care este centrul tuturor planurilor lui Dumnezeu va deveni astfel şi centrul gândurilor noastre. Cum a zis cineva: „Scopul suprem al lui Dumnezeu devine scopul nostru suprem”. Ce martori pentru Dumnezeu am fi noi, dacă vieţile noastre ar fi conduse de un singur scop, Hristos! Prea adesea, ne asemănăm Martei de odinioară, neatentă din cauza „prea multei slujiri” şi îngrijorată şi chinuită de „multe lucruri”. „Un singur lucru” este necesar, a-L avea pe Hristos ca singura ţintă a vieţilor noastre; atunci slujirea şi tot restul vor urma fără lipsă de atenţie. De am putea, ca Maria, să alegem această „parte bună”!

            Rezultatul locuirii lui Hristos în inimă este să ne înrădăcineze şi să ne întemeieze în dragoste. Dacă Hristos, Cel în care şi prin care a fost descoperită toată dragostea Tatălui, locuită în inimile noastre, le va umple negreşit cu cunoaşterea şi bucuria dragostei divine.

            Versetul 18 – locuirea lui Hristos în inimă deschide calea celei de-a treia mari cereri: ca să fim „în stare să înţelegem împreună cu toţi sfinţii care sunt lărgimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea”. Dumnezeu ne învaţă prin simţămintele noastre, astfel încât pentru a ajunge la această înţelegere, trebuie nu numai credinţă, ci trebuie să fim „înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste”. Prin lucrarea Duhului, Hristos locuieşte în inima noastră prin credinţă; locuind acolo prin credinţă, El umple inima noastră cu dragoste şi dragostea ne pregăteşte pentru a înţelege. Mai mult, această dragoste ne face să îmbrăţişăm „toţi sfinţii”, deoarece cu cât ne bucurăm mai mult de dragostea lui Hristos, cu atât mai mult inima noastră se va deschide tuturor celor care sunt iubiţi de Hristos. Apoi apostolul doreşte să fim în stare să înţelegem „care sunt lărgimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea”. Se pare că aceasta ar fi întreaga întindere a „planului etern” al lui Dumnezeu la care a făcut deja aluzie în versetul 11. Acest plan etern cuprinde în lărgimea lui, „toţi sfinţii”; în lungimea lui, se întinde în veacul veacurilor; în adâncimea lui, coboară până la noi în toate nevoile noastre, şi în înălţimea lui, ne introduce într-o scenă de glorie.

            Versetul 19 – Toată această scenă de binecuvîntare ne este asigurată prin dragostea lui Hristos – Cel care „a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea”. De aceea, a patra cerere are ca obiect să fim în stare „să cunoaştem dragostea lui Hristos care întrece cunoştinţa”. Este o dragoste care poate fi cunoscută şi gustată şi totuşi întrece cunoştinţa. Dacă nu putem măsura înălţimea gloriei de unde a venit Hristos, nici pătrunde adâncimea necazurilor prin care a trecut, putem şi mai puţin să măsurăm dragostea care a lucrat pentru noi care cuprinde imensa armată a celor răscumpăraţi, mici şi mari, care are grijă de noi în timpul trecerii noastre în timp, şi care ne va introduce locuinţa dragostei pentru a fi acolo cu El şi ca El, spre satisfacţia inimii Lui. O asemenea dragoste poate fi cunoscută dar rămâne cu toate acestea pentru totdeauna o dragoste „care întrece cunoştinţa”.

             A cincea cerere constă în faptul ca noi să fim umpluţi până la toată plinătatea lui Dumnezeu. Plinătatea lui Dumnezeu este tot ceea ce este Dumnezeu atât cât S-a descoperit şi arătat în Hristos. Fiul L-a făcut din plin cunoscut pe Tatăl în dragostea şi sfinţenia Sa, în harul şi adevărul Său şi apostolul doreşte ca noi să primim, într-o măsură deplină, plinătatea divină, pentru ca ea să fie văzută în sfinţi.

            Versetul 20 – A şasea cerere formulată este aceasta, ca tot ce a cerut apostolul în rugăciunea lui pentru sfinţi să fie făcută în ei prin puterea lui Dumnezeu. Negreşit Dumnezeu poate să facă nespus mai mult „pentru noi”, cum s-a zis deseori. Dar aici, unde gândul dominant al întregii rugăciuni este starea spirituală a sfinţilor, nu ceea ce Dumnezeu poate să facă pentru noi sau faţă de noi se are în vedere, ci mai degrabă puterea şi voia Lui de a face „în noi”, ca răspuns la aceste cereri şi de a o face dincolo de „toate câte cerem sau gândim”.

            Versetul 21 – A şaptea şi ultima cerere are ca obiect gloria lui Dumnezeu în Adunare, în Hristos Isus, pentru toate generaţiile veacului veacurilor. Fiecare cerere a acestei rugăciuni conduce la acest gând minunat că, pentru toate generaţiile veacului veacurilor, sfinţii arată plinătatea lui Dumnezeu pentru a fi astfel în gloria Lui. Toată rugăciunea arată în mod clar care este dorinţa lui Dumnezeu: El vrea ca ceea ce va fi adevărat despre sfinţi în veacurile eterne să îi caracterizeze deja în timpul trecerii lor prin timp – ca tot ceea ce este Dumnezeu să strălucească acum în ai Săi.

 

            5. Umblarea credinciosului în legătură cu Adunarea – Capitolul 4: 1-16.

            Ultimele trei capitole ale epistolei constituie partea practică în care apostolul ne îndeamnă să mergem într-un chip vrednic de marile adevăruri prezentate precedent în primele trei. Vom observa că, noi ca şi credincioşi, suntem îndemnaţi să avem o purtare care să fie în armonie cu privilegiile şi responsabilităţile noastre în trei relaţii diferite.

            În primul rând, umblarea noastră trebuie să fie în acord cu privilegiile noastre în legătură cu Adunarea, ca fiind mădulare ale trupului lui Hristos şi ca şi constituind locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt (4:1-16).

            Apoi, suntem chemaţi la smerenia practică în calitate de persoane care mărturisesc Numele Domnului în timpul călătoriei lor într-o lume rea (4:17 – 5:21).

            In sfârşit, suntem îndemnaţi să fim consecvenţi în umblarea noastră în raport cu familia şi relaţiile sociale care ţin de ordinea creaţiei (5:22 – 6:9).

            Versetul 1 – Din cauza mărturiei sale despre harul lui Dumnezeu faţă de păgâni şi despre marele adevăr al tainei Adunării – credincioşii dintre iudei şi dintre naţiuni constituiţi într-un singur trup şi uniţi cu Hristos ca şi Cap – apostolul suferise persecuţia şi întemniţarea. El evocă suferinţele lui pentru adevăr ca un motiv pentru a-i îndemna pe credincioşi să umble într-un chip vrednic de marile lor privilegii. Purtarea noastră trebuie să fie în acord cu chemarea noastră. Se cuvine deci să avem o înţelegere clară cu privire la aceasta. Primul capitol al epistolei ne-a prezentat această chemare ca fiind după sfaturile lui Dumnezeu înainte de întemeierea lumii, fără a menţiona în ce măsură a fost de fapt împlinit sau înfăptuit în sufletele noastre. Este planul lui Dumnezeu ca cei credincioşi să fie „sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste” (1:4) pentru buna Sa plăcere şi gloria Lui. In capitolul 2, vedem cum Dumnezeu a lucrat pentru a face această chemare adevărată împlinirii ei depline în veacurile viitoare.

            Două mari adevăruri sunt implicate în chemarea lui Dumnezeu: pe de o parte credincioşii sunt constituiţi într-un singur trup pentru care Hristos este Capul; pe de altă parte, ei sunt „zidiţi împreună, pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh” (2:22). Pe lângă aceasta, epistola descoperă planul actual al lui Dumnezeu în aceste două mari adevăruri. In legătură cu Biserica, văzută ca trupul lui Hristos, citim că trupul Său este „plinătatea lui Hristos” (1:23).

In versetul 13 al capitolului nostru, se vorbeşte din nou de „plinătatea lui Hristos”, şi în versetul 19 al capitolului 3, este vorba de „plinătatea lui Dumnezeu”. Este deci planul lui Dumnezeu ca, în calitate de trup al lui Hristos, Biserica să manifeste toate gloriile morale care constituie caracterul minunat al lui Hristos ca Om – plinătatea Sa. Apoi, ca şi casă a lui Dumnezeu, Biserica trebuie să manifeste sfinţenia, harul şi dragostea lui Dumnezeu – plinătatea Sa.

            Acesta este deci privilegiul înalt la care suntem chemaţi – să Îl reprezentăm pe Hristos manifestând desăvârşirea Sa şi să Îl facem cunoscut pe Dumnezeu în plinătatea harului Său. In capitolul 3, aflăm că starea duhului care se potriveşte pentru a realiza mărimea chemării noastre nu este posibilă decât dacă Hristos locuieşte în inimă prin credinţă şi dacă Dumnezeu „lucrează în noi”.

Dacă Hristos are locul Său în inima noastră, vom considera un mare privilegiu să fim aici jos pentru a manifesta caracterul Lui. Dacă Dumnezeu lucrează în noi, vom fi fericiţi să aducem mărturie spre gloria harului Său. Hristos este în cer, ca Om înviat, glorificat, Cap al trupului, şi Duhul Sfânt, Persoană divină este pe pământ, locuind în mijlocul credincioşilor. Conştienţi de gloria lui Hristos şi de măreţia Persoanei care locuieşte în noi, se cuvine să umblăm într-un chip vrednic.

            Versetul 2,3 – Apostolul rezumă aici ce este o umblare vrednică de chemarea noastră. Dacă umblăm în cunoştinţa privilegiilor noastre, pentru a-L reprezenta pe Hristos, şi ca fiind în prezenţa Duhului, vom fi caracterizaţi de aceste şapte trăsături – smerenia, blândeţea, îndelunga-răbdare, îngăduinţa, dragostea, unitatea şi pacea.

            Sentimentul conştient de a fi înaintea Domnului şi în prezenţa Duhului trebuie în mod necesar să ducă la smerenie şi blândeţe. Dacă avem înaintea noastră pe fraţii noştri, vom căuta poate să ne punem în evidenţă, dar cu Dumnezeu înaintea noastră, realizăm nimicnicia noastră. In prezenţa Lui, ar trebui să fim caracterizaţi de smerenia care nu se gândeşte la „sine”, şi de blândeţea care cedează altora.

            Smerenia şi blândeţea, care ne fac caz de sine, duc la îndelunga-răbdare şi la îngăduirea celuilalt. Experimentăm poate uneori că ceilalţi nu sunt întotdeauna smeriţi şi blânzi, şi aceasta va cere din partea noastră îndelungă-răbdare. Vom avea poate de suportat refuzuri însoţite de vorbe aspre şi insulte, şi va trebui să îi îngăduim pe cei care se poartă astfel. Dar suntem avertizat că îngăduiţa trebui să se exercite în dragoste. Este posibil să îngăduim multe lucruri într-un spirit de orgoliu care îl tratează cu dispreţ pe fratele care a ofensat. Dacă trebuie să păstrăm tăcerea, să o facem în dragostea care se întristează de o purtare care răneşte.

            Pe lângă aceasta, trebuie să ne dăm silinţa să păstrăm unitatea Duhului prin legătura păcii. Este important să facem deosebire între unitatea trupului şi unitatea Duhului. Unitatea trupului este făcută prin Duhul Sfânt care îi uneşte pe credincioşi cu Hristos şi între ei ca mădulare ale unui singur trup. Această unitate este intangibilă. Dar există şi „un singur Duh” care este izvorul oricărui bine: gând, cuvinte sau acţiune, astfel încât, în trup, trebuie să domnească o singură gândire: cea a Duhului. Această unitate a Duhului trebuie noi să ne dăm silinţa să o păstrăm. S-a zis pe drept cuvânt: „Putem să umblăm potrivit Duhului în mod individual, dar unitatea Duhului implică o umblare colectivă”.

            In cunoştinţa că suntem mădulare „ale unui singur trup”, realizăm că nu avem de umblat pur şi simplu ca indivizi, ci ca uniţi unii cu ceilalţi într-un singur trup şi, astfel, trebuie să ne dăm silinţa să fim conduşi de o singură gândire – cea a Duhului. Această unitate a Duhului nu este pur şi simplu o uniformitate de gândire, nici o unitate rezultând dintr-un acord sau din concesii mutuale, ceea ce poate fi cu totul pe lângă gândirea Duhului. Primele zile ale Bisericii ne oferă un tablou remarcabil al credincioşilor având gândirea Duhului. Ei erau plini de Duhul şi, prin urmare, erau „o inimă” şi „un suflet”. Este evident că această unitate a Duhului nu a fost păstrată. Cu toate acestea, Duhul este încă acolo şi gândirea Duhului este tot una, de aceea îndemnul rămâne: Înţelegând că aparţinem unui singur trup, ar trebui să ne dăm silinţa să păstrăm unitatea Duhului. Singurul mijloc de a o menţine este, pentru fiecare dintre noi, să judecăm carnea. Dacă lăsăm carnea să se manifeste în gândurile, în cuvintele şi în faptele noastre, ea va introduce imediat un element descordant. S-a zis: „Principiul cărnii, este fiecare pentru sine. Aceasta nu duce la unitate. In unitatea Duhului, este fiecare pentru ceilalţi”.

            Pe lângă aceasta, ar trebui să ne străduim să păstrăm unitatea Duhului „în legătura păcii”. Carnea nu se gândeşte decât să pună în evidenţă drepturile ei şi să se certe cu cei cu care nu este de acord. Dacă nu putem ajunge la aceeaşi părere cu privire la gândirea Duhului, să cercetăm cu răbdare Cuvântul lui Dumnezeu sub conducerea Duhului, într-un duh de pace. Dacă doi credincioşi nu au aceeaşi gândire, este evident că unul dintre ei, sau amândoi, nu au gândirea Duhului şi pericolul este ca ei să se angajeze într-o ceartă. Cât de necesar este deci ca efortul de a păstra unitatea Duhului să fie exercitat în duh de pace care este legătura care ne uneşte. Un altul a zis: „Ceea ce vine de la Duhul este întotdeauna unul. De ce nu suntem întotdeauna de acord? Pentru că propriile noastre gânduri sunt la lucru. Dacă am avea doar ce am învăţat prin Scriptură, am fi toţi unul” (J.N.D.)

            Versetele 4-6 – O întrebare importantă se naşte în mod firesc: Care este această gândire a Duhului pe care trebuie să ne străduim să o păstrăm? Aceasta ne este prezentată în versetele 4-6. Gândirea Duhului este pusă înaintea noastră în aceste şapte unităţi: singurul trup, singurul Duh, singura speranţă, singurul Domn, singura credinţă, singurul botez şi singurul Dumnezeu şi Tată al tuturor. Duhul este aici jos pentru a aşeza în sufletele noastre aceste mari adevăruri şi a le menţine în ele. Umblând împreună în lumina acestor adevăruri, ne va face să păstrăm unitatea Duhului. A le nega în mod practic sau a ne îndepărta de ele va atenta dimpotrivă la unitatea Duhului. Aceste versete ne prezintă astfel diferitele cercuri în care trebuie să se manifeste o umblare după Duhul. Această umblare este văzută în legătură cu singurul trup, singurul Duh şi singura speranţă, în cercul vieţii; în legătură cu Domnul în cercul mărturisirii creştine şi în legătură cu Dumnezeu în cercul creaţiei. Este de cea mai mare importanţă ca gândurile noastre să fie formate prin Cuvântul lui Dumnezeu, ca să deosebim aceste trei cercuri de unitate care există cu adevărat în ochii lui Dumnezeu şi pentru ca astfel să avem înaintea noastră nu numai ceea ce Dumnezeu are înaintea Lui, ci să şi avem o evaluare corectă a părăsirii grave a adevărului de către creştinătate.

            Apostolul zice mai întâi: „Este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă a chemării voastre”. Aici totul este real şi vital; este cercul vieţii, Singurul trup este constituit prin singurul Duh şi ţinteşte către singurul ţel, gloria. Această unitate este în mâna lui Dumnezeu. Ea nu poate fi păstrată printr-un efort din partea noastră; dar putem pierde gândirea Duhului dacă negăm, în practică, aceste mari adevăruri. Vai! aceasta este ceea ce s-a produs în mărturisirea creştină, căci în lumina marelui adevăr că există un singur trup şi nu mai multe – toate diferitele trupuri de credincioşi care s-au format în creştinătate sunt condamnate, în timp ce singurul Duh condamnă toate aranjamentele omeneşti prin care Duhul este pus deoparte. Pe lângă aceasta, biserica mărturisitoare s-a instalat în lume şi a devenit lumea şi este astfel negarea speranţei cereşti a chemării noastre.

            Apoi, există un cerc mai larg care îi cuprinde pe toţi cei care Îl mărturisesc pe Hristos ca Domn, fie că mărturisirea lor este sau nu adevărată. Este cercul mărturisirii caracterizate de o singură autoritate, Domnul, o singură învăţătură, credinţa, cercul în care suntem introduşi printr-un singur botez. De Domnul sunt legate autoritatea şi administrarea. Recunoaşterea că este un singur Domn ar trebui să elimine autoritatea omului şi să excludă orice acţiune independentă. Dacă admitem că este „un singur Domn”, nu putem să admitem că ar fi corect, pentru o adunare, să ignore disciplina exersată în mod variabil în Numele Domnului într-o altă adunare. Şi aici, prin independenţă, putem trece pe lângă gândirea Duhului negând, în practică, faptul că este „un singur Domn”.

            In fine, există cercul cel mai întins dintre toate – cercul creaţiei. Este un singur Dumnezeu care este Tatăl, sursa a „tot”. Mai mult, este bine să ştim că, oricare ar fi puterea lucrurilor sau fiinţelor create, Dumnezeu este „mai presus de toate”. Pe lângă aceasta, Dumnezeu Îşi înfăptuieşte planurile „pretutindeni”; astfel Dumnezeu poate zice: „Când vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; şi prin râuri, ele nu te vor acoperi; când vei umbla prin foc, nu vei fi ars şi flacăra nu te va mistui”(Isaia 43:2).

In sfârşit, Dumnezeu lucrează în credincios pentru a-Şi împlini planul pentru credincios. Recunoaşterea acestor mari adevăruri nu ne va face numai să respingem teoriile nelegiuite ale oamenilor cu privire la evoluţie, ci ne va încuraja să acţionăm cu dreptate în toate împrejurările şi relaţiile vieţii care sunt în legătură cu ordinea creaţiei.

            Vai! în marea mărturisire creştină de astăzi, vedem negarea practică a fiecăruia dintre aceste cercuri. Duhul este pus deoparte prin aranjamente omeneşti; singurul Domn este pus deoparte prin independenţă şi singurul Dumnezeu este pus deoparte prin raţionamente necredincioase.

            In versetele următoare, îndemnurile par să se refere în mod special la fiecare dintre aceste cercuri. Mai întâi, suntem îndemnaţi ca mădulare ale singurului trup în versetele 7-16; apoi cu privire la purtarea noastră ca recunoscându-L pe singurul Domn în versetele 17-32, şi în sfârşit, cu privire la relaţiile vieţii în raport cu cercul creaţiei in capitolele 5-6:9.

            Versetul 7 – După ce a pus, în aceste versete de introducere, baza unei umblări vrednice de chemare, apostolul vorbeşte apoi de resursele de care dispune credinciosul pentru a umbla cu credincioşie în legătură cu primul cerc, singurul trup, şi pentru a creşte în asemănarea lui Hristos, Capul.

            Apostolul vorbeşte mai întâi de darul harului: „Fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos”. In contrast cu ceea ce este comun tuturor şi despre care ne-a vorbit apostolul, este ceea ce este dat „fiecăruia”. Singurul Duh din versetul 4 şi singurul Domn din versetul 5 exclud independenţa; „fiecare” din versetul 7 menţine individualitatea noastră. In timp ce fiecare mădular are funcţia sa specială, toate lucrează pentru unitate şi binele întregului trup. In trupul fizic, funcţiile ochiului şi ale mâinii sunt diferite, totuşi amândouă acţionează în comun pentru binele şi unitatea trupului. „Harul” este slujba specială pe care a primit-o fiecare. Aceasta nu este în mod necesar un dar distinct, ci fiecăruia i s-a dat o măsură de har pentru ca fiecare să le poată sluji altora în har. Acest har este după măsura în care l-a dat Hristos.

            Versetul 8 – In al doilea rând, pentru a promova progresul şi creşterea spirituală, apostolul evocă darurile distincte. El introduce subiectul prezentându-L pe Hristos suit în înălţime, deoarece aceste daruri vin de la Hristos triumfând şi glorificat. Se pare că este făcută o aluzie la istoria lui Barac pentru a ilustra puterea suverană a lui Hristos acordând daruri (Judecători 5:12). Când Barac l-a eliberat pe Israel din robia sa, i-a robit pe cei care îi robiseră în robie. Astfel Hristos a triumfat asupra întregii puteri a lui Satan şi, eliberându-i pe ai Săi sde puterea Duşmanului, este glorificat în înălţime şi le dă daruri alor Săi.

            Versetul 9,10 – Este introdusă o paranteză de două versete pentru a prezenta măreţia victoriei lui Hristos. La cruce, El a coborât în cea mai mare adâncime a abisului unde îl poate aşeza păcatul pe un om. Din acest abis în care, ca Înlocuitorul nostru, a fost făcut păcat, El l-a suit în locul cel mai înalt în care poate fi înălţat un om – la dreapta lui Dumnezeu.

            Versetul 11 – Robind robia distrugând puterea Duşmanului care ne ţinea în robie, Hristos acţionează cu putere şi se foloseşte de oameni ca instrumente ale puterii Sale. Nu dă pur şi simplu daruri şi ne lasă să le împărţim pe acestea între noi, ci dă anumiţi oameni pentru a exercita darurile. Nu dă apostolatul, ci dă apostoli, şi la fel cu toate darurile. Aici deci, nu mai este darul dat „fiecăruia”; ci „unii” şi „alţii” daţi pentru a exercita daruri. Mai întâi, a dat apostolii şi profeţii, şi adunarea este clădită pe temelia apostolilor şi a profeţilor. Temelia a fost pusă şi ei au trecut, deşi avem încă beneficiul acestor daruri în scrierile Noului Testament.

            Celelalte daruri, evanghelişti, păstori şi învăţători, sunt pentru zidirea adunării după ce a fost pusă temelia. Aceste daruri ţin în timpul întregii perioade a istoriei Bisericii pe pământ. Evanghelistul vine primul ca darul prin care sufletele sunt aduse în cercul binecuvântării. Fiind introduşi în adunare, credincioşii beneficiază de darurile păstorilor şi învăţătorilor. Evanghelistul ia locul lui Hristos înaintea lumii. Păstorul şi învăţătorul Îl pun pe Hristos înaintea credinciosului. Păstorul  se ocupă de oi una câte una, învăţătorul expune Scriptura.

S-a zis: „Cineva poate învăţa fără să fie păstor, dar nu poţi fi păstor fără a învăţa. Cele două lucruri sunt strâns legate, dar nu aţi putea spune că sunt acelaşi lucru. Păstorul nu dă numai hrană ca învăţătorul, el paşte oile sau este păstorul lor, le conduce ici şi acolo, şi are grijă de ele”.

            Vom observa că nici un dar de minuni nu este menţionat în aceste versete. Nu ar fi la locul lor într-un pasaj care vorbeşte de resursele Domnului pentru adunare. Minunile şi semnele au fost date la început pentru a atrage atenţia iudeilor asupra gloriei şi glorificării lui Hristos şi asupra puterii Numelui Său. Iudeii au respins această mărturisire şi semnele şi minunile au încetat. Dar dragostea Domnului pentru adunarea Lui nu poate niciodată să ia sfârşit şi darurile care mărturisesc dragostea Lui continuă, după cum este scris: „Pentru că nimeni nu şi-a urât vreodată propria sa carne, ci o hrăneşte şi o îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Adunarea” (Efeseni 5:29).

            Versetul 12 – După ce a vorbit despre daruri, apostolul pune înaintea noastră cele trei mari scopuri pentru care au fost date darurile. Ele sunt date, în primul rând în vederea desăvârşirii sfinţilor, adică aşezarea fiecărui credincios în adevăr. In al doilea rând, sunt date pentru lucrarea de slujire, care cuprinde orice formă de slujire. In al treilea rând, sunt date „pentru zidirea trupului lui Hristos”. Binecuvântarea indivizilor şi lucrarea slujirii au în vedere zidirea trupului lui Hristos. Orice dar, că este cel de evanghelist, de păstor sau de învăţător, nu este exercitat cum se civine decât dacă are ca scop zidirea trupului lui Hristos.

            Versetul 13 – Versetele următoare ne învaţă cu mai multă precizie ce înţelege apostolul prin „desăvârşirea sfinţilor”. El nu vorbeşte de desăvârşirea care va fi partea credinciosului în gloria învierii, ci de acest progres spiritual în adevărul şi cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu care conduce la realizarea unităţii şi la a face din noi creştini pe deplin împliniţi aici jos.

            Credinţa de care vorbeşte apostolul aici este tot ansamblul adevărului creştin. Unitatea nu este o unitate rezultând dintr-un acord al tuturor, ca într-un crez, sau o asociaţie creată prin mijloacele oamenilor, ci o unitate de gândire şi de inimă produsă prin primirea adevărului aşa cum este el învăţat de Dumnezeu prin Cuvântul Său. De credinţă se leagă cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu, pentru că în ea Dumnezeu este pe deplin descoperit şi adevărul este prezentat într-un mod viu. Tot ce aduce atingere credinţei sau nesocoteşte, în orice chip, gloria Fiului lui Dumnezeu, va împiedica desăvârşirea sfinţilor. Cunoştinţa credinţei, aşa cum este ea descoperită în Cuvânt şi arătată în Fiul lui Dumnezeu, duce la starea de om matur, aşa cum este el prezentat în toată plinătatea şi desăvârşirea sa în Hristos ca Om. Imaginea exprimă ideea de creştini deplin dezvoltaţi şi în toată vigoarea lor. Pasajul pare să îi aibă în vedere pe toţi sfinţii, pentru că nu vorbeşte de oameni maturi, ci de „starea de om matur”, implicând ideea că toţi creştinii prezintă în ansamblul lor un om în întregime nou. Măsura staturii omului matur nu este nimic mai puţin decât măsura staturii plinătăţii lui Hristos. „Plinătatea” prezintă gândul unei stări complete. „Omul matur” nu este nimic mai puţin decât manifestarea în credincioşi a tuturor gloriilor morale ale lui Hristos. Tot pasajul îi consideră pe credincioşi ca formând un trup destinat să arate plinătatea lui Hristos. Pe de altă parte, măsura pusă înaintea noastră nu este numai că toate trăsăturile lui Hristos ar trebui să fie văzute în sfinţi, ci că ele ar trebui să se fie văzute în desăvârşire. Putem replica: acesta este un lucru care nu va fi niciodată realizat în sfinţii de aici jos. Este adevărat, dar Dumnezeu nu poate pune înaintea noastră o măsură inferioară a desăvârşirii văzute în Hristos. Să ne păzim să ne sustragem de la ceea ce Dumnezeu pune înaintea noastră şi să ne scuzăm lipsurile spunând că măsura lui Dumnezeu este imposibil de atins.

            Versetul 14 – Ca rezultat al acestei creşteri depline, nu vom mai fi prunci în cunoştinţa creştină expuşi, prin ignoranţă, să fim „bătuţi de valuri şi purtaţi  încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură prin înşelăciunea oamenilor, prin viclenia lor în uneltirea rătăcirii”.

Vai, există oameni în mărturisirea creştină care, cu o viclenie dibace şi desăvârşită, sunt gata să-i înşele pe cei care sunt slab întăriţi în adevăr; şi cu învăţătura lor falsă, se folosesc în general de căi ascunse pentru a înşela. De fiecare dată când, în istoria poporului lui Dumnezeu, are loc o negare hotărâtă a vreunui mare adevăr sau o erezie specială este avansată cu privire la Persona lui Hristos, vom descoperi că, în spatele respectivei învăţături false, se ascunde un întreg sistem de eroare.

            Versetul 15 – Când survin controverse, este mare pericolul de a fi „purtaţi încoace şi încolo” ascultând pe unul sau pe altul. In jurul nostru, vedem o creştinătate amestecată şi fără viaţă, neputincioasă faţă de înşelătorie. Singura noastră apărare împotriva oricărei erori constă nu în cunoaşterea erorii, ci în faptul de a ţine „adevărul în dragoste” şi de a avea un Hristos viu în sufletele noastre. Dacă Hristos este obiectul afecţiunilor noastre, orice adevăr cu privire la Hristos va fi menţinut în dragoste; va rezulta de aici că vom creşte în toate până la El, şi vom deveni din punct de vedere moral asemănători Celui care ocupă afecţiunile noastre.

            Pe de altă parte, Cel în asemănarea şi în cunoştinţa căruia creştem este Capul trupului. Toată înţelepciunea, toată puterea şi toată credincioşia sunt Cap. Totul poate să fie în dezordine în scena care ne înconjoară, dar dacă Îl cunoaştem pe Hristos ca şi Cap, vom înţelege că nici o putere a Duşmanului şi nici o lipsă a sfinţilor nu pot să aducă atingere înţelepciunii şi puterii Capului.

            Versetul 16 – In versetul 16, trecem de ceea ce Domnul, în harul Său, face prin intermediul darurilor la ceea ce face El Însuşi ca şi Cap al trupului. Ceea ce dă fiecare încheietură nu este exercitarea unui dar, căci darurile nu sunt date fiecăruia, dar orice creştin adevărat a primit ceva de la Cap pentru folosul altor mădulare ale trupului. In trupul omenesc, dacă fiecare mădular este sub controlul direct al capului, toate mădularele funcţionează împreună pentru binele tuturor. La fel, dacă fiecare mădular al trupului lui Hristos ar fi sub controlul direct al lui Hristos, trupul ar creşte şi s-ar zidi în dragoste. Astfel, în cursul acestui pasaj, harul este dat fiecăruia (versetul 7); există daruri speciale (versetul 11) şi există ceea ce este dat de Cap fiecărui mădular pentru binecuvântarea întregului trup (versetul 16).

            Putem astfel să subliniem locul important pe care îl are dragostea în cercul creştin. Trebuie să arătăm îngăduinţă unii faţă de ceilalţi în dragoste (versetul 2); trebuie să ţinem adevărul în dragoste (versetul 15) şi  zidirea  trupului  trebuie să se facă în dragoste (versetul 16).

            Tot pasajul prezintă un tablou minunat a ceea ce ar trebui să fie adunarea aici jos, după gândul Domnului. Nu ne putem face o concepţie corectă despre creştinism sau adunare, privind creştinătatea sau ce se întâmplă pe pământ sub acoperirea Numelui lui Hristos. Pentru a avea o idee adevărată despre adunare după gândul Domnului, trebuie să facem abstracţie în gândurile noastre de tot ceea ce ne înconjoară şi să avem înaintea noastră adevărul aşa cum este el prezentat în Cuvânt şi arătat în Fiul lui Dumnezeu.

 

6. Umblarea credinciosului ca şi mărturisind pe Domnul – Capitolul 4:17-32

            Versetele 17-32 – Apostolul ne-a îndemnat la o umblare potrivită unor credincioşi în legătură cu adunarea. El ne invită acum, la o umblare individuală care se potriveşte celor care Îl mărturisesc pe Domnul într-o lume rea. El ne îndeamnă în Domnul, căruia Îi mărturisim Numele, să nu umblăm de acum înainte ca restul naţiunilor. Aceasta îl determină să facă o descriere sumară, dar puternică, a stării lumii neconvertite a păgânilor. Aceştia umblă în deşertăciunea minţii lor şi urmăresc lucruri deşarte.

Înţelegerea lor este întunecată, ei sunt cu totul neştiutori în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu şi viaţa care este după Dumnezeu. Ei sunt în neştiinţă faţă de Dumnezeu, pentru că inimile lor sunt împietrite de viaţa perversă pe care o duc. Aflăm astfel că viaţa de păcat pe care o duc oamenii împietreşte inima; că inima împietrită întunecă înţelegerea; şi că înţelegerea întunecată face din om prada oricărei deşertăciuni.

            Versetele 20-24 – În contrast cu viaţa deşartă şi neştiutoare a păgânilor, apostolul prezintă viaţa care rezultă din cunoaşterea adevărului, după cum este el în Isus. S-a subliniat că apostolul nu zice: după cum este adevăr în Hristos. Aceasta ar fi introdus credincioşii şi poziţia lor înaintea lui Dumnezeu în Hristos. El foloseşte numele personal, Isus, pentru a pune înaintea noastră o umblare practică în dreptate aşa cum a arătat El pe calea Lui. Cum a remarcat un altul: „El spune Isus, pentru că se gândeşte nu la poziţia pe care o avem în El, nici la rezultatele lucrării Lui pentru noi, ci pur şi simplu la exemplul Său, şi Isus este numele care a fost al Său ca om aici jos în lume.

            Adevărul arătat în Isus era adevărul cu privire la omul cel nou, pentru că El este expresia desăvârşită a omului cel nou care poartă caracterul lui Dumnezeu Însuşi – „dreptate şi…sfinţenia adevărului”. Adevărul deci, după cum este el în Isus, nu este reformarea omului cel vechi, nici transformarea cărnii într-un om nou, ci introducerea omului cel nou, care este o creaţie în întregime nouă, purtând caracterul lui Dumnezeu. Primul om nu era drept, ci nevinovat. Nu avea rău în el, nici cunoştinţa binelui şi a răului. Omul cel vechi are cunoştinţa binelui şi a răului, dar alege nedreptatea şi se corupe după poftele lui înşelătoare. Omul cel nou are cunoştinţa binelui şi a răului, dar este drept şi, prin urmare, respinge răul.

            Adevărul pe care L-am aflat în Hristos a fost arătat în Isus. Adevărul care ne-a fost propovăduit şi pe care l-am învăţat despre El, este că, prin cruce, am fost dezbrăcaţi  de omul cel vechi şi îmbrăcaţi cu omul cel nou. La lumina acestui mare adevăr suntem în mod practic în viaţa noastră zilnică înnoiţi în duhul minţii noastre. În loc de gândirea cărnii, care este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, avem o minte înnoită caracterizată de dreptate şi sfinţenie, care respinge răul şi alege binele. Omul cel nou nu înseamnă omul cel vechi transformat, ci un om în întregime nou şi „înnoirea” se face în viaţa cotidiană a omului cel nou.

            Apostolul nu spune că trebuie să ne dezbrăcăm de omul cel vechi; ci spune că ne-am dezbrăcat de omul cel vechi. Omul cel vechi şi-a dat seama de soarta lui la cruce şi credinţa acceptă ceea ce a făcut Hristos. Nu trebuie să murim faţă de păcat, ci să ne considerăm morţi faţă de păcat în persoana Înlocuitorului nostru.

            Versetul 25 – În ultimele versete ale capitolului nostru, apostolul aplică acest adevăr purtării noastre personale. Trebuie să dezbrăcăm faptele omului cel vechi şi să îmbrăcăm caracterul omului cel nou. Trebuie să dezbrăcăm minciuna şi să vorbim adevărul, amintindu-ne că suntem mădulare unii altora. Aşa stând lucrurile, s-a spus pe bună dreptate: „Dacă îl mint pe fratele meu, este ca şi cum m-aş înşela pe mine însumi”. Vedem de asemenea cum marele adevăr că cei credincioşi sunt mădularele unui singur trup are o importanţă practică pentru cele mai mici amănunte ale vieţii.

            Versetul 26 – Trebuie să ne ferim să păcătuim prin mânie. Există o mânie dreaptă, dar o asemenea mânie este indignarea împotriva răului, nu împotriva celui care l-a făcut; şi în spatele unei asemenea mânii, se află tristeţea cauzată de rău. Astfel, citim cu privire la Domnul, că i-a privit de conducătorii sinagogii „cu mânie, foarte întristat de împietrirea inimii lor” (Marcu 3:5). Mânia cărnii are întotdeauna „eul” în vedere; nu este tristeţe din cauza răului, ci resentiment împotriva celui care a făcut răul. Această mânie carnală cu privire la cel care a făcut rău nu va duce decât la amărăciune care umple sufletul cu gânduri de răzbunare. Cel care întreţine asemenea gânduri se găseşte într-o agitaţie continuă şi, în acest sens, lasă soarele să apună peste iritarea lui. Mânia împotriva răului va duce la o tristeţe care nu are alt mijloc de scăpare decât să se întoarcă spre Dumnezeu, unde sufletul găseşte odihna.

            Versetul 27 – Suntem preveniţi că acţionând potrivit cărnii, fie în mânie sau altfel, dăm loc diavolului. Petru, prin încrederea lui în sine, a dat diavolului prilej să îl facă să se lepede de Domnul.

            Versetul 28 – Viaţa omului cel nou este în contrast absolut cu cea a omului cel vechi, astfel încât cel a cărui caracteristică era că fura, devine un ajutor pentru cel care este în nevoie.

            Versetul 29 – În conversaţiile noastre, nu trebuie să vorbim lucruri care pot corupe mintea ascultătorilor, ci mai degrabă să vorbim despre ceea ce zideşte şi face cunoscut harul celor care ascultă.

            Versetele 30,31 – În prima parte a capitolului, îndemnul la o umblare demnă decurge din marele adevăr că cei credincioşi sunt în mod colectiv locuinţa Duhului Sfânt. Aici, ne este amintit că noi ca indivizi, suntem pecetluiţi de Duhul. Dumnezeu ne-a însemnat ca fiind pentru El, pentru ziua rascumpărării, dându-ne Duhul. Trebuie să veghem să nu-L întristăm pe Duhul Sfânt dând curs amărăciunii, supărării, mâniei, strigării, defăimării sau răutăţii.

            Versetul 32 – În contrast cu vorbirea de rău şi răutatea cărnii, trebuie să fim buni unii cu alţii, miloşi, iertându-ne unii pe alţii, în cunoştinţa felului în care a lucrat Dumnezeu faţă de noi iertându-ne în Hristos.

 

7.Umblarea credinciosului ca şi copil al lui Dumnezeu – Capitolul 5:1-21

            Versetul 1 – În această parte a epistolei, credincioşii sunt văzuţi, nu numai ca recunoscând că există un singur Dumnezeu, ci ca fiind în legătură cu El, ca şi copii ai Săi. Tot pasajul ne îndeamnă să umblăm cum se cuvine unor copii. Cuvântul „deci” din primul verset leagă acest pasaj de ultimul verset din capitolul precedent. Dumnezeu a lucrat faţă de noi în bunătate şi în har, şi acum se cuvine să ne purtăm unii faţă de ceilalţi cum S-a purtat Dumnezeu faţă de noi. Suntem deci îndemnaţi să fim imitatori ai lui Dumnezeu „ca nişte copii preaiubiţi”. Nu trebuie să încercăm să-L pe Dumnezeu pentru a deveni copii, ci pentru că suntem copii. A umbla ca nişte copii „preaiubiţi” implică o umblare condusă de dragoste. Un slujitor poate să umble corect într-o ascultare legală, dar se cuvine ca un copil să umble într-o ascultare de dragoste. Nu suntem slujitori, ci fii. Nu putem – şi nu ni se cere aceasta – să-L imităm pe Dumnezeu nici în atotputernicia nici în omniscienţa Sa, ci suntem îndemnaţi să ne purtăm ca El din punct de vedere moral. O asemenea umblare va fi caracterizată de dragoste, lumină şi înţelepciune; şi în toate acestea, putem fi imitatori ai lui Dumnezeu. Apostolul, în versetele care urmează, dezvoltă această chestiune a umblării în acord cu aceste minunate trăsături morale. Vorbeşte mai întâi de o umblare în dragoste în contrast cu o lume dominată de poftă (v.1-7).

            In al doilea rând, ne îndeamnă  să umblăm „ca nişte copii ai luminii”, în contrast cu cei care trăiesc în întuneric (v.8-14). În sfârşit, ne îndeamnă să umblăm cu grijă, „nu ca neînţelepţi, ci ca înţelepţi” (v.15-20)

            Versetul 2 – De aceea mai întâi, ca şi copii, suntem îndemnaţi să umblăm în dragoste. Imediat, Hristos este pus înaintea noastră ca marele exemplu al acestei dragoste. În El vedem devotamentul dragostei; El S-a dat pe Sine Însuşi pentru alţii, şi acest devotament urcă până la Dumnezeu ca o jertfă de bună mireasmă. O astfel de dragoste merge dincolo de cerinţele legii care cere ca un om să-şi iubească aproapele ca pe sine însuşi. Hristos a făcut mai mult, fiindcă S-a dat pe Sine Însuşi lui Dumnezeu pentru noi. Această dragoste suntem chemaţi să o imităm, o dragoste care ne-ar face să ne sacrificăm pentru fraţii noştri. O asemenea dragoste, într-o mică măsură, va urca precum a fost şi cu dragostea nemărginită a lui Hristos, ca un parfum de bună mireasmă, la Dumnezeu. Dragostea care a îndemnat adunarea din Filipi să răspundă la nevoile apostolului a fost pentru Dumnezeu „un parfum de bună mireasmă, o jertfă primită, plăcută lui Dumnezeu” (Filipeni 4:16-18).

            Versetul 3 – Dragostea care se jertfeşte pentru binele altora va exclude necurăţia care satisface carnea în paguba altuia şi lăcomia care caută propriul ei folos. Umblarea noastră trebuie să fie aşa cum se cuvine unor sfinţi. Modelul purtării noastre nu este pur şi simplu o umblare cum se cuvine unor sfinţi. Când este vorba să arătăm dragoste, este „ca nişte copii preaiubiţi”; când trebuie să refuzăm pofta, este „cum se cuvine unor sfinţi”.

            Versetul 4 – Pe de altă parte, bucuria trecătoare pe care lumea o găseşte în murdărie, vorbire nechibzuită şi glume proaste sunt necuviincioase la sfinţi, ci mai degrabă, este bucuria liniştită şi adâncă a mulţumirii, nu râsul nebunului (Eclesiastul 7:6).

            Versetul 5 – Cei care sunt caracterizaţi de necurăţie, pofta şi idolatrie nu numai că vor fi lipsiţi de binecuvântările Împărăţiei viitoare a lui Hristos şi a lui Dumnezeu, ci fiind neascultători faţă de Evanghelie, vor cădea sub mânia lui Dumnezeu. În contrast cu acest veac prezent rău, Împărăţia lui Dumnezeu va fi un loc în care va stăpâni dragostea şi de unde pofta va fi exclusă. Ceea ce va fi adevărat pentru Împărăţia viitoare ar trebui să caracterizeze familia lui Dumnezeu astăzi.

            Versetul 6 – Suntem avertizaţi să nu ne lăsăm amăgiţi de cuvinte goale. Fiecare ştie că oamenii cu filozofia şi ştiinţa lor scuză pofta şi caută să îmbrace păcatul cu un farmec poetic şi romantic pentru a-i da o înfăţişare atrăgătoare. Ei bine! din cauza acestor lucruri, mânia lui Dumnezeu vine peste fiii neascultării. „Fiii neascultării” sunt cei care au auzit adevărul, dar l-au respins. Iudeii din zilele apostolului Pavel erau într-un mod particular, ca şi clasă, fiii neascultării, dar aceasta devine rapid adevărat despre creştinătate. Oamenii vor fi judecaţi pentru faptele lor rele, deşi păcatul suprem este neascultarea Evangheliei.

            Versetul 7 – Nu trebuie să fim împreună-făptaşi cu asemenea oameni. Copiii lui Dumnezeu şi copiii neascultării nu pot să aibă nimic în comun.

            Versetul 8-10 – În al doilea rând, odinioară eram întuneric, acum suntem lumină în Domnul. Aceasta nu înseamnă pur şi simplu că eram în noapte, necunoscându-L pe Dumnezeu, ci că eram caracterizaţi de o fire care este întuneric, pentru că îşi găsea plăcerea în tot ce este contrar lui Dumnezeu. Acum luăm parte la natura divină şi această natură este caracterizată de dragoste şi lumină. Astfel apostolul poate să zică, nu numai că suntem lumină, ci că suntem lumină în Domnul. Trecând sub autoritatea Domnului, suntem aduşi în lumina care se potriveşte naturii Sale. Vom iubi ceea ce iubeşte El.

            Fiind lumină în Domnul, trebuie să umblăm ca nişte copii ai luminii, o umblare care constă în orice „bunătate şi dreptate şi adevăr”, pentru că acestea sunt rodul luminii. Umblând astfel, vom încerca în împrejurările noastre ce este plăcut Domnului şi vom dezaproba lucrările neroditoare ale întunericului. Cineva a zis: „Un copil, observându-şi tatăl, învaţă ce îi este plăcut şi ştie ce ar dori în împrejurările care apar”. În acest fel încercăm „ce este plăcut Domnului”.

            Versetele 11-13 – Am fost deja avertizaţi să nu avem deloc comuniune cu cei care fac răul; acum suntem îndemnaţi să nu avem deloc comuniune cu lucrările întunericului. Ar trebui mai degrabă să le dezaprobăm. A spune lucrurile pe care le poate face carnea în ascuns este ruşinos. Lumina lui Hristos dezaprobă răul pe care îl arată. În creştinătate, lumea nu poate comite în mod public păcatele grosolane care sunt practicate în mod deschis în păgânătate. Lumina printre creştini este prea puternică. Vai! în măsura în care lumina slăbeşte, păcatele se afişează din nou fără reţinere.

            Versetul 14 – Necredinciosul este mort pentru Dumnezeu. Adevăratul credincios, dacă nu ia seama la aceste îndemnuri, poate să cadă într-o stare de somn adânc în care se aseamănă unui mort. Într-o astfel de stare, lumina lui Hristos devine importantă. Indemnul care i se potriveşte este: „Trezeşte-te tu, care dormi, şi înviază dintre cei morţi şi Hristos va străluci peste tine”. S-a zis pe drept cuvânt: „Hristos Însuşi este izvorul luminii, expresia sa şi măsura sa pentru sufletul care este trezit”.

            Versetele 15-17 – In al doilea rând, suntem îndemnaţi să umblăm cu înţelepciune. Aflând din primele paisprezece versete că adevărata măsură pentru o umblare dreaptă este natura lui Dumnezeu – lumină şi dragoste – trebuie să profităm de această învăţătură şi să umblăm cu grijă, „nu ca neînţelepţi, ci ca înţelepţi”. Intr-o lume rea, creştinul va avea nevoie de înţelepciune, dar această înţelepciune este cu privire la ce este bun. De aceea, într-o altă epistolă, apostolul poate scrie: „Fiţi înţelepţi faţă de bine şi simpli în ce priveşte răul” (Romani 16:19). Înţelepciunea noastră se va arăta prin faptul că vom prinde prilejul şi vom înţelege care este voia Domnului. Zilele sunt rele şi dacă diavolul ar putea lucra în felul său, nu ar fi niciodată o zi sau un prilej pentru ce este plăcut Domnului. Pentru a face binele, trebuie, ca să zicem aşa, să răpim prilejul Duşmanului. Dacă înţelegem voia Domnului, vom găsi adesea că o zi rea poate fi transformată într-un prilej de a face binele. Neemia, prin rugăciune şi post, a înţeles voia Domnului cu privire la poporul Său, astfel încât, când s-a ivit prilejul înaintea împăratului Artaxerxe, a profitat de el   (Neemia 1:4; 2-1-5). Este posibil să avem o mare cunoaştere cu privire la ce este rău, ignorând voia Domnului şi rămânând astfel „neînţelepţi”.

            Versetele 18-21 – Înţelepciunea dată de Dumnezeu va conduce la sobrietate în contrast cu aţâţarea firii. Lumea poate trezi o provocare trecătoare ducând la excese ale răului, dar creştinul are un izvor de bucurie în el, Duhul Sfânt. Având Duhul, suntem îndemnaţi să fim umpluţi de El. Dacă Duhul nu ar fi întristat şi ar putea controla gândurile şi simţămintele noastre, am constitui un grup de persoane în întregime despărţite de lume şi de provocările ei, care s-ar bucura împreună de o viaţă complet necunoscută lumii şi în care ea nu poate găsi nici o plăcere. Această viaţă îşi găseşte expresia în lauda care ţâşneşte din inimile care se bucură în Domnul. Este o viaţă care discerne dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu în „toate” oricât de grele ar fi împrejurările. De aceea ea aduce întotdeauna laudă lui Dumnezeu Tatăl pentru toate, în Numele Domnului nostru Isus Hristos. În aceasta, ca în orice alt lucru pentru creştin, Hristos este modelul nostru desăvârşit, deoarece când a fost respins de Israel, în ciuda tuturor lucrărilor Lui puternice, „în timpul acela”, Isus a răspuns şi a zis: „Te laud, Tată, Domn al cerului şi al pământului” (Matei 11:25).

            Mai mult, dacă umpluţi de Duhul, am fi pecetluiţi de acest duh de smerenie şi de blândeţe care ne-ar face să ne supunem unii altora în teamă de Hristos, în contrast cu înfumurarea cărnii care se afirmă şi îşi arogă libertatea de a lucra fără a ţine seama de conştiinţa altora.

            Astfel credincioşii umpluţi de Duhul vor fi caracterizaţi mai întâi de un duh de laudă faţă de Domnul; apoi de supunere cu mulţumire la tot ce îngăduie Tatăl; în sfârşit de supunere reciprocă în teama de Hristos.

 

8. Umblarea credinciosului în raport cu relaţiile naturale – Capitolul 5:22 – 6:9

            Această parte a epistolei tratează purtarea care se potriveşte creştinilor în raport cu relaţiile pământeşti. Apostolul vorbeşte în primul rând de cea mai intimă dintre relaţii, soţii şi soţi (v.22-23), apoi de copii şi părinţi (6:1-4) şi în sfârşit de slujitori şi stăpâni (6:5-9).

            Ca indivizi, Îl recunoaştem pe Hristos ca Domn şi responsabilităţile legate de fiecare dintre aceste relaţii trebuie să fie asigurate în teama de Domnul. Soţia trebuie să fie supusă soţului „ca Domnului” (v.22); copiii trebuie să îşi asculte părinţii „în Domnul” (6:1); taţii trebuie să îşi crească „sub mustrarea Domnului” copiii (6:4); slujitorii trebuie să slujească „cu bunăvoinţă ca Domnului” (6:7); şi stăpânii trebuie să îşi aducă aminte că au un Stăpân în ceruri.

 

8.1. Soţii şi soţi

 

            Versetele 22-25 – Soţiile creştine sunt îndemnate să se supună în toate soţului lor, şi soţii creştini sunt îndemnaţi să îşi iubească soţiile. Îndemnurile speciale au întotdeauna în vedere calitatea particulară care este posibil să-i lipsească celui căruia li se adresează. Soţia este pornită să îi lipsească supunerea şi i se aminteşte, prin urmare, că soţul este capul soţiei, şi că slujba ei este să fie supusă. Bărbatul este mai grabnic decât femeia în a-i lipsi dragostea, de aceea soţii sunt îndemnaţi să îşi iubească soţia. Pentru a da greutate supunerii cerute soţiei şi dragostei cerute soţului, apostolul se simte îndemnat să vorbească de Hristos şi Adunare, şi aflăm marele adevăr că relaţiile pământeşti au fost formate pe modelul relaţiilor cereşti. Când Dumnezeu a rânduit la început relaţia de soţ şi soţie, aceasta a fost pe modelul a ceea ce nu există încă decât în hotărârile Sale: Hristos şi Adunarea. De aceea, pe de o parte, relaţia lui Adam şi Eva unul faţă de celălalt, ca soţ şi soţie, devine în Scriptură prima imagine a lui Hristos şi a Adunării; şi pe de altă parte a ilustra adevărata atitudine a soţilor şi soţiilor unul faţă de celălalt. Soţia trebuie să fie supusă soţului ei, ca şi cap, cum şi Hristos este Capul Adunării, şi Mântuitorul acestor trupuri muritoare. La fel, dacă soţul este îndemnat să îşi iubească soţia, este după modelul lui Hristos şi al Adunării, pentru că trebuie să o iubească „după cum şi Hristos a iubit Adunarea”.

            Putem gândi că nivelul propus este foarte înalt şi că aceste îndemnuri cerând soţiei să fie supusă soţului în toate, şi soţului să îşi iubească soţia după cum Hristos a iubit Adunarea, sunt prea grele. Dar care soţie ar obiecta să fie supusă unui soţ care ar iubi-o după cum Hristos a iubit Adunarea, şi ce soţ ar obosi să iubească o soţie care ar fi întotdeauna supusă după cum Adunarea ar trebui să fie lui Hristos?

            Inima apostolului este atât de umplută de Hristos şi de Adunarea încât prinde prilejul acestor îndemnuri practice pentru a prezenta într-un chip foarte grăitor relaţiile eterne ale lui Hristos şi ale Adunării Sale, şi se cuvine să le luăm în considerare. El ne aminteşte ca „Hristos este Cap al Adunării”; că „Hristos a iubit Adunarea”, şi că El o hrăneşte şi o îngrijeşte cu drag. Ea are în El Capul pentru a o conduce, inima pentru a o îngriji cu drag şi mâna pentru a răspunde la toate nevoile ei. În mijlocul tuturor greutăţilor pe care le putem întâlni, ajutorul nostru sigur este să privim la Hristos, Capul nostru, pentru a obţine înţelepciune şi îndrumare. În toate durerile noastre, şi în toate slăbiciunile dragostei omeneşti, ne putem bizui pe purtarea Lui de grijă şi de ajutorul Său.

            Pe de altă parte, dragostea lui Hristos este pusă înaintea noastră în chip întreit. Este ceea ce dragostea Lui a făcut în trecut, ceea ce face în prezent şi ce va mai face în viitor.

În trecut, Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea. Nu numai că a renunţat la o coroană împărătească, la gloria împărăţiei şi la plăcerile Lui pământeşti pentru a urma o cale de smerenie şi de dureri, ci la sfârşit, S-a dat pe Sine Însuşi. Nu putea să dea mai mult. Nu numai că a murit pentru noi în trecut; El trăieşte pentru noi în prezent. Astăzi, El sfinţeşte şi curăţă Adunarea prin spălarea cu apă prin Cuvânt. Se ocupă în fiecare zi de noi, despărţindu-ne de această lume rea şi curăţindu-ne în mod practic de carne. Această lucrare binecuvântată este făcută prin aplicarea Cuvântului gândurilor, cuvintelor şi căilor noastre.

            Să ne amintim că nu a făcut mai întâi Adunarea demnă de a fi iubită, pentru a iubi apoi şi a Se da pentru ea. A iubit-o aşa cum era, şi apoi, S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea, şi acum lucrează pentru a o face potrivită pentru El Însuşi. Într-un mod foarte precis, Dumnezeu a lucrat după acelaşi principiu cu privire la Israel. Domnul a putut să zică acestui popor: „Am trecut pe lângă tine şi te-am văzut tăvălindu-te în sângele tău…erai goală şi neînvelită. Şi am trecut pe lângă tine şi te-am văzut şi, iată, timpul tău era timpul dragostei. Şi mi-am întins poalele peste tine şi ţi-am acoperit goliciunea…şi am intrat în legământ cu tine…Şi te-am gătit cu podoabe şi ţi-am pus brăţări la mâini şi un lănţişor la gât…şi o cunună frumoasă pe cap…şi te-am făcut foarte, foarte frumoasă…Şi ţi s-a dus faima printre naţiuni pentru frumuseţea ta, pentru că ea era desăvârşită prin podoabele Mele pe care le-am pus pe tine” (Ezechiel 16:6-14). Timpul nevoii lui Israel era pentru Dumnezeu timpul dragostei. Astfel Hristos a iubit Adunarea în toată profunzimea nevoii ei şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea; apoi, după ce a dobândit-o, o curăţeşte şi o face potrivită pentru El. Nu suntem satisfăcuţi dacă obiectul dragostei noastre nu este după asemănarea noastră şi Hristos nu va fi niciodată satisfăcut înainte ca Adunarea să Îi fie potrivită în mod desăvârşit.

            Versetul 27 – În curând, în dragostea Lui, Îşi va prezenta Lui Însuşi Adunarea „neavând pată sau zbârcitură sau ceva de felul acestora, ci ca să fie sfântă şi fără cusur”.

Sfinţirea prezentă din versetul 26 este legată de prezentarea în glorie din versetul 27; adică, starea în care vom fi prezentaţi lui Hristos în glorie, „sfinţi şi fără cusur”, este măsura sfinţeniei noastre actuale. Atât timp cât suntem aici jos, nu vom atinge măsura gloriei, dar nu există o altă măsură. Pe de altă parte, această poziţie glorioasă nu este numai măsura sfinţirii noastre, ci, cum este prezentată în desăvârşire în Hristos, este puterea sfinţirii noastre.

            „Cuvântul”, descoperindu-ne ce suntem şi ocupându-ne cu Hristos în glorie, este puterea purificatoare. Cuvântul şi efectul care sfinţeşte al lui Hristos în glorie sunt legate de Domnul în rugăciunea Sa: „Sfinţeşte-i prin Cuvântul Tău; Cuvântul Tău este adevărul”, şi adaugă: „Şi Eu, Mă sfinţesc Eu Însumi pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr”. Domnul S-a pus deoparte pentru glorie, ca obiect pentru ai Săi pe pământ şi, fiind ocupaţi cu El, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie în glorie.

            Vai! creştinătatea a falimentat în totalitate, neumblând în lumina acestor mari adevăruri cu privire la Hristos şi Adunare. În practică, ea  a încetat să-I dea lui Hristos locul Său ca şi Cap şi, prin urmare, a pierdut supunerea care Îi era datorată. De aceea nu este cazul să ne mirăm de părăsirea acestor relaţii vitale, formate după modelul lui Hristos şi al Adunării; părăsire care a condus, din partea soţiei, la un refuz generalizat al supunerii faţă de soţ şi, din partea soţului, la infidelitate şi o lipsă de dragoste pentru soţie. Ruina creştinătăţii, împrăştierea credincioşilor care a divizat creştinătatea într-o multitudine de secte, pot să fie în întregime legate de două rele: creştinii mărturisitori au abandonat locul de supunere faţă de Hristos care se cuvine Adunării, şi au uzurpat locul de autoritate aparţinând Capului.

            Începuturile acestor rele s-au găsit în adunarea din Corint. Acolo, creştinii au rânduit conducători în locul lui Hristos şi s-au grupat apoi în partide supuse conducătorilor pe care şi-i aleseseră. Răul, care a început în Corint s-a dezvoltat din plin în creştinătate unde clericalismul a pus practic deoparte domnia lui Hristos, şi unde independenţa a înlocuit supunerea faţă de Hristos.

            Versetele 28,29 – După ce a prezentat, în chip atât de binecuvântat, adevărul despre Hristos şi Adunare, apostolul reia îndemnurile practice. Soţii trebuie să-şi iubească soţiile, ca pe propriile trupuri, pentru că ei sunt atât de veritabil unul încât soţul îşi poate considera soţia ca fiind el însuşi. Astfel, soţul îşi va găsi bucuria în a-şi hrăni soţia, răspunzând la toate nevoile ei, şi în a o îngriji cu drag ca pe un obiect de mare preţ. Din nou apostolul Îl prezintă pe Hristos şi grija Lui pentru Adunare ca modelul desăvârşit al grijii soţului pentru soţie. Hristos nu numai că a murit pentru noi în trecut, şi Se ocupă de noi în prezent în vederea eternităţii, ci în timpul călătoriei noastre, veghează asupra noastră şi îngrijeşte de noi, tratându-ne ca pe Sine Însuşi. Pentru că „suntem mădulare ale trupului Său, - din carnea Sa şi din oasele Sale”. El putea să Îi zică lui Saul din Tars, în zilele când acesta sufla ameninţare şi ucidere împotriva sfinţilor: „Saule, Saule, pentru ce Mă persecuţi?” (Fapte 9:1,4). S-a zis pe bună dreptate: „Carnea unui om este el însuşi, şi Hristos îngrijeşte de Sine Însuşi îngrijind de Adunare”. Şi încă: „Hristos nu dă greş niciodată şi nu poate fi nici o nevoie în Adunarea lui Hristos, care să nu găsească răspuns în inima lui Hristos”.

            Versetele 31,31 – Soţul care îşi iubeşte soţia, se iubeşte pe sine însuşi şi este chemat să uite alte relaţii pentru a fi unit cu soţia lui. Apostolul citează Geneza, dar stabileşte în mod expres că este o mare taină care are în vedere pe Hristos şi Adunarea. Hristos, ca Om, a părăsit toate relaţiile cu Israel după carne pentru a câştiga Adunarea Sa.

            Versetul 33 – Cu toate acestea, zice apostolul, căutând tot să pătrundă aceste adevăruri eterne ale marei taine a lui Hristos şi a Adunării, fiecare soţ, în mod particular, să îşi iubească soţia ca pe sine însuşi, şi soţia să se teamă de soţ cum se cuvine.

 

8.2. Capitolul 6 – Copii şi părinţii

 

            Versetele 1-3 – S-a remarcat că îndemnurile, în Epistola către Efeseni, încep întotdeauna cu cei cărora li se cere supunere. Îndemnurile speciale sunt precedate de un îndemn de ordin general de a se supune unii altora.(5:21).

            Îndemnurile la supunere sunt adresate îndeosebi soţiilor, copiilor şi slujitorilor, soţiile fiind îndemnate înaintea soţilor, copii înaintea părinţilor şi slujitorii înaintea stăpânilor. Această ordine pare să acorde o mare importanţă principiului supunerii. Cineva a zis: „Principiul supunerii şi al ascultării poartă în el vindecarea omenirii”. Păcatul este neascultare, şi a intrat în lume prin neascultare. De atunci, esenţa păcatului a fost că omul îşi face voia lui şi refuză să fie supus lui Dumnezeu. O soţie nesupusă va aduce mizerie într-un cămin; un copil nesupus va fi un copil nefericit; şi o lume nesupusă lui Dumnezeu nu poate fi decât o lume nefericită şi mizerabilă. Numai când lumea va fi adusă la supunere faţă de Dumnezeu, sub domnia lui Hristos, suferinţele ei vor fi vindecate. Creştinismul învaţă această supunere, şi căminul creştin ar trebui să anticipeze ceva din fericirea unei lumi supuse sub sceptrul lui Hristos. Ascultarea copilului trebuie cu toate acestea să fie „în Domnul”. Aceasta presupune un cămin condus de teama faţă de Domnul şi, prin urmare, după Domnul. Citarea din Vechiul Testament, care leagă promisiunea binecuvântării de ascultarea de părinţi arată cât de mult preţuia Dumnezeu ascultarea sub lege. Deşi, în creştinism, binecuvântarea este de ordin ceresc, în căile de conducere ale lui Dumnezeu rămâne totuşi adevărat principiul că faptul de a-ţi cinsti părinţii aduce binecuvântarea.

            Versetul 4 – Părinţii nu trebuie să îşi educe copiii pe principiul legii care ar putea să îi determine să spună copilului: „Dacă nu eşti cuminte, Dumnezeu te va pedepsi”; nu trebuie nici să-i crească după principiile lumii care nu ţine deloc cont de Dumnezeu. Dacă îi educăm pur şi simplu cu motive lumeşti, pentru a-i pregăti pentru o viaţă în lume, nu trebuie să fim surprinşi că se abat către lume. Pe de altă parte, părinţii trebuie să vegheze să nu îi irite nici să nu-şi provoace copiii, şi să nu distrugă astfel, pierzându-le afecţiunea, buna influenţă pe care trebuie să o aibă asupra lor. Dragostea lor nu va fi păstrată şi copiii nu vor fi păziţi de lume decât dacă sunt crescuţi, în disciplina şi sub mustrarea Domnului. Ei trebuie să fie crescuţi ca pentru Domnul, şi cum ar face-o Domnul.

 

8.3. Slujitori şi stăpâni

 

            Versetele 5-9 – Pentru ca slujitorul creştin să asculte de un stăpân pământesc, va trebui o inimă care să fie sinceră faţă de Hristos. Numai ca slujitor al lui Hristos, încercând din inimă să facă voia lui Dumnezeu, va putea să-şi slujească stăpânul pământesc „cu bunăvoinţă”. Ce este făcut cu bunăvoinţă pentru Domnul va avea răsplata sa.

            Stăpânii creştini trebuie să fie conduşi de aceleaşi principii ca slujitorii creştini.

            În felul lui de a se purta faţă de slujitorii lui, stăpânul trebuie să-şi aducă aminte că el însuşi are un Stăpân în ceruri. El trebuie să îşi trateze slujitorii în acelaşi fel în care aşteaptă ca slujitorii să îl slujească. Mai mult, trebuie să renunţe la ameninţări, nefolosindu-se de poziţia sa de autoritate pentru a profita de ea.

 

 

 

            9. Lupta – Capitolul 6:10-20

            Epistola către Efeseni se termină cu un pasaj frapant care prezintă lupta creştină. Această luptă nu este instrucţia sufletului prin care putem trece căutând să înţelegem adevărul. Ea presupune să cunoaştem şi să apreciem minunatele adevăruri ale epistolei, şi lupta se naşte din efortul folosit pentru a păzi şi a menţine aceste adevăruri în faţa tuturor puterilor împotrivitoare.

            În cursul epistolei, apostolul a pus înaintea noastră chemarea cerească, moştenirea gloriei şi viaţa practică decurgând din aceste mari adevăruri. Dar când suntem hotărâţi să intrăm în binecuvântările noastre cereşti şi să umblăm în acord cu ele, descoperim imediat că toată puterea lui Satan este folosită împotriva noastră. În ura lui împotriva lui Hristos, diavolul încearcă să ne ascundă adevărul sau, dacă nu reuşeşte, caută să aducă dezonoare asupra Numelui lui Hristos şi să discrediteze adevărul producând o slăbiciune morală la cei care ţin cu tărie acest adevăr. Cu cât cunoaşterea de către noi a adevărului este mai mare, cu atât mai mult va fi dezonorat Hristos dacă slăbim lăsând să lucreze carnea. Trebuie să fim gata să înfruntăm lupta, şi cu cât vom avea mai mult adevăr, cu atât lupta va fi mai grea.

            În vederea acestei lupte, trei lucruri sunt puse înaintea noastră: în primul rând, izvorul puterii noastre; apoi, caracterul duşmanului împotriva căruia ne luptăm; apoi, armura care ne este dată ca să ne putem împotrivi atacurilor Duşmanului.

 

9.1. Tăria Domnului

 

            Versetul 10 – Apostolul îndreaptă mai întâi gândurile noastre către tăria care este pentru noi, înainte de a descrie tăria care este împotriva noastră. Pentru a înfrunta această luptă, trebuie să ne amintim întotdeauna că toată puterea noastră este în Domnul, de aceea Pavel zice: „Fiţi tari în Domnul şi în tăria puterii Lui”. Adesea ne este greu să înţelegem că nu avem nici o putere în noi înşine. Din fire, ne-ar plăcea să fim puternici în număr, puternici în daruri sau puternici în tăria unui conducător energic, dar singura noastră adevărată putere este „în Domnul şi în tăria puterii Lui”.

            Rugăciunea din primul capitol pune înaintea noastră mărimea tăriei lui Dumnezeu. Hristos a fost înviat dintre morţi şi aşezat la dreapta lui Dumnezeu în locurile cereşti „mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor” (1:21). Ei bine! zice apostolul, acolo este „minunata mărime a tăriei Sale faţă de noi care credem”. Tăria care este împotriva noastră este infinit mai mare decât propria noastră tărie, dar tăria care este pentru noi este o tărie superioară – ea depăşeşte toată tăria care ni se împotriveşte. Pe de altă parte, Cel care are tăria supremă este Cel care are „bogăţiile de nepătruns” şi care ne iubeşte cu o dragoste care „întrece cunoştinţa” (3:8,19).

            Odinioară, Ghedeon a fost pregătit pentru luptă mai întâi prin aceste cuvinte: „Domnul este cu tine”; apoi, el a primit porunca: „Mergi cu această putere a ta”. Familia lui Ghedeon putea fi cea mai săracă din Manase şi el însuşi cel mai mic în casa tatălui său; dar ce conta sărăcia lui Ghedeon sau slăbiciunea lui dacă Domnul, care este bogat şi puternic, era pentru el şi cu el (Judecători 6:12-15)? La fel, mai târziu, Ionatan şi tânărul care-i purta armele au putut înfrunta o mare armată prin tăria Domnului, căci, zice Ionatan, „pe Domnul nimic nu-L împiedică să salveze prin mulţi sau prin puţini” (1 Samuel 14:6). La fel, în zilele noastre, cu lipsurile în spatele nostru, slăbiciunea printre noi şi stricăciunea peste tot în jurul nostru, avem nevoie să înţelegem iarăşi gloria Domnului, dragostea Domnului şi să înaintăm în „tăria puterii Lui”, cu Domnul înaintea noastră.

            În afară de Hristos, nu avem nici o tărie. Domnul poate să zică: „Despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic”, dar apostolul declară: „Am putere pentru toate, în El, care mă întăreşte” (Filipeni 4:13). Deci numai când sufletele noastre rămân în  comuniune secretă cu Hristos, putem să ne slujim de tăria care este în El. De aceea, toată tăria lui Satan va încerca să ne abată sufletele de la Hristos şi va căuta să ne împiedice să ne hrănim cu El şi să umblăm în comuniune cu El. Va încerca poate să ne lipsească de comuniunea cu Hristos prin grijile şi îndatoririle vieţii de toate zilele, sau prin boală şi slăbiciunea trupului. El poate încerca să se slujească de greutăţile căii, de certurile între copiii lui Dumnezeu sau de insultele meschine pe care le avem de îndurat, pentru a ne deprima în duhul nostru sau a ne tulbura în sufletul nostru. Dar dacă, în loc de a lăsa toate aceste lucruri să se aşeze între sufletul nostru şi Domnul, facem din ele prilejuri pentru a ne apropia de El, vom afla ce înseamnă să fim puternici în Domnul, înţelegând propria noastră slăbiciune; şi vom descoperi mângâierea acestor cuvinte: „Aruncă asupra Domnului povara ta şi El te va susţine” (Psalm 55:22).

 

9.2. Tăria Duşmanului

 

            Versetele 11,12 – Suntem mai întâi îndemnaţi să ne amintim că nu luptăm împotriva cărnii şi a sângelui. Diavolul poate negreşit să se folosească de bărbaţi şi de femei pentru a se împotrivi creştinului şi a tăgădui adevărul, dar noi trebuie să privim dincolo de unelte şi să îl deosebim pe cel care se foloseşte. O femeie, în carne şi sânge, i s-a opus lui Pavel în Filipi, dar Pavel a deosebit duhul cel rău care anima femeia şi, în tăria Numelui lui Isus Hristos, a intrat în luptă cu puterea spirituală răutăţii, poruncind duhului celui rău să iasă din ea. (Fapte 16:16-18).

            Un adevărat ucenic, în carne şi sânge, s-a opus Domnului: Petru a zis, înaintea suferinţelor Domnului: „Dumnezeu să Se îndure de Tine, Doamne!”, dar Domnul, cunoscând puterea lui Satan din spatele uneltei, a putut să zică: „Pleacă înapoia Mea, Satan!” (Matei 16:22,23).

            Lupta este deci împotriva lui Satan şi a oştirilor lui, oricare ar fi unealta folosită. Stăpânirile şi autorităţile sunt fiinţe spirituale, într-o poziţie de conducere, cu puterea de a-şi face voia. Aceste fiinţe pot fi bune sau rele; aici acestea sunt fiinţe rele şi răutatea lor ar părea să se exercite într-o dublă direcţie. Cu privire la lume, ele sunt stăpânitorii lumii întunericului; cu privire la creştini, sunt puterile „spirituale ale răutăţii în cele cereşti”. Lumea este în întuneric, în necunoştinţă de Dumnezeu, şi aceste fiinţe spirituale domină şi conduce întunericul păgânismului, filozofiei şi ştiinţei pe nedrept numită astfel şi necredinţa, ca şi superstiţiile, stricăciunile şi curentul actual al creştinătăţii. Creştinul este introdus în lumină şi este binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti. Creştinul întâlneşte deci o împotrivire cu caracter religios; ea este fapta fiinţelor spirituale care încearcă să îl jefuiască de adevărul chemării lui cereşti, să îl amăgească pe o cale care este o tăgăduire a adevărului sau printr-o purtare care nu este în acord cu el.

            Mai suntem instruiţi cu privire la caracterul acestei împotriviri. Ea nu este pur şi simplu persecuţia sau o tăgăduire directă a adevărului; este împotrivirea mult mai subtilă şi periculoasă, descrisă ca „uneltirile diavolului”. O uneltire este ceva care pare frumos şi nevinovat şi care totuşi abate sufletul de pe calea ascultării. Cât de adesea, în aceste zile de confuzie, diavolul caută să îi ducă pe cei care au adevărul pe o cale amăgitoare care, la început, se abate atât de puţin de adevărata cale că oricine ar obiecta ar părea prea pretenţios. Este o întrebare simplă pe care ne-o putem pune fiecare, prin care orice uneltire poate fi detectată: „Dacă urmez această cale, unde mă va duce ea?”

            Când diavolul I-a sugerat Domnului să transforme pietrele în pâine pentru a-Şi potoli foamea, acesta părea un lucru nevinovat; cu toate acestea era o uneltire care L-ar fi condus în afara căii de ascultare a lui Dumnezeu, şi o tăgăduire a Cuvântului care zicea: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”.

            Pentru a-i întoarce pe credincioşii din Galatia de la adevărul Evangheliei, diavolul s-a folosit de lege ca uneltire pentru a-i prinde în cursa înfumurării legii. Pentru a-i întoarce pe sfinţii din Corint de la adevărul adunării, diavolul a folosit lumea ca uneltire pentru a-i aduce la o îngăduinţă carnală faţă de sine.

Pentru a-i întoarce pe sfinţii din Colose de la adevărul tainei, diavolul a recurs la uneltirile „discursurilor speciale”, ale „filozofiei” şi ale superstiţiei, pentru a-i prinde în cursa exaltării religioase. Sunt aceleaşi uneltiri cărora trebuie şi noi să le facem faţă.

 

9.3. Armura lui Dumnezeu

 

            Versetul 13 – În această luptă, o armură omenească nu ar folosi la nimic. Nu ne putem împotrivi diavolului decât cu „armura lui Dumnezeu”. Resursele omeneşti, precum capacităţile naturale şi tăria caracterului natural nu vor fi de nici un folos în această luptă. Încrederea într-o asemenea armură poate să ne conducă la a da o luptă împotriva Duşmanului, dar numai pentru a suferi o înfrângere. Apostolul Petru a făcuta această experienţă când, încrezător în tăria lui, a intrat în luptă, numai pentru a cădea înaintea unei slujitoare. Cu siguranţă, Dumnezeu poate folosi în slujba Sa capacităţile şi ştiinţa omenească; aici, cu toate acestea, nu este vorba de ce foloseşte Dumnezeu în slujirea Sa, ci mai degrabă de ce ne-a dat Dumnezeu ca arme în lupta împotriva uneltirilor Duşmanului. Duşmanul pe care trebuie să-l întâlnim nu este carnea şi sângele, şi armele războiului nostru nu sunt carnale (2 Corinteni 10:4).

            Mai mult, în această luptă avem nevoie de „toată armura lui Dumnezeu”. Dacă lipseşte o piesă, Satan va şti imediat să detecteze absenţa ei şi să ne atace în locul vulnerabil.

            În sfârşit, armura trebuie să fie îmbrăcată. Pentru că suntem creştini nu am îmbrăcat neapărat în mod automat armura. Armura este pregătită pentru creştin, dar lui îi revine să o îmbrace. Nu ajunge să privească armura, să o admire sau să fie capabil să o descrie; trebuie să îmbrace „toată armura lui Dumnezeu”.

            Aflăm apoi că armura este necesară în vederea zilei celei rele. Într-un înţeles general, toată perioada absenţei lui Hristos este o zi rea pentru credincios. Există, cu toate acestea, prilejuri când Duşmanul lansează atacuri speciale împotriva copiilor lui Dumnezeu, căutând să-i jefuiască de adevărurile particulare. Asemenea atacuri constituie, pentru copiii lui Dumnezeu, o zi rea. Pentru a ne împotrivi avem nevoie de toată armura lui Dumnezeu. Este prea târziu să îmbraci armura când eşti angajat în luptă.

            Avem nevoie de armură pentru a ne împotrivi şi pentru a sta în picioare. După ce ne-am împotrivit ofensivei Duşmanului într-un anumit atac, vom mai avea nevoie de armură pentru a rezista stării de apărare. După ce vom fi învins toate, vom avea nevoie în continuare de armură pentru a sta în picioare. Adesea când am repurtat o victorie deosebită suntem cel mai mult în pericol, pentru că este mai uşor să câştigi o poziţie decât să o păstrezi. O dată ce armura a fost îmbrăcată, ea nu poate fi scoasă în deplină siguranţă atât timp cât puterea spirituală a răutăţii este în locurile cereşti iar noi suntem pe scena pe care Satan îşi desfăşoară uneltirile.

            Dacă numărăm rugăciunea ca făcând parte din armură, avem şapte piese distincte ale armurii.

 

9.3.1. Versetul 14 – Centura adevărului

 

Trebuie să stăm în picioare având mijlocul încins cu adevărul. În mod spiritual, aceasta vorbeşte de gândurile şi simţămintele menţinute sub controlul adevărului. Aplicând adevărul la noi înşine, şi judecând astfel prin el toate gândurile şi toate mişcările inimii, ar trebui nu numai să fim eliberaţi de aspiraţiile interne ale cărnii, ci ar trebui să ne avem simţămintele formate după adevăr şi să avem astfel un duh de umilinţă, simţămintele noastre fiind fixate asupra lucrurilor care sunt sus.

            Prima piesă a armurii întăreşte deci omul interior şi reglează gândurile şi simţămintele noastre, mai degrabă decât purtarea noastră, cuvintele şi căile noastre. Adesea facem mari eforturi pentru salvarea unui comportament exterior corect a unora faţă de ceilalţi, în timp ce, în acelaşi timp, nu acordăm atenţie gândurilor şi simţămintelor noastre. Dacă vrem să ne împotrivim uneltirilor Duşmanului, trebuie să începem prin a fi drepţi în interior. Predicatorul ne avertizează cu privire la ce spunem cu buzele noastre, cu privire la ce privesc ochii noştri şi cu privire la cărarea pe care o apucă picioarele noastre, dar în primul rând, el zice: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât ce se păzeşte” (Proverbe 4:23-27).

Iacov ne previne că „dacă aveţi gelozie amară şi duh de partidă în inimile voastre, nu vă lăudaţi şi nu minţiţi împotriva adevărului!” (Iacov 3:14). Certurile între fraţi încep în inimă şi au rădăcina într-o „gelozie amară”. Când adevărul păstrează controlul simţămintelor, certurile, gelozia amară şi alte triste manifestări ale cărnii vor fi judecate şi dacă sunt judecate, vom fi în stare, în ziua cea rea, să ne împotrivim uneltirilor diavolului.

            Vai! prea adesea ziua cea rea ne surprinde fără să fim pregătiţi. Am neglijat să îmbrăcăm centura, aşa că dacă intervine o provocare neaşteptată, ne purtăm potrivit cărnii, şi când suntem insultaţi, insultăm; în loc să suferim cu răbdare, ameninţăm. Să veghem să ne punem centura şi să umblăm astfel în mod obişnuit cu gândurile şi simţămintele controlate de adevăr.

 

9.3.2. Platoşa dreptăţii

 

            Cu a doua piesă a armurii, trecem la purtarea noastră practică. Dreptatea practică este exprimată în creştin printr-o umblare în acord cu poziţia şi relaţiile în care este pus. Nu ne putem împotrivi Duşmanului cu o conştiinţă care ne acuză de un rău nejudecat în căile şi întovărăşirile noastre. Nu putem să stăm în picioare pentru adevăr dacă îl tăgăduim în practică. Îmbrăcând platoşa, şi umblând astfel în dreptatea practică, nu ne temem când suntem chemaţi să-l întâlnim pe Duşman în ziua cea rea.

 

 

9.3.3. Versetul 15 – Picioarele încălţate

 

            Dreptatea practică conduce la o umblare în pace. Evanghelia păcii pe care am primit-o ne pregăteşte să umblăm în pace în mijlocul neliniştii lumii. Când inima noastră este condusă de adevăr iar căile noastre sunt în mod practic în acord cu adevărul, umblăm în această lume cu pacea în suflet şi putem înfrunta ziua cea rea într-un duh de pace şi de seninătate. Nu vom fi indiferenţi la agitaţia acestei lumi, dar nu vom fi afectaţi nici umpluţi de anxietate de evenimente. Vorbind despre oameni fireşti, Scriptura zice: „n-au cunoscut calea păcii” (Romani 3:17), dar ceai care au picioarele încălţate sunt caracterizaţi de pace, chiar în mijlocul luptei.

 

9.3.4. Versetul 16 – Scutul credinţei

 

            Pe cât de necesare sunt centura adevărului pentru a controla gândurile şi simţămintele noastre, platoşa pentru a ne menţine purtarea în dreptatea practică şi încălţămintea pentru a ne face să umblăm în pace în mijlocul acestei lumi, mai trebuie un lucru pentru luptă: avem nevoie, „peste toate”, de scutul credinţei pentru a ne proteja de săgeţile arzătoare ale celui rău. Aici credinţa nu este primirea mărturiei lui Dumnezeu cu privire la Hristos, prin care suntem mântuiţi, ci credinţa şi încrederea zilnică în Dumnezeu, care ne dau siguranţa că Dumnezeu este pentru noi. Sub povara diferitelor încercări care ne copleşesc, fie că sunt împrejurări, boala, doliul sau numeroaselor greutăţi care apar în mod constant în poporul lui Dumnezeu, vom fi poate ţinta Duşmanului care va încerca să ne întunece sufletul prin sugestia îngrozitoare că, la urma urmelor, Dumnezeu este indiferent şi că nu este pentru noi.

În acea noapte întunecată în care ucenicii au trebuit să înfrunte furtuna pe lacul ale cărui valuri loveau în corabie Isus era cu ei, deşi, dormind ca şi cum era indiferent la pericolul care îi ameninţa. Era o încercare pentru credinţa lor. Vai! neluând scutul credinţei, o săgeată arzătoare le-a străpuns armura şi le-a venit gândul îngrozitor că de fapt, Domnului nu-I păsa de ei, pentru că L-au trezit şi I-au zis: „Nu-Ţi pasă că pierim?” (Marcu 4:37,38). O săgeată arzătoare nu este o dorinţă bruscă de a satisface o poftă venind de la carnea din noi; este mai degrabă o sugestie diabolică, venită dinafară, provocând îndoială cu privire la bunătatea lui Dumnezeu. Satan i-a aruncat o săgeată arzătoare lui Iov când, în cumplita lui încercare, soţia lui i-a sugerat: „Blesteamă pe Dumnezeu şi mori!”. Iov a stins această săgeată arzătoare prin scutul credinţei pentru că zice: „Am primit de la Dumnezeu binele şi să nu primim răul?” (Iov 2:9,10). Diavolul se foloseşte încă de împrejurările vieţii care ne pun la încercare, pentru a încerca să zguduie încrederea noastră în Dumnezeu şi să ne îndepărteze de El. Credinţa foloseşte aceleaşi împrejurări pentru a se apropia de Dumnezeu, şi astfel ea triumfă asupra diavolului. Satan poate să mai încerce să toarne vreun gând ticălos în mintea noastră, vreo sugestie necredincioasă a cărei otravă pătrunde în suflet şi întunecă mintea. Asemenea gânduri nu sunt respinse prin raţionamente omeneşti sau sprijinindu-ne de „sentimente” sau „experienţe”, ci prin simpla credinţă în Dumnezeu şi Cuvântul Lui.

 

9.3.5. Versetul 17 – Coiful mântuirii

 

            Cu coiful, credinciosul va putea să ridice cu îndrăzneală capul în prezenţa Duşmanului. Împotrivindu-se prin credinţă săgeţilor arzătoare ale celui rău, descoperim, în împrejurările noastre dificile, că Dumnezeu este pentru noi şi că ne eliberează nu numai de încercări, ci, ca pe ucenici în furtună, în încercări. Suntem atunci chiar în stare să înaintăm cu curaj şi energie, în conştiinţa că, oricât de slabi suntem în noi înşine, Dumnezeu este Dumnezeul mântuirii noastre şi Hristos ne poate mântui pe deplin (Evrei 7:25).

 

9.3.6. Sabia Duhului

 

            Se spune în mod clar că această piesă de armură este Cuvântul lui Dumnezeu şi, cu toate acestea, nu este doar Cuvântul, ci Cuvântul folosit în tăria Duhului. Aceasta este arma ofensivă prin excelenţă. Dacă nu am îmbrăcat armura care ne controlează gândurile interioare, umblarea noastră exterioară, şi care ne statorniceşte în încercarea în Dumnezeu, nu vom fi într-o stare bună pentru a mânui sabia Duhului. Când Cuvântul lui Dumnezeu este folosit în tăria Duhului împotriva Duşmanului, este irezistibil. Când Domnul a fost ispitit prin uneltirile diavolului, i s-a împotrivit de fiecare dată prin Cuvântul lui Dumnezeu folosit în tăria Duhului. „Este scris” l-a demascat şi l-a învins pe diavol.

Cuvântul lui Dumnezeu rămânând în noi este puterea noastră, pentru că apostolul Ioan poate să spună tinerilor: „Sunteţi tari, şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi, şi l-aţi învins pe cel rău” (1 Ioan 2:14).

            Cineva a zis: „Treaba noastră este să ne purtăm după Cuvânt, orice s-ar putea întâmpla; rezultatul va arăta că înţelepciunea lui Dumnezeu a fost în aceasta”. Cel care se foloseşte de Cuvânt poate fi slab şi să aibă doar puţină inteligenţă naturală, dar va simţi cum Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi că prin El, orice uneltire a Duşmanului este dejucată.

 

9.3.7. Versetele 18-20 – Rugăciunea

 

            După ce a decis armura şi ne-a poruncit să o îmbrăcăm, apostolul termină prin îndemnul de a se ruga. Armura, cât de desăvârşită ar fi ea, nu ne este dată ca să ne facă independenţi de Dumnezeu. Ea nu poate fi folosită cinstit decât în spiritul de dependenţă faţă de Cel care a furnizat-o.

            Domnul îi îndeamnă pe ai Săi „să se roage neîncetat şi să nu obosească” (Luca 18:1); şi Pavel vrea ca „bărbaţii să se roage în orice loc” (1 Timotei 2:8). Aici suntem îndemnaţi să ne rugăm „în orice timp”. Rugăciunea este atitudinea constantă de dependenţă faţă de Dumnezeu. În toate împrejurările, în orice loc şi în orice timp, trebuie să ne rugăm. Dar rugăciunea poate deveni o simplă repetare inutilă; de aceea este legată de cereri, care sunt strigătul stăruitor al sufletului conştient de nevoia lui. Ea trebuie, pe de altă parte, să fie sub conducerea Duhului şi să fie însoţită de credinţa care aşteaptă răspunsul lui Dumnezeu. Când Petru era în închisoare, „adunarea făcea rugăciuni stăruitoare la Dumnezeu pentru el” (Fapte 12:5), dar în mod vădit îi lipsea oarecum „vegherea”, deoarece atunci când Dumnezeu a răspuns la rugăciunile lor, le-a venit greu să creadă că Petru era liber. Mai mult, rugăciunea în Duhul va cuprinde „toţi sfinţii”; şi totuşi ea va coborî la nevoile unui singur slujitor. De aceea apostolul îi îndeamnă pe sfinţii din Efes nu numai să se roage pentru „toţi sfinţii”, ci şi pentru el.

            De-a lungul veacurilor, sfinţii au avut nevoie de armura lui Dumnezeu, dar în aceste zile din urmă, în timp ce „întunericul acestei lumi” se îngroaşă, „uneltirile diavolului” se înmulţesc şi creştinătatea se întoarce la păgânism şi la filozofie, cât important este să luăm toată armura lui Dumnezeu pentru a ne putea împotrivi în ziua cea rea şi, după ce vom fi învins toate, să stăm în picioare.

            Să stăm deci în picioare:

            Încingându-ne mijlocul cu adevărul şi fiind astfel păstraţi în interior drepţi în gândurile şi simţămintele noastre;

            Îmbrăcând platoşa dreptăţii, pentru a fi consecvenţi în toată viaţa noastră practică;

            Încălţându-ne picioarele cu pregătirea Evangheliei păcii, pentru a umbla în pace în mijlocul unei lumi de neînţelegere, luptă şi confuzie;

            Luând scutul credinţei, pentru a umbla în încrederea zilnică în Dumnezeu;

            Luând coiful mântuirii şi înţelegând astfel că Dumnezeu face ca toate lucrurile să lucreze spre binele şi mântuirea noastră;

            Luând sabia Duhului, prin care vom putea îndepărta toate atacurile subtile ale Duşmanului;

            În sfârşit rugându-ne „în orice timp”, pentru a ne putea folosi de armură într-un spirit de dependenţă constantă de Dumnezeu.