După cu ştim cu toţii, aflăm istoria din cărţi. Am cercetat cu atenţie autorii care se bucură de cel mai mult respect în această ţară şi care sunt consideraţi de încredere. Deşi veţi întâlni deseori referiri la volum şi pagină, aceasta nu înseamnă că tot ce este în această scriere a fost cules din acele istorii. Ar fi imposibil să spunem câte gânduri, cuvinte şi propoziţii din alte cărţi sunt întreţesute cu ale mele personale. Referinţele sunt date nu atât cu scopul de a verifica ceea ce am scris, ci pentru a-l invita pe cititor să le citească sau să citească lucrările pe care le are la dispoziţie atunci când are ocazia. Materialele sunt atât de variate şi de abundente încât este dificil să se facă o selecţie astfel încât să se păstreze o continuitate a liniei istorice, şi, în acelaşi timp, să fie excluse lucrurile care nu sunt nici de folos, nici interesante.

Unii dintre prietenii mei cei mai vechi şi mai preţuiţi, cum ar fi Greenwood, Milman şi Craigie robertson, îşi încheie scrierile lor istorice prin secolul al XIV-lea; Waddington, d’Aubigne şi Scott cam pe la jumătatea secolului al XVI-lea; iar Waddington încheie istoria protestantismului cu domnia lui William şi Mary. Istoriile ;i biografiile speciale scrise de dr. M’Crie sunt extreme de valoroase; şi la fel de valoroasă este şi Istoria protestantismului în Franţa de Felice, Istoria reformei în Ţările de Jos de Brandt, Scurta istorie a evului mediu şi a reformei de Hardwick, şi Istoria bisericii în Scoţia de Cunningham. Dar istorii cu adevărat bune pentru perioada de la începutul secolului al XVI-lea până în prezent sunt într-adevăr ceva rar.

Am urmărit ceva mai mult decât numai o istorie şi am dorit să leg istoria de Hristos şi de Cuvântul Lui, astfel încât cititorul, prin har, să primească adevărul şi binecuvântarea sufletului. Şi veţi observa că încep cu scopul Domnului pe care ni l-a descoperit cu privire la Biserica Lui în Matei 16. Şi alte texte din Noul Testament au fost cercetate cu atenţie dacă prezintă înfiinţarea Bisericii, dar am căutat să urmăresc istoria Bisericii în lumina mesajelor către cele şapte biserici din Asia. Aceasta, desigur, într-un mod foarte general, deoarece am dorit să ofer cititorilor o imagine cât mai cuprinzătoare a istoriei ecleziastice, consistentă cu planul şi întinderea pe care mi le-am propus.

Londra – Andrew Miller

Introducere

Ştim că mulţi dintre cititorii noştri nu au nici timpul, nici ocazia de a citi lucrările voluminoase care au fost scrise din când în când cu privire la istoria bisericii. Totuşi, ceea ce a fost locuinţa lui Dumnzeu în ultimele optsprezece secole[1] trebuie să fie un subiect care prezintă un interes deosebit pentru toţi copiii Săi. Noi nu vorbim acum despre biserică aşa cum este ea deseori reprezentată în istorie, ci aşa cum ne vorbeşte Scriptura despre ea, pentru că acolo ea este văzută în caracterul ei spiritual, ca trup al lui Hristos şi ca “locuinţa lui Dumnezeu în Duhul” (Efeseni 2).

Întotdeauna când citim ceva care se numeşte o istorie a bisericii trebuie să avem în minte faptul că, din zilele apostolilor până în prezent, în biserica mărturisitoare au existat două categorii deosebite de persoane: cei aşa-zis credincioşi şi cei credincioşi în mod real – cei adevăraţi şi cei falşi. Acest fapt a fost prezis: “Eu ştiu aceasta, că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu cruţă turma; şi dintre voi înşivă se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca să-i atragă pe ucenici după ei” (Fapte. 20.29-30). Şi a doua epistolă către Timotei este plină de avertismente şi îndrumări cu privire la diversele forme de rău care atunci se manifestau în mod evident. Avusese loc o schimbare rapidă în timpul de când fusese scrisă prima epistolă către Timotei, iar apostolul îl îndeamnă pe cel cu adevărat evlavios să umble despărţit de aceia care aveau o formă de evlavie dar îi tăgăduiau puterea. “Depărtează-te de aceştia” spunea apostolul. Asemenea îndemnuri sunt necesare întotdeauna şi sunt valabile în orice timp, şi acum ca şi atunci. Nu ne putem separa de creştinătate fără a ne lepăda de creştinism, dar putem şi se cuvine să ne separăm de ceea ce apostolul numeşte “vase de dezonoare”. Avem promisiunea că, “dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea, va fi un vas spre onoare, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună” (2 Tim. 2.21).

Este interesant – deşi într-un fel dureros – să remarcăm diferenţele dintre întâia şi cea de-a doua epistolă către Timotei. În prima epistolă ni se vorbeşte despre biserică potrivit cu caracterul ei şi cu poziţia binecuvântată pe care o are pe pământ, ea fiind văzută în calitate de casă a lui Dumnezeu, depozitara şi mărturisitoarea adevărului pentru oameni. În cea de-a doua epistolă ni se spune despre ceea ce a devenit biserica în urma eşecului celor cărora le-a fost încredinţată responsabilitatea.

Pentru a ilustra cele spuse anterior, să luăm câte un pasaj din fiecare epistolă: 1. “Îţi scriu acestea sperând să vin la tine mai curând; iar dacă voi întârzia, ca să ştii cum trebuie să se poarte cineva în casa lui Dumnzeu … stâlp şi temelie a adevărului” (1 Tim 2.14-15); 2. “Dar într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre onoare, şi altele spre dezonoare” (2 Tim. 2.20). Aici totul, în mod trist, s-a schimbat. În loc de ordine divină este o confuzie iremediabilă; în loc să fie “casa lui Dumnezeu, stâlp+ şi temelie a adevărului”, este o “casă mare” – practic “taina fărădelegii” (v. 2 Tes. 2.7). În loc să fie casa ţinută potrivit cu voia lui Dumnezeu ca să fie potrivită pentru El, ea este aranjată şi cu rânduieli după voia omului, în folosul şi spre înălţarea omului. Chiar atât de devreme au apărut relele care au fost păcatele şi ruşinea creştinătăţii de atunci încolo. Dar şi acestea au fost conduse spre a face loc la ceva bun: Duhul lui Dumnezeu, în marea Lui îndurare, ne-a dat cele mai clare îndrumări pentru cele mai întunecate ceasuri din istoria bisericii şi ne-a indicat calea adevărului pentru cel mai greu timp, astfel încât nu avem nici o scuză. Timpurile şi împrejurările se schimbă, dar adevărul lui Dumnezeu nu se schimbă.

Greşelile făcute în general de istorici

Este trist să o spunem, dar unii istorici nu au ţinut cont de tristul amestec de vase rele şi bune - de creştini adevăraţi şi falşi creştini. Aceia nu au fost oameni spirituali, şi, de aceea, au avut ca obiect al activităţii lor să consemneze căile rele şi necreştine ale mărturisitorilor, şi s-au ocupat mult şi cu multă minuţiozitate de ereziile care au tulburat biserica, de abuzurile care au făcut-o de ruşine şi de controversele care au distras-o de la menirea ei. Noi mai curând ne-am strădui să urmărim, pe parcursul paginilor întunecate ale istoriei, firul de argint al harului lui Dumnezeu în creştini, deşi uneori amestecul predomină într-atât încât ceea ce este curat abia de se mai zăreşte.

Dumnezeu nu S-a lăsat niciodată să rămână fără nici un martor. El i-a avut în orice timp şi în orice loc pe aceia pe care El îi iubeşte, chiar dacă ei erau ascunşi. Nici un alt ochi înafară de al Lui nu i-a putut vedea pe cei şapte mii din Israel care nu şi-au plecat genunchii înaintea imaginii lui Baal, în zilele lui Ahab şi ale Izabelei. Şi nu ne îndoim că, până şi în cele mai întunecate perioade ale istoriei creştinătăţii, au existat zeci de mii pe care îi vom vedea în “biserica glorioasă” pe care Hristos Şi-o va prezenta Sieşi în acea mult-dorită zi a bucuriei nunţii Lui. Multe pietre preţioase din mijlocul gunoaielor din evul mediu vor reflecta harul şi gloria Lui în acea zi a încoronării.

Ce gând binecuvântat, care chiar şi acum umple sufletul cu extaz şi încântare! Doamne, grăbeşte acea zi fericită din dragoste pentru Numele Tău!

Cei cu adevărat evlavioşi sunt, în mod instinctiv, smeriţi. Ei sunt în general retraşi şi puţin cunoscuţi public. Nu există smerenie mai profundă şi mai reală decât aceea pe care o produce cunoaşterea harului. Asemenea oameni smeriţi şi retraşi nu prea-şi găsesc loc pe paginile istoriei, pe când ereticii zeloşi care s-au strecurat în biserică, cei zgomotoşi şi vizionarii sunt atât de zgomotoşi că nu se poate să nu fie remarcaţi. Acesta este motivul pentru care istoricii au consemnat cu atâta grijă principiile nebune şi practicile rele ale unor asemenea oameni.

Vom cerceta puţin prima parte a subiectului nostru pentru ca să avem o vedere generală.

Cele şapte biserici din Asia

Cele şapte epistole ne vor călăuzi în studiile noastre viitoare. Considerăm că ele nu sunt numai istorice ci şi profetice. Fără-ndoială, ele sunt strict istorice, şi acest fapt trebuie să fie considerat ca având greutate atunci când studiem caracterul lor profetic. În cele şapte oraşe numite chiar existau şapte biserici, iar starea lor ne este descrisă, dar este la fel de clar că Acela care chiar de la început cunoaşte sfârşitul are intenţia ca ele să aibă o semnificaţie profetică pe lângă aplicaţia istorică. Ele au fost alese dintre multe biserici şi prezentarea lor este ordonată astfel încât să preînchipuie ceea ce avea să urmeze. Limitând aplicaţiei acestor mesaje strict la cele şapte biserici din Asia am strica unitatea Apocalipsei şi am pierde binecuvântarea promisă pentru cel care citeşte. Întreaga carte are un caracter profetic şi simbolic, iar capitolele doi şi trei nu fac excepţie. Ele sunt introduse de Domnul în caracterul lor mistic: “Taina celor şapte stele pe care le-ai văzut în mâna Mea dreaptă şi cele şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngeri ai celor şapte adunări şi cele şapte sfeşnice sunt şapte adunări” (Apoc. 1.20).

Numărul şapte este caracteristic, el marcând cercul complet al gândurilor şi căilor lui Dumnezeu în timp. De aici cele şapte zile ale săptămânii, cele şapte sărbători ale lui Israel şi cele şapte parabole care prezintă tainic împărăţia cerurilor. Acest număr este deseori folosit pe parcursul acestei cărţi, care prezintă pe iudei, pe naţiuni şi biserica lui Dumnzeu cu responsabilităţile lor pe pământ. De aceea avem şapte biserici, şapte stele, şapte sfeşnice, şapte îngeri, şapte peceţi, şapte trompete, şapte potire şi ultimele şapte plăgi. Numai în capitolele doi şi trei este prezentată biserica în responsabilitatea ei pe pământ şi ca obiect al guvernării divine. Din capitolul 4 până la capitolul 19, biserica este văzută în cer. Apoi ea apare în glorie deplină împreună cu Domnul. “Şi oştirile din cer Îl urmau pe cai albi, îmbrăcate în in subţire, alb şi curat” (Apoc. 19.14).

În cuprinsul cărţii, mai ales în capitolul 6, ne sunt prezentaţi iudeii şi naţiunile şi hotărârile judecătoreşti pentru ei sunt emise de la tronul lui Dumnezeu din cer. Dar aceasta nu va avea loc decât după ce biserica – adevărata mireasă a Mielului – este răpită în cer, iar mărturia nominală coruptă va fi respinsă în mod definitiv.

Împărţirea în trei părţi a acestei cărţi este dată de Domnul Însuşi arată clar ordinea evenimentelor, drept care, această împărţire se cuvine să fie luată ca un principiu de bază pentru interpretarea Apocalipsei. În v. 1.19, El prezintă schema conţinutului şi planul întregii cărţi: “Scrie deci ce ai văzut şi cele ce sunt şi ceea ce va fi după acestea”. “Ce ai văzut” se referă la viziunea lui Isus, aşa cum L-a văzut Ioan în capitolul 1. “Cele ce sunt” se referă la starea în timp a mărturiei, aşa cum este prezentată în capitolele 2 şi 3. “Ceea ce va fi după acestea” este prezentat începând din capitolul 4, unde se deschide o uşă în cer şi profetul este chemat: “Suie-te aici şi îţi voi arăta cele ce trebuie să aibă loc după acestea”. În capitolul 4.1 este exact aceeaşi expresie ca în 1.19. Lucrurile care sunt şi cele care vor fi după acestea nu se poate să existe în acelaşi timp. Este necesar ca acestea care sunt să se termine înainte de a începe “cele ce trebuie să aibă loc după acestea”.

Când este folosit numărul şapte, nu în sens literal, ci în sens simbolic, el semnifică întotdeauna completitudinea. Şi este evident că în acest sens este folosit în capitolele 2 şi 3. Ştim că existau şi alte biserici înafară de cele şapte numite, dar cele şapte sunt selectate pentru a prezenta o iimagine completă a ceea ce urma să se dezvolte în istoria bisericii pe pământ. Domnul a prevăzut că elementele morale importante care existau atunci urmau să reapară de-a lungul timpului. Avem o imagine înşeptită sau o prezentare perfect divină a stărilor succesive ale bisericii mărturisitoare de-a lungul perioadei cât ea este pe pământ şi are o responsabilitate.

Vom face o cercetare rapidă şi schematică a celor şapte biserici pentru a avea o idee generală cu privire la perioadele istorice la care acestea se aplică.

Schiţă a celor şapte biserici

Efes. La Efes Domnul descoperă originea oricărei căderi: “ţi-ai părăsit dragostea dintâi”. Biserica este ameninţată cu i se va lua sfeşnicul dacă nu se va pocăi. Perioada: din timpul vieţii apostolilor până la sfârşitul secolului al doilea.

Smirna. Mesajul adresat bisericii din efes este general, iar cel adresat celei din Smirna este specific. Deşi se aplica, în acel timp, adunării de acolo, el preînchipuia în modul cel mai evident persecuţiile repetate pe care le-a suferit biserica sub împăraţii păgâni. Dar Dumnezeu se poate să fi folosit puterea lumii pentru a opri înaintarea răului în biserică. Perioada: de la secolul al doilea până la împăratul Constantin.

Pergam. Aici avem aşezarea creştinismului de către Constantin ca religie oficială a statului. În loc să-i persecute pe creştini, Constantin îi patrona. Din acel moment decăderea a fost rapidă. Alianţa rea a bisericii cu lumea a fost cea mai mare şi mai profundă cădere. Atunci a ajuns biserica să-şi piardă simţămintele că este în relaţie cu Hristos care este în cer şi, odată cu aceasta, să înceteze a mai avea caracterul de străin şi călător pe pământ. Perioada: de la începutul secolului al patrulea până în secolul al şaptelea, când s-a stabilit papalitatea[2].

Tiatira. }n Tiatira avem reprezentată papalitatea din evul mediu, având caracterul Izabelei, practicând tot felul de lucruri rele şi persecutându-i pe sfinţii lui Dumnezeu sub pretextul zelului religios. Şi totuşi, în Tiatira mai era o rămăşiţă care se temea de Dumnezeu, pe care Domnul o mângâie prin speranţa strălucită a venirii Lui şi căreia îi promite că va avea putere peste naţiuni atunci când El va domni. Dar cuvântul de îndemn pentru rămăşiţă este: “ce aveţi, ţineţi cu tărie până voi veni”. Perioada: de la stabilirea Papalităţii până la venirea Domnului. Această istorie continuă până la sfârşit, dar este în special caracteristică pentru evul mediu.

Sardes. Aici ne este reprezentată partea protestantă a creştinismului, care a urmat după lucrarea ce mare a Reformei. Dispar trăsăturile rele ale Papalităţii, dar noul sistem nu în sine nu are viaţă: “ai numele că trăieşti, dar eşti mort”. Dar şi în acest sistem fără viaţă sunt sfinţi adevăraţi, şi Hristos îi cunoaşte pe toţi. “Dar ai în Sardes câteva nume care nu şi-au întinat veşmintele; şi vor umbla cu Mine în haine albe, pentru că sunt vrednici”. Perioada: de la secolul al XVI-lea, cel atât de plin de evenimente, în continuare – este protestantismul după reformă.

Filadelfia. Biserica din Filadelfia reprezintă o rămăşiţă slabă, dar credincioasă cuvântului şi numelui Domnului Isus. Ceea ce îi caracteriza era că ţineau cuvântul răbdării lui Hristos şi nu tăgăduiau Numele Lui. Starea lor nu se remarca prin vreo manifestare vizibilă de putere sau ceva care să apară mare din exterior, ci era caracterizată de o comuniune intimă şi personală cu El. El este în mijlocul lor fiind Cel Sfânt şi Adevărat şi este prezentat ca Acela care se ocupă de casă. El are “cheia lui David”. Comorile cuvântului profetic sunt deschise pentru cei care sunt înăuntru. Ei se bucură de simpatia răbdării Lui şi aşteaptă venirea Lui. “Pntru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care va veni peste tot pământul locuit, ca să-i încerce pe cei care locuiesc pe pământ”. Perioada: în special de la începutul acestui secol[3], dar activitatea se desfăşoară acum rapid în ultimele faze ale creştinismului.

Laodicea. În Laodicea avem această stare de “căldicel”, adică indiferenţă, cu toleranţă dar şi cu pretenţii şi lăudăroşenie şi autosuficienţă. Aceasta este faza finală în care ajunge ceea ce poartă pe pământ numele lui Hristos. Şi, vai! Cât de nesuferit este aceasta pentru El! Va veni momentul pentru condamnarea finală. După ce El va despărţi orice credincios adevărat de corupţia creştinătăţii, luându-i pe ai săi la Sine, El o va scuipa din gură. Ceea ce ar fi trebuit să fie dulce pentru El a ajuns greţos, şi, de aceea, este lepădat definitiv. Perioada: începe după Filadelfia, dar caracterizează în special sfârşitul istoriei bisericii.

După ce am văzut în general cele şapte biserici, cu ajutorul Domnului, ne vom strădui să urmărim, pe scurt, diferitele perioade ale istoriei bisericii. Şi ne propunem să cercetăm mai în detaliu fiecare din cele şapte epistole pe parcursul acestei istorii, ca să vedem cum se văd diferitele perioade în lumina acestor mesaje şi în ce măsură istoria bisericii ilustrează ceea ce ne spune Scriptura în aceste două capitole. Fie ca Domnul să ne călăuzească spre înviorarea şi binecuvântarea acelora pe care El îi iubeşte.

Capitolul 1
Stânca - fundaţia

La începutul studiului pe orice subiect este bine să cunoaştem începutul, intenţia sau planul original, şi apoi să înaintăm în istoria lui. Cu privire la biserică, acestea le avem prezentate în modul cel mai clar în Sfânta scriptură. Aceasta ne prezintă nu numai intenţia originală ci şi planurile şi specificaţiile Marelui Constructor şi începutul istoriei lucrării sub propria Lui mână. Temelia fusese pusă şi lucrarea continua, dar Domnul Însuşi era singurul Ziditor, ceea ce făcea ca totul să fie real şi perfect atunci.

La sfârşitul dispensaţiunii iudaice, Domnul a adăugat rămăşiţa credincioasă a lui Israel la adunarea de curând formată, dar, la sfârşitul dispensaţiunii creştine, El îi va lua sus în cer, în trupuri glorificate, pe toţi cei care cred în Numele Lui. Nici unul din biserică nu va fi adăugat la adunarea sfinţilor din mileniu. “Pentru că Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului, şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborâ din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; apoi noi, cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi în nori împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh: şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul” (1 Tes. 4.16-17). Acesta fa fi finalul fericit al istoriei pe pământ a bisericii celei adevărate, mireasa lui Hristos: cei morţi vor învia, cei vii vor fi transformaţi, şi toţi, în trupuri de glorie, vor fi luaţi împreună în nori ca să-L întâmpine pe domnul în aer. Astfel ne sunt definite limitele bisericii şi întreaga perioadă a istoriei ei, care ne stă înainte. Dar, să ne întoarcem la zorile zilei ei pe pământ.

Domnul introduce prima dată subiectul Bisericii prin imaginea simbolică a unei clădiri, iar cuvintele Lui sunt atât de scumpe încât le putem adopta ca moto pentru întreaga ei istorie. Aceste cuvinte au susţinut inimile şi speranţele alor Săi în toate timpurile şi în toate împrejurările şi vor fi întotdeauna o întăritură pentru credinţă. Ce poate fi mai binecuvântat şi mai dătător de siguranţă şi pace decât aceste cuvinte? “Pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile locuinţei morţilor nu o vor învinge” (Mat. 16.18).

În Matei 16, Domnul i-a întrebat pe ucenicii săi cu privire la ceea ce spuneau pe atunci oamenii despre El. Acesta a condus la mărturisirea lui Petru şi, de asemenea, la revelaţia prin har a Domnului cu privire la biserica Lui. Poate că ar fi bine să transcriem întreaga conversaţie deoarece este în legătură directă cu subiectul nostru.

“Iar când a venit Isus în părţile Cezareii lui Filip, i-a întrebat pe ucenicii Săi, spunând: .Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Şi ei au spus: .Unii, Ioan Botezătorul; iar alţii, Ilie; iar alţii, Ieremia sau unul dintre profeţi. El le-a spus: .Dar voi, cine ziceţi că sunt Eu? Şi Simon Petru, răspunzând, a spus: Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu.. Şi Isus, răspunzând, i-a spus: Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, pentru că nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu de asemenea îţi spun că tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile locuinţei morţilor nu o vor învinge” (Mat. 16.13-18).

Aici ni se prezintă două lucruri legate de clădire: stânca pe care este fundaţia şi Ziditorul. “Pe această stâncă Îmi voi zidi biserica”. Dar unii ar putea pune ăntrebarea: cine sau ce este “această stâncă”? Putem spune cu certitudine că este mărturisirea lui Petru, nu Petru însuşi, cum susţine învăţătura apostaţilor. Este adevărat că el era o piatră vie într-un templu nou: “tu eşti Petru” – adică o piatră. Dar revelaţia pe care a dat-o Tatăl prin Petru cu privire la gloria Persoanei Fiului este temelia pe care este zidită biserica: “Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. Aici ne este descoperit adevărul gloriei Persoanei Fiului în înviere. “Nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu care este în ceruri”. Imediat după mărturisirea lui Petru, Domnul a dezvăluit intenţia Lui de a-Şi zidi biserica şi a afirmat siguranţa ei pentru eternitate: “Pe această stâncă Îmi voi zidi biserica şi porţile locuinţei morţilor nu o vor învinge”.

El, izvorul vieţii, nu putea fi învins de moarte, ci, murind ca marele substitut pentru păcătoşi, a triumfat asupra morţii şi a mormântului şi este viu pentru totdeauna, după cum i-a spus apostolului Ioan după înviere: “Eu sunt … Cel viu; şi am fost mort, şi iată, sunt viu în vecii vecilor; şi am cheile morţii şi ale locuinţei morţilor” (Apoc. 1.18). Ce cuvinte măreţe şi triumfătoare! Sunt cuvintele unui învingător, ale Unuia care are putere, şi încă putere asupra porţilor hadesului, locul unde spiritele sunt separate de trup. Cheile – simbol al autorităţii şi puterii – îi stau agăţate la brâu. Un creştin poate fi lovit de moarte, dar boldul morţii nu mai este, ci moartea vine ca un mesager al păcii, ca să-l conducă la odihna eternă pe pelerinul obosit. Moartea nu mai este stăpânul, ci este slujitorul creştinului. “Pentru că toate sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lume, fie viaţă fie moarte, fie cele prezente, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre; şi voi ai lui Hristos, iar Hristos, al lui Dumnezeu” (1 Cor. 3.21-23).

Deci, Persoana lui Hristos, Fiul Dumnezeului cel viu – în gloria învierii – este fundaţia sigură şi nepieritoare pe care este zidită biserica. Fiind înviat dintre morţi, El transmite viaţa de înviere tuturor celor care sunt zidiţi pe El ca adevărata stâncă de temelie. Aceasta este clar din ceea ce spune Petru în întâia lui epistolă: “De El apropiindu-vă … şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală” (v. 2.4-5). Şi, mai departe, în acelaşi capitol, el spune: “pentru voi, deci, care credeţi, El este preţuit” sau “este onorat” (v. 7). Fie ca atât cititorul cât şi scriitorul să noteze aceste două adevăruri extrem de valoroase în legătură cu stânca noastră de temelie: viaţa divină şi preţuire divină. Acestea le sunt transmise celor care au încredere în Hristos şi ele devin ale lor. “De El apropiindu-vă”, nu de care apropiindu-vă: venim la persoana lui Hristos şi cu el avem a face. Viaţa Lui – viaţa de înviere – devine viaţa noastră. Din acel moment, El este viaţa noastră. “De El apropiindu-vă, ca de o piatră vie … şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală”. Viaţa lui Hristos, ca om înviat, împreună cu tot ceea ce moşteneşte El, este a noastră. Ce adevăr minunat şi binecuvântat! Oare cine nu ar dori, mai mult decât orice, această viaţă care depăşeşte puterea morţii – porţile locuinţei morţilor? Victoria eternă este imprimată în viaţa de înviere a lui Hristos. Ea nu mai poate fi încercată şi este viaţa credinciosului.

Dar fiecare piatră vie din acest templu spiritual are mai mult decât viaţa: ea este şi preţioasă cum este Hristos. “Pentru voi deci, care credeţi, este preţuirea”. Adică, după cum viaţa lui Hristos devine viaţa noastră când credem în El, tot aşa şi valoarea Lui. În ambele se aplică acelaşi principiu. Viaţa poate fi privită ca fiind capacitatea noastră de a ne bucura, iar preţuirea ca titlul pe care-l avem la moştenirea noastră de sus. Onorurile Lui, demnităţile, privilegiile, posesiunile şi gloriile Lui sunt ale noastre. “Pentru voi, care credeţi, este preţuirea”. Ce gând minunat! “El a iubit biserica şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea” (Efes. 5.25). Aşa este Stânca noastră de temelie şi aşa sunt binecuvântaţi toţi cei care sunt pe această Stâncă. Ca Iacov în vechime, când era străin şi călător şi s-a odihnit pe o piatră în pustiu şi toată panorama cerului în har şi cu bogăţii s-a desfăşurat înaintea lui (Gen. 28).

Hristos, singurul ziditor al bisericii Sale

Dar Hristos este şi Ziditorul bisericii Sale, al acestei clădiri asupra căreia nici o viclenie sau putere a vrăjmaşului nu poate birui. Ea este lucrarea lui Hristos chiar dacă mai citim şi despre alţi ziditori. “Pe această stâncă Îmi voi zidi biserica”. Este bine să ne fie clar acest fapt, ca să nu confundăm ceea ce zideşte omul cu ceea ce zideşte Hristos. Cine nu face deosebire între acestea ajunge la cea mai mare confuzie atât cu privire la adevărul lui Dumnezeu cât şi cu privire la starea prezentă a creştinătăţii. Nimic nu este mai important decât a remarca faptul că aici Hristos este unicul Ziditor al bisericii sale, deşi Pavel şi Apolo şi toţi evangheliştii adevăraţi sunt predicatori prin care păcătoşii ajung la credinţă. Lucrarea Domnului în sufletele credincioşilor este perfectă. Este o lucrare reală, spirituală şi personală. Prin harul lui manifestat în inimile lor, ei vin la El, ca la o piatră vie, şi sunt zidiţi pe El, care este înviat dintre morţi. Ei au gustat că Domnul este plin de har. Aşa sunt pietrele vii cu care Domnul îşi zideşte templul, iar porţile iadului nu vor birui împotriva lui. Aşa Petru însuşi, şi toţi apostolii, şi toţi credincioşii adevăraţi, sunt zidiţi o casă spirituală. Când Petru vorbeşte despre această zidire în întâia lui epistolă, el nu spune nimic despre sine că ar fi un constructor. Aici Hristos este constructorul. Este lucrare Lui şi numai a Lui, şi El a spus: “Îmi voi zidi biserica”.

Să vedem acum din Cuvântul lui Dumnezeu ce zideşte omul, ce materiale foloseşte el şi cum lucrează el. Aceste lucruri ne sunt prezentate în 1 Corinteni 3 şi 2 Timotei 2. Vedem cum, cu mijloace de-ale oamenilor, este zidită o “casă mare”, care, într-un anumit sens, poate fi numită biserica şi casa lui Dumnezeu, după cum în 1 Timotei 3.15 citim; “casa lui Dumnezeu, care este Adunarea (Biserica) Dumnezeului celui viu”. Aceasta este numită şi casa lui Hristos în Evrei 3.6 – “a cărui casă suntem noi”. Dar, în mod trist, nu după mult timp, casa a ajuns să fie stricată prin slăbiciune omenească şi prin răutate clară. Autoritatea cuvântului lui Dumnezeu a fost lepădată de mulţi, iar voinţa omului a devenit supremă. Efectul filozofiei omeneşti asupra lucrurilor simple pe care le-a instituit Hristos a ajuns rapid să se manifeste în mod dureros. Dar “lemn, fân şi trestie” sunt materiale care nu se pot îmbina bine cu “aur, argint, pietre scumpe”. Casa a devenit mare în lume, asemenea copacului de muştar, printre ramurile căruia mulţi şi-au făcut un cuib plăcut. Casa cea mare îi conferă omului o poziţie în lume, în loc ca el să fie asemenea Domnului, dispreţuit şi respins. Arhiepiscopul vine în ierarhie după rege. Dar biserica mărturisitoare nu numai că este măreaţă ca înfăţişare exterioară, ci este şi plină de pretenţii şi caută să pună pecetea lui Dumnezeu pe lucrările ei neevlavioase. Aceasta este cea mai mare răutate şi din aceasta vin orbirea, confuzia şi caracterul ei lumesc.

Pavel, ca unul ales de Domnul să facă lucrarea Lui, a pus temelia pentru clădirea lui Dumnezeu în Corint, iar alţii au zidit pe această temelie. Dar nu toţi au zidit cu materiale divine. Fusese pusă temelia cea bună, apoi fiecare trebuia să fie atent cum zidea pe acea temelie. Pe acea temelie unul poate zidi aur, argint şi pietre scumpe, iar altul poate zidi lemn, fân şi trestie. Adică unul poate da învăţătură sănătoasă şi poate căuta să vadă credinţă vie la toţi cei care cer să fie în comuniune, iar altul poate da învăţătură nesănătoasă şi primi în comuniune persoane care nu au credinţă, criteriul ţinerii unor rânduieli exterioare luând locul celui al vieţii eterne. Aceasta este ceea ce s-a realizat cu mijloace omeneşti, omul fiind având responsabilitatea, şi aşa s-a ajuns la eşec. Şi totuşi zidarul ca persoană – dacă are credinţa în Hristos - poate fi mântuit, chiar dacă lucrarea lui este distrusă.

Dar mai este încă o categorie de zidari, şi mai rea, care strică templul lui Dumnezeu şi care sunt ei înşişi distruşi. Pentru uşurinţa cititorului, redăm întregul pasaj, deoarece nimic nu poate fi mai clar. “Potrivit harului lui Dumnezeu care mi-a fost dat, ca un arhitect înţelept, am pus temelia, iar altul zideşte deasupra. Dar fiecare să ia seama cum zideşte deasupra. Pentru că nimeni nu poate să pună altă temelie decât cea pusă, care este Isus Hristos. Iar dacă cineva zideşte deasupra pe această temelie: aur, argint, pietre preţioase, lemne, fân, paie, lucrarea fiecăruia va fi arătată, pentru că ziua o va face cunoscut, pentru că se descoperă în foc; şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea pe care a zidit-o cineva deasupra va rămâne, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea cuiva va fi mistuită, el va suferi pierdere; însă el va fi mântuit, dar aşa, ca prin foc. Nu ştiţi că voi sunteţi templulg lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă cineva distrugeh templulg lui Dumnezeu, pe acela îl va distruge Dumnezeu” (1 Cor. 3.10-17).

Putem remarca faptul că, atunci când Domnul a spus “pe această stâncă Îmi voi zidi biserica”, El nu începuse încă zidirea, ci spunea ceea ce urma să facă. El nu a spus “am zidit” sau “zidesc”, ci “voi zidi”, şi această zidire a început la Cincizecime.

Dar, înainte de a trece la studiul istoriei bisericii, trebuie să notăm că mai este încă un adevăr strâns legat de istoria bisericii şi de starea şi caracterul ei pe pământ. Acest adevăr este cuprins în expresia ce urmează.

Cheile împărăţiei cerurilor

Aceasta ne conduce la “casa mare” – despre care am amintit deja – a mărturiei vizibile. În acelaşi timp trebuie să avem în minte că, deşi strâns legat de casa cea mare, împărăţia cerurilor este totuşi ceva deosebit de aceasta. De drept, lumea este a Împăratului. “Câmpul este lumea”, iar slujitorii Lui trebuie să meargă să semene. În urma acestei lucrări rezultă o “casă mare” sau creştinătatea[4].

Atunci când ceea ce doar poartă numele de creştinătate va fi înlăturat prin judecată, împărăţia va fi instaurată cu putere şi în glorie. Acesta va fi mileniul.

Tot vorbind cu Petru, Domnul a adăugat “şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor”. Biserica cea zidită de Hristos şi împărăţia cerurilor, care a fost deschisă de Petru, sunt lucruri mult diferite. Una din marile greşeli care sunt obişnuite în creştinătate este folosirea acestor doi termeni ca interschimbabili, ca şi când ar fi acelaşi lucru. Şi scriitori teologi din toate timpurile, considerând că aceşti doi termeni desemnează acelaşi lucru, au produs scrieri care duc la confuzie atât cu privire la biserică cât şi cu privire la împărăţie. Expresia este dispensaţională, după cum termenul “împărăţia lui Dumnezeu” este şi moral. Dar, dacă nu avem cunoştinţă de căile dispensaţionale ale lui Dumnezeu nu vom putea niciodată să împărţim drept Cuvântul Lui. Nu trebuie să confundăm ceea ce zideşte Hristos cu ceea ce face omul cu mijloacele lui, poate prin predicare şi botez. Biserica, aceea care este trupul lui Hristos, este zidită pe mărturisirea că El este Fiul Dumnezeului cel viu, glorificat în înviere. Fiecare suflet cu adevărat convertit are a face întâi cu Hristos înainte de a avea ceva de spus bisericii. Împărăţia este ceva mai larg, care cuprinde orice persoană botezată, întreaga sferă a mărturiei creştine, fie ea autentică sau falsă.

Hristos nu i-a spus lui Petru că îi va da cheile bisericii sau cheile cerului. Dacă ar fi făcut aşa, atunci sistemul papal ar fi avut oarece justificări. El însă a spus numai: “îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor”, adică pentru noua dispensaţiune. S-a spus că sunt folosite chei nu pentru a zidi temple ci pentru a deschide uşi; iar Domnul i-a dat lui Petru onoarea de a deschide uşa împărăţiei întâi pentru evrei, apoi pentru naţiuni (Fapte 2). Dar altul este limbajul folosit de Hristos cu privire la biserica Lui. Este simplu, frumos, accentuat şi clar: “biserica Mea”. Ce adâncime şi ce plinătate este în aceste cuvinte: “biserica Mea”! Când inima este în comuniune cu Hristos cu privire la biserica Lui va fi o înţelegere a sentimentelor lui faţă de ea, pe care nu avem capacitatea de a o exprima. Totuşi dorim să zăbovim asupra acestor două cuvinte: “biserica Mea”. Cine oare ar putea spune în ce măsură ne este descoperită inima lui Hristos în aceste cuvinte? Gândiţi-vă, din nou, la cuvântul “această stânca”. Este ca şi cum a spus “gloria Persoanei Mele şi puterea învierii Mele alcătuiesc temelia sigură pentru biserica Mea”. Şi a spus “voi zidi”. Astfel, vedem că totul este în mâinile lui Hristos cu privire la “Biserica, aceea care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi” (Efes. 1.23).

Deschiderea împărăţiei cerurilor

Administrarea împărăţiei Domnului i-a fost, într-un fel special, încredinţată lui Petru, după cum vedem în primele capitole din cartea Faptele apostolilor. Termenul este luat din Vechiul testament (v. Dan. 2 şi 7). În capitolul 2 avem împărăţia, iar în capitolul 7 este împăratul. Expresia “împărăţia cerurilor” o întâlnim numai în evanghelia după Matei, unde evanghelistul scrie în principal pentru Israel.

Instaurarea pe pământ cu glorie şi putere a împărăţiei cerurilor în persoana lui Mesia era speranţa oricărui evreu evlavios. Ca antemergător al Domnului, Ioan Botezătorul a venit predicând că împărăţia cerurilor s-a apropiat. Dar, în loc ca evreii să-L primească pe Mesia, L-au respins şi L-au crucificat. Ca urmare, împărăţia aşa cum era aşteptată de evrei a fost lăsată laoparte. Totuşi, împărăţia a fost introdusă în altă formă. Când Mesia cel respins S-a înălţat la cer şi Şi-a ocupat locul la dreapta lui Dumnezeu, triumfător asupra oricărui vrăjmaş, atunci a început împărăţia cerurilor. Acum împăratul este în cer, iar Daniel spune “cerurile domnesc”, chiar dacă aceasta nu este în mod deschis. De la înălţarea Lui până când El va reveni, împărăţia este în taină (Mat. 13). Când El va veni din nou, în putere, împărăţia se va manifesta în glorie.

Noua dispensaţiune. Petru a avut privilegiul de a deschide atât pentru evrei cât şi pentru naţiuni, şi a făcut aceasta în Faptele apostolilor 2, şi, pentru naţiuni, în Faptele apostolilor 10. Dar, din nou, dorim să atragem atenţia că biserica sau adunarea lui Dumnezeu şi împărăţia cerurilor nu sunt acelaşi lucru. Să ne fie clar de la început acest aspect fundamental. Identificarea celor două lucruri a produs multă confuzie, după cum putem vedea la originile puseismului şi papalităţii şi a oricărui sistem omenesc în creştinătate. Următoarele remarci asupra neghinei de pe câmp, dintr-o publicaţie recentă, deşi se referă la o perioadă ulterioară primelor capitole din Faptele apostolilor[5].

Parabola neghinei

“Le-a pus înainte altă parabolă, spunând: «Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care seamănă sămânţă bună în ogorul lui; dar, în timp ce oamenii dormeau, vrăjmaşul lui a venit şi a semănat neghină printre grâu şi a plecat” (Mat. 13.24-25) – exact ceea ce s-a întâmplat cu mărturia pentru Hristos. Două lucruri sunt necesare pentru ca răul să-şi facă astfel loc printre creştini: întâi lipsa de veghere a creştinilor asupra lor înşişi – ei ajung într-o stare fără griji şi adorm -, apoi vrăjmaşul vine şi seamănă neghină. Aceasta a început de timpuriu în creştinătate. Germenii aceştia îi întâlnim chiar şi în Faptele apostolilor şi, în măsură mai mare, în epistole. Întâia epistolă către tesaloniceni este prima epistolă inspirată a apostolului Pavel, iar cea de-a doua a fost scrisă la puţin timp după prima. Şi totuşi el le-a spus despre “taina fărădelegii” care era de pe atunci la lucru şi că vor veni alte lucruri, ca apostazia şi omul păcatului, şi, când nelegiuirea va fi manifestată deplin (în loc să lucreze în taină), atunci Domnul îi va pune capăt celui nelegiuit şi la tot ce ţine de el. Taina fărădelegii seamănă a fi ceva de genul semănării neghinei din această parabolă. Mai târziu, “când a crescut firul şi a făcut rod”, adică atunci când creştinătatea a început să progreseze pe pământ, atunci “s-a arătat şi neghina”. Dar este evident că neghina a fost semănată aproape imediat după sămânţa bună. Indiferent ce lucrează Dumnezeu, Satan Îl urmează îndeaproape. Când a fost creat omul, el a ascultat de şarpe şi a căzut. Când Dumnezeu a dat legea, ea a fost călcată chiar înainte ca ea sa-i fie încredinţată în mâini lui Israel. Aşa este istoria firii omeneşti.

Deci pe câmp s-a făcut ceva rău şi nu este reparat. Neghina nu este smulsă acum de pe câmp: nu este nici o judecată pentru aceasta. Să însemne aceasta că trebuie să suferim neghina în biserică? Dacă împărăţia cerurilor este tot una cu biserica, atunci nu trebuie să fie nici un fel de disciplină, ci acolo ar trebui să fie tolerată necurăţia cărnii sau a duhului. Aceste este motivul pentru care este important să înţelegem deosebirea dintre biserică şi împărăţie. Domnul interzice să fie smulsă neghina din împărăţia cerurilor: “lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş” (v. 30), adică până atunci când Domnul va veni în judecată. Dacă împărpţia cerurilor ar fi tot una cu biserica, atunci, repet, aceasta ar însemna ca nici un rău, indiferent cât de flagrant ar fi, să nu fie exclus din biserică până în ziua judecăţii. De aici vedem cât este de important să face deosebirea pe care mulţi o dispreţuiesc. Această deosebire este extrem de importantă pentru adevăr şi sfinţenie. Şi nu există nici un cuvânt al lui Dumnezeu pe care să-l putem neglija.

Care este semnificaţia acestei parabole? Ea nu are nimic a face cu comuniunea în biserică, ci este vorba despre “împărăţia cerurilor”, acea scenă a mărturiei pentru Hristos, fie ea mărturie autentică sau falsă. Astfel, grecii, copţii, romano-catolicii şi protestanţii sunt în împărăţia cerurilor, nu numai credincioşii ci şi oameni răi care mărturisesc numele lui Hristos. Un om care nu este evreu, nici păgân şi mărturiseşte numele lui Hristos este în împărăţia cerurilor. El poate să fie oricât de imoral sau eretic, dar nu este cazul să fie scos din împărăţia cerurilor. Dar, atunci, este oare corect ca el să fie primit la masa Domnului? Ferească Dumnezeu! Dacă cineva care a căzut într-un păcat şi faptul este cunoscut, atunci el trebuie să fie exclus, dar nu trebuie să fie exclus şi din împărăţia cerurilor. Pentru că, de fapt, excluderea din împărăţie ar însemna să-i fie luată viaţa, pentru că aceasta înseamnă smulgerea neghinei. Şi tocmai aceasta este greşeala în car a căzut creştinătatea lumească nu peste mult timp după ce apostolii au părăsit pământul. Pedepse temporale au fost introduse spre a disciplina şi s-au dat legi pentru ca puterea civilă să-i pedepsească pe cei refractari. Dacă cineva nu onora ceea aşa-numita biserică, nu li se mai îngăduia să mai trăiască. Aşa s-a produs răul împotriva căruia Domnul nostru i-a avertizat pe ucenici, astfel că Împăratul Constantin a folosit sabia pentru a reprima călcările de rânduieli ecleziastice. El şi succesorii lui au introdus pedepse temporale pentru a trata problema neghinei, încercând s-o smulgă. Să privim, de pildă, biserica Romei, unde este atâta confuzie între biserică şi împărăţia cerurilor: dacă cineva era eretic ei susţineau să fie predat tribunalelor lumii ca să fie ars şi niciodată nu au mărturisit şi nu au corectat acel rău pentru că se pretind infailibili.

Presupunând că victimele lor erau chiar neghină, aceasta însemna că îi scoteau afară din împărăţie. Dacă un fir de neghină este smuls de pe câmp, el este omorât. Se poate ca afară să fie oameni care profanează numele lui Dumnezeu, dar ei trebuie să fie lăsaţi în seama lui Dumnezeu să-i judece.

Aceasta însă nu elimină responsabilitatea creştinilor faţă de aceia care vin la masa Domnului. Găsim instrucţiuni pentru aceasta în ceea ce este scris cu privire la biserică. “Câmpul este lumea”, pe când biserica îi cuprinde pe aceia care se presupune că sunt membri ai trupului lui Hristos. Să privim în 1 Corinteni, unde Duhul Sfânt arată cum trebuie să fie disciplina ecleziastică. Să presupunem că sunt creştini mărturisitori care se fac vinovaţi de un păcat oarecare; asemenea persoane nu trebuie să fie primite în comuniune ca membre ale trupului lui Hristos, cât timp continuă în acel păcat. Un sfânt adevărat poate cădea într-un păcat văzut, dar biserica, ştiind aceasta, are datoria de a interveni pentru a exprima judecata lui Dumnezeu faţă de acel păcat. Dacă ar fi să permită ca un asemenea om să participe la masa domnului, atunci L-ar face pe Domnul părtaş cu păcatul. Nu se pune problema dacă acea persoană este convertită sau nu. Un om neconvertit nu are nimic comun cu biserica, iar dacă este convertit, atunci păcatul nu este ceva care să fie trecut cu vederea. Cei vinovaţi nu sunt excluşi din împărăţia cerurilor, dar sunt excluşi din biserică. Astfel, cuvântul lui Dumnezeu dă învăţătură foarte clară pentru ambele adevăruri. Este greşit să fie aplicate pedepse lumeşti pentru un ipocrit, chiar dacă el este demascat. Se poate să caut binele sufletului său, dar nu am nici un motiv să-l pedepsesc în acest fel. Dar, dacă un creştin este vinovat de un păcat, atunci biserica, deşi este chemată să aibă răbdare când este vorba de judecată, nu trebuie să-l tolereze. Cei care sunt neconvertiţi trebuie să fie lăsaţi să-i judece Domnul când se va arăta.

Aceasta este învăţătura despre parabola neghinei, care ne dă o imagine solemnă a creştinătăţii. După cum Fiul omului seamănă sămânţa bună, vrăjmaşul Lui seamănă cea rea, care încolţeşte şi creşte odată cu cealaltă, astfel încât în prezent nu putem scăpa de rău. Există remediu pentru răul care pătrunde în biserică, dar, deocamdată, nu şi pentru răul din lume.

Este perfect clar, atât din scriptură cât şi din istorie, că marea greşeală în care a căzut corpul de mărturisitori este aceea de a confunda cele două lucruri – neghina şi grâul; sau, pe aceia care, prin administrarea botezului, erau primiţi să aibă parte de toate privilegiile oficiale şi temporale ale bisericii mărturisitoare, cu cei care erau convertiţi şi erau învăţaţi de Dumnezeu. Dar, pentru a putea face un studiu corect al istoriei bisericii, trebuie să înţelegem marea diferenţă dintre ce putem numi sistemul sacramental şi sistemul vital.

O consecinţă a primei greşeli a fost încă o greşeală, la fel de gravă. Marea mulţime de mărturisitori a devenit, în ochii oamenilor, biserica. Oameni evlavioşi chiar au căzut în această cursă, astfel încât a fost pierdută din vedere complet diferenţa dintre biserică şi împărăţie. Cele mai sacre poziţii şi privilegii au ajuns să fie împărţite între omeni evlavioşi şi neevlavioşi. Şi reforma a eşuat complet în a curăţa biserica de acest trist amestec, care s-a transmis până la noi în sistemul anglican, luteran şi presbiterian, după cum arată clar formalităţile botezului şi primirii în biserică. În zilele noastre, sistemul sacramental predomină într-un mod alarmant şi se extinde rapid. Diversele forme de protenstantism nu fac deosebirea între ceea ce este autentic şi ceea ce este formal, între ceea ce este viu şi ceea ce este mort. Dar, vai! cel mai grav lucru este că, în biserica mărturisitoare, – în împărăţia cerurilor – sunt mulţi care nu vor vedea niciodată cerul. În împărăţie întâlnim neghină şi grâu, slujitori răi şi slujitori credincioşi, fecioare nebune şi fecioare înţelepte. Deşi toţi cei care sunt botezaţi sunt socotiţi în împărăţia cerului, numai cei care au primit viaţa şi sunt pecetluiţi cu Duhul Sfânt aparţin bisericii lui Dumnezeu.

Dar mai este încă un lucru în legătură cu biserica mărturisitoare, şi anume

Principiul guvernării bisericii

Domnul nu s-a mărginit numai la a-i da lui Petru cheile pentru ca să deschidă noua dispensaţiune, ci i-a şi încredinţat administrarea ei internă. Acest principiu este foarte important prin efectul pe care îl are în biserica lui Dumnezeu. Cuvintele prin care a primit această sarcină sunt următoarele: “orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri”. Ce înseamnă aceasta? Considerăm este vorba despre autoritate şi putere de la Domnul care să fie exercitate în biserică şi de către biserică, dar limitate ca rezultate la această lume. În cuvintele Domnului nu găsim nimic care să sprijine gândul că biserica ar lua vreo decizie cu privire la cer. Aceasta este interpretarea falsă şi puterea înşelătoare a apostaziei. Biserica pe pământ nu poate spune nimic şi nu poate face nimic care să determine legarea sau dezlegarea în cer, ci sfera de acţiune a bisericii este limitată la pământ, şi, atunci când ea lucrează potrivit cu sarcina pe care i-a dat-o Hristos, ea are promisiunea că hotărârile ei sunt ratificate în cer.

Şi, am mai adăuga, nici gând ca biserica sau persoanele cu funcţii oficiale în biserică să se interpună între suflet şi Dumnezeu în ceea ce priveşte iertarea eternă sau judecata eternă. Acest gând este blesfemia îndrăzneaţă a Romei. “Cine poate ierta păcatele, decât numai Dumnezeu?” El Îşi rezervă în exclusivitate Lui această putere. Pe lângă aceasta, cei supuşi guvernării bisericii sunt iertaţi, sau, cel puţin sunt pe acel teren. “Nu-i judecaţi voi pe cei dinăuntru?” El este aplicabil numai celor din cadrul bisericii, care sunt înăuntru. “Dar pe cei de afară îi judecă Dumnezeu”. Pentru orice credincios din câmpul larg al creştinătăţii este valabil “printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna e cei sfinţiţi” (Evr. 10.14). De unde rezultă că legarea sau dezlegarea păcatelor de către biserică este numai pentru timpul prezent şi are un caracter strict administrativ. Este de fapt principiul divin de a primi persoane în adunarea lui Dumnezeu pe temeiul unei mărturii potrivite despre convertirea lor, învăţătură sănătoasă şi sfinţenie a vieţii. De asemenea, este vorba despre excluderea păcătoşilor care nu se pocăiesc până când vor fi aduşi la adevărata pocăinţă.

Dar unii cititori s-ar putea să aibă impresia că această putere i-a fost dată numai lui Petru şi apostolilor, după care ea a încetat odată cu plecarea lor. Aceasta este o greşeală. Este adevărat că aceasta i-a fost dat lui Petru prima dată, după cum am văzut, şi nu este nici o îndoială că o putere mai mare s-a exercitat în zilele apostolilor decât în orice alt timp de atunci încolo, dar ei nu aveau atunci o autoritate mai mare. Biserica are aceeaşi autoritate acum pentru a aplica disciplina în adunare, chiar dacă nu are putere. Cuvântul Domnului rămâne neschimbat. Numai un apostol putea vorbi ca Pavel ân 1 Corinteni 5: “În Numele Domnului nostru Isus Hristos (fiind adunaţi împreună, voi şi duhul meu, cu puterea Domnului nostru Isus Hristos): să-l daţi pe unul ca acesta lui Satan, spre nimicirea cărnii, pentru ca duhul să fie mântuit în ziua Domnului Isus”. Acest cuvânt prezintă puterea spirituală a apostolului, nu judecata bisericii[6]. Acelaşi apostol, în legătură cu aceeaşi adunare, spune “Înlăturaţi pe cel rău dintre voi înşivă” (5.13). Deci, excluderea era nu numai actul apostolului, ci al întregii adunări. Astfel, în acel caz, păcatele persoanei excomunicate erau legate, chiar dacă era, în mod evident, un om convertit. În cea de-a doua epistolă, în capitolul 2, vedem că acea persoană este restaurată complet. Pocăinţa lui a fost acceptată de adunare şi păcatele lui au fost dezlegate. Revărsarea inimii apostolului cu această ocazie şi îndemnurile lui către biserică sunt lecţii valoroase pentru toţi cei care au a face cu guvernarea în biserică şi au scopul de a înlătura acea suspiciune rece cu care un frate care a rătăcit este deseori admis din nou la privilegiile adunării. “Este destul pentru unul ca acesta pedeapsa aceasta care i s-a dat de către cei mai mulţi; încât, dimpotrivă, este mai bine să iertaţi şi să mângâiaţi, ca nu cumva unul ca acesta să fie copleşit de prea multă întristare. De aceea, vă îndemn să-i arătaţi dragoste” (2 Cor. 2.6-8). Aici avem un caz care ilustrează guvernarea adunării potrivit cu voia lui Hristos. “Orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer”.

Principiul guvernării în biserică se poate aplica şi în prezent

Cum se pot aplica în prezent aceste principii este o chestiune care prezintă dificultate pentru mulţi. Ei bine, trebuie numai să ne întoarcem la cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să putem şi să dorim să spunem: “nu putem face ceva împotriva adevărului, ci pentru adevăr” (2 Cor. 13.8).

Puterea şi autoritatea administrativă despre care vorbim le-a fost dată nu numai lui Petru şi apostolilor, ci şi bisericii. În Matei 18 ne este prezentat la lucru principiul expus în capitolul 16: “Spune-l adunării; şi, dacă nu va asculta nici de adunare, să-ţ fie ca unul dintre naţiuni sau vameş. Adevărat vă spun, orice veţi lega pe pământ va fi legati în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer. Din nou vă spun că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ asupra oricărui lucru, orice ar cere, li se va face de la Tatăl Meu care este în ceruri. Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor”.

Astfel, învăţăm că hotărârile a doi sau trei care sunt strânşi împreună în numele lui Hristos sunt apreciate divin la fel ca administraţia lui Petru. Şi, din nou, în Ioan 20, Domnul le încredinţează ucenicilor săi acelaşi principiu al guvernării, deci ucenicilor şi nu numai apostolilor, şi aceasta tot pe terenul învierii, unde adunarea trăieşte unită cu Hristos, omul înălţat. Aceasta este extrem de important. Duhul de viaţă în Isus Hristos îi eliberează pe ucenici – orice ucenic este liber – de legea păcatului şi morţii. Biserica este zidită pe “această stâncă” – Hristos în înviere, şi porţile locuinţei morţilor nu o vor birui. “Fiind deci seară, în ziua aceea, cea dintâi a săptămânii, şi uşile fiind închise acolo unde eraue ucenicii, de frica iudeilor, Isus a venit şi a stat în mijloc, şi·le-a spus: «Pace vouă!» Şi, spunând aceasta, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Ucenicii deci s-au bucurat, văzându-L pe Domnul. Isus deci le-a spus din nou: «Pace vouă!» Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi ·le-a spus: «Primiţi Duh Sfânt! Celor cărora le iertaţi păcatele, iertate le sunt. Celor cărora le ţineţi, ţinute sunt»”.

Domnul întemeiază, ca să spunem aşa, şi inaugurează, noua creaţie. Ucenicii sunt umpluţi şi îmbrăcaţi cu pace şi cu Duhul de viaţă în Hristos Isus. Ei trebuie să meargă ca mesageri ai Lui, de la locul mormântului gol, de unde a înviat El, purtând mesajul binecuvântat al păcii şi vieţii eterne către o lume încovoiată sub păcat, dureri şi moarte. Ne este prezentat clar şi principiul guvernării interne şi administrarea acestuia revine adunării creştine, aceasta dându-i un caracter ceresc, atât înaintea lui Dumnezeu cât şi înaintea omului.

Principiul primirii în adunare la început

Deoarece acest principiu este baza potrivită pentru orice adunare creştină, este bine să privim puţin la cum lucra în zilele apostolilor, pentru că este sigur că apostolii i-au înţeles sensul şi ştiau cum să-l aplice.

În ziua cincizecimii şi câtva timp după aceea nu se vede ca aceia de curând convertiţi să fi fost supuşi la o cercetare a autenticităţii credinţei, nici de către apostoli, nici de alţii. “Aceia deci care au primito cuvântul lui au fost botezaţi; şi înn ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete” (Fapt. 3.41). Astfel, primirea cuvântului a fost temeiul pentru botez şi comuniune, dar lucrarea era în întregime în mâinile lui Hristos. Şi Domnul adăuga la biserică pe aceia care erau mântuiţi. Încercarea de înşelăciune a a lui Anania şi a Safirei a fost imediat detectată şi Petru a acţionat în mod potrivit. Dar atunci Duhul Sfânt lucra nestânjenit, cu măreţie şi putere, iar Petru a recunoscut aceasta, drept care i-a spus lui Anania: “De ce ţi-a umplut Satan inima ca să minţi pe Duhul Sfânt?”

Dar această stare de puritate a trecut nu peste mult timp şi a venit falimentul – Duhul Sfânt a fost întristat şi a devenit necesar ca aceia care vor să fie în comuniune să fie cercetaţi ca să fie cunoscut dacă motivele lor şi starea sufletului lor este după gândul lui Hristos. Acum suntem în starea descrisă în 2 Timotei 2 şi se cuvine să fim în comuniune cu cei “care-L cheamă pe Dumnezeu dintr-o inimă curată”.

După ce biserica a ajuns să fie atât de mult amestecată cu oameni care doar se zic a fi martori este necesară multă grijă când este de primit cineva în comuniune. Nu mai este suficient ca o persoană să spună că s-a convertit şi, cerând să fie primit în biserică, acea persoană să fie primită numai în temeiul declaraţiilor făcute, ci trebuie ca respectiva persoană să fie cercetată de creştini cu experienţă. Când cineva mărturiseşte că s-a trezit şi a simţit păcatul şi a fost adus la pocăinţă înaintea lui Dumnezeu şi la credinţa în Domnul Isus Hristos, acea mărturisire trebuie cercetată de cei care au trecut şi ei prin acelaşi gen de experienţă. Şi chiar când convertirea este aparent autentică trebuie avută o grijă evlavioasă împreună cu blândeţe, ca nu cumva, chiar fără să ştim, să primim ceva care Îl dezonorează pe Hristos, ne întinează pe noi şi slăbeşte adunarea. Pentru aceasta este necesar discernământ spiritual. Şi aceasta este adevărată bunătate faţă de cel care cere să fie în comuniune şi nimic mai mult decât a onora cum se cuvine pe Hristos şi curăţia comuniunii. Comuniunea creştină ar lua sfârşit dacă persoanele ar fi primite numai pe temeiul propriei lor păreri despre sine.

În Faptele apostolilor 9 vedem cum se aplică practic acest principiu chiar în cazul marelui apostol. Şi, sigur, dacă nu putea fi acreditat cu o mărturie potrivită, cine era să se plângă? Totuşi şi acest caz deosebit poate fi luat ca ilustraţie practică pentru subiectul pe care-l tratăm.

Vedem cum atât Anania în Damasc cât şi biserica de la Ierusalim punând sub semnul întrebării convertirea lui Saul, deşi era o convertire reală. Sigur că fusese un duşman declarat al numelui lui Hristos, ceea ce i-a făcut pe ucenici mult mai atenţi. Anania a ezitat să-l boteze până când nu a fost pe deplin satisfăcut în legătură cu convertirea lui. El L-a întrebat pe Domnul în acea privinţă, iar, după ce a auzit ce gândea El, a mers direct la Saul şi l-a asigurat că fusese trimis de acelaşi Isus care i se arătase pe drumul spre Damasc şi a confirmat ceea ce se întâmplase. Saul a fost mângâiat mult, şi-a recăpătat vederea şi a fost botezat.

Apoi, cu privire la ceea ce a făcut biserica de la Ierusalim citim “ajungând la Ierusalim, încerca să se alăture ucenicilor şi toţi se temeau de el, necrezând că era ucenic. Dar Barnaba l-a luat şi l-a adus la apostoli şi le-a istorisit cum pe drum Îl văzuse pe Domnul şi că El îi vorbise, şi cum** în Damasc a vorbit cu îndrăzneală în Numele lui Isus” (9.26-27). Pavel este un model pentru biserică în multe privinţe, inclusiv în aceasta. El este primit în adunare – toţi cei care cer trebuie să fie astfel primiţi – pe temeiul unei mărturii potrivite despre autenticitatea creştinismului său. Dar, dacă trebuie avută multă grijă evlavioasă ca să putem detecta orice Simon magul, trebuie şi blândeţe şi răbdare pentru cei timizi şi care au îndoieli. Cu toate acestea, trebuie să căutăm viaţa în Hristos şi să vedem lucruri potrivite cu aceasta (v. Rom 14, 25; 1 Cor. 5 şi 2 Cor. 2). Cărarea bisericii este întotdeauna îngustă.

Papalitatea s-a arătat deosebit de rea prin aceea că a folosit rău prerogativa bisericii de a lega şi a dezlega păcatele, culminând cu absoluţia dată de preoţime.

Protestantismul a mers la cealaltă extremă – probabil temându-se ca nu cumva să semene vreun pic cu papalitatea - şi a desfiinţat complet disciplina. Calea credinţei este a urma cuvântul Domnului.

Având astfel clare principiile fundamentale ale bisericii şi ale împărăţiei, ajungem la Cincizecime – primul moment din istoria bisericii pe pământ. Dacă nu am înţeles principiile creştinismului atunci nu vom putea înţelege corect niciodată istoria lui.

Capitolul 2
Ziua Cincizecimii împlinită deplin

Sărbătoarea iudaică a Cincizecimii poate fi numită ziua de naştere a bisericii creştine. Era şi aniversarea dării legii pe Muntele Sinai, deşi nu se pare că evreii ţineau o sărbătoare pentru a comemora acel eveniment. Biserica s-a format la cincizeci de zile după învierea Domnului şi atunci a început istoria ei. Sfinţii Vechiului Testament nu fac parte din biserica Noului Testament. Biserica nu exista de fapt înainte de cincizecime.

Toţi sfinţii, de la început, au aceeaşi viaţă eternă, sunt copii ai aceluiaşi Dumnezeu şi Tată şi acelaşi cer va fi casa lor pentru totdeauna, dar sfinţii Vechiului Testament fac parte din altă dispensaţiune sau din alte dispensaţiuni, care s-au încheiat înainte de venirea lui Hristos. Fiecare dispensaţiune îşi are începutul, progresul, declinul şi căderea şi îşi va avea propria ei reflexie în cer. Atât persoanele cât şi dispensaţiunile se vor deosebi acolo.

De aceea, în Evrei 11, când vorbeşte despre cei vrednici din vechime, apostolul spune: “Şi toţi aceştia, primind mărturie prin credinţă, n-au primit promisiunea, Dumnezeu având în vedere ceva mai bun pentru noi, ca ei să nu fie făcuţi desăvârşiţi fără noi” (v. 39-40). Sigur că, dacă Dumnezeu a pregătit pentru noi lucruri mai bune, trebuie să fie şi ceva diferit. Să nu ne găsim să obiectăm faţă de cuvântul lui Dumnezeu. În Matei 16 Domnul a spus: “pe această stâncă Îmi voi zidi biserica”, şi, cu aceeaşi ocazie i-a dat lui Petru cheile ca să deschidă noua dispensaţiune. Atunci el nu începuse încă zidirea bisericii şi uşa împărăţiei cerurilor nu fusese deschisă încă. Dar diferenţa dintre vechi şi nou se va vedea mai clar când vorbim despre evenimentele de la Cincizecime. Începem cu capitolul 23 din cartea Levitic.

Copiilor lui Israel li se poruncise să aducă preotului un snop din cele dintâi roade ale secerişului lor, ca el să îl legene înaintea Domnului şi să fie primit pentru ei. Considerăm că acest ritual preînchipuia învierea Domnului nostru în dimineaţa după sabatul iudaic, terenul primirii de către Dumnezeu a creştinului în Hristos cel înviat. “Vorbeşte fiilor lui Israel şi spune-le: «Când veţi intra în ţara pe care v-o dau şi veţi secera secerişul ei, atunci să aduceţi la preot un snop din cel dintâi rod al secerişului vostru. Şi el va legăna snopul înaintea Domnului ca să vă fie primit; preotul îl va legăna a doua zi după sabat” (Lev 23.10-11, v şi Mat. 28 şi Marc. 16).

Şapte săptămâni întregi după legănarea snopului era ţinută Cincizecimea. Cea de mai înainte era socotită prima zi a secerişului în Iudeea, iar ultima era ziua când tot grâul se presupunea că fusese recoltat. Atunci ei aveau o sărbătoare solemnă de mulţumire. Acea sărbătoare era caracterizată de două pâini coapte cu făina din noua recoltă, care erau coapte cu aluat şi scoase din locuinţele lor. Unii au crezut că acele două pâini prefigurează chemarea şi scoaterea afară a bisericii compuse din iudei şi naţiuni. Poate să fie şi aşa, dar numărul este semnificativ pentru că, în Israel, era necesar să fie doi martori pentru a considera mărturia valabilă. Aluatul indică, fără-ndoială, păcatul care este în cel credincios, şi, desigur, şi în biserică în starea în care ea se află în timp.

Împreună cu snopul legănat – imagine a lui Hristos înviat, curat şi sfânt – este adusă o jertfă de de miros plăcut, dar nu este adusă jertfă pentru păcat. Împreună cu cele două pâini – simbol al celor care sunt ai lui Hristos – era adusă şi o jertfă pentru păcat, deoarece, păcatul fiind prezent, era necesară o jertfă ca să-l acopere. Deşi jertfa desăvârşită a lui Hristos, adusă o singură dată, unică, rezolvă la Dumnezeu atât problema păcatului care locuieşte în cei credincioşi cât şi multe păcate comise în viaţă, totuşi, rămâne faptul, care îl şi experimentăm, că păcatul este în noi, şi va fi aşa cât timp suntem în lume. Toţi recuunosc acest fapt, chiar dacă nu toţi văd că lucrarea lui Hristos este completă. Creştinul, printr-o singură jertfă, este făcut desăvârşit pentru totdeauna, deşi se poate să fie umilit şi să mărturisească înaintea lui Dumnezeu fiecare cădere.

Semnificaţia simbolică a Cincizecimii s-a împlinit în mod remarcabil prin coborârea Duhului Sfânt. El a coborât pentru a-i strânge laolaltă pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi (v. Ioan 11.52). În urma acestui mare eveniment, sistemul iudaic a fost lăsat deoparte şi a fost introdus un nou vas al mărturiei: biserica lui Dumnezeu. Acum, să urmărim ordinea evenimentelor. Întâi,

Învierea şi înălţarea lui Hristos

Încarnarea, crucificarea şi învierea sunt cele trei mari fapte sau adevăruri fundamentale pentru biserică sau pentru creştinism. Încarnarea a fost necesară pentru a putea fi crucificat, şi primele două au fost necesare pentru a putea avea loc învierea. Este un adevăr binecuvântat că Hristos a murit pe cruce pentru păcatele noastre, dar la fel de adevărat este că şi credinciosul a murit în moartea lui (v. Rom. 6, Col. 2). Viaţa creştinului este în înviere. Biserica este zidită pe Hristos cel înviat. Numai biserica asociată cu Hristos înviat şi glorificat este un adevăr mai minunat decât încarnarea şi crucificarea.

În Faptele apostolilor 1 avem cele cu privire înviere şi înălţare, dar şi ceea ce au făcut apostolii înainte de coborârea Duhului Sfânt. Domnul cel binecuvântat, deşi în înviere, vorbeşte şi lucrează prin Duhul Sfânt. Prin Duhul Sfânt le-a dat El porunci apostolilor pe care îi alesese. Acest fapt se cuvine să-l reţinem deoarece ne învaţă două lucruri:

1. Caracterul unirii noastre cu Hristos; duhul Sfânt în creştin şi în Domnul cel înviat îi uneşte. “Cel care se lipeşte de Domnul este un singur Duh cu El” (1 Cor. 6.17). Deci sunt uniţi printr-un singur Duh.

2. Acest fapt important prezintă adevărul binecuvântat că Duhul Sfânt va locui locuieşte şi lucrea în creştin după cel el va fi chiar înviat. Atunci, el nu va mai avea – ca acum – de luptat împotriva cărnii din noi, ci va fi neîntristat şi nestânjenit şi ne va face să ne bucurăm deplin de cele din cer, în închinare fericită, în slujire binecuvântată şi de toată voia lui Dumnezeu.

Domnul înviat i-a îndemnat pe apostoli să aştepte la Ierusalim ca să aştepte “promisiunea Tatălui” (v. Luc. 24.49), despre care îl auziseră vorbind. “Pentru că Ioan, în adevăr, a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cuc Duh Sfânt” (Fapt. 1.5). Nu mai este vorba despre promisiunile temporale date lui Israel, deoarece acest câmp va fi lăsat laoparte până într-o zi viitoare, ci promisiunea Tatălui că va da Duhul Sfânt era ceva cu totul deosebit şi diferit şi în ceea ce priveşte rezultatele.

Domnul a vorbit cu apostolii Lui despre mai multe lucruri cu privire la împărăţia lui Dumnezeu, apoi S-a înălţat la cer şi un nor L-a primit, ascunzându-L privirilor lor. cu aceeaşi ocazie ne este dată în modul cel mai clar şi învăţătura cu privire la venirea din nou a Domnului. “Şi, pe când priveau ei ţintă spre cer în timp ce El Se ducea, iată, au stat lângă ei şi doi bărbaţi în veşminte albe, care au şi spus: «Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţata de la voi în cer, aşa va veni, în felul în care L-aţi văzut mergând spre cer»” (Fapte. 1.10-11). Este destul de evident din aceste cuvinte că El S-a înălţat personal, în mod văzut şi în trup, şi că în mod asemănător va şi veni din nou, că va apărea sub ceruri şi Se va arăta în trup înaintea oamenilor de pe pământ, în mod personal, vizibil şi în trup, dar atunci va fi cu putere şi glorie mare.

Apostolii şi ucenicii au învăţat deci două lucruri:

1. Că Isus S-a înălţat la cer fiind luat din această lume;

2. Că el va veni din nou în lume.

Pe aceste două mari fapte se baza mărturia lor, iar Ierusalimul trebuia să fie punctul de pornire al mărturiei lor şi ei trebuiau să aştepte puterea de sus. Ajungem acum la cel de-al doilea mare eveniment, a cărui importanţă merge mai departe decât celelalte în ceea ce priveşte starea omului în această lume: darul Duhului Sfânt. Acum nu va fi numai Dumnezeu pentru noi, ci Dumnezeu în noi. Aceasta s-a întâmplat la Cincizecime.

Coborârea Duhului Sfânt

Venise timpul. Lucrarea de răscumpărare se încheiase, Dumnezeu fusese glorificat, Hristos era la dreapta Lui în cer, iar Duhul Sfânt a coborât pe pământ. Dumnezeu Şi-a inaugurat biserica, şi a făcut aceasta într-un mod potrivit cu înţelepciunea, puterea şi gloria Lui. S-a produs un mare miracol şi a fost dat un semn vizibil. Aşa este consemnat acest eveniment.

“Şi, pe când se împlinea ziua Cincizecimii, erau toţi împreună la un loc. Şi a venit deodată un sunet din cer, ca vuietul unui suflu puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi li s-au arătat limbi împărţite, ca de foc, şi s-au aşezate peste fiecare dintre ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească” (Fapte. 2.1-4). Poate că este bine să zăbovim un moment aici pentru a lua notă de câteva lucruri în legătură cu coborârea Duhului Sfânt şi manifestarea putereii Lui în această zi importantă.

În primul rând era împlinirea promisiunii Tatălui; Însuşi Duhul Sfânt era trimis din cer. Acesta este marele adevăr al Cincizecimii. Duhul Sfânt a coborât din cer pentru a locui în biserică, în acel loc care a fost pregătit pentru El prin stropirea cu sângele lui Isus Hristos. Era şi împlinirea cuvântului Domnului către apostoli, “nu după multe zile, veţi fi botezaţi cuc Duh Sfânt”. Atunci când li s-a spus, ucenicii nu ştiau semnificaţia acelui cuvânt, dar acum era un fapt împlinit. Descoperirea completă a învăţăturii despre “un singur trup” aştepta lucrarea lui Pavel, după cum spune el în alt loc: “noi toţi am fost botezaţi de unm singur Duh într-un singur trup fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor. ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh” (1 Cor. 12.13).

Dar, pe lângă diferitele daruri împărţite pentru lucrarea Domnului, avem o binecuvântare deosebit de personală, care este şi ceva relativ nou pe pământ: Însuşi Duhul Sfânt a venit să locuiască nu numai în biserică, ci şi în fiecare persoană care crede în Domnul Isus. Şi, mulţumiri fie aduse Domnului, acest fapt este la fel de valabil azi cum era atunci. El locuieşte în orice credincios care se bazează pe lucrarea completă a lui Hristos. Privind spre acea zi, Domnul a spus: “Duhul adevărului … rămâne în voi şi va fi în voi” (Ioan 14.17). Aceste două mari aspecte legate de prezenţa Duhului Sfânt s-au împlinit în ziua Cincizecimii. El a venit să locuiască în fiecare creştin şi în biserică, şi acum, ce adevăr binecuvântat! ştim că Dumnezeu nu numai că este pentru noi, ci este şi în noi şi cu noi.

Când Dumnezeu L-a uns pe Isus din Nazaret cu Duhul Sfânt şi cu putere, El a apărut în chip de porumbel, ca o imagine frumoasă a purităţii, blândeţii şi smereniei lui Isus. El nu şi-a înălţat vocea pe străzi, nici nu a rupt o trestie frântă, nici nu a stins un fitil fumegând. Dar, în situaţia ucenicilor care au aşteptat la Ierusalim, coborârea Duhului Sfânt a fost ceva diferit: El a coborât asupra lor în “limbi împărţite, ca de foc şi s-au aşezat peste fiecare dintre ei”. A fost ceva caracteristic. Era puterea în mărturie, acea mărturie care trebuia să se răspândească nu numai în Israel, ci la toate naţiunile pământului. Cuvântul lui Dumnezeu şi judecă pe toţi cei care sunt înaintea lui: era limbi de foc. Judecata lui Dumnezeu asupra omului din cauza păcatului a fost exprimată judiciar la cruce, iar acum acest fapt solemn trebuie să fie larg cunoscut prin puterea Duhului Sfânt. Totuşi, harul domneşte, şi domneşte prin dreptate, spre viaţa eternă, prin Hristos Isus. Este proclamată graţierea celui vinovat, salvarea celuim pierdut, pacea celui tulburat şi odihna celui obosit. Toţi cei care cred sunt şi vor fi pentru totdeauna binecuvântaţi în şi împreună cu Hristos înviat şi glorificat.

Trebuie să fi fost o imensă uimire şi consternare pentru sinedriu şi pentru poporul iudeu să vadă reapariţia cu o asemenea putere a discipolilor lui Isus cel crucificat. Sigur că ei considerau că, odată ce Maestrul nu mai era, discipolii nu vor putea face nimic de la ei, pentru că majoritatea lor erau oameni simpli, neînvăţaţi. Dar cât de uimit trebuie să fi fost poporul când i-au auzit pe acei oameni simpli predicând cu curaj pe străzile Ierusalimului şi convertind mii de oameni la religia lui Isus! Chiar şi privită sub aspect istoric, scena este impresionant de interesantă şi nu există nimic asemănător în analele istoriei.

Isus fusese crucificat, şi, după socotelile poporului, pretenţiile lui de a fi Mesia fuseseră îngropate odată cu trupul lui. Soldaţii care păzeau mormântul fuseseră mituiţi pentru a lansa o minciună în legătură cu învierea Lui, şi, fără-ndoială, interesul maselor trecuse, iar cetatea şi închinarea la templu îşi reluaseră cursul de mai înainte, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nici un eveniment important. Dar Dumnezeu nu avea să lase ca aceste lucruri să treacă şi totul să continue în linişte, ci a aşteptat timpul potrivit pentru ca să revendice drepturile Fiului Său chiar în locul unde fusese umilit. Aceasta a avut loc în dimineaţa zilei Cincizecimii. Brusc, pe neaşteptate, discipolii Lui, care se împrăştiaseră, au apărut cu putere miraculoasă şi, plini de îndrăzneală, i-au acuzat pe conducători şi tot poporul pentru arestarea Lui şi pentru procesul şi crucificarea Lui: ei Îl uciseseră chiar pe Mesia al lor. Dar Dumnezeu L-a înviat ca să fie Domn şi Mântuitor şi L-a înălţat în cer, la dreapta Lui. “Unde păcatul a prisosit, harul a prisosit şi mai mult” (Rom. 5.20).

Putem spune că şi sentinţa de la Babel a fost anulată în acea ti minunată, pentru că în diferitele limbi, prin care omul a fost blestemat de Dumnezeu, a fost vestită mântuirea. Această minuntă lucrare a puterii lui Dumnezeu a atras mulţimile, care erau uimite şi făceau speculaţii cu privire la fenomenul ciudat. Fiecare auzea buzele acelor sărmani galileeni vestind lucrările minunate ale lui Dumnezeu chiar în limba ţării din care venise. Iudeii din Ierusalim, neînţelegând acele limbi străine, şi-au bătut joc de ei. Atunci Petru s-a ridicat şi le-a vorbit în limba lor şi le-a dovedit din scripturile lor ceea ce se întâmplase.

Primul apel adresat de către Petru iudeilor

Astfel, citim: “Şi locuiauf în Ierusalim iudei, bărbaţi evlavioşi din orice naţiune a celor de sub cer. Şi zvonul despre aceasta răspândindu-se, mulţimea s-a adunat şi era nedumerită, pentru că fiecare îi auzea vorbind în propria lui limbă. Şi toţi erau uimiţi şi se minunau, zicând: «Iată, toţi aceştia care vorbesc, nu sunt ei galileeni? Şi cum îi auzim noi pe fiecare în propria noastră limbă în care am fost născuţi? Parţi, şi mezi, şi elamiţi, şi cei care locuiesc în Mesopotamia, şi în Iudeea, şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, şi în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei care sunt lângă Cirene, şi romani în trecere, şi iudei, şi prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile marij ale lui Dumnezeu!» Şi toţi erau uimiţi şi nedumeriţi, zicând unul altuia: «Ce să fie aceasta?» Dar alţii spuneau în batjocură: «Sunt plini de must!» Dar Petru, stând împreună cu cei unsprezece, şi-a ridicat glasul şi le-a vorbit: «Bărbaţi iudei şi voi toţi cei care locuiţi în Ierusalim, să ştiţi aceasta şi plecaţi urechea la cuvintele mele: pentru că aceştia nu sunt beţi, cum gândiţi voi, fiindcă este al treilea ceas al zilei»” (Fapt. 2.5-14) – adică, după timpul nostru, era ora nouă dimineaţa, ceasul rugăciunii la templu.

Astfel, Petru a luat conducerea şi le-a explicat iudeilor că lucrurile minunate pe care le văzuseră în dimineaţa aceea nu erau rezultatul unor spirite excitate, ci erau lucruri la care ei trebuia să se fi aşteptat, potrivit cu scripturile lor, “ceea ce s-a spus prin profetul Ioel”. Dar, să remarcăm terenul pe care stătea Petru când predica atât de îndrăzneţ. El era pe terenul învierii şi al înălţării lui Hristos. Acest aspect este de reţinut pentru că arată ce anume este la baza bisericii şi de unde începe istoria ei. Aceea era prima zi a existenţei ei, prima pagină a istoriei ei şi primele triumfuri ale darului nespus de mare oferit de Dumnezeu omului.

“Dumnezeu L-a înviat pe acest Isus, pentru care noi toţi suntem martori. Fiind deci înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl promisiunea Duhului Sfânt., a turnat ceea ce voim vedeţi şi auziţi. Pentru că David nu s-a suit în ceruri, ci el însuşi spune: «Domnul a zis Domnului meu: «Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale». Să ştie deci sigur toată casa lui Israel că Dumnezeu L-a făcut şi Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care voi L-aţi răstignit” (Fapte. 2.32-36).

Cităm ceea ce spunea altcineva despre efectele primei predici a lui Petru şi despre prezenţa Duhului Sfânt pe pământ.

“Nu era doar o schimbare morală, ci o putere care înlătura toate motivele care-i individualizau pe cei care o primeau, unindu-i într-un singur suflet şi într-un gând. Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, erau în comuniune unii cu alţii, frângeau pâinea şi îşi petreceau timpul în rugăciune. Simţământul prezenţei lui Dumnezeu era puternic printre ei şi multe semne şi minuni se făceau prin mâinile apostolilor. Ei erau uniţi prin cele mai strânse legături, nimeni nu spunea că are ceva al său, ci toţi îşi împărţeau proprietăţile cu cei care erau în nevoie. Ei erau zilnic în templu, locul public în Israel pentru exerciţii religioase, în timp ce îşi aveau şi strângerea lor deosebită, frângând pâinea acasă. Ei mâncau cu bucurie şi cu inima veselă, lăudându-L pe Dumnezeu şi fiind plăcuţi tuturor celor din jurul lor. Aşa s-a format adunarea, şi, în fiecare zi, Domnul adăuga la ea rămăşiţa credincioasă a lui Israel, care trebuia să fie salvată de judecăţile care trebuiau să se abată asupra naţiunii care-L respinsese pe Fiul lui Dumnezeu, Mesia al lor. Dumnezeu i-a adus în adunare – care era recunoscută de El ca fiind a Lui prin prezenţa Duhului Sfânt – pe aceia din Israel pe care i-a cruţat. A început o nouă ordine a lucrurilor, marcată de prezenţa Duhului Sfânt. Aici se găseau prezenţa şi casa lui Dumnezeu, deşi vechea stare de lucruri exista încă până la executarea judecăţii asupra ei.

Adunarea deci a fost formată prin putere Duhului Sfânt venit din cer, pe baza mărturiei că Isus, care fusese lepădat, era înălţat la cer, fiind făcut Domn şi Hristos de către Dumnezeu. Ea era alcătuită din rămăşiţa iudaică ce trebuia cruţată din mijlocul acestui popor, asigurându-se, în acelaşi timp, intrarea naţiunilor, oricând Dumnezeu avea să le cheme ”[7]

Aceasta este deci biserica lui Dumnezeu: o strângere laolaltă a celor pe care Dumnezeu i-a chemat pentru numele Domnului Isus şi prin Duhul Sfânt. Iubirea domină şi caracterizează adunarea de curând formată. Marile victorii ale harului în acea zi memorabilă atestau deplin puterea Domnului înălţat şi prezenţa pe pământ a Duhului Sfânt. Trei mii s-au convertit în urma unei singure predici. Cei care fuseseră vrăjmaşi juraţi ai Domnului şi care se făcuseră părtaşi la uciderea Lui au ajuns în agonie sub puterea cuvântului lui Petru. Înspăimântaţi la gândul că ei îl uciseseră chiar pe Mesia al lor şi că Dumnezeu, în prezenţa căruia se aflau, Îl înălţase la dreapta Lui, în cer, ei au strigat: “Ce să facem, fraţilor?”

Petru a căutat apoi să adâncească lucrarea cea bună din sufletele lor, să-i smerească pe iudeii înainte atât de mândri şi de batjocoritori. “Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastren, şi veţi primi darul Duhului Sfânt”. El nu le-a spus numai “Credeţi în Domnul Isus şi veţi fi mântuiţi”, deşi este cert faptul că, oriunde lucrarea este autentică, credinţa şi pocăinţa vin împreună. Petru insistă însă asupra pocăinţei pentru că vina lor era mare şi era necesară o lucrare morală profundă în conştiinţa lor ca ei să fie smeriţi. Trebuia ca ei să-şi vadă vina lor înaintea lui Dumnezeu şi să primească iertarea păcatelor la picioarele Aceluia pe care ei Îl respinseseră şi Îl crucificaseră. Totuşi, totul era numai har. Inimile lor au fost atinse şi ei au trecut de partea lui Dumnezeu şi împotriva lor înşişi. S-au pocăit cu adevărat, au fost iertaţi şi au primit darul Duhului Sfânt. Acum, ei sunt copii ai lui Dumnezeu şi au viaţa eternă ţi Duhul Sfânt locuieşte în ei.

Realitatea schimbării s-a arătat printr-o schimbare completă a caracterului lor. “Aceia deci care au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete. Şi ei stăruiau în învăţătura

şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”.

Botezul după mărturisirea păcatelor, primirea în adunare, cina Domnului, părtăşia cu sfinţii şi rugăciunea erau lucruri cere îi deosebeau de alţii. Pentru moment, rugăciunea Domnului, “ca ei să fie una”, a primit răspuns, după cum citim în capitolul 4. “Şi toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun”. Acum, pentru a păstra continuitatea, vom merge la capitolul 10.

Chemarea naţiunilor

Centurionul Corneliu, un om pios, şi cei care erau împreună cu el au fost primiţi în adunarea lui Dumnezeu. În prima lui cuvântare. Petru lăsase să se subînţeleagă că şi ei erau chemaţi. Apoi, el a fost chemat în mod special şi a primit instrucţiuni speciale cu privire la planul Domnului ca să deschidă uşa celor dintre naţiuni care se tem de Dumnezeu. În acel timp adunarea era compusă în principal, dacă nu în exclusivitate, din iudei. Dar Dumnezeu s-a purtat blând cu poporul său din vechime, ţinând cont de prejudecăţile lor. “Corneliu, un centurion … evlavios şi temător de Dumnezeu împreună cu toată casa lui, şi care făcea milostenii poporului şi se ruga neîncetat lui Dumnezeu”. Personal ei nu puteau avea nici un fel de obiecţiuni ca sa primească o asemenea persoană. Astfel, Dumnezeu este plin de har, blând şi îndurător. Şi Petru a fost tratat astfel încât a ajuns să nu mai aibă nici un dubiu cu privire la voinţa divină. Cu multă grijă, Dumnezeu a redus la tăcere raţionamentele lui şi i-a înfrânt încăpăţânarea cu o mustrare blândă: “ceea ce a curăţit Dumnezeu, tu să nu numeşti necurat”.

Deşi încet, Petru a trecut la lucru, având o lucrare nouă. Şi nimic nu i s-a părut mai surprinzător lui Petru decât ca naţiunile să fie aduse şi ele la binecuvântare fără ca ele să devină iudei sau să se supună rânduielilor iudaice. Acesta a fost un salt uriaş atât pentru Petru şi pentru naţiuni, cât şi ca fapt în sine. Aceasta loveşte chiar la rădăcină papalitatea, puseismul, succesiunea apostolică şi orice sistem de rânduieli. În fapt pune în lumină perfect dispensaţiunea de faţă. “Cu adevărat, înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, ci, în orice naţiune, cine se teme de El şi lucrează dreptate este primit de El”. Este clar că nu mai era necesar să devină cineva iudeu sau să se supună la ceremonii şi ritualuri vizibile pentru ca să se bucure de toate bogăţiile cerurilor. Fără ca apostolii să-şi pună mâinile peste ei – deşi Petru însuşi, cu puterea şi autoritatea divină era prezent – şi înainte ca ei să fie botezaţi cu apă, ei au fost botezaţi cu Duhul Sfânt. Pe când cuvântul lui Dumnezeu ieşea de pe buzele lui Petru, Duhul Sfânt a venit peste toţi cei care l-au ascultat. Înainte de aceasta, totuşi, prin harul lui Dumnezeu, se făcuse o lucrare binecuvântată în inima lui Corneliu: el era un suflet care a fost adus la viaţă în mod divin.

Primirea vieţii prin lucrarea Duhului Sfânt este ceva diferit de a fi pecetluit cu Duhul. Pentru ca Duhul Sfânt să poată pecetlui, trebuie mai întâi să fie ceva pe care El să-l pecetluiască. Duhul nu poate pecetlui firea noastră cea veche, ci trebuie să existe o fire nouă, ca pe aceea să o pecetluiască. Deci, în istoria oricărui creştin, trebuie să existe un moment când el are viaţa nouă, dar nu este pecetluit. Dar, mai devreme sau mai târziu, lucrarea este încheiată (Efes. 1.13). De exemplu, fiul risipitor a primit viaţa sau a fost convertit atunci când a părăsit acea “ţară îndepărtată”, dar atunci el era încă străin de iubirea şi harul Tatălui, şi, în consecinţă, nu avea încă acea credinţă care se poate baza cu calm pe Hristos ca resursă pentru orice binecuvântare. Deşi el avea viaţa nouă, el era legalist, dacă nu necredincios. Este sigur că el nu a fost pecetluit cu Duhul în ceea ce priveşte iertarea şi primirea lui până când nu a primit sărutul împăcării şi inelul ca simbol al iubirii eterne. Evanghelia mântuirii este ceva care preocupă sufletul. Se poate ca, după o lucrare autentică a Duhului Sfânt în suflet să urmeze o perioadă de necredinţă care-L dezonorează pe Hristos. Fiul risipitor avea oarece credinţă că era ceva bun în inima Tatălui, fapt pentru care s-a apropiat de el, dar este cert că el nu avea credinţa evanghelică deplină. “Cine a primit mărturia Sa a pecetluit că Dumnezeu este adevărat” (Ioan 3.33). Oriunde este credinţă în Hristos şi în lucrarea Lui, acolo este pecetea lui Dumnezeu. Pavel însuşi a fost, cel puţin timp de trei zile, în cele mai profunde exerciţii ale sufletului, fără pacea şi odihna pe care o dă pecetluirea Duhului Sfânt. “A fost fără vedere trei zile şi n-a mâncat, nici n-a băut” (Fapte. 9.9).

Să revenim deci la subiectul principal care ne stă înainte.

Pecetluirea naţiunilor

Să observăm un fapt important în legătură cu primirea naţiunilor: ei au primit duhul Sfânt numai prin predicarea cuvântului. La Ierusalim, iudeii au fost mai întâi botezaţi, apoi au primit Duhul Sfânt. În Samaria, samaritenii nu numai că au fost botezaţi, ci au venit şi apostolii şi şi-au pus mâinile asupra lor, cu rugăciune, înainte ca ei să primească Duhul Sfânt. Dar, la Cezareea, fără botez, fără punerea mâinilor şi fără o rugăciune specială, naţiunile au primit cele mai bogate binecuvântări creştine, şi aceasta deşi învăţătura cu privire la biserica trup al lui Hristos nu fusese descoperită.

Harul lui Dumnezeu, arătat astfel faţă de naţiuni la începutul dispensaţiunii, a caracterizat întreaga dispensaţiune de atunci încolo. Noi suntem dintre naţiuni; nu suntem nici iudei, nici samariteni. Acesta este motivul pentru care căile lui Dumnezeu în har faţă de naţiuni au o aplicaţie specială pentru noi. Nu există nici un caz consemnat de istoricii inspiraţi în care cineva să fi fost botezat fără a fi mărturisit credinţa în Hristos. Dar, dacă ar fi să urmăm modelul de la Cezareea, trebuie să căutăm pecetluirea cu Duhul şi nu numai viaţa cea nouă, pacea cu Dumnezeu şi credinţa în Hristos înainte de botez. Cazul lui Corneliu este chiar la începutul dispensaţiunii noastre şi este prima expresie a harului faţă de naţiuni, şi, în mod sigur, trebuie să fie un model pentru predicatorii şi ucenicii dintre naţiuni. Când cuvântul lui Dumnezeu, care i-a fost atunci predicat lui Corneliu, este crezut acum, putem fi siguri că urmează aceleaşi efecte în ceea ce priveşte pacea cu Dumnezeu.

Ordinea divină a lucrurilor prezentate aici este: predicarea, credinţa, pecetluirea şi botezul. Dumnezeu şi cuvântul Lui nu se schimbă deşi, după cum spun oamenii, timpurile se schimbă, şi opiniile oamenilor se schimbă şi rânduielile religioase se schimbă şi ele. Dar cuvântul lui Dumnezeu nu se schimbă niciodată. Iudeii, naţiunile şi samaritenii au mărturisit credinţa în Hristos înainte de a fi botezaţi. Într-adevăr, botezul presupunea că acela care era botezat avea viaţa prin credinţă şi nu că viaţa îi era transmisă prin aplicarea botezului, cum învaţă catolicii anglicani. Ei spun că “Harul şi viaţa sunt transmise prin sacramente şi că acestea au efect numai prin acele mijloace, fără a avea legătură cu exerciţiul vreunei părţi a intelectului persoanei aduse în unire. Botezul sfânt îi dă o viaţă spirituală nouă aceluia căruia i se aplică”[8].

Abia dacă mai este nevoie să spunem că asemenea noţiuni sunt total contrare scripturii. Putem afirma că botezul nu transmite nimic. Viaţa se capătă prin alte mijloace, după cum ne învaţă în mod clar scripturile. Convertirea sau “naşterea din nou” se face, în toate cazurile, fără excepţie, prin duhul Sfânt. În 1 Petru citim: “v-aţi curăţit sufletele prin ascultarea de adevăr, spre dragoste frăţească neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din inimă curată, fiind născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care se strică, ci dintr-una care nu se strică, prin Cuvântul viu, care rămâne pentru totdeauna, al lui Dumnezeu” (1 Pet. 1.22-23). Aici adevărul evangheliei este privit ca fiind mijlocul, iar Duhul Sfânt ca puterea cere lucrează convertirea. Hristos sau Dumnezeu în Hristos este noul obiect al sufletului. Această schimbare are loc prin Duhul şi adevărul lui Dumnezeu. Cei care au credinţa că botezul cu apă face această schimbare cred, vai! într-o mare iluzie[9].

În cazul naţiunilor, pe care îl cercetăm acum, înainte de botez ei aveau ceva mai mult decât viaţa atunci când erau botezaţi: ei aveau şi pecetea lui Dumnezeu. Botezul este semnul eliberării depline şi mântuirii asigurate pentru cel credincios prin moartea şi învierea lui Hristos. Corneliu avea viaţa şi era un om evlavios, dar trebuia să trimită la Petru şi să audă cuvintele prin care să fie mântuit sau eliberat deplin. Atât Vechiul cât şi Noul Testament ne învaţă în modul cel mai clar acest adevăr. Israel, ca popor simbol, după ce a fost adus la Dumnezeu şi, în Egipt, a stat sub adăpostul sângelui mielului, a fost botezat pentru Moise în nor şi în mare. Astfel, ei au fost eliberaţi din Egipt şi au văzut mântuirea lui Yhave. Sin nou, Noe şi familia lui au fost salvaţi prin potop şi nu de la potop. Ei au părăsit lumea cea veche, au trecut prin apele morţii şi au ajuns pe pământ într-o nouă stare a lucrurilor. “această imagine, botezul, vă salvează şi acum, nu o lepădare a necurăţiei cărnii, ci cererea către Dumnezeu a unei conştiinţe bune, prin învierea Lui Isus Hristos” (1 Pet. 3.21, Exod. 14).

Dar, unii s-ar putea întreba care era cuvântul pe care îl predica Petru că a fost însoţit de o binecuvântare atât de remarcabilă. El predica pacea prin Isus ca domn al tuturor. Hristos înviat, înălţat şi glorificat era marele subiect al mărturiei lui. El a rezumat lucrurile prin cuvintele “toţi profeţii mărturisesc despre El* că, prin Numele Său, oricine crede în El primeşte iertarea păcatelor” (Fapte. 10.43). A urmat binecuvântarea. Iudeii prezenţi au fost uimiţi şi au recunoscut bunătatea lui Dumnezeu faţă de naţiuni. “Pe când vorbea încă Petru cuvintele acestea, Duhul Sfânt a venit peste toţi cei care ascultau Cuvântul. Şi credincioşii din circumcizie erau uimiţi, toţi câţi au venit cu Petru, că şi peste naţiuni a fost turnat darul Duhului Sfânt; pentru că îi auzeau vorbind în limbi şi preamărind pe Dumnezeu” (v. 44-46).

Revenim acum puţin pentru a vedea câteva evenimente care preced capitolul 10.

Primul martir creştin

Ştefan, diaconul şi evanghelistul, a fost primul care a primit coroana martiriului pentru numele lui Isus. El stă în fruntea nobilei oştiri a martirilor. El este un model perfect, proto-martir. Ferm şi fără a şovăi în credinţa lui, îndrăzneţ şi neînfricat înaintea acuzatorilor lui, evident şi credincios în apărarea lui înaintea sinedriului, fără răutate chiar şi în cele mai dure afirmaţii ale lui, plin de milă faţă de toţi oamenii, el şi-a pecetluit mărturia prin sângele lui şi a adormit în Isus.

În unele privinţe Ştefan se aseamănă cu Domnul Însuşi. “Doamne Isuse, primeşte duhul meu” seamănă cu “Tată, în mâinile tale Îmi încredinţez duhul” şi “Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta” seamănă cu “Tată, iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac”, cu diferenţa că Ştefan nu aduce argumentul ignoranţei lor.

Am văzut deja că necazuri, atât dinafară cât şi dinăuntru au asaltat adunarea de curând formată. Este adevărat că s-a răspândit mult cuvântul lui Dumnezeu, că mulţimi s-au convertit şi că mai mulţi preoţi au ascultat de credinţă, dar grecii sau eleniştii (evrei de origine greacă) au murmurat împotriva evreilor (cei născuţi în Iudeea) pentru că văduvele lor erau neglijate în slujirea zilnică. Aceasta a dus la numirea a şapte diaconi (Fapte. 6). Din numele lor prezentate aici pare că au fost aleşi şapte “greci”, toţi fiind de partea celor care murmurau. Duhul lui Dumnezeu a condus în har. Ştefan era unul dintre cei şapte, şi cazul lui constituie un exemplu pentru cuvântul apostolului: “cei care au slujit bine îşi dobândesc o poziţie bună şi multă îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus” (1 Tim. 3.13). El era plin de putere şi a făcut mari minuni în popor. Energia Duhului Sfânt se manifesta în mod deosebit în Ştefan.

Erau diferite sinagogi în Ierusalim, potrivit cu diferitele rase de evrei. Sinagoga libertinilor, cirenienilor, etc., se opuneau lui Ştefan. Dar ei “nu erau în stare să se împotrivească înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el” (6.10). A urmat apoi ceea ce a devenit obişnuit pentru martorii lui Isus în toate epocile: incapabili să-i răspundă, l-au acuzat înaintea consiliului. Au fost mituiţi martori falşi care să spună că l-au auzit vorbind “cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu” şi că “Isus Nazarineanul va dărâma locul acesta şi va schimba obiceiurile” pe care le lăsase Moise. Cazul a fost adus înaintea sinedriului şi a început procesul. Dar ce trebuie să fi gândit judecătorii când i-au văzut faţa strălucind ca faţa unui înger?

Ne este prezentat mesajul lui Ştefan adresat căpeteniilor naţiunii. Pentru ei era convingător, uimitor şi copleşitor. Fără-ndoială era mărturia Duhului Sfânt către iudei rostită prin gura lui Ştefan, care îi umilea cu atât mai mult pe iudeii mândri cu cât îşi auzeau condemnarea rostită de un elenist. Dar Duhul lui Dumnezeu, când nu este stânjenit de rânduieli omeneşti, lucrează prin cine vrea El.

Cu un limbaj îndrăzneţ, Ştefan a recapitulat momentele importante ale istoriei naţionale, referindu-se în special la istoria lui Iosif şi Moise. Pe primul, părinţii lor îl vânduseră celor dintre naţiuni, iar pe cel de-al doilea îl dispreţuiseră nevrând să fie conducător şi judecător. El i-a acuzat şi că se împotriveau întotdeauna Duhului Sfânt şi întotdeauna călcau legea, şi acum şi că erau trădătorii şi ucigaşii Celui Drept. În acel punct, mărturia martorului credincios al lui Hristos a fost întreruptă. Nu i s-a permis să-şi încheie mesajul: o imagine atât de valabilă despre cum au fost trataţi martirii de atunci până chiar în zilele noastre. Murmurele, indignarea şi furia sinedriului au ajuns de necontrolat. “auzind ei acestea, îi tăia la inimă şi scrâşneau din dinţi împotriva lui”. Dar, în loc să-şi continue cuvântarea, el s-a întors către Domnul, în extazul inimii, şi şi-a aţintit privirea spre cer, casa şi centrul unde se vor strânge toţi ai Săi.

Ştefan a spus: “văd cerurile deschise”. El era plin de Duhul Sfânt când privea spre cer şi L-a văzut pe Fiul omului stând acolo şi fiind gata să primească duhul lui. După cum spunea altcineva: “aceasta este poziţia credinciosului adevărat – fiind ceresc pe pământ – în prezenţa lumii care L-a respins pe Hristos, a lumii ucigaşe. Credinciosul, viu în moarte, prin puterea Duhului Sfînt, vede cerul şi Îl vede pe fiul omului la dreapta lui dumnezeu. Ştefan nu a spus «Isus». Duhul Îl caracterizează ca fiind «Fiul omului». Ce valoare are această mprturie pentru om! Nu este o mărturie atât despre glorie cât despre Fiul omului în glorie, cerul fiindu-i deschis … Această scenă este în mod cert caracteristică în ceea ce priveşte obiectul credinţei şi poziţia credinciosului”.

Înainta tronului Său, aproape de El

Recunoscuţi prin veşminte de triumf

Şi asemenea Lui la chip şi vorbă

Sfântul Ştefan a-ngenucheat

Privind constant cum cerul se deschide

Naintea ochilor lui care se-nchid,

Ca o candelă palidă pâlpâind

Văzând ce ascundea moartea.

Deşi pare a se mişca pe pământ,

Trebuie să plutească în aer ca un porumbel

Din profunzimi fără nor de sus

Să respire aer mai curat

Ca oamenii să vadă faţa lui de înger

Strălucind de har ceresc

Martir demn urmand

Calea morţii lui Isus.

Am parcurs, cu grijă, prima parte a istoriei bisericii. Şi am avut şi mai multă grijă din vreme ce, în general, istoriile bisericii încep în perioade mai târzii. Majoritatea istoriilor încep acolo unde se încheie scriptura, cel puţin în ceea ce priveşte detaliile. Nici o istorie pe care am cercetat-o nu se referă la Matei 16 şi foarte puţine încearcă o examinare critică a cărţii Faptele apostolilor, care, în fond, este singura parte a istoriei care se cuvine să determine credinţa noastră şi pretinde în mod absolut ascultarea noastră.

În capitolul 8 vedem cum a lucrat Duhul Sfânt în Samaria prin Filip. El părăsise Ierusalimul. Aceasta marchează o perioadă distinctă în istoria bisericii, mai ales în ceea ce priveşte legătura ei cu Ierusalimul. Îi lăsăm, deocamdată, pe iudeii turbaţi şi porniţi pe persecuţii pentru a urmări calea Duhului în cetatea Samariei. Dar, să privim, pentru un moment, la ceea ce unii au numit a treia persecuţie.

Capitolul 3
Ucenicii persecutaţi şi risipiţi

După moartea lui Ştefan a izbucnit o mare persecuţie (Fapte. 8). Aparent, conducătorii iudeilor au câştigat o victorie asupra ucenicilor şi erau hotărâţi să exploateze triumful aparent recurgând la cea mai mare violenţă. Dar Dumnezeu, care este deasupra tuturor, şi ştie cum să înfrâneze izbucnirile patimilor oamenilor, a făcut ca împotrivirea lor să ducă în final la împlinirea voiei Lui.

Oamneii nu învăţaseră încă proverbul: “Sângele martirilor este sămânţa pentru biserică”. În cazul primului şi a celui mai nobil dintre martiri această zicală se verifică. Dar în ultimii o mie opt sute de ani, oamenii au fost înceţi la a învăţa sau a crede că acesta este un fapt istoric. Persecuţia, în general, a făcut să înainteze cauza pe care a căutat să o reprime. Tratamentul represiv a produs hotărâre şi fermitate. Este adevărat că unele cugete timide au ajuns, pentru un timp, la apostazie, în urma persecuţiilor, dar deseori aceştia, cu cea mai adâncă pocăinţă, pentru a-şi recăpăta poziţia de mai înainte, au suferit cu bucurie cele mai grele chinuri şi au arătat cea mai mare tărie în ultimele clipe ale vieţii lor. Dar cei care Îl urmează pe Isus trebuie să se aştepte la persecuţii într-o formă sau alta. Ei sunt îndemnaţi să-şi în fiecare zi ia crucea şi să-L urmeze. Aceasta este o probă a sincerităţii credinţei noastre, a curăţiei motivaţiei noastre, a tăriei afecţiunilor pentru Hristos şi a măsurii încrederii noastre în El.

Cei care nu sunt cu adevărat sinceri pentru Hristos este sigur că vor cădea într-un timp de persecuţie, dar iubirea suferă pentru obiectul ei atunci când nu poate face altceva. Aceasta vedem în mod perfect la Domnul Însuşi. El a suferit crucea – aceea era de la Dumnezeu -, a dispreţuit ruşinea – aceea era din partea oamenilor. În ruşinea şi suferinţele de pe cruce s-a arătat iubirea Lui şi în aceea că El a triumfat în toate acestea. Nimic nu poate deturna iubirea Lui de la obiectul ei: ea era mai puternică decât moartea. În aceasta, ca în toate lucrurile, El este un exemplu pentru noi, ca să mergem pe urmele Lui. Fie ca întotdeauna să-L urmăm îndeaproape.

Din istoria din Faptele apostolilor aflăm că moartea lui Ştefan a avut ca efect imediat răspândirea adevărului, pe care cei care-l persecutau căutau să-l oprească. Impresia produsă de un asemenea martor şi de o asemenea moarte trebuie că a fost copleşitoare pentru vrăjmaşi şi convingătoare pentru cei care gândeau fără prejudecăţi. Ultimul mijloc al cruzimii omeneşti este moartea, dar, cât de minunat este că, atunci când este vorba de credinţa creştină, la ei prima încercare ea s-a dovedit mai puternică decât moartea în cea mai înspăimântătoare formă. Aceasta a fost mărturia dată înaintea vrăjmaşului, pe care el şi-o va aminti pentru totdeauna. Ştefan era pe stâncă, aşa că porţile locuinţei morţilor nu puteau să-l învingă.

Întreaga biserică de la Ierusalim, cu această ocazie, s-a risipit, dar ei au mers peste tot predicând cuvântul. Asemenea norului care fuge sub vânt purtând ploaia înviorătoare către alte ţări, aşa şi ucenicii alungaţi de la Ierusalim de furtuna persecuţiei, au plecat purtând apa cea vie la alte suflete din ţări îndepărtate. “Şi, în ziua aceea, a început o mare persecuţie împotriva adunării care era în Ierusalim şi toţi în afară de apostoli au fost împrăştiaţi prin ţinuturile Iudeii şi ale Samariei” (Fapte. 8.1). Unii istorici au gândit că faptul că apostolii au rămas la Ierusalim atunci când ucenicii au fugit arată fermitatea şi fidelitatea lor deosebit de mare pentru cauza lui Hristos, dar suntem înclinaţi să considerăm că nu este aşa, ci este mai curând un eşec decât fidelitate. Aceasta deoarece ei primiseră de la Domnul misiunea: “Mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i pentru numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt” (Mat. 28.19). Şi, mai înainte, li se spusese “când vă vor persecuta în cetatea aceasta, fugiţi în alta” (Mat. 10.23). Din ceea ce ne arată istoria din scriptură, această misiune nu a fost niciodată îndeplinită de cei doisprezece. Totuşi, Dumnezeu a lucrat cu putere faţă de naţiuni prin Pavel, iar în Petru a lucrat faţă de iudei.

Duhul Sfânt a părăsit Ierusalimul ca loc unde să-şi manifeste puterea în mod văzut – ce adevăr solemn! Cetatea vinovată prefera stăpânirea Romei în locul puterii de înviere a lui Mesia al lor. Iudeii au zis: “Ce facem? pentru că Omul acesta face multe semne. Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El şi vor veni romanii şi ne vor lua şi locul şi naţiunea” (Ioan 11.47-48). Ei L-au respins pe Mesia venit în smerenie, apoi au respins şi mărturia Duhului Sfânt despre înălţarea Lui. Măsura nelegiuirii lor era deplină, şi cea mai mare mânie urma să se abată asupra lor. Dar, deocamdată, în urmărirea istoriei bisericii, avem partea plăcută de a vedea Duhul Sfânt pe căile în Samaria. Calea lui este cea a firului de argint al harului mântuitor, atât de scump pentru suflete.

Triumful evangheliei în Samaria

Filip, diaconul, în mod clar următorul după Ştefan ca zel şi energie, a mers în Samaria. Duhul Sfânt a lucrat prin el. În înţelepciunea căilor Domnului, Samaria cea dispreţuită a fost primul ţinut dinafara Iudeeii unde a fost predicată evanghelia de către martorii aleşi de El. “Şi Filip, coborând într-o cetate a Samariei, le-a predicat pe Hristos; şi mulţimile luau aminte într-un gând la cele spuse de Filip, când auzeau şi vedeau semnele pe care le făcea. Pentru că din mulţi care aveau duhuri necurate, acestea ieşeau, strigând cu glas tare; şi mulţi paralizaţi şi şchiopi au fost vindecaţi. Şi a fost mare bucurie în cetatea aceea” (Fapte. 9.5-8). Mulţi au crezut şi au fost botezaţi, atât bărbaţi cât şi femei. Până şi Simon vrăjitorul a recunoscut prezenţa unei puteri mai mari decât aceea pe care o avea el şi s-a înclinat înaintea puterii şi cursului lucrării Duhului în alţii, deşi adevărul nu pătrunsese în inima şi conştiinţa lui. Dar, din vreme ce am ajuns la o altă regiune a ţării, se cuvine să spunem ceva despre istoria acelei regiuni.

Ţara sfântă, mai interesantă decât orice altă ţară de pe pământ, atât din punct de vedere moral cât şi ca istorie, este foarte mică. “Este o fâşie de pământ aproximativ de dimensiunea Ţării Galilor, mai puţin de 140 de mile în lungime şi abia 40 de mile lăţime în medie”[10]. Partea de nord este Galileea, în centru Samaria, iar în sud Iudeea. Deşi este atât de puţin întinsă, ea a fost scena celor mai dramatice evenimente din istoria lumii. Acolo S-a născut, a trăit şi a fost crucificat Mântuitorul şi acolo a fost înmormântat şi a înviat. Şi tot acolo au trăit apostolii Lui şi martirii Lui, au dat mărturie şi au suferit şi acolo a fost prima predicare a evangheliei şi tot acolo a fost întemeiată prima biserică.

Ţara ocupată de Israel era între imperiile antice ale Asiriei şi Egiptului. De aici referirile frecvente în Vechiul Testament la “împăratul din nord” şi “împăratul din sud”. Având această poziţie, ea a fost deseori câmpul de bătălie pe care s-au ciocnit aceste mari imperii şi ştim că ea va fi scena ultimului lor conflict ucigător (Daniel 11). Atât de superstiţioşi au fost oamenii cu privire la Ţara Sfântă încât ea a fost obiectul ambiţiilor naţionale şi ocazia pentru multe războaie religioase, începând aproape din zilele apostolilor. Cine oare poate socoti cât sânge s-a vărsat şi ce comori s-au cheltuit pe aceste câmpuri sfinte? Şi, am mai adăuga, toate s-au făcut în numele frumos al zelului religios, sau, mai curând, sub flamurile crucii şi ale semilunii. Acolo au mers pelerinii în toate epocile ca să se închine la mormântul sfânt şi să-şi împlinească jurământul. A fost şi marea atracţie pentru tot felul de călători din toate naţiunile şi marele târg de relicve făcătoare de minuni, cercetat cu mult sârg de creştini, de istorici şi de anticari, care au făcut descoperirile lor. Chiar din zilele lui Avraam, această ţară a fost cel mai interesant şi mai atrăgător loc de pe faţa pământului. Şi, pentru cel care studiază profeţia, viitorul ei este chiar mai interesant decât trecutul şi ştie că va veni ziua când întreaga ţară va fi populată de cele douăsprezece seminţii ale lui Israel şi va fi umplută de gloria şi măreţia lui Mesia al lor şi că atunci ei vor fi recunoscuţi ca poporul din metropola pământului. Ne întoarcem acum la Samaria cu viaţa ei nouă şi bucuriile ei.

Prin binecuvântarea lui Dumnezeu, samaritenii au primit şi au crezut evanghelia predicată de Filip. Adevărul primit astfel, cu simplitate, a avut efecte imediate şi din cele mai binecuvântate: “a fost mare bucurie în cetatea aceea” şi mulţi au fost botezaţi. Asemenea efecte trebuie să aibă evanghelia când este crezută dacă nu este ceva în noi care ne împiedică. Acolo unde este o autentică simplitate a credinţei trebuie să fie şi o pace autentică şi bucurie şi o ascultare fericită. Se arăta astfel puterea lui Dumnezeu asupra unui popor care, timp de secole, se împotrivise pretenţiilor iudaismului. Evanghelia a realizat ceea ce legea nu putea face. După cum a spus cineva: “Samaria a fost o cucerire pe care toată energia iudaismului nu a putut-o face. A fost un nou şi splendid triumf al evangheliei. Biserica era aceea care urma să subjuge spiritual lumea”.

Ierusalimul şi Samaria unite prin evanghelie

Gelozia cruntă dintre iudei şi samariteni era de mult timp proverbială, şi, de aceea, citim “iudeii nu au relaţii cu samaritenii” (Ioan 4.9). Dar acum, în relaţie cu evanghelia păcii, dispare această “rădăcină de amărăciune”. Totuşi, în înţelepciunea căilor lui Dumnezeu, samaritenii, pentru a primi cea mai mare binecuvântare a evangheliei, au trebuit să aştepte credincioşii iudei, apostolii din biserica de la Ierusalim, să-şi pună mâinile peste ei şi să se roage pentru ei. Nimic nu poate fi mai interesant decât aceasta atunci când luăm în consideraţie rivalitatea religioasă care se manifestate atâta timp între cele două părţi. Dacă Samaria nu ar fi primit acea potrivită lecţie de smerenie, atunci ea ar fi fost dispusă încă odată să rămână într-o independenţă mândră faţă de Ierusalim. Dar Domnul nu a dorit aşa. Samaritenii au crezut, s-au bucurat şi au fost botezaţi, dar nu au primit imediat Duhul Sfânt. “Şi apostolii care erau în Ierusalim, auzind că Samaria primise Cuvântul lui Dumnezeu, i-au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duh Sfânt. Pentru că El nu coborâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi pentru Numele. Domnului Isus. Atunci au pus mâinile peste ei, şi ei au primit Duh Sfânt” (Fapte 8.14-17).

Ideea principală cu privire la punerea mâinilor este identificarea, iar unitatea este consecinţa darului Duhului Sfânt. Acestea sunt fapte extrem de importante în legătură cu evoluţia bisericii. Samaria a fost astfel adusă într-o fericită relaţie cu vechiul ei rival şi făcută să fie una cu biserica de la Ierusalim. Nu era gândul lui Dumnezeu ca o adunare să fie independentă de alta. Dacă ele ar fi fost binecuvântate separat şi în mod independent, atunci se putea ca rivalitatea să ajungă mai mare decât înainte. Dar nu era cazul să fie aşa. “Nu pe muntele acesta, nici la Ierusalim”, ci una în cer, un trup pe pământ şi un Duh, o familie răscumpărată care I se închină lui Dumnezeu în duh şi în adevăr, pentru că asemenea închinători doreşte Tatăl[11].

Originea poporului amestecat şi a închinării în Samaria poate fi văzută în 2 Împăraţi 17. Ei erau doar pe jumătate evrei, deşi se lăudau cu relaţia lor cu Iacov. Ei primiseră ca sfinte cele cinci cărţi ale lui Moise, dar socoteau de valoare inferioară restul Bibliei. Ei erau circumcişi, ţineau întrucâtva legea şi aşteptau venirea lui Mesia. Vizita personală a Domnului binecuvântat în Samaria este deosebit de interesantă şi impresionantă (Ioan 4). Puţul la care El S-a odihnit se spune că “se află într-o vale dintre cei doi munţi renumiţi, Ebal şi Garizim, de pe care s-a citit legea. Pe cel din urmă era aşezat templul samaritenilor, care i-a supărat pe iudeii zeloşi prin îndrăzneaţa opoziţie faţă de sanctuarul ales de pe Muntele Moria”.

Eunucul etiopian primeşte evanghelia

Filip a fost chemat să părăsească lucrarea fericită şi interesantă de la Samaria şi să coboare spre Gaza – o pustietate – pentru a predica pentru o singură persoană. Este clar că acest fapt reprezintă pentru evanghelist o lecţie deosebit de importantă, şi nu se cuvine să nu zăbovim un puţin asupra ei.

Predicatorul într-o scenă unde au loc atâtea treziri şi atâtea convertiri cum era la Samaria este sigur că ajunge să fie foarte interesat de lucrarea acolo. Dumnezeu Îşi pune pecetea pe slujirea prin cuvânt şi binecuvântează strângerile prin prezenţa Lui. Lucrarea Domnului prosperă, evanghelistul este înconjurat cu respect şi afecţiune, iar copiii lui în credinţă caută la el învăţătură şi lumină pentru calea lor. Ne putem pune întrebari: cum poate el părăsi un asemenea câmp de lucru? Oare este bine să-l părăsească? Putem răspunde că îl poate părăsi numai dacă Domnul l-a chemat să facă aceasta, cum a fost cazul cu Filip. Dar cum poate şti acum cineva aceasta, având în vedere că îngerii şi Duhul nu îi mai vorbesc aşa cum i-au vorbit lui Filip? Deşi nu i se vorbeşte în acest fel, el trebuie să ceară şi să aştepte călăuzirea divină. Credinţa trebuie să fie singurul lui îndrumător. Împrejurările nu sunt o călăuză sigură. Se poate ca ele să ne mustre şi să ne corecteze calea, dar ochiul lui Dumnezeu trebuie să ne îndrume. “Eu te voi instrui şi te voi învăţa calea pe care trebuie să mergi; Eu te voi sfătui având ochiul Meu asupra ta” (Ps. 32.8).

Numai Domnul ştie ce este cel mai bine pentru slujitorul Lui şi pentru lucrarea Lui. Într-un cadru cu atâta succes, evanghelistul ar fi în pericol să se simtă important ca persoană. De aici partea bună, dacă nu chiar necesitatea, schimbării locului slujirii.

Îngerul i-a spus lui Filip: “«Ridică-te şi mergi spre sud, pe drumul care coboară de la Ierusalim la Gaza, care este pustiu». Şi s-a ridicat şi a plecat. Şi, iată, un etiopian, un famen, unul cu putere la împărăteasa Candace a etiopienilor, care era peste toată vistieria ei, care venise la Ierusalim ca să se închine, se întorcea şi şedea în carul lui şi citea din profetul Isaia. Şi Duhul i-a spus lui Filip: «Apropie-te şi alătură-te carului acestuia!»” (Fapte. 8.26-29).

Asculatarea imediată şi care nu pune întrebări este foarte frumoasă. El nu pune întrebări în legătură cu diferenţa dintre Samaria şi Gaza, de ce să părăsească un câmp de lucru întins şi să meargă într-un loc pustiu ca să vorbească despre mântuire pentru numai o singură persoană. Dar Duhul lui Dumnezeu era cu Filip şi un evanghelist trebuie să aibă întotdeauna dorinţa de a fi călăuzit de Duhul. Din lipsă de discernământ spiritual, un predicator poate rămâne într-un loc după ce Duhul a încetat să mai lucreze acolo, şi astfel poate lucra în zadar.

Dumnzeu, în providenţa Lui, sa îngrijit de slujitorul Lui şi a trimis un înger ca să-l îndrume pe ce cale să umble. Dar, atunci când este vorba ca evanghelia să fie predicată unui suflet, Duhul este acela care dă îndrumări: “Şi Duhul i-a spus lui Filip: «Apropie-te şi alătură-te carului acestuia!»” În întreaga istorie a bisericii nu cunoaştem ceva mai interesant decât această scenă de pe drumul spre Gaza. Îngerul şi Duhul l-au însoţit pe evanghelist, primul reprezentând providenţa lui Dumnezeu care trasează drumul pe care trebuie să-l urmeze, iar cel de-al doilea puterea spirituală în relaţie directă cu sufletele. Şi acum este la fel cum era atunci, deşi suntem mai mult obişnuiţi să gândim la călăuzirea Duhului decât la providenţă. Fie ca noi să ne încredem în Dumnezeu pentru toate, pentru că El nu se schimbă.

Prin persoana trezorierului reginei, evanghelia şi-a găsit drum spre centrul Abisiniei. Eunucul a crezut, a fost botezat şi şi-a continuat drumul cu bucurie. Ceea ce căutase zadarnic la Ierusalim şi în căutarea căruia făcuse o călătorie lungă, el a găsit în pustiu. Ce frumos exemplu despre harul evangheliei! Oaia cea pierdută este găsită în pustiu şi apele vii izvorăsc în deşert. El este şi un exemplu frumos de suflet neliniştit. Când era singur şi nu avea de lucru, el citea din profetul Isaia. El medita la profeţia despre suferinţa Mielului lui Dumnezeu, care nu s-a împotrivit. Şi a venit momentul iluminării şi al eliberării. Filip i-a explicat profeţia şi eunucul a fost învăţat de Dumnezeu şi a crezut. Imediat el a dorit să fie botezat şi s-a întors acasă plin de bucurii noi legate de mântuire. Putea el să nu spună ceea ce a găsit? Sigur că nu. Un om cu un asemenea caracter şi cu atâta influenţă a avut multe ocazii de a răspândi adevărul. Dar atât scriptura cât şi istoria nu ne spun nimic cu privire la rezultatele misiunii lui, aşa că nu ne hazardăm să mergem mai departe.

Duhul, în continuare cu Filip, l-a transportat departe, el ajungând la Azot, unde a evanghelizat toate cetăţile până la Cezareea.

Dar vin zorii unei noi epoci în istoria bisericii. Un nou lucrător intră în scenă, unul care, sub multe aspecte, este cel mai remarcabil slujitor pentru Domnul şi biserica lui.

Convertirea lui Saul din Tars

Nici un alt eveniment din evoluţia bisericii nu afectează în mod atât de profund şi atât de binecuvântat istoria ei pe cât a făcut-o convertirea lui Saul din Tars. De la cel dintâi dintre păcătoşi, el a devenit cel dintâi dintre sfinţi; de la împotrivitor violent faţă de Hristos, el a devenit un apărător zelos al credinţei. Ca persecutor plin de ură al numelui lui Isus el a fost şef, iar ceilalţi, faţă de el erau subordonaţi (v. Fapte. 9; 1 Tim. 1).

Din ceea ce a spus el este evident că el nu numai că era convins că iudaismul era divin ci şi că era religia perpetuă şi de neschimbat pe care Dumnezeu a dat-o omului, pentru că altfel, pe alt principiu, ar fi greu de explicat puternicele lui prejudecăţi iudaice. De aceea, el considera că orice încercare de a înlătura religia iudaică şi de a introduce o alta era de la vrăjmaş şi i se opunea cu toată tăria. El auzise discursul nobil al lui Ştefan şi fusese martor la moartea lui triumfătoare, dar faptul că ulterior el i-a persecutat pe creştini arată că gloria morală a acelei scene nu a lăsat o impresie puternică în mintea lui. El era orbit de zelul lui, şi zelul pentru iudaism este acum un zel împotriva Domnului. În acel timp el “sufla ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului”.

Auzind că sfinţii persecutaţi îşi găsiseră adăpost în Damasc, o veche cetate a Siriei, el s-a hotărât să meargă acolo şi să-i aducă înapoi la Ierusalim ca pe nişte criminali. Pentru aceasta el primise scrisori de la marele preot şi aprobarea bătrânilor, ca să-i aducă legaţi la Ierusalim pentru a fi pedepsiţi (Fapte. 22, 26). El devenise astfel apostolul răutăţii iudaice împotriva ucenicilor lui Isus, sigur că din neştiinţă, dar s-a făcut de bunăvoie misionarul lor.

Hotărât în mintea lui să persecute cu maximă violenţă, el a pornit în acea călătorie memorabilă. Neclintit în ataşamentul lui plin de ardoare faţă de religia lui Moise şi hotărât să-i pedepsească pe cei convertiţi la creştinism ca fiind apostaţi de la credinţa strămoşilor, el se apropia de damasc. Dar, când urmărea cu toată energia acea carieră nebună, Domnul l-a oprit. În jurul lui a strălucit o lumină din cer mai puternică decât lumina soarelui, copleşindu-l cu strălucirea ei. El a căzut la pământ, cu voinţa zdrobită, cu un cuget supus, smerit în duh şi schimbat complet. Inima lui s-a supus atunci vocii care i-a vorbit, recunoscându-I puterea şi autoritatea. Raţionamentele, circumstanţele atenuante şi autojustificarea nu-şi mai găsesc loc înaintea Domnului.

O voce din gloria strălucitoare i-a spus: “Saule, Saule, pentru ce Mă persecuţi”. Iar el a spus: “Cine eşti, Doamne?” Iar Domnul i-a spus: “Eu sunt Isus, pe care Îl persecuţi”. Astfel, Domnul, deşi în cer, se declară identificat ca ucenicii săi de pe pământ. Unitatea bisericii cu Hristos, Capul ei din cer, germenul adevărului binecuvântat cu privire la “un singur trup” este cuprins în aceste câteva cuvinte: “Saule, Saule, pentru ce Mă persecuţi? … Eu sunt Isus, pe care Îl persecuţi”. Cine este în război împotriva sfinţilor este în război împotriva lui Dumnezeu Însuşi. Ce adevăr binecuvântat pentru credincios şi cât de solemn pentru persecutor!

Viziunea pe care a văzut-o Saul şi groaznica descoperire pe care el a făcut-o l-au absorbit complet. El a fost orb şi nu a mâncat şi nu a băut timp de trei zile. Aşa a intrat în Damasc: orb, zdrobit, umilit şi sub judecata solemnă a Domnului. Cât de diferit era faţă de ceea ce intenţionase! El s-a alăturat de atunci acelora pe care dorise să-i extermine. El a intrat totuşi pe uşă şi şi-a luat locul cu smerenie alături de ucenicii Domnului. Anania, un ucenic evlavios, a fost trimis pentru a-l mângâia. El şi-a recăpătat vederea, a fost umplut cu Duhul Sfânt, a fost botezat şi apoi a mâncat şi s-a întărit.

Unii consideră că, prin convertirea lui Saul, Domnul dă nu numai un exemplu pentru îndelunga Lui răbdare, ca pentru fiecare păcătos care este mântuit, ci şi un semn cu privire la restaurarea viitoare a lui Israel. Pavel însuşi ne spune că el a primit îndurare pentru cp, din neştiinţă a lucrat în necredinţă, şi acesta este temeiul pentru care Israel va avea parte de îndurare în viitor, după cum Domnul Însuşi S-a rugat pentru ei: “Tată, iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac” şi Petru a spus: “acum, fraţilor, ştiu că în neştiinţă aţi lucrat, ca şo mai-marii voştri” (Fapte. 3.17).

Din vreme ce Pavel diferă în multe privinţe de cei doisprezece apostoli, este necesar să notăm pe scurt aceste diferenţe. Dacă aceste diferenţe nu sunt înţelese bine, atunci va fi prea puţin înţeles caracterul dispensaţiunii prezente.

Apostolia lui Pavel

LEGEA şi PROFEŢII sunt până la IOAN, iar după Ioan, DOMNUL Însuşi, în persoană, i-a oferit lui Israel împărăţia, dar “ai Săi nu L-au primit”. Ei L-au crucificat pe Domnul vieţii, dar Dumnezeu L-a înviat din morţi şi L-a aşezat la dreapta Lui, în locurile cereşti. Apoi îi vedem pe cei DOISPREZECE APOSTOLI. Ei au Duhul Sfânt şi dau mărturie despre învierea lui Hristos. Dar mărturia celor doisprezece a fost dispreţuită, iudeii s-au împotrivit Duhului Sfânt, Ştefan a fost martirizat şi oferta finală de îndurare a fost respinsă, ceea ce face ca Domnul să pună capăt pentru o vreme relaţiilor Lui cu Israel ca popor. Scenele de la Şilo sunt reluate din nou. Pe Ierusalim este scris Icabod şi este chemat un nou martor, ca în zilele lui Samuel.

Ni se prezintă MARELE APOSTOL al naţiunilor. El este ca unul care s-a născut într-un timp nepotrivit şi într-un loc nepotrivit. Apostolia lui nu avea nimic a face cu Ierusalimul sau cu cei doisprezece, ci era înafara amândoura. El a fost chemat, în mod extraordinar, direct de Domnul din cer. El are privilegiul de a aduce lucrul nou, caracterul ceresc al bisericii – Hristos şi biserica sunt una, iar cerul este casa lor (Efes. 2). Cât timp Dumnezeu lucra cu Israel, acest adevăr binecuvântat era ţinut secret în gândurile Lui. “Mie, mai mic decât cel mai mic dintre toţi sfinţii mi-a fost dat harul acesta: să vestesc printre naţiuni Evanghelia bogăţiilor de nepătruns ale lui Hristos şi să pun în lumină înaintea tuturorc care este administrarea tainei ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a creat toate prin Isus Hristos” spune Pavel (Efes. 3.8-11).

Nu există nici o îndoială cu privire la caracterul chemării apostolului şi autoritatea ei divină. “Nu de la oameni, nici prin om”, după cum le spunea el galatenilor, “ci prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat dintre morţi” (Gal. 1.1). “Nu de la oameni”, adică neavând ca sursă vreun sinod oficial al oamenilor. “Nici prin om”, adică nu a primit însărcinarea prin intermediul vreunui om. El nu numai că era un sfânt, ci un apostol prin chemare, fiind chemat de Isus Hristos şi de Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morţi. Într-un fel, apostolia lui era una de un ordin mai înalt decât a celor doisprezece, pentru că ei au fost chemaţi de Isus când era pe pământ, iar el a fost chemat de Hristos înviat şi glorificat în cer. Din vreme ce acea chemare era din cer, el nu avea nevoie de recunoaşterea şi aprobarea celorlalţi apostoli. “Dar, când Dumnezeue, care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, a binevoit să-L descopere pe Fiul Său în mine, ca să-L vestesc printre naţiuni, îndată, nu am primit sfat de la carne. şi sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la cei care erau apostoli mai înainte de mine, ci am plecat în Arabia; şi m-am întors din nou la Damasc” (Gal. 1.15-17).

Modul în care a fost chemat Saul să fie apostol cere o notă specială deoarece loveşte la rădăcina mândriei iudaice şi mulţi văd că aceasta este o lovitură mortală dată ideii deşarte a succesiunii apostolice. Apostolii pe care i-a ales şi i-a numit Domnul când a fost pe pământ nu au fost nici sursa şi nici mijlocul prin care Saul a fost numit apostol. Ei nu au aruncat sorţi pentru el, cum au făcut în cazul lui Matia. Când au aruncat sorţi, faptul se explică prin aceea abia ieşiseră de pe terenul iudaic, unde sorţii erau o veche formă pentru a descoperi voinţa divină în situaţii de acel gen. Dar cuvintele accentuate “Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos” exclud total orice fel intervenţie a omului. Succesiunea apostolică este înlăturată. Noi suntem sfinţi prin chemare şi slujitori prin chemare. Şi acea chemare trebuie să vină din cer. Pavel ne stă înainte ca adevăratul model pentru toţi predicatorii evangheliei şi pentru toţi cei care slujesc în cuvânt. Nimic nu poate fi mai simplu decât terenul pe care îl ocupă ca predicator, deşi era mare apostol. “Şi, având acelaşi duh de credinţă, după cum este scris: «Am crezut, de aceea am vorbit», şi noi credem, de aceea şi vorbim” (2 Cor. 4.13).

Imediat după ce a fost botezat şi s-a întremat, a început să-şi mărturisească credinţa lui în Domnul Isus şi să predice în sinagogi că El este Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este ceva nou. Petru a predicat că Isus a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu, că El a fost făcut Domn şi Hristos, dar Pavel a predicat învăţătura mai înaltă despre gloria Lui personală, că El este Fiul lui Dumnezeu. În Matei 16, Hristos le este revelat ucenicilor ca fiind “Fiul Dumnezeului celui viu”, dar acum El se revelează nu numai lui Pavel ci şi în Pavel: “Dumnezeu … a binevoit să-L descopere pe Fiul Său în mine ” (Gal. 1.16). Dar cine poate spune suficient despre privilegiile şi binecuvântările acelora cărora li se descoperă Fiul lui Dumnezeu? Demnitatea şi siguranţa bisericii se bazează pe acest adevăr binecuvântat, şi tot aşa şi evanghelia gloriei, care i-a fost încredinţată în mod special lui Pavel, pe care el o numeşte “evanghelia mea”.

După cum spune cineva: “De Fiul revelat lăuntric depinde tot ceea ce ste specific chemării şi gloriei bisericii; prerogativele ei sfinte; primirea în Cel Preaiubit cu iertarea păcatelor prin sângele Lui; pătrunderea bogăţiilor de înţelepciune şi cunoştinţă, astfel încât să ne fie făcut cunoscut misterul voiei lui Dumnezeu; moştenirea viitoare în El şi împreună cu El, în care sunt împăcate toate lucrurile în cer şi pe pământ şi pecetluirea în prezent cu Duhul Sfânt şi Duhul care este şi arvuna pentru viitor. Această strălucită carte a privilegiilor este scrisă de apostol - «binecuvântări spirituale în cele cereşti» -, binecuvântări prin Duhul care izvorăsc din el şi ne leagă cu El, care este Domnul în cer”[12]

Capitolul 4
Primii misionari ai crucii

În loc să parcurgem în ordine capitolele care ne mai rămân din Faptele apostolilor, considerăm că va fi mai interesant şi la fel de instructiv pentru cititorii noştri să le privim în legătură cu istoria apostolilor, în special în legătură cu istoria celor doi mari apostoli. Cartea Faptele apostolilor cuprinde aproape în întregime faptele lui Petru şi Pavel, deşi este sigur că, sub călăuzirea Duhului Sfânt, unul a a lucrat ca marele apostol al evreilor, iar celălalt ca marele apostol al naţiunilor. Dar ne vom folosi de această ocazie şi pentru a nota pe primii tovarăşi aleşi personal şi misionari ai Domnului nostru binecuvântat – cei doisprezece apostoli.

Totuşi, înainte de a face o schiţă a acestor vieţi interesante, este bine să declarăm scopul pe care îl avem în vedere făcând aceasta. Ne vom depărta puţin de cursul obişnuit deoarece în niciuna din istoriile bisericii pe care le cunoaştem vieţile apostolilor nu ne sunt prezentate într-o formă ordonată şi considerăm că marii întemeietori ai bisericii nu trebuie să aibă un loc în istorie. De asemenea, am observat că majoritatea istoriilor se încheie cu începutul Reformei. Sigur că aceasta este cea mai strălucită zi din istoria ei – cel puţin de la zilele lui Constantin – şi una dintre cele în care Duhul lui Dumnezeu a lucrat cu putere, astfel încât se cuvine să fie cea mai specială parte a istoriei ei.

În acelaşi timp, cu privire la apostoli, trebuie să avem în minte că, dincolo de naraţiunea sacră, sunt puţine relatări demne de încredere. Tradiţionalul şi scripturalul, fapte sigure şi nesigure sunt amestecate astfel încât nu se pot deosebi în scrierile părinţilor. Preţuim mult orice rază de lumină istorică, dar numai pe scriptură putem fi siguri. Totuşi, câteva note răzleţe pe care le avem despre unii apostoli pot fi luate din alte părţi, care, împreună, pot da cititorului o imagine despre persoana şi caracterul apostolului, cum nu a putut avea înainte. Alte personalităţi marcante înafară de apostoli ne vor fi prezentate în legătură cu ei, mai ales în legătură cu Pavel, astfel încât cititorii noştri vor avea într-o formă potrivită o schiţă a aproape tuturor predicatorilor nobili, învăţătorilor, mărturisitorilor şi martirilor Domnului Isus despre care se spune ceva în Noul Testament.

Cei doisprezece apostoli

Cei doisprezece apostoli au fost: Simon Petru, Andrei, Iacov şi Ioan (fiii lui Zabedei), Filip, Toma, Bartolomeu, Matei, Iacov (fiul lui Alfeu), Tadeu, Simpn Zilotul şi Matia, care l-a înlocuit pe Iuda iscariotenul (v. Matei 10, Luca 6, Marcu 3 şi Fapte. 1).

Şi Pavel a fost un apostol prin chemarea Domnului, şi aceasta într-un sens mai înalt, după cum am văzut. Erau şi alţii care s-au numit apostoli, dar aflăm că ei erau apostolii bisericilor. Cei doisprezece şi Pavel erau în primul rând apostoli ai Domnului. Comparaţi cu 2 Corinteni 8.23, Filipeni 2.25 şi Romani 16.7.

Numele oficial de apostol semnifica o persoană care este trimisă. Pe cei doisprezece îi trimisese Isus şi Domnul Însuşi i-a numit apostoli. O cunoaştere personală a întregului curs al lucrării Domnului da calificarea necesară pentru un apostol. Aceasta este ceea ce a declarat Petru înainte de desemnarea succesorului pentru Iuda. “Deci trebuie ca unul dintre bărbaţii care au mers împreună cu noi în tot timpul în care Domnul Isus intra şi ieşea între noi, începând de la botezul lui Ioan până în ziua când a fost înălţata de la noi, unul dintre aceştia să fie împreună cu noi martor al învierii Lui” (Fapte. 1.21-22). Prin această legătură personală cu Domnul ei erau mai ales potriviţi să fie martori ai căii pe care El a străbătut-o pe pământ. Însuşi Domnul li s-a adresat ca fiind “aceia care aţi rămas cu Mine în încercările;Mele” (Luca 22.28).

Considerăm că numărul doisprezece marchează în mod special relaţia cu cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Imaginaţia părinţilor cu privire la semnificaţia numărului ales aici arată cât de puţin era gândirea lor în legătură cu contextul imediat. Sfântul Augustin spunea “cred că Domnul nostru are în vedere cele patru colţuri ale lumii, care sunt chemate să asculte predicarea evangheliei, care, multiplicate cu trei, în legătură cu Trinitatea, fac doisprezece”. La asemenea scriitori confuzia porneşte de la aceea că ei nu au văzut deosebirea dintre Israel şi biserică.

În scriptură înţelegem că numărul doisprezece reprezintă completitudinea administrativă în om. De aici sunt douăsprezece seminţii şi doisprezece apostoli, şi promisiunea făcută lor că vor sta pe douăsprezece tronuri pentru a judeca cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Mat. 19.28). Dar, atunci, în cuvintele cele mai clare, Domnul limita misiunea celor doisprezece la “oile pierdute ale casei lui Israel”. Atunci ei nu trebuiau să meargă nici măcar la samariteni, nici să meargă pe calea naţiunilor. Misiunea lor era strict iudaică. “Pe aceştia doisprezece i-a trimis Isus, când le-a poruncit, spunând: .Nu mergeţi pe vreo cale a naţiunilorc şi nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor, ci mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel” (Mat. 10.5-6). Nu se poate o exprimare mai clară. Aici însă nu este vorba despre chemarea bisericii, care a avut loc după aceea, când a fost ales un alt apostol extraordinar, fiind avute în vedere în special naţiunile. Atunci, cei doisprezece îşi au locul lor în biserică, dar Pavel avea chemarea divină şi calificarea divină pentru acea slujbă.

Nu putem fi de acord cu ideea că toţi cei doisprezece erau analfabeţi. Expresia “oameni fără carte şi neînvăţaţi”, folosita în Fapte. 4.13 o înţelegem că desemna persoane care nu primiseră instrucţia rabinică şi a tradiţiilor iudeilor. Termenul actual “laic” ar reda aceeaşi idee, adică oameni cu o educaţie obişnuită, în contrast cu aceia care au fost instruiţi în şcolile învăţaţilor, sau oameni care nu sunt în “ordine sfinte”. Astfel, se poate ca Petru şi Ioan să fi cunoscut bine sfintele scripturi şi istoria ţării şi poporului lor, şi totuşi să fie socotiţi ca “oameni fără carte şi neînvăţaţi”. Iacov şi Ioan aveau cel puţin avantajele de a fi primit învăţătură de la o mamă evlavioasă, care deseori făcuse lucruri mari pentru biserica lui Dumnezeu.

Vom face acum o scurtă trecere în revistă a celor doisprezece, şi primul în ordine este apostolul Petru.

Nu există nici o îndoială că Petru era cel dintâi dintre cei doisprezece. Domnul îi dăduse această poziţie şi el este primul numit de fiecare dată când sunt enumeraţi apostolii. Această întâietate nu vine din aceea că a fost primul care L-a cunoscut pe Domnul, pentru că nu a fost nici primul, nici ultimul în această privinţă. Andrei şi probabil şi Ioan L-au cunoscut pe Domnul înaintea lui Petru. Să notăm aici cu cel mai profund interes prima întâlnire a acelor prieteni care i-a unit pentru totdeauna (v. Ioan 1.29-51).

Ioan Botezătorul a dat mărturie despre Isus ca fiind “Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”. Doi dintre ucenici l-au părăsit pe Ioan şi au mers după Isus. “Andrei, fratele lui Simon Petru, era unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan şi L-au urmat. Acesta·l-a găsit întâi pe fratele său, Simon, şi i-a spus: «Noi L-am găsit pe Mesia». (care, tradus, înseamnă: Hristos). Şi l-a dus la Isus. Isus, privindu-l, a spus: «Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu vei fi numit Chifa» (care se traduce: Piatră)”. Cu o fire impulsivă, rapid în a-şi însuşi ceva, dar gata să lase la fel de repede acel lucru când era impresionat de altceva, prin harul Domnului el a căpătat fermitate, deşi din când în când se manifestă şi firea lui.

Primul lucru care îl scoate în evidenţă pe Petru este nobila lui mărturisire despre Hristos, că El este Fiul Dumnezeului celui viu (Mat. 16). Domnul l-a onorat dându-i cheile împărăţiei cerurilor şi i-a dat locul de frunte între fraţii săi. Dar am văzut deja această parte a istoriei lui Petru în studiul unora din primele capitole din Faptele apostolilor, drept care ne vom referi în continuare numai la lucruri despre care nu am mai vorbit.

Nu am vorbit încă despre capitolul 4 din Faptele apostolilor, deşi suntem înclinaţi să credem că el prezintă cea mai strălucită zi din istoria apostolului, după cum botezul lui Corneliu reprezintă încununarea slujbei lui. Din vreme ce în marele apostol se vede un amestec de tărie şi slăbiciune, de virtuţi excelente şi de defecte, este foarte interesant să urmărim calea lui prin primele furtuni care au lovit biserica nou-născută. Dar nu trebuie să uităm că marele secret al îndrăznelii, înţelepciunii şi puterii apostolilor nu ţinea de caracterul lor natural, ci de prezenţa Duhului Sfânt. El era cu ei şi în ei şi lucra prin ei. Duhul Sfânt era cel care da puterea mărturiei lor.

Să remarcăm efectele binecuvântate ale prezenţei Lui manifestate sub patru aspecte.

1. În curajul arătat de Petru şi de ceilalţi. “Atunci Petru, umplut de Duh Sfânt, le-a zis: .Mai-mari ai poporului şi bătrâni ai lui Israel! Dacă astăzi suntem cercetaţi pentru o binefacere făcută unui om bolnav, cum a fost el vindecat, să ştiţi voi toţi şi tot poporul lui Israel că, în Numele lui Isus Hristos Nazarineanul, pe care voi L-aţi răstignit, pe care Dumnezeu L-a înviat dintre morţi, prin El stă acesta înaintea voastră sănătos. El este «Piatra dispreţuită de voi, ziditorii, care a ajuns cap de unghi». Şi în nimeni altul nu este mântuire, pentru că nu este sub cer nici un alt Nume dat între oameni în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte. 4.8-12). Aici este prezentată marea problemă a lui Dumnezeu cu conducătorii lui Israel. Nimic nu poate di mai clar. Mărturia pentru Dumnezeu nu mai este încredinţată conducătorilor templului, ci apostolilor lui Mesia cel înălţat.

2. Prezenţa Lui cu ucenicii ca adunare. “după ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi, şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală”. Aceasta ne învaţă foarte clar ceea care s-a spus deseori, şi nume că Duhul era cu ucenicii şi în ei. Faptul că locul unde erau ei adunaţi s-a cutremurat arată prezenţa Duhului cu ei, dar ei au fost şi umpluţi cu Duhul Sfânt, ceea ce ne face să credem că, în acel moment, carnea nu avea nici o posibilitate să mai lucreze ceva.

3. Mare putere în slujire. “Apostolii dădeau mărturie cu mare putere despre învierea Domnului Isus şi mare har. era peste toţi ”.

4. Cu dăruire din toată inima. “toţi câţi erau proprietari de ogoare sau case, vânzându-le, aduceau preţurile celor vândute şi le puneau la picioarele apostolilor”. În capitolul doi, cei bogaţi le dădeau direct şi personal săracilor, lucru care rareori se face fără ca dăruitorul să-şi dea importanţă, dar, în capitolul patru, cei bogaţi puneau banii la picioarele apostolilor, fapt pe care l-am vedea ca fiind un semn clar de smerenie şi o consacrare mai deplină.

Tot în acest capitol atât de bogat şi de instructiv avem şi faimosul răspuns al lui Petru şi Ioan înaintea sinedriului: “Judecaţi voi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu”. Din acea zi până acum, adevăraţii mărturisitori pentru numele lui Isus au găsit în aceste cuvinte un răspuns potrivit de dat inchizitorilor şi asupritorilor. Am putea exclama: ce diferenţă între omul care stătuse lângă foc în curtea marelui preot şi omul care a luat cuvântul în Faptele apostolilor 4! Ce diferenţă între omul care a căzut când a fost luat la întrebări de o servitoare şi cel care a făcut o naţiune să tremure la apelul lui! Şi ne putem întreba care este cauza acestei diferenţe. Explicaţia este prezenţa Duhului Sfânt nestins şi neîntristat. Iar slăbiciunea sau puterea multora din zilele noastre are drept cauză acelaşi principiu. Numai Duhul Sfânt este putere în creştin. Putem cunoaşte binecuvântarea de a trăi, umbla şi lucra în puterea mântuitoare şi sfinţitoare a Duhului Sfânt. “Nu-L întristaţi pe duhul Sfânt al lui Dumnezeu, cu care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efes. 4.30).

Am ajuns acum la ultima parte a naraţiunii sacre despre istoria lui Petru. De la versetul 32 din capitolul 9 până la versetul 18 din capitolul 11 nu ni se spune nimic despre predicarea lui, nici despre miracole făcute de el. Acolo îl vedem încă odată cu autoritatea apostolică deplină, având Duhul Sfânt care lucra cu el. Misiunea lui în acel timp a fost una cu adevărat binecuvântată, atât în cetăţile lui Israel cât şi în Cezareea. În întreaga cetate Lida şi regiunea Saronului pare să fi fost o trezire. Miracolele pe care le-a făcut Petru şi evanghelia pe care a predicat-o au fost folosite de Dumnezeu pentru convertirea multora. Astfel citim: “Toţi cei care locuiau în Lida şi în Saron, care s-au şi întors la Domnul” (9.32). Binecuvântarea era generală. “A se întoarce la Domnul” este ideea scripturală cu privire la convertire. La Iope, prin învierea Dorcăi a făcut mare senzaţie dar a şi fost o mare binecuvântare.

În capitolul 10 am văzut deja cum naţiunile au fost introduse în biserică. Apoi, Petru, după ce şi-a încheiat misiunea în acea regiune, s-a întors la Ierusalim. După relatarea despre eliberarea lui de sub puterea lui Irod, în capitolul 12, nu mai avem o istorie continuă a apostolului pentru cei circumcişi.

Din vreme ce Irod Agripa, regele idumeean, apare atât de proeminent, este bine să reţinem ce rol are. El pretindea a fi zelos pentru lege lui Moise şi menţinea un oarece respect pentru ţinerea rânduielilor vizibile, drept care, el a fost gata, cu un pretins zel, să se alăture iudeilor împotriva ucenicilor lui Hristos. Aceasta era politica lui. El este o imagine a împăratului vrăjmaş.

Era aproximativ anul 44 după Hristos când Irod a căutat să se facă plăcut supuşilor săi iudei prin persecutarea creştinilor care nu făceau niciun rău. Nu că Irod i-ar fi iubit pe iudei, pentru că el şi iudeii se urau din toată inima, dar în aceasta ei s-au unit urând împreună mărturia cerească. Irod l-a ucis cu sabia pe Iacov şi l-a aruncat pe Petru în închisoare, având intenţia rea de a-l ţine închis până după paşte, când un mare număr de iudei urma să fie la Ierusalim, ca să facă un spectacol public din execuţia lui. Creştinii au însă arme necunoscute guvernanţilor acestei lumi. Dumnezeu a îngăduit ca Iacov să pecetluiască cu propriul său sânge mărturia lui, dar pe Petru l-a salvat pentru ca să dea în continuare mărturie pe pământ. Astfel, Dumnezeu conduce toate. El guvernează peste naţiuni, indiferent cum ar fi mândria şi voinţa omului. El are puterea, iar puterea vrăjmaşului se arată slabă atunci când intervine El. Irod, încurcat de manifestările unei ăuteri pe care el nu o înţelegea, i-a condamnat la moarte pe cei care păzeau închisoarea şi a părăsit Ierusalimul. Şi nici nu gândea că moartea lui avea să vină înaintea morţii prizonierilor.

La Cezareea, sediul autorităţii civile, el a poruncit un festival splendid în onoarea Împăratului Claudiu. Avem informaţii că acolo s-au strâns mulţimi din toate ţinuturile. În cea de-a doua zi a festivalului, regele a apărut într-un splendid veşmânt argintiu, care strălucea în razele soarelui pentru a uimi întreaga adunare şi a atrage admiraţie. Când a ţinut un discurs înaintea poporului, de pe tronul lui, unii linguşitori au strigat: “Este un glas de dumnezeu!” În loc să reprime acea adulaţie neevlavioasă care s-a răspândit în acel teatru, Irod a acceptat-o. Dr chiar în acel moment, inima regelui a fost străpunsă de sentimentul judecăţii lui Dumnezeu, şi, cu om profundă melancolie a spus: “Dumnezeul vostru va suferi curând ceea ce suferă muritorii de rând”. În limbajul puternic al scripturii, ni se spune: “îndată l-a lovit un înger al Domnului pentru că nu a dat glorie lui Dumnezeu; şi, fiind mâncat de viermi, a murit” (12.23). el a fost cuprins de dureri violente şi a fost dus de la teatru la palatul lui, unde a zăcut cinci zile şi a murit în ce mai mare agonie şi având cea mai umilitoare şi mai scârboasă stare a trupului.

Linia regilor irodieni

Din vreme ce nu ar părea nepotrivit aici şi ar fi interesant pentru cititorii noştri, vom urmări puţin linia regilor irodieni, care ne apare frecvent atât în viaţa Domnului cât şi în istoria de început a bisericii. Chiar din copilărie acest nume se asociază în mintea noastră cu măcelărirea pruncilor din Betleem şi Irod, regele Iudeeii; deşi este întrucâtva remarcabil faptul că Iosefus, principalul istoric al lui Irod nu notează nimic despre acest eveniment. În general este gândul că uciderea câtorva copii într-un sătuc puţin cunoscut era ceva lipsit de importanţă în comparaţie cu alte fapte sângeroase ale lui Irod, aşa ca Iosefus nu a consemnat acel eveniment. Dar nu tot aşa a fost în gândul lui Dumnezeu, ci atât viclenia cât şi cruzimea inimii rele a regelui sunt consemnate de naraţiunea sacră. Ochiul lui Dumnezeu veghea copilul născut lui Israel, unica speranţă pentru toate naţiunile, aşa că planul crud al lui Irod a fost dejucat.

Irod cel Mare, primul rege idumeu peste Israel, a primit regatul din partea senatului Romei prin influenţa lui Marc Antoniu. Aceasta a avut loc cu aproximativ 35 de ani înainte de naşterea lui Hristos şi aproximativ 37 de ani înainte propria lui moarte. Aceşti idumei erau o ramură a vechilor edomiţi, care, în timpul cât iudeii au fost în captivitatea babiloneeană şi ţara lor a fost pustie, au luat în stăpânire partea sudică a ţării care cuprindea moştenirea seminţiei lui Simeon şi jumătate din moştenirea seminţiei lui Iuda, şi, de atunci, au continuat să locuiască acolo. Pe parcursul istoriei, idumeii au fost cuceriţi de Ioan Hircanus, care i-a adus la iudaism. După convertirea lor, ei au fost circumcişi, s-au supus legilor iudaice şi au fost incorporaţi în naţiunea iudaică. Aşa au devenit ei iudei, deşi nu erau descendenţi din vechiul Israel. Aceasta a avut loc cu aproximativ 129 de ani înainte de Hristos. Ei au fost regi îndrăzneţi, abili şi cruzi. Au avut o viziune politică bună, au căutat favoarea Romei şi i-a interesat numai stabilirea dinastiei lor. Dar, după cum a vrut Dumnezeu, dinastia idumeeană a dispărut odată cu distrugerea Ierusalimului şi pare că numele de Irod a pierit dintre naţiuni.

Înafară de măcelărirea pruncilor în Betleem, care a avut loc puţin înaintea morţii lui Irod, el îşi mânjise bine mâinile cu sângele propriei sale familii şi cu sângele multor persoane nobile din linia asmoneană. Gelozia lui cruntă împotriva acelei familii eroice nu a avut odihnă. Dar unul din ultimele lui acte sângeroase a fost că a semnat condamnarea la moarte a propriului său fiu. Când era pe moarte, ca şi nepotul lui, Irod agripa, s-a ridicat în pat şi a dat mandat pentru execuţia lui Antipater, şi l-a numit pe Arhelau succesorul lui la tron, după care a căzut şi a murit.

Astfel, vai! monarhii au murit deseori împărţind moartea cu o mână şi regatele cu altă mână. Şi care va fi urmarea? Cu adevărata lor stare morală, ei vor trebui să stea înaintea tribunalului lui Dumnezeu. Atunci purpura nu-i va mai putea proteja, pentru că dreptatea inflexibilă guvernează de pe acel tron. Judecaţi după faptele în trup, ei vor fi izgoniţi dincolo de “prăpastia” pe care Dumnezeu a hotărât-o pentru totdeauna. Si, vai! ca acolo să-şi amintească în chinuri fiecare moment din istoria lor trecută, privilegiile de care ei au abuzat, ocaziile pe care le-au pierdut şi toate relele pe care le-au făcut. Fie ca Domnul să salveze orice suflet care citeşte aceste pagini de greutatea îngrozitoare a acestor cuvinte: amintire, chin, hotărât, care caracterizează starea viitoare a sufletelor nepocăite (Luca 16).

Secta irodienilor pare să fi fost partizani ai lui Irod şi să fi avut în principal un caracter politic, obiectivul lor principal fiind menţinerea independenţei naţionale a iudeilor în faţa puterii şi ambiţiei Romei. Probabil că ei gândeau să se folosească de Irod pentru a-şi atinge scopul. În istoria evangheliei ei ne sunt prezentaţi ca lucrând cu viclenie împotriva Domnului binecuvântat şi împreună cu fariseii (Mat. 22.15-16, Marcu 12.13-14).

Să ne întoarcem acum la istoria apostolului nostru.

În Faptele apostolilor 15, după o absenţă de cinci ani, Petru apare din nou, iar noi nu ştim nimic despre lucrarea lui în acel timp.

Petru la Antiohia

Puţin după aceasta, după cum aflăm din Galateni 2, el a făcut o vizită la Antiohia. Dar, în pofida hotărârii luate de apostoli şi de biserica de la Ierusalim, slăbiciunea caracteristică a lui Petru l-a făcut să recurgă la prefăcătorie. Una este să stabileşti ceva în principiu, alta este să aplici principiul în practică. Petru declarase în adunare, înaintea tuturor, că evanghelia pe care o predica Pavel, prin revelaţiile date lui, era o binecuvântare la fel de mare pentru iudeu ca şi pentru cel dintre naţiuni. Dar, dacă atâta timp cât a fost singur în Antiohia, a umbalat potrivit cu acest principiu, în libertatea adevărurilor cereşti, şi a mâncat împreună cu cei dintre naţiuni din Antiohia, când, de la Iacov, au venit nişte creştini cu gândire iudaică, el nu a mai îndrăznit să se folosească de această libertate: “se retrăgea şi se separa, temându-se de cei din circumcizie. Şi împreună cu el s-au prefăcut şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras de prefăcătoria lor” (Gal. 2.12-13). Cineva exclama: “Cât de nenorocit este omul! Noi suntem slabi în măsura în care avem importanţă înaintea oamenilor. Atunci când nu suntem nimic putem face toate lucrurile, în ceea ce priveşte opiniile oamenilor … Pavel, energic şi credincios, prin har, a rămas singur drept şi l-a mustrat pe Petru înaintea tuturor”[13].

Din acel timp, 49 sau 50 după Hristos, numele lui Petru nu mai apare în cartea Faptele apostolilor şi nu mai avem informaţii sigure cu privire la sfera lucrării lui şi ce a făcut. Dar, din vreme ce întâia epistolă a lui Petru le este adresată credincioşilor “în diaspora prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia”, presupunem că el a lucrat în acel ţări. Cea de-a doua epistolă a lui Petru a fost scrisă mult mai târziu şi trebuie că a fost scrisă cu puţin înainte de moartea lui, lucru pe care îl aflăm din ceea ce spune în primul capitol “ştiind că dezbrăcarea de cortul meu este grabnică, după cum mi-a arătat Domnul nostru Isus Hristos” (1.14, v şi Ioan 21.18-19).

Data exactă a vizitei lui Petru la Roma a fost subiect controversat între scriitorii catolici şi protestanţi din toate timpurile, dar acum putem considera un fapt cert că el nu a vizitat cetatea decât spre sfârşitul vieţii lui. Şi data martiriului lui Petru este incertă. Cel mai probabil a avut loc în anul 67 sau 68 după Hristos şi atunci când Petru avea în jur de şaptezeci de ani. Arderea Romei de către Nero este datată de Tacit prin luna iulie din anul 64, iar persecuţia împotriva creştinilor a izbucnit la puţin timp după aceea, şi în acea perioadă de persecuţie apostolul a fost onorat cu coroana martiriului.

El a fost condamnat să fie crucificat, cea mai groaznică şi mai ruşinoasă moarte. Dar, când s-a uitat la cruce i-a rugat pe soldaţi să-i facă favoarea de a nu fi crucificat în modul obişnuit, ci să sufere aceasta cu capul în jos, afirmând că nu era vrednic să sufere în aceeaşi poziţie ca binecuvântatul lui Domn şi Stăpân. Cererea i-a fost aprobată, aşa că a fost crucificat cu capul în jos. Chiar dacă ar fi ca această relatare să fie doar un mit, totuşi se potriveşte bine cu temperamentul şi cu smerenia marelui apostol[14].

Urmărind lista deja dată, trecem la următorul apostol.

Andrei. Istoricul sacru a relatat foarte pe larg faptele lui Petru, dar foarte puţin despre fratele lui, Andrei. El a crescut îmreunăcu Petru şi a fost pregătit pentru meseria tatălui său, ocupaţie pe care a avut-o până când Domnul l-a chemat ca sa fie “pescar de oameni”.

Andrei, ca alţi tineri din Galileea, a fost ucenic al lui Ioan Botezătorul, dar, câne l-a auzit pe învăţătorul lui vorbind a doua oară despre Isus că era Mielul lui Dumnezeu, l-a părăsit pe Ioan pentru a-L urma pe Isus. Imediat după aceea, el a fost mijlocul prin care Petru a fost adus la noul lui învăţător. El are onoarea de a fi primul dintre apostoli care a îndrumat pe cineva la Hristos (Ioan 1). El iese în evidenţă în capitolele şase şi doisprezece din Ioan şi în capitolul treisprezece din Marcu, dar, înafară de aceste câteva consemnări răzleţe, scriptura nu ne mai spune nimic despre el. În cartea Faptele apostolilor numele lui apare doar în primul capitol.

Sunt multe presupuneri şi tradiţia a spus mai multe despre el, dar noi dorim să prezentăm doar fapte certe. Se spune că ar fi predicat în Sciţia şi ar fi călătorit în Tracia, Macedonia şi Tesalia şi că a suferit martiriul la Patra, în Ahaia. Se spune că crucea lui a fost făcută din două lemne încrucişate la mijloc, în formă de X, de unde numele cunoscut de crucea Sfântului Andrei. El a murit rugându-se şi îndemnându-i pe oameni la statornicie şi perseverenţa în credinţă. Nu este cert în ce an a suferit martiriul.

De la cei doi fraţi, Petru şi Andrei, trecem la fraţii Iacov şi Ioan.

Iacov. Zebedei şi cei doi fii ai săi, Iacov şi Ioan se ocupau cu meseria lor pe marea Galileeii când Isus a trecut pe acolo. “I-a chemat. Şi ei, lăsând îndată corabia şi pe tatăl lor, L-au urmat” (Mat. 4.22). Şi Petru şi Andrei erau acolo. Cu acea ocazie, Domnul i-a cerut lui Petru să iasă în larg şi să mai arunce odată plasa (Luca 5). Atunci Petru a venit cu argumentul raţional că nu avuseseră deloc succes noaptea trecută, dar totuşi, la cuvântul Domnului, a aruncat plasa. Şi “au prins o mare mulţime de peşti; şi li se rupeau plasele”. Uimit şi copleşit de acea captură, Petru le-a făcut semne partenerilor săi să vină să-l ajute să scoată la mal peştele prins.

Atunci, cei trei tineri au ajuns la convingerea deplină că Isus era adevăratul Mesia. Se poate ca ei să fi avut îndoieli înainte de aceasta, dar după aceasta ei nu au mai avut nici o îndoială. La chemarea lui Isus, toţi au plecat şi au devenit pentru totdeauna ucenicii Lui. De atunci încolo, ei au devenit “pescari de oameni”. În fiecare enumerare a apostolilor, aceştia patru sunt întotdeauna primii şi sunt în fruntea celor doisprezece în toate relatările (Mat. 4.17-20, Marcu 1.16-20, Luca 5.1-11).

Aşa a fost chemarea lui Iacov la ucenicie, iar la aproximativ un an după aceasta, el a fost chemat la apostolie împreună cu cei unsprezece fraţi (Mat. 10, Marcu 3, Luca 6, Fapte 1).

Petru, Iacov şi Ioan, şi ocazional Andrei au fost cei mai apropiaţi tovarăşi ai Domnului binecuvântat. Primii trei au fost luaţi ca martori la învierea fiicei lui Iair (Marcu 5, Luca 8). Aceiaşi trei apostoli sunt singurii cărora le-a permis Domnul să fie martori la transfigurare (Mat. 17, Marcu 9, Luca 9). Şi tot aceştia trei au fost martori agoniei din Ghetsimani (Mat. 26, Marcu 14, Luca 22). Dar patru: Petru, Iacov, Ioan şi Andrei au venit împreună pentru a-L întreba separat despre distrugerea templului (Marcu 13).

Similar cu schimbarea numelui lui Petru, sau cu adăugarea la numele lui, fiii lui Zebedei au fost numiţi Boanerghes, sau “fiii tunetului”. Probabil că marea lui îndrăzneală şi fidelitate l-a făcut pe Iacov să iasă în evidenţă înaintea lui Irod, care a decis să-l prindă ia pe el şi să-l reducă la tăcere. Nu este de mirare că “fiul tunetului” şi “omul-piatră” au fost primii care au fost arestaţi. Dar Iacov a avut onoarea de a fi primul apostol care a primit coroana de martid, în 44 după Hristos. Petru a fost salvat printr-un miracol.

Gelozia unei mame şi ambiţia fiilor ei au condus-o pe Salome să ceară cele mai înalte poziţii pentru cei doi fii ai ei. Domnul i-a primit cererea cu o mustrare foarte blândă, dar le-a spus celor doi fraţi că ei vor trebui să bea cupa Lui şi să fie botezaţi cu botezul Lui. Iacov a fost cel mai curând chemat să împlinească acea prezicere. După înălţare, Iacov este văzut împreună cu alţi apostoli în Fapte 1, după care dispare din naraţiunea sacră până la arestarea şi moartea care sunt prezentate în Fapte 12, capitol în care, în limbajul simplu al istoricului inspirat, ni se spune că Irod l-a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Iosn.

Clement din Alexandria relatează o tradiţie în legătură cu martiriul lui Ioan, care este probabil să fi fost chiar aşa. Când era condus la locul de execuţie, soldatul sau ofiţerul care îl păzise, sau, mai curând, acuzatorul lui, a fost atât de mişcat de curajul şi îndrăzneala pe care le-a arătat Iacov în mărturia lui încât s‑a pocăit de ceea ce făcuse şi a venit şi a căzut la şi a cerut iertare pentru că păcătuise împotriva lui. Iacov, după ce a fost puţin surprins, l-a ridicat, l-a sărutat şi i-a zis: “Pace, fiule, pace ţie, şi iertarea păcatelor”, după care, înaintea tuturor el a mărturisit public că era creştin şi a fost executat împreună cu Iacov. Aşa a căzut Iacov, primul apostol martir, luând cu bucurie cupa pe care cu mult înainte îi spusese Domnului că era gata să o bea[15].

Ioan era fiul lui Zebedei şi al Salomei şi fratele mai tânăr al lui Iacov. Deşi tatăl lui era pescar, din relatarea evangheliei pare că ei erau înstăriţi. Unii dintre bătrâni spun că familia era bogată şi chiar că avea legături nobile. Dar aceste tradiţii nu se împacă cu faptele din scriptură. Citim totuşi că aveau oameni angajaţi şi se poate să fi avut mai multe bărci. Şi nu avem nici o îndoială că Salome era una dintre femeile cu vază care I‑au slujit Domnului cu averea ei. Ioan avea o casă a lui (Luca 8.3, Ioan 19.27). Din aceste fapte putem deduce că situaţia lor materială era destul de departe de sărăcie. Din vreme ce mulţi au mers la extreme spunând că apostolii erau săraci şi analfabeţi, cred că este bine să observăm câteva indicii pe care le dă scriptura cu privire la aceste lucruri.

Nu ştim nimic despre caracterul lui Zebedei. El nu a avut nici un fel de obiecţii ca fiii lui să-l părăsească şi să-L urmeze pe Mesia, dar nu ni se mai spune nimic despre el după aceea. Deseori o găsim pe mama lor în tovărăşia fiilor ei, dar nimic despre tatăl lor. Este probabil ca el să fi murit la puţin timp după chemarea fiilor lui.

În enumerarea celor doisprezece apostoli, când îi menţionează pe Iacov şi Ioan, Marcu spune că Domnul “i‑a numit Boanerghes, adică Fiii Tunetului”. Nu este uşor de lămurit ce anume voia Domnul să spună prin acest titlu. Sunt multe presupuneri. Unii spun că este deoarece aceşti doi fraţi avea o fire mai mânioasă şi mai hotărâtă şi un temperament mai iute decât ceilalţi apostoli. Dar, în istoria evangheliei nu vedem vreun temei pentru o astfel de presupunere. Sigur că în două situaţii zelul lor a fost nestăvitlit, dar aceasta a fost înainte ca ei să fi înţeles în ce spirit erau chemaţi. Mai curând Domnul nostru i-a numit aşa ca o profeţie legată de zelul lor pentru a vesti deschis şi cu îndrăzneală marile adevăruri ale evangheliei după ce au ajuns să le cunoască deplin. Avem certitudina că Ioan împreună cu Petru, în primele capitole din Faptele apostolilor, a arătat curaj şi nu s-a temut de nici o ameninţare şi nu a fost descurajat de nici o împotrivire.

Se presupune că Ioan a fost cel mai tânăr dintre toţi apostolii, şi, judecând după scrierile lui, seamănă că el avea o fire deosebit de afectuoasă, blândă şi plăcută. El este caracterizat ca “ucenicul pe care-l iubea Isus”. În mai multe situaţii, el a avut discuţii intime cu Domnul (Ioan 13).

Neander spune: “Ceea ce îl scotea în evidenţă pe Ioan era îmbinarea a celor mai opuse calităţi, după cum deseori am observat la marile instrumente folosite pentru înaintarea împărăţiei lui Dumnezeu: o dispoziţie înclinată la meditaţie adâncă în tăcere unită cu un zel fervent, deşi nu unul care să ducă la multe activităţi diverse în lume; nu un zel pătimaş, cum presupunem că era în inima lui Pavel înainte de convertirea lui, ci iubire. Nu una moale şi care cedează, ci o iubire care apucă cu toată puterea ei şi reţine obiectul ei şi respinge cu putere orice ar face de ruşine acel obiect sau orice încercare de a-i lua acel obiect. Aceasta era caracteristica lui cea mai importantă”.

Din vreme ce istoria lui Ioan este atât de strâns legată de cea a lui Petru şi de cea a lui Iacov, pe care le-am văzut deja, acum putem fi scurţi. Aceste trei nume sunt rareori separate în relatările din evanghelie. Există totuşi o scenă în care Ioan este singur, pe care este bine să o notăm: el este singurul apostol care L-a urmat pe Isus până la locul unde a fost crucificat, şi acolo el a fost onorat cu încrederea Maestrului. “Isus deci, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care-l iubea stând alături, i-a spus mamei Sale: «Femeie, iată fiul tău!» Apoi i-a spus ucenicului: «Iată mama ta!» Şi, din ceasul acela, ucenicul a luat-o la el acasă” (Ioan 19.26-27).

După înălţarea lui Hristos ţi coborârea Duhului Sfânt la Cincizecime, Ioan a devenit unul dintre cei mai de seamă apostoli pentru cei circumcişi şi lucrarea ,lui a continuat până la sfârşitul primului secol. Odată cu moartea lui din cauze naturale se încheie perioada apostolică.

În general se spune şi, prin tradiţie, se consideră că Ioan a rămas în Iudeea până la moartea fecioarei Maria, eveniment a cărui dată este incertă, iar curând după aceea a mers în Asia Mică. Acolo el a sădit şi a supravegheat mai multe biserici în diferite oraşe, dar a făcut centrul lui la Efes. De acolo el a fost exilat în Insula Patmos spre sfârşitul domniei lui Domiţian. Fiind acolo, el a scris Apocalipsa (Apoc. 1.9). După eliberarea lui din exil, la venirea pe tron a lui Nerva, Ioan s-a întors la Efes, unde a scris evanghelia şi epistolele. A murit în preajma anului 100 după Hristos, în al treilea an al împăratului Traian, în vârstă de aproape o sută de ani[16].

Din numeroasele lucruri pe care le spun despre Ioan tradiţiile, selectăm un eveniment pe care îl considerăm a fi cel mai interesant şi cel mai probabil adevărat. Ca unul neobosit în iubirea şi grija pentru sufletele oamenilor, el a fost profund îndurerat de apostazia unui tânăr de care se interesase în mod special. Când a vizitat locul unde îl lăsase a aflat că el se alăturase unei bande de tâlhari şi devenise căpetenia lor. Atât de mare era iubirea lui Ian pentru el încât s-a hotărât să-l găsească. El s-a grăbit să ajungă la adăpostul tâlharilor ca să fie prins de ei şi a cerut să fie dus la căpetenia lor. Când l-a văzut pe venerabilul apostol, conştiinţa lui s-a trezit, iar amintirea zilelor de mai înainte a fost ceva care el nu a mai putut suferi, încât a fugit consternat dinaintea lui. Dar Ioan, plin de dragoste părintească, a alergat după el şi l-a rugat să se pocăiască şi să se întoarcă în biserică şi l-a încurajat asigurându-l de iertarea păcatelor în numele Domnului Isus. Minunata afecţiune a lui Ioan pentru acel tânăr şi grija lui profundă pentru sufletul lui l-au biruit. El s‑a întors şi a fost restaurat, după care a devenit un vrednic membru al comunităţii creştine. De-am face şi noi la fel pentru restaurarea celor care au căzut!

Ajungem acum la ceea ce am putea numi al doilea grup de apostoli. Şi, după cum Petru este în fruntea primului grup, în fruntea celui de-al doilea este Filip. În primele trei evanghelii el este plasat în această ordine. Se spune că el este din Betsaida, cetatea lui Andrei şi Petru (Ioan 1.44). Este foarte probabil ca el să fi fost dintre galileenii din acel ţinut care au mers să asculte predicarea lui Ioan Botezătorul. Deşi nici un alt ţinut din Palestina nu era atât de dispreţuit ca Galileea, tocmai dintre aceşti galileeni dispreţuiţi, dar cinstiţi, serioşi şi devotaţi şi-a ales Domnul apostolii. “Cercetează şi vezi că nici un profet nu se ridică din Galileea” (Ioan 7.52). Dar afirmaţiile atât de cuprinzătoare sunt în general neadevărate. “Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” (Ioan 1.46) - iată alt exemplu de acest gen.

În evanghelie nu ni se spune nimic despre părinţii lui Filip, nici despre ocupaţia lui. Cel mai probabil, el era pescar, meseria cea mai răspândită în acele părţi. Din similarităţile limbajului folosit de Filip şi Andrei şi din faptul că ei sunt în repetate rânduri menţionaţi împreună putem trage concluzia că acest apostol şi fiii lui Ioan şi fiii lui Zebedei erau prieteni apropiaţi şi că toţi doreau şi aşteptau venirea lui Mesia. Din tot cercul ucenicilor Domnului nostru, Filip are onoarea de a fi primul chemat. Primii trei au venit la El şi au vorbit cu El înaintea lui Filip, după care ei s-au întors la ocupaţia lor şi au fost chemaţi să-L urmeze pe Domnul abia aproximativ un an mai târziu, dar Filip a fost chemat imediat. “A doua zi, El a vrut să meargă în Galileea; şi Isus ·l-a găsit pe Filip şi·i-a spus: «Urmează-Mă»” (Ioan 1.43). Aceste cuvinte “Urmează‑mă”, atât de semnificative şi care aduc sufletului binecuvântări bogate (credem noi) i-au fost adresate întâi lui Filip. Când cei doisprezece au fost puşi deoparte pentru poziţia de apostoli, el a fost printre ei.

Imediat după ce a fost chemat, el l-a găsit pe Natanael şi l-a condus la Isus. Din marea surprindere care se vede că a produs-o acea informaţie se vede că ei vorbiseră mai înainte despre lucrurile privitoare la Mesia. Inima lui Filip era sigură de adevărul lor, aşa că s-a exprimat cu aceste cuvinte: “Noi L-am găsit pe Acela despre care au scris Moise în lege şi profeţii: pe Isus, fiul lui Iosif, care este din Nazaret” (Ioan 1.45). Este evident că inima lui Filip avea cel mai serios interes pentru Domnul, deşi în evanghelii se spune puţin despre el. Şi ultima lui conversaţie, ca şi prima, este extrem de interesantă. După, în repetate rânduri (Ioan 12, 13 şi 14), ce l-a auzit pe Domnul referindu-Se la Tatăl, el a arătat o puternică dorinţă să cunoască mai mult despre Tatăl. Seamănă că emoţionantele cuvinte ale Domnului despre tatăl au lăsat o impresie puternică în inima lui. Şi nu este de mirare. “Tată, salvează-Mă de la ceasul acesta”; “Tată, glorifică numele Tău”; “în casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri”, toate sunt cuvinte care au pătruns în inimile ucenicilor. Şi este o frumoasă simplitate la Filip, chiar dacă el a arătat atunci lipsă de inteligenţă: “Filip·I-a spus: «Doamne, arată-ni-L pe Tatăl şi ne este de ajuns». Isus ·i-a spus: «De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl; şi cum spui tu: ‘Arată-ni-L pe Tatăl?’ Nu crezi că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine? … Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl în Mine; iar dacă nu, credeţi-Măm pentru lucrările acestea” (Ioan 14.8-12). Tatăl fusese revelat chiar în persoana Lui, aşa că el ar fi trebuit să-L fi cunoscut. El fusese mult timp cu ucenicii, aşa că ei ar fi trebuit să fi înţeles că el era în Tatăl şi Tatăl în El, şi astfel să fi ştiut unde se ducea El, pentru că se ducea la Tatăl. Ei aveau atât cuvintele cât şi lucrările Fiului ca să fie convinşi că Tatăl locuia în El. Ei auziseră cuvintele şi văzuseră lucrările şi primiseră mărturie despre adevăratul Lui caracter, şi aceste lucruri erau potrivite şi cu intenţia de a le prezenta pe Tatăl. Însăşi Persoana Lui era răspunsul la întrebare. “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. El este calea – singura cale către Tatăl. El este adevărul - adevărul cu privire la orice este cunoscut numai prin El. El este viaţa - “viaţa eternă care era cu Tatăl ni s-a arătat”. Dar numai prin puterea şi învăţătura Duhului, El, care este “calea, adevărul şi viaţa”, poate fi cunoscut şi ne putem bucura de El. Şi trebuie ca inima să se supună lui Hristos dacă vrem să cunoaştem învăţătura Duhului.

După această extrem de interesantă şi instructivă conversaţie cu Domnul nu mai este nimic cert în legătură cu istoria lui Filip – numele lui dispare din naraţiunea evangheliei. El îşi are locul lui în Fapte 1.13. Tradiţia l-a confundat deseori pe Filip evanghelistul cu Filip apostolul şi totul este incert. Ne există nici o îndoială că anii de viaţă care îi mai rămăseseră au fost în slujire pentru Domnul şi Mântuitorul lui, dar este dificil să spunem unde a lucrat. Unii spun că în Asia de Sus s-au desfăşurat primele lui lucrări şi că mai târziu a venit la Hierapolis, în Frigia, unde a suferit un crud martiriu.

Bartolomeu. În general, atât istoricii din vechime cât şi cei moderni cred că istoria lui Bartolomeu se ascunde sub un alt nume. Din naraţiunea evangheliei reiese clar că el a fost unul dintre cei doisprezece apostoli, deşi nu se spune nimic despre el, ci ne este dat doar numele lui. În primele trei evanghelii, Filip şi Bartolomeu sunt menţionaţi împreună, iar în evanghelia după Ioan avem pe Filip şi Natanael. Acest fapt a condus la presupunerea generală că sunt două nume diferite pentru aceeaşi persoană, lucru foarte obişnuit la evrei. De exemplu, Simon-Petru este numit “Bar-Iona”, ceea ce înseamnă “fiul lui Iona”. “Bartimeu” înseamnă “fiul lui Timeu”; şi “Bar-tolomeu” este de acelaşi tip. Sunt nume de relaţie, nu nume proprii. Din cauza acestui obicei atât de răspândit la Iudei este dificil să identificăm unele persoane în istoria evangheliei.

Presupunând că Natanael din evanghelia după Ioan este Bartolomeu din evangheliile sinoptice, continuăm cu ceea ce ştim despre istoria lui. Ca şi ceilalţi apostoli el era galileean, din “Cana Galileeii”. Am văzut mai înainte că el a fost adus de Filip la Isus. Cum a venit a fost salutat de Domnul cu distincţia care-l onora: “iată, cu adevărat, un israelit în care nu este viclenie”. El era, fără-ndoială, un om simplu şi integru în caracterul lui şi unul care “aştepta răscumpărarea lui Israel”. Surprins de salutarea atât de plină de bunăvoinţă şi mirându-se cum că El l-a cunoscut de la prima vedere, L-a întrebat “«De unde mă cunoşti?» Isus a răspuns şi i-a zis: «Înainte ca Filip să te cheme, te-am văzut, când erai sub smochin»”. Ce gând solemn şi totuşi binecuvântat! El era înaintea Unuia – a unui om – din această lume, care ăi cunoştea toate tainele inimii şi toate căile lui. Natanael a fost atunci complet convins de divinitatea absolută a lui Mesia şi L-a recunoscut ca având gloria şi mai mare de “Fiul lui Dumnezeu” pe lângă aceea de “împărat al lui Israel”.

Caracterul lui Natanael şi al chemării lui sunt considerate de mulţi ca fiind simboluri pentru rămăşiţa credincioasă a lui Israel, care va fi fără viclenie în zilele din urmă. Aluzia la smochin, simbolul binecunoscut al lui Israel, confirmă vederea despre acest pasaj, ca şi mărturia atât de frumoasă: “Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel”. Rămăşiţa credincioasă cruţată, văzută şi cunoscută de Domnul, îşi va mărturisi credinţa în El, după cum arată foarte pe larg profeţii. Şi toţi cei care Îl recunosc pe Mesia vor vedea gloria Lui universală ca Fiu al omului, conform cu Psalmul 8. Acea zi de glorie peste toate este anticipată de Domnul în remarca de încheiere pe care o face faţă de Natanael: “Adevărat, adevărat vă spun, că acum veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu urcând şi coborând peste Fiul Omului”. Atunci, cerul va fi unit cu pământul ca prin scara din visul lui Iacov. Dar, acum, să ne întoarcem la istoria directă a acestui apostol.

Cel mai deosebit şi mai clar pasaj cu privire la apostolatul lui este în Ioan 21. Acolo îl găsim în tovărăşia celorlalţi apostoli cărora li s-a arătat Domnul la Marea Tiberiadei, după învierea lui. “erau împreună Simon Petru şi Toma, cel numit Geamăn, şi Natanael, cel din Cana Galileeii, şi ai lui Zebedei şi alţi doi dintre ucenicii Săi” (care probabil erau Andrei şi Filip).

Este o tradiţie general acceptată că Bartolomeu a călătorit până în India predicând evanghelia – probabil până în acea parte a Indiei care este cel mai aproape de Asia. După ce a călătorit în diferite locuri, căutând să răspândească creştinismul, a ajuns la Albanopole în Armenia Mare. Acolo, pe când era în lucrare, el a fost arestat de guvernator şi condamnat la crucificare. Nu se cunoaşte cu exactitate data.

Matei – numit şi Levi, fiul lui Alfeu. Considerăm că nu este vorba totuşi de aceeaşi persoană ca Alfeu tatăl lui Iacov (Mat. 10.3, Marcu 2.14, Luca 5.27-29). Deşi era un funcţionar roman, el era totuşi “evreu din evrei”, şi probabil galileean, dar nu ni se spune din c e seminţie. Înainte de a fi fost chemat să-L urmeze pe Mesia, el era un “vameş” sau colector de taxe pentru romani. Pare că el locuia în Capernaum, un oraş port la Marea Galileeii. Era ceea ca am numi un funcţionar la vamă. Aşa l-a găsit Isus când a trecut pe acolo, “şezând la vamă, şi i-a spus: «Urmează-Mă!» Şi, lăsând toate, ridicându-se, L-a urmat” (Luca 5.27-29).

Vameşii, cum sunt numiţi, erau persoane care strângeau taxe pentru fiscul Imperiului roman. Ei erau de obicei persoane avute şi cu renume. La romani poziţia lor era considerată ca fiind onorabilă, şi, în general, era dată cavalerilor romani. Sabinus, tatăl împăratului Vespasian, se spune că a fost “vameş” al provinciilor Asiei. Ei aveau angajaţi funcţionari inferiori, care, în general, erau născuţi în provinciile din care strângeau taxe. Din această categorie socială făcea parte Matei.

Aceşti funcţionari subordonaţi erau cunoscuţi peste tot pentru taxele aplicate abuziv şi ei erau urâţi în special de iudei. Aceasta deoarece iudeii se considerau un popor născut liber şi având privilegiul acesta de la Dumnezeu Însuşi. “Noi suntem sămânţa lui Avraaml, şi n-am fost robi niciodată nimănui” – aşa se lăudau ei (Ioan 8.33). Iar vameşii, cei care strângeau taxe pentru Roma, erau dovada vizibilă a robiei lor şi a stării de decădere a naţiunii lor. Acesta era lanţul care-i umplea de amărăciune, care se trăda în multe acte de răzvrătire împotriva romanilor. Acestea erau motivele pentru care vameşii erau urâţi de iudei. Iudeii îi priveau pe vameşi ca trădători şi apostaţi şi ca făcându-se de bunăvoie instrumente ale asupritorului. Pe deasupra, ei mai erau şi foarte arbitrari şi nedrepţi în aplicarea de taxe, şi, având legea de partea lor, ei îi puteau forţa să plătească. Era în puterea lor să examineze fiecare caz de bunuri exportate sau importate şi să evalueze în modul cel mai scandalos. Din ceea ce le-a spus Ioan botezătorul înţelegem că ei suprataxau oricând aveau vreo ocazie. El le-a spus: “Nu luaţi nimic mai mult peste ce este rânduit” (Luca 3.13). Vedeţi şi cazul lui Zacheu (Luca 19.9).

Sigur că era mai mult decât suficient ca acea categorie socială să fie detestată peste tot, dar ne vom limita la ceea ce ni se spune despre ei în Noul Testament deoarece Duhul adevărului nu exagerează niciodată. Acolo îi găsim clasaţi împreună cu păcătoşii (Mat. 9.11, 11.19), cu prostituatele (Mat. 21.31-32) şi cu păgânii (Mat. 18.17). Ei erau priviţi ca o categorie exclusă nu numai de la privilegiile templului, ci şi de la privilegiile societăţii civile. Cu toate aceste dezavantaje, din rândul lor au provenit unii din primii ucenici ai lui Ioan şi ai Domnului nostru. Ei erau mai puţin ipocriţi decât cei care se bucurau de stimă, nu aveau o moralitate convenţională şi nu era necesar să se dezveţe de o religie falsă. Aceste lucruri pot fi argumentate destul de bine prin parabola fariseului şi a vameşului (Luca 18). Bunătatea convenţională este o mare piedică în mântuirea sufletului. Pentru asemenea oameni este dificil să ia poziţia de păcătos pierdut, ca apoi harul să-şi poată face lucrarea binecuvântată de mântuire. Cel care doreşte să fie îndreptăţit de Dumnezeu trebuie să ia poziţia vameşului şi să vină cu rugăciunea vameşului “Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!”. Revenim acum la istoria apostolului nostru.

Matei a fost imediat gata şi a ascultat chemarea lui Isus. Faptul că şi-a părăsit acea ocupaţie atât de bănoasă şi convertirea lui s-a arătat în mod atât de evident a fost însoţit de binecuvântări pentru alţii: a fost o mare trezire în acea categorie socială a vameşilor. “Şi Levi I-a făcut un ospăţ mare în casa lui; şi era mulţime mare de vameşi şi de alţii care stăteau cu ei la masă”. Un ospăţ este un simbol al bucuriei şi veseliei, efectul imediat al predării către Hristos din toată inima. Este de notat faptul că în evanghelia lui, el îşi dă numele binecunoscut, dar nici un altul dintre evanghelişti nu spune despre “Matei vameşul” (Mat. 10.3). Împreună cu alţii, el a fost ales să fie unul dintre cei doisprezece. Din acel timp, el a continuat să umble cu Domnul, ca şi ceilalţi apostoli. Ce privilegiu binecuvântat! Să fie un apropiat care priveşte la El, spectator al vieţii Lui publice şi private, ascultător al cuvintelor şi discursurilor Lui, să privească la miracolele Lui şi să fie martor al învierii şi înălţării Lui în glorie. Despre aceasta el nu dă mărturie, deşi le-a văzut. Matei era împreună cu ceilalţi apostoli în ziua Cincizecimii şi a primit darul Duhului Sfânt. Nu avem informaţii cât timp a rămas în Iudeea după acel eveniment. Se presupune că evanghelia lui este prima evanghelie care a fost scrisă, şi ea are referiri în special la Israel.

În general se consideră că lucrarea lui apostolică s-a desfăşurat în Etiopia. Unii spun că, acolo, prin predici şi miracole, el a triumfat cu putere asupra rătăcirilor şi idolatriei şi că mulţi au fost convertiţi prin el. El a numit îndrumători spirituali şi păstori ca să-i întărească şi să-i zidească spiritual şi ca să aducă şi pe alţii la credinţă. Şi acolo şi-a încheiat alergarea. Dar sursele de informaţie pentru aceste relatări nu sunt de încredere.

Toma a fost chemat de Domnul nostru la apostolat şi este menţionat, în modul cuvenit, în diferitele liste ale apostolilor. Scriptura nu ne informează cu privire la locul naşterii lui, nici despre părinţii lui, dar tradiţia spune că s-a născut în Antiohia. Tot ce ştim despre el ca lucruri certe ne este relatat de Ioan. Dar, deşi cunoştinţele noastră despre Toma sunt astfel limitate, nu există printre apostoli altul al cărui caracter să fie scos în evidenţă mai mult decât al lui. De fapt, numele lui a ajuns, nu numai în biserică, ci şi în lume, sinonim cu îndoiala şi necredinţa. Se spune că un artist renumit, când i s-a cerut să facă un portret al apostolului Toma, că l-a pictat cu o riglă în mână pentru ca să măsoare cum se cuvine deovezile şi argumentele. El era gânditor, meditativ şi încet la a crede. El privea la toate dificultăţile pe care le prezenta o chestiune şi înclina spre partea întunecată a lucrurilor. Vom privi deci portretul pe care pana inspirată l-a schiţat în următoarele trei pasaje.

1. În Ioan 11 apare adevăratul lui caracter. În mod cert, el privea propusa călătorie a Domnului în Iudeea cu cele mai negre presentimente. “Toma deci, cel numit Geamăn, le-a spus celor împreună-ucenici cu el: «Să mergem şi noi, ca să murim cu El!»” (v. 16). În loc să creadă că Lazăr urma să fie înviat dintre morţi, el se temea că atât Domnul cât şi ucenicii Lui vor merge în întâmpinarea morţii lor în Iudeea. Din acea călătorie nu putea vedea altceva decât un dezastru complet. Dar, cu toate acestea, el nu a căutat să-L împiedice pe Domnul să meargă acolo, cum au făcut alţi ucenici. Şi aceasta este ceva caracteristic lui. El avea o profundă afecţiune pentru Domnul şi atât de devotat Îi era încât voia să meargă chiar dacă acea călătorie avea să-i coste viaţa.

2. Cel de-al doilea pasaj în care este vorba de Toma este după ultima cină (Ioan 14). Domnul nostru le spusese despre faptul că El avea să plece şi că urma să le pregătească un loc în cer, şi apoi va veni din nou să-i ia la El, ca să fie şi ei unde va fi El. “Şi ştiţi unde Mă duc, şi ştiţi calea”, a spus Domnul. Dar, în mintea apostolului Toma, aceste frumoase promisiuni au trezit numai gânduri negre legate de un viitor nevăzut şi necunoscut. “Toma ·I-a spus: «Doamne, nu ştim unde Te duci şi cum putem ştil calea?»” Evident, el dorea să meargă şi era foarte serios în ceea ce întreba, dar dorea să ştie sigur calea înainte de a face primul pas. “Isus·i-a spus: «Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine»”. Cât timp ochii noştri sunt aţintiţi asupra lui Hristos nu se poate să facem vreun pas greşit. Ochiul curat primeşte lumina cerească, cea care luminează întreaga cale.

3. Al treilea pasaj este după înviere (Ioan 20). El nu fusese de faţă atunci când Domnul S-a arătat prima dată înaintea ucenicilor săi, şi, când i-au spus că L-au văzut pe Domnul, el a refuzat cu încăpăţânare să creadă ceea ce îi spuneau ei. Din ceea ce spunea el putem înţelege bine că el Îl văzuse pe Domnul pe cruce şi că acea imagine copleşitoare produsese o profundă impresie în mintea lui. “Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nicidecum nu voi crede”. În următoarea zi a Domnului, când ucenicii erau strânşi împreună, Isus a apărut şi a stat în mijlocul lor – este locul Lui în centrul adunării. Din nou i-a salutat cu aceleaşi cuvinte de pace: “Pace vouă”. Dar apoi s-a întors spre Toma, ca şi cum acela era principalul motiv al apariţiei lui în acea zi, şi “i-a spus lui Toma: «Adu degetul tău aici şi vezi mâinile Mele; şi adu mâna ta şi pune-o în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios»”. Aceasta a avut efect imediat asupra lui Toma: toate îndoielile lui au dispărut, şi, cu o credinţă cu adevărat ortodoxă, a exclamat: “Domnul meu şi Dumnezeul meu! “Isus ·i-a spus: «Pentru că M-ai văzut, ai crezut; ferice de cei care n-au văzut şi au crezut»”.

Unii consideră că, în această situaţie, credinţa lui Toma se înalţă deasupra celorlalţi ucenici şi că nu a ieşit o mărturie mai înaltă de pe buze apostolice. Această opinie, deşi destul de răspândită, nu se poate întemeia pe contextul general. Hristos, în ceea ce-i spune lui Toma îi declară mai ferice pe aceia care nu au văzut, şi totuşi au crezut. Abia dacă se poate numi credinţă creştină, după cum indică aluzia Domnului nostru. Credinţa creştină înseamnă să credem în El, pe care nu L-am văzut şi să umblăm prin credinţă, nu prin vedere.

Nu avem nici o-ndoială că Toma reprezintă pe iudeii din zilele din urmă, înceţi să creadă, care vor crede după ce vor vedea (Zah. 12). El nu a fost prezent la prima strângere a sfinţilor de după înviere. Nu ni se spune din ce cauză. Dar cine poate estima binecuvântarea care se pierde în urma absenţei de la strângerile rânduite ale sfinţilor? El a pierdut revelaţiile lui Hristos cu privire la relaţia “Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”. Credinţa lui nu se leagă de poziţia de fiu. După cum spunea cineva: “Lui nu i-a fost comunicată eficienţa lucrării Domnului şi relaţia lui cu Tatăl, în care Isus îi introduce pe ai săi, biserica. El probabil că are pace, dar a pierdut întreaga revelaţie cu privire la poziţia bisericii. Câte suflete – suflete mântuite, nu sunt în această stare!”

În legătură cu lucrarea apostolică ulterioară a lui Toma şi sfârşitul vieţii lui avem atât de multe tradiţii şi legende încât nu putem fi siguri de nimic. Unii spun că el a lucrat în India, alţii în Persia. Se spune că el a fost martirizat cu o lance, iar martiriul lui este comemorat de biserica latină pe 21 decembrie, de cea greacă pe 6 octombrie şi de indieni pe 1 iulie.

Iacov – fiul lui alfeu. Identificarea Iacovilor, a Mariilor şi a fraţilor Domnului au prezentat întotdeauna dificultăţi pentru critici. Nu considerăm că ar fi cazul nici măcar să ne referim la teoriile şi argumentele lor. Dar, după ce am privit la diversele aspecte ale chestiunii, credem că apostolul nostru este Iacov care era persoana importantă în biserica de la Ierusalim şi el este autorul Epistolei lui Iacov şi este numit şi “fratele Domnului” şi supranumit şi “cel drept” şi “cel mic” – probabil pentru că era mic de statură. Identificarea persoanelor este extrem de dificilă în asemenea istorii din cauza că era un obicei la iudei ca rudele apropiate să fie numite fraţi şi surori şi că aproape toţi aveau două sau mai multe nume.

În toate cele patru liste ale apostolilor Iacov are aceeaşi poziţie, în fruntea celei de-a treia grupe. Apostolii sunt enumeraţi în grupe de câte patru. Petru este primul în prima grupă, Filip în cea de-a doua, iar Iacov în cea de-a treia. Despre Iacov se spun foarte puţine înainte de înviere. Din ceea ce spune Pavel în 1 Corinteni 15.7, este evident că Domnul, înainte de înălţarea Lui, l-a onorat pe Iacov printr-o întâlnire personală. Aceasta fusese înainte de Cincizecime şi trebuie că a fost pentru a-l încuraja, a-l îndruma şi întări pe apostol. Vom vedea acum pasajele din care putem afla ceva despre Iacov.

În primul capitol din cartea Faptele apostolilor îl găsim împreună cu ceilalţi aşteptând promisiunea Tatălui, darul Duhului Sfânt. După acestea îl pierdem din vedere până în momentul în care este vizitat de Pavel (Gal. 1.18-19), ceea ce trebuie că a fost în preajma anului 39 după Hristos, când îl vedem egal al lui Petru ca apostol. Pe atunci el era supraveghetor (episcop) al bisericii din Ierusalim şi egal cu cei mai de seamă dintre apostoli. Înalta apreciere a lui Petru pentru el reiese din faptul că, atunci când Petru a fost scos din închisoare, el a dorit să fie informaţi “Iacov şi fraţii” (Fapte. 12.7).

În anul 50 după Hristos îl vedem în consiliul apostolic, unde se pare că el a rezumat judecata adunării: “De aceea, eu socotesc să nu-i tulburăm pe cei dintre naţiuni care se întorc la Dumnezeu” (Fapte. 15.19). Niciunul din ceilalţi apostoli nu a vorbit aşa. Seamănă că el a fost înălţat mult în poziţia lui apostolică şi în autoritate. Prin anul 51, când a mai făcut încă o vizită la Ierusalim, Pavel l-a recunoscut pe Iacov ca fiind unul dintre “stâlpii” bisericii şi l-a menţionat chiar înainte de Chifa şi Ioan (Gal. 2.9). Din nou, prin anul 58, Pavel i-a făcut o vizită specială lui Iacov în prezenţa tuturor bătrânilor. “Şi a doua zi, Pavel a intrat împreună cu noi la Iacov şi toţi bătrânii au venit acolo” (Fapte. 21.18). Din aceste câteva menţiuni se vede clar că Iacov era foarte mult preţuit de ceilalţi apostoli şi că el avea poziţia cea mai importantă în biserica de la Ierusalim. Ataşamentul lui faţă de iudaism era profund şi cinstit, iar înaintarea lui în creştinism pare să fi fost lentă şi în trepte. El era în contrast total cu Pavel, iar Petru este ca un fel de legătură între ei.

Martiriul lui Iacov este plasat cam prin anul 62, la aproape treizeci de ani după Cincizecime. Toate mărturiile din vechime în unanimitate spun despre evlavia lui deosebită şi sfinţenia lui. De asemenea, el era şi foarte smerit: deşi era fratele Domnului, sau o rudă apropiată de-a lui, el se prezintă ca rob al lui Isus Hristos şi nu insistă asupra titlului său de apostol. Pentru reputaţia lui de om cu o viaţă sfântă şi dreaptă, el este în mod universal numit “Iacov cel Drept”. Şi, din vreme ce se conforma în mod regulat obiceiurilor iudaice, el nu era atât de ofensator faţă de concetăţenii lui necredincioşi cum era apostolul naţiunilor. Dar, cu toate că, datorită caracterului său, el era mult stimat, viaţa lui s-a încheiat prematur prin martiriu.

Pentru relatarea vieţii, caracterului şi morţii lui Iacov îi suntem îndatoraţi lui Hegesipus, un creştin de origine iudaică, care a trăit la jumătatea secolului al doilea şi este în general considerat ca fiind un istoric credibil. Relatarea lui cu privire la martiriul lui Iacov este redată complet şi cu cuvintele lui în “Dicţionarul Biblic” al lui Smith. Noi da doar rezumatul.

Din vreme ce mulţi dintre conducători şi din poporul iudeu ajunseseră să fie credincioşi ai lui Isus prin lucrările lui Iacov, cărturarii şi fariseii erau foarte porniţi împotriva lui. Şi-au zis că tot poporul va ajunge să creadă în Hristos, şi, de aceea, ei au venit împreună la Iacov şi i-au spus: “Te rugăm să opreşti poporul, pentru că s-au dus în rătăcire după Isus ca şi când el ar fi Hristosul. Te rugăm să-i convingi pe toţi cei care vin la Paşte cu privire la Isus. Convinge poporul să nu se mai abată după Isus, pentru că tot poporul şi noi ţinem seama de tine. Stai deci pe o înălţime în templu ca să fii văzut şi cuvintele tale să fie auzite de tot poporul, pentru că toate seminţiile şi chiar şi naţiunile se strâng împreună de Paşte”. Dar, în loc să spună ceea ce i se spusese să zică, el a proclamat cu voce tare, în auzul întregului popor, că Isus este adevăratul Mesia, că el credea cu toată tăria în El şi că Isus era atunci în cer, la dreapta lui Dumnezeu şi că va veni din nou cu putere şi mare glorie. Mulţi au fost convinşi prin predica lui Iacov şi au dat glorie lui Dumnezeu strigând: “Osana Fiului lui David!”

Când au auzit aceasta, cărturarii şi fariseii şi-au zis: “Am făcut rău că am scos în faţă un asemenea martor pentru Hristos. Ia să-l doborâm, ca poporul să fie înspăimântat şi să nu mai creadă în El”. Şi au strigat spunând că până şi Iacov cel Drept s-a dus în rătăcire şi l-au aruncat jos. Dar, cum el nu a murit în urma căderii, ei au început să arunce cu pietre în el. Atunci, unul dintre ei care era înălbitor, a luat măciuca cu care presa pânza şi l-a lovit cu ea în cap pe Iacov. Apostolul a murit, şi, ca şi Ştefan, primul martir, a murit rugându-se pentru ei în genunchi. Aproape imediat după aceea a început Vespasian asediul Ierusalimului, iar armata romană a pustiit acel loc, vărsând sânge şi lăsând numai ruine.

Simon Zilotul – numit şi Simon Canaanitul pare să fie altă persoană decât Simon fratele lui Iacov. Istoria evangheliei nu ne spune nimic despre el. El este menţionat aşa cum se cuvine în evanghelii şi Faptele apostolilor, după care dispare din scrierile sacre. În general se presupune că, înainte să fi fost chemat să fie apostol, el aparţinuse sectei iudeilor numită “zeloţi”.

Zeloţii ieşeau în evidenţă prin propovăduirea cu mult zel a ritualurilor mazaice. Ei se considerau ca fiind succesorii lui Fineas, care, din zel pentru a-L onora pe Dumnezeu, i-a ucis pe Zimri şi Cozbi (Num. 25). Pretinzând a avea zelul preotului din vechime, ei îşi luau dreptul de a ucide un blasfemiator, un adulter sau orice alt călcător de lege cunoscut fără a urma dânduielile prescrise de lege. Ei susţineau că Dumnezeu a făcut un legământ veşnic cu Fineas şi cu sămânţa lui “pentru că a fost gelos. pentru Dumnezeul său şi a făcut ispăşire pentru fiii lui Israel”. Aceste pretenţii înalte i-au înşelat pentru un timp şi pe conducători, nu numai poporul. Pe deasupra, furia şi zelul lor pentru legea lui Moise şi pentru eliberarea poporului de sub jugul roman, i-a făcut să fie bine văzuţi de întreaga naţiune. Dar, aşa cum se întâmplă întotdeauna în asemenea împrejurări, zelul lor a degenerat curând în a-şi permite orice şi în extravaganţe, astfel încât au devenit o plagă pentru orice clasă socială. Sub pretextul zelului ca Dumnezeu să fie onorat, ei acuzau de blasfemie sau de vreun alt păcat mare pe oricine voiau ei şi imediat şi omorau acea persoană şi îi confiscau proprietatea. Iosefus ne spune că ei nu s-au dat în lături de la a-i acuza nici pe unii dintre cei mai nobili, şi când au făcut să fie toate lucrurile încurcate, ei au ajuns să “pescuiască în ape tulburi”. Istoricul deplânge că ei au ajuns să fie cea mai mare plagă a naţiunii. În mai multe perioade s-a încercat desfiinţarea societăţii lor, dar se pare că ei nu prea au scăzut ca forţă până când, împreună cu naţiunea necredincioasă, au fost nimiciţi în urma asediului fatal.

Simon este deseori numit “Simon zelorul” şi se presupune că el făcuse parte din acea facţiune care făcea atâtea necazuri. Se poate ca printre ei să fi fost oameni cinstiţi şi sinceri, dar şi cei buni şi cei răi împreună erau desemnaţi cu numele odios de “zeloţi”. Nu avem nimic sigur cu privire la lucrările ulterioare ale apostolului nostru. Unii spun că, după ce a călătorit un timp în est, el s-a întors spre vest şi a ajuns până în Britania, unde a predicat, a făcut miracole, a trecut prin multe încercări şi în final a fost martirizat.

Iuda - fratele lui Iacov. Acest apostol este numit Iuda, Tadeu şi Lebeu. Aceste nume diferite au semnificaţii diferite, dar examinarea unor asemenea subtilităţi nu intră în domeniul acestei scurte istorii. Iuda era fiul lui Alfeu, una dintre rudele Domnului, după cum citim în Matei 13.55: “Nu se numeşte mama lui Maria, iar fraţii lui, Iacov şi Iosif şi Simon şi Iuda?” (Mat. 13.55).

Nu ni se spune când, nici cum a fost el chemat la apostolat şi abia dacă se spune ceva despre el în Noul Testament înafară de faptul că apare în enumerarea celor doisprezece apostoli. Numele lui apare o singură dată în naraţiunea evangheliei, când el pune o întrebare: “Iuda, nu Iscarioteanul I-a spus: «Doamne, cum se face că te vei arăta nouă şi nu lumii?»” (Ioan 14.22). Din întrebare este destul de evident că el tot mai avea, ca şi ceilalţi ucenici, ideea unei împărăţii în timp şi a manifestării puterii lui Hristos pe pământ într-un mod văzut de lume şi că ei nu înţelegeau demnitatea Lui Mesia al lor. Măreţia puterii Lui le era străină, la fel şi gloria Persoanei Lui şi spiritualitatea împărăţiei Lui. Supuşii Lui sunt eliberaţi nu numai de veacul acesta rău ci şi de puterea lui Satan şi din teritoriul morţii şi mormântului. “Care ne-a eliberat din stăpânirea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Sale” (Col. 1.13). Răspunsul lui Hristos la întrebarea lui Iuda este extrem de important. El le-a spus despre binecuvântările ascultării: ucenicul cu adevărat ascultător va avea cu siguranţă parte de dulceaţa părtăşiei cu Tatăl şi cu Fiul, în lumina şi puterea Duhului Sfânt. Aici nu este vorba de iubirea lui Dumnezeu faţă de păcătos, în harul Lui suveran, ci de modul în care Tatăl îi tratează pe copiii săi. De aceea, iubirea Tatălui şi iubirea lui Hristos se arată pe calea ascultării (v. 23-26).

Dar, când remarcăm întrebările sau cuvintele rostite de apostoli în evanghelii, trebuie să avem în minte faptul că Duhul Sfânt nu fusese încă dat pentru că Isus nu fusese glorificat încă, iar, după acel eveniment, gândurile, sentimentele şi speranţele apostolilor erau cu totul altele. După aceea, îl găsim pe apostolul nostru prezentându-se, ca şi fratele lui, Iacov, ca “Iuda, rob al lui Isus Hristos şi frate al lui Iacov”. El nu s-a prezentat ca apostol, nici ca frate al Domnului. Aceasta era adevărată smerenie, întemeiată pe sentimentul relaţiilor schimbate cu Domnul înălţat. În ziua Cincizecimii s-a proclamat: “Să ştie deci sigur toată casa lui Israel că Dumnezeu L-a făcut şi Domn şi Hristos pe acest Isus” (Fapt. 2.36).

Nu ştim nimic cert cu privire la istoria ulterioară a apostolului. Unii spun că el a predicat întâi în Iudeea şi Galileea, apoi prin Samaria şi Idumeea şi prin oraşele Arabiei. Spre sfârşitul cursei lui, câmpul lui de lucru a fost Persia, care a şi fost scena martiriului său.

Din 1 Corinteni 9.5 putem deduce că el a fost unul dintre apostolii care erau căsătoriţi. “Nu avem dreptul de a ne lua în călătoriile noastre soţia, ca şi ceilalţi apostoli şi fraţii Domnului şi Chifa?”

Există o tradiţie cu privire la doi dintre nepoţii lui, care nu numai că este interesantă, dar pare a fi şi adevărată. Ea ne-a fost transmisă de eusebius de la Hesgipus, un iudeu convertit. Împăratul Domiţian, auzind că unii din descendenţii lui David şi dintre rudele lui Hristos era încă în viaţă, din gelozie, a ordonat ca ei să fie luaţi şi aduşi la Roma. Doi nepoţi ai lui Iuda au fost aduşi înaintea lui şi au mărturisit deschis că erau descendenţi ai lui David şi rude ale lui Hristos. El i-a întrebat despre averea lor şi proprietăţile lor. I-au spus că aveau numai câţiva acri de pământ, din care îi plăteau lui tribut şi se întreţineau pe ei înşişi. Le-au cercetat mâinile şi au văzut că aveau mâini aspre de la muncă. I-a întrebat despre împărăţia lui Hristos şi când va veni şi unde va fi. La aceasta ei au răspuns că era o împărăţie cerească şi spirituală, nu una temporală şi că ea nu se va arăta decât la sfârşitul lumii. Împăratul, satisfăcut că ei erau oameni săraci şi inofensivi, le-a dat drumul şi a încetat persecuţiile împotriva bisericii. Când s-au întors în Palestina, ei au fost primiţi cu multă afecţiune, ca fiind aproape asociaţi cu Domnul, şi ca unii care mărturisiseră Numele Lui, împărăţia, puterea şi gloria Lui.

Matia – apostolul ales pentru a ocupa locul trădătorului Iuda. El nu a fost apostol la prima alegere, chemat de Domnul Însuşi. Este foarte probabil ca el să fi fost unul din cei şaptezeci de ucenici, şi a fost alături de Domnul Isus pe tot parcursul lucrării Lui pe pământ. După cum a declarat Petru, aceasta era calificarea necesară pentru cineva care să fie martor al învierii Lui. Din câte ştim, numele Matia nu mai apare nicăieri în Noul Testament.

După unele tradiţii, el a predicat evanghelia şi a suferit martiriul în Etiopia, dar alţii cred că a fost în Capadocia. Dar s-a îngăduit ca marii fondatori ai bisericii să treacă de pe pământ la cer fără ca vreun scriitor de încredere să scrie cronici ale lucrărilor lor, să spună despre ultimele lor zile, despre ultimele lor cuvinte sau măcar despre locul unde odihneşte trupul lor. Dar toate cronicile sunt ţinute în cer şi vor fi păstrate în amintire pentru totdeauna. Cât de minunate sunt căile lui Dumnezeu, şi cât de mutl se deosebesc ele de căile oamenilor!

Acest apostol a fost ale prin sorţ – vechi obicei la iudei. Sorţii au fost puşi în urnă şi a fost extras numele lui Matia, şi, astfel, el a fost ales în mod divin ca apostol. “Şi au pus înainte pe doi: pe Iosif, numit Barsaba, zis Iust, şi pe Matia. Şi s-au rugat şi au spus: «Tu, Doamne, cunoscător al inimilor tuturor, arată pe care dintre aceştia doi l-ai ales … Şi au tras la sorţi pentru ei; şi sorţul a căzut pe Matia şi a fost numărat cu cei unsprezece apostoli” (Fapte. 1.23-26). Modul solemn în care s-a făcut tragerea la sorţi era un fel de a –I încredinţa lui Dumnezeu alegerea. “Şi Aaron va arunca sorţi pentru cei doi ţapi; unul pentru Domnul şi altul pentru Azazel”. “Sorţul este aruncat în poală, dar orice hotărâre este a Domnului” (Lev. 16.8, Prov. 16.33). Să ne reamintim că apostolii nu primiseră încă Duhul Sfânt. Şi sorţii n u au mai fost folosiţi după ziua Cincizecimii.

Capitolul 5
Apostolul Pavel

După ce am schiţat pe scurt vieţile celor doisprezece apostoli, în mod natural, ajungem la acela pe care l-am putea numi al treisprezecelea – apostolul Pavel.

În capitolul trei am vorbit despre convertirea şi apostolatul lui Pavel. Acum ne vom strădui să urmărim calea lui minunată şi să notăm câteva trăsături caracteristice deosebite ale lucrărilor lui. Dar, mai întâi să vedem ce ştim despre el.

Înainte de convertire

Din puţinele indicii pe care le dă naraţiunea sacră cu privire la prima parte a vieţii lui Pavel este evident că el a fost format într-un mod remarcabil prin întreaga educaţie pe care a primit-o pentru a fi ceea ce a ajuns şi pentru ceea ce urma să realizeze. Dumnezeu a vegheat asupra dezvoltării acelei minţi şi inimi minunate chiar de la început (Gal. 1.16). Pe atunci era cunoscut ca “Saul dinTars” – acesta fiind numele lui iudaic –, nume pe care i-l dăduseră părinţii lui iudei. Pavel este numele lui între naţiuni, dar îl vom numi Saul până atunci când istoricul sacru îl numeşte Pavel.

Tars era capitala Ciliciei, şi Pavel spune că era un o “cetate nu fără însemnătate”. Era un oraş renumit centru comercial şi pentru literatură. Autorul lui Augustus şi al lui Tiberius erau ambii din Tars, dar acest oraş avea să devină renumit ca locul unde s-a născut şi a locuit la începutul vieţii marele apostol.

Deşi se născuse într-o cetate de-a naţiunilor, el era “evreu din evrei”. Tatăl lui era din seminţia lui Beniamin şi din secta fariseilor, dar locuia în Tars. Prin anumite mijloace el dobândise cetăţenia romană, după cum fiul lui i-a spus mai târziu căpitanului că era născut roman. La Tars a deprins meseria de a face corturi pentru că era un obicei bun al iudeilor ca fiii lor să înveţe o meserie chiar dacă nu prea erau perspective ca viaţa lor să depindă de practicarea acelei meserii.

Când s-a apărat înaintea compatrioţilor lui (Fapte 22), el le-a spus că, deşi era născut în Tars, el “a crescut … la picioarele lui Gamaliel, educat după exactitatea legii părinţilor”. Istoria spune despre Gamaliel că era unul dintre cei mai eminenţi învăţători ai legii, iar din Scriptură aflăm că el era moderat în opiniile lui şi avea multă înţelepciune lumească. Dar zelul elevului în a persecuta apare într-un puternic contrast cu sfătuirea dată de învăţător pentru toleranţă.

Când a fost martirizat Ştefan ni se spune că Saul era încă un tânăr, dar a votat pentru moartea lui Ştefan şi a păzit haineşe celor care l-au ucis cu pietre. Convertirea lui se presupune că a avut loc la aproximativ doi ani după crucificare, dar data ei exactă nu este cunoscută.

Din Fapte 9 aflăm că, după convertire, el nu a întârziat deloc să mărturisească credinţa lui în Hristos celor din jurul lui. “Şi ele a fost cu ucenicii din Damasc câteva zile. Şi îndată L-a predicat în sinagogi pe Isus, că El este Fiul lui Dumnezeu” (Fapte 9.19-20). Această nouă mărturie este demnă de remarcat. Petru Îl proclamase înălţat în ca Domn şi Hristos, iar Pavel a proclamat gloria Lui personală mai mare, aceea ca Fiu al lui Dumnezeu. Dar încă nu venise timpul pentru ca el să slujească public, ci mai avea încă multe de învăţat, fapt pentru care, condus de Duhul, el s-a retras în Arabia şi a rămas acolo timp de trei ani, după care s-a întors la Damasc (Gal. 1.17).

Cu credinţa întărită şi confirmată în timpul cât a stat retras, el a predicat cu şi mai multă îndrăzneală dovedind că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Iudeii, de atunci încoace vrăjmaşii lui înverşunaţi, s-au ridicat împotriva lui şi păzeau porţile cetăţii ca să-l omoare, dar ucenicii l-au scos noaptea coborându-l de pe zid într-un coş (2 Cor. 11.32-33). El a mers apoi la Ierusalim, şi, prin mărturia prietenească a lui Barnaba, şi-a găsit locul printre apostoli. Minunat şi binecuvântat triumf al harului suveran!

Vizita lui Saul la Ierusalim
aproximativ 39 după Hristos

Apostolul ajunsese la Ierusalim – cetatea sfântă a părinţilor săi – metropola religiei iudeilor şi centrul recunoscut al creştinismului. Cât de schimbată era poziţia lui faţă de cea pe care o avusese când pornise în acea memorabilă călătorie spre Damasc!

Putem să ne oprim pentru un moment şi să vedem ceva despre vechea cetate a Damascului. Este un oraş intim legat cu convertirea, slujirea şi istoria apostolului nostru. Înafară de aceasta, este un oraş deosebit pe tot parcursul Scripturii.

Damascul se presupune a fi cel mai vechi oraş din lume. Potrivit cu Iosefus (Ant. 1.6, 4), el a fost întemeiat de Uţ, fiul lui Aram şi nepotul lui Sem. Prima dată este menţionat în Scriptură în legătură cu Avraam, al cărui slujitor era Eliezer din Damasc (Gen. 15.2). Astfel, această cetate este o legătură între epoca patriarhilor şi timpurile moderne. Frumuseţea şi bogăţiile Damascului au fost proverbiale timp de patru mii de ani. Împăraţii Ninivei, Babilonului, Persiei, Greciei şi Romei au cucerit cetatea şi ea a prosperat sub orice dinastie şi a supravieţuit tuturor dinastiilor, dar cel mai mare renume, pentru care va rămâne în amintire pentru totdeauna, este acela de a fi legat de apostolul Pavel[17].

Revenim acum la Ierusalim. După ce a stat cincisprezece zile cu Petru şi Iacov şi a discutat cu grecii, “fraţii … l-au coborât la Cezareea şi l-au trimis la Tars. Deci Adunarea, în toată Iudeea şi Galileea şi Samaria, avea pace, zidindu-se şi umblând în frica Domnului; şi creştea prin mângâierea Duhului Sfânt” (Fapte 9.30-31). Pentru moment vrăjmaşul era redus la tăcere. Persecuţia împlinise scopurile harului lui Dumnezeu. Cele două mari elemente ale binecuvântării – teama de Domnul şi mângâierea Duhului Sfânt – domneau în adunări, şi, umblând în temerea de Domnul şi fiind mângâiate de Duhul Sfânt, ele erau zidite şi creşteau numeric.

Cât timp Saul a fost la tars, locul lui de naştere, lucrarea bună a Domnului progresa în Antiohia. Printre cei care se risipiseră în urma persecuţiei care s-a iscat cu ocazia lui Ştefan erau “ciprioţi şi cireneeni care, intrând în Antiohia, vorbeau şi grecilor, vestind Evanghelia Domnului Isus. Şi mâna Domnului era cu ei şi un mare număr au crezut şi s-au întors la Domnul ” (Fapte 11.19-21). Acolo a început o nouă ordine. Până atunci evanghelia fusese predicată numai evreilor. Când vestea despre acea lucrare binecuvântată a lui Dumnezeu printre naţiuni a ajuns la Ierusalim, Barnaba a fost trimis de biserică la Antiohia cu o misiune specială. “Ajungând şi văzând harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi-i îndemna pe toţi, cu hotărâre de inimă, să rămână cu Domnul; pentru că era om bun şi plin de Duh Sfânt şi de credinţă; şi o mare mulţime a fost adăugată la Domnul” (11.23-24).

Cum lucrarea a crescut, Barnaba – fără-ndoială simţind că avea nevoie de ajutor – s-a gândit la Saul, şi, condus de Domnul, a plecat să-l caute. Găsindu-l, l-a adus la Antiohia, unde au lucrat împreună un an întreg, atât în adunările celor credincioşi cât şi prin popor. Barnaba era încă acela care conducea. De aceea citim “Barnaba şi Saul”. Mai târziu ordinea se schimbă şi citim “Pavel şi Barnaba”.

A apărut o ocazie pentru cei de curând convertiţi de la Antiohia să-şi arate afecţiunea faţă de fraţii de la Ierusalim. Un profet, numit Agab, “s-a ridicat şi a arătat, prin Duhul, că va fi o foamete mare peste tot pământul locuit, ceea ce a şi fost sub Claudium. Şi ucenicii au hotărât ca, după prosperitatea fiecăruia, să trimită fiecare ceva, spre slujire, fraţilor care locuiau în Iudeea, ceea ce au şi făcut, trimiţând acestea bătrânilor prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul”.

A doua vizită a lui Saul la Ierusalim
aproximativ 44 după Hristos

Având această sarcină, Barnaba şi Saul au mers la Ierusalim, care era încă recunoscut ca fiind centrul lucrării care se extindea rapid printre naţiuni. S-a păstrat unitatea şi legătura cu metropola a fost întărită prin trimiterea acelei colecte. Şi totuşi, în legătură cu istoria bisericii, ne este pus înainte un nou centru, o nouă misiune şi un nou caracter al puterii. După ce şi-au îndeplinit slujba, Barnaba şi Saul s-au întors la Antiohia, aducând cu ei pe Ioan supranumit şi Marcu.

Capitolul 13 din Fapte ne deschide perspectiva unei noi ordini în lucrarea apostolică şi este bine să remarcăm schimbarea. Cel mai semnificativ fapt de remarcat este rolul pe care îl are Duhul Sfânt în chemarea lui Barnaba şi a lui Saul. Nu mai este Hristos pe pământ, cu autoritatea Lui personală, care să cheme apostoli, ci este Duhul Sfânt. El a spus: “Puneţi-Mi deoparte acuma pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat”, după care “au coborât la Seleucia şi au plecat cu corabia spre Cipru”. Sigur că nu se pune problema că s-ar fi schimbat cumva autoritatea sau puterea Domnului sau a Duhului, ci ceea ce s-a schimbat este modul în care lucrează Domnul şi Duhul. Duhul Sfânt pe pământ, în legătură cu Hristos care este în cer, a devenit sursa de putere pentru lucrarea care ne este prezentată de acum înainte, care le-a fost încredinţată lui Barnaba şi Saul. Urmează

Prima călătorie misionară a lui Saul
aproximativ 48 după Hristos

De remarcat, înainte de a prezenta călătoria apostolilor, cum s-a schimbat totul. Observăm că ei nu au plecat de la vechiul centru, de la Ierusalim, ci de la Antiohia, o cetate de-a naţiunilor. Acesta este un fapt semnificativ. Ierusalimul şi cei doisprezece şi-au pierdut poziţia exterioară de autoritate şi putere, iar Duhul Sfânt i-a chemat pentru lucrare pe Barnaba şi pe Saul , i-a pregătit şi i-a trimis fără a intra sub jurisdicţia celor doisprezece.

Nu este cazul să vă aşteptaţi ca, în scrieri atât de scurte, să relatăm numeroasele incidente din călătoriile lui Pavel. Cititorul le va găsi în Faptele apostolilor şi în epistole. Ne propunem numai să parcurgem rapid evenimentele urmărind schema lor pentru a scoate în evidenţă anumite repere cu ajutorul cărora cititorul ca putea urmări călătoriile celui mai mare apostol – ale celui mai mare misionar -, a celui mai mare lucrător care a trăit vreodată, desigur, după Domnul nostru binecuvântat. Dar mai întâi să vedem cine au fost tovarăşii lui şi cum au început ei.

Barnaba a fost pentru un timp tovarăş apropiat al lui Saul. El era un levit din insula Cipru. El a fost printre primii chemaţi să-L urmeze pe Hristos, şi, având pământ, “l-a vândut, a adus banii şi i-a pus la picioarele apostolilor”. Comparând dărnicia lui cu mărturia pe care o dă despre el Duhul Sfânt, el iese în evidenţă ca o persoană cu un caracter frumos. Din ataşamentul arătat rapid faţă de Saul şi bunăvoinţa cu care l-a prezentat el apostolilor reiese că el era mai deschis şi cu o inimă mai largă decât cei care fuseseră instruiţi în îngustimea iudaismului, însă el nu avea rigoarea şi hotărârea lui Saul în îndeplinirea slujbei.

Ioan Marcu era rudă apropiată a lui Barnaba – “fiul sorei sale” (Col. 4.10). Mama lui era o anumită Maria care locuia în Ierusalim şi a cărei casă pare să fi fost un loc de adunare pentru primii creştini. Când Petru a fost scos din închisoare, el a mers drept la “casa Mariei, mama lui Ioan numit şi Marcu” (Fapt. 12.12). S-ar părea că Marcu s-a convertit prin intermediul lui Petru, pentru că Petru îl numeşte “Marcu, fiul meu”n (1 Pet. 5.13).

Din aceste informaţii aflăm că el nu era nici apostol, nici unul din cei şaptezeci care Îl însoţiseră pe Domnul în timpul slujirii Lui publice. Totuşi mulţi consideră că el era dornic să lucreze pentru Hristos şi, de aceea, el s-a alăturat lui Barnaba şi Saul, deşi mai târziu se vede că nu avea o credinţă pe măsura încercărilor unei vieţi de misionar. “Pavel şi cei cu el au venit la Perga Pamfiliei. Şi Ioan s-a despărţit de ei şi a mers la Ierusalim” (Fapt. 13.13). Se presupune că Marcu a scris evanghelia lui cam prin anul 63 după Hristos.

Antiohia, vechea capitală a Seleuciei, a fost întemeiată de Seleucus Nicator la aproximativ 300 înainte de Hristos. Era al doilea oraş ca importanţă în istoria bisericii, după Ierusalim. Ceea ce fusese Ierusalimul pentru evrei a devenit Antiohia pentru cei dintre naţiuni. Era un punct central pentru că din acel timp ea a devenit locul de unde s-a răspândit printre păgâni creştinismul. Acolo a fost întemeiată prima biserică dintre naţiuni (Fapte 11.26) şi acolo şi-a început lucrarea de slujire publică apostolul nostru.

Revenim acum la misiunea lui.

Barnaba şi Saul, avându-l împreună cu ei ca slujitor pe Ioan Marcu, au fost trimişi de Duhul Sfânt. În virturea legăturii cu promisiunile, evanghelia le-a fost întâi predicată evreilor, dar convertirea lui Sergius Paulus a marcat într-un mod special începutul lucrării printre naţiuni. Aceasta a marcat şi o criză în viaţa apostolului. După aceea numele lui a fost Pavel în loc de Saul – excepţie de la aceasta făcând Ierusalimul (v. Fapte 15.12-22) -, şi, de atunci, nu mai scrie “Barnaba şi Saul”, ci “Pavel şi cei cu el”. De atunci el preia conducerea, iar ceilalţi sunt numiţi ca aceia care-l însoţeau pe el. Şi această scenă are un caracter simbolic.

Este clar că proconsulul era un om chibzuit şi înţelept, care simţea că sufletul lui avea o nevoie, şi, de aceea, a trimis după Barnaba şi Saul şi a dorit să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Dar Elima vrăjitorul li s-a împotrivit pentru că ştia că, dacă guvernatorul primea adevărul pe care-l predica Pavel, atunci el îşi pierdea influenţa pe care o avea la curtea lui. De aceea el a căutat să-l abată de la credinţă pe demnitar. Pavel însă, conştient de demnitatea şi de puterea Duhului Sfânt, l-a privit ţintă, şi, l-a mustrat cu cuvinte pline de indignare chiar înaintea guvernatorului: “Om plin de toată viclenia şi de toată răutatea, fiu al diavolului, vrăjmaş al oricărei dreptăţi, nu încetezi să strâmbi căile drepte ale Domnului? Şi acum, iată, mâna Domnului este asupra ta şi vei fi orb, nevăzând soarele până la un timp”. Procunsulul, văzând ceea ce s-a întâmplat, a fost uimit şi a crezut învăţătura Domnului. Puterea cea mare a lui Dumnezeu a însoţit cuvântul slujitorului său şi sentinţa pronunţată a şi fost executată imediat. Demnitarul a fost copleşit de gloria morală a acelei scene şi s-a supus evangheliei.

Cineva spune: “Nu este nici o-ndoială că în acest nenorocit Bar-Isus vedem o imagine a iudeilor în timpul prezent, loviţi cu orbire pentru o vreme, din cauza geloziei manifestate faţă de influenţa evangheliei. Pentru a umple măsura nelegiuirii lor, ei s-au împotrivit propovăduirii ei printre naţiuni. Starea lor este judecată, iar istoria lor este redată în misiunea lui Pavel. Împotrivitori faţă de har şi căutând să-i distrugă efectul asupra naţiunilor, ei au fost loviţi cu orbire – totuşi doar până la un timp”[18].

Pe parcursul acestei prime misiuni printre naţiuni s-a făcut o mare şi binecuvântată lucrare. Comparaţi Fapte 13 şi 14. Au fost vizitate multe localităţi, au fost întemeiate biserici, au fost puşi bătrâni, s-a manifestat ostilitatea evreilor dar şi energia Duhului Sfânt s-a arătat cu putere şi a dus la înaintarea evangheliei. La Listra, creştinismul s-a confruntat pentru prima dată cu păgânismul, dar evanghelia a triumfat în fiecare loc şi s-au arătat feluritele daruri ale lui Pavel ca lucrător. Adresându-se fie evreilor care cunoşteau Scripturile, fie barbarilor ignoranţi sau grecilor cultivaţi sau mulţimilor întărâtate, Pavel s-a arătat un vas ales şi înzestrat divin pentru marea lui lucrare.

Antiohia Pisidiei merită să fie remarcată în mod special pentru ceea ce a avut loc în sinagogă. Deşi cuvântarea lui Pavel se aseamănă mult cu cea a lui Petru şi cea a lui Ştefan din capitolele anterioare din Faptele apostolilor, dar totuşi sunt câteva aspecte specifice lui Pavel. Stilul conciliant în care li se adresează, modul în care în care Îl prezintă pe Hristos şi îndrăzneala cu care proclamă îndreptăţirea numai prin credinţă pot fi considerate ca tipice lui Pavel după mesajele din epistole. Nimeni altul dintre scriitorii sacri nu vorbeşte despre îndreptăţirea prin credinţă aşa cum o face Pavel. Apelul lui din încheiere a fost un text de evanghelizare favorit al predicatorilor din toate timpurile. În câteva cuvinte el a declarat binecuvântarea pentru toţi cei care-L primesc pe Hristos şi soarta groaznică a celor care-L resping, prin aceasta arătând că nu există cale de mijloc sau poziţie neutră atunci când este vorba de Hristos. “Să vă fie cunoscut deci, fraţilor, că prin Acesta vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi de toate de care n-aţi putut fi îndreptăţiţi în legea lui Moise, oricine crede este îndreptăţit în El. Deci fiţi atenţi să nu vină asupra voastră ceea ce s-a spus în profeţi: «Priviţi, dispreţuitorilor, şi miraţi-vă şi pieriţi; pentru că Eu fac o lucrare în zilele voastre, o lucrare pe care nicidecum n-o veţi crede, dacă v-o va spune cineva»” (Fapte 13.38-41).

După ce şi-au îndeplinit misiunea, ei s-au întors la Antiohia din Siria. Când ucenicii au auzit ce făcuse Domnul şi că uşa credinţei era deschisă pentru naţiuni nu au putut decât să laude Numele Lui cel sfânt. Să ne întoarcem pentru puţin la Ierusalim.

Efectele primei misiuni a lui Pavel asupra ucenicilor de la Ierusalim au condus la o mare criză în istoria bisericii. S-a trezit gelozia gândirii fariseice astfel încât chiar în perioada de început a istoriei bisericii era pericolul să se producă o sciziune între Ierusalim şi Antiohia. Dar Dumnezeu a condus lucrurile în har şi chestiunile cu privire la Antiohia au fost rezolvate în mod fericit. Totuşi bigotismul evreilor credincioşi a rămas nepotolit. În biserica de la Ierusalim ei au continuat să pună creştinismul în legătură cu cerinţele legii şi au căutat să le impună acele rânduieli credincioşilor dintre naţiuni.

Unii dintre creştinii cei mai iudaici în gândire au venit la Antiohia şi le-au spus celor dintre naţiuni că, dacă nu se circumcid în felul cum prescrisese Moise şi nu ţin legea, nu pot fi mântuiţi. Pavel şi Barnaba au avut mari disensiuni şi dispute cu ei, dar, din vreme ce era o chestiune mult prea importantă ca să poată fi clarificată numai prin autoritatea apostolică a lui Pavel sau printr-o hotărâre a bisericii de la Antiohia, s-a hotărât ca o delegaţie să fie trimisă la Ierusalim pentru a prezenta problema înaintea apostolilor şi a bătrânilor de acolo. Au fost aleşi Pavel şi Barnaba pentru că ei erau cei mai activi în răspândirea creştinismului printre naţiuni.

Astfel ajungem la

A treia vizită a lui Pavel la Ierusalim
aproximativ 50 după Hristos

Ajungând la Ierusalim, ei au văzut că acea concepţie exista nu numai în mintea câtorva fraţi mai agitaţi, ci chiar în sânul bisericii. Tulburarea venea nu de la iudeii necredincioşi ci din mijlocul celor care mărturiseau numele lui Isus. “Unii dintre cei din partida fariseilor, care crezuseră, s-au ridicat dintre ei, spunând că trebuie să-i circumcidă şi să le ceară să ţină legea lui Moise” (Fapte 15.5). Această declaraţie deschisă punea chestiunea înaintea adunării, aşa că au început dezbaterile importante. Capitolul 15 ne relatează ce a avut loc şi cum a fost rezolvată chestiunea. Apostolii, bătrânii şi întreaga adunare de la Ierusalim nu numai că au fost de faţă ci au şi participat la discuţii. Apostolii nici nu şi-au asumat nici nu şi-au exercitat în mod exclusiv autoritatea în acea chestiune. Acea dezbatere este în general numită “primul consiliu al bisericii”, dar poate fi desemnat şi ca ultimul consiliu al bisericii care a putut spune: “s-a părut potrivit Duhului Sfânt şi nouă”.

Mulţi, urmând noţiunile moderne cu privire la “lucruri esenţiale şi neesenţiale”, pot spune că a îndeplini ceremonia circumciziei sau a nu circumcide un copil este ceva fără mare importanţă. Dar, în gândul lui Dumnezeu nu este aşa. Era o problemă vitală care afecta fundamentele creştinismului, principiile harului şi ale relaţiei omului cu Dumnezeu. Epistola lui Pavel către galateni este un comentariu asupra istoriei acestei chestiuni.

Nu exista vreun ritual la care iudeul convertit să fie mai puţin dispus să renunţe decât cel al circumciziei pentru că acela era un semn al relaţiei lui cu Yahve şi al binecuvântărilor ereditare ale legământului, transmise copiilor lui. Unii au fost de părere că botezul copiilor a fost introdus în biserică pentru a veni în întâmpinarea acestei puternice prejudecăţi iudaice, dar, dacă aşa ar fi dorit Domnul să fie, atunci acel consiliu ar fi fost cel mai în măsură să anunţe acest lucru pentru că aşaceva ar fi venit în întâmpinarea dificultăţii şi ar fi răspuns la problema dificilă care le sta înainte, aducând pacea şi unitatea între cele două biserici de unde s-a răspândit creştinismul. Dar niciunul dintre apostoli nu a făcut aluzie la aşaceva.

Înainte de a încheia această parte importantă şi sugestivă din istoria apostolului nostru, ar fi bine să remarcăm câteva lucruri pe care el le prezintă în Galateni 2, dar care nu sunt menţionate în Fapte. Cu acea ocazie Pavel s-a suit prin revelaţie şi l-a luat cu el pe Tit. În Fapte ni se prezintă istoria văzută a lui Pavel care arată motivele, dorinţele şi obiectivele oamenilor, iar în epistole avem ceva mai profund: ceea ce era în inima apostolului şi îl conducea pe el. Dar Dumnezeu ştie cum să combine împrejurările exterioare cu călăuzirea lăuntrică a Duhului. Problema era între libertatea creştină şi robia faţă de lege: dacă legea lui Moise – în particular ritualul circumciziei – trebuia impusă celor dintre naţiuni. Pavel, condus de Dumnezeu, s-a suit la Ierusalim şi l-a luat cu el pe Tit. Înaintea celor doisprezece apostoli şi a întregii biserici el l-a prezentat pe Tit, care era un grec şi care nu fusese circumcis. Acela a fost un pas îndrăzneţ: să introducă pe unul dintre naţiuni, un necircumcis, chiar în centrul iudaismului bigot. Dar apostolul a făcut aceea prin revelaţie, având o comunicaţie clară de la Dumnezeu cu privire la acest subiect. Era modul divin de a decide odată pentru totdeauna chestiunea între el şi creştinii iudaizanţi. Era necesar să facă aşa pentru că: “fraţi falşi, introduşi pe ascuns, veniseră să iscodească libertatea pe care o avem în Hristos, ca să ne aducă în robie, cărora nici măcar un ceas nu le-am cedat prin supunere, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi” (Gal. 2.4 - 5).

După ce şi-a atins principalul obiectiv, acela de a le transmite evanghelia lui celor de la Ierusalim, a plecat împreună cu Barnaba şi s-a întors la creştinii dintre naţiuni de la Antiohia. Cei doi delegaţi, Iuda şi Sila, i-au însoţit purtând hotărârile consiliului. Când mulţimea de ucenici s-a strâns laolaltă şi a auzit citindu-se epistola, s-au bucurat.

Aşa s-a încheiat primul consiliu apostolic şi prima controversă apostolică, şi, din ceea ce învăţăm din aceste chestiuni din Faptele apostolilor, am putea concluziona că dezbinarea dintre creştinii iudei şi cei dintre naţiuni a fost complet vindecată prin hotărârea adunării, dar, din epistole aflăm că opoziţia partidei iudaizante nu şi-a găsit niciodată odihnă în lupta împotriva libertăţii creştinilor dintre naţiuni. Nu după mult timp spiritul iudaizant s-a manifestat din nou cu putere şi Pavel a trebuit să lupte continuu împotriva lui

A doua călătorie misionară a lui Pavel
aproximativ 51 după Hristos

După ce Pavel şi Barnaba au petrecut un timp cu biserica din Antiohia, s-a propus o altă călătorie misionară. “Să ne întoarcem acum,” a spus Pavel, “şi să-i vizităm pe fraţii din fiecare cetate în care am vestit Cuvântul Domnului şi să vedem cum sunt. Şi Barnaba îşi propunea să-l ia cu ei şi pe Ioan, numit Marcu; dar Pavel considera că nu este bine să-l ia cu ei pe acela care îi părăsise din Pamfilia şi nu mersese cu ei în lucrare. A apărut deci o astfel de neînţelegere între ei, încât s-au despărţit unul de altul; şi Barnaba, luând cu sine pe Marcu, a plecat cu corabia spre Cipru; iar Pavel, alegând pe Sila, a plecat, încredinţat de fraţi harului lui Dumnezeu. Şi străbătea Siria şi Cilicia, întărind adunările” (Fapte 15.36-41). Apostolul nostru, având înainte o călătorie atât de importantă, atât de plină de încercări şi care cerea curaj şi statornicie, nu a putut avea încredere să-l ia ca tovarăş pe Marcu; el nu a putut scuza pe cineva pe care ataşamentul faţă de casă l-a făcut să nu fie credincios în slujba pentru Domnul. Pavel însuşi a lăsat deoparte orice consideraţiuni şi sentimente atunci când era vorba de lucrarea lui Hristos şi dorea ca şi alţii să facă la fel. Afectivitatea naturală pare să-l fi trădat pe Barnaba, care a insistat să-l ia împreună cu ei pentru slujire pe nepotul lui, dar Pavel era caracterizat de o seriozitate deosebită în lucrare. Legăturile naturale şi ataşamentul firesc aveau multă influenţă în caracterul de creştin blând al lui Barnaba, ceea ce este evident şi din modul în care s-a purtat când Petru, în slăbiciune, s-a conformat practicilor iudaizanţilor veniţi de la Ierusalim (Gal. 2). Răspândirea evangheliei într-o lume vrăjmaşă era ceva mult prea sacru pentru Pavel ca el să-şi îngăduie experimente. Marcu preferase să fie la Ierusalim în loc să fie în lucrare, dar Sila a preferat să fie în lucrare mai curând decât la Ierusalim. Aceasta a fost ceea ce a determinat hotărârea lui Pavel, deşi, fără-ndoială, el era condus de Duhul.

Barnaba l-a luat pe Marcu, ruda lui, şi a navigat la Cipru, ţara lui natală. Aici ne despărţim de Barnaba, acest sfânt iubit şi slujitor scump al lui Hristos. Numele lui nu mai este menţionat în Faptele apostolilor. Cuvintele “ruda lui” şi “ţara lui” trebuie să spună ceva inimii oricărui ucenic care citeşte aceste pagini. Am meditat la această scenă dureroasă în loc să prezentăm o schiţă a unei istorii importante. Am putea spune multe pe această temă, dar o părăsim cu două gânduri fericite: 1. Această despărţire a fost spre binecuvântarea păgânilor, apa vieţii ajungând astfel să curgă pe două căi în loc de una singură. Totuşi aceasta este bunătatea lui Dumnezeu şi nu îndreptăţeşte deloc dezbinările dintre creştini. 2. Mai tâtrziu Pavel a vorbit despre Barnaba cu multă afecţiune şi a dorit ca Marcu să vină la el pentru că îl considera de folos pentru lucrare (1 Cor. 9.6, 2 Tim. 4.11). Nu avem nici o-ndoială că fidelitatea lui Pavel a fost o binecuvântare pentru amândoi, dar mierea afecţiunilor omeneşti nu poate fi primită niciodată la altarul lui Dumnezeu.

Fiind încredinţaţi de către fraţi harului lui Dumnezeu, ei şi-au început călătoria. Totul este minunat de simplu. Prietenii lor nu au făcut paradă conducându-i, iar ei nu au făcut promisiuni mari cu privire la ceea ce intenţionau să facă. “Să ne întoarcem acum şi să-i vizităm pe fraţi” – sunt câteva cuvinte simple şio fără pretenţii, care l-au condus pe apostolul Pavel în cea de-a doua călătorie misionară. Dar Stăpânul se gândea la slujitorii Lui şi pregătea ceea ce le era necesar. Nu au trebuit să meargă mult până să găsească un nou tovarăş în Timotei din Listra, şi încă unul care să ocupe poziţia rămasă vacantă prin despărţirea de Barnaba. Dacă Pavel a pierdut părtăşia cu Barnaba ca prieten şi frate, el a găsit în Timotei, ca fiul lui în credinţă, o simpatie şi o părtăşie care a sfârşit numai odată cu viaţa apostolului. “Pe el îl voia Pavel ca să plece împreună cu el; şi, luându-l, l-a circumcis, din cauza iudeilor care erau în acele locuri, pentru că toţi ştiau că tatăl lui era grec” (16.3). În acea situaţie, Pavel s-a coborât pentru a ţine seama de prejudecăţile iudeilor şi l-a circumcis pe Timotei, ca să înlăture un motiv de poticnire.

Timoteus sau Timotei era născut într-o căsătorie mixtă, din acelea care sunt condamnate atât în Vechiul cât şi în Noul Testament. Tatăl lui era dintre naţiuni – numele lui nu este manţionat, iar mama lui era o iudeică evlavioasă. Din absenţa vreunei referinţe la tatăl lui, atât în Faptele apostolilor cât şi în epistole, se presupune că tatăl îi murise la scurt timp după naşterea lui. Este evident că Timotei, în copilăria lui, a fost în grija mamei lui, Eunice, şi a bunicii Lois, care din pruncie l-au învăţat Sfintele Scripturi. Din numeroasele aluzii făcute de Pavel în epistolele lui cu privire la sensibilitatea şi lacrimile iubitului său fiu în credinţă, credem că el a rămas toată viaţa lui sub impresia acelei case pline de blândeţe, iubire şi sfinţenie. Iubirea tandră a lui Pavel faţă de Timotei şi amintirile tandre despre casa lui de la Listra şi educaţia pe care a primit-o de timpuriu acolo constituie câteva din cele mai emoţionante pasaje din scrierile marelui apostol. Când era bătrân, în închisoare şi în lipsuri, el îi scria: “către Timotei, preaiubitul meu copil: Har, îndurare, pace, de la Dumnezeu Tatăl şi de la Hristos Isus, Domnul nostru. Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu, căruia Îi slujesc din strămoşi cu conştiinţă curată, că neîncetat îmi amintesc de tine în cererile mele, noapte şi zi, dorind mult să te văd, amintindu-mi de lacrimile tale, ca să mă umplu de bucurie aducându-mi aminte de credinţa sinceră care este în tine, care a locuit întâi în bunica ta Lois şi în mama ta Eunice şi sunt convins că şi în tine” (2 Tim. 1.2-5). El l-a îndemnat şi a repetat invitaţia către Timotei să vină să-l vadă: “străduieşte-te să vii repede la mine” şi “străduieşte-te să vii înainte de iarnă” (2 Tim. 4. 9, 21). Consider că putem crede că unui fiu atât de iubit i-a fost îngăduit să vină la timp pentru a-l mângâia în ultimele ceasuri pe părintele lui în Hristos, pentru ca să primească ultimele lui sfaturi şi binecuvântări şi să fie martor la modul cum şi-a încheiat cu bucurie cursa.

Sila sau Silvan ne este prezentat întâi ca fiind învăţător în biserica de la Ierusalim, şi probabil că era şi elenist şi cetăţean roman, ca şi Pavel (Fapte 16.37). El a fost delegat să-i însoţească pe Pavel şi Barnaba la întoarcerea lor la Antiohia, când aduceau hotărârile consiliului. Dar, din vreme ce mai multe detalii, atât din viaţa lui Timotei, cât şi a lui Sila, le vom vedea urmărind calea apostolului, nu vom mai spune altceva despre ei deocamdată, ci vom continua cu călătoria.

Pavel şi Sila împreună cu noul lor tovarăş au mers prin cetăţi îndemnându-i să ţină ceea ce au hotărât apostolii şi bătrânii de la Ierusalim. Hotărârile erau transmise bisericilor, astfel încât iudeii aveau ceea ce se hotărâse chiar la Ierusalim şi legea nu era dezlegată de naţiuni. După ce au vizitat şi au întărit bisericile care erau deja întemeiate în Siria şi Cilicia, au trecut prin Frigia şi Galatia. “Au străbătut Frigia şi ţinutul Galatiei”. Transcriind aceste cuvinte ne oprim un moment şi ne mirăm. Frigia şi Galatia nu erau oraşe ci provincii sau regiuni din ţară. Şi totuşi istoricul sacru foloseşte numai câteva cuvinte pentru a descrie lucrările mari făcute acolo. Cât de mult se deosebeşte energia concentrată a Duhului de stilul caracteristic omului, acela care umflă lucrurile! Din istoria lui Neander aflăm că numai în Frigia erau şaizecişidouă de oraşe. Şi s-ar părea că Pavel şi cei care erau cu el le-au străbătut pe toate.

Acelaşi lucru remarcăm şu cu privire la lucrările din Galatia. Din epistola lui Pavel către Galateni aflăm că în acel timp el era suferind în trup: “ştiţi că în slăbiciunea cărnii v-am vestit evanghelia la început”. Dar puterea predicilor lui era într-un contrast izbitor cu slăbiciunea cărnii încât galatenii au fost mişcaţi până la extravaganţe în simpatie şi sentimente generoase: “n-aţi dispreţuit, nici n-aţi respins cu dezguste ispita mea, care era în carnea mea, ci m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Isus. Care era deci fericirea voastră? Pentru că vă mărturisesc că, dacă ar fi fost posibil, v-aţi fi scos ochii voştri şi mi i-aţi fi dat” (Gal. 4.13-15). Din istorie aflăm că Galatenii erau de origine celtică, cu un caracter impulsiv şi schimbător[19]. Întreaga epistolă ilustrează în mod dureros instabilitatea lor şi efectele triste ale elemntului iudaizant printre ei. “Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel care v-a chemat în harul lui Hristos, la o evanghelie diferită, care nu este o altă Evanghelie; dar sunt unii care vă tulbură şi doresc să strice Evanghelia lui Hristos” (Gal. 1.6-7). Ne întoarcem la istoria din Fapte.

Caracterul şi efectele lucrării lui Pavel, care ne sunt relatate în capitolele 16 – 20 sunt cu adevărat minunate. Ele sunt pentru totdeauna unice în istorie. Fiecare slujitor al lui Hristos, dar mai ales fiecare predicator trebuie să le studieze cu multă atenţie şi să le citească adesea. După cum spunea cineva “

Vasul Duhului străluceşte cu o lumină cerească pe parcursul întregii lucrări a evangheliei. El a arătat condescendenţă la Ierusalim, a tunat în Galatia când sufletele s-au abătut, i-a condus pe apostoli să se hotărască pentru libertatea celor dintre naţiuni şi s-a folosit el însuşi de toată libertatea pentru a fi iudeu cu iudeii şi ca fără lege faţă de cei care nu aveau lege, nu ca fiind sub lege, dar întotdeauna supus lui Hristos. El nu s-a făcut niciodată pricină de poticnire. Nimic din lăuntrul lui nu a împiedicat comuniunea cu Dumnezeu, care era sursa puterii lui de a fi credincios printre oameni. El putea spune ceea ce nimeni altul nu a putut spune: «Fiţi imitatori ai mei, după cum eu sunt al lui Hristos». Astfel, el putea spune «sufăr pentru cei aleşi, ca ei să capete mântuirea care este în Hristos Isus împreună cu gloria eternă»”[20].

Este remarcabil şi modul în care Duhul a lucrat cu apostolul în aceste capitole. Numai Duhul l-a îndrumat pe calea lui minunată şi l-a susţinut prin toate încercările şi împrejurările potrivnice. De exemplu, el l-a oprit pe Pavel să predice cuvântul în Asia şi nu l-a lăsat să meargă în Bitinia, ci, printr-o viziune în timpul nopţii, l-a îndrumat să meargă în Macedonia. “Şi noaptea i s-a arătat lui Pavel o viziune: un bărbat din Macedonia, stând şi rugându-l şi spunând: .Treci în Macedonia şi ajută-ne!. Şi, când a văzut viziunea, îndată am căutat să plecăm în Macedonia, înţelegând că Domnul ne-a chemat să le vestim Evanghelia. Plecând deci cu corabia din Troa, am mers drept la Samotracia şi a doua zi la Neapolis şi de acolo la Filipi, care este cea dintâi cetate a acelei părţi a Macedoniei, o colonie” (Fapte 16.9-12).

Pavel aduce Evanghelia în Europa

Aceasta a marcat o perioadă deosebită în istoria lui Pavel şi în înaintarea creştinismului. Pavel şi tovarăşii lui au adus apoi Evanghelia în Europa. Şi aici, putem fi iertaţi dacă zăbovim un moment pentru a ne reaminti multe asocieri istorice interesante legate de cuceritorii şi cuceririle macedonenilor şi câmpia de la Filipi, faimoasă şi în istoria romană. Acolo s-a încheiat marea luptă dintre republică şi imperiu. Pentru a comemora acel eveniment, Augustus a întemeiat o colonie la Filipi. Aceasta a fost prima cetate în care a ajuns Pavel la intrarea în Europa. Este numită “cea dintâi cetate a acelei părţi a Macedoniei, o colonie”. Ni se spune că o colonie romană era caracterizată de aceea că semăna cu o Romă în miniatură, iar Filipi era mai otrivită decât oricare alta pentru a fi considerată o cetate reprezentativă pentru Roma imperială .

Suntem siguri că, pentru mulţi dintre cititorii noştri tineri şi dornici de cunoştinţe, această scurtă digresiune nu este neinteresantă. Pe deasupra, o cunoaştere a unor asemenea istorii este de folos pentru studenţii profeţiilor, ele fiind o împlinire a viziunilor lui Daniel, în special cele din capitolul 7. Cetatea Filipi era un monument al puterii Greciei care a zdrobit puterea Persiei. Alexandru cel Mare, fiul lui Filip, l-a înfrânt pe marele rege Darius, când “leopardul” Greciei a învins “ursul” Persiei[21].

Privind în timp, de când Alexandru a navigat din Europa în Asia până la ziua când Pavel a venit din Asia în Europa au trecut aproape patru sute de ani. Totuşi, cât de diferite sunt motivele, obiectivele, conflictele şi victoriile lor! Entuziasmul lui Alexandru se născuse din ceea ce şi-a amintit cu privire la strămoşii lui cei mari şi din hotărârea de a răsturna marile dinastii din est, dar, fără a fi conştient şi fără să vrea, el a împlinit planurile lui Dumnezeu. Pavel s-a încins cu armura lui având alt scop şi nu pentru a câştiga victorii mai mari şi cu efecte mai de durată. El a fost trimis de Duhul Sfânt nu numai pentru a supune vestul, ci pentru a face ca întreaga lume să fie robită spre ascultarea de Hristos. Creştinismul nu este numai pentru o naţiune sau un popor, ci este pentru om în mod universal, după cum Pavel însuşi a exprimat acest fapt în Coloseni 1: “evanghelia … predicată oricărei făpturi de sub cer”. Aceasta este misiunea evangheliei şi sfera ei.

Dar trebuie să mai remarcăm încă un lucru înainte de a continua cu călătoria lui Pavel.

Luca, “doctorul preaiubit”, istoricul şi evanghelistul, pare să-l fi însoţit pe Pavel din acel moment. Din versetul 10 el foloseşte persoana întâia plural în scriere: “am căutat să plecăm în Macedonia”. Se presupune că prin naştere el era dintre naţiuni şi că a fost convertit la Antiohia. S-ar părea că el a rămas tovarăş credincios al apostolului până la sfârşitul lucrărilor şi necazurilor lui (2 Tim. 4.11).

Efectele predicării lui Pavel la Filipi

S-ar părea că la Filipi era un număr mic de evrei pentru că acolo nu era nici o sinagogă, dar, ca de obicei, apostolul a mers întâi la ei, chiar dacă erau doar câteva femei care se strângeau pe malul râului (Fapte 16). Pavel le-a predicat şi Lidia s-a convertit. S-a deschis o uşă şi au crezut şi alţii. În acel loc fără pretenţii, şi câtorva femei evlavioase le-a fost predicată mai întâi evanghelia în Europa şi acolo a fost botezată prima casă[22]. Dar începuturile şi triumfurile ei paşnice au fost curând tulburate de răutatea lui Satan şi de pofeele omului. Evanghelia nu putea să înainteze uşor şi comod în mijlocul păgânismului, ci întâmpinând opoziţie şi cu suferinţe.

Pe când apostolul nostru şi tovarăşul lui mergeau la locul de strângere sau de rugăciune, o fată sclavă care posedată de un duh rău i-a urmat strigând “Oamenii aceştia sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt, care vă vestesc calea mântuirii”. La început, Pavel nu a băgat-o în seamă, ci a continuat lucrarea lui binecuvântată de a-L predica pe Hristos şi a câştiga suflete pentru El. Dar sclava posedată a persistat în a-i urmări şi a repeta aceeaşi strigare. Era o încercare plină de răutate a vrăjmaşului de a împiedica lucrarea lui Dumnezeu chiar dând mărturie despre slujitorii cuvântului. De remarcat faptul că ea nu dădea mărturie pentur Isus sau Domnul, ci pentru robii Lui şi Dumnezeul cel Preaînalt. Dar Pavel nu dorea o mărturie pentru sine însuşi şi nu dorea o mărturie a unui duh rău, şi, de aceea, fiind necăjit, s-a întors şi i-a zis duhului: “Îţi poruncesc în numele lui Isus Hristos să ieşi din ea!” Şi duhul a ieşit din ea chiar atunci.

Din vreme ce fata nu-şi mai putea practica arta de a ghici, stăpânii ei s-au văzut lipsiţi de câştigurile de pe urma ei, şi, înfuriaţi de pierderea proprietăţii lor, au incitat mulţimea să li se alăture şi i-au apucat pe Pavel şi pe Sila şi i-au târât înaintea magistraţilor. Din vreme ce ştiau bine că nu puteau aduce nici o acuzaţie solidă împotriva lor, ei au ridicat problema veche că erau tulburători ai liniştii prin aceea că încercau să introducă practici iudaice într-o colonie romană şi să înveţe obiceiuri contrare legilor romane. Aşa cum s-a întâmplat adesea de atunci încoace, în loc să fie cercetate dovezile şi să se delibereze, a fost luat ca valabil strigătul mulţimii, aşa că magistraţii, fără a mai face cercetări, au poruncit ca ei să fie biciuiţi în public şi aruncaţi în închisoare. Astfel, aceşti binecuvântaţi slujitori ai lui Dumnezeu, răniţi, sângerând şi slăbiţi, au fost daţi pe mâna unui temnicer crud ca să-i păstreze bine, care a mai adăugat la suferinţele lor punându-i în butuci. Dar, în loc ca Pavel şi Sila să fie deprimaţi de suferinţele trupeşti şi de zidurile sumbre ale închisorii, ei s-au bucurat că au fost socotiţi vrednici să sufere ocara şi durerea pentru Hristos, şi, în loc ca liniştea de la miezul nopţii să fie întreruptă de oftări şi gemete ale prizonierilor, ei “rugându-se, lăudau pe Dumnezeu prin cântări, iar cei întemniţaţi îi ascultau”.

Dacă Satan nu duce lipsă de resurse pentru a-şi desfăşura lucrarea lui rea, şi Dumnezeu are resurse pentru a împlini lucrarea Lui bună. El s-a folosit de tot ceea ce s-a întâmplat pentru a îndruma înaintarea lucrării evangheliei şi a împlini planurile dragostei Sale. Tamnicerul urma să fie convertit, biserica să fie strânsă laolaltă şi să fie stabilită o mărturie pentru Domnul Isus Hristos chiar în acea fortăreaţă a păgânismului. La miezul nopţii Pavel şi Sila cântau, iar deţinuţii ascultau acel sunet neobişnuit, când a fost un cutremur mare. Dumnezeu a intrat în scenă în suveranitate şi în har. El a vorbit şi pământul s-a cutremurat: au fost zguduite zidurile închisorii, uşile s-au deschis şi lanţurile fiecăruia au căzut. Ce mai erau lanţurile şi închisorile? Şi ce mai erau legiunile romane? Ce este toată puterea vrăjmaşului? Vocea lui Dumnezeu se aude în furtună, dar violenţei furtunii îi urmează vocea blândă şi liniştită a evangheliei şi păcii venite din cer.

Trezit în urma cutremurului, primul gând al temnicerului a fost la prizonierii lui, şi, speriat la vederea uşilor deschise, presupunând că prizonierii fugiseră, şi-a scos sabia pentru a se sinucide. “Dar Pavel a strigat cu glas tare, spunând: «Nu-ţi face nici un rău, pentru că toţi suntem aici!»” (Fapte. 16.28). Acele cuvinte ale dragostei au zdrobit inima temnicerului. Calmul şi seninătatea lui Pavel şi Sila, faptul că au refuzat să se folosească de ocazie pentru a scăpa şi grija lor pentru el, toate împreună au făcut ca ei să apară în ochii temnicerului ca fiinţe superioare. El a pus deoparte sabia, a cerut o lumină, şi, intrând în celulă, a căzut la tremurând picioarele apostolilor. Conştiinţa lui fusese atinsă, inima lui fusese zdrobită şi ceva ca un cutremur violent îi tulbura sufletul. El a luat poziţia de păcătos pierdut şi a strigat: “Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” (v. 29). El nu a vorbit ca învăţătorul legii din Luca 10: “Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa eternă?” La temnicerul nu se punea problema să facă ceva anume pentru viaţă, ci problema mântuirii pentru cel pierdut. Ca mulţi alţii, învăţătorul legii nu se recunoştea ca păcătos pierdut, şi, de aceea, el nu a vorbit de mântuire.

Ca răspuns la cea mai importantă întrebare pe care o poate rosti vreodată un om: “Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” apostolul a îndreptat spre Hristos gândurile temnicerului, spunând: “Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit, tu şi casa ta”. Dumnezeu a dat binecuvântarea şi toată casa a crezut, s-a bucurat şi au fost botezaţi. Şi totul s-a schimbat; temnicerul i-a adus pe prizonieri în propria lui casă, cruzimea lui a fost schimbată în dragoste, simpatie şi ospitalitate. În acel ceas din noapte el le-a spălat rănile, le-a dat să mănânce şi s-a bucurat, crezând în Dumnezeu împreună cu toată casa lui. Ce noapte plină! Ce schimbare în numai câteva ceasuri! Şi ce dimineaţă fericită a venit peste acea casă! Lăudat fie Domnul!

Ca Darius odinioară, magistraţii pare să nu se fi putut odihni în timpul nopţii. Poate că va fi ajuns la ei vestea despre cutremur sau să fi aflat că Pavel şi Sila erau romani. Cert este că imediat ce s-a făcut ziuă au trimis la temnicer ordinul “eliberează pe oamenii aceia”. Imediat le-a făcut cunoscut lui Pavel şi Sila ordinul pe care-l primise şi le-a urat să meargă în pace. Dar Pavel şi Sila au refuzat să fie eliberaţi fără ca să se recunoască public nedreptatea suferită de ei. El a şi făcut cunoscut faptul că el şi Sila erau cetăţeni romani. Faimoasele cuvinte ale lui Cicero deveniseră un proverb şi aveau o mare valoare peste tot: “A lega pe un cetăţean roman este o ofensă, iar a-l biciui este o crimă”. Magistraţii violaseră în mod evident legea romană, dar Pavel a cerut numai ca, după cum au fost trataţi ca vinovaţi în public, tot public să fie declaraţi nevinovaţi. Şi magistraţii au făcut aceasta, ştiind că nu fuseseră drepţi. “Şi au venit şi i-au rugat, şi, după ce i-au scos afară, le-au cerut să plece din cetate”. Apostolii s-au conformat de bunăvoie cererii magistraţilor, au ieşit din închisoare şi au intrat în casa Lidiei, şi, după ce i-au văzut pe fraţi şi i-au mângâiat, au plecat[23].

Înainte de a părăsi acest capitol memorabil, am mai adăuga că este foarte plăcut să vedem, în epistola lui Pavel către filipeni, dovezile unui ataşament care-i lega şi care a continuat din prima zi până când Pavel a ajuns să fie închis la Roma. Afecţiunea lui pentru filipenii lui iubiţi era minunată. El li se adresa cu cuvintele “fraţii mei preaiubiţi şi doriţi, bucuria şu cununa mea, staţi astfel tari în Domnul, preaiubiţilor” (Fil. 4.1). Şi el a recunoscut, cu mare bucurie, părtăşia lor neostenită cu el în evanghelie şi numeroasele dovezi practice ale dragostei şi simpatiei lor prin grija pe care au arătat-o faţă de el. De îndată ce el a ajuns la Tesalonic, ei s-au gândit la nevoile lui. “În Tesalonic, o dată, chiar de două ori, mi-aţii trimis ceva pentru nevoia mea” (v. Fil. 4.15-19).

Pavel la Tesalonic şi Bereea

Pavel şi Sila s-au îndreptat apoi spre Tesalonic. S-ar părea că Timotei şi Luca au rămas la Filipi pentru o scurtă perioadă. După ce au trecut prin Amfipolis şi Apolonia, Pavel şi Sila au ajuns la Tesalonic, unde au găsit o sinagogă. Era un oraş comercial important unde locuiau mulţi iudei. “Şi Pavel, după obiceiul său, a intrat la ei şi, în trei sabate, a stat de vorbă cu ei din Scripturi”. Inimile multora dintre ei au fost mişcate la predicile lui şi o mare mulţime de greci evlavioşi şi de femei de seamă au crezut. Dar vrăjmaşul lui Pavel a apărut din nou. “Iudeii, fiind plini de invidie şi luând cu ei pe nişte oameni răi din rândul celor de jos şi strângând o mulţime, tulburau cetatea. Şi, venind la casa lui Iason, căutau să-i aducă afară la popor. Şi, negăsindu-i, îi târau pe Iason şi pe unii fraţi înaintea magistraţilor, strigând: «Aceştia, care au răscolit lumea, au venit şi aici; pe aceştia Iason i-a primit; şi toţi aceştia lucrează împotriva decretelor Cezarului, spunând că este un alt împărat: Isus»” (Fapte. 17.5-7). Aceste versete sunt îndeajuns pentru a ne reda caracterul universal al vrăjmăşiei iudeilor împotriva evangheliei şi a lui Pavel ca slujitorul ei cel mai important.

Apostolul le predicase tesalonicenilor adevărul cu privire la înălţarea lui Hristos şi la venirea Lui din nou în glorie: “spunând că este un alt împărat, unul Isus”. De aici aluzia cu care revine mereu Pavel pricind venirea Domnului şi ziua Domnului în epistolele lui către acea biserică. Din ceea ce spune Pavel în prima lui epistolă aflăm că lucrările lui au fost foarte multe şi recunoscute şi binecuvântate de Domnul pentru multe suflete (1 Tes. 1.9-10, 2.10-11).

Apostolul a plecat apoi la Bereea. Acolo iudeii erau mai nobili şi cercetau prin cuvântul lui Dumnezeu ceea ce li se spunea. Şi acolo a fost multă binecuvântare. Mulţi au crezut, dar iudeii, ca nişte vânători care îşi urmăresc prada, au venit de la Tesalonic la Bereea, şi au făcut mare agitaţie, ceea ce l-a forţat pe Pavel să plece aproape imediat. Însoţit de câţiva dintre cei convertiţi din Bereea, el a mers la Atena, lăsându-i în urmă pe Sila şi Timotei.

Vizita lui Pavel la Atena

Apariţia apostolului la Atena este un eveniment istoric deosebit de important. Aceal oraş era, sub un anumit aspect, capitala lumii, fiind sediul culturii şi filozofiei greceşti, dar şi centrul superstiţiei şi idolatriei.

Este foarte interesant să observăm că apostolul nu s-a grăbit să se angajeze în lucrare acolo, ci a stat un timp să cugete. Şi mintea lui s-a umplut cu gânduri adânci cu privire la cum sunt apreciate lucrurile în prezenţa lui Dumnezeu şi în lumina morţii şi învierii lui Hristos. Prima lui intenţie a fost să aştepte venirea lui Sila şi Timotei pentru că le trimisese un mesaj la Bereea ca să vină la el cât mai repede. Dar, când s-a văzut înconjurat de temple, altare, statui şi închinare la idoli, el nu a mai putut să tacă. Ca de obicei, el a început să vorbească întâi cu iudeii, dar avea şi dispute zilnice cu filozofii în piaţă, creştinismul confruntându-se deschis cu păgânismul. De observat că apostolul creştinismului era singur la Atena, iar locul era plin de apostoli ai păgânismului şi erau numeroase obiecte de cult, într-atât încât un scriitor satiric observa: “La Atena este mai uşor să găseşti un dumnezeu decât un om”.

Unii luau în derâdere ceea ce auzeau, iar alţii ascultau şi doreau să audă mai mult. “şif unii dintre filosofii epicurieni şi stoici i se împotriveau. Şi unii ziceau: «Ce vrea să spună vorbăreţul acesta?». Şi alţii: «Pare că este vestitor al unor zei» străini., pentru că le vestea Evanghelia lui Isus şi învierea”. Aflăm deci asupra căror lucruri insista Pavel în ceea ce spunea el zi de zi poporului şi diferitelor clase de filozofi: “Isus şi învierea”. Aceste cuvinte au impresionat cel mai mult şi au rămas în mintea lor. Ce lucru nou şi ce realitate binecuvântată pentru suflete! Era vorba de Persoana lui Hristos şi nu era o teorie şi de faptul învierii şi nu de ceva ceţos şi incert ca perspectivă de viitor. Slujitorul lui Hristos le-a prezentat deschis atenienilor starea groaznică în care se aflau ei înaintea Dumnezeului cel adevărat. Totuşi ei au vrut să li se facă o prezentare mai completă şi mai elabirată a acestor subiecte tainice, drept care l-au adus pe Pavel la Areopag.

Acela era locul cel mai potrivit pentru un discurs public. Cea mai solemnă curte de justiţie era din timpuri imemoriale pe dealul Areopagului. Judecătorii stăteau în aer liber pe scaune cioplite în piatră. În acel loc fuseseră dezbătute multe probleme importante şi se luaseră multe hotărâri solemne, începând cu legendara judecată a lui Marte, de la care venea numele “dealul lui Marte”.

În acest cadru s-a adresat Pavel mulţimii. Nu există în istoria apostolului sau în istoria sădirii creştinismului vreun moment mai interesant decât acesta. Inspirat de sentimente pentru onoarea lui dumnezeu şi cunoscând deplin starea omului în lumina crucii, ce trebuie să fi simţit apostolul când stătea pe dealul lui Marte? Oriîncotro îşi îndrepta privirile putea vedea semnele idolatriei în mii de forme. În acele împrejurări el ar fi putut greşi să vorbească aspru, dar şi-a stăpânit sentimentele şi s-a abţinut de la un limbaj agresiv. Ştiind ce duh fierbinte avea el şi cât de plin de zel pentru adevăr era, aceasta este un remarcabil exemplu de lepădare de sine şi stăpânire de sine. Domnul şi Învăţătorul lui era cu el chiar dacă, înaintea ochilor omeneşti el părea să fie singur în faţa atenienilor şi a numeroşilor străini care se strânseseră la acea universitate a lumii.

Prin înţelepciunea ei, prudenţa şi raţionamentul sănătos, cuvântarea lui Pavel este unică în analele istoriei. El nu a început atacând dumnezeii falşi sau denunţând religia lor ca amăgire satanică şi ceva detestabil pentru el, cum ar fi făcut cineva cu zel şi fără cunoştinţă şi care se mândreşte propria lui fidelitate. În cuvântarea care ne stă înainte avem un exemplu cum este cel mai bine să te apropii de inimile persoanelor neştiutoare şi pline de prejudecăţi din orice epocă. Să ne dea Domnul înţelepciune să urmăm acest exemplu!

Cuvintele de introducere sunt, în acelaşi timp, şi de natură să-i captiveze, dar şi mustrări. “Bărbaţi atenieni, în toate vă văd foarte superstiţioşi”. A început recunoscând că ei aveau sentimente religioase, dar că acele sentimente erau direcţionate greşit, după care le-a vorbit despre faptul că el era unul care îi putea conduce la cunoaşterea Dumnezeului cel adevărat. “Pe Acela deci, pe care voi, necunoscându-L, Îl onoraţi, vi-L vestesc eu”. El alesese cu înţelepciune textul inscripţiei “Pentru un Dumnezeu necunoscut”, care i-a dat ocazia să înceapă de la treapta cea mai de jos a scării adevărului. Dar imediat el a părăsit argumentele împotriva idolatriei şi a început să predice evanghelia. El a fost atent să nu introducă numele lui Isus în discursul lui public. El vestise numele Lui în slujirile lui mai particulare, dar fiind înconjurat de discipoli şi admiratori ai unora ca Socrate, Platon, Zeno şi Epicur, el a avut grijă să ferească cu sfinţenie ca numele lu Isus să fie pus în comparaţie cu asemenea personalităţi, pentru că ştia ca numele Nazarineanului smerit era nebunie pentru greci. Şi totuşi, spre sfârşitul discursului, se vede că atenţia tuturor este îndreptată către omul Isus Hristos chiar dacă numele Lui nu a fost menţionat deloc în acel discurs. Astfel, el a spus: “Dumnezeu deci, trecând cu vederea timpurile de neştiinţă, porunceşte acum oamenilor ca toţi, de pretutindeni, să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca pământul locuit, cu dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit, dând tuturor dovadă prin aceea că L-a înviat dintre morţi”. În acest punct auditoriul lui nu am mai avut răbdare şi discursul i-a fost întrerupt. Dar ultima impresie lăsată în mintea lor era una cu o greutate pentru eternitate. Apostolul inspirat s-a adresat conştiinţei lor şi nu curiozităţii intelectuale a filozofilor. Menţionarea învierii morţilor şi a judecării întregii lumi făcută cu atâta autoritate şi atât de poruncitor nu se putea să nu-i deranjeze pe acei oameni mândri şi mulţumiţi de sine. Principiul esenţial şi obiectivul cel mai înalt pentru filozoful epicurian era să aibă ceea ce l-ar satisface, iar stoicul urmărea să trăiască într-o indiferenţă mândră faţă de bine şi de rău, faţă de plăcere şi durere.

Atunci nu cred că mai este de mirare că acea adunare strălucită s-a risipit cu zeflemeaua unora şi cu indiferenţa altora. Dar, cu toate acestea, creştinismul a câştigat prima victorie nobilă asupra idolatriei, şi, chiar dacă rezultatele imediate ale discursului lui Pavel au fost slabe, ştim că el a avut rezultate binecuvântate pentru mulţi de atunci încolo şi că va mai aduce încă rod în multe suflete şi va continua să aducă roade pentru gloria lui Dumnezeu pentru totdeauna.

Pavel a plecat dintre ei şi nu s-seamănă că ar fi fost alungat în urma unor tulburări sau persecuţii. Domnul i-a dat să guste bucuria Lui şi bucuria îngerilor la pocăirea păcătoşilor “între care Dionisie areopagitul şi o femeie cu numele Damaris şi alţii împreună cu ei”. Dar în oraşul militar Filipi şi în oraşele comerciale Tesalonic şi Corint pare că numărul convertiţilor a fost mult mai mare decât în educata şi elitista Atenă. Aceasta este ceva umilitor pentru mândria omului şi pentru puterea minţii cu care omului îi place să se laude. Pavel a adresat o epistolă filipenilor, două tesalonicenilor şi două corintenilor, dar nu avem vreo epistolă a lui Pavel către atenieni şi nu citim că ar mai fi vizitat vreodată Atena.

Vizita lui Pavel la Corint

Corintul este aproape la fel de important ca şi Ierusalimul sau Antiohia prin legătura pe care o are cu învăţătura şi scrierile apostolului, această cetate putând fi considerată ca fiind centrul lui european. Acolo Dumnezeu avea “mult popor” şi Pavel a stat un an şi şase luni învăţându-i cuvântul lui Dumnezeu. În perioada când era la Corint apostolul a scris primele epistole apostolice – cele două epistole către tesaloniceni.

Corintul, capitala romană a Greciei, era un oraş comercial, cu legături bune cu Roma şi vestul Mediteranei, cu Tesalonic şi Efes pe Marea Egee şi cu Antiohia şi Alexandria în Est. Prin cele două porturi importante, cetatea primea nave atât din est cât şi din vest[24].

S-ar părea că Pavel a călătorit singur la Corint. Dacă Timotei a venit la el la atena (1 Tes. 3.1), el a fost apoi trimis din nou la Tesalonic, loc care, după cum vom vedea curând, era mult pe inima apostolului. La scurt timp după venirea lui acolo, el a găsit doi prieteni şi colaboratori: pe Acvila şi Priscila. În acel timp trebuie că în Corint erau mai mulţi evrei decât de obicei deoarece “Caludiu poruncise ca toţi să plece din Roma”. Domnul s-a folosit astfel de exilul la care au fost obligaţi Acvila şi Priscila pentru a oferi o locuinţă slujitorului său singuratic. Ei erau din ţara lui şi de meseria lui şi aveau şi aceeaşi inimă şi acelaşi duh ca el. Şi, având aceeaşi meserie, a locuit împreună cu ei şi au lucrat împreună, “pentru că meseria lor era facerea corturilor” (Fapte 18).

Ce pline de har şi ce minunate sunt căile Domnului cu slujitorul Lui! Într-un oraş comercial bogat, înconjurat de greci, colonişti romani şi evrei din toate părţile, el a lucrat în pace, făcându-şi meseria lui, ca să nu fie o povară pentru nici unul dintre ei.

Aici avem un exemplu de situaţie când cea mai profundă şi înaltă spiritualitate se îmbină cu munca sârguincioasă pentru lucrurile obişnuite necesare vieţii. Ce exemplu şi ce lecţie! Munca lui nu îl împiedica să fie în comuniune cu Dumnezeu. Nimeni nu a ştiut vreodată atât de bine şi nu a simţit mai profund valoarea evangheliei pe care o purta: în ea erau chestiuni de viaţă şi de moarte, şi totuşi el se ocupa cu o muncă obişnuită. Dar făcea şi aceasta pentru Domnul şi pentru sfinţii Lui, după cum pentru ei predica. Deseori el se referă la aceasta în epistolele lui şi spune că era unul dintre privilegiile lui. “În orice, m-am ferit şi mă voi feri să vă fiu povară. Adevărul lui Hristos este în mine, că lauda aceasta nu-mi va fi oprită în ţinuturile Ahaiei” (2 Cor. 11.9-10[25]).

Apostolul, fără-ndoială, avea motive bine întemeiate pentru a refuza comuniunea în lucrurile materiale cu biserica din Corint. Ştim că acolo erau falşi apostoli şi mulţi vrăjmaşi şi că printre ei erau multe nereguli mari şi grave, pe care el le-a mustrat cu tărie şi a căutat să le corecteze. În acele condiţii, pentru ca motivele lui să nu fie înţelese greşit, apostolul prefera să lucreze cu mâinile lui decât să fie întreţinut de biserica din Corint. “De ce? Pentru că nu vă iubesc? ” - întreba el – “Ştie Dumnezeu! Dar, ceea ce fac, voi şi face, ca să tai ocazia celor care vor o ocazie” (v. 2 Cor. 9.1-15).

Mai este încă un aspect deosebit de interesant legat de drumul apostolului. În general se consideră că în perioada cât a fost la Corint el a scris cele două epistole către tesaloniceni şi unii consideră că tot în acea perioadă a scris şi epistola către galateni. Acestea le avem ca mărturie cu privire la strânsa comuniune a lui cu Dumnezeu în timpul cât a lucrat cu mâinile sale. Dar când venea sabatul de odihnă, atelierul se închidea şi Pavel mergea la sinagogă şi îi convingea pe iudei şi pe greci. Acesta era obiceiul lui. “Şi el stătea de vorbă în fiecare sabat şi îi convingea pe iudei şi pe greci” (18.4). Dar, după un timp în care Pavel lucra astfel în cursul săptămânii şi în sabat, Sila şi Timotei au venit din Macedonia. Este evident că ei au venit cu ajutoare care au satisfăcut nevoile de atunci ale apostolului şi l-au eliberat de la a lucra mereu cu mâinile lui.

S-ar părea că venirea lui Sila şi Timotei l-au încurajat şi l-au întărit pe apostol, astfel încât zelul lui şi energia lui pentru evanghelie au crescut. El era “împins de Duhul şi mărturisea că Isus este Hristosul”, dar ei se împotriveau învăţăturii lui şi huleau. Aceasta l-a determinat pe Pavel să ia o altă cale, hotărât şi cu îndrăzneală. El şi-a scuturat hainele ca semn că era nevinovat de sângele lor şi le-a spus că de atunci avea să meargă la naţiuni. În toate acestea, el era condus de Dumnezeu şi acţiona după gândul Lui. Ael a predicat în sinagogă atâta timp cât a fost posibil, dar, atunci când nu a mai putut merge acolo, el a fost obligat să folosească locul cel mai convenabil pe care l-a putut găsi. La Efes, el a predicat în şcoala unuia numit Tiran, la Roma a locuit timp de doi ani întregi într-o casă pe care a închiriat-o, iar la Corint un prozelit numit Iustus l-a primit în casa lui pe apostolul respins.

În acel moment de criză din viaţa lui, el a avut favoarea unei revelaţii deosebite din partea Domnului: “Domnul i-a spus prin viziune, în noapte, lui Pavel: «Nu te teme, ci vorbeşte şi nu tăcea, pentru că eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna pe tine ca să-ţi facă rău, fiindcă am mult popor în cetatea aceasta». Şi a rămas un an şi şase luni, învăţând între ei Cuvântul lui Dumnezeu” (18.9-11). Dar şi atunci vrăjmaşii lui neînduplecaţi au stârnit mânia iudeilor împotriva lui Pavel, iar aceştia au căutat să se folosească de venirea lui Galio, noul guvernator, pentru a-şi împlini intenţiile rele.

Galio era fratele filozofului Seneca, şi, asemenea lui, era foarte învăţat. El a fost un înţelept, cinstit şi tolerant ca guvernator, deşi a tratat cu dispreţ lucrurile sfinte. Dar Domnul, care era cu slujitorul său, după cum şi spusese, s-a folosit de indiferenţa necredinţei lui Galio pentru a zădărnici planurile pline de răutate ale iudeilor şi a întoarce acuzaţiile lor false împotriva lor. Fiind zădărnicite planurile lor rele, apostolul a avut mai multă libertate în lucrarea evangheliei şi roadele binecuvântate s-au arătat curând în toată provincia Ahaiei (1 Tes. 1.8-9).

Vizita lui Pavel în trecere la Efes

Venise timpul ca Pavel să părăsească Corintul şi să viziteze din nou Ierusalimul. El dorea mult să fie prezent la sărbătoarea care se apropia. Înainte de a pleca el şi-a luat un solemn rămas bun de la adunarea de curând formată, promiţând că, cu voia Domnului, se va întoarce.

Împreună cu Acvila şi Priscila, el a părăsit în pace Corintul, dar, când era în port, înainte de a porni cu corabia, a urmat un ritual care a dat naştere la multe discuţii: fiind sub un jurământ, Pavel şi-a ras capul în Chencreea. Suntem convinşi că, în modul lui de a gândi şi fiind condus de Duhul, el era mult deasupra nivelului unei religii cu sărbători şi jurăminte, dar s-a coborât în har la nivelul obiceiurilor naţiunii din care făcea parte. Pentru iudei, el s-a făcut iudeu. Opoziţia lor necontenită faţă de învăţătura lui şi persecuţiile lor violente nu au făcut niciodată să scadă afecţiunea lui faţă de poporul iubit, şi aceasta, în mod sigur, era de la Dumnezeu. În timp ce, prin energia Duhului, căuta să le predice naţiunilor evanghelia, el, credincios cuvântului lui Dumnezeu, nu a uitat niciodată să le predice întâi iudeilor. Astfel el este expresia strălucită a harului lui Dumnezeu faţă de naţiuni, dar şi a afecţiunii răbdătoare faţă de iudei.

Ceata misionarilor a acostat la Efes, iar Pavel a mers la sinagogă să discute cu iudeii. Ei au părut înclinaţi să-l asculte, dar el avea dorinţa puternică să meargă la Ierusalim pentru a ţine sărbătoarea care se apropia, astfel încât “şi-a luat rămas bun de la ei spunând: «Trebuie neapărat să ţin sărbătoarea viitoare la Ierusalim, dar mă voi întoarce din nou la voi, dacă va vrea Dumnezeu». Şi a plecat din Efes pe mare” (18.21).

A patra vizită a lui Pavel la Ierusalim

Istoricul sacru nu ne dă nici un fel de informaţii cu privire la ce s-a întâmplat la Ierusalim cu acea ocazie, ci ni se spune numai că “suindu-se şi salutând adunarea, a coborât la Antiohia” (18.22). Totuşi dorinţa lui intensă de a-i vizita ne arată clar că era ceva important. Poate că el a simţit că iudeii creştini strânşi la sărbătoare trebuiau să audă o relatare detaliată despre cum a fost primită evanghelia între naţiuni. Vizitase colonii romane şi capitale greceşti şi se făcuse o mare lucrare a lui Dumnezeu. Se poate ca toate acestea să pară naturale şi juste, dar nu este cazul să încercăm să dăm laoparte vălul pe care Duhul Sfânt l-a lăsat peste această vizită.

De la Ierusalim, Pavel a coborât la Antiohia vizitând adunările pe care le întemeiase mai înainte, prin aceasta realizând o legătură între Antiohia şi Ierusalim. Din câte ştim, aceea a fost ultima vizită a lui Pavel la Antiohia. Am văzut deja cum el a întemeiat noi centre de viaţă creştină în cetăţile greceşti de la Marea Egee. Evanghelia a înaintat din ce în ce mai mult către vest, iar biografia inspirată a apostolului, după o scurtă perioadă în care a arătat un profund interes faţă de Iudeea, s-a centrat pe Roma.

Întoarcerea lui Pavel la Antiohia

După o călătorie care s-a întins pe o perioadă de trei sau patru ani, apostolul nostru s-a întors la Antiohia. El străbătuse teritorii întinse şi răspândise creştinismul în multe oraşe înfloritoare şi populate, şi făcuse aceasta aproape în totalitate prin eforturile lui. Dacă cititorul este interesat de istoria lui Pavel, el trebuie să aibă în minte în mod clar perioadele distincte din viaţa lui Pavel şi aspectele esenţiale pentru fiecare din călătoriile lui. Dar, înainte de a începe cu a treia călătorie misionară a lui Pavel, poate că ar fi bine să remarcăm un alt mare predicator al evangheliei care ne apare dintr-odată chiar în acest timp, al cărui nume, alături de cel al apostolului, este probabil cel mai important din istoria timpurie a bisericii.

Apollo era iudeu prin naştere şi originar din Alexandria. El era un “om cu darul vorbirii şi puternic în Scripturi … cunoscând numai botezul lui Ioan”. El era plin de dăruire, serios şi drept şi mărturisea public şi predica lucrurile pe care le cunoştea, şi puterea Duhulu Sfânt se manifesta în el. Nu pare că el ar fi fost numit sau rânduit cumva, nici de cei doisprezece, nici de Pavel, ci că Domnul, care este deasupra tuturor, îl chemase şi lucra în el şi prin el. Astfel, în cazul lui Apollo, vedem manifestarea puterii şi libertăţii Duhului Sfânt fără vreo intervenţie omenească. Este bine să notăm acest fapt. Ideea unui clericalism exclusiv reprezintă negarea în practică a libertăţii Duhului Sfânt de a lucra prin cine doreşte El. Dar, deşi avea un zel fervent şi era un vorbitor elocvent, Apolo ştia numai ceea ce îi învăţase Ioan pe ucenicii lui. Domnul ştia aceasta, aşa că i-a dat învăţători. Printre cei care ascultau acele apeluri adresate în modul cel mai sobru au fost şi doi ucenici bine instruiţi de Pavel care au avut un interes deosebit faţă de Apolo. Deşi era şi învăţat şi elocvent, Apolo a avut şi smerenia ca să primească învăţătură de la Acvila şi Priscila. Ei l-au invitat la ei acasă, şi, fără-ndoială, într-un duh smerit, “i-au arătat mai exact calea lui Dumnezeu”. Cât de simplu! Şi cât de normal şi de frumos este aceasta! Totul este de la Domnul. El a rânduit ca Acvila şi Priscila să fie la Efes, ca Apolo să fie acolo şi să stârnească interesul poporului de la Efes înainte de venirea lui Pavel, şi, după ce a fost instruit, să meargă la Corint şi să ajute lucrarea pe care Pavel o începuse acolo. Apolo a udat ceea ce sădise Pavel, iar Dumnezeu a dat creştere din belşug. Aşa sunt căile binecuvântate ale Domnului în modul înţelept şi plin de dragoste în care se îngrijeşte de toţi slujitorii Lui şi de toate adunările Lui.

Capitolul 6
A treia călătorie misionară a lui Pavel

După ce a petrecut ceva timp în Antiohia, Pavel a părăsit centrul dintre naţiuni şi şi-a început a treia călătorie misionară. Cu această ocazie nu ni se spune nimic despre tovarăşii săi. El străbătut ţinutul Galatiei şi Frigiei “întărind pe toţi ucenicii” şi a dat îndrumări pentru strângerea de ajutoare pentru sfinţii săraci de la Ierusalim (v. 1 Cor 16.1-2). În scurt timp a ajuns la centrul lucrării din Asia.

Efesul era atunci cea mai mare etate din Asia Mică şi capitala provinciei.

Efesul era în acea vreme cel mai mare oraş din Asia Mică şi capitala provinciei. Datorită amplasării lui, era locul unde se întâlneau cele mai diferite tipuri şi clase de oameni. Pe atunci Apolo plecase la Corint, dar la Efes rămăseseră cei doisprezece ucenici ai lui Ioan. Pavel le-a spus despre situaţia lor. Şi se cuvine să facem câteva remarci cu privire la ceea ce s-a întâmplat.

Botezul lui Ioan cerea pocăinţă, dar nu despărţirea de sinagoga iudaică, dar evanghelia ne arată că temelia creştinismului este moartea şi învierea, iar botezul creştin este expresia simbolică a acestor adevăruri: “fiind înmormântaţi împreună cu El în botez, în care aţi şi fost înviaţi împreună cu El, prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, care L-a înviat dintre cei morţi” (Col. 2.12). Din vreme ce acei ucenici nu cunoşteau adevărurile fundamentale ale creştinismului, este de presupus că ei nu s-ar fi amestecat niciodată cu creştinii. Apostolul, fără-ndoială, le-a explicat eficacitatea morţii şi învierii lui Hristos şi coborârea Duhului Sfânt. Ei au crezut adevărul şi au primit botezul creştin. Apoi, Pavel, ca apostol, şi-a pus mâinile peste ei şi ei au primit Duhul Sfânt şi au vorbit în limbi şi au profeţit.

Imediat după acest eveniment important, atenţia ne este îndrumată spre lucrările apostolului în sinagogă: timp de trei luni el a l-a predicat cu îndrăzneală pe Hristos acolo, “discutând şi înduplecându-i cu privire la împărăţia lui Dumnezeu”. Inimile unora erau împietrite, în timp ce alţii s-au pocăit şi au crezut. Dar, deoarece mulţi dintre iudei i-au devenit adversari şi “vorbeau de rău Calea înaintea mulţimii”, Pavel a lucrat cu hotărâre şi i-a separat pe ucenici de sinagoga iudaică, constituind o adunare deosebită şi se întrunea cu ei “zilnic în şcoala unuia numit Tiran”. Aceasta este o lucrare deosebit de interesantă şi de plină de învăţăminte, apostolul lucrând conştient de puterea şi adevărul lui Dumnezeu. Biserica din Efes a ajuns să fie net deosebită atât de iudei cât şi de naţiuni. Aici vedem la ce se referea apostolul când dădea îndemnul: “Nu daţi prilej de poticnire nici iudeilor, nici grecilor, nici Adunării (Bisericii) lui Dumnezeu” (1 Cor. 10.32). Când nu se face această deosebire importantă este mare confuzie atât în gândire cât şi cu privire la cuvântul li căile lui Dumnezeu.

Apostolul ne apare ca un instrument al puterii lui Dumnezeu într-un mod remarcabil şi izbitor. El le-a transmis Duhul Sfânt ucenicilor lui Ioan şi i-a separat pe ucenicii lui Isus formând în mod oficial biserica din Efes. Mărturia lui pentru Domnul Isus a fost auzită în toată Asia, atât de iudei cât şi de greci; prin mâinile lui s-au făcut minuni deosebite, bolile fiind vindecate numai la atingerea marginilor hainelor lui. Puterea vrăjmaşului a dispărut dinaintea puterii care era în Pavel şi numele lui Isus a fost glorificat. Duhurile rele au recunoscut puterea lui şi i-au făcut de ruşine pe vrăjmaşi. A fost atinsă conştiinţa păgânilor şi stăpânire vrăjmaşului asupra lor a luat sfârşit. Mulţi care practicaseră magia au fost cuprinşi de teamă şi şi-au ars cărţile de magie, costul acelor cărţi fiind aproximativ echivalentul a două mii de lire englezeşti[26]. “Astfel, cu putere, creştea şi se întărea Cuvântul Domnului” (v. Fapte. 19.1-20).

Apostolul petrecuse aproximativ trei ani continuu în lucrare la Efes. Mai târziu, când, la Milet, s-a adresat bătrânilor de la Efes, a spus: “De aceea vegheaţi, amintindu-vă că trei ani, noapte şi zi, n-am încetat îndemnând cu lacrimi pe fiecare” (Fapt. 20.31). Se presupune căîn acest timp a făcut o scurtă vizită şi a scris Întâia epistolă către corinteni.

Tulburarea de la Efes

Se înfăptuise o lucrare mare şi binecuvântată a puterii Duhului lui Dumnezeu prin intermediul slujitorului său ales, Pavel. Fusese sădită evanghelia în capitala Asiei şi ea se răspândise în toată provincia. Apostolul simţea că misiunea lui se împlinise acolo şi dorea să meargă la Roma, capitala vestului şi metropola lumii. “Şi, după ce s-au împlinit acestea, Pavel şi-a propus în duh să meargă la Ierusalim, străbătând Macedonia şi Ahaia, spunând: «După ce voi fi fost acolo, trebuie să văd şi Roma»” (Fapte. 19.21).

Dar, în timp ce Pavel făcea astfel planuri pentru o altă călătorie, vrăjmaşul plănuia alt atac: resursele lui nu se epuizaseră. Dimitrie a întărâtat mulţimea fără minte împotriva creştinilor. A fost o mare tulburare, patimile oamenilor fiind stârnite împotriva instrumentelor mărturiei lui Dumnezeu. Meşterii lui Dimitrie au lansat strigarea nu numai că meseria lor era în pericol, ci şi că templul marii zeiţe Diana risca să fie dispreţuit. Când mulţimea a auzit aceasta, ei s-au umplut de mânie şi au strigat: “Mare este Diana a efesenilor!” Toată cetatea a fost cuprinsă de tulburare, dar, prin îndurare, cu ajutorul fraţilor şi al unor conducători din Asia care îi erau prieteni, Pavel a fost oprit să se înfăţişeze la teatru.

Iudeii, cu siguranţă, se temeau ca persecuţia să nu se întoarcă împotriva lor, pentru că majoritatea mulţimii nu ştia de ce se strânseseră acolo. Atunci ei l-a scos în faţă pe Alexandru, probabil cu intenţia ca să nu apară ei vinovaţi ci să dea vina pe creştini, dar, atunci când păgânii au aflat că era iudeu, ei s-au înfuriat şi mai rău şi strigătul care îi strânsese s-a înălţat din nou, timp de două ore ei strigând: “Mare este Diana a efesenilor!”

Din fericire pentru toţi, secretarul cetăţii era un om cu mult tact şi un simţ politic admirabil. El a flatat, a calmat şi a făcut să se dizolve adunarea. Credinţa L-a văzut pe Dumnezeu folosind elocvenţa cu putere de convingere a unui funcţionar păgân pentru a-l proteja pe slujitorul Lui şi pe mulţi dintre copiii săi.

Faimosul templu al Dianei era socotit una dintre minunile lumii antice. Se spunea că soarele în drumul lui nu vedea nimic mai minunat decât templul Dianei. Era construit din cea mai curată marmură şi construirea lui durase două sute douăzeci de ani. Dar, odată cu răspândirea creştinismului, el a decăzut, iar astăzi abia de mai rămâne ceva care ne spune unde s-a aflat. Meseria lui Dimitrie era aceea de a face mici modele de argint ale templului zeiţei, care erau aşezate în case ca amintire sau erau purtate în călătorii. Din vreme ce apariţia creştinismului afecta vânzarea acelor modele, meşterii păgâni au fost instigaţi de Dimitrie să strige în favoarea Dianei şi împotriva creştinilor.

Plecarea lui Pavel în Macedonia

Faptele apostolilor, capitolul 20. După încetarea tulburării, când nu mai era pericol şi răzvrătiţii se risipiseră, Pavel a trimis după ucenici, i-a sărutat, şi a plecat în Macedonia. Se pare că l-au însoţit doi dintre fraţii efeseni, Tihic şi Trofim, şi seamănă că ei i-au rămas credincioşi prin toate necazurile prin care a trecut. Ei sunt deseori menţionaţi şi au un loc în ultimul capitol al ultimei lui epistole - 2 Timotei 4.

Istoricul sacru este extrem de concis în ceea ce consemnează cu privire la drumul lui Pavel în acea perioadă. Tot ce ne spune este cuprins în cuvintele: “a plecat ca să meargă spre Macedonia. Şi, după ce a străbătut părţile acelea şi i-a îndemnat cu multe cuvinte, a venit în Grecia. Şi ce a stat

trei luni acolo” (Fapte. 20.1-3, KJV). În general, se presupune că aceste câteva cuvinte acoperă o perioadă de nouă sau zece luni, de la începutul verii anului 57 până în primăvara anului 58. Dar informaţia care lipseşte aici ne este oferită, din fericire, de epistolele apostolului. Acelea care au fost scrise în timpul călătoriei ne dau multe detalii istorice, şi, nu numai atât, ceea ce este şi mai bine, ne prezintă chiar prin pana lui o imagine vie a profundelor şi dureroaselor exerciţii ale inimii şi minţii lui.

S-ar părea că Pavel a aranjat să-l întâlnească pe Tit la Troa, care-i aducea veşti direct de la Corint cu privire la cum erau lucrurile acolo. Din ceea ce scria el cunoaştem ceva din ceea ce ăi preocupa atunci mintea şi inima: “Iar când am venit la Troa pentru Evanghelia lui Hristos, şi o uşă îmi era deschisă în Domnul, n-am avut odihnă în duhul meu, negăsind pe Tit, fratele meu; ci, luându-mi rămas bun de la ei, am plecat în Macedonia” (2 Cor. 2.12-13). Neliniştea lui personală nu l-a împiedicat totuşi să continue marea lucrare a evangheliei, după cum reiese în mod evident din versetele 14 - 17.

După un timp, mult-aşteptatul Tit a venit în Macedonia, probabil la Filipi, aşa că Pavel s-a simţit uşurat şi inima i-a fost mângâiată. Tit i-a adus de la Corint veşti mai bune decât cele la care s-ar fi aşteptat. Şi reacţia lui a fost că el s-a umplut de laudă: “Mare este îndrăzneala mea faţă de voi, mare lauda mea cu voi; sunt umplut de mângâiere, sunt copleşit de bucurie, cu tot necazul nostru. Pentru că, şi după ce am venit noi în Macedonia, carnea noastră n-a avut odihnă, ci am fost necăjiţi în orice fel: din. afară lupte, dinăuntru temeri. Dar Cel care îi mângâie pe cei smeriţi, Dumnezeu, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit” (2 Cor. 7.4-4).

Nu mult după aceasta, Pavel a scris a doua epistolă către Corinteni, cere vedem că le este adresată nu numai corintenilor, ci tuturor bisericilor din Ahaia. Se poate ca toate acele adunări să fi fost întrucâtva afectate de starea lucrurilor de la Corint. Tit a fost încă odată slujitorul plin de bunăvoinţă al apostolului, nu numai ca purtător al celei de-a doua epistole la Corint, ci şi interesându-se în mod special de strângerea de ajutoare pentru săraci. Pavel nu numai că i-a dat lui Tit sarcini clare cu privire la strângerea de ajutoare, ci a şi scris două capitole pe această temă (cap. 8 şi 9), deşi aceasta era mai curând lucrarea pentru diaconi decât pentru un apostol. Dar, după cum spunea, ca răspuns la sugestiile lui Iacov, Chifa şi Ioan ca să-şi amintească de săraci, ceea ce Pavel şi făcea.

Este remarcabil cât spaţiu dedică apostolul colectei pentru săraci şi se cuvine să luăm aminte la aceasta. Se poate ca unii dintre noi să fi neglijat acest lucru şi, prin aceasta, să fi suferit pierdere pentru suflet. Să remarcăm, de exemplu, ce spune el despre o biserică. Avem motive întemeiate să credem că, de le început, Filipenii ţineau mult la apostolul Pavel – ei au insistat ca el să accepte contribuţia lor pentru întreţinerea lui, începând de la prima lui vizită la Tesalonic până la captivitatea lui la Roma, şi aceasta pe lângă dărnicia lui faţă de alţii (2 Cor. 8.1-4). Dar, din aceasta, unii ar putea crede că ei erau o biserică bogată. Totuşi lucrurile erau exact invers, pentru că Pavel ne spune: “în mare încercare de necaz, belşugul bucuriei lor şi sărăcia lor lucie au prisosit spre bogăţia dărniciei lor”. Din sărăcia lor mare, ei au dat cu atâta dărnicie.

Filipenii sunt în epistole ceea ce este văduva cea săracă în evanghelii, care a dat cei doi bănuţi care erau tot ce avea ea. Ea ar fi putut da unul şi păstra unul, dar ea avea o inimă neîmpărţită şi i-a dat pe amândoi. Şi ea a dat din sărăcia ei, şi, oriunde este predicată evanghelia, aceste lucruri se vor spune ca o amintire a dărniciei lor.

După ce Pavel l-a trimis pe Tit şi tovarăşii lui cu epistola, el a rămas în părţile acelea ale Greciei făcând lucrarea unui evanghelist. Totuşi el avea de gând să le facă o vizită corintenilor, dar a lăsat un timp ca acea epistolă să aibă efect sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Unul dintre obiectivele apostolului era acela de a pregăti calea pentru slujirea lui personală printre ei. În general se consideră că în această perioadă de amânare a vizitei el a predicat evanghelia lui Hristos în Iliria (v. Rom. 15.19). Probabil că a ajuns la Corint iarna, potrivit cu intenţia pe care a exprimat-o el: “poate voi rămâne sau voi ierna la voi” (1 Cor. 16.6).

Am putea spune că toţi vor fi de acord că, în timpul acelor luni de iarnă, el a scris Epistola către romani. Unii spun că atunci a scris şi epistola către galateni, dar cu privire la aceasta, există păreri diferite între cei preocupaţie de cronologie. Absenţa numelor şi saluturilor, care o deosebeşte de Epistola către romani, este dificil de stabilit data. Dar, dacă nu a fost scrisă în acea perioadă, atunci trebuie să o plasăm mai înainte, nu mai târziu. Apostolul se mira cât de repede s-au depărtat de adevăr. “Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel care v-a chemat în harul lui Hristos, la o evanghelie diferită”, spunea el (Gal. 1.6). Şi marea lui dezamăgire se arată în duhul fierbinte cu care este scrisă această epistolă.

Pavel pleacă de la Corint

Lucrarea apostolului se încheiase la Corint, aşa că s-a pregătit să părăsească acea cetate. El se gândea să meargă la Roma, dar avea întâi pe inimă o misiune caritabilă. Avem favoarea de a avea cuvintele lui cu privire la aceasta: “Dar acum, nemaiavând loc în aceste ţinuturi şi având de mulţi ani o mare dorinţă să vin la voi, când ar fi să merg în Spania, voi veni la voia; pentru că sper să vă văd în trecere şi să mă conduceţi într-acolo, după ce mai întâi mă voi bucura puţin de voi; dar acum mă duc la Ierusalim, slujind sfinţilor; pentru că Macedonia şi Ahaia au binevoit să facă o contribuţie pentru cei săraci dintre sfinţii care sunt în Ierusalim” (Rom. 15.23-26). Seria de nume din Fapte. 20.4: Sopater, Aristarh, Gaiu, Tihic şi Trofim se presupune că erau fraţii care aduceau colectele făcute în diferite locuri. În loc să navigheze drept către Siria, el a mers prin Macedonia din cauza că iudeii îl pândeau. Tovarăşii lui l-au aşteptat la Troa. Acolo a petrecut ziua Domnului şi chiar o săptămână întreagă ca să-i vadă pe fraţi.

Trebuie să remarcăm, pe scurt, ce s.a petrecut în această etapă a călătoriei - două lucruri foarte importante pentru creştin: ziua Domnului şi masa Domnului. Istoricul care era atunci cu Pavel prezintă într-un mod neobişnuit detalii amănunţite cu privire la acea zi.

Din această consemnare conjuncturală este evident că era un obicei stabilit de primii creştini să se strângă împreună “în ziua întâi a săptămânii” cu scopul de a frânge pâinea. Ni se prezintă deci scopul lor principal şi timpul strângerii lor. “Şi, în ziua întâi a săptămânii, noi fiind adunaţi să frângem pâine, Pavel a stat de vorbă cu ei” (v. şi 1 Cor. 16.2, Ioan 20.19, Apoc. 1.10). Chiar şi cuvântarea apostolului, aşa importantă cum era, este menţionată în al doilea rând. Amintirea de iubirea Domnului manifestată prin moartea Lui şi toate acelea în care ne-a introdus El ca înviat din nou erau şi trebuie să fie primul lucru. Dacă era o ocazie pentru a sluji prin cuvânt, pentru a îndrepta gândurile şi atenţia închinătorilor către Hristos, a fost bine că a fost folosită, dar frângerea pâinii era prima prioritate şi principalul scop al acelei strângeri. Celebrarea mesei Domnului a fost, în acea situaţie, după apusul soarelui. În vremurile de început uneori se ţinea înainte de răsăritul soarelui, iar în altele după apusul soarelui. Dar atunci ucenicii nu erau obligaţi să se strângă pe ascuns. “Erau multe lumini în camera de sus, unde eram adunaţi”. Şi Pavel şi-a continuat cuvântarea până la miezul nopţii, fiind pregătit să plece a doua zi. Era o ocazie extraordinară, aşa că Pavel s-a folosit de ea pentru a le vorbi toată noaptea. După cum spunea cineva, încă nu venise timpul ca rostirile calde şi solemne ale inimii să fie măsurate în minute, ca agonia predicatorului pentru sufletele pierdute să fie cronometrată cu răceală de mărturisitorul nominal sau de indiferenţa creştinului lumesc. Eutih, un tânăr, “copleşit de somn, a căzut jos de la al treilea etaj şi a fost ridicat mort”. Acest fapt a fost privit de unii ca o pedeapsă pentru neatenţie, dar s-a făcut o minune şi tânărul a fost scos din starea de moarte prin puterea şi bunătatea lui Dumnezeu prin slujitorul său, Pavel, şi prietenii au fost mângâiaţi mult.

Pavel la Milet

Cea mai importantă etapă a călătoriei lui a fost Milet, deşi diferitele locuri prin care au trecut sunt consemnate cu grijă de istoricul sacru. Pavel, plin de Duhul Sfânt, dă indicaţii pentru călătorie. Tovarăşii lui îl ascultă bucuroşi, nu ca pe un stăpân, ci ca pe unul care îndrumă în smerenia dragostei şi cu înţelepciunea lui Dumnezeu. El a aranjat să nu meargă la Efes, deşi acela era un fel de centru, pentru că îşi propusese să fie la Ierusalim de Cincizecime. Dar, din vreme ce corabia trebuia să stea un timp la Milet, el a trimis după bătrânii bisericii de la Efes ca să se întâlnească cu ei la Milet. Se spune că distanţa dintre cele două localităţi este de aproximativ cincizeci de kilometri, astfel încât pentru dus şi întors erau necesare două-trei zile, dar aveau suficient timp pentru adunarea lor înainte de plecarea corabiei. Astfel, Domnul S-a gândit la slujitorii săi şi a făcut ca toate să se desfăşoare pentru binele lor şi gloria Lui.

Mesajul de rămas-bun al lui Pavel către bătrânii bisericii de la Efes este caracteristic şi reprezentativ şi se cere să-l studiem cu atenţie. El ne prezintă profunda afecţiune a apostolului, poziţia bisericii în acel timp şi lucrarea evangheliei printre naţiuni. El le-a dat îndemnuri cu o neobişnuită solemnitate şi grijă, cu sentimentul că li se adresa pentru ultima dată; le-a reamintit de lucrările lui în mijlocul lor “slujind Domnului cu toată smerenia şi cu multe lacrimi”. El i-a avertizat cu privire la învăţătorii falşi şi la erezii – la lupii răpitori care urmau să intre printre ei şi la oamenii care urmau să se ridice chiar dintre ei, “vorbind lucruri stricate, ca să-i atragă pe ucenici după ei”. “Şi, după ce le-a spus acestea, a îngenuncheat şi s-a rugat împreună cu ei toţi. Şi ei au plâns îndureraţi şi, căzând pe gâtul lui Pavel, îl sărutau mult, întristaţi mai ales de cuvântul pe care îl spusese, că nu-i vor mai vedea faţa. Şi l-au însoţit până la corabie”.

Din vreme ce această mărturie a lui Pavel este extrem de importantă şi marchează o epocă din istoria bisericii, pe lângă faptul că pune într-o lumină divină tot sistemul ecleziastic, prezentăm gândurile altcuiva cu privire la aceasta.

“Prima remarcă ce decurge din această cuvântare este aceea că este negată complet succesiunea apostolică. Din cauza lipsei apostolului urmau să apară diverse dificultăţi şi nu avea să fie altcineva în locul lui ca să vină în întâmpinarea acestor dificultăţi sau să le rezolve. Deci, el nu avea nici un succesor. În al doilea rând, rezultă că această energie care înfrâna duhul rău, odată dispărută, vor veni lupi răpitori de afară şi învăţători pervertiţi dinăuntru, care îşi vor înălţa capetele şi vor ataca simplitatea şi fericirea bisericii, care va fi hărţuită de eforturile lui Satan şi nu va avea energia apostolică pentru a i se opune. În al treilea rând, ceea ce trebuia făcut pentru a opri răul era ca turma să fie hrănită şi să fie vegehtori atât asupra lor înşişi cât şi asupra turmei. El nu i-a încredinţat nici lui Timotei, nici vreunui episcop, ci, într-un fel în care înlătură orice fel de resurse oficiale, el i-a încredinţat lui Dumnezeu şi cuvântului harului Său. Aşa a lăsat el biserica. S-au încheiat lucrările făcute în libertate de apostolul naţiunilor. Ce gând solemn! El fusese instrumentul ales de Dumnezeu pentru a transmite lumii planurile Lui cu privire la biserică şi a stabili în mintea lumii obiectul preţios al afecţiunilor Sale, unit cu Hristos la dreapta Lui. Ce avea să devină biserica aici, jos pe pământ?”[27]

Faptele apostolilor 21. Cu un vânt bun, Pavel şi tovarăşii lui au navigat de la Milet în timp ce bătrânii de la Efes s-au pregătit pentru călătoria de întoarcere acasă. Ei au navigat drept la Cos, Rodos, apoi Patara şi Tir. Din ceea ce s-a întâmplat acolo – întrucâtva similar cu scena de la Milet – este evident că Pavel şi-a găsit repede calea la inima ucenicilor. Deşi a fost numai timp de o săptămână la Tir, şi nu-i mai cunoscuse ppe creştinii de acolo, el le-a câştigat afecţiunea. “Dar, când am împlinit zilele, am plecat şi ne-am reluat călătoria, însoţindu-ne toţi, cu soţii şi copii, până afară din cetate. Şi, îngenunchind pe ţărm, ne-am rugat”. S-ar părea şi că duhul de profeţie fusese turnat peste acei tirieni plini de afecţiune, pentru că ei l-au avertizat pe apostol să nu se ducă la Ierusalim. După ce au aşteptat şapte zile, ei au ajuns la Ptolemaida, unde au rămas o zi. La Cezareea, ei au locuit în casa lui Filip, evanghelistul, care era unul din cei şapte. El ne este deja bine cunoscut, dar este interesant să-l întâlnim din nou după mai bine de douăzecişitrei de ani. El avea în acel timp patru fete fecioare care profeţeau. Acolo profetul Agab a prezis întemniţarea lui Pavel şi l-a rugat să nu se suie la Ierusalim. Şi toţi ucenicii i-au spus acelaşi lucru şi l-au rugat cu lacrimi să nu se ducă acolo. Dar, indiferent cât de mult a fost emoţionată inima sensibilă a lui Pavel de lacrimile şi rugăminţile prietenilor lui şi a propriilor săi copii în credinţă, nu a permis ca vreun lucru să-i schimbe hotărârea de a-şi urmări ţelul. El se simţea legat în duh să meargă şi era gata să lase în seama Domnului consecinţele.

Astfel, ajungem la

A cincea vită a lui Pavel la Ierusalim
anul 58

Apostolul şi tovarăşii lui au fost primiţi cu bucurie la venirea la Ierusalim. “Şi când am ajuns noi la Ierusalim,” scrie Luca, “fraţii ne-au primit cu bucurie”. În ziua următoare, Pavel şi tovarăşii lui l-au vizitat pe Iacov, în casa căruia erau prezenţi bătrânii. Pavel, ca principal vorbitor, a spus în special ce lucruri a făcut Dumnezeu printre naţiuni prin lucrarea lui. Dar, cu toate că au fost foarte interesaţi şi au lăudat lucrările Domnului în evanghelie, totuşi s-au simţit cumva stânjeniţi. Drept care, ei i-au atras imediat atenţia lui Pavel că un mare număr de iudei care credeau că Isus este Mesia erau plini de zel pentru legea lui Moise şi avea prejudecăţi puternice faţă de el.

Astfel, Pavel şi bătrânii au ajuns să aibă ca principală problemă cum să satisfacă prejudecăţile iudeilor creştini. Ei ştiau că mulţi iudei, atât credincioşi cât şi necredincioşi se vor strânge laolaltă când aveau să audă de venirea lui Pavel. Şi ei credeau demult cele mai grave acuzaţii împotriva lui: “îi înveţi lepădarea de Moise pe toţi iudeii dintre naţiuni, spunând că ei nu trebuie să-şi circumcidă copiii, nici să umble potrivit obiceiurilor”. Ce era deci de făcut? Bătrânii au propus ca Pavel să arate în public că el era ascultător faţă de lege. Aceasta este situaţia dureroasă şi de confuzie în care a ajuns apostolul naţiunilor. Ce putea să mai facă atunci? Mesagerul evangheliei şi al gloriei, slujitorul chemării cereşti să se coboare la nivelul rânduielilor jurământului de nazireu? Aceasta era problema serioasă. Dacă refuza să se conformeze, atunci confirma suspiciunile iudeilor, iar dacă lucra potrivit dorinţelor lor, atunci trebuia să se umilească, să uite pentru moment de chemarea lui înaltă şi să cedeze în faţa ignoranţei, prejudecăţilor şi mândriei iudaizanţilor. Ce altceva ar fi putut face? Era în centrul iudaismului bigot, şi, chiar dacă greşea, dorea în modul cel mai sincer să câştige biserica de la Ierusalim pentru un creştinism mai curat şi mai înalt.

Mulţi şi-au luat libertatea de a critica ceea ce a făcut apostolul atunci, dar, deşi este privilegiul nostru să cercetăm cu smerenie tot ce a scris istoricul sacru, ne temem că mulţi au mers prea departe judecându-l cu asprime pe apostol. Păstrând bunăcuviinţa, ne putem întreba totuşi în ce măsură Pavel a fost influenţat de afecţiunile lui în acea situaţie, pe lângă avertismentele pe care le-a primit de la Duhul prin fraţi, dar sunt sigur că se cuvine să rămânem în limitele a ceea ce ne spune Duhul Sfânt. Să vedem deci faptele exterioare care l-au condus pe apostol la această perioadă din viaţă atât de plină de evenimente deosebite.

Demult avea de gând să meargă la Roma şi avea o mare dorinţă să predice evanghelia acolo. Aceea era un lucru bun – era potrivit cu voia lui Dumnezeu – şi nu era din propria lui voinţă: el era apostolul naţiunilor. Dumnezeu lucrase acolo în mod binecuvântat fără să fi fost Pavel sau Petru, pentru că până atunci niciun apostol nu vizitase încă Roma. Pavel avusese privilegiul de a le scrie romanilor o epistolă, şi, în acea epistolă, el şi-a exprimat dorinţa sinceră de a-i vedea şi a lucra în mijlocul lor. “Doresc mult să vă văd, ca să vă fac parte de vreun dar de har spiritual, ca să fiţi întăriţi” (Rom. 1.11). Acestea erau gândurile lui şi obiectivele pe care le avea înainte, pe care şi noi trebuie să le avem în vedere în studiul acestei istorii (v. Rom. 1.7-15, 15-15-33).

Sfârşitul lucrărilor lui Pavel în libertate

Am ajuns acum la chestiunea importantă şi la punctul unde istoria lui Pavel ia o întorsătură. Avea el să meargă drept spre vest, la Roma, sau să facă un ocol până la Ierusalim? Totul depindea de această decizie. Şi Ierusalimul era pe inima lui. Dar, dacă Hristos îl trimisese “departe, la naţiuni”, se putea oare atunci ca Duhul, din partea lui Hristos, să-l conducă la Ierusalim? Considerăm că numai în acea situaţie marelui apostol i s-a permis să urmeze dorinţele propriei lui inimi, dorinţe care erau drepte şi frumoase, dar nu erau potrivite cu gândul lui Dumnezeu pentru acel timp. El îşi iubea mult naţiunea, mai ales pe sfinţii săraci de la Ierusalim, şi, pentru că fusese prezentat într-o lumină rea acolo, el dorea să-şi arate iubirea faţă de săracii din poporul său aducându-le personal darurile de la cei dintre naţiuni. El spunea: “Deci, după ce voi sfârşi aceasta şi după ce le voi pecetluid acest rod, voi porni spre Spania, trecând pe la voi” (Rom. 15.28). Sigur că unii vor spune că aceasta era o manifestare a dragostei şi ceva vrednic de laudă. Da, dar aceasta numai sub un aspect, şi, vai! sub aspectul firesc, nu din punctul de vedere al Duhului. “Găsindu-i pe ucenici, am rămas acolo şapte zile; aceştia îi spuneau lui Pavel, prin Duhul, să nu se suie la Ierusalim” (Fapte. 21.4). Aceasta pare a fi destul de clar, dar Pavel a înclinat atunci să urmeze afecţiunile lui pentru “sărmanii turmei” de la Ierusalim. Oare ar putea fi vreo greşeală care să fie mai de iertat decât aceasta? Cu neputinţă. Iubirea lui faţă de săraci şi plăcerea de a le duce darurile de la cei dintre naţiuni l-au adus până la Ierusalim atunci când mergea spre Roma. Totuşi era o greşeală, şi acea greşeală l-a costat pe Pavel libertatea. Lucrările lui în libertate se încheie aici. El a dat ceva libertate cărnii sale, iar Dumnezeu a permis naţiunilor să-l pună în lanţuri. Aceasta a fost expresia celei mai autentice iubiri a Stăpânului faţă de slujitorul Lui. Pavel Îi era prea scump pentru ca să i se permită să meargă mai departe fără ca să fie judecat cu dreptate atunci, şi aceasta a fost pentru a dovedi că nici Ierusalimul, nici Roma nu putea fi pe post de metropolă a creştinătăţii. Hristos, Capul bisericii, este în cer şi numai acolo poate fi metropola creştinătăţii. Ierusalimul l-a persecutat pe apostol, iar Roma l-a închis şi l-a martirizat. Cu toate acestea, Domnul a fost alături de slujitorul Său pentru binele lui, pentru înaintarea adevărului, binecuvântarea bisericii şi pentru gloria propriului Său nume mare.

Aici ne putem îngădui o reflecţie. Câte istorii de la a cincea vizită a lui Pavel nu au fost marcate de această scenă solemnă! Câţi sfinţi nu au fost legaţi în diferite lanţuri şi de ce? Toţi am spune – dacă nu suntem luminaţi de Duhul – că apostolul nu ar fi putut avea o motivaţie mai bună pentru a merge la Ierusalim în drum spre Roma. Dar Domnul nu-i spusese să facă aşa şi totul se leagă de acest fapt. Cât este de necesar să ne asigurăm că, în fiecare etapă a călătoriei noastre, avem credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, că slujirea lui Hristos este motivul nostru şi că Duhul Sfânt ne este călăuza. Ne vom întoarce acum la istoria acelor evenimente.

L-am lăsat pe Pavel împreună cu bătrânii în casa lui Iacov. Ei i-au sugerat un mod de a se împăca cu credincioşii dintre iudei şi de a dovedi neîntemeiate acuzaţiile duşmanilor lui, principala acuzaţie fiind aceea de a nu fi loial naţiunii lui şi religiei strămoşilor. Dar, dincolo de aparenţele evenimentelor vizibile, şi mai ales în lumina epistolelor, descoperim că la originea problemei era vrăjmăşia inimii omului faţă de harul lui Dumnezeu. Pentru a înţelege aceasta trebuie să notăm că slujba lui Pavel avea un dublu caracter: 1. Misiunea lui era aceea de a predica evanghelia către orice făptură de sub cer, ceea ce nu numai că merge mult dincolo de limitele iudaismului, ci este şi în contrast total cu vechiul sistem; 2. El era şi slujitor al bisericii lui Dumnezeu şi predica poziţia ei înălţată şi binecuvântările şi privilegiile ei ca unită cu Hristos, Omul glorificat în cer. Aceste adevăruri binecuvântate înalţă sufletul credinciosului mult deasupra religiei cărnii, oricât ar fi să fie de greu – oricât ar fi ea de plină de ritualuri şi ceremonii. Jurăminte, posturi, sărbători, jertfe, curăţiri, tradiţii şi filozofii, toate sunt înlăturate ca fiind fără valoare înaintea lui Dumnezeu şi chiar opuse esenţei creştinismului. Aceasta îi exaspera pe iudeii religioşi cu tradiţiile lor şi pe grecii necircumcişi cu filozofia lor, astfel încât şi unii şi alţii s-au unit pentru a-l persecuta pe cel care aducea această dublă mărturie. Şi aşa au continuat lucrurile de atunci încolo. Omul religios cu rânduielile lui şi omul firesc cu filozofia lui, în mod natural, se unesc împotriva martorului unei creştinătăţi cereşti (v. Coloseni 1 şi 2).

Dacă Pavel ar fi predicat circumcizia, atunci ar fi încetat ocara crucii, pentru că aceasta ar fi lăsat loc şi ar fi oferit ocazie omului de a fi ceva şi de a face ceva, chiar de a fi părtaş cu Dumnezeu în religia Lui. Aşa era iudaismul, şi aceasta îi dădea importanţă iudeului. Dar evanghelia harului lui Dumnezeu i se adresează omului ca unuia care este deja pierdut, fiind “mort în păcate şi fărădelegi”, şi în această privinţă nu-l consideră pe iudeu mai bun decât cel dintre naţiuni. Ca şi soarele de pe cer, aceasta străluceşte pentru toţi. Predicarea evangheliei către orice făptură de sub cer este misiunea şi sfera evanghelistului; orice slujitor al Noului Testament are privilegiul şi datoria de a-i învăţa pe cei care cred evanghelia aceasta că sunt desăvârşiţi în Hristos.

După ce am lămurit motivele, obiectivele şi poziţia marelui apostol, vom urmări succint istoria restului vieţii lui. Venise vremea să fie adus înaintea împăraţilor şi guvernatorilor şi chiar înaintea Cezaruluipentru numele Domnului Isus.

Pavel în Templu

Potrivit cu propunerea lui Iacov şi a bătrânilor, Pavel a mers la Templu împreună cu patru oameni care erau sub jurământ. Astfel, citim: “Atunci Pavel, luând cu sine pe oamenii aceia, în ziua următoare, curăţindu-se, a intrat împreună cu ei în templu, anunţând timpul de împlinire a zilelor curăţirii, până când se aducea darul pentru fiecare dintre ei”. La împlinirea jurământului unui nazireu legea cerea ca să fie aduse anumite jertfe în templu. Acele jertfe implicau cheltuieli importante, după cum putem vedea din Numeri 6, şi era considerat un act meritoriu şi evlavios ca un frate bogat să ofere aceste jertfe pentru unul sărac, permiţându‑i astfel să-şi împlinească jurământul. Pavel nu era bogat, dar avea o inimă largă şi sensibilă şi a luat asupra lui, cu generozitate, să plătească cele necesare pentru nazireii săraci. O asemenea disponibilitate a lui Pavel de a le place unora şi de a-i ajuta pe alţii ar fi fost de aşteptat să-i împace pe iudei, şi probabil că ar fi şi reuşit aceasta, dacă ar fi fost acolo numai cei care erau împreună cu Iacov, dar a avut exact efectul opus cu zeloţii înrăiţi, care au fost şi mai mult întărâtaţi împotriva lui. Sărbătoarea atrăsese mulţimi la cetatea sfântă, astfel încât în templu se îmbulzeau închinători din toate ţările.

Printre iudeii străini erau unii din Asia, probabil dintre vechii vrăjmaşi ai lui Pavel de la efes, care s-au bucurat să aibă o ocazie să se răzbune pe acela care îi înfrânsese odată. Spre sfârşitul celor şapte zile în care erau de adus jertfe, acei iudei din Asia l-au văzut pe Pavel în Templu şi au sărit pe el strigând: “Bărbaţi israeliţi, ajutor! Acesta este omul care învaţă pe toţi de pretutindeni împotriva poporului şi a legii şi a locului acestuia, chiar a adus şi greci în templu şi a întinat acest loc sfânt”. “Şi toată cetatea a fost pusă în mişcare şi poporul a alergat din toate părţile; şi, apucându-l pe Pavel, îl trăgeau afară din templu şi îndată au fost închise uşile”. Fiind un strigăt în toată cetatea, mulţimea s-a repezit furioasă pentru a-l ataca. Gloata era întărâtată până la nebunie, şi, dacă nu ar fi fost grija lor de a nu vărsa sânge în locul sfânt, atunci l-ar fi făcut imediat bucăţi pe Pavel. Atunci ei s-au grăbit să-l scoată afară din incinta sfântă, dar, înainte ca ei să-şi poată executa planurile ucigaşe, a venit ajutorul de la Domnul şi ei au fost întrerupţi într-un mod neaşteptat.

Sentinelele de la porţi au anunţat imediat garnizoana romană situată în apropierea templului că era agitaţie în curte. Căpitanul comandant Claudius Lisias a alergat la faţa locului personal, luând împreună cu el soldaţi şi centurioni. Când iudeii l-au văzut pe comandant şi soldaţii romani apropiindu-se, au încetat să-l mai bată pe Pavel. Guvernatorul, văzând că Pavel era acela care a dat ocazia pentru acea agitaţie, l-a arestat imediat şi l-a legat cu două lanţuri sau l-a legat cu fiecare mână de câte un soldat (v. Fapte 12.6).

După aceasta, Lisias a trecut la a cerceta cauza tulburării, dar, din vreme ce de la mulţimea ignorantă care fusese întărâtată nu putea obţine nici o informaţie certă, a ordonat ca Pavel să fie dus în castel. Mulţimea dezamăgită a dat năvală după victima ei. Când l-au văzut pe Pavel scos din mâinile lor, ei au presat violent asupra soldaţilor, până într-atât încât Pavel a trebuit să fie purtat pe braţe pe scările castelului în timp ce mulţimea turbată scotea strigăte asurzitoare, cum făcuse cu treizeci de ani în urmă: “Luaţi-l!”

În acel moment extrem de interesant, apostolul şi-a păstrat prezenţa de spirit şi şi-a controlat perfect sentimentele. El a lucrat cu prudenţă, însă fără a face vreun compromis în privinţa adevărului. Tocmai când au ajuns la castel, Pavel i s-a adresat în modul cel mai cuviincios căpitanului comandant, spunându-i: “«Îmi este permis să-ţi spun ceva?» Şi el a spus: «Ştii greceşte? Nu eşti deci egipteanul acela care, înainte de aceste zile, s-a răsculat şi a scos în pustiu pe cei patru mii de ucigaşi?» Dar Pavel a spus: «.Eu sunt iudeu din Tars, cetăţean al unei cetăţi nu fără însemnătate din Cilicia, şi te rog, dă-mi voie să vorbesc poporului»”. În mod minunat, i s-a permis ceea ce a cerut. Pavel deja câştigase respectul guvernatorului roman, chiar dacă nu avea influenţă asupra minţii lui. Mâna Domnului era acolo, El veghind asupra slujitorului său. Pavel se aruncase în mâinile vrăjmaşilor deoarece căutase să le fie plăcut iudeilor credincioşi, dar Dumnezeu era cu el şi a ştiut cum să-l scape din mâinile lor şi să-l folosească spre gloria numelui său cel mare (Fapte 21.26-40).

Discursul lui Pavel pe treptele castelului

Căpitanului comandant i-a vorbit în greacă, iar iudeilor în ebraică. Aceste mici atenţii şi consideraţia manifestată arată o frumoasă împletire a iubirii şi înţelepciunii, care reprezintă o lecţie de învăţat pentru noi. El dorea mereu să-i câştige, devenind de toate tuturor ca să-i câştige pe cât mai mulţi (v. 1 Cor. 9.19-20). Vedem efectele minunate ale influenţei lui asupra mulţimii înfuriate ca şi asupra ofiţerului. Imediat ce a început să le vorbească, lucrurile s-au schimbat. El a potolit marea înfuriată a patimilor omeneşti cu sunetul limbii lor sacre. Vorbirea lui a venit ca uleiul peste ape agitate, şi imediat s-a făcut o linişte mare. În Faptele apostolilor 22.1-21 ne este prezentată nobila lui apărare adresată fraţilor lui şi părinţilor.

Citind cuvântarea observăm cum conaţionalii lui au ascultat cu mare atenţie cât timp le-a vorbit de viaţa lui de mai înainte, cum persecuta biserica, de misiunea lui la Damasc, convertirea lui miraculoasă, viziunea pe care a avut-o în templu şi întrevederea cu Anania, dar imediat ce a menţionat misiunea lui printre naţiuni a izbucnit indignarea mulţimii de jos, care a întrerupt cuvântarea. Ei nu puteau suferi harul lui Dumnezeu faţă de naţiuni şi acel nume urât de ei îi înfuria. Mândria lor naţională se revolta împotriva gândului că păgâni necircumcişi sunt făcuţi egali cu copiii lui Avraam. Ei au strigat respingând cu dispreţ batjocoritor orice argument, omenesc sau divin, care le-ar fi putut influenţa gândirea. În zadar a pus apostolul accent pe ceea ce se întâmplase între el şi Anania şi orice apel a fost zadarnic cât timp cei dintre naţiuni erau recunoscuţi astfel. A urmat o scenă de mare confuzie. Ei şi-au aruncat veşmintele şi au aruncat praf în aer strigând: “Ia de pe pământ pe unul ca acesta pentru că nu trebuie să trăiască!”

Căpitanul, văzând agitaţia violentă a poporului şi neînţelegând deloc despre ce era vorba, a rămas iarăşi perplex. El a văzut rezultatele cuvântării în ebraică, limbă pe care probabil că nu o înţelegea, şi, în modul cel mai firesc, a ajuns la concluzia că prizonierul trebuia să se fi făcut vinovat de o mare crimă, ceea ce a l-a făcut să ordone biciuirea pentru ca să-l determine să-şi mărturisească crima. Dar procedura a fost întreruptă imediat ce Pavel i-a făcut cunoscut că era cetăţean roman.

Soldaţii care se apucaseră să-l lege s-au retras alarmaţi şi l-au prevenit pe guvernator. Lisias a venit imediat la el şi l-a întrebat: “«Spune-mi, tu eşti roman?» Şi el a spus: «Da». Şi comandantul a răspuns: «Eu cu o mare sumă de bani am cumpărat cetăţenia aceasta». Şi Pavel a spus: «Iar eu sunt chiar născut roman».” Lisias avea o probelmă pentru că încălcase legea romană, deoarece expunerea unui cetăţean la o asemenea umilinţă era trădare împotriva măreţiei poporului roman. Dar singura cale de a salva viaţa lui Pavel era aceea de a-l reţine, ceea ce l-a făcut să se gândească la un alt mod, mai blând, de a se lămuri ce faptă comisese prizonierul.

Pavel înaintea sinedriului

În ziua următoare, comandantul “a poruncit să adune preoţii de seamă şi tot sinedriul, şi, aducând pe Pavel, l-a pus înaintea lor”. Este interesantă politica lui Lisias: el a intervenit punând capăt agitaţiei şi l-a protejat pe cetăţeanul roman, dar a arătat respect faţă de religia şi obiceiurile iudeilor. Merită să reflectăm asupra acestei îmbinări de politică şi curtoazie la unul din romanii cei mândri în acea împrejurare, dar trecem mai departe.

Pavel s-a adresat consiliului cu demnitate şi seriozitate, dar exprimând în mod evident conştiinţa unui om integru. “Pavel, privind ţintă la sinedriu, a spus: «Fraţilor, eu am umblat cu toată buna conştiinţă înaintea lui Dumnezeu până în ziua aceasta»”. Acest netulburat simţ al dreptăţii l-a înfuriat pe Anania, marele preot, încât a poruncit ca aceia care stăteau mai aproape de el să-l lovească peste gură. Acea călcare a legii chiar de către şeful consiliului a stârnit sentimentele apostolului până într-atât încât a exclamat fără teamă: “Te va bate Dumnezeu, perete văruit! Şi tu stai să mă judeci după lege şi, călcând legea, porunceşti să fiu bătut?” Este evident că marele preot nu era îmbrăcat în aşa fel încât să poată fi recunoscut după haine, fapt pentru care Pavel şi-a cerut scuze pentru ignoranţa lui şi a citat din lege: “Nu vorbi de rău pe mai-marele poporului tău”.

Ni se spune că apostolul a văzut curând că acel consiliu era împărţit în două partide – saduchei şi farisei -, şi atunci a strigat: “Fraţilor, eu sunt fariseu, fiu de fariseii; pentru speranţă şi învierea morţilor sunt eu judecat”. Această declaraţie, fie că a fost făcută exact intenţia de a dezbina, fie că nu, a dus la dezbinarea adunării şi la o confruntare între cele două partide. Şi atât de aprinsă a ajuns disputa dintre ei încât unii dintre farisei chiar au ajuns să treacă de partea lui Pavel, spunând: “Nu găsim nimic rău în omul acesta; şi dacă i-a vorbit un duh sau un înger?” Sala de judecată a ajuns curând scena unei dispute violente şi prezenţa lui Claudius Lisias s-a arătat absolut necesară. Pavel a fost din nou adăpostit în castel.

Aşa a trecut acea dimineaţă plină de evenimente din istoria apostolului nostru. Nu se poate să nu ne întrebăm dacă seara, fiind singur, nu a fost deprimat. După ceea ce se întâmplase şi după cum se prezentau lucrurile în jurul lui, apostolul nu a avut vreodată mai mare nevoie de mângâierea şi întărirea pe care le dă întotdeauna prezenţa Stăpânului. Dar cine oare putea şti mai bine sau avea sentimente mai profunde pentru prizonierul solitar decât Însuşi Stăpânul? Astfel, el S-a arătat în cel mai bogat har pentru a-l mângâia pe slujitorul lui şi a-i îmbărbăta inima. Era o mângâiere venită la un timp divin de potrivit. Domnul a stat alături de el, cum făcuse înainte la Corint şi cum avea s-o facă mai târziu în călătoria spre Roma, şi i-a spus: “Îndrăzneşte, pentru că, după cum ai mărturisit cele despre Mine la Ierusalim, aşa trebuie să mărturiseşti şi la Roma” (v. Fapte 18.9-10, 23.11, 27.23-24). A fost descoperită o conspiraţie a peste patruzeci de oameni pentru asasinarea lui Pavel, fapt pentru care Claudius Lisias şi-a chemat imediat centurionii şi soldaţii şi a dat ordine precise ca Pavel să fie dus în siguranţă la Cezareea. Luca relatează aceasta foarte în detaliu (Fapte 23.12-25).

Înfăţişarea lui Pavel înaintea lui Felix

Se poate ca unii dintre cititorii noştri să fi observat că aici se schimbă întrucâtva modul în care lucrează Dumnezeu faţă de slujitorul lui. Poate că este bine să ne oprim puţin şi să cercetăm motivele acestei schimbări. Din vreme ce mulţi şi-au luat libertatea de a-şi prezenta părerea asupra acestui aspect delicat, vom cita câteva rânduri de la cineva care pare să fi avut gândul duhului.

“Cred deci că mâna lui Dumnezeu a fost în această călătorie a lui Pavel; mai cred că, în înţelepciunea Sa suverană, El dorea ca slujitorul său să facă această călătorie, şi, de asemenea, dorea ca el să-şi găsească binecuvântarea în ea, însă cred că mijlocul folosit pentru a-l conduce în ea potrivit cu acea înţelepciune suverană a fost afecţiunea omenească a apostolului pentru poporul din care se trăgea după carne, astfel că n-a fost condus în ea de către Duhul Sfânt ca acţionând din partea lui Hristos în adunare. Acest ataşament pentru poporul său, această afecţiune omenească, s-a izbit de reacţia poporului, care a respins-o cu totul. Omeneşte vorbind, era un simţământ ales, însă nu reprezenta puterea Duhului Sfânt bazată pe moartea şi învierea lui Hristos. Aici nu mai era nici iudeu, nici grec…”

“Afecţiunea lui Pavel era bună în sine, însă, ca izvor de acţiune, nu se ridica la înălţimea lucrării Duhului care, din partea lui Hristos glorificat, îl trimisese afară din Ierusalim, la naţiuni, cu scopul să ofere revelaţia Adunării ca Trup al Său unit cu El în cer”[28]

“El era mesagerul slavei cereşti, care scotea la iveală doctrina Adunării compuse din iudei şi neamuri, uniţi fără nicio deosebire în Trupul unic al lui Hristos, înlăturând astfel iudaismul; însă dragostea pentru poporul său l‑a condus, repet, în chiar centrul iudaismului ostil – iudaism pornit împotriva acestei egalităţi spirituale”[29]

“Cu toate acestea, mâna lui Dumnezeu se afla fără îndoială la lucru, iar Pavel, din punct de vedere spiritual, şi‑a găsit echilibrul.”

“Ceea ce Pavel a spus provoacă o agitaţie, iar comandantul îl smulge din mijlocul lor. Dumnezeu are toate lucrurile la dispoziţie. Un nepot al lui Pavel, niciodată menţionat în altă parte, aude despre un complot împotriva lui şi îl avertizează. Pavel îl trimite la comandant, care hotărăşte plecarea lui Pavel sub pază la Cezareea. Dumnezeu veghea asupra lui, însă totul se desfăşoară la nivelul căilor omeneşti şi providenţiale. Nu este un înger ca în cazul lui Petru, nici cutremurul ca la Filipi. Suntem în mod sensibil pe un alt tărâm”[30].

Nu le-a trebuit mult timp acuzatorilor lui Pavel să vină după el la Cezareea. “După cinci zile, marele preot Anania a coborât cu bătrânii şi cu un orator, unul Tertul, şi au adus plângere împotriva lui Pavel, înaintea guvernatorului” (Fapete 24.1). Într-un discurs scurt, plin de linguşeli şi insinuări, Tertul l-a acuzat pe Pavel de răzvrătire, erezie şi profanarea templului.

Felix i-a făcut atunci semn lui Pavel că avea ocazia să se apere. Şi, am spune, apostolul naţiunilor era atunci din nou la locul potrivit. Oricât ar fi fost de umilitoare împrejurările, el era în continuare mesagerul lui Dumnezeu către naţiuni şi Dumnezeu era cu slujitorul lui iubit. Iudeii tăceau, iar Pavel, în modul direct caracteristic lui, a răspuns la acuzaţiile aduse.

S-ar părea că Felix cunoştea multe despre acele lucruri şi este evident că ele au produs o impresie puternică asupra lui. Cu mulţi ani înainte de acele evenimente, creştinismul pătrunsese în armata romană de la Cezareea (Fapte 10), aşa că probabil că Felix ştia câte ceva şi era convins de adevărul spuselor lui Pavel, dar glumea despre convingerile lui şi se juca cu prizonierul. El a amânat cercetarea aducând scuze legate de venirea lui Lisias. Totuşi a dat ordine ca Pavel să fie tratat cu blândeţe şi respect şi ca prietenilor lui să li se permită să-l viziteze.

Nu după multe zile, Felix a adus-o în camera de audienţe şi pe soţia lui, Drusila, şi a trimis să fie adus Pavel. Este evident că ei erau curioşi să-l audă vorbind despre credinţa în Hristos. Dar Pavel nu era unul care să satisfacă o curiozitate a unui roman libertin şi a unei prinţese iudaice depravate, ci, vorbind despre Hristos, s-a adresat în mod clar şi cu îndrăzneală conştiinţei auditoriului său. Atunci, fiind în lanţuri, avea o ocazie care cu greu ar fi putut-o avea altfel, şi le-a spus despre “dreptate, înfrânare şi judecata viitoare”. Felix tremura. Şi nu este de mirare. Dacă este să acordăm credit istoricilor din acel timp – Iosefus şi Tacitus – niciodată nu a stat înaintea unui predicator un cuplu mai neprincipial şi mai depravat. Dar, deşi i-a fost atinsă conştiinţa, Felix nu s-a pocăit. Ce stare groaznică! El i-a spus: “Acum mergi şi, când voi avea o ocazie, te voi chema”. Dar timpul potrivit nu a mai venit niciodată, deşi el l-a mai văzut pe apostol de multe ori după aceea, şi nu ne îndoim că i-a dat să înţeleagă că o mită i-ar câştiga eliberarea. Guvernator roman nici nu gândea că actele justiţiei lui venale erau consemnate în cartea lui Dumnezeu şi că aveau să fie transmise mai departe către generaţiile următoare. El este prezentat având un caracter josnic, crud şi depravat, că se bucura de toate felurile de răutate exercitând puterea unui rege dar având temperamentul unui sclav. “ Iar când s-au împlinit doi ani, Felix a fost înlocuit de succesorul său, Porcius Festus”

Înfăţişarea lui Pavel înaintea lui Festus şi Agripa

Imediat după ce a ajuns în acea provincie, Festus a vizitat Ierusalimul. Acolo, iudeii cei mai de seamă nu au scăpat ocazia de a-i cere să le fie dat Pavel. Fără-ndoială că ei au cerut ca să fie judecat din nou de Sinedriu, dar scopul lor era ca să-l omoare pe drum. Festus le-a refuzat cererea, dar i-a invitat totuşi să vină cu el la Cezareea şi să-l acuze acolo. Procesul care a avut loc se aseamănă cu cel care fusese înaintea lui Felix. Este destul de evident că Festus a văzut clar că Pavel era acuzat de ceva în legătură cu opiniile religioase ale iudeilor şi că el nu comisese nimic împotriva legii, dar, fiind dornic să se facă plăcut iudeilor, l-a întrebat pe Pavel dacă dorea să meargă la Ierusalim ca să fie judecat acolo. Era cam tot una cu a-i propune să fie sacrificat urii iudeilor. Pavel, ştiind bine aceasta, a făcut imediat apel la împărat: “Apelez la Cezar”.

Festus a fost, fără-ndoială, surprins de demnitatea şi independenţa prizonierului său. Dar era privilegiul lui, în calitate de cetăţean roman, să ceară să-i fie transferat procesul la Roma, la tribunalul suprem al împăratului. “ Atunci Festus, după ce a discutat cu consiliul, a răspuns: «Ai apelat la Cezar, la Cezar vei merge!»”

Din câte poate vedea omul, aceea era singura şansă a lui Pavel în împrejurările în care se afla. Pavel trebuia să dea mărturie pentru Hristos şi pentru adevăr şi la Roma. Ierusalimul respinsese mărturia către naţiuni, şi Roma, la rândul ei, trebuia să respingă aceeaşi mărturie devenind închisoare pentru acel martor. Dar, în toate acestea, Pavel avea o mare favoare din partea Domnului. Poziţia lui se aseamănă cu cea a Stăpânului său binecuvântat atunci când a fost dat în mâna naţiunilor de iudeii plini de ură, cu deosebirea că Domnul a fost perfect în totul şi a fost în poziţia cuvenită înaintea lui Dumnezeu. Domnul a venit la iudei pentru că aceea era misiunea Lui, iar Pavel a fost predat naţiunilor de la iudei – aceasta este diferenţa. Hristos S-a dat pe Sine Însuşi, după cum citim “prin Duhul S-a dat pe Sine Însuşi fără pată înaintea lui Dumnezeu”. Misiunea lui Pave implica faptul ca el să fie scos din popor şi din naţiunile la care era trimis (Fapte. 26.17), dar Pavel s-a întors la poporul lui prin puterea afecţiunilor lui omeneşti după ce, prin puterea Duhului Sfânt, fusese scos din acel popor. Isus îl scosese afară atât din sistemul iudaic cât şi dintre naţiuni ca să facă o slujbă prin care îi uneşte pe cei doi într-un singur trup, în Hristos, după cum spusese şi Pavel: “de acum înainte nu mai cunoaştem pe nimeni potrivit cărnii” (2 Cor. 5.16). În Hristos nu este nici iudeu, nici grec.

Continuăm acum istoria marelui apostol.

Pavel înaintea lui Agripa şi Berenice

În acel timp s-a întâmplat ca Agripa, regele iudeilor, şi sora lui, Berenice, au venit să-l viziteze pe Festus. Cum Festus nu ştia cum să prezinte cazul lui Pavel pentru împărat, s-a folosit de ocazia de a-l consulta pe Agripa, care era mai bine informat asupra acelor chestiuni. Prinţul iudeu, care trebuie că ştia câte ceva despre creştinism, şi, fără-ndoială, auzise despre Pavel, şi-a exprimat dorinţa să-l audă vorbind. Festul i-a spus: “Mâine îl vei auzi”.

Apostolul a avut atunci ocazia de a prezenta numele lui Isus înaintea celei mai distinse adunări. Regi iudei, guvernatori romani şi oameni importanţi din Cezareea s-au strâns “cu mare pompă” să-l audă pe prizonier prezentându-şi cazul împăratului Agripa. Era un public deosebit şi este clar că ei îl considerau pe prizonier un om deosebit. Festus, după ce a recunoscut că avea o problemă, a făcut apel la împăratul iudeu, care avea mai multă cunoştinţă în acel domeniu. Agripa i-a făcut semn lui Pavel că putea vorbi. Ajungem astfel la unul dintre cele mai interesante momente din istoria apostolului.

Demnitatea cu care s-a adresat judecătorilor, deşi a ridicat o mână care era legată cu lanţ de un soldat, trebuie să fi impresionat mult auditoriul. Umilirea lui adâncă făcea să se manifeste în mod şi mai izbitor înălţarea morală a sufletului său. El nu se gândea nici la lanţul cu care era legat, nici chiar la propria lui persoană, ci era perfect fericit în Hristos şi avea o iubire fierbinte pentru toţi cei din jurul lui, uitând complet de împrejurările în care se afla el personal. Cu tot respectul cuvenit pentru poziţia celor din jurul lui, el s-a ridicat şi a dat o declaraţie cinstită, cu o conştiinţă curată, arătându-se mult deasupra tuturor celor de faţă. El s-a adresat conştiinţei auditoriului cu îndrăzneala şi dreptatea unui om obişnuit să umble cu Dumnezeu şi să lucreze pentru El. Caracterul şi purtarea guvernatorilor sunt într-un contrast trist cu caracterul şi purtarea apostolului, arătându-ne ce este lumea când este demarcată de Duhul Sfânt.

Cineva spunea: “Trec fără cuvinte peste egoismul lumesc manifestat în Lisias şi Festus, prin asumarea de către ei a tot felul de calităţi bune şi a unei purtări la fel; peste amestecul dintre conştiinţa trezită şi absenţa principiilor în guvernatori; peste dorinţa de a plăcea iudeilor de dragul propriei importanţe sau de a face mai uşoară stăpânirea peste un popor răzvrătit; şi, de asemenea, trec peste dispreţul manifestat de aceia care nu erau la fel de responsabili ca Lisias cu privire la liniştea publică. Poziţia lui Agripa şi toate detaliile de ordin istoric poartă o remarcabilă amprentă a adevărului şi feluritele personaje sunt prezentate într-un fel atât de viu încât ni se pare că ne aflăm în scenele descrise. Vedem persoanele cum se mişcă în aceste scene. Acest lucru caracterizează în mod izbitor scrierile lui Luca”[31].

Capitolul 26. Pavel i s-a adresat regelui Agripa ca unui bun cunoscător al obiceiurilor şi problemelor iudeilor, şi aşa i-a istorisit convertirea lui miraculoasă şi cariera care a urmat acesteia, cu scopul de a atinge conştiinţa regelui. Prin relatarea clară şi fără ocolişuri a apostolului, regele nu era departe de a fi convins. Conştiinţa lui a fost trezită, dar lumea şi plăcerile lui s-au opus. Festus l-a ridiculizat, deoarece pentru el nu era nimic altceva decât un entuziasm exagerat – o rapsodie. El l-a întrerupt brusc pe apostol spunând: “eşti nebun, Pavele, învăţătura ta multă te duce la nebunie”. Replica apostolului a fost una demnă, de om cu stăpânire de sine, dar extrem de serios şi cu multă înţelepciune şi discernământ. El a apelat la agripa spunând: “Nu sunt nebun preaalesule Festus, ci rostesc cuvinte ale adevărului şi ale înţelepciunii; pentru că împăratul, căruia îi şi vorbesc cu îndrăzneală, ştie despre acestea, pentru că sunt convins că nimic din aceste lucruri nu-i este ascuns, fiindcă aceasta nu s-a petrecut într-un colţ”. Apoi, întorcându-se spre regele iudeu, care şedea alături de Festus, a făcut acest apel solemn la el: “«Crezi tu în profeţi, împărate Agripa? Ştiu că crezi». Şi Agripa i-a zisa lui Pavel: «Mă vei convinge în curândb să devin creştin!»”. Pentru un moment regele aproape că a fost luat de val prin puterea mesajului lui Pavel, la apelurile lui din ce în ce mai puternice. Atunci Pavel a dat acel răspuns excepţional, caracterizat de un zel sfânt, de curtoazie creştină, de iubire fierbinte pentru suflete şi de mare bucurie personală în Domnul: “Să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei care mă ascultă astăzi, în orice fel, să deveniţi aşa cum sunt eu, în afară de aceste lanţuri”.

Conferinţa s-a încheiat imediat după exprimarea acestei nobile dorinţe şi adunarea s-a dizolvat. Agripa nu a dorit să audă mai mult. Apelurile fuseseră prea pătrunzătoare, prea personale, deşi făcute cu demnitate, afecţiune şi solicitudine, încât l-au biruit. “Şi împăratul s-a ridicat, şi guvernatorul şi Berenice şi cei care şedeau cu ei; şi, plecând, vorbeau unii către alţii, spunând: «Omul acesta·n-a făcut nimic vrednic de moarte sau de lanţuri». Şi Agripa i-a spus lui Festus: «Omului acestuia i s-ar fi putut da drumul, dacă n-ar fi apelat la Cezar»”.

Aşa s-a îngrijit Domnul de slujitorul Lui iubit. El a dorit ca nevinovăţia lui să fie dovedită şi recunoscută de judecători şi să fie un fapt bine stabilit înaintea întregii lumi. Odată ce s-a făcut aceasta, regele şi tovarăşii lui s-au întors la ocupaţiile lor în lume cu bucuriile ei, iar Pavel s-a întors în închisoare. Dar niciodată nu a fost inima lui mai fericită sau mai plină de Duhul Stăpânului său decât în acel moment.

Călătoria lui Pavel la roma – anul 60

Faptele apostolilor 27. Venise timpul ca Pavel să meargă la Roma. Până atunci nu avusese loc nici un proces oficial al apostolului, şi, fără-ndoială, obosit de opoziţia necontenită a iudeilor, după cei doi ani închis la Cezareeea, după repetatele cercetări înaintea guvernatorilor şi a lui Agripa, el a cerut să fie judecat înaintea curţii imperiale. Luca, istoricul cărţii Faptele apostolilor, şi Aristarh din Tesalonic au avut favoarea de a-l însoţi. Pavel a fost dat în grija unui centurion numit Iulius, din cohorta augusta, ofiţer care, în toate situaţiile, l-a tratat pe Pavel cu multă bunătate şi respect.

S-a hotărât ca Pavel să fie trimis, împreună cu alţi prizonieri, pe mare spre Italia. “Şi suindu-ne într-o corabie din Adramit, care urma să treacă prin locurile de pe coasta Asiei, am pornit … Şi a doua zi am ajuns la Sidon. Şi Iulius se purta îngăduitor cu Pavel şi i-a dat voie să meargă la prietenii săia şi să primească îngrijire”. Părăsind sidonul, ei au trebuit să navigheze pe sub Cipru, pentru că vânturile le erau potrivnice, şi au ajuns la Mira, în Licia. Acolo centurionul şi-a transbordat prizonierii pe o corabie din Alexandria, care mergea spre Italia. Pe acea navă, după ce au părăsit Mira, au mers multe zile, vremea fiindu-le nefavorabilă chiar de la început, dar, trecând pe sub Creta, au ajuns la un loc numit Limanuri bune.

Se apropia iarna, aşa că se punea problema ce să facă: dacă să rămână la Limanuri bune pe perioada iernii sau să caute un port mai bun.

Aici se cuvine să ne oprim puţin pentru a remarca poziţia minunată pe care a avut-o apostolul nostru în această discuţie. Ca mai înainte faţă de Festus şi Agripa, el s-a prezentat căpitanului navei, care era proprietarul ei, centurionului şi întregului echipaj, ca având gândul lui Dumnezeu. El a dat sfaturi şi îndrumări ca şi când ar fi fost stăpânul corabiei şi nu un prizonier păzit de soldaţi. El i-a sfătuit să rămână acolo unde erau şi i-a avertizat că urmau să întâmpine furtuni violente dacă se vor aventura în larg şi corabia şi încărcătura vor avea mult de suferit şi vieţile celor de la bord vor fi în pericol. Dar căpitanul şi proprietarul corabiei, care aveaa cel mai mare interes, s-au lăsat conduşi de împrejurări şi nu au avut credinţă, dorind să rişte pentru a ajunge la un port mai bun pentru iernat, iar centurionul, în mod firesc, a avut încredere în judecata lor. Toţi au fost împotriva judecăţii omului credinţei, a omului lui Dumnezeu, care vorbea şi lucra pentru Dumnezeu. Până şi ceea ce se vedea în jur părea să confirme părerea marinarilor şi nu pe cea a apostolului, dar nimic nu poate face ca judecata credinţei să greşească, ci judecata credinţei trebuie să fie adevărată, indiferent care ar fi împrejurările.

Deci, majoritatea a hotărât ca ei să părăsească Limanuri bune şi să navigheze către Fenix, care era un port mai bun. Vântul s-a schimbat chiar atunci şi totul părea să fie în favoarea marinarilor. “Şi, vântul de sud suflând uşor, gândind că erau stăpâni pe ţintă, au ridicat ancora”, ne spune Luca. La bord erau trei sute şaisprezece suflete. Dar, abia ce au trecut de capul Matala, la o distanţă de numai patru sau cinci mile, un vânt violent dinspre ţărm a luat nava şi a aruncat-o astfel încât cârmaciul nu o mi putea menţine pe curs. După cum spune Luca, s-au lăsat duşi de vânt, fugind dinaintea furtunii.

Dar principala noastră preocupare e legată de Pavel, omul credinţei. Ce gânduri şi sentimente trebuie să fie avut atunci cei care erau pasageri ca şi el? Ei s-au încrezut în vânt şi au ajuns să secere furtună. Respinseseră sfaturile solemne şi avertismentele. Vai! cât de mulţi nu iau seama la avertismentele de aici, şi, având un vânt favorabil al împrejurărilor, se lansează în marea călătorie a vieţii fără să ţină cont deloc de vocea credinţei, ca mai apoi, întocmai după cum vântul înşelător a făcut corabia să iasă din port, totul se schimbă într-o furtună furioasă pe marea vieţii.

Furtuna pe Marea Adriatică

Termenul “euroclidon” desemnează o furtună extrem de violentă. Era însoţită de agitaţia şi rotirea norilor şi de o mare foarte furioasă, din care se ridicau coloane de spumă. Istoricul sacru trece apoi să ne prezinte o relatare detaliată a ceea ce s-a făcut pe navă în acea situaţie periculoasă. Trecând pe sub Clauda au scăpat puţin timp de violenţa furtunii, ceea ce le-a dat posibilitatea să se pregătească de furtună.

După ce au trecut de Clauda, cum furtuna continua să fie violentă, au început să uşureze corabia aruncând peste bord toate lucrurile de care se puteau lipsi. S-ar părea că toţi erau la lucru. “Dar, fiind puternic bătuţi de furtună, a doua zi au aruncat încărcătura peste bord; şi a treia zi, cu mâinile lor, au aruncat uneltele corăbiei. Şi nearătându-se nici soare, nici stele timp dea mai multe zile, şi ameninţând nu mică furtună, de acum ne-a fost luată orice speranţă de a ne putea salva”.

Încheind cursul, sfânta lampă a zilei

Din nori din vest trimite acum raze;

Focul ei pierzându-se în ceţuri

Refractă în amurg lumină roşie

Până când globul coboară scufundându-se

Şi noaptea trist şi-extinde stăpânirea

Tristă oră a serii, mult diferită de altele!

Fără pompă, fără glorii

Nici o lumină prietenoasă-n jur

Soarele şi luna-s pierdute-n întuneric

Nimic nu putea fi mai groaznic pentru marinarii antici decât cerul continuu acoperit de nori, pentru că ei navigau călăuziţi de corpurile cereşti. În acel moment de perplexitate şi disperare, apostolul şi-a ridicat glasul în mijlocul furtunii. Din cuvintele lui de simpatie aflăm că toate au fost agravate şi de faptul că ei nu au mâncat. “Şi, fiind de mult fără hrană, atunci Pavel, stând în mijlocul lor, a spus: «Bărbaţilor, trebuia să mă fi ascultat şi să nu fi plecat din Creta şi să fi evitat această primejdie şi pierdere. Şi acum vă îndemn să fiţi cu voie bună, pentru că nu va fi nici o pierdere a vieţii vreunuia dintre voi, ci numai a corăbiei. Pentru că un înger al Dumnezeului al căruia sunt eu şi căruia. Îi slujesc a stat lângă mine în noaptea aceasta, spunând: «Nu te teme, Pavele! Tu trebuie să stai înaintea Cezarului; şi, iată, Dumnezeu ţi i-a dăruit pe toţi cei care sunt în corabie cu tine». De aceea, bărbaţilor, fiţi cu voie bună, pentru că am încredere în Dumnezeu, că va fi aşa cum mi s-a spus. Dar trebuie să naufragiem pe o insulă»”.

Naufragiul

Erau aproape de naufragiu. “Şi, când a fost a paisprezecea noapte, pe când eram purtaţi încoace şi încolo pe Adriatica, pe la miezul nopţii, marinarii gândeau că se apropie de pământb. Şi, măsurând adâncimea, au găsit douăzeci de stânjeni ”. Acea furtună puternică a continuat fără întrerupere paisprezece zile şi paisprezece nopţi, timp în care ei au trecut prin suferinţe de nedescris. La sfârşitul celei de-a paisprezecea zile, aproape de miezul nopţii, marinarii au auzit un sunet care indica faptul că se apropiau de ţărm. Fără-ndoială, era sunetul valurilor care se spărgeau pe acel ţărm necunoscut. Nu aveau timp de pierdut, aşa că au imediat au aruncat ancorele la pupa şi aşteptau cu nelinişte ziua. Cu gândul să-şi salveze viaţa, marinarii au făcut atunci un gest firesc dar lipsit de generozitate: ei au coborât barca pretinzând că voiau să pună ancore la prova, dar, de fapt, intenţionau să abandoneze nava. Văzând aceasta şi ştiindu-le planul, Pavel i-a spus centurionului şi ostaşilor: “«Dacă aceştia nu rămân în corabie, voi nu puteţi fi salvaţi». Atunci soldaţii au tăiat funiile bărcii şi au lăsat-o să cadă”. Astfel, sfatul divin al apostolului a fost spre salvarea tuturor celor care erau la bord. ““«Dacă aceştia nu rămân în corabie, voi nu puteţi fi salvaţi”. Nu s-au mai aşteptat ca înţelepciunea şi mijloacele de salvare să se găsească la căpitan sau de la echipajul corabiei, ci ochii tuturor s-au îndreptat spre prizonierul Pavel – omul credinţei -, cel care crede şi lucrează potrivit cu revelaţia primită de la Dumnezeu. Împrejurările deseori sunt de natură să ne înşele atunci când căutăm să ne ghidăm după ele; numai cuvântul lui Dumnezeu este ghidul sigur, fie că este vreme bună sau vreme rea.

În perioada de nelinişte care a rămas până la zorii zilei, Pavel a avut ocazia să-şi înalţe glasul către Dumnezeu, şi a făcut aceasta şi spre încurajarea tuturor celor care erau cu el. Ce scenă interesantă trebuie să fi fost! Noaptea era întunecată şi furtunoasă, nava era zgâlţâită şi în pericol să scape din ancore şi să fie făcută ţăndări de un ţărm stâncos, dar la bord era cineva care era perfect fericit chiar în situaţia aceea. Starea navei, apa mică şi zgomotul îngrijorător al brizanţilor nu-l înspăimântau, ci el era fericit în Domnul şi în deplină comuniune cu gândurile Lui şi scopurile Lui. Acesta este rostul creştinului în mijlocul fiecărei furtuni, deşi destul de puţini sunt la acest nivel înalt, pe care numai credinţa îl poate atinge. Aşa a fost îndemnul lui Pavel către cei de pe navă: “Şi, până să se facă ziuă, Pavel îi îndemna pe toţi să ia din mâncare, spunând: «Astăzi este a paisprezecea zi de când vegheaţi în aşteptare, fără să mâncaţi. De aceea vă îndemn să luaţi mâncare, pentru că aceasta este spre salvarea voastră; pentru că un păr nu va cădeah de pe capul nici unuia dintre voi». Şi, după ce a spus acestea şi a luat pâine, a mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor şi, după ce a frânt-o, a început să mănânce. Şi toţi fiind cu voie bună, au luat şi ei mâncare” (v. 33-36).

Singura lor speranţă era să eşueze şi să scape pe mal. Deşi nu cunoşteau coasta, ei au zărit un golf având un ţărm jos, aşa că au hotărât să eşueze corabia acolo. Aşa că au desfăcut ancorele, au desfăcut legăturile cârmei, au ridicat pânza mare şi au ajuns la ţărm. Corabia fiind astfel mânată de vânt, a lovit şărmul cu prova şi a rămas înţepenită, dar pupa a fost făcută bucăţi de violenţa valurilor.

Corabia lui Pavel a ajuns la ţărm, şi încă odată omul lui Dumnezeu a fost mijlocul de salvare pentru toţi prizonierii, centurionul influenţat de cuvintele lui Pavel, cel puţin din dorinţa de a se pune pe sine însuşi în siguranţă, i-a oprit pe soldaţi să-i omoare pe prizonieri şi a dat ordinul ca aceia care puteau înota să se arunce primii în mare, iar restul să urmeze folosind scânduri sau bucăţi de navă de care puteau să se apuce. Şi aşa au ajuns toţi la mal. Au scăpat cu toţii, după cum prezisese Pavel.

Pavel la Melita – Malta de azi

Faptele apostolilor 28. Locuitorii insulei i-au primit cu bunătate pe străinii naufragiaţi şi au aprins imediat un foc pentru ei. Istoricul sacru ne prezintă un tablou viu al întregii scene, astfel că vedem persoanele descrise în mişcare: apostolul strângând vreascuri pentru foc, vipera apucând mâna lui, barbarii gândind întâi că trebuia să fie un ucigaş şi apoi gândind că era un zeu pentru că nu a păţit nimic. Publius, omul cel mai de seamă în insulă, i-a găzduit cu bunăvoinţă timp de trei zile, iar tatăl lui, care era bolnav şi avea febră, a fost vindecat de Pavel, care şi-a pus mâinile peste el şi s-a rugat pentru el. Apostolului i s-a dat să facă multe minuni în perioada cât a stat pe insulă, şi, pentru el, toţi tovarăşii lui au fost onoraţi. Vedem că Dumnezeu este cu slujitorul Lui iubit şi că Îşi exercită puterea printre locuitori. Din vreme ce partea finală a călătoriei apostolului spre Roma este atât de liniştită încât nu este consemnat nici un incident, vom trece peste ea repede.

După o şedere de trei luni în Malta, soldaţii şi prizonierii lor au plecat spre Italia cu o corabie din Alexandria. Au acostat la Siracuza, unde au stat trei zile, apoi la Regium, de unde au avut un vânt bun până la Puteoli. Acolo ei au întâlnit fraţi, şi, în cele câteva zile cât au stat cu ei, bucurându-se de slujirea dragostei frăţeşti, vestea despre sosirea apostolului a ajuns la Roma. Creştinii au trimis imediat pe câţiva dintre ei, care i-au întâlnit pe Pavel şi prietenii lui la “Forul lui Appius” şi “Trei Taverne”. Iată un frumos exemplu de părtăşie a sfinţilor. Cum trebuie să fi fost sentimentele apostolului nostru la această primă întâlnire cu creştinii din biserica de la Roma! Dorinţa pe care o avea demult s-a împlinit în final şi inima i s-a umplut de laudă: “A mulţumit lui Dumnezeu şi a prins curaj”, după cum ne scrie Luca.

Sosirea lui Pavel la Roma

Cel mai probabil Pavel şi tovarăşii lui au mers la Roma pe Via Appia. La sosire, “centurionul i-a predat pe întemniţaţi comandantului gărzii[32], iar lui Pavel i s-a dat voie să rămână cu ostaşul care-l păzea”. Deşi nu a scăpat de inconvenientul de a fi mereu legat cu un lanţ de un soldat, i s-a oferit tot ce putea să-i facă viaţa mai plăcută în acea poziţie.

Pavel a avut privilegiul de a predica şi la Roma, drept care a trecut fără-ntârziere la aplicarea regulii lui divine: “întâi către iudeu”. El a trimis la căpetenia iudeilor pentru a-i explica situaţia lui. L-a asigurat că el nu a comis nici o faptă împotriva naţiunii, nici împotriva obiceiurilor părinţilor, ci că fusese adus la Roma pentru ca să răspundă pentru acuzaţii aduse împotriva lui de iudeii din Palestina şi că acele acuzaţii erau atât de neîntemeiata încât până şi guvernatorul roman era gata să-l elibereze, dar iudeii s-au opus eliberării lui. De fapt, după cum spunea el: “pentru speranţa lui Israel sunt legat cu acest lanţ”. Singura lui crimă era credinţa neclintită în promisiunile lui Dumnezeu către Israel, care se vor împlini prin Mesia.

Drept răspuns, iudeii de la Roma l-au asigurat pe Pavel că până la ei nu ajunsese nici o veste despre ceea ce făcuse el şi că ei doreau să audă de la el însuşi o declaraţie despre credinţa lui, adăugând că peste tot se vorbea împotriva creştinilor. S-a stabilit deci o zi de întrunire la locuinţa lui. La întrunire au venit mulţi, cărora le-a vorbit “mărturisind despre Împărăţia lui Dumnezeu şi căutând să-i încredinţeze cu privire la Isus, atât din legea lui Moise, cât şi din profeţi”. Dar iudeii de la Roma, asemenea celor de la Antiohia şi Ierusalim, au fost înceţi la inimă să creadă, şi unii au crezut cele care le-a spus, iar alţii nu. Cât de serios şi de neobosit s-a străduit să le câştige inimile pentru Hristos! De dimineaţa până seara, el nu numai că le-a predicat pe Hristos ci şi a căutat să-i convingă cu privire la El. Putem fi siguri că a căutat să-i convingă cu privire la dumnezeirea Lui şi la umanitatea Lui, la jertfa Lui perfectă, învierea, înălţarea şi gloria Lui. Ce lecţie şi ce subiect pentru predicatorii din toate timpurile! De dimineaţa până seara să-i convingă pe oameni cu privire la Isus.

Acum ni se prezintă pentru ultima oară starea iudeilor. Judecata pronunţată de Isaia era pe cale să cadă asupra lor – o judecată sub care ei se află până în ziua de azi – şi care va continua până când Dumnezeu va interveni pentru a le da pocăinţa şi pentru a-i elibera prin harul Său şi spre gloria numelui Său. Dar, până atunci, “mântuirea lui Dumnezeu este trimisă la naţiuni, care o vor primi”, şi, binecuvântat fie numele Lui, ştim că au primit-o, noi înşine fiind martori pentru acest fapt[33].

“Şi ele a rămas doi ani întregi în locuinţa lui închiriată şi îi primea bine pe toţi cei care veneau la el, predicând Împărăţia lui Dumnezeu şi învăţându-i cele despre Domnul Isus Hristos, cu toată îndrăzneala, fără piedică”.

Acestea sunt ultimele cuvinte din cartea Faptele apostolilor. Scena peste care se lasă cortina este foarte sugestivă: opoziţia necredinţei iudaice faţă de ceea ce priveşte mântuirea sufletelor. O opoziţie atât de sugestivă pentru lucrurile care urmau să vină curând asupra lor! Şi tot aici se încheie şi istoria acestui scump slujitor al lui Dumnezeu, atât cât ne-a fost descoperită în mod direct. Vocea Duhului adevărului nu ne mai spune nimic despre acest subiect. Ceea ce mai ştim despre istoria ulterioară a lui Pavel poate fi dedus numai din ultimele lui epistole, din care aflăm mai mult decât fapte istorice: ele ne prezintă o imagine a sentimentelor şi conflictelor, a afecţiunilor şi simpatiilor marelui apostol şi a stării bisericii lui Dumnezeu în general până la martiriul lui.

Faptele apostolilor – o carte de tranziţie

Aici trebuie să ne oprim şi să-l contemplăm pe apostolul nostru în situaţia de prizonier în cetatea imperială. Evanghelia fusese predicată de la Ierusalim până la Roma. Se produseseră mari schimbări în căile dispensaţionale ale lui Dumnezeu. Cartea Faptele apostolilor are un caracter de tranziţie. După cum vedem, iudeii au fost lăsaţi laoparte, sau, mai curând, ei înşişi s-au exclus prin faptul că au respins ceea ce înfiinţa Dumnezeu. Nu există îndoială că planurile harului Său pentru ei sunt întotdeauna sigure, dar, pentru un timp, ei au fost lepădaţi, şi alţii au venit să aibă om poziţie binecuvântată în relaţie cu Dumnezeu. Pavel era un martor al harului lui Dumnezeu faţă de Israel, fiind el însuşi un israelit, dar era şi ales de Dumnezeu pentru a introduce ceva nou: Biserica, trupul lui Hristos. “Taina … al cărei slujitor am fost făcut eu … să vestesc printre naţiuni Evanghelia bogăţiilor de nepătruns ale lui Hristos şi să pun în lumină înaintea tuturor care este administrarea tainei ascunse din veacurie în Dumnezeu, care a creat toate … după planul veacurilor pe care l-a făcut în Hristos Isus” (v. Efes. 3.3-9).

Acest lucru nou a înlăturat orice deosebire între iudeu şi cel dintre naţiuni, ambii fiind păcătoşi şi fiind făcuţi una în acest trup. Ostilitatea iudeilor faţă de acest adevăr nu a scăzut niciodată, după cum am văzut deplin şi am putut vedea şi rezultatele acestei vrăjmăşii. Iudeii ies complet din scenă, iar biserica devine vasul mărturiei lui Dumnezeu pe pământ şi locuinţa Lui în Duh (Efes. 2.22). Sigur că iudeii care cred în Isus, în mod individual, sunt binecuvântaţi în legătură cu un Hristos ceresc şi cu acest singur trup, dar Israel este lăsat pentru un timp fără Dumnezeu şi fără legătură cu El. Epistolele către romani şi efeseni prezintă complet această doctrină (mai ales Romani capitolele 9, 10 şi 11). Ne întoarcem acum la

Ocupaţia lui Pavel în timpul captivităţii

Deşi era prizonier, prietenii săi aveau toată libertatea să-l viziteze şi a era înconjurat de mulţi dintre cei mai vechi şi mai credincioşi tovarăşi ai săi. Din epistole aflăm că Luca, Timotei, Tihic, Epafra, aristarh şi alţii au fost alături de apostol în acel timp. Trebuie să ne amintim totuşi că, fiind prizonier, el era legat cu un lanţ de un soldat şi expus controlului brutal al aceluia. Din cauza lungii amânări a procesului, al a fost aşa timp de doi ani, timp în care el a predicat evanghelia şi a deschis scripturile înaintea adunărilor care au venit să-l asculte şi a scris mai multe epistole către biserici din locuri îndepărtate.

După ce s-a achitat cu fidelitate şi în mod deplin de îndatorirea lui faţă de iudei, poporul favorizat de Dumnezeu, el s-a adresat naţiunilor, sigur, însă fără a-i exclude pe iudei. Uşa lui era deschisă de dimineaţa până seara pentru toţi cei care doreau să vină să audă marile adevăruri ale creştinismului. Şi, în unele privinţe, el nu a avut ocazii mai bune, din vreme ce era sub protecţia romanilor şi iudeilor nu le era permis să-l atace.

Efectele predicării lui Pavel, prin binecuvântarea Domnului, s-au arătat curând. Gărzile romane, casa Cezarului şi alte locuri au fost binecuvântate prin intermediul lui. “Vreau dar să ştiţi, fraţilor, că împrejurările în care sunt s-au întors mai degrabă spre înaintarea Evangheliei; astfel că lanţurile mele s-au arătat ca fiind în Hristos, în tot pretoriul şi în toate celelalte locuri”, le scria el filipenilor (Fil. 1.12-13). Şi apostolul mai spunea: “ Vă salută toţi sfinţii şi mai ales cei din casa Cezarului” (Fil. 4.22). S-ar părea că binecuvântările s-au manifestat întâi în pretoriu sau printre gărzile pretoriene. “Lanţurile mele s-au arătat … în tot pretoriul”, adică în locul unde erau în garnizoană trupele. Evanghelia gloriei, pe care o predica Pavel, a fost auzită de toată tabăra. Chiar şi amabilul prefect Burrus şi prietenul lui, Seneca, tutorele lui nero, se poate să fi auzit evanghelia harului lui Dumnezeu. Manierele pline de curtoazie ale lui Pavel şi abilităţile lui, atât cele fireşti cât şi cele dobândite, erau bune să atragă atât pe omul politic cât şi pe filozof. Faptul că el a fost acolo timp de doi ani întregi le-a dat multe ocazii.

Putem spune că el ajunsese să cunoască personal aproape toată garda. Cu fiecare schimbare a gărzii se deschidea mai larg uşa pentru evanghelie. Fiind mereu legat de unul dintre soldaţi, care era paznicul lui şi paznicii schimbându-se după un timp, el a ajuns să-i cunoască pe mulţi, şi cu ce iubire şi sârguinţă şi elocvenţă fierbinte trebuie să le fi vorbit despre Isus şi cât de mult aveau ei nevoie de El! Dar trebuie să aşteptăm dimineaţa primei învieri ca să putem vedea rezultatele predicării lui Pavel acolo. Acea zi le va arăta, iar Dumnezeu va avea toată gloria.

Apostolul ne face cunoscut că evanghelia a pătruns chiar şi în palat: erau sfinţi în casa Cezarului. Creştinismul a fost sădit chiar între zidurile palatului imperial şi “în toate locurile”. Da, istoricul sacru scrie “în toate locurile”, în cetatea imperială şi în jurul ei, astfel încât succesul evangheliei trebuie să fie atribuit şi eforturilor altora ca şi îndemnurilor neostenite ale marelui apostol aflat în captivitate.

Scalvul fugar Onisim

Dar dintre toţi cei pe care Domnul i-a făcut să se convertească prin lucrarea apostolului în lanţuri, nici unul nu pare să-I fi câştigat mai mult inima decât sărmanul sclav fugar Onisim. Ce frumos tablou al puterii, smereniei şi blândeţii dragostei divine în inimă, care lucrează prin Duhul şi străluceşte atât de dulce în toate detaliile vieţii individuale! Succesul apostolului în palatul imperial nu l-a făcut să fie mai puţin interesat de un tânăr ucenic din cea mai de jos clasă socială. Nu exista pătură socială mai depravată decât aceea a sclavilor, şi ce trebuie să fi fost cei care se asociau cu un sclav fugar într-o cetate a dezmăţului? Dar tocmai din aceste adâncimi a fost atras Onisim de mâna nevăzută a iubirii eterne. Calea lui s-a încrucişat cu ce a apostolului, a auzit evanghelia, a fost convertit s-a dedicat imediat Domnului şi slujirii Lui şi a găsit în Pavel un prieten şi un frate, dar şi un conducător şi învăţător. Şi acum strălucesc virtuţile şi valorile creştinismului şi cele mai frumoase aplicaţii ale harului lui Dumnezeu faţă de un sărman sclav fugar nenorocit.

Văzând ceva atât de nou la Roma ne putem întreba ce este creştinismul şi care este originea lui. Oare la picioarele lui Gamaliel a învăţat Pavel să iubească aşa? Nu, cititorule, ci la picioarele lui Isus. Dacă ar fi dat Domnul ca elocventul istoric care a scris “Declinul şi căderea Imperiului roman” ar fi pătruns această scenă şi ar fi învăţat valoarea ei, în loc să batjocorească şi să ridiculizeze creştinismul! Dacă cugetăm un moment la lucrările apostolului în acea perioadă, la vârsta lui, la infirmităţile lui, la împrejurările în care se afla (ca să nu mai vorbim despre subiectele înalte şi de marile fundamente ale adevărurilor care îi preocupau mintea), putem admira harul care se poate manifesta în fiecare detaliu al relaţiei dintre stăpân şi sclav şi încă cu atâta grijă în fiecare aspect. Scrisoarea pe care a trimis-o prin Onisim stăpânului său, pe care îl prejudiciase, este cu siguranţă cea mai emoţionantă care a fost scrisă vreodată. Privind-o pur şi simplu ca atare, nu ştim dacă să admirăm mai mult căldura şi sinceritatea afecţiunilor sau delicateţea şi justeţea gândurilor sau sublima demnitate care răzbate din toată epistola.

Nu vom referi acum, pe scurt, la

Scrisorile din timpul captivităţii

Nu există absolut nici o-ndoială că epistolele către Filimon, Coloseni, Efeseni şi Filipeni au fost scrise spre sfârşitul perioadei de captivitate a lui Pavel la Roma deoarece în fiecare dintre ele face referire la lanţurile lui şi în mod repetat la speranţa că va fi eliberat. (Comparaţi Filimon 22; Col. 4.18; Efes. 3.1, 4.1, 6.20; Fil. 1.7, 25, 2.24, 4.22) Înafară de aceasta, trebuia mult timp ca vestea despre captivitatea lui la Roma să ajungă la filipenii atât de plini de afecţiune şi apoi ei să-i trimită un ajutor.

Se presupune că primele trei au fost scrise cu câtva timp înaintea epistolei către filipeni. O chestiune imediată care a fost cauza pentru aceasta este descrisă de apostol în epistola lui către ei: “pe el deci sper să-l trimit îndată ce voi vedea ce va fi cu mine, dar am încredere în Domnul că şi eu voi veni curând” (Fil. 2.23-24). Primele trei epistole este probabil să fi fost scrise cam prin primăvara anului 62 şi trimise prin Tihic şi Onisim, iar ultima în toamnă, trimisă prin Epafrodit.

Epistola către evrei se presupune că a fost scrisă cam în aceeaşi perioadă şi toate considerentele duc la concluzia că Pavel este acela care a scris-o. Expresia din încheierea epistolei “cei din Italia vă salută” pare să indice în mod hotărâtor unde se afla scriitorul când a scris-o, iar următoarele pasaje par să indice clar perioada: “să ştiţi că fratele nostru Timotei a fost eliberat, cu care, dacă vine curând, vă voi vedea”. Comparaţi aceasta cu ceea ce le-a scris filipenilor: “Dar sper în Domnul Isus să vi-l trimit în curând pe Timotei … de îndată ce voi şti ce va fi cu mine. Dar am încredere în Domnul că voi veni eu însumi curând”. Nu ne putem îndoi că aceste pasaje au fost scrise de aceeaşi pană cam în aceeaşi perioadă şi că se referă la aceleaşi intenţii. Totuşi nu insistăm asupra acestui aspect. Oricum, este evident un lucru, şi anume că epistola a fost scrisă de Pavel înainte de distrugerea Ierusalimului în anul 70, din vreme ce templul încă mai exista şi închinarea se desfăşura acolo netulburată (comparaţi Evr. 8.4, 9.25, 10.11, 13.10-13).

Achitarea şi eliberarea lui Pavel

După o patru ani de captivitate, petrecuţi parte în Iudeea şi parte la Roma, apostolul a fost din nou în libertate. Nu avem nici un fel de date cu privire la desfăşurarea procesului său sau la temeiul pentru care a fost achitat. Istoricul sacru ne spune că a locuit timp de doi ani într-o casă pe care o închiriase, dar nu spune ce a urmat după acea perioadă. A urmat oare condamnarea la moarte a apostolului sau achitarea şi eliberarea? Aceasta este întrebarea care se pune, şi singurul răspuns cert îl putem deduce din epistolele pastorale. Întâia epistolă către Timotei şi Epistola către Tit par să fi fost scrise cam în aceeaşi perioadă, iar a doua epistolă către Timotei ceva mai târziu.

Considerăm, după cum admit toţi cei competenţi să decidă asemenea chestiuni, că Pavel a fost achitat şi a petrecut câţiva ani călătorind, având toată libertatea, înainte ca să fie din nou închis şi condamnat. Şi, deşi este dificil să urmărim paşii apostolului în acea perioadă, putem totuşi trage câteva concluzii din aceste epistole fără a intra în domeniul speculaţiilor. Cel mai probabil a călătorit rapid şi a vizitat multe locuri. Pe parcursul îndelungii perioade cât a fost în captivitate, vrăjmaşii lui au făcut mult rău în bisericile care au fost întemeiate prin lucrarea lui. Ele aveau nevoie de prezenţa lui, de sfatul lui şi de încurajarea lui. Şi, din ceea ce ştim despre energia şi zelul lui, suntem siguri că nu a precupeţit nici un efort ca să le viziteze.

Plecarea lui Pavel din Italia

1. Când le-a scris romanilor, înainte de a fi fost închis, Pavel şi-a exprimat intenţia de a trece pe la Roma şi a merge în Spania. “Când ar fi să merg în Spania voi veni la voi”. Şi apoi: “după ce voi sfârşi aceasta … voi porni spre Spania trecând pe la voi” (Rom. 15.24, 28). Unii consideră că el a mers în Spania imediat după ce a fost eliberat, cea mai importantă probă în sprijinul acestei ipoteze o furnizează Clement, un tovarăş de lucrare menţionat în Filipeni 4.3, despre care se spune că a fost mai târziu episcop al Romei. El a scris că Pavel a predicat evanghelia în est şi în vest şi că a dat învăţătură în toată lumea (ceea ce, nu ne-doim, înseamnă în tot Imperiul roman) şi că a mers în vestul extrem, ceea ce înseamnă Spania. Din vreme ce Clement a fost discipol al lui Pavel şi colaborator al lui, mărturia lui este demnă de respect, deşi ea nu este scriptură şi nu este conclusivă în sine.

2. Din scrisorile de mai târziu ale lui Pavel s-ar părea că el îşi schimbase planurile şi că renunţase la ideea de a merge în Spania, cel puţin pentru un timp. Aceasta deducem în principal din epistolele către Filimon şi către Filipeni. Celui dintâi i-a scris: “Dar totodată pregăteşte-mi şi un loc de găzduire, pentru că sper că, prin rugăciunile voastre, vă voi fi dăruit” (v. 22). El i-a dat să înţeleagă lui Filimon să se aştepte ca el să vină în persoană. Filipenilor, spunându-le de Timotei, a adăugat: “Pe el deci sper să-l trimit îndată ce voi vedea ce va fi cu mine; dar am încredere în Domnul că şi eu voi veni curând” (v. Fil. 2.19, 23, 24). Din aceste pasaje rezultă destul de clar ce intenţiona să facă apostolul şi iubitul lui Timotei. Este evident că apostolul îşi propusese să-l trimită pe Timotei la Filipi de îndată ce avea să se fi încheiat acea încercare şi să rămână în Italia până când avea să se întoarcă Timotei cu veşti despre situaţia lor.

3. Este destul de rezonabil să gândim că Pavel şi-a intenţia pe care a exprimat-o mai târziu şi că a vizitat bisericile din Asia Mică, şi pe unele dintre cele care nu-i văzuseră faţa în carne. Unii gândesc că, după ce şi-a îndeplinit obiectivele misiunii în Asia Mică, el a întreprins călătoria în Spania, la care se gândise demult, dar nu avem informaţii de încredere în această privinţă şi speculaţiile nu au nici o valoare.

4. O altă teorie este că el a plecat din Italia direct în Iudeea, şi de acolo a mers la Antiohia, în Asia Mică şi Grecia. Această ipoteză ar avea ca argumente în principal Evrei 13.23-24: “Să ştiţi că fratele nostru Timotei a fost eliberat, cu care, dacă vine curând, vă voi vedea … Cei dinItalia vă salută”. De asemenea, se presupune că, în timp ce aştepta la Puteoli să se îmbarce, imediat după sosirea lui Timotei, apostolul a primit veşti că la Ierusalim se pornise o mare persecuţie împotriva creştinilor. Acea veste tristă a întristat atât de mult inima lui Pavel încât el a scris atunci Epistola către evrei. Şi, la scurt timp după aceea, a sosit Timotei, şi Pavel şi tovarăşii lui au mers în Iudeea[34].

Locurile pe care le-a vizitat Pavel în timpul cât a fost liber

După ce am menţionat diferitele teorii pe care le poate cerceta cititorul vom trece la a vedea locurile pe care Pavel menţionează în epistole că le-a vizitat.

1. La câtva timp după ce a părăsit Roma, Pavel şi tovarăşii săi trebuie să fi vizitat Asia Mică şi Grecia. “Aşa te-am rugat când mergeam spre Macedonia, să rămâi în Efes, ca să porunceşti unora să nu înveţe pe alţii învăţături străine” (1 Tim. 1.3). Simţind oarece nelinişte cu privire la fiul lui, Timotei, şi greutatea responsabilităţilor pe care le avea în acea poziţie la Efes, i-a trimis din Macedonia o scrisoare de încurajare, mângâiere şi care să-i dea autoritate – Întâia epistolă către Timotei.

2. Ceva mai târziu după acestea, Pavel a vizitat insula Creta împreună cu Tit şi l-a lăsat acolo pe Tit. Foarte curând după aceea i-a scris lui Tit o scrisoare de îndrumare şi autoritate – Epistola către Tit. Timotei ţi Tit pot fi consideraţi delegaţi sau reprezentanţi ai apostolului. “Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să pui în ordine mai departe cele rămase neorânduite şi să rânduieşti bătrâni în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit” (Tit. 1.3).

3. Pavel intenţiona să ierneze într-un loc numit Nicopolis. “Când voi trimite la tine pe Artema sau pe Tihic, străduieşte-te să vii la mine, la Nicopole, pentru că acolo m-am hotărât să iernez” (Tit 3.12).

4. El a vizitat Troa, corint şi Milet. “Când vii, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o în Troa, la Carp, şi cărţile, mai ales pergamentele” (2 Tim. 4.13). “Erast a rămas în Corint, iar pe Trofim l-am lăsat bolnav în Milet” (2 Tim. 4.20).

A doua întemniţare a lui Pavel la Roma

Se presupune că el a fost arestat la Nicopolis (unde intenţionase să ierneze) şi că de acolo a fost dus ca prizonier la Roma. Alţii presupun că, după ce a iernat la Nicopolis şi a vizitat locurile de care am amintit, s-a întors la Roma în libertate şi a fost arestat în timpul persecuţiei de sub Nero şi aruncat în închisoare.

Nu avem date clare cu privire la acuzaţia care s-a adus împotriva apostolului când a fost arestat. Persecuţia generală împotriva creştinilor se dezlănţuise şi se desfăşura cu maximum de severitate. Nu mai era vorba de chestiuni legate de lege şi nu mai sub era blândul şi omenosul prefect Burrus, ci apostolul era tratat ca un răufăcător, ca un criminal de drept comun: “sufăr răul până la lanţuri, ca un răufăcător”. Era ceva complet diferit de lanţurile din prima lui captivitate, când a locuit într-o casă închiriată.

Credem că Alexandru din Efes a fost cumva implicat în arestarea lui. El a fost fie unul dintre acuzatori, fie cel puţin martor împotriva lui. “Alexandru, meşterul arămar, a arătat multă răutate faţă de mine”, îi scria el lui Timotei. Cu zece ani mai înainte el îi fusese vrăjmaş pe faţă în Efes (Fapte 19). Se poate ca atunci să fi căutat să se răzbune dându-i prefectului informaţii împotriva apostolului. Din avertismentul pe care i-l dă lui Timotei este clar că era acelaşi Alexandru din Efes: “păzeşte-te şi tu de el” (2 Tim. 4.14-15).

În timpul primei captivităţi a lui Pavel, care a fost îndelungată, el a fost înconjurat de mulţi din cei mai vechi şi scumpi tovarăşi, despre care el spune că erau “împreună-lucrători” şi “închişi împreună cu mine”. Prin intermediul acestor mesageri ai lui, deşi era legat şi trebuia să stea într-un loc, el ţinea continuu legătura cu prietenii din tot imperiul şi cu bisericile dintre naţiuni care nu-i văzuseră faţa în trup. Dar a doua captivitate era într-un contrast complet cu cea dinainte. El se despărţise de tovarăşii lui obişnuiţi. Erast rămăsese la Corint, pe Trofim îl lăsase bolnav la Milet, Tit plecase în Dalmaţia, Crescens în Galatia, Tihic fusese trimis la Efes, iar Dima cel căldicel îl părăsise “iubind veacul de acum”.

Apostolul era aproape complet singur. “Numai Domnul a fost cu mine”, spune apostolul. Domnul s-a gândit la inima slujitorului său părăsit şi rămas singur. O rază strălucitoare ca dintr-un izvor de dragoste străluceşte din temniţa întunecată şi groaznică. Unul a fost credincios când toţi l-au părăsit şi nu s-a ruşinat de lanţurile apostolului. Cât de deosebit de dulce şi înviorător pentru inima apostolului trebuie să fi fost atunci slujirea lui Onisifor! Este ceva care nu poate fi uitat niciodată. Onisifor şi casa lui – pe care Pavel o leagă de el – va rămâne în amintire pentru totdeauna şi va culege roadele curajului său şi dăruirii pentru apostol pentru totdeauna. “Am fost în închisoare şi M-aţi vizitat” (v. Mat. 25.31-46).

Nu avem informaţii de încredere cu privire la procesul lui Pavel. Cel mai probabil în primăvara anului 66 sau în 67 Nero s-a aşezat pe scaunul de judecător, înconjurat de juraţi şi de garda imperială şi Pavel a fost adus în tribunal. Avem toate motivele să credem că erau strânse mari mulţimi amestecate de iudei şi naţiuni. Apostolul a mai stat încă odată înaintea lumii şi a mai avut încă odată ocazia de a proclama înaintea tuturor naţiunilor pentru ce era el întemniţat – “să audă toate naţiunile”. Împăraţi şi senatori, prinţi şi nobili şi toţi cei mari de pe pământ trebuie să audă evanghelia glorioasă a harului lui Dumnezeu. Tot ceea ce a făcut vrăjmaşul a devenit o mărturie pentru numele lui Isus. Cei care altfel ar fi fost inaccesibili au auzit evanghelia predicată cu putere de sus.

Suntem bucuroşi să mai zăbovim asupra acestei scene minunate. Niciodată nu mai fusese un asemenea martor şi o asemenea mărturie în tribunalul lui Nero. Este nespus de adâncă înţelepciunea lui Dumnezeu, care a făcut ca toate eforturile vrăjmaşului să conducă la o asemenea mărturie, în timp ce iubirea şi harul Lui strălucesc nespus de mult în evanghelie pentru toate clasele sociale. Apostolul însuşi stârneşte admiraţia noastră. Deşi în acel moment inima lui era zdrobită de infidelitatea bisericii, el a stat tare în Domnul şi în puterea Lui. Deşi fusese părăsit de oameni, Domnul a stat alături de el şi l-a întărit. El a avut o ocazie să vorbească despre Isus, despre moartea şi învierea Lui, pentru ca mulţimea păgână să audă evanghelia. Vârsta lui, infirmităţile lui, înfăţişarea lui venerabilă şi braţul lui înlănţuit au adâncit impresia produsă de elocvenţa lui. Din fericire, avem scris chiar de pana lui ceva despre prima lui înfăţişare în tribunal. “La întâia mea apărare, nimeni n-a stat cu mine, ci toţi m-au părăsit. Să nu li se ţină în seamă! Dar Domnul a stat lângă minem şi m-a întărit, pentru ca, prin mine, să fie împlinită predicarea şi toate naţiunile să audă; şi am fost scăpat din. gura leului” (2 Tim. 4.16-17).

Priviţi, vedeţi sfântul ales al lui Hristos,

Ca şi Hristos purtându-şi lanţul în trium,f

Fără pic de teamă, nu tremură, nu cade:

Viaţa lui e Hristos, moartea îi este câştig.

Martiriul lui Pavel

Deşi nu avem nici un fel de relatare despre a doua şedinţă a procesului său, avem toate motivele să credem că a urmat repede după prima şi că s-a încheiat cu condamnarea lui la moarte. Cea de-a doua epistolă către Timotei consemnează în mod divin ceea ce se petrecea în mintea lui în acel timp: marea lui preocupare pentru adevăr şi biserica lui Dumnezeu; tandreţea lui patetică faţă de sfinţi, şi mai ales faţă de iubitul lui fiu Timotei. Speranţa lui triumfătoare în perspectiva imediată a martiriului poate fi exprimată bine numai prin propriile lui cuvinte: “Sunt deja turnat ca o jertfă de băutură şi timpul plecării mele a venit. M-am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea, am păzit credinţa; de acum îmi este pusă înainte cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, dreptul Judecător, în ziua aceea; şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care iubesc arătarea Sa” (2 Tim. 4.4-6).

Tribunalul lui Nero este pierdut din vedere şi moartea în cea mia violentă formă nu îl înspăimântă absolut deloc. Hristos în glorie este obiectivul ochilor şi inimii sale şi sursa lui de bucurie şi putere.

Lucrarea lui s-a încheiat şi truda lui lua sfârşit. Deşi era întemniţat şi sărac, deşi era bătrân şi respins, el era bogat în Domnul: Îl avea pe Hristos şi în El avea toate lucrurile. Isus, Cel pe care Îl văzuse în glorie la începutul cursei sale şi care îl făcuse să treacă prin toate încercările şi truda pentru evanghelie, era acum al lui şi era coroana lui. Tribunalul nedrept al lui Nero şi sabia pătată de sânge a călăului erau pentru Pavel doar mesagerii păcii care veniseră să pună capăt drumului său lung şi obositor şi să-l introducă în prezenţa lui Isus în glorie. Venise acum timpul ca Isus, care-l iubea, să-l ia la Sine. A luptat până la capăt lupta cea bună a evangheliei şi şi-a încheiat cursa: mai rămâne numai ca să fie încununat atunci când Domnul, Judecătorul drept, Se va arăta în glorie.

În toate mai mult decât biruitori

Prin Cel care ne-a iubit

Ştim că nici viaţa, nici moartea,

Nici îngeri, nici conducători, nici puteri,

Nici cele de acum, nici cele viitoare

Nici înălţimi, nici adâncimi,

Nimic din tot ce e creat,

Deasupra, dedesubt sau din jur

Nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu

În Isus Hristos Domnul nostru.

Avem mai multe mărturii concurente din antichitate că Pavel a suferit martiriul în timpul persecuţiei sub Nero, cel mai probabil în anul 67. Fiind cetăţean roman, el a fost decapitat în loc să fie biciuit şi crucificat au expus la torturile îngrozitoare inventate atunci pentru creştini. Ca şi Stăpânul lui, el a suferit “afară din tabără”. Locul unde se presupune că a fost martirizat este pe drumul spre Ostia, la aproape două mile distanţă de zidurile cetăţii. Acolo s-a executat ultimul act al cruzimii omeneşti şi marele apostol a ajuns să fie “absent din trup şi împreună cu Domnul”. Duhul lui fierbinte şi fericit a fost eliberat din acel trup slab şi suferind şi dorinţa cea mare a inimii lui s-a împlinit: “să plec şi să fiu împreună cu Hristos este mult mai bine”.

Tabel cronologic al vieţii lui Pavel

36 după Hristos – Convertirea lui Saul din Tars (Fapte 9)

36 – 39 – La Damasc predică în sinagogă, merge apoi în Arabia, după care revine la Damasc. Fuga din Damasc. Prima lui vizită la Ierusalim, la trei ani după convertirea lui. Apoi a mers la Tars (Fapte 9.23-26, Gal. 1.18)

39 - 40 - Perioadă de linişte pentru bisericile din Iudeea (Fapte 9.31)

40 – 43 – Pavel predică evanghelia în Siria şi Cilicia (Gal. 1.21). O periodă a cărei durată nu este sigură. Probabil că în acea perioadă a trecut prin cea mai mare parte a pericolelor şi suferinţelor despre care le spune corintenilor (2 Cor. 11). Este adus de Barnaba de la Tars la Antiohia şi stă acolo un an, înainte de foamete (Fapte 11.26).

44 – A doua vizită a lui Pavel la Ierusalim, aducând colecta (Fapte 11.30)

45 – Pavel revine la Antiohia (Fapte 12.25)

46 – 49 – Prima călătorie misionară a lui Pavel împreună cu Barnaba. Merge în Cipru, antiohia Pisidiei, Iconium, Listra şi Derbe şi apoi se întoarce la Antiohia trecând prin aceleaşi locuri. Au rămas mult timp la Antiohia. Disensiuni şi dispute pe tema circumciziei (Fapte 13, 14, 15.1-2)

50 – A treia vizită a lui Pavel la Ierusalim, la paisprezece ani după convertirea lui Pavel (Gal. 2.1). Au participat la consiliul de la Ierusalim (Fapte 15). Întoarcerea la Antiohia a lui Pavel şi Barnaba împreună cu Iuda şi Sila (Fapte 15.32-35).

51 – A doua călătorie misionară a lui Pavel împreună cu Sila şi Timotei. A plecat din Antiohia şi a mers prin Siria, Cilicia, Derbe, Listra, Frigia, Galatia şi Troa. Luca a însoţit ceata apostolului (Fapte 16.10).

52 – Pătrunderea evangheliei în Europa (Fapte 16.11-13). Pavel vizitează Filipi, Tesalonic, Bereea, Atena şi Corint. A petrecut un an şi şase luni la Corint (Fapte 18.11). A scris prima epistolă către tesaloniceni.

53 – A scris a doua epistolă către tesaloniceni. A părăsit Corintul şi a mers la Efes (Fapte 18.18-19).

54 – A patra vizită a lui Pavel la Ierusalim la sărbătoare. A revenit la Antiohia.

54 – 56 – A treia călătorie misionară a lui Pavel. A plecat din Antiohia şi a vizitat Galatia şi Frigia, ajungând la Efes, unde a stat doi ani şi trei luni. Pavel i-a separat pe ucenici de sinagoga iudeilor (Fapte 19.8, 10). A scris epistola către Galateni.

57 – (Primăvara) A scris întâia epistolă către corinteni. Tulburarea de la Efes. Pavel a plecat în Macedonia (Fapte 19.23, 20.1). (Toamna) A scris a doua epistolă către corinteni (2 Cor. 1.8, 2.13, 14, 7.5, 9.1). Pavel a vizitat Iliria, a mers la Corint şi a iernat acolo (Rom. 15.19, 1 Cor. 16.6)

58 – (Primăvara) A scris epistola către Romani (Rom. 15.25-28, 16.21-23, Fapte 20.4). Pavel a pelcat de la Corint, a trecut prin Macedonia, a plecat de la Filipi, a predicat la Troa, le-a vorbit la Milet bătrânilor din Efes şi a vizitat Tir şi Cezareea (Fapte 20, 21.1-14).

58 – 60 A cincea vizită a lui Pavel la Ierusalim, înainte de Cincizecime. A fost arestat în Templu şi adus înaintea lui Anania şi a Sinedriului. A fost trimis de Lisias la Cezareea, unde a fost ţinut în lanţuri doi ani.

60 – Pavel a fost audiat de Felix şi Festus. A făcut apel la Cezar şi a predicat înaintea lui Agripa şi Berenice şi a oamenilor din Cezareea. (Toamna) Pavel a navigat spre Italia. (Iarna) Naufragiul la Malta (Fapte 27)

61 – (Primăvara) A sosit la Roma şi a locuit timp de doi ani într-o casă închiriată.

62 – (Primăvara) A scris epistolele către Filimon, coloseni şi efeseni. (Toamna) A scris epistola către Filipeni.

63 – (Primăvara) Pavel a fost achitat şi eliberat. A scris epistola către evrei. Pavel a făcut altă călătorie. Avea intenţia de a vizita Asia mică şi Grecia (Filimon 22, Fil. 2.24)

64 – A vizitat Creta şi l-a lăsat acolo pe Tit. L-a îndemnat pe Timotei să rămână la Efes. A scris Întâia epistolă către Timotei şi Epistola către Tit.

64 – 67 – A intenţionat să ierneze la Nicopolis (Tit 3.12). A vizitat Troa, Corint şi Milet (2 Tim. 4.13-20). A fost arestat şi trimis la Roma. A rămas singur, fiind părăsit de toţi. Din vechii lui tovarăşi, numai Luca a rămas cu el. A scris a doua epistolă către Timotei, probabil nu cu mult timp înainte de moartea lui. Se presupune în general că aceste călătorii şi evenimente acoperă o perioadă de cam trei ani.

67 – Martiriul lui Pavel.

Capitolul 7
Arderea Romei

Din vreme ce cei doi mari apostoli ai noştri, Petru şi Pavel au suferit martiriul în timpul primei persecuţii imperiale, ar fi interesant pentru mulţi dintre cititorii noştri să cunoască ceva despre împrejurările care au dus la acest edict crud.

Dar aici, deşi nu ne face plăcere, suntem nevoiţi să părăsim Cuvântul lui Dumnezeu, cel sigur, şi să ne ocupăm cu scrierile oamenilor, care au incertitudini. În acest punct trecem de pe terenul sigur al inspiraţiei divine pe terenul nesigur aş istoriei Romei şi al istoriei ecleziastice. Şi totuşi, toţi istoricii, atât cei antici cât şi cei moderni, fie ei păgâni, fie creştini, sunt de acord cu privire la principalele aspecte legate de arderea romei şi de persecuţia creştinilor.

În luna iulie a anului 64 a izbucnit un mare incendiu în Circ. Focul a continuat să se extindă până a distrus toată grandoarea oraşului imperial. Flăcările s-au extins foarte repede, şi, Roma fiind un oraş cu străzi lungi şi înguste şi cu dealuri şi văi, focul a fost înteţit de vânt şi a devenit repede o furtună de foc. În scurt timp întregul oraş era complet acoperit de flăcări.

Tacitus, istoric roman din acele zile, care este considerat şi cel mai exact, ne spune: “Din cele paisprezece cartiere în care era împărţită Roma, numai patru au rămas neatinse, trei au fost complet făcute scrum, iar în celelalte şapte nu se putea vedea nimic mai mult decât o mulţime de case jumătate distruse”. Focul a ars cu furie şase zile şi şapte nopţi. Palate, temple, monumente, conacele celor bogaţi şi locuinţele celor săraci au pierit în acest foc fatal. Dar aceasta a fost puţin comparabil cu suferinţele locuitorilor. Infirmităţile bătrânilor, slăbiciunea copiilor mici, neputinţa bolnavilor şi ţipetele şi bocetele femeilor au făcut scena şi mai groaznică. Unii s-au străduit să se descurce ei, alţii să-şi salveze prietenii, dar nu au putut găsi vreun loc sigur. Nimeni nu ştia încotro să se îndrepte, nici ce să facă din vreme ce focul era peste tot. Mulţi au rămas împietriţi în stradă, primind în mod voluntar moartea, şi au pierit în flăcări.

Peste tot se discuta ce anume declanşase focul. Aproape toţi credeau că oraşul fusese incendiat de incendiatori la ordinele lui Nero însuşi. Era cert că unii fuseseră văzuţi întinzând focul în loc să caute să-l stingă şi că ei au afirmat cu îndrăzneală că aveau autoritate să facă aşa. Se spunea, de asemenea, că, în timp ce Roma era în flăcări, Nero stătea într-un turn de unde putea vedea înaintarea focului şi se amuza cântând căderea Troiei la chitara lui preferată.

Sigur că mulţi cititori se întreabă ce sens avea arderea unei mari părţi a Romei. Credem că scopul lui era acela de a reconstrui cetatea la o scară mult mai măreaţă şi de a-i da numele lui. Şi a şi încercat să facă aceasta imediat şi în modul el mai grandios. Dar, indiferent ce a făcut, nu a reuşit să se reabiliteze în ochii poporului, nici să scape de acuzaţia că a incendiat oraşul. Atunci când nu mai avea nici o speranţă de a câştiga favoarea poporului sau a zeilor, el a recurs la planul de a da vina pe alţii. Ştia destul de bine cât de nepopulari erau creştinii atât pentru iudei cât şi pentru păgâni, aşa că a ales ca ei să fie ispăşitori. A răspândit atunci zvonul că au fost descoperiţi incendiatorii şi că acei criminali erau creştinii. Mulţi au fost arestaţi atunci ca să fie pedepsiţi cum se cuvine şi să fie domolită indignarea poporului. Astfel ajungem la

Prima persecuţie sub împăraţi

Să ne oprim puţin pentru a privi înaintarea creştinismului şi starea bisericii de la Roma în acel timp. Foarte de timpuriu, şi fără ca la aceasta să fi contribuit direct vreun apostol, creştinismul a ajuns la Roma. Fără-ndoială, el a fost adus întâi de unii din cei care s-au convertit în urma predicii lui Petru de la Cincizecime. Printre cei care l-au auzit sunt menţionaţi în mod expres “străini de la Roma, iudei şi prozeliţi”. Şi Pavel, în epistola către acea biserică îi mulţumeşte lui Dumnezeu deoarece credinţa lor era “vestită în toată lumea”, iar în salutare spune despre “Andronic şi Iunia”, rudele lui şi împreună întemniţaţi cu el, care erau oameni de seamă printre apostoli, şi care fuseseră convertiţi înaintea lui. Evanghelia făcuse multe minuni pe parcursul a treizeci de ani; creştinii ajunseseră să fie un popor deosebit şi separat, fiind cunoscuţi ca net diferiţi de iudei şi contestaţi vehement de aceştia.

Lucrările lui Pavel şi ale tovarăşilor lui în timpul celor doi ani de captivitate au fost, fără-ndoială, binecuvântate de Domnul prin convertirea unui mare număr de suflete. Astfel, creştinii nu mai erau atunci un secret, nici o comunitate insignifiantă, ci erau cunoscuţi ca un cerc care cuprindea atât iudei cât şi de naţiuni din toate categoriile sociale, de la cei din palatul imperial la sclavul fugar. Dar până atunci ei sufereau atunci nu pentru că erau creştini, ci, de fapt, erau sacrificaţi de Nero pentru a potoli mânia populară şi a se împăca cu zeităţile lor ofensate.

Aceasta a fost prima persecuţie legiferată împotriva creştinilor, şi, prin câteva trăsături caracteristice, este unică în analele barbariei umane. Cruzimea inventivă căuta noi modalităţi de a tortura pentru a-l satisface pe setosul de sânge Nero, cel mai neîndurător împărat care a domnit vreodată. Ucenicii cei blânzi, paşnici şi nevinovaţi ai Domnului Isus erau acoperiţi cu piei de animale sălbatice şi daţi să fie sfâşiaţi de câini; altora, înfăşuraţi într-un fel de pânză stropită cu ceară şi alte materiale inflamabile, având un stâlp pus sub bărbie ca să fie ţinuţi într-o poziţie ridicată, li se dădea foc ca să lumineze grădinile publice pentru amuzamentul poporului. Nero avea propriile lui grădini pentru aceste spectacole pe care le dădea pentru distracţia poporului şi a participat şi el în mod activ, uneori amestecându-se cu mulţimea, alteori privind spectacolul cel groaznic din carul lui. Dar, chiar fiind obişnuit cu execuţiile publice şi cu luptele de gladiatori, poporul a fost impresionat şi cuprins de milă văzând cruzimile nemaiîntâlnite împotriva creştinilor şi au început să înţeleagă că, de fapt, creştinii nu sufereau pentru binele public ci pentru a satisface cruzimea unui monstru. Dar, aşa groaznică cum era moartea creştinilor, pentru ei se termina repede, şi, fără-ndoială, era pentru ei cel mai fericit moment al existenţei lor. Mult înainte ca luminile să se stingă în grădinile lui Nero, martirii îşi găseau odihna în casa lor din cer, în grădina înflorită a bucuriilor eterne ale lui Dumnezeu. Această încredere scumpă o căpătăm din ceea ce i-a spus Mântuitorul tâlharului de pe cruce care s-a pocăit: “Adevărat îţi spun, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23).

Deşi istoricii nu sunt de acord nici cu privire la extinderea, nici cu privire la durata acestei persecuţii grozave, există motive temeinice să credem că ea s-a extins în tot imperiul şi că a durat până la sfârşitul vieţii tiranului. El a murit în anul 68, de propria lui mână, disperat, la aproape patru ani de la arderea Romei şi cam un an după martiriul lui Petru şi Pavel. Spre sfârşitul domniei lui, creştinilor li se cerea, fiind ameninţaţi cu cele mai severe pedepse, chiar cu moartea, să aducă jertfe pentru împărat şi pentru zeii păgâni. Cât timp asemenea edicte erau în vigoare, este clar că trebuie să fi continuat şi persecuţia.

După moartea lui Nero, persecuţia a încetat şi ucenicii lui Isus s-au bucurat de o relativă pace până la domnia lui Domiţian, un împărat aproape la fel de rău ca Nero. Dar, până atunci, să ne întoarcem pentru a privi împlinirea avertismentelor solemne ale Domnului în

Căderea Ierusalimului
anul 70

Risipirea iudeilor şi distrugerea completă a cetăţii şi templului lor sunt următoarele evenimente demne de reţinut în ceea ce a rămas din primul secol după Hristos, deşi, în sens strict, ele nu fac parte din istoria bisericii, ci din istoria iudeilor. Totuşi, fiind o împlinire literală a profeţiei Mântuitorului, care i-a afectat şi pe creştini, se cuvine să-şi aibă locul în istoria noastră.

Înainte de moartea şi învierea lui Hristos, ucenicii erau cât se poate de iudei în gândire şi în relaţiile lor şi asociau pe Mesia cu templul. Ei gândeau că El urma să îi elibereze de sub puterea romanilor şi că toate profeţiile despre ţara lor, despre seminţii, cetate şi templu aveau să se împlinească atunci. Dar iudeii L-auu respins chiar pe Mesia, şi, în consecinţă au respins tot ceea ce sperau potrivit promisiunilor în El. Cuvintele de la începutul capitolului 24 din Evanghelia după Matei sunt semnificative şi deosebit de importante: “Şi Isus a ieşit şi a plecat de la templu”. Atunci templul a rămas cu adevărat gol înaintea lui Dumnezeu pentru că tot ce îi dădea valoare nu mai era acolo. “Iată, vi se lasă casa pustie”. Templul era de atunci pregătit pentru a fi distrus.

“Şi ucenicii Săi s-au apropiat atunci ca să-I arate clădirile templului”. Ei se mai ocupau încă cu măreţia şi gloria vizibilă a acestora, dar Isus le-a spus: “Nu vedeţi voi toate acestea? Adevărat vă spun, nu va fi lăsată aici piatră pe piatră care nu va fi dărâmată”. Aceste cuvinte au fost împlinite în mod literal de romani la aproximativ 40 de ani după ce le-a rostit El şi s-au împlinit exact aşa cum a prezis El. “Pentru că vor veni peste tine zile când vrăjmaşii tăi vor face întărituri în jurul tău, şi te vor încercui, şi te vor strânge din toate părţile şi te vor face una cu pământul, şi pe copiii tăi care sunt în tine; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că. n-ai cunoscut timpul cercetării tale” (Luca 19.43-44).

După ce, întâmpinând rezistenţa disperată a iudeilor revoltaţi, romanii au avut multe dezamăgiri şi nereuşite în încercări de a sparge zidurile, până într-atât încât nu prea mai aveau speranţe să mai ia cetatea, Titus a convocat consiliul de război şi au discutat trei planuri: să asalteze imediat cetatea; să repare şi să reconstruiască maşinile de război; sau să facă un asediu pentru ca, prin înfometare, să-i determine să predea cetatea. A fost aleasă ultima variantă, aşa că armata a fost pusă la lucru pentru a face un şanţ în jurul cetăţii. Asediul a fost lung şi greu. A durat din primăvară până în septembrie. În acel timp, asediaţii au trecut prin mizerii nemaintâlnite. În final, atât cetatea cât şi templul au căzut în mâinile romanilor. Titus dorea să salveze acel templu minunat şi comorile lui. Dar, contrar ordinelor primite, un soldat, urcându-se pe umerii unui camarad, a aruncat o torţă printr-o uşiţă mică aurită de la o cameră exterioară. Flacăra s-a întins imediat. Titus, văzând aceasta, s-a repezit într-acolo, a strigat şi le-a făcut semne soldaţilor să stingă focul, dar vocea lui a fost acoperită de vacarmul din jur şi semnele lui au trecut neobservate în învălmăşeală. Splendoarea interiorului l-a făcut să se minuneze. Cum flăcările încă nu ajunseseră în locul sfânt, el a făcut un efort ca să-l salveze şi i-a îndemnat pe soldaţi să stingă incendiul. Dar era prea târziu: flăcările se extindeau în toate direcţiile şi emoţiile bătăliei şi pofta nesăţioasă după pradă ajunseseră la paroxism. Titus nu ştia că Unul mai mare decât el spusese: “Nu vor lăsa piatră pe piatră”. Trebuia să fie ascultat cuvântul Domnului, nu ordinele lui Titus. Totul a fost nivelat şi ras din temelii, după cuvântul Domnului.

Pentru detaliile acestui asediu teribil suntem îndatoraţi faţă de Iosefus, care a fost în tabăra romană şi în apropierea lui Titus în acel timp. El a fost traducător atunci când au avut loc negocieri între Titus şi rebeli. Zidurile şi bastioanele Sionului le păreau romanilor de nepătruns şi el dorea să negocieze o pace, dar iudeii au respins fiecare propunere a lui. În final romanii au triumfat. Iosefus ne spune că, intrând în cetate, Titus, văzând înălţimea turnurilor şi mărimea şi modul de îmbinare a pietrelor, s-a minunat cât de puternică era şi a exclamat: “În mod sigur noi am luptat avându-l pe Dumnezeu de partea noastră şi Dumnezeu i-a doborât pe iudeii de pe aceste metereze, pentru că ce ar fi putut face mâinile oamenilor sau maşinile împotriva acestor turnuri?” Aceasta a fost mărturisirea generalului păgân. În mod sigur a fost cel mai teribil asediu din istoria lumii.

Relatările lui Iosefus cu privire la suferinţele iudeilor în timpul asediului sunt prea groaznice ca să le transcriem în aceste pagini. Numărul celor care au pierit în ţară sub Vespasian şi sub Titus în cetate din anul 67 până în anul 70, murind de foame, lupte interne sau de sabia romanilor, este de un milion trei sute cincizeci şi patru de mii patru sute şaizeci, pe lângă cei o sută de mii vânduţi ca sclavi[35]. Acestea au fost, vai! consecinţele necredinţei şi nesocotirii avertismentelor solemne şi pline de afecţiune pe care li le adresase chiar Mesia al lor. Mai este oare cazul să ne mirăm de lacrimile pe care le-a vărsat Răscumpărătorul pentru cetatea vinovată? Şi mai este cazul să ne mirăm de lacrimile predicatorului acum când face apel la păcătoşii vinovaţi ca să nu ajungă la judecata eternă? Mai curând ne mirăm că atât de puţine lacrimi sunt vărsate pentru păcătoşii necugetaţi şi nepăsători care pier. Dacă ar simţi inimile aşa cum a simţit Mântuitorul şi ar plânge ochii aşa cum a plâns El!

Creştinii, de care ne ocupăm în mod special, amintindu-şi de avertismentele Domnului, au părăsit în masă Ierusalimul înainte de asediu. Au călătorit la Pella, un sat dincolo de Iordan, unde au rămas până când Adrian le-a permis să se întoarcă la ruinele vechii cetăţi. Şi astfel ajungem la sfârşitul primului secol.

În timpului lui Vespasian şi a fiului său, Titus, numărul creştinilor trebuie să fi crescut mult. Aflăm aceasta nu din relatări directe cu privire la felul cum au prosperat, ci din împrejurări care dovedesc aceasta, pe care le vom vedea curând.

Cruzimea domniei lui Domiţian

Domiţian, fratele mai tânăr al lui Titus, a urcat pe tron în anul 81. Dar el a avut un caracter complet diferit de cel al tatălui şi al fratelui său. Ei i-au tolerat pe creştini, iar Domiţian i-a persecutat. El era laş, suspicios şi crud. El a pornit persecuţia împotriva creştinilor din cauza unei temeri superstiţioase pe care o avea cu privire la o persoană născută în Iudeea, din familia lui David, care urma să capete stăpânire peste imperiul întregii lumi. Dar el nu i-a cruţat nici pe romanii din familiile cele mai ilustre care au îmbrăţişat creştinismul: unii au fost martirizaţi pe loc, alţii au fost exilaţi şi martirizaţi în locul de exil. Propria lui nepoată, Domiţila, şi vărul lui, Falvius Clemens, căreia ea îi fusese dată ca soţie, i-au căzut victime pentru că primiseră evanghelia lui Hristos. Astfel vedem cum creştinismul, prin puterea lui Dumnezeu, în ciuda armatelor şi împăraţilor, a focului şi săbiei, se extindea nu numai în clasele de jos şi de mijloc ale societăţii, ci şi printre cei din clasele cele mai înalte

“Domiţian,” spune Eusebiu, părintele istoriei ecleziastice, “după ce şi-a exersat cruzimea împotriva multora, şi a ucis cu nedreptate un mare număr de oameni nobili şi iluştri de la Roma, şi a pedepsit, fără motive temeinice, mulţi cetăţeni onorabili cu exil şi confiscarea proprietăţilor, a luat poziţia de succesor al lui Nero în ceea ce priveşte ura împotriva lui Dumnezeu”. El l-a urmat pe Nero şi prin aceea că s-a zeificat pe sine însuşi, ordonând ca, înaintea statuii lui de aur, să se închine oamenii ca la un zeu. El a reinstituit legile denunţului şi le-a aplicat prevederile cu toată severitatea. Astfel, el era înconjurat cu spioni şi informatori. Ce trebuie să fi fost această a doua persecuţie[36] a creştinilor!

Dar sfârşitul acestui tiran vanitos şi josnic se apropia. El avea obiceiul de a scrie într-un sul numele persoanelor care dorea să fie omorâte şi era foarte atent să ţină mereu acel sul asupra lui. Ca să-i facă să nu-şi ia măsuri de prevedere, pe aceia pe care dorea să-i omoare îi trata cu atenţii de natură să-i flateze. Dar, într-o zi, un copil care se juca în apartamentele lui i-a luat acel sul fatal de sub perna pe care se rezema pentru a se odihni şi l-a adus împărătesei. Ea a fost uimită să-şi vadă propriul nume pe lista neagră, alături de numele altora care se bucurau aparent de favoarea lui. Împărăteasa le-a comunicat celor de pe listă pericolul, şi, cu toată precauţiile pe care şi le luase Domiţian în laşitatea şi viclenia lui, el a fost lichidat de doi dintre ofiţerii din casa lui.

Scurta domine paşnică a lui Nerva

Chiar în ziua morţii lui Domiţian, Nerva a fost ales de Senat să fie Împărat, la 18 septembrie 96. El a fost un om cu o reputaţie ireproşabilă, iar domnia lui a fost favorabilă pentru pacea şi prosperitatea bisericii lui Dumnezeu. Creştinii care fuseseră exilaţi de Domiţian au fost rechemaţi şi şi-au recuperat proprietăţile confiscate. Apostolul Ioan s-a întors din exilul în Insula Patmos şi şi-a reluat locul în slujire în bisericile din Asia. El a supravieţuit până la domnia lui Traian, când, la înaintata vârstă de 100 de ani, a adormit în Isus.

Nerva şi-a început domnia reparând nedreptăţile şi revocând decretele nedrepte, dând legi bune şi împărţind cu generozitate favoruri. Dar, simţindu-se depăşit de îndatoririle pe care le impunea acea poziţie, el l-a adoptat pe Traian pentru a fi colegul şi succesorul lui. A murit în anul 98.

Situaţia creştinilor în timpul domniei lui Traian
anii 98 - 117

Din vreme ce istoria externă a bisericii era atunci afectată de voinţa unui singur om, este deci necesar să observăm, cât de pe scurt, dispoziţia sau patimile conducătorului. Astfel, situaţia în societate a creştinilor de peste tot depindea în mare măsură de stăpânul lumii Romane, după cum, într-un oarecare sens, situaţia întregii societăţi depindea de el. Totuşi, Dumnezeu era şi este deasupra tuturor împrejurărilor.

Traian a fost un împărat vestit, cum probabil că niciunul mai faimos nu a stat pe tronul cezarilor. Pământul roman sau lumea romană a ajuns la cea mai mare extindere în timpul domniei lui. El a făcut simţită la frontiere groaza de armata romană şi de disciplina romană. A fost un mare general şi un suveran militar, având o minte ageră şi fiind energic. A fost un conducător capabil şi Roma a înflorit sub el. Dar în istoria bisericii el apare într-o lumină deloc favorabilă pentru că avea anumite prejudecăţi împotriva creştinismului şi a ordonat persecutarea creştinilor. Unii spun că el gândea să facă să dispară numele de creştin. Aceasta este cea mai mare pată pe memoria lui Traian.

Dar creştinismul, în ciuda împăraţilor romani, a închisorilor şi execuţiilor romane, şi-a urmat în tăcere cursul sigur. În mai puţin de şaptezeci de ani de la moartea lui Hristos el înaintase atât de mult în unele locuri încât ameninţa cu dispariţia păgânismul. Templele păgâne ajunseseră pustii, închinarea la zei era neglijată şi rareori erau cumpărate animale pentru jertfe. Aceasta, în modul cel mai firesc, a atras o revoltă populară împotriva creştinismului, cum am văzut mai înainte la Efes: “pericolul nu este numai acesta, să ajungă de dispreţ meseria noastră, ci şi să fie socotit de nimic templul marii zeiţe Diana”. Cei a căror existenţă depindea de închinarea adusă zeităţilor păgâne au adus înaintea guvernatorilor multe plângeri împotriva creştinilor. Aceasta s-a petrecut mai ales în provinciile din Asia, unde creştinismul era cel mai larg răspândit.

În jurul anului 110, mulţi creştini au fost aduşi astfel înaintea tribubunalului lui Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei şi al Pontului. Dar Pliniu, fiind un om înţelept, sincer şi având o fire omenoasă, s-a străduit să se informeze cu privire la principiile şi practicile creştinilor, şi, când a văzut că mulţi dintre ei erau condamnaţi la moarte fără să fi fost găsiţi vinovaţi de vreo crimă, a fost tare încurcat. El nu mai avusese a face cu asemenea chestiuni până atunci şi nu exista vreo lege clară pentru asemenea situaţii. Edictele lui Nero fuseseră abrogate de Senat, iar cele ale lui Domiţian fuseseră abrogate de succesorul lui, Nerva. În acea situaţie, Pliniu a cerut sfat de la stăpânul lui, împăratul Traian. Din vreme ce scrisorile pe care şi le-au transmis ei sunt considerate cele mai valabile documente istorice cu privire la biserică în acea perioadă, merită ca ele să fie prezentate în această scurtă istorie. Dar vom transcrie numai unele părţi din vestita epistolă a lui Pliniu, în principal acela care spun despre caracterul creştinilor şi despre extinderea creştinismului.

Scrisoarea lui Pliniu către Traian

“Sănătate! Mi-am format obiceiul, sire, să vă prezint toate lucrurile asupra cărora am dubii, pentru că cine altul ar putea să-mi îndrume judecata când am ezitări sau să mă instruiască atunci când nu am cunoştinţă? Niciodată până să fi ajuns în această provincie nu am fost în situaţia de a fi prezent la judecata creştinilor, şi, de aceea, sunt încurcat când este să fie cercetaţi sau să fie pedepsiţi şi cât de departe să merg cu cercetarea şi cu pedepsele… Între timp, aceasta este metoda pe care am adoptat-o pentru cei care mi-au fost aduşi înainte pentru că sunt creştini: i-am întrebat dacă erau creştini, şi, daca se recunoşteau vinovaţi de aceasta, i-am întrebat şi a doua şi a treia oară, ameninţându-i cu pedeapsa capitală. În caz că ei perseverau cu încăpăţânare, am ordonat să fie executaţi… A fost publicat un denunţ anonim cu numele multora, care apoi au negat că sunt sau că au fost vreodată creştini, şi care au invocat zeii, după cum am dat eu indicaţia şi s-au rugat la chipul vostru, aducând tămâie şi vin, ba chiar au şi batjocorit numele lui Hristos, lucruri despre care mi s-a spus că un creştin adevărat nu poate fi obligat să le facă. Ca urmare, am considerat potrivit să-i la în libertate. Crima sau greşeala creştinilor constă în aceasta: au obiceiul ca să se adune într-o anumită zi a săptămânii, înainte de revărsarea zorilor, şi să-i cânte un imn lui Hristos ca unui zeu şi să se lege cu jurământ să nu facă nici o răutate, să nu se facă vinovaţi de furt, nici de adulter, nici de mărturie falsă, nici să nu refuze să dea înapoi ceea ce le-a fost împrumutat. După acestea este obiceiul lor să se despartă şi apoi să se strângă din nou pentru o masă inofensivă, pe care o iau împreună fără zarvă, dar această ultimă practică a încetat de la publicarea edictului meu, prin care, potrivit recomandărilor voastre.

După aceste relatări, am considerat că este necesar să cercetez, şi încă prin tortură, două femei care se spune că erau diaconiţe, dar nu am descoperit nicic altceva decât o superstiţie rea şi excesivă. Întrerupând deci toate procedurile judiciare, recurg la dumneavoastră pentru a primi sfaturi. Numărul celor acuzaţi este atât de mare încât este nevoie de o consultare serioasă. Sunt denunţuri împotriva multor persoane, de toate vârstele, de toate rangurile sociale şi de ambele sexe, şi tot mai mulţi vor fi acuzaţi. Această molimă a contaminat nu numai cetăţile ci şi oraşele mai mici şi satele. Totuşi, mi se pare că poate fi oprită, ţinută sub control şi corectată. Unele temple care ajunseseră să fie părăsite au început să fie frecventate, iar solemnităţile au fost reluate după o lungă întrerupere. La fel, peste tot au început să se cumpere jertfe, când, cu câtva timp în urmă erau foarte puţini cumpărători. Este uşor să ne imaginăm ce număr mare dintre ei ar putea fi recâştigat dacă aceia care se întorc vor fi iertaţi”.

Scrisoarea lui Traian către Pliniu

“Ai făcut foarte bine, dragul meu Pliniu, că m-ai întrebat cu privire la creştini, pentru că, într-adevăr, nu se poate da nici o regulă generală, care să fie aplicată pentru toate cazurile. Nu trebuie ca aceşti oameni să fie vânaţi, ci, dacă îţi sunt aduşi şi sunt condamnaţi, să li se aplice pedeapsa capitală, dar cu restricţia ca toţi aceia care renunţă la creştinism şi dau dovezi sincere aducând cereri la zeii noştri, oricât ar fi de suspect trecutul lor, dacă se pocăiesc să fie iertaţi. Dar denunţurile anonime nu trebuie să fie urmărite pentru că ar crea un precedent periculos şi ar fi într-un total dezacord cu principiile epocii noastre”.

Mărturia clară şi dincolo de orice suspiciune pe care o dau aceste două scrisori trezeşte gânduri şi sentimente profunde în mintea creştinului din zilele noastre. Întâia epistolă a Sf. Petru a fost adresată părinţilor acestor sfinţi care sufereau şi posibil şi unora care mai erau încă în viaţă atunci, printre care se poate ca Petru în persoană să fi lucrat. Astfel, ei au fost învăţaţi şi încurajaţi ca înaintea guvernatorului roman să “dea socoteală cu privire la speranţa” lor “cu blândeţe şi cu teamă” (v. 1 Pet. 3.14-16). Într-adevăr, întreaga epistolă pare a fi în mod divin rânduită pentru a-i întări pe acei creştini nevinovaţi împotriva judecăţii nedrepte şi iraţionale a lui Pliniu. “Aşadar, pentru că Hristos a suferit în carne pentru noid, înarmaţi-vă şi voi cu aceeaşi gândire” (1 Pet. 4.1). Petru contemplă în epistola lui familia credinţei ca fiind într-o călătorie prin pustiu, avându-L pe Dumnezeu ca Guvernator suprem peste toate, şi peste credincioşi şi peste necredincioşi. “Ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile Lui spre cererile lor; dar faţa Domnului este împotriva celor care fac rău” (1 Pet. 3.12). Având înainte o asemenea scenă şi asemenea martori, privind cu îngăduinţă poziţia lui Traian şi a lui Pliniu, în această perioadă de început al istoriei noastre, este bine să vedem care este

Cauza reală a persecuţiei

Deşi diferite persoane şi guverne pot da diferite motive pentru persecuţia împotriva creştinilor, totuşi noi considerăm că adevărata cauză este vrăjmăşia inimii împotriva lui Hristos şi a adevărului său care se văd în viaţa evlavioasă a alor Săi. Nu numai atât, ci lumina lor face să iasă în evidenţă întunericul din jur şi expune şi condamnă inconsistenţele martorilor falşi şi viaţa neevalvioasă a celor răi. Vrăjmaşul, folosindu‑se de aceste lucruri, întărâtă patimile crude ale acelora care sunt la putere pentru a stinge lumina prin persecuţia purtătorilor de lumină. “Pentru că oricine face rău urăşte lumina” (Ioan 3.20). Toţi creştinii din toate epocile au avut parte de această experienţă, atât în perioade de pace cât şi în perioade de necaz. Dacă trăim potrivit cu Duhul şi cu adevărul lui Hristos, nu suntem scutiţi de persecuţii, fie că acestea sunt în mod secret sau în mod deschis. Printre ultimele cuvinte ale marelui apostol sunt acestea: “Toţi care doresc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi” (2 Tim. 3.12).

Aceste adevăruri divine, date pentru învăţătura şi îndrumarea bisericii în orice timp, sunt ilustrate într-un mod izbitor în cazul lui Pliniu şi al creştinilor din Bitinia. Toţi istoricii spun că era un om foarte luminat, virtuos şi realizat. El avea şi o mare avere şi reputaţia de a fi generos şi binevoitor în viaţa privată. Atunci ne putem întreba: de ce oare un om de stat roman şi guvernator a ajuns să fie un asemenea persecutor al creştinilor? El însuşi răspunde la această întrebare în scrisoarea lui: numai pentru credinţa lor în Hristos ăi persecuta şi nu pentru altceva. Atât prietenii cât şi vrăjmaşii creştinilor îi dovediseră că în ei nu se putea găsi nici un rău moral, social sau politic. După ce punea în trei rânduri întrebarea: “Eşti creştin?” dacă ei afirmau în mod constant că erau, atunci îi condamna la moarte. Singurul pretext pe care îl prezenta pentru a acoperi nedreptatea lui ca guvernator era acela că ei se încăpăţânau să mărturisească o religie care nu era stabilită prin legile imperiului.

În acea perioadă mulţi au fost acuzaţi, prin denunţ anonim, că erau creştini, numai din motive particulare de răutate, fără ca ei să fi fost creştini. Ei au fost testaţi fiind chemaţi să nege credinţa creştină, să aducă tămâie zeilor, să se închine chipului împăratului şi să batjocorească pe Hristos. Şi toţi cei care s-au conformat la acei termeni au fost eliberaţi. Pliniu a fost martor că un creştin adevărat nu poate fi obligat niciodată să facă vreunul unul din acele lucruri. Apoi a recurs la mijlocul brutal de interogare sub tortură şi două femei care erau slujitoare în biserică au fost cercetate astfel. Dar, în loc să dea în vileag planuri de răscoală sau lucruri rele în întrunirile lor, cum se zvonea, în urma torturii nu au putut scoate nimic împotriva comunităţii creştine. Guvernatorul nu a putut descoperi nimic rău, cu toate mijloacele la care a recurs, cu excepţia a ceea ce el numea “o superstiţie perversă şi extravagantă”.

Trebuie să reţinem, atât ca merit cât şi drept ca vină a lui Pliniu, că el nu a acţionat împotriva creştinilor numai dintr-o prejudecată populară – cum a făcut prietenul lui, Tacit, care s-a lăsat dus de zvonuri, şi, fără a cerceta, în mod ruşinos, a început să scrie împotriva creştinismului lucruri nerezonabile. Dar Pliniu a considerat că era de datoria lui să cerceteze cu atenţie chestiunea înainte de a pronunţa judecata. Cum ne putem explica faptul că un asemenea om, aparent dornic să fie imparţial, a persecutata până la moarte oameni nevinovaţi? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să vedem cauzele vizibile sau aparente ale persecuţiei.

Cauzele aparente ale persecuţiei

Romanii mărturiseau toleranţă faţă de toate religiile, fapt pentru care cei din imperiu nu aveau motive să se teamă. În aceasta consta liberalismul cu care se lăudau ei. Până şi iudeilor li se permitea să trăiască după legile lor. Atunci ce anume i-a făcut să se arate atât de severi faţă de creştini? Avea imperiul motive să se teamă de ei? Avea oare motive să se teamă de cei care trăiau vieţi ireproşabile, ale căror învăţături erau adevărul ceresc şi a căror religie ducea la prosperitatea poporului, atât privat cât şi public?

Privind la ambele aspecte ale întrebării, vedem următoarele cauze ale persecuţiei.

1. Creştinismul, spre deosebire de alte religii care au precedat-o, are un caracter agresiv. Iudaismul era exclusiv, fiind religia unei singure naţiuni, dar creştinismul se proclamă ca religia omenirii sau a întregii lumi. Aceasta era ceva complet nou pe pământ. “Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată creaţia” (Marcu 16.15) a fost porunca Domnului către ucenicii Săi. Trebuia ca ei să iasă şi să se războiască împotriva erorii în toate formele ei pentru ca să cucerească inima pentru Hristos. “Armele luptei noastre nu sunt carnale, ci. puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor, dărâmând raţionamente şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu şi înrobind orice gând ascultării de Hristos” (2 Cor. 10.4-5), spune apostolul. În acest război de agresiune împotriva instituţiilor existente şi a obiceiurilor stricate ale păgânilor, ucenicii lui Isus nu se puteau aştepta decât la opoziţie, persecuţie şi suferinţă.

2. Religia păgână, pe care creştinismul o submina rapid şi pe care avea să o desfiinţeze era o instituţie a statului, era strâns împletită cu sistemul civil şi social, până într-atât încât atacarea religiei ducea la un conflict civil şi social. Şi aceasta s-a şi întâmplat. Dacă biserica de la-nceput ar fi fost la fel de conciliantă faţă de lume pe cât este creştinismul din zilele noastre, cele mai multe persecuţii ar fi fost evitate, dar încă nu venise timpul pentru un asemenea caracter conciliant nepăsător. Evanghelia pe care o predicau atunci creştinii şi puritatea doctrinară pe care o păstrau zguduia din temelii vechea religie a statului, cea adânc înrădăcinată.

3. Creştinii se despărţeau, în mod normal, de păgâni şi deveneau un popor deosebit. Ei nu se putea decât să condamne politeismul şi să le fie scârbă de el, ca fiind total opus singurului Dumnezeu adevărat şi evangheliei Fiului Său Isus Hristos. Aceasta i-a făcut pe romani să aibă ideea că creştinii sunt neprietenoşi faţă de rasa umană, văzând că ei condamnau toate religiile cu excepţia celei pe care o aveau ei. De aceea îi numeau “ateişti”, pentru că ei nu credeau în zeităţile păgâne şi ridiculizau închinarea păgână.

4. Simplitatea şi smerenia caracterizau închinarea creştină. Ei se strângeau în mod paşnic înainte de răsăritul soarelui sau după apusul soarelui, pentru a evita să fie pricină de poticnire. Ei Îi cântau imnuri lui Hristos ca Dumnezeu, frângeau pâinea în amintirea iubirii Lui care s-a arătat în aceea că a murit pentru ei, ei se zideau unul pe celălalt şi se angajau pentru o viaţă de sfinţenie. Dar ei nu aveau temple, nici statui, nici ordine preoţeşti şi nici animale pe care să le jertfească. Închinarea lor era într-un contrast evident cu tot ce erau celelalte religii din imperiu. Atunci păgânii au tras concluzia că creştinii nu aveau nici un fel de religie şi că adunările lor secrete aveau scopuri din cele mai rele. Lumea de azi, ca şi cea de atunci, spune despre cei care se închină lui Dumnezeu “în Duh şi în adevăr” că “nu au nici un fel de religie”. Închinarea creştină, în simplitatea ei autentică, fără temple şi preoţi, ritualuri şi ceremonii, nu este mai bine înţeleasă de creştinismul mărturisitor decât era înţeleasă de Roma păgână. Dar “Dumnezeu este Duh, iar cei care I se închină trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr” (Ioan 4.24).

5. Prin înaintarea creştinismului, interesele pământeşti ale multor persoane au fost afectate în modul cel mai serios. Aceasta s fost o sursă de persecuţie înverşunată. O mulţime nenumărată de preoţi, sculptori făuritori de idoli, comercianţi, ghicitori, mediumi şi artizani aveau mijloace de trai îndestulător asigurate de mulţimea zeităţilor. Toţi aceştia, văzându-şi meseria periclitată, s-au ridicat şi şi-au unit forţele împotriva creştinilor şi au căutat, prin orice mijloace, să oprească înaintarea creştinismului. Ei au inventat şi au răspândit cele mai rele calomnii împotriva a tot ce era creştin. Preotul viclean şi ghicitorul abil i-au convins uşor pe cei simpli şi publicul larg, în general, că toate calamităţile, războaiele, furtunile şi bolile care îi loveau erau trimise asupra lor de zeii mâniaţi deoarece creştinii care le dispreţuiau autoritatea erau toleraţi peste tot[37].

Multe alte lucruri ar putea fi menţionate, dar acestea erau cauzele zilnice pentru care creştinii sufereau, atât în public cât şi privat. Numai un moment de meditaţie îl va convinge pe orice cititor cu privire la adevărul acestor lucruri. Dar credinţa putea vedea mâna Domnului şi auzi vocea Lui în toate acestea: “Iată, vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor … vă vor preda sinedriilor şi vă vor biciui în sinagogile lor, şi veţi fi aduşi înaintea guvernatorilor şi a împăraţilor pentru Mine … Să nu gândiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie…” (v. Mat. 10. 16-18, 34)

După ce am spus acestea cu privire la opoziţia pe care a trebuit să o întâmpine biserica de la început, este necesar să privim pentru un moment cauza reală şi mijloacele pentru

Înaintarea rapidă a creştinismului

Fără-ndoială, cauzele şi mijloacele erau divine şi aşa s-au şi dovedit a fi. Duhul lui Dumnezeu, care a coborât cu putere la Cincizecime şi care a ajuns să locuiască în fiecare creştin în mod individual este adevărata sursă a succesului predicării evangheliei, al convertirii sufletelor şi al mărturiei pentru Hristos şi împotriva răului. “Nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu” (Zah. 4.6). Pe lângă aceasta, Domnul le-a promis alor Săi că va fi cu ei tot timpul: “Iată, Eu sunt cu voi toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Dar urmărim să privim lucrurile sub aspect istoric şi nu numai din punctul de vedere al siguranţei credinţei.

1. O importantă cauză a răspândirii rapide a creştinismului este faptul că este perfect adaptat omului din orice epocă, din orice ţară şi orice categorie socială. El se adresează tuturor ca fiind pierduţi şi presupune aceeaşi nevoie la toţi. Astfel, el se potriveşte atât iudeului cât şi celui dintre naţiuni, atât regelui cât şi supusului, atât preotului cât şi poporului, celui tânăr ca şi celui bătrân, celui învăţat ca şi celui ignorant, celui moral ca şi celui destrăbălat. Este religia lui Dumnezeu pentru inimă, şi acolo El Îşi afirmă suveranitatea, care este numai a Lui. Creştinismul se anunţă ca “puterea lui Dumnezeu spre mântuirea fiecăruia care crede” şi îi propune omului să-l ridice din cea mai profundă cădere la cele mai înalte culmi ale gloriei eterne. Cine poate estima, în pofida tuturor prejudecăţilor, efectul proclamării unei asemenea evanghelii asupra nenorociţilor păgâni aflaţi în întuneric? Mii şi milioane, sătui de o religie goală şi epuizată, au răspuns chemării cereşti şi s-au strâns pentru numele lui Isus, au primit cu bucurie răpirea bunurilor lor şi au fost gata să sufere pentru El. Iubirea domnea în religia nouă, iar ura în cea veche.

2. Faptul că recunoaşte şi acceptă menţinerea tuturor relaţiilor pământeşti ca fiind îngăduite de Dumnezeu este încă un motiv pentru care evanghelia a fost primită de păgâni. Fiecare era îndemnat să rămână în acele relaţii în care era şi să caute să-L glorifice pe Dumnezeu în ele. Binecuvântările creştinismului pentru soţii, copii şi robi sunt nespus de scumpe. Iubirea, fericirea şi mângâierea lor erau ceva de mirare pentru păgâni, fiind ceva cu totul nou pentru ei. Şi totul era firesc şi disciplinat. Un creştin care trăia în acea perioadă – prima jumătate a celui de-al doilea secol – spunea: “Creştinii nu sunt separaţi de alţi oameni prin locuinţa lor pământească, nici prin limbă, nici prin obiceiuri. Ei nu locuiesc pe undeva în oraşe de-ale lor, nu vorbesc altă limbă, nici nu au un mod de viaţă specific. Ei trăiesc în oraşe de-ale grecilor şi de-ale barbarilor, fiecare unde s-a nimerit, şi, în timp ce se conformează obiceiurilor ţării în ceea ce priveşte îmbrăcămintea şi hrana şi alte lucruri care ţin de viaţa exterioară, ei totuşi au o purtare deosebită, care îi surprinde pe toţi. Ei se supun legilor în vigoare şi chiar depăşesc cerinţele legilor prin felul în care trăiesc”[38]

3. Viaţa ireproşabilă a creştinilor, puritatea divină a învăţăturilor lor, răbdarea şi speranţa cu care ei îndură suferinţe mai grele decât moartea şi chiar modul în care suferă moartea, felul în care dispreţuiesc lucrurile care sunt obiecte obişnuite ale ambiţiilor omeneşti, îndrăzneala lor în credinţă chiar cu riscul vieţii lor, fidelitatea şi bunacuviinţă erau mijloace importante care au contribuit la răspândirea rapidă a creştinismului. “Cine oare,” spunea Tertulian, “privind acestea nu este interesat să afle motivul lor? Şi cine, după ce a cercetat, nu îmbrăţişează creştinismul, şi, odată ce l-a îmbrăţişat, nu doreşte să sufere pentru el?”

Aceste câteva aspecte îi vor permite cititorului să-şi formeze o idee, pe de-o parte, despre ceea ce se opunea, şi, pe de altă parte, despre ceea ce ajuta înaintarea evangheliei lui Hristos. Nimic nu poate fi mai glorios pentru spiritul unui creştin decât studiul acestei lucrări glorioase. Lucrătorii Domnului erau, majoritatea, oameni simpli şi neinstruiţi, erau săraci, fără mulţi prieteni şi fără mijloace omeneşti care să le vină în ajutor, şi totuşi, într-o perioadă scurtă de timp, ei au convins o mare parte a omenirii să abandoneze religia strămoşilor lor şi să îmbrăţişeze o nouă religie, care este opusă predispoziţiilor naturale ale omului, plăcerilor lumii şi obiceiurilor împământenite de veacuri. Cine oare poate contesta puterea interioară a creştinismului având înainte asemenea fapte exterioare? Sigur că Duhul lui Dumnezeu a îmbrăcat cu putere cuvintele acelor primi predicatori şi este sigur că puterea care s-a manifestat asupra minţii oamenilor era de origine divină. Se producea o schimbare completă: ei erau născuţi din nou, o creaţie nouă în Hristos Isus.

În mai puţin de o sută de ani de la Cincizecime, evanghelia pătrunsese în aproape toate provinciile Imperiului roman şi era larg răspândit în multe dintre ele. În scurta noastră schiţă a vieţii Sf. Pavel şi în tabelele cronologice ale misiunilor lui am putut urmări înfiinţarea primelor biserici şi propagarea adevărului în multe locuri. În oraşe mari ca Antiohia din Siria, Efes în Asia şi Corint în Grecia am văzut cum a fost plantat creştinismul şi a răspândit binecuvântări bogate în oraşele şi satele din jur.

Din antichitatea ecleziastică am aflat cum, ceea ce erau acele oraşe pentru Siria, Asia şi Grecia, era Cartagina pentru Africa. Când Scapula, preşedintele Cartaginei, i-a ameninţat pe creştini cu măsuri severe, Tertulian, într-unul din apelurile lui, l-a rugat să se gândească: “Ce vei face când multe mii de bărbaţi şi femei, de toate vârstele şi din toate categoriile sociale vor veni de bunăvoie să se predea? De câte focuri şi de câte săbii vei avea nevoie! Ce va avea de suferit Cartagina dacă va fi decimată de tine, când fiecare îşi va găsi acolo ruda apropiată şi vecinul şi poate vor fi şi oameni de rangul tău şi oameni din cei mai importanţi şi rude şi prieteni ai celor care-ţi sunt prieteni apropiaţi? Cruţă atunci măcar de dragul tău însuţi, dacă nu pentru noi!”[39]

Continuăm relatarea evenimentelor, şi următorul este

Martiriul lui Ignaţiu

Nici un fapt din istoria timpurie a bisericii nu este păstrat cu mai multă sfinţenie decât martiriul lui Ignaţiu, episcopul Antiohiei, şi nici o relatare nu este mai renumită decât călătoria lui, ca prizonier în lanţuri, de la Antiohia la Roma.

Potrivit opiniei majorităţii istoricilor, împăratul Traian, când era pe drum pentru a purta războiul cu parţii, a vizitat Antiohia în anul 107. Este greu de spus din ce cauză, dar s-ar părea că atunci creştinii au fost ameninţaţi cu persecuţii la ordinele lui. Ignaţius, fiind preocupat de soarta bisericii din Antiohia, a dorit să aibă o audienţă la Traian, marele lui obiectiv fiind, dacă se poate, să evite persecuţia. Cu acest scop, el i-a prezentat împăratului adevăratul caracter şi situaţia creştinilor şi s-a oferit să sufere el în locul lor.

Detaliile acelei întrevederi sunt redate în multe istorii ale bisericii, dar lucrurile au un aspect atât de dubios încât nu le inserăm aici. Rezultatul final a fost totuşi condamnarea lui Ignaţius. El a fost condamnat de împărat să fie dus la Roma şi dat fiarelor sălbatice ca distracţie pentru popor. El a primit cu seninătate sentinţa severă şi s-a lăsat cu bucurie să fie legat, considerând că aceea era pentru credinţa lui în Hristos şi ca un sacrificiu pentru sfinţi.

Ignaţius a fost dat în paza a zece soldaţi, care s-ar părea că nu au ţinut cont de vârsta lui şi l-au tratat cu multă asprime. El fusese episcop al Antiohiei timp de aproape patruzeci de ani, deci trebuie să fi fost bătrân. Dar ei l-au grăbit pe parcursul călătoriei lungi, atât pe mare cât şi pe uscat, pentru a ajunge la Roma înainte să se încheie jocurile. El a ajuns în ultima zi a festivalului şi a fost adus imediat în amfiteatru, unde, potrivit sentinţei, a suferit înaintea spectatorilor adunaţi acolo. Şi astfel, pelerinul obosit după ostenelile lungii călătorii şi-a găsit odihna binecuvântată în paradisul lui Dumnezeu.

S-a pus întrebarea de ce anume a fost dus Iganţius de la Antiohia la Roma pentru a sufeeri martiriul. Nu se poate răspunde decât prin presupuneri. Se poate să fi fost cu intenţia de a-i înspăimânta pe alţi creştini prin spectacolul morţii groaznice şi înjositoare a unuia atât de important şi de cunoscut. Dar, dacă aceasta a fost ce spera împăratul, el a fost dezamăgit, pentru că efectul a fost exact opusul. Vestea despre condamnarea lui şi despre drumul pe care îl urma s-a răspândit până departe, şi bisericile din jur au trimis delegaţii pentru a-l întâmpina în anumite locuri pe drum. El a fost încurajat şi salutat cu cele mai calde felicitări de fraţii lui, iar ei, în schimb, au fost încântaţi să-l vadă pe venerabilul episcop şi să primească binecuvântarea lui la despărţire. Mulţi dintre sfinţi au fost încurajaţi să nu se teamă, dacă nu chiar să dorească moartea şi cununa de martir. Printre aceia care l-au întâlnit pe drum a fost Policarp, episcop de Smirna, care, ca şi Ignaţius, a fost ucenic al Sf. Ioan şi avea să fie martir al evangheliei. Dar, înafară de întrevederile personale, se spune că el a scris şapte epistole pe parcursul călătoriei, care, prin providenţa lui Dumnezeu, au ajuns până la noi. Aceste scrisori au fost şi sunt privite cu mult interes.

Scrierile părinţilor bisericii şi Scriptura

Dar, oricât ar fi de demn de cinstire Ignaţius ca om sfânt al lui Dumnezeu şi ca nobil martir al lui Hristos, trebuie să avem mereu în minte că scrisorile lui nu sunt cuvântul lui Dumnezeu. Ele pot fi interesante şi instructive, dar nu trebuie să ne îndrume credinţa. Credinţa trebuie să se bazeze numai pe cuvântul cel sigur al lui Dumnezeu şi niciodată pe tradiţiile lipsite de putere. După cum spunea cineva, “Scriptura iese în evidenţă ca unică, având întâietate în ceea ce priveşte învăţătura şi deosebită prin excelenţă de tot ce au scris părinţii bisericii, astfel încât aceia care au urmat imediat după apostoli ne-au lăsat în scris lucruri care sunt mai curând ca avertismente pentru noi decât spre edificarea noastră”. Totuşi, aceşti scriitori creştini de la început se cuvine să fie respectaţi şi veneraţi datorită antichităţii lor. Ei au fost contemporani cu apostolii şi s-au bucurat de privilegiile de a fi auzit învăţătura lor şi de a fi lucrat împreună cu ei epntru evanghelie şi a fi discutat cu ei zi de zi cu toată libertatea. Pavel vorbeşte despre unul numit Clement – un aşa-numit părinte apostolic – tovarăş de lucru al cărui nume este înscris în cartea vieţii, iar ceea ce spune despre Timotei se poate să fi fost valabil măcar în parte şi pentru alţii “ tu* ai urmat îndeaproape învăţătura mea, purtarea, planul, credinţa, îndelunga-răbdare, dragostea, răbdarea, persecuţiile, suferinţele”(Fil. 4.3, 2 Tim. 3.10-11).

De la cei care au avut asemenea privilegii ne-am aştepta, în mod natural, la o învăţătură apostolică sănătoasă, la o repetare fidelă a adevărurilor şi învăţăturilor care le-au fost încredinţate de apostolii inspiraţi. Dar, vai! nu aşa stau lucrurile. Ignaţius este unul dintre primii părinţi apostolici. El a devenit episcop al Antiohiei, metropola Siriei, prin anul 70. El a fost un ucenic al apostolului Ioan şi i-a supravieţuit acestuia numai cu vreo şapte ani. Sigur că de la o asemenea persoană am fi aşteptat o mare asemănare cu învăţăturile apostolului, dar nu este aşa. Afirmaţiile definitive şi absolute ale Scripturii, cele care vin direct de la Dumnezeu către suflet, se deosebesc mult de scrierile lui Iganţius şi ale tuturor celorlalţi părinţi. Singura noastră călăuză sigură este cuvântul lui Dumnezeu. Cât de potrivit este atunci cuvântul din Întâia epistolă a lui Ioan: “ce aţi auzit de la început să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la început, veţi rămâne şi voi în Fiul şi în Tatăl” (1 Ioan 2.24). Acest pasaj, în mod evident, se referă în special la persoana lui Hristos, şi, în consecinţă, la scripturile Noului Testament, în care avem manifestarea Tatălui în Fiul, care ne este făcut cunoscut prin Duhul Sfânt. În epistolele lui Pavel ne sunt descoperite mai deplin planurile lui Dumnezeu cu privire la biserică, Israel şi naţiuni, astfel încât trebuie să mergem înapoi mai înainte de “părinţi” pentru a găsi adevăratul teren al credinţei: trebuie să mergem înapoi la ceea ce era “de la-nceput”. Nimic nu are autoritate divină directă pentru credincios înafară de ceea ce este “de la-nceput”. Numai aceasta ne asigură rămânerea “în Fiul şi în Tatăl”.

Epistolele lui Ignaţius au fost mult timp considerate de episcopalieni ca autoritatea pentru sistemul Bisericii Angliei , şi aceasta trebuie să constituie scuza pentru faptul că spunem atât de multe despre acest “părinte”. Aproape toate argumentele lor în favoarea episcopatului se întemeiază pe aceste scrisori. Atât de mult insistă el asupra supunerii faţă de autoritatea episcopală şi atât de mult o înalţă el încât unii au pus la-ndoială chiar autenticitatea epistolelor, iar alţii au presupus că aceste pasaje trebuie să fi fost interpolate pentru a sluji intereselor prelaţilor. Dar scurta noastră istorie nu se ocupă de controversele pe această temă[40].

Vom continua deci istoria noastră de la moartea lui Traian în anul 117 şi vom arunca o privire fugară la starea bisericii în

Domniile lui Adrian şi Antonin
anii 117 - 180

Deşi ar fi nedrept să-i clasificăm pe Adrian şi pe primul Antonin printre cei care au fost persecutori sistematici, totuşi creştinii au fost deseori expuşi la suferinţe violente şi moarte în perioada domniilor lor. Obiceiul crud de a atribui orice creştinilor orice calamitate şi de a vărsa sângele lor pentru a împăca zeităţile ofensate a continuat şi a fost în general sprijinit de guvernatorii locali şi nu a avut nici un fel de probleme din partea împăraţilor indiferenţi. Dar, sub domnia celui de-al doilea Antonin, Marcus Aurelius, duhul ce rău al persecuţiei a devenit deosebit de puternic, astfel încât nu s-a limitat doar la izbucniri ale furiei poporului, ci a fost chiar încurajat de cele mai înalte autorităţi. Slaba protecţie pe care o ofereau creştinilor edictele ambigue ale lui Traian, Adrian şi Antonin a fost înlăturată şi patimile aprinse ale păgânilor idolatri nu au mai fost cu nimic înfrânate de guvernanţi. Este extrem de interesant pentru cel care cercetează istoria scripturii faptul că aceasta s-a produs sub domnia unui împărat care s-a distins prin învăţătură, filozofie şi un caracter în general blând.

Ultimii şaizeci de ani de relativă pace au deschis un câmp larg pentru răspândirea evangheliei, timp în care ea a înaintat rapid sub mai multe forme. Adunările creştine au crescut numeric, în influenţă şi în avuţie în toate zonele de sub stăpânirea romană. Mulţi dintre cei bogaţi, fiind umpluţi de iubirea divină, şi-au împărţit averea la săraci, au călătorit în regiuni unde nu fusese auzită evanghelia, şi, după ce au sădit acolo creştinismul, au mers în alte ţări. Nu se putea ca o asemenea lucrare a Duhului Sfânt să nu trezească gelozia şi să nu stârnească vrăjmăşia susţinătorilor religiilor naţionale. Aurelius privea cu ochi răi faptul că, asupra minţilor oamenilor, creştinismul avea mai multă putere decât filozofia lui păgână. Şi atunci el a devenit persecutor intolerant şi a încurajat autorităţile din provincii să zdrobească ceea ce el considera a fi un spirit de rezistenţă încăpăţânată împotriva autorităţii lui. Dar evanghelia harului lui Dumnezeu era ceva care depăşea mult puterea lui Aurelius, astfel încât nici sabia lui, nici leii nu au putut opri înaintarea ei triumfală. În pofida persecuţiilor sângeroase pe care el le-a pornit sau le-a aprobat, creştinismul s-a răspândit în toată lumea cunoscută.

Dar, ajunşi aici, trebuie să ne oprim puţin şi să privim în jur deoarece are loc o schimbare profundă în cârmuirea faţă de biserică, ceva dincolo de ceea ce poate distinge ochiul unui istoric. Considerăm că am ajuns la

Încheierea primei perioade şi începutul celei de-a doua perioade

Privind în această lumină, putem spune că perioada Efes a bisericii s-a încheiat odată cu moartea lui antoninus Pius, în anul 161 şi că perioada Smirna a început odată cu domnia lui Marcus Aurelius. Persecuţia a izbucnit în Asia cu mare violenţă în anul 167, sub edictele noului împărat, şi Smirna în mod special a avut mult de suferit: mult preţuitul Policarp – preţuit pe drept -, episcop de Smirna, a suferit martiriul în acea perioadă. Dar, pentru a dovedi acest punct de vedere pe care l-a adoptat, vom arunca o privire rapidă peste mesajele adresate bisericilor din Efes şi Smirna. Întâi

Mesajul către biserica din Efes
(Apocalipsa 2.1-7)

Sensul principal al bisericii în această lume este acela de a fi “stâlpul şi temelia adevărului” (1 Tim. 3.15), ea fiind aşezată ca un purtător de lumină pentru Dumnezeu. Astfel, ea este reprezentată simbolic printr-un sfeşnic de aur – un vas care poartă lumina. Ea ar fi trebuit să fie un martor fidel, care să arate ceea ce Dumnezeu a manifestat pe pământ în Isus şi ceea ce este El acum, când Hristos este în cer. Din mesajul adresat acestei biserici învăţăm că, în calitate de vas al mărturiei în această lume, ea este ameninţată cu lepădarea dacă nu rămâne în starea de la-nceput. Dar, vai! ea a eşuat, aşa cum s-a întâmplat întotdeauna cu făptura. Îngerii, Adam, Israel şi biserica nu au rămas în starea de la-nceput. “Dar am împotriva ta că ţi-ai părăsit dragostea dintâi”, spune Domnul. “Aminteşte-ţi deci de unde ai căzut şi pocăieşte-te şi fă lucrările dintâi, dar, dacă nu, vo veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti” (Apoc. 2.4-5).

Erau totuşi multe lucruri pe care El le putea lăuda, şi El a lăudat tot ce putea lăuda. Ca adunare, ei aveau răbdare, ei au lucrat şi nu s-au lăsat şi nu puteau suferi oamenii răi sau pe aceia care căutau să câştige poziţia cea mai înaltă în biserică. Şi totuşi El simte că biserica s-a depărtat de El: “ţi-ai părăsit dragostea dintâi”. El le vorbeşte ca unul care este dezamăgit. Ei încetaseră să-şi mai găsească desfătarea în iubirea Lui pentru ei, ceea ce a făcut ca dragostea lor pentru El să scadă. “Dragostea dintâi” este rodul aprecierii noastre faţă de iubirea Domnului pentru noi. “Mărturia vizibilă poate continua”, spunea cineva, “dar nu aceasta este ceea ce preţuieşte Domnul cel mai mult, deşi El apreciază aceasta cât timp este sinceră, autentică şi cu fidelitate. Totuşi El nu se poate să nu preţuiască cel mai mult inimile devotate Lui, rodul iubirii Lui personale perfecte, prin care El s-a jertfit. El are o mireasă pe pământ, pe care El doreşte s-o vadă neavând alt obiect al dorinţelor decât persoana Lui, şi ea să fie păstrată curată pentru El, separată de lume şi de căile ei. La aceasta ne-a chemat Dumnezeu: nu numai pentru mântuire şi ca să dăm mărturie pentru El în evlavie, deşi şi aceasta este foarte adevărat şi important, ci, mai presus de orice, pentru Hristos – să fim o mireasă pentru Fiul Lui! Cu siguranţă acesta trebuie să fie primul şi ultimul nostru gând, preocuparea noastră continuă şi cea mai scumpă, pentru că suntem logodiţi cu Hristos, şi El Şi-a dovedit deplin fidelitatea faţă de noi! Dar cum e fidelitatea noastră faţă de El?”

Această stare a lucrurilor la Efes şi în biserică în general impunea ca Domnul să intervină aplicând cu fidelitate disciplina. Biserica, aşa cum fusese sădită de Pavel, căzuse deja din starea ei iniţială. “Toţi caută cele ale lor”, spunea el, “nu cele ale lui Hristos” (Fil. 2.21). Şi, de asemenea, “toţi cei care sunt în Asia … s-au întors de la mine”. Ca urmare, a venit necazul despre care se spune în mesajul către biserica din Smirna. Deşi Domnul este plin de har şi iubire în toate căile sale faţă de biserica falimentară, El este în totul drept şi trebuie să judece răul. În aceste mesaje El nu este privit ca fiind Capul din cel al trupului, nici ca fiind Mirele bisericii Sale, ci în caracterul Lui judiciar, umblând prin mijlocul sfeşnicelor şi având de judecat anumite lucruri (vedeţi capitolul 1).

Cititorul are de observat că, în stilul în care El se adresează bisericii din Efes, există o anumită distanţă şi se manifestă nişte rezerve. Aceasta este ceva consistent cu poziţia Lui în mijlocul sfeşnicelor de aur. El scrie îngerului bisericii şi nu “sfinţilor care sunt la Efes şi credincioşilor în Hristos Isus”, ca în epistola lui Pavel.

Au fost multe dispute cu privire la cine este îngerul. Considerăm că era o persoană care se identifica cu adunarea, care o reprezenta şi o caracteriza. Aşa că Domnul se adresează îngerului şi nu direct bisericii. “Îngerul” redă ideea de reprezentare. De exemplu, în Vechiul Testament, “Îngerul lui Yahve”, îngerul legământului, iar în Noul Testament avem îngerii copilaşilor şi în Faptele apostolilor 12, despre Petru au spus: “este îngerul lui”.

Vom privi acum, pe scurt,

Mesajul către biserica din Smirna
Apocalipsa 2.8-11

Interesul nostru faţă de istoria bisericii creşte mult când vedem că Domnul a marcat în mod distinct epocile ei succesive. Situaţia exterioară a bisericii până la moartea lui Antonin – în măsura în care aceasta poate fi verificată prin istorii din cele mai autentice – corespunde într-un mod foarte remarcabil cu ceea ce ne spune Scriptura în mod special în mesajul către biserica de la Efes. Era o consistenţă vizibilă şi se manifesta un zel, ei fiind neobosiţi. De asemenea, este evident că era dragoste, curăţie, dăruire, curaj sfânt şi chiar şi cea mai mare disponibilitate la a suferi pentru Domnul. În acelaşi timp, atât din Scriptură cât şi din istorie, este clar că învăţăturile false se strecurau şi că mulţi arătau un zel nepotrivit pentru a căpăta poziţii oficiale înalte în biserică. Dispăruse acea lepădare de sine şi preocuparea cu Hristos şi cu gloria Lui, care sunt primele roade ale harului Său. Istoric, am ajuns la perioada Smirna. Pentru uşurinţa cititorului, vom reda întregul mesaj.

“Şi îngerului adunării din Smirna scrie-i: «Acestea le spune Cel dintâi şi Cel din urmă, care a fost mort şi a înviat: Ştiu necazul tău şi sărăcia ta - dar eşti bogat - şi hula celor care îşi zic că sunt iudei şi nu sunt, ci. sunt o sinagogă a lui Satan. Nu te teme deloc de ce vei suferi. Iată, diavolul va arunca dintre voi în închisoare, ca să fiţi încercaţi; şi veţi avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii». Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor: «Învingătorul nu va fi nicidecum vătămat de a doua moarte»”.

Aici Domnul preîntâmpină decăderea prin necaz deoarece mijloace mai blânde nu ar fi fost corespunzătoare. Aceasta nu este un caz neobişnuit, deşi se poate ca ei să fi gândit că li se întâmpla ceva ciudat. Dar toate suferinţele lor erau cunoscute de Domnul şi El le măsura şi le avea sub control. “Veţi avea un necaz de zece zile”. Durata suferinţelor lor este specificată cu exactitate. El le vorbeşte ca unul care a cunoscut personal adâncimile suferinţei. “ Acestea le spune Cel dintâi şi Cel din urmă, care a fost mort şi a înviat”. El a trecut prin cea mai profundă durere şi chiar prin moarte – El a murit pentru ei şi era viu din nou. Ei Îl aveau numai pe Acest Binecuvântat la care să fugă în toate încercările lor. Şi, privind la cei în suferinţă şi umblând prin mijlocul lor, El spune: “ Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii”. Astfel, El ţine în mâna Lui cununa de martir şi este gata s-o pună pe capul învingătorului credincios.

A doua perioadă din istoria bisericii
începând aproximativ în anul 167

Domnia lui Aurelius, sub providenţa lui Dumnezeu, a fost marcată de multe calamităţi. Vedem cum mâna Domnului, în iubire fidelă, a pedepsit poporul iubit răscumpărat de El, dar mânia Lui s-a aprins împotriva vrăjmaşilor lor. Armata din est, sub comanda lui Verus, la întoarcerea din războiul cu Parţii, a adus la Roma o molimă cumplită, care bântuia până atunci prin Asia şi care a ajuns să facă ravagii în tot Imperiul roman. A fost şi o mare inundaţie a Tibrului, care a acoperit cu ape o mare parte a oraşului şi a distrus mari cantităţi de grâne de pe câmp şi din silozuri. Aceste dezastre au fost urmate, în mod natural, de o foamete care a făcut să piară mulţi.

Nu se putea ca asemenea evenimente să nu facă să crească ostilitatea păgânilor împotriva creştinilor. Ei au considerat că necazurile lor erau din cauza mâniei zeilor, care presupuneau că fusese provocată de religia aceea nouă. Astfel a început persecuţia creştinilor în imperiu, pornind de la gloate, care au strigat către guvernatori: “Creştinii să fie daţi leilor!” Şi strigătul “Creştinii să fie daţi leilor” a ajuns să se generalizeze şi astfel, cu acea ostilitate scăpată de sub control, masele au cerut să fie daţi leilor unii dintre cei mai importanţi membri ai comunităţii. Un magistrat slab şi superstiţios tremura la strigătele poporului şi se preta să devină instrumentul care să împlinească voia lor.

Acum, cu ajutorul diferitelor istorii care ne stau înainte, vom privi mai îndeaproape cum s-au desfăşurat persecuţiile şi cum s-au purtat creştinii sub ele.

Persecuţiile în Asia

Anul 167

În Asia Mică persecuţia a izbucnit cu mare violenţă, cum nu se mai văzuse până atunci. Creştinismul a ajuns atunci să fie tratat direct ca o crimă împotriva statului, ceea ce schimba totul. Contrar indicaţiilor lui Traian şi a purtării şi mai blânde a lui Adrian şi Antonin, creştinii erau căutaţi ca nişte criminali de drept comun. Ei erau luaţi de la casele lor de gloate violente şi supuşi la cele mai crude torturi. Dacă refuzau cu încăpăţânare să jertfească zeilor, atunci erau condamnaţi. Fiarele, crucea, rugul şi securea erau mijloacele prin care credincioşii Domnului erau omorâţi peste tot.

Înţeleptul şi demnul Melito, episcop de Sardes, a fost atât de emoţionat de aceste barbarităţi nemaiauzite încât s-a înfăţişat înaintea împăratului ca apărător al creştinilor. Mesajul lui ne luminează cu privire la legi şi la comportamentul autorităţilor publice, după cum urmează: “Poporul de închinători la Dumnezeu din această ţară este persecutat, ca niciodată până acum, prin noi edicte. Linguşitorii neruşinaţi şi lacomi după averea altora îşi jefuiesc victimele nevinovate zi şi noapte, din vreme ce aceste edicte la dau ocazia să facă aceasta. Şi măcar aceasta să fie făcut cu dreptate sub porunca ta, din vreme ce un împărat drept nu va lua niciodată măsuri nedrepte şi noi ne vom suferi cu bucurie soarta onorabilă de a muri astfel. Totuşi, îţi prezentăm numai această cerere, ca să te informezi cu privire la oamenii care sunt contestaţi şi, în mod imparţial, să decizi dacă merită pedeapsa şi moartea sau libertatea şi pacea. Dar, dacă această hotărâre şi acest edict nou – care nu se cuvine să fie dat nici împotriva celor mai vrăjmaşi barbari – vine de la tine, te rugăm cu atât mai mult să nu ne laşi pradă unui asemenea jefuiri publice”[41].

Nu avem nici un temei să credem că acest apel nobil a uşurat cu ceva situaţia creştinilor. Caracterul şi căile lui Aurelius i-au mirat pe istorici. El era un filozof din secta stoicilor, dar era omenos, binevoitor, blând şi evlavios, având uneori chiar o dispoziţie copilărească – unii spun că aceasta era datorită influenţei pregătirii pe care i-a dat-o mama lui. Şi totuşi a fost un persecutor îndârjit al creştinilor timp de aproape douăzeci de ani. Şi suntem şi mai uimiţi când privim la Asia, deoarece proconsulul de atunci nu era personal împotriva creştinilor, şi totuşi a cedat furiei poporului şi cerinţelor legii. Dar credinţa vede dincolo de împăraţi, guvernatori şi gloate şi îl vede pe prinţul întunericului conducându-i pe acei oameni răi şi pe Domnul Isus care este deasupra tuturor. “Ştiu necazul tău … Nu te teme deloc de ce vei suferi … Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii … Învingătorul nu va fi nicidecum vătămat de a doua moarte”.

Cu toată filozofia lui, Aurelius era complet străin de dulceaţa şi puterea singurului Nume care este capabil să satisfacă dorurile inimii omului. Toate speculaţiile şi pretenţiile lăudăroase ale filozofiei nu au reuşit niciodată aceasta. De aceea inima omului este vrăjmaşă evangheliei. Mulţumirea de sine, care duce la mândrie şi pretenţia omului că este persoană importantă constituie un principiu al religiei stoice. Ori, omul cu acest mod de a privi lucrurile nu poate fi smerit, nu simte deloc păcatul şi nu are idee că are nevoie de un Mântuitor. Deci, cu cât era mai serios în religia lui, cu atât era mai înverşunat împotriva creştinismului.

Într-o scrisoare circulară adresată de biserica din Smirna celorlalte biserici creştine avem o relatare detaliată a suferinţelor până la moarte ale celor credincioşi. “A ajuns să ne fie clar” – spune biserica – “faptul că, în acele suferinţe ei nu mai erau în trup, sau, mai curând, că Domnul era cu ei şi umbla printre ei, şi, statornici în harul lui Hristos, ei au dispreţuit torturile lumii”. Unii, sub imperiul unui ciudat entuziasm de moment, plini de încredere în sine, se duceau repede la tribunal şi declarau că erau creştini, dar, când magistratul îi ameninţa pentru a-i înspăimânta şi le arăta fiarele, ei cedau şi jertfeau zeilor. “De aceea” – spune biserica – “nu îi lăudăm pe aceia care se predau de bunăvoie, pentru că nu aşa ne învaţă evanghelia”. Nimic altceva decât prezenţa Domnului Isus nu poate da putere sufletului ca să sufere liniştit şi netulburat cele mai crude chinuri şi cele mai îngrozitoare feluri de moarte. Dar mii au suferit cu blândeţe şi chiar cu bucurie ceea ce putea face cea de-a patra fiară din cartea Daniel la maximumul puterii ei. Păgânii care priveau au fost deseori mişcaţi de milă pentru suferinţele lor, dar niciodată nu au putut înţelege calmul lor, iubirea lor faţă de vrăjmaşii lor şi cum erau atât de dispuşi erau să moară.

Vom încheia această relatare generală despre persecuţiile din Asia notând în mod special două dintre cele mai remarcabile persoane care au suferit moartea în acea perioadă, şi anume Iustin şi Policarp.

Martiriul lui Iustin, supranumit Martirul

Iustin s-a născut la Neapolis, în Samaria, din părinţi dintre naţiuni. În tinereţea lui, el a studiat în mod serios diferite secte filozofice, dar, negăsind satisfacţia după care tânjea inima lui, el a ajuns să audă evanghelia şi a găsit în ea binecuvântarea lui Dumnezeu, odihnă perfectă pentru sufletul său şi împlinirea deplină a dorinţelor a inimii sale. El a devenit un creştin serios şi un renumit scriitor apărător al creştinismului.

Chiar de la începutul domniei lui Aurelius, Iustin era un om însemnat, un anumit Crescens furnizând informări împotriva lui. El a fost arestat împreună cu şase dintre tovarăşii lui şi au fost aduşi înaintea prefectului. Li s-a cerut să sacrifice zeilor. Iustin a răspuns: “Nici un om sănătos la minte nu va părăsi o religie adevărată pentru eroare şi neevlavie”. “Dacă nu te conformezi,” a spus prefectul, “vei fi chinuit fără milă”. “Nimic nu dorim mai sincer,” a răspuns el, “decât să suferim chinurile Domnului nostru Isus Hristos”. Şi ceilalţi, de acord cu el, au spus: “Suntem creştini şi nu putem sacrifica idolilor”. Guvernatorul a pronunţat sentinţa: “Cei care refuză să sacrifice zeilor şi să asculte edictele imperiale, întâi să fie biciuiţi, apoi decapitaţi, potrivit legilor”. Martirii s-au bucurat, L-au binecuvântat pe Dumnezeu, şi, fiind conduşi înapoi la închisoare, au fost biciuiţi, apoi decapitaţi. Aceasta a avut loc la Roma în anul 165. Astfel a adormit în Isus unul dintre primii Părinţi, câştigând titlul glorios “Martirul”, care însoţeşte de obicei numele lui. Scrierile lui au fost cercetate cu atenţie de mulţi şi sunt considerate importante.

Martiriul unui centurion roman

Daţi-l pe creştin leilor!
Urla crunt gloata romană
Leilor africani bruni!
Strigau tare bravii ostaşi.
Leii flămânzi să-l sfâşie!
Răspundea râzând mulţimea;
Aruncaţi-l dar la lei!
Ţipa tare nobila matroană.
Daţi-l pe creştin la lei
Spuneau grav şi răspicat
Din jilţurile de onoare
Senatorii toţi în rând.
Propagat tot, mai puternic
Strigăt, îndemn şi râs şi hohot
Până la giganticul Coliseum
Înainta agitaţia
Şi vacarmul poporului
Pe la Arcul lui Titus
Pe la Forumul roman
Până la Capitoliu
Apoi o pauză -, şşt ascultaţi
Acel urlet sălbatic
Este leul din Sahara
Răgind în celula cu gratii.
Înfometat rău şi în lanţuri
Îşi scutură coama brună
Nerăbdător după prada vie,

Luptând să rupă lanţul.
Dar o voce slabă se strecoară
De alături, din celula rece şi-ntunecată
Este creştinul care cântă
Blând şi-ncet imnul de moarte
Cu mâini ridicate se roagă
Pentru cei care-i cer sângele
Cu credinţă sfântă face cereri
Pentru mulţimea care urlă.

Ei aşteaptă. Se deschide poarta
Iese liniştit spre moarte
Cu faţa strălucind

Şi ochi sclipitori.

Nicicând în legiunile Romane
Cu coif pe cap
Nu a mers spre bătălie
Cu pas mai deci ca acum.
Deschideţi poarta! El aşteaptă.
Să intre leul fioros!
Nu poate decât deschide
Calea sufletului spre casă.

Martiriul lui Policarp

Comportamentul venerabilului episcop de Smirna în perspectiva martiriului a fost cât se poate de creştin şi de nobil. El era pregătit pentru a-i primi pe persecutori, fără a fi însă pripit sau imprudent, cum, sub imperiul emoţiilor, au fost uneori unii. Când a auzit strigătele poporului care cerea moartea lui, el a avut intenţia de a rămâne liniştit în oraş pentru a aştepta ceea ce rânduise Dumnezeu pentru el, dar, fiind implorat de biserică, el s-a lăsat totuşi convins să se adăpostească într-un sat vecin. Acolo, împreună cu câţiva prieteni, el şi-a petrecut timpul rugându-se zi şi noapte pentru toate bisericile din toată lumea. Dar urmăritorii lui i-au descoperit curând adăpostul. Când i s-a spus că funcţionarii publici erau la uşa lui, el i-a invitat înăuntru, a poruncit să li se dea mâncare şi băutură şi a cerut să i se îngăduie o oră de linişte pentru rugăciune. Dar, având inima plină, el a petrecut două ore. Închinarea lui, vârsta şi înfăţişarea lui i-au impresionat mult pe păgâni. El trebuie să fi avut peste nouăzeci de ani.

A venit timpul şi el a fost dus în oraş. Proconsulul nu pare să fi fost personal împotriva creştinilor, şi el a avut în mod evident sentimente de milă pentru bătrânul Policarp şi a făcut ceea ce a putut face pentru a-l salva. El l-a îndemnat să jure pe spiritul împăratului şi să dea dovadă de penitenţă, dar Policarp a rămas calm şi ferm, cu ochii îndreptaţi spre cer. Proconsulul l-a îndemnat din nou, spunând: “Huleşte-l pe Hristos şi te voi elibera”. Bătrânul i-a răspuns: “Şaizeci şi opt de ani L-am slujit şi El mi-a făcut numai bine; cum să-L hulesc acum pe El, Domnul şi Mântuitorul meu?” Guvernatorul, văzând că atât promisiunile cât şi ameninţările erau zadarnice, a pus să se proclame la circ: “Policarp s-a declarat creştin”. Atunci gloata păgână a răspuns cu furie: “El este învăţătorul ateismului, părintele creştinilor, vrăjmaşul zeilor noştri, prin care mulţi s-au abătut şi nu mai aduc jertfe”. Guvernatorul, cedând cererilor poporului, a hotărât ca Policarp să fie ars pe rug, iar iudeii şi păgânii s-au grăbit să aducă lemne. Când erau pe cale să-l bată în cuie pe rug, el a spus: “Lăsaţi-mă aşa: Cel care mi-a dat putere să întâmpin flăcările mă va face şi să stau pe rug”. Înainte să fie aprins focul, el s-a rugat: “Doamne, Dumnezeule atotputernic şi Tată al Fiului Tău preaiubit, Isus Hristos, prin care noi am primit cunoştinţa despre Tine, Dumnezeul îngerilor şi al întregii creaţii, al întregii omeniri şi al celor drepţi care trăiesc în prezenţa Ta, Te laud că m-ai socotit vrednic în această zi şi acest ceas să am parte printre martorii Tăi de cupa lui Hristos”.

Focul a fost aprins, dar flăcările se învolburau în jurul trupului ca o pânză în vânt. Romanii superstiţioşi, de teamă că s-ar putea ca focul să nu-l mistuie, l-au străpuns în coastă cu o lance şi Policarp a fost încununat cu victoria.

Acestea sunt doar scurte extrase din relatările care ne-au fost transmise cu privire la martiriul venerabilului episcop. Martirologiile sunt pline de detalii. Dar Domnul a binecuvântat felul în care el a suferit asemenea lui Hristos pentru binele bisericii. Furia poporului s-a domolit, ca şi când răzbunarea i-ar fi adus satisfacţie, şi setea lor de sânge pare să se fi stins pentru un timp. Şi proconsulul, sătul de atâta masacru, a refuzat categoric să mai fie aduşi creştini înaintea tribunalului. Cât de clar se vede mâna Domnului în această schimbare bruscă! El stabilise deja numărul de zile de încercare înainte ca ei să fi fost aruncaţi în cuptorul de foc, iar, odată ce ele s-au împlinit, nici o putere de pe pământ sau din iad nu le putea prelungi mici măcar cu o oră. Ei au fost credincioşi până la moarte şi au primit cununa vieţii.

Persecuţiile din Franţa
anul 177

Vom privi acum la scena celei de-a doua persecuţii de sub domnia împăratului. Aceasta a fost în Franţa, la exact zece ani după cea din Asia. Se poate să fi fost şi alte persecuţii în răstimpul celor zece ani, dar, din câte cunoaşte, nu sunt relatări autentice până în anul 177. Sursa din care avem detalii cu privire la această persecuţie este o scrisoare circulară de la bisericile din Lyon şi Vienne către bisericile din Asia. Nu putem spune dacă acei zece ani istorici fac cumva aluzie la cuvintele Domnului adresate bisericii din Smirna., din vreme ce Scriptura nu spune că ar fi. Făcând o comparaţie cu epistola apare gândul că ar fi o aluzie. “Veţi avea necaz de zece zile”. Dacă în alte părţi ale acestei cărţi mistice o zi este socotită ca fiind un an, s-ar putea ca aşa să fie şi în situaţia epistolei către Smirna. Istoria ne dă începutul şi sfârşitul în timp şi estul şi vestul scenei. Dar acum vom privi câteva detalii din care rezultă clar asemănarea.

Închisoarea este una dintre trăsăturile importante ale suferinţelor lor. Mulţi au murit din cauza aerului infect din beciurile insalubre. În această privinţă era ceva diferit de persecuţiile din Asia. Poporul a fost chiar mai întărâtat decât la Smirna. Creştinii erau insultaţi şi agresaţi oricând apăreau în public şi erau chiar jefuiţi în casele lor. Din vreme ce această furie populară a izbucnit în absenţa guvernatorului, mulţi au fost aruncaţi în închisoare de magistraţi de rang inferior în aşteptarea venirii lui. Dar, deşi duhul de persecuţie a pornit din popor, el nu s-a limitat doar la gloate, ci şi guvernatorul, la venirea lui, a fost contaminat de fanatismul claselor de jos. Spre dezonoarea lui ca magistrat, el a început cercetarea prizonierilor folosind torturi, şi, contrar legilor Romei, nu numai că a fost acceptată mărturia sclavilor împotriva stăpânilor lor, ci sclavilor le-au fost smulse mărturisiri prin torturi. Ca urmare, sclavii au fost dispuşi să spună ceea ce li se cerea numai să scape de bici şi de masa de tortură. Odată ce, conform cu ceea ce pretindeau ei, au dovedit faptul că creştinii practicau cele mai nenaturale lucruri şi crime în strângerile lor, ei considerau că era drept să aplice cele mai crude tratamente. Nu erau cruţaţi indiferent de rudenie, stare socială, vârstă sau sex.

Vettius, un tânăr din familie nobilă şi cu rang înalt, care făcea multe milostenii şi avea un duh fierbinte, auzind ce acuzaţii se aduceau împotriva fraţilor lui, s-a simţit obligat să se prezinte înaintea guvernatorului ca să mărturisească despre nevinovăţia lor. El a cerut să fie ascultat, dar guvernatorul a refuzat, şi s-a limitat numai la a-l întreba dacă şi el era creştin, şi, atunci când el a afirmat clar că era, guvernatorul a ordonat ca el să fie aruncat în închisoare cu ceilalţi. După aceea, el a primit cununa de martir.

Bătrânul episcop Pothinus, atunci în vârstă de nouăzeci de ani, şi probabil unul care, venind din Asia, adusese evanghelia la Lyon, a fost desigur pradă aleasă pentru leul iadului. El suferea de astm şi respira greu, dar, cu toate acestea, el a fost târât înaintea autorităţilor. “Cine este Dumnezeul creştinilor?” l-a întrebat guvernatorul. Bătrânul i-a spus liniştit că numai dacă are un duh potrivit poate ajunge să-L cunoască pe Dumnezeul cel adevărat. Cei strânşi în jurul lui la tribunal şi-au defulat mânia âmpotriva venerabilului episcop. El a fost trimis la închisoare, şi, în drum spre celula unde a fost aruncat alături de ceilalţi, a primit multe lovituri. În două zile a adormit în Isus în mijlocul turmei lui în suferinţă.

Cât de mângâietoare şi de încurajatoare trebuie să fi fost cuvintele Domnului atunci pentru acei sfinţi care sufereau! “Nu te teme de nimic din ce vei suferi” (Darby şi KJV) era mesajul care fusese adresat bisericii din Smirna, care probabil fusese adus bisericilor din Franţa, de la Lyon şi Vienne de către Pothinus. Ele treceau prin experienţa împlinirii întocmai a acelui avertisment solemn. “Iată, diavolul va arunca dintre voi în închisoare, ca să fiţi încercaţi”. Ei ştiau cine era marele lor vrăjmaş – marele persecutor – deşi împăraţii, guvernatorii şi mulţimile erau instrumentele lui. Dar Domnul era cu preaiubiţii lui. El nu numai că îi sprijinea şi îi mângâia, ci şi aducea, în modul cel mai binecuvântat, puterea prezenţei Lui în cele mai slabe trupuri omeneşti. Aceasta, am îndrăzni să spunem, era ceva cu totul nou pe pământ. Felul în care creştinii erau deasupra oricăror torturi şi deasupra fricii de moarte a uimit mulţimile şi i-a impresionat adânc pe torţionari şi a rănit mândria de stoic a împăratului. Ce puteau face cu nişte oameni care se rugau pentru persecutorii lor şi arătau un calm şi o seninătate cerească atunci când erau arşi pe rug sau în amfiteatru, în mijlocul fiarelor? Să vedem un exemplu în acest sens – un exemplu vrednic de laudă în orice timp şi pentru eternitate – puterea divină manifestată în slăbiciune omenească.

Balndina, o sclavă, s-a distins dintre ceilalţi martiri prin varietatea torturilor pe care le-a suferit. Stăpâna ei, care a suferit şi ea martiriul, se temea ca nu cumva credinţa servitoarei ei să cedeze în faţa unor asemenea încercări, dar aceasta nu s-a întâmplat, lăudat fie Domnul! Neclintită ca o stâncă, dar în pace şi fără pretenţii, ea a îndurat cele mai crunte suferinţe. Torţionarii au îndemnat-o să-L nege pe Hristos şi să dea mărturie că strângerile creştinilor erau pentru practici rele, ca ei să înceteze torturile. Dar unicul ei răspuns a fost: “Sunt creştină şi nu este răutate printre noi”. Biciul, întinderea, scaunul de fier încins şi fiarele nu au îngrozit-o. Caracterul ei era deplin format nu prin starea ei socială – care era cea mai de jos în acea vreme – ci de credinţa ei în Domnul Isus Hristos, prin puterea Duhului Sfânt care locuia în ea.

Zi de zi ea a fost supusă în public la suferinţe. Fiind femeie şi sclavă, păgânii se aşteptau să smulgă de la ea o renegare a lui Hristos şi o mărturisire că creştinii erau vinovaţi de crimele de care erau acuzaţi. Dar totul a fost zadarnic. “Sunt creştină şi nu este nici o răutate printre noi” a fost de fiecare dată răspunsul ei liniştit. Prin constanţa ei a reuşit să epuizeze inventivitatea în cruzimi a torţionarilor ei, care erau uimiţi că ea a putut supravieţui după acea succesiune de chinuri. Dar, în cea mai grea agonie, ea a găsit puterea şi eliberarea privind la Isus şi mărturisind pentru El. “Blandina a căpătat mult curaj,” spune o scrisoare a bisericii din Lyon scrisă în urmă cu şaptesprezece secole[42], “încât aceia care au torturat-o succesiv, de dimineaţă până seara, au ajuns să obosească şi s-au recunoscut că au epuizat tot instrumentarul lor pentru torturi şi au fost uimiţi că ea încă mai respira când trupul ei era sfâşiat”[43].

Înainte de a relata sfârşitul suferinţelor ei, dorim să notăm ceea ce ni se pare a fi secretul tăriei şi statorniciei ei. Nu există îndoială că Domnul o susţiinea într-un mod remarcabil pentru ca ea să dea o mărturie pentru El şi ca o mărturie pentru toate epocile pentru puterea creştinismului asupra minţii omeneşti, comparată cu toate religiile care au fost până atunci pe pământ şi cu cele de după aceea şi cu toate care vor fi vreodată. Am dori să spunem în mod special că smerenia şi teama ei evlavioasă arătau în mod clar puterea ei împotriva vrăjmaşului şi să subliniem fidelitatea ei neclintită pentru Hristos. Ea “ducea până la capăt” mântuirea ei – adică eliberarea de dificultăţile căii – având un sentiment profund al slăbiciunii ei, “cu teamă şi cu cutremur” (v. Fil. 2.12).

Când era pe drumul de la amfiteatru spre închisoare, împreună cu alţi tovarăşi de suferinţă, ei au fost înconjuraţi de prieteni îndureraţi, care, cu simpatie şi iubire, i-au numit “martiri pentru Hristos”. Dar ei imediat i-au oprit răspunzând: “Nu suntem vrednici de această onoare. Lupta nu s-a încheiat încă, iar numele demn de Martir este de drept numai al Lui, care este Martorul cel adevărat şi credincios, cel dintâi născut dintre cei morţi, Prinţul vieţii, sau, cel puţin celor a căror mărturie pentru Hristos a fost pecetluită de statornicia până la capăt. Noi suntem doar nişte sărmani mărturisitori smeriţi”. Cu lacrimi, ei le-au cerut fraţilor să se roage ca ei să rămână credincioşi şi statornici până la sfârşit. Astfel, slăbiciunea lor a fost puterea lor, pentru că slăbiciunea i-a făcut să se sprijine pe Cel puternic. Şi aşa este şi aşa va fi întotdeauna, atât în încercări mici cât şi în cele mai mari. Dar o nouă întristare i-a aşteptat la revenirea în închisoare: acolo i-au găsit pe unii care au cedat de frică şi au negat că erau creştini. Dar, cu toate acestea, ei nu au câştigat nimic pentru că Satan nu le-a dat drumul, ci au rămas în închisoare fiind acuzaţi de alte fapte. Blandina şi ceilalţi s-au rugat împreună cu aceia care au fost slabi ca să fie restauraţi şi întăriţi. Domnul a răspuns la rugăciunile lor, şi, când au fost scoşi pentru a fi cercetaţi în continuare, ei au mărturisit cu hotărâre credinţa în Hristos, şi astfel au făcut să fie condamnaţi la moarte şi au primit cununa de martir.

Nume mult mai nobile decât Blandina, cum ar spune oamenii, au trecut pe acea scenă sângeroasă, chiar nume onorabile au dat mărturie cu curaj, cum au fost Vettius, Pothinus, Sanctus, Naturus şi Atalius, şi a sosit şi ultima zi a încercării ei şi ultima durere pe care avea să o mai simtă şi ultima lacrimă pe care avea să o mai verse. Ea a fost adusă pentru ultima cercetare împreună cu un tânăr de cincisprezece ani, numit Ponticus. Li s-a poruncit să jure pe zei, iar ei au refuzat cu fermitate, rămânând calmi şi neclintiţi. Mulţimea a fost şi mai întărâtată de răbdarea lor minunată. Li s-au aplicat toate barbariile. Ponticus, deşi însufleţit şi întărit de rugăciunile surorii în Hristos, sub torturi, curând a căzut şi a adormit în Hristos.

A urmat binecuvântata Blandina – cum o numeşte biserica. Asemenea unei mame care trebuie să-şi mângâie copiii, ea a fost ţinută până în ultima zi a jocurilor. Ea îi trimisese pe copiii ei înainte şi dorea mult să-i urmeze. Ei se alăturaseră deja oastei nobile a martirilor de sus şi se odihneau cu Isus, cum se odihnesc luptătorii obosiţi, în paradisul paşnic al lui Dumnezeu. După ce fusese biciuită, ea a fost aşezată pe un scaun de fier încins, apoi a fost pusă într-o plasă şi aruncată înaintea unui taur, şi, după ce a fost împunsă şi călcată de animal pentru un timp, un soldat i-a străpns coasta. Fără-ndoială ea era deja moartă când a străpuns-o lancea, dar astfel ea a avut onoarea de a fi asemenea Domnului şi Stăpânului ei. Cununa ei, a statornicei, smeritei şi răbdătoarei Blandina, va fi într-adevăr strălucită printre multele cununi din cer.

Dar mânia feroce şin turbată a păgânilor instigaţi de satan nu ajunsese încă la culme. Ei au început să se lupte şi cu trupurile moarte ale sfinţilor. Nu le-a ajuns sângele lor, ci trebuia să-i transforme în cenuşă. Trupurile mutilate ale martirilor au fost strânse şi arse, apoi au fost aruncate în Ron, cu flăcările care le mistuiau, ca să nu cumva să mai rămână ceva din ei care să spurce ţara. Dar furia, oricât ar fi de feroce, tot se va stinge în final şi firea, oricât de sălbatică, tot va obosi să verse sânge. Astfel, mulţi creştini au supravieţuit acelei persecuţii grozave.

Am intrat mult mai mult decât de obicei în detaliile persecuţiei sub Marcus Aurelius. Considerăm că ele sunt împlinirea avertismentelor profetice solemne adresate bisericii din Smirna, şi, de asemenea, într-un mod remarcabil, a harului promis de Domnul. Cei care sufereau au fost umpluţi şi însufleţiţi de Duhul Lui. “Nici chiar faţă de persecutorii lor” – spune Neander – “ei nu au arătat nici un fel de resentimente, ci s-au rugat ca Dumnezeu să-i ierte pe aceia care i-au supus la suferinţe atât de crude. Ei au lăsat o pentru fraţii lor o moştenire nu de rivalităţi şi războaie, ci de pace, bucurie, mulţumire deplină şi iubire”.

Eşti în sfârşit acasă, ai trecut toate bornele,
Ai ajuns la ţintă înaintea mea;
Şi lacrimi dese şi repezi îmi curg
Ca speranţele care au înflorit despre tine.
Buzele mele refuză să spună adio,
Căci legătura vieţii noastre e de nedespărţit;
Ai plecat devreme spre a locui cu Hristos,
Unde vom pe vecie amândoi.

Puterea rugăciunii

Urmărind firul de argint al harului lui Dumnezeu în ai săi, trebuie acum să notăm o relatare care s-a răspândit mult printre creştini după începutul celui de-al treilea secol. Evenimentul s-a petrecut spre sfârşitul domniei lui Aurelius şi se spune că l-a determinat să-şi schimbe politica faţă de creştini. În una din campaniile lui împotriva germanilor şi sarmaţilor, el a ajuns într-o situaţie extrem de periculoasă: soarele arzător bătea drept în faţa soldaţilor săi, ei erau presaţi de barbari, erau epuizaţi în urma rănilor şi oboselii şi sufereau de sete şi inamicul se pregărea să-i atace. În acea situaţie limită, legiunea a douăsprezecea, care se zice că era compusă din creştini, a ieşit înainte şi a îngenucheat în rugăciune. Dintr-odată, cerul a fost acoperit de nori şi a început să plouă din greu. Soldaţii romani şi-au scos căştile pentru a prinde picăturile de apă înviorătoare, dar aversa a devenit curând furtună cu grindină şi cu tunete şi fulgere, care i-au speriat atât de mult pe barbari încât romanii au câştigat o victorie uşoară.

Împăratul a fost atât de impresionat de un răspuns aşa de miraculos la rugăciune încât a recunoscut intervenţia dumnezeului creştinilor şi a dat onoruri legiunii a douăsprezecea şi a dat un edict în favoarea reliciei lor. După aceea, dacă nu cumva dinainte, s-a numit “legiunea tunetelor”. Istoricii de la Eusebiu încolo au notat acel eveniment remarcabil.

Dar, cum se întâmplă deseori cu poveştile, multe lucruri au fost adăugate pe parcurs. Totuşi există motive întemeiate să credem că romanii au primit un răspuns providenţial la rugăciunea lor. Măcar atât este evident, iar pentru credinţă un asemenea eveniment nu pare incredibil chiar dacă unele lucruri sunt îndoielnice în ceea ce priveşte împrejurările. De exemplu, o legioune romană număra în acel timp probabil cinci mii de oameni. Dacă se poate să fi fost un număr mare de creştini în legiunea a douăsprezecea, fapt care o făcea să fie o legiune deosebită, ar fi totuşi cam greu de crezut că toţi erau creştini în acea legiune.

La întoarcerea lor de la război, fără-ndoială, ei le-au istorisit fraţilor lor intervenţia plină de îndurare a lui Dumnezeu ca răspuns la rugăciunea lor, pe care biserica a consemnat-o şi a răspândit-o printre creştini spre lauda şi gloria Lui. Dar faptele sunt şi mai bine confirmate de romani, care credeau şi ei că izbăvirea le-a venit din cer, dar ca răspuns la rugîciunile împăratului către zei. De aceea evenimentul a fost comemorat în modul tradiţional pe columne, medalii şi prin picturi. În acelea împăratul este reprezentat ridicându-şi mâinile în imploraţie, armata strângând apa ploii în căşti, iar Jupiter lansând fulgere asupra barbarilor care cad la pământ.

La câţiva ani după acest eveniment remarcabil, Marcus Aurelius, filozoful şi persecutorul, a murit. Au urmat mari schimbări. Gloria imperiului şi eforturile de a menţine în demnitate vechea religie romană au scăzut, iar creştinismul a progresat rapid. În acel timp s-au ridicat oameni capabili şi învăţaţi, care au sprijinit cu îndrăzneală creştinismul prin scrierile lor. ei sunt numiţi aplologeţi. Tertulian, un african care se spune că s-a născut în anul 160, poate fi considerat unul dintre ei.

Cei mai luminaţi ditre păgâni au ajuns atunci să simtă că, pentru ca religia lor să reziste în faţa asaltului puternic al evangheliei, ea trebuie să fie apărată şi reformată. Aceasta a dus la controversă. Unul numit Celsus, filozof epicurian care se spune că s-a născut în acelaşi an ca şi Tertulian, s-a ridicat conducător al partidei păgânilor în controversă. Din această perioadă – la sfârşitul secolului al doilea după Hristos – relatările bisericii devin mai interesante fiind mai clare şi mai de încredere. Dar, înainte de a trece mai departe cu istoria generală, ar fi bine să urmărim pe scurt istoria internă a bisericii de la început. Vom vedea astfel cum au fost introduse unele lucruri care se regăsesc şi acum, şi cu care ne-am familiarizat.

Capitolul 8
Istoria internă a bisericii

Aici păşim încă odată pe un teren sigur. Avem privilegiul şi satisfacţia de a ne referi la scrierile sacre. S-a îngăduit ca multe dintre erorile, atât în doctrină cât şi în practică, care au tulburat şi rupt în bucăţi biserica mărturisitoare să apară înainte de a se fi încheiat Scriptura canonică. În înţelepciunea harului lui Dumnezeu, acestea au fost detectate şi expuse de apostolii inspiraţi. Dacă avem în minte aceasta, atunci nu vom fi surprinşi să întâlnim în istoria internă a bisericii multe lucruri total contrare Scripturii şi nu vom avea nici o dificultate în a le înţelege, fiind înarmaţi de apostoli cu cele necesare pentru aceasta. Iubirea de funcţii şi întâietate s-a manifestat în biserică de la început şi au fost adăugate multe rânduieli inventate de oameni. “Grăuntele de muştar” a devenit un copac mare – simbol al puterii politice pe pământ: acesta era şi este aspectul exterior al creştinătăţii, dar în interior este la lucru aluatul cu lucrarea lui rea “până dospeşte toată plămădeala”.

Cei care citesc cu atenţie Matei 13 şi alte pasaje din Faptele apostolilor şi din epistole cu privire la mărturia pentru numele lui Hristos ar trebui să-şi facă o idee foarte corectă atât cu privire la istoria timpurie a bisericii, cât şi la istoria ei ulterioară. Ea îmbrăţişează întreaga perioadă de la semănarea seminţei de către Fiul omului până la seceriş, deşi sub alegoria împărăţiei cerurilor. Aceasta este o mare uşurare pentru cuget şi ne pregăteşte pentru multe scene întunecate şi tulburătoare, pentru fapte rele comise în numele creştinismului. Vom cerceta acum câteva din aceste pasaje.

1. Domnul nostru binecuvântat, în parabola cu grâul şi neghina, a prezis ceea ce urma să se întâmple. “Împărăţia cerurilor,” spunea El, “se aseamănă cu un om care seamănă sămânţă bună în ogorul lui; dar, în timp ce oamenii dormeau, vrăjmaşul lui a venit şi a semănat neghină printre grâu şi a plecat”. Cu timpul, grâul a răsărit şi a rodit – aceasta este răspândirea rapidă a creştinismului pe pământ. Dar, citim că “atunci s-a arătat şi neghina” – aceştia sunt mărturisitori falşi ai numelui lui Hristos. Domnul Isus a semănat sămânţa bună. Satan, profitând de neglijenţa şi de slăbiciunea omului, a semănat neghina. Deci, ce este de făcut? Să fie neghina smulsă din rădăcină ca să nu mai fie în împărăţie? Domnul a spus: “Nu, ca nu cumva, adunând neghina, să smulgeţi şi grâul odată cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş” (v. Mat. 13.24-30). Adică să fie lăsate până la sfârşitul veacului sau dispensaţiunii, când Domnul va veni în judecată.

Atunci unii pot să întrebe: “Adică Domnul doreşte ca grâul şi neghina să crească împreună în bisecică?” Sigur că nu. Neghina nu trebuie să fie smulsă de pe câmp, ci acei oameni trebuie să fie excluşi din biserică atunci când se manifestă ca persoane rele. Biserica şi împărăţia sunt lucruri destul de deosebite unul de altul, deşi se poate spune că biserica este inclusă în împărăţie. Câmpul este lumea şi nu biserica. În hotarele împărăţiei sunt cuprinse multe lucruri care nu fac parte din biserica lui Dumnezeu. Hristos zideşte biserica, iar oamenii sunt aceia care extind hotarele creştinătăţii. Dacă expresia “împărăţia cerului” ar însemna acelaşi lucru ca “biserica lui Dumnezeu”, atunci nu ar trebui să se aplice nici un fel de disciplină. Dar apostolul, când le scria corintenilor, spunea direct: “acela care a făcut lucrul acesta să fie dat afară din mijlocul vostru” (a Cor 5.2). Dar acela nu trebuia să fie eliminat din împărăţie, ceea ce se putea face numai luându-i viaţa. Grâul şi neghina trebuie să crească împreună până la seceriş. Atunci, în providenţa Lui, Domnul se va ocupa personal de neghină, care va fi legată în snopi şi arsă în foc. Nimic nu poate fi mai clar decât învăţătura pe care o dă Domnul prin această parabolă. Neghina trebuie să fie exclusă de la masa Domnului dar nu smulsă de pe câmp. Biserica nu trebuia să aplice pedepse lumeşti pentru cei care încălcau disciplina ecleziastică. Dar vai! după cum o arată atât de clar lunga listă a martirilor, s-au întâmplat chiar lucrurile asupra cărora Domnul căuta să-i prevină pe ucenici prin acest cuvânt. S-au aplicat pedepse judiciare ca măsuri de disciplinare şi cei împotrivitori au fost predaţi puterii civile pentru a fi pedepsiţi cu sabia.

2. În capitolul 20 din Faptele apostolilor citim despre “lupi răpitori” care aveau să vină în biserică după plecarea apostolului. În epistola către Tesaloniceni - care se presupune a fi prima din epistolele inspirate ale apostolului – ni se spune că “taina fărădelegii” era deja la lucru şi că aveau să vină şi alte lucruri rele. Când le scria filipenilor, Pavel a spus, cu lacrimi, că mulţi “umblă ca vrăjmaşii crucii lui Hristos, al căror sfârşit este pieirea, al căror dumnezeu este pântecele, şi gloria lor este în ruşinea lor, care gândesc la cele pământeşti”. Mulţi se ziceau a fi creştini dar erau preocupaţi în principal de lucruri pământeşti. O asemenea stare a lucrurilor nu se putea să treacă neobservată de privirea spirituală a aceluia al cărui obiect era Hristos în glorie şi să fie în mod practic asemenea Lui în căile lui pe pământ. În cea de-a doua epistolă către Timotei - probabil ultima pe care a scris-o -, apostolul compară creştinătatea cu o “casă mare”, în care sunt tot felul de vase, din care “unele sunt spre onoare, altele spre dezonoare”. Aceasta este imaginea vizibilă a bisericii universale. Totuşi, creştinul nu poate părăsi aceasta, iar responsabilitatea individuală nu poate înceta vreodată. Însă creştinul trebuie să se despartă de tot ce este în dezacord cu numele Domnului. Aceste îndrumări sunt cât se poate de clare şi de preţioase pentru cel cu o gândire spirituală, indiferent de epocă. Creştinul nu trebuie să aibă nici un fel de legături cu ceea ce este fals. Acesta este modul în care el se poate curăţi de vasele pentru dezonoare. El trebuie să se despartă de tot ce nu este spre onoarea Domnului. Ioan şi ceilalţi apostoli spun aceleaşi lucruri şi dau aceleaşi îndrumări divine. Nu este necesar să urmărim mai departe acestea. Considerăm că am spus îndeajuns pentru a-l pregăti pe cititor pentru ceea ce ajungem să întâlnim în ceea ce se numeşte creştin.

Cei care au urmat imediat după apostoli

Acum se naşte o întrebare importantă, pe care au pus-o mulţi: “În ce epocă şi pe ce cale a ajuns clericalismul – sistemul clerului – să fie prindă rădăcini atât de puternice în biserica mărturisitoare?” Pentru a da un răspuns complet ar trebui să scriem, în detaliu, întreaga istorie internă a bisericii. Componenţa şi caracterul bisericii s-au schimbat complet prin introducerea sistemului clerului, dar dezvoltarea şi organizarea acestuia a avut loc treptat. Au fost aduse argumente din Vechiul Testament, şi, în scurt timp, creştinismul a fost remodelat după tipare iudaice. În consecinţă, deosebirea dintre episcopi şi presbiteri, dintre un ordin preoţesc şi preoţia comună a tuturor credincioşilor şi înmulţirea funcţiilor în biserică au urmat rapid. Dar, oricât de dificil ar fi să urmărim acum evoluţia clericalismului, sinagoga a constituit un model pentru aceasta.

Pe tot parcursul Noului Testament aflăm că iudaismul era vrăjmaşul neobosit al creştinătăţii în toate privinţele. Pe de-o parte, el s-a străduit necontenit să-şi introducă în creştinism riturile şi ceremoniile, iar pe de altă parte să-i persecute până la moarte pe toţi cei care erau credincioşi lui Hristos şi principiilor adevărate ale bisericii lui Dumnezeu. Aceasta vedem în special din Faptele apostolilor şi din epistole. Dar, când îb biserici au încetat darurile extraordinare şi cupă ce nobilii apărători ai credinţei, în persoanele apostolilor, şi-au încheiat calea pe pământ, ne putem imagina uşor cum a biruit iudaismul. Pe lângă aceasta, bisericile de la început erau compuse în principal din oameni convertiţi din sinagoga iudaică, care mult timp au păstrat prejudecăţi iudaice.

Avem deci convingerea fermă că din iudaism a răsărit clericalismul. Din zilele apostolilor şi până acum, toată ţesătura şi principiile dominante ale clericalismului îşi au originea în iudaism. Filozofia şi heterodoxia au avut, fără-ndoială o contribuţie semnificativă în coruperea bisericii şi au făcut-o să se asocieze cu lumea, dar rânduielile clerului şi tot ce ţine de acestea provin din religia iudaică. Totuşi, este foarte probabil că mulţi din acea vreme, după cum tot mulţi şi de atunci încolo, au fost convinşi că creştinismul este o continuare a iudaismului şi nu ceva în contrast total cu iudaismul. Învăţătorii iudaizanţi afirmau cu îndrăzneală că creştinismul nu este nimic altceva decât un altoi pe trunchiul iudaismului. Dar, din toate epistolele, pe tot parcursul lor, aflăm că iudaismul era pământesc, iar creştinismul ceresc; că unul ţinea de vechea creaţie, iar celălalt de cea nouă; că legea a fost dată prin Moise, iar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.

Revenim la cei care au urmat imediat după apostoli.

Părinţii apostolici, cum sunt ei numiţi, printre care Clement, Policarp, Ignaţius şi Barnaba, au urmat imediat după apostoli. Ei auziseră învăţăturile lor, lucraseră împreună cu ei pentru evanghelie şi probabil fuseseră în relaţii apropiate cu ei. Dar, cu toate că s-au bucurat de privilegii deosebite ca discipoli ai apostolilor, foarte curând ei s-au abătut de la învăţăturile care le fuseseră încredinţate, mai ales în ceea ce priveşte guvernarea în biserică. Judecând după epistolele care le sunt atribuite, ei pare să fi uitat complet marele adevăr nou testamental cu privire la prezenţa Duhului Sfânt în adunare. Este cert că atât Ioan cât şi Pavel vorbesc mult despre prezenţa Lui, de faptul că Duhul Sfânt locuieşte în adunare, că este suveran şi are autoritate în biserică Ioan 13-16, Faptele apostolilor 2.1, 1 Corinteni 12.14, şi Efeseni 1-4 dau îndrumări şi învăţături clare cu privire la acest adevăr fundamental al bisericii lui Dumnezeu. Dacă acest adevăr ar fi fost păstrat, potrivit cu îndemnul apostolului: “străduiţi-vă să menţineţi” – deci nu să formaţi – “unitatea Duhului”, atunci clericalismul nu şi-ar fi găsit loc în creştinism.

Seamănă că noii învăţători ai bisericii au uitat frumoasa simplitate a ordinii divine în biserică. Erau doar două rânduieli ca slujbe: bătrânii şi diaconii. Unii erau puşi să se ocupe de problemele temporale, iar ceilalţi de cele spirituale ale sfinţilor. Bătrân (presbiter) sau episcop înseamnă pur şi simplu supraveghetor, deci unul care supraveghează aspectele spirituale. Se poate ca episcopul să fie capabil să dea învăţătură sau nu, pentru că nu este vorba ca să fie rânduit ca învăţător, ci ca supraveghetor. Iar, în ceea ce priveşte instituţiile rânduite în mod divin, în Noul Testament găsim doar botezul şi masa Domnului. Nimic nu poate fi mai simplu, mai clar şi mai uşor de înţeles ca îndrumări date pentru o practică a credinţei, iar acestea nu lasă loc pentru înălţarea şi glorificarea omului în biserica lui Dumnezeu. Duhul Sfânt a venit jos pentru a conduce adunarea, potrivit cu cuvântul Domnului şi cu promisiunea Tatălui, şi nici un creştin, indiferent cât de înzestrat cu daruri de la Dumnezeu, dacă crede aceasta, nu poate ocupa o poziţie de lider, prin care practic ar lua locul Duhului Sfânt. Dar, imediat ce a fost pierdut din vedere acest adevăr, oamenii au început să se lupte pentru o poziţie de autoritate, şi atunci, în mod firesc, Duhul Sfânt nu a mai avut locul cuvenit în adunare.

Abia a încetat să se mai facă auzită în biserică vocea inspiraţiei divine, că s-au şi înălţat vocile noilor învăţători, strigând tare şi cu patos pentru a reclama cele mai mari onoruri pentru episcop şi ca acestuia să i se acorde poziţia supremă. Nu s-a mai auzit atunci nici un cuvânt despre locul Duhului Sfânt în calitate de conducător suveran în biserică. Aceasta reiese în mod evident din epistolele lui Ignaţius, care se spune că au fost scrise prin anul 107 după Hristos. Cunoaştem faptul că multe nume mari au pus sub semnul întrebării autenticitatea lor şi, tot aşa, multe nume mari au susţinut că există suficiente dovezi pentru autenticitatea lor, dar dovezile de o parte şi de alta nu fac parte din obiectul scrierii noastre. Biserica Angliei le-a accceptat demult ca fiind autentice şi le consideră ca fiind baza şi argumentul final în favoarea antichităţii episcopatului. În cele ce urmează dăm câteva specimene din îndemnurile pe care le adresa el bisericilor.

Ignaţius, pe parcursul călătoriei sale de la Antiohia la Roma[44], a scris şapte epistole: către efeseni, către magnezieni, către tralieni, către romani, către filadelfieni, către smirneeni şi către prietenul lui, Policarp. Fiind scrise în ajunul martiriului său şi cu mult patos şi vehemenţă, Ignaţius fiind fost discipol al Sf. Ioan, care a fost atunci şi episcop de Antiohia, probabil cel mai renumit episcop din creştinătate, epistolele lui au produs o puternică impresie asupra bisericilor, asta pe lângă funcţia, autoritatea şi puterea care au prezentat dintotdeauna mult farmec pentru natura umană.

Scriind bisericii din efes, el spunea: “Să fim atenţi, fraţilor, să nu ne punem în contra episcopului, ca să ajungem sub judecata lui Dumnezeu… Este deci evident că se cuvine să privim la episcop aşa cum privim la Domnul Însuşi”. În epistola către magnezieni spunea: “vă îndemn să căutaţi să faceţi toate lucrurile într-un acord divin, episcopii voştri conducând în locul lui Dumnezeu; presbiterii voştri fiind în locul consiliului apostolilor, iar diaconii voştri, atât de scumpi mie, având în sarcină slujba pentru Isus Hristos”. Asupra aceloraşi lucruri insistă şi în epistola către tralieni: “Cât timp sunteţi supuşi episcopului vostru ca lui Isus Hristos, voi păreţi a trăi nu în felul oamenilor, ci în acord cu Isus Hristos, care a murit pentru noi… Păziţi-vă de asemenea persoane, şi aşa veţi şi face dacă nu cumva v-aţi îngâmfat, ci continuaţi nedespărţiţi de Isus Hristos, Dumnezeul nostru, şi de apiscopul vostru şi de poruncile apostolilor”. Trecând peste multe din epistolele lui către biserici, am mai adăuga un singur specimen din epistola lui către filadelfieni: “Cât timp am fost printre voi am strigat, am spus cu glas tare: «Puneţi-vă în slujba episcopului şi a presbiteriului şi a diaconilor». Unii consideră că am spus acestea prevăzând diviziunile care vor apărea între voi. Dar El, pentru care eu sunt în lanţuri, îmi este martor că nu am aflat nimic de la vreun om, ci Duhul mi-a vorbit spunându-mi: «Nu faceţi nimic fără acordul episcopului; păstraţi-vă trupurile ca temple ale lui Dumnezeu, iubiţi unitatea, fugiţi de dezbinări, urmaţi pe Hristos a pe Acela care este de la Tatăl»”[45].

În ultimul citat este extrem de evident că venerabilul părinte dorea să dea teoriilor sale greutatea inspiraţiei divine. Totuşi, oricât de neîntemeiată ar fi această idee, se cuvine să considerăm că el chiar credea ceea ce spunea şi că era un creştin devotat şi plin de zel religios – lucru de care nimeni nu se poate îndoi –, dar se înşela mult în această privinţă, ca şi în alte chestiuni. Ideea de bază în toate epistolele lui este supunerea perfectă a poporului faţă de conducătorii lor, sau a laicilor faţă de cler. El era, fără-ndoială, preocupat de bunum mers al bisericii, şi, temându-se de dezbinările la care se referă, probabil că a gândit o guvernare autoritară a conducătorilor ar fi mijlocul pentru a preveni introducerea şi progresul erorilor. “Străduiţi-vă,” spunea el, “să fiţi întemeiaţi în învăţătura Domnului nostru şi a spostolilor, împreună cu espiscopul vostru cel mai vrednic şi cu diaconii voştri evlavioşi. Fiţi supuşi episcopului vostru şi unii altora, cum Isus Hristos este supus Tatălui, potrivit cărnii; cum şi apostolii erau supuşi lui Hristos şi Tatălui şi Duhului Sfânt, ca să fie unitate între voi, atât în trup cât şi în duh”. Astfel, mitra a fost aşezată pe capul celui mai înalt demnitar, ea devenind de atunci obiectul ambiţiilor ecleziastice, şi nu de puţine ori motivul pentru cele mai rele conflicte, cu toate consecinţele lor demoralizante.

Clericalismul, slujirea şi responsabilitatea individuală

Se consideră că aceste epistole au fost scrise la numai câţiva ani după moartea Sf. Ioan şi că scriitorul trebuie să fi cunoscut îndeaproape gândurile lui şi că el a continuat să ducă mai departe puncetele lui de vedere. De aceea se spune că episcopatul îşi are începutul odată cu creştinismul. Dar nu contează prea mult de cine anume su fost scrise epistolele, nici în ce perioadă, ci contează faptul că ele nu sunt Scriptura, iar cititorul trebuie să le aprecieze caracterul în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi a influenţei pe care au avut-o în istoria bisericii. Gândul Domnului cu privire la biserica Lui şi la responsabilitatea alor săi îl putem afla din cuvântul Lui şi nu din scrierile vreunui Părinte, oindiferent de antichitatea lui şi de vrednicia lui. Şi, odată ajunşi aici, ar fi bine, înainte de a trece mai departe, să punem înainte cititorului nostru câteva pasaje din Cuvânt, pe care ar face bine să le compare cu extrasele prezentate mai sus. Ele se referă la slujirea creştină şi la responsabilitatea individuală. Astfel aflăm că este o mare diferenţă între slujire şi funcţia oficială, între a fi preţuit pentru lucrarea făcută şi a fi preţuit doar pentru că deţii o anumită funcţie oficială.

În evanghelia Sf. Matei, de la versetul 45 din capitolul 24 până la versetul 31 din capitolul 25 ne sunt prezentate trei parabole, în care Domnul li s-a adresat ucenicilor pentru a le vorbi despre purtarea lor în absenţa Lui.

1. Subiectul primei parabole este responsabilitatea pentru slujirea în casă – adică în biserică. “A cărui casă suntem noi” (v. Evr. 3.6). Astfel, citim, “Cine este atunci robul credincios şi , pe care l-a pus stăpânul său peste servitorii săi, ca să le dea hrana la timp? Ferice de robul acela pe care stăpânul lui, când va veni,

îl va găsi făcând aşa. Adevărat vă spun că îl va pune peste toată averea lui” (Mat. 24.45-48). Adevărata slujire este încredinţată de Domnul şi este numai de la El. Aceasta trebuie să reţinem pentru a putea aprecia ceea ce a avut loc pe terenul creştinismului. La Domnul contează mult fidelitatea sau infidelitatea în casa Lui. Ai săi sunt scumpi inimii Lui. Aceia care vor fi fost smeriţi şi credincioşi în timpul cât El este absent vor fi puşi să administreze toate lucrurile Lui la venirea Lui. Adevăratul slujitor al lui Hristos are a face direct cu Hristos; el nu este angajat al vreunui om sau al vreunei asociaţii de-a oamenilor. “Ferice de robul acela pe care stăpânul lui, când va veni, îl va găsi făcând aşa”.

“Dar, dacă robul acela rău va zice în inima lui: «Stăpânul meu întârzie să vinăi», şi va începe să-i bată pe cei împreună-robi cu el şi va mânca şi va beaj cu beţivii…” Aceasta este partea întunecată a tabloului. Caracterul slujirii este afectat mult de modul în care slujitorul susţine sau respinge adevărul despre venirea Domnului. În loc de slujire a casei cu devotament, având în inimă gândul la aprobarea stăpânului atunci când va veni, vedem aroganţă, tiranie şi caracter lumesc. La venirea Domnului, soarta unor asemenea oameni va fi mai rea decât cea a lumii. El “îi va rândui partea împreună cu ipocriţii” (v. Mat. 24.48-51) - va avea partea lui Iuda, acolo unde va fi “plânsul şi scrâşnirea dinţilor”. Acestea sunt consecinţele groaznice ale neglijării venirii Domnului. Nu este numai o greşeală doctrinară sau o diferenţă de opinii cu privire la venirea Domnului, ci în acele manifestări este implicată “inima” lui şi voinţa lui. În inima lui, el doreşte ca Domnul să fie departe, din vreme ce venirea Lui îi strică planurile şi pune capăt măreţiei lui lumeşti. Oare nu reste aceasta o imagine foarte veridică a ceea ce s-a întâmplat? Şi ce lecţie solemnă este aceasta pentru cei care îşi asumă poziţii în slujirea în biserică! Numirea în funcţie de către suveran sau alegerea poporului nu vor fi suficiente în acea zi dacă ei nu vor fi fost şi aleşi de Domnul şi nu vor fi fost credincioşi în casa Lui.

2. În cea de-a doua parabolă, creştinii mărturisitori sunt reprezentaţi ca nişte fecioare care au ieşit să-l întâmpine pe mire şi să-i lumineze drumul spre casă. Aceasta era atitunea primilor creştini: ei ieşiseră din lume şi din iudaism pentru a-L întâmpina pe Mire. Dar ştim ce s-a întâmplat: El a zăbovit şi toate au adormit. “Dar la miezul nopţii a fost un strigăt: «Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!»” (v. Mat. 25.1-13). Din primul secol până în secolul nostru nu se aude aproape deloc de venirea Domnului. Din când în când, ici-colo, se mai aude câte o voce slabă vorbind despre acest subiect, dar până la începutul secolului nostru[46] nu s-a auzit acel strigăt de la miezul nopţii. Acum avem multe broşuri şi multe volume pe această temă şi mulţi o predică în toate ţările de pe pământ. A trecut miezul nopţii şi se apropie dimineaţa.

Redescoperirea adevărului despre venirea Domnului marchează o epocă deosebită în istoria bisericii, şi, ca orice trezire, aceasta a fost lucrarea Duhului Sfânt, făcută prin instrumentele pe care le-a ales El şi cu mijloacele pe care El le-a considerat potrivite. Şi cât de mult se potriveşte cu îndelunga răbdare a Domnului faptul că este un timp între strigăt şi venirea Mirelui, eveniment care va arăta starea fiecăruia. Cinci din cele zece fecioare nu aveau untdelemn în candelele lor. Adică nu-L aveau pe Hristos şi nu aveau Duhul Sfânt locuind în ele, ci aveau doar candela reprezentând mărturia exterioară. Cât de grav este aceasta când privim la creştinătate! Cinci din fiecare zece mărturisitori nu sunt adevăraţi, aşa că lor li se va închide uşa pentru totdeauna. Cum ar trebuia ca aceasta să ne însufleţească în eforturile pentru evanghelizare! Să folosim cu înţelepciune timpul care ne-a fost acordat între strigătul de la miezul nopţii şi venirea Mirelui!

3. În prima parobolă este vorba de slujire în casă, iar în cea de-a treia de slujire înafara casei, adică de evanghelizare. În cea de-a doua parabolă este vorba despre aşteptarea personală a venirii Domnului, credinciosul având ceea ce este necesar pentru a merge cu El la nunta Fiului Împăratului.

“Este ca un om care, plecând din ţară, i-a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat averea lui; şi unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui; şi îndată a plecat din ţară” (v. Mat. 25.14-30). Aici Domnul este prezentat părăsind lumea aceasta şi plecând înapoi în cer, şi, cât timp El este acolo, slujitorii Săi au de folosit în lucrare talanţii care le-au fost încredinţaţi. “Şi cel care primise cei cinci talanţi s-a dus, a lucrat cu ei şi a câştigata alţi cinci talanţi. Tot astfel şi cel care primise cei doi a câştigatc alţi doi”. Aici ne sunt prezentate principiile adevărate şi caracterul adevărat al slujirii creştine. Domnul Însuşi i-a chemat pe slujitori şi le-a dat talanţii, iar fiecare slujitotor este răspunzător înaintea Domnului pentru împlinirea chemării lui. Exercitarea darului, fie în casă, fie înafara casei, deşi este influenţată de mersul lumii şi trebuie să fie întotdeauna cu dragoste şi spre binecuvântare, nu este deloc dependentă de voinţa suveranului, nici a preotului, nici a poporului, ci depinde numai de Hristos, adevăratul Cap al bisericii. A schimba aceasta înseamnă a înlătura responsabilitatea faţă de Hristos şi a desfiinţa principiul fundamental al slujirii creştine.

Preoţia era caracteristica distinctivă a dispensaţiunii iudaice, iar slujirea potrivit voiei lui Dumnezeu caracterizează perioada creştină. De aici vine eşecul total al bisericii mărturisitoare când a căutat să imite iudaismul sub atât de multe aspecte, atât în ceea ce priveşte preoţia cât şi în ritualism. Dacă mai este nevoie de un ordin preoţesc şi de ritualuri şi ceremonii, atunci eficacitatea lucrării lui Hristos este pusă sub semnul întrebării. De fapt, chiar dacă nu în cuvinte explicite, aceasta subminează temelia creştinismului. Totul este lămurit de cucântul lui Dumnezeu: “Elp, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeaunar la dreapta lui Dumnezeu Dumnezeu, de acum aşteptând până când vrăjmaşii Lui vor fi puşi ca aşternut al picioarelor Lui. Pentru că, printr-o singură jertfăs i-a desăvârşit pentru totdeaunar pe cei sfinţiţi… Iar unde este iertare de acestea, nu mai este jertfăv pentru păcat” (v. Evr. 10.1-25).

Slujirea este deci o înaltă demnitate şi ceva vrednic de cel mai profund interes. Ea dă mărturie despre lucrarea, victoria şi gloria lui Isus, arătând că aceia care sunt pierduţi pot fi salvaţi. Este activitatea iubirii lui Dumnezeu care se manifestă faţă de o lume înstrăinată de El şi stricată, stăruind cu toată seriozitatea pe lângă suflete ca să se împace cu Dumnezeu. “Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării” (v. 2 Cor. 5.19-21). Preoţia iudaică menţinea poporul în legătură cu Dumnezeu, iar prin slujirea creştină este Dumnezeu, în har, prin slujitorii Săi, salvează sufletele de păcat şi distrugere şi le face să se apropie de El ca închinători fericiţi în locul preasfânt.

Revenind la parabola noastră, avem de remarcat în mod special ceva care arată suveranitatea şi înţelepciunea Domnului în legătură cu slujirea, şi anume că El a dat în mod diferit, fiecăruia potrivit cu capacităţile lui. Fiecare avea o capacitate naturală care îl făcea potrivit pentru slujba pentru care era angajat şi darurile erau date potrivit cu măsura darului lui Hristos pentru împlinirea lor. “El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători” (Efes. 4.11). Slujitorul trebuie să aibă anumite aptitudini naturale pentru lucrare înafară de puterea Duhului lui Dumnezeu. Dacă Domnul îl cheamă pe cineva să predice evanghelia, atunci acela va avea şi anumite abilităţi naturale pentru aceasta. Apoi Domnul, prin Duhul Sfânt, va crea în inima lui o iubire reală pentru suflete, care este cel mai bun dar al unui evanghelist. Apoi el se cuvine să-şi înflăcăreze şi să-şi exercite darul potrivit cu capacitatea lui, spre binecuvântarea sufletelor şi gloria lui Dumnezeu. Să ne aminitim că avem o responsabilitate pentru aceste două lucruri: pentru darul care ne-a fost dat prin har şi capacitatea prin care darul trebuie exercitat. Când Domnul va veni să le ceară socoteală slujitorilor Săi nu va fi suficient să spui: “Eu nu am fost educat pentru slujire sau nu am fost numit în funcţie”, ci atunci se va pune problema: “Am fost eu dependent de Domnul ca să pot fi folosit de El potrivit cu ceea ce a pregătit El pentru mine? Sau mi-am îngropat talantul în pământ?” Atunci se va cerceta fidelitatea sau infidelitatea faţă de El.

Ceea ce îl deosebeşte pe slujitorul credincios de cel necredincios este încrederea în stăpân. Cel necrdincios nu-L cunoştea pe Domnul şi acţiona motivat de teamă şi nu de dragoste, fapt pentru care a ascuns în pământ talantul. Cel credincios Îl cunoştea pe Domnul, avea încredere în El şi Îi slujea din dragoste, aşa că a fost răsplătit. Iubirea este unica sursă pentru slujirea lui Hristos, fie că este o slujire în biserică, fie în lumea de afară. Fie ca nicioadată să nu fim în situaţia de a ne scuza ca acel “rob rău şi leneş”, ci întotdeauna să contăm pe iubire, har şi pace şi pe puterea binecuvântatului nostru Mântuitor şi Domn.

Efectul noii ordini a clerului

Este drept să presupunem că aceia prin care noua ordine a lucrurilor a fost introdusă în biserică, aceea prin care a fost exclusă slujirea liberă a Duhului Sfânt prin membrele trupului, au avut pe inimă binele adunării. Este evident că, prin aranjamentele lui, Iganţius a urmărit să evite dezbinările. Dar, oricât de bune ar fi motivele noastre, în cel mai bun caz, intervenţia pentru a schimba ordinea lui Dumnezeu dă măsura deplină a nebuniei omeneşti. Aceasta a fost greşeala Evei, şi ştim cu toţii care au sunt consecinţele ei. Acesta a fost şi păcatul originar al bisericii, de unde a rezultat suferinţa acestor optesprezece secole.

Duhul Sfânt trimis din cer este unica putere pentru slujire, dar Domnului trebuie să I se acorde toată libertatea de a-i alege şi a-i angaja pe slujitorii Săi. Aranjamentele şi numirile omeneşti ştirbesc din libertatea Duhului şi sting Duhul. Numai el ştie unde există capacităţi şi unde şi cum să distribuie darurile. Cu privire la biserică, aşa cum era ea în zilele apostolilor, s-a spus: “Dar toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia în parte cum vrea” (v. 1 Cor. 12). Şi, de asemenea, citim: “sunt deosebiri ale darurilorh, însă este acelaşi Duh; şi sunt deosebiri ale slujbelor, şi acelaşi Domn; şi sunt deosebiri ale lucrărilor, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi. Dar fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul tuturor”. Aici totul este în mâini divine. Duhul Sfânt dă darul care trebuie să fie exercitat recunoscându-L pe Hristos ca Domn, şi atunci Dumnezeu dă eficacitate slujirii. Ce slujire, care îşi are sursa, puterea şi caracterul dat de Duhul, Domnul şi Dumnezeu! Cât de tistă este schimbarea care face ca slujirea să depindă de rege, de prelat sau de popor! Oare nu este apostazie? Dar, chiar aducând obiecţii împotriva numirilor omeneşti în slujbe, fie că aceia care sunt numiţi au calificări bune sau nu, noi dorim să susţinem cu toată seriozitatea slujirea cuvântului, atât pentru sfinţi cât şi pentru păcătoşi.

Dar, vai! nu peste mult timp biserica a descoperit că prin împiedicarea slujirii aşa cum a fost prezentată în cuvântul lui Dumnezeu nu poate evita apariţia diviziunilor, ereziilor şi a învăţătorilor falşi. Chiar şi în cel mai înzestrat cu daruri creştin se poate manifesta carnea, dar, atunci când Duhul lui Dumnezeu lucrează cu putere şi când este recunoscută autoritatea cuvântului, atunci remediul este la-ndemână şi răul va fi judecat cu smerenie şi cu fidelitate faţă de Hristos. Din acest moment – începutul celui de-al doilea secol, şi chiar înainte de aceasta – biserica a fost tulburată mult de erezii, şi, cu trecerea timpului, lucrurile nu s-au ameliorat deloc, ci întotdeauna s-au înrăutăţit.

Irineu, un creştin celebru, care i-a urmat lui Pothinus ca episcop de Lyon, în 177 d. Hr., ne-a lăsat multe informaţii cu privire la primele erezii. Se presupune că el a scris prin anul 183. Cartea lui, “Împotriva ereziilor”, se spune că ar cuprinde o apărare a credinţei sfinte catolice şi o examinare şi respingere a învăţăturilor false susţinute de cei mai de seamă eretici[47].

Originea deosebirii dintre cler şi laici

La început, creştinismul nu avea un ordin preoţesc deosebit, ci primii convertiţi Îl predicau pe Domnul Isus pretutindeni. Ei au fost primii care au răspândit vestea bună a mântuirii, chiar înainte ca apostolii să fi părăsit Ierusalimul (Fapte 8.4). Cu timpul, când cei convertiţi erau în număr suficient de mare ca să formeze o adunare, ei s-au strâns laolaltă în numele Domnului în prima zi a săptămânii pentru a frânge pâinea şi pentru a se zidi unii pe alţii în dragoste (v. Fapte 20.7). Când apostolul a avut ocazia de a vizita acele adunări, el a ales bătrâni care să supravegheze mica turmă; diaconii erau aleşi de adunare. Aceasta era toată organizarea primelor biserici. Dacă Domnul ridica un evanghelist şi suflete se întorceau la Dumnezeu, ei erau botezaţi în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Aceasta era, desigur, ceva care avea loc înafara adunării, şi nu era un act al adunării. După o examinare de către cei spirituali a autenticităţii lucrării evanghelistului, cei convertiţi erau primiţi în comuniune.

Din această scurtă schiţă a ordinii divine în biserici se poate vedea că nu existau “clerul” şi laicii ca nişte categorii deosebite. Toţi aveau aceeaşi poziţie în ceea ce priveşte preoţia, închinarea şi apropierea de Dumnezeu. După cum spuneau apostolii Petru şi Ioan: “şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală şi o preoţie sfântă, ca să oferiţi jertfe spirituale primite de Dumnezeu, prin Isus Hristos” (1 Pet. 2.5). Astfel, întreaga adunare putea cânta: “A Lui, a Celui care ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Lui, a Lui fie gloria şi stăpânirea în veci de veci. Amin” (Apoc. 1.5-6 ). Pe atunci singura preoţie era preoţia comună a tuturor celor credincioşi. Cel mai umil servitor din palatul arhiepiscopului, dacă este spălat în sângele lui Hristos, este mai alb decât zăpada şi potrivit să intre în locul presfânt pentru a se închina dincolo de perdea.

Acum nu mai există închinare în curtea de afară. În Noul Testament nu mai există o separaţie a unei clase privilegiate. Deosebirea dintre cler şi laici a fost sugerată de iudaism, şi, în scurt timp, născocirile omeneşti au făcut ca aceasta să fie privit ca fiind ceva măreţ, iar ordinarea episcopală a stabilit deosebirea şi a făcut deosebirea şi mai accentuată. Treptat, episcopul şi-a asumat titlul de Pontif. Presbiterii, şi, treptat, şi diaconii, au devenit, ca şi episcopii, ordine sacre. Poziţia mediatorială şi de apropiere mai mare de Dumnezeu a fost asumată de casta preoţească, care şi-a asumat şi o poziţie de autoritate faţă de laici. În loc ca Dumnezeu să vorbească direct inimii şi conştiinţei prin Cuvântul Său şi ca inima şi conştiinţa să fie aduse direct în prezenţa Lui, înre om şi Dumnezeu se interpunea preoţia. Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu a fost pierdut din vedere şi credinţa a ajuns să fie întemeiată pe opiniile oamenilor. Binecuvântatul Domn Isus ca Mare Preot şi Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni a fost practic dat laoparte şi înlocuit[48].

Astfe, vai, vedem şi în biserică ceea ce este valabil cu privire la om de la Adam încoace: tot ce i-a fost încredinţat omului a eşuat. Din vremea în care responsabilitatea de a menţine biserica în calitate de stâlp şi temelie a adevărului i-a fost încredinţată omului au fost numai eşecuri. Totuşi, Cuvântul lui Dumnezeu rămâne acelaşi şi autoritatea Lui nu dă greş, binecuvântat fie numele Lui. Unul dintre obiectivele principale ale acestei scurte istorii este acela de a-i atrage cititorului atenţia la principiile şi ordinea în biserică aşa cum sunt prezentate în Noul Testament. “Dumnezeu este Duh, iar cei care I se închină trebuie să I se închine în Duh şi în adevăr” (Ioan 4.24). Adică, noi trebuie să ne închinăm Lui şi să-I slujim potrivit cu adevărul şi sub îndrumarea şi având ungerea Duhului Sfânt dacă dorim să glorificăm numele Lui şi închinarea şi slujirea noastră să fie acceptate de El.

Aproape toţi scriitorii ecleziastici afirmă că nici Domnul Însuşi şi nici apostolii Săi nu au dat vreun fel rânduieli certe cu privire la ordinea şi guvernarea în biserică – că aceste lucruri au fost lăsate în seama înţelepciunii celor care deţineau funcţii şi a caracteristicilor vremilor. Cunoaştem care sunt consecinţele. Omul a căutat propria lui glorie. Simplitatea Noului Testament, calea smerită a Domnului şi a apostolilor Săi, zelul şi lepădare de sine a unui Pavel, toate acestea au fost neglijate, şi măreţia lumească a ajuns curând obiectivul ambiţiei clerului. O scurtă schiţă a funcţiei de episcop va pune în mod clar în lumină aceste lucruri, şi, nu ne-ndoim, va fi foarte interesantă pentru cititori.

Ce era un episcop în vremurile de la-nceput?

Cel mai umil ţăran ştie despre măreţia şi faima lumească a unui episcop, dar se poate să nu ştie cum un slujitor al lui Hristos şi un succesor al pescarilor smeriţi din Galileea a ajuns la o asemenea demnitate. În zilele apostolilor şi ceva mai bine de o sută de ani după aceea, funcţia de episcop era una care cerea eforturi şi era o “lucrare bună”. El se îngrijea de o singură biserică, iar aceea era de obicei găzduită într-o casă privată. Pe atunci el nu “domnea peste moştenirea lui Dumnezeu”, ci era slujiorul dând învăţătură oamenilor şi îngrijindu-se personal de cei bolnavi şi săraci. Presbiterii, fără-ndoială, ajutau în gestionarea problemelor bisericii în general, ca şi diaconii, dar episcopului îi revenea cea mai mare parte a lucrării. Totuşi el nu avea autoritatea de a decreta sau sancţiona ceva fără aprobarea presbiterilor şi a poporului. Pe atunci nu exista ideea ca în subordinea lui să fie un “cler inferior”. Şi, pe atunci, bisericile nu aveau nici un fel de venituri înafară de acelea oferite prin contribuţiile benevole ale poporului, fără-ndoială, modeste, din care, după ajutorarea săracilor abia de mai rămânea ceva care să îi revină episcopului ca un fel de răsplată.

Dar, în acele timpuri de început, cei care aveau funcţii în biserică, cel mai probabil, continuau să-şi desfăşoare vechea meserie pentru a se întreţine pe ei înşişi şi familiile lor, ca mai înainte. Apostolul Pavel spunea că un episcop trebuie să fie “primitor de oaspeţi”, ceea ce el nu ar fi putut fi dacă venitul lui ar fi fost dependent de câştigul celor săraci. Până în anul 245 clerul nu a primit salariu şi nu i-a fost interzis să aibă meserii în lume. La sfârşitul secolului al doilea au apărut situaţii care au sfectat mult smerenia şi simplitatea originară a episcopilor şi au dus la coruperea castei preoţeşti. “Această schimbare a început,” spune Waddington, “spre sfârşitul celui de-al doilea secol şi este cert că în acea perioadă găsim primele reclamaţii cu privire la corupţia incipientă a clerului”. Din momentul în care interesele slujitorilor au ajuns să se deosebească întrucâtva de interesele creştinismului au început multe schimbări mari în rău. Vom nota câteva dintre aceste împrejurări, şi, mai întâi,

Originea diocezelor

Episcopii din oraşe erau, fie prin predicile lor, fie prin predicile altora – presbiteri, diaconi sau oameni din popor – aceia prin intermediul cărora se formau noi biserici în satele şi oraşele din vecinătate. Aceste adunări nou formate, în modul cel mai firesc, continuau sub protecţia bisericii din oraş, prin intermediul căreia au primit evanghelia, ajungând să se formeze ca biserici. Astfel s-au format treptat provincii ecleziastice, pe care grecii le-au numit mai apoi dioceze. Atunci episcopii oraşelor au pretins să aibă privilegiul de a numi în funcţii slujitori în bisericile rurale, iar aceia cărora ei le-au încredinţat instrucţiunile au fost numiţi episcopi zonali. Aceştia au format o nouă clasă, ceva ierarhic între episcopi şi presbiteri, fiind consideraţi inferiori episcopilor dar superiori presbiterilor. Astfel au apărut deosebiri şi diviziuni şi s-au înmulţit funcţiile.

Originea episcopului metropolitan

Bisericile astfel constituite s-au răspândit rapid în tot imperiul. În gestionarea problemelor interne, fiecare biserică era esenţial deosebită de celelalte, deşi era în comuniune spirituală cu toate celelalte şi era considerată ca fiind parte a unicei biserici a lui Dumnezeu. Dar, odată cu creşterea numărului de credincioşi şi cu extinderea bisericilor, au apărut diferenţe în doctrină şi cu privire la disciplină, care nu întotdeauna au putut fi rezolvate în interiorul adunărilor locale. Aceasta a făcut să se constituie consilii sau sinoduri, care erau compuse în principal din cei care erau angajaţi în slujire. Dar, când se strângeau laolaltă delegaţii bisericilor, s-a ajuns curând la concluzia că trebuia cineva să prezideze acele adunări. Dacă nu este recunoscută lucrarea suverană a Duhului Sfânt în biserică, atunci fără un preşedinte se ajunge la anarhie. În general era pus să prezideze episcopul capitalei provinciei, el căpătând titlul înalt de episcop metropolitan. La întoarcerea lui acasă îi era greu să lepede acele onoruri ocazionale, astfel încât curând a ajuns să pretindă a avea personal demnitatea permanentă de mitropolit.

Până atunci, episcopii şi presbiterii erau consideraţi ca având rang la fel de înalt, cei doi termeni fiind folosiţi ca sinonime, dar, de atunci, s-a ajuns ca episcopul să fie considerat ca investit cu puterea supremă pentru conducerea bisericii şi episcopii au fost hotărâţi să se menţină în acea poziţie de autoritate. Presbiterii au refuzat să accepte acea demnitate pe care şi-o asumaseră singuri episcopii şi au căutat să fie independenţi. Din aceasta s-a născut marea controversă dintre sistemele presbiterian şi episcopal, care a continuat până astăzi şi despre care vom spune mai mult în cele ce urmează. Consider că am spus destul pentru a-i prezenta cititorului începuturile multor lucruri care sunt încă înaintea noastră în biserica mărturisitoare. În ordinul consacrat al clerului vom găsi germenul din care au răsărit întreaga preoţie medievală, păcatul simoniei, legile celibatului şi corupţia groaznică a evului întunecat[49].

După ce am aruncat o privire peste ceea ce se petrecea în interiorul bisericii de la început, şi mai ales printre conducătorii ei, vom relua istoria generală de la moartea lui Marc Aureliu.

Capitolul 9
De la Comodus până la Constantin
anii 180 - 313

Sub succesorii lui Aurelius, creştinismul s-a bucurat de o relativă odihnă şi linişte. Depravarea lui Comodus a fost folosită pentru a sprijini interesele creştinilor după îndelungile lor suferinţe sub domnia tatălui său, iar domnia scurtă a mai multor împăraţi nu le-a lăsat timp să lupte împotriva înaintării creştinismului. “În puţin mai mult de un secol,” spune Milman, “de la ascensiunea lui Comodus până la cea a lui Diocleţian, peste douăzeci de împăraţi au trecut rapid, ca nişte umbre, pe scena tragică a palatului imperial. Vechiul imperiu ajunsese să fie cucerit de aventurieri sau să fie darul precar al unor soldaţi nelegiuiţi. Un lung şir de aventurieri militari, deseori străini de numele, rasa şi limba Romei – africani, pirineeni, arabi şi goţi – au apucat pentru scurt timp sceptrul lumii. Schimbarea suveranului era aproape de fiecare dată şi o schimbare de dinastie, sau, printr-un fel de fatalitate ciudată, fiecare încercare de a stabili o succesiune ereditară a eşuat din cauza viciilor sau imbecilităţii generaţiei următoare”.

Astfel, creştinii au avut cam o sută de ani de relativă odihnă şi pace. Au fost, fără-ndoială, multe cazuri de persecuţii şi martiriu în acea perioadă, dar asemenea cazuri erau mai curând rezultatul ostilităţii personale a unor indivizi decât o politică sistematică a guvernului împotriva creştinismului. Obiectivul de maximă prioritate a fiecărui împărat era acela de a-şi asigura tronul mult contestat, astfel încât nu au avut timp să se dedice suprimării creştinismului sau pentru a aduce schimbări sociale şi religioase în imperiu. Astfel, marele Cap al bisericii, care este şi “cap peste toate lucrurile bisericii”, a făcut ca slăbiciunea şi nesiguranţa tronului să fie, ondirect, mijlocul prin care biserica să se poată întări şi prospera.

Dar, deşi domnia lui Comodus a fost, în general, favorabilă progresului creştinismului, a fost totuşi o situaţie remarcabilă de persecuţie pe care trebuie să o notăm.

Apolonius, un senator roman cunoscut ca învăţat şi filozof, era un creştin sincer. Mulţi dintre nobilii Romei, împreună cu familiile lor, au îmbrăţişat creştinismul în acea vreme. Senatul roman s-a simţit lezat de asemenea schimbări. Se presupune că aceasta a dus la acuzarea lui Apolonius înaintea magistratului. Acuzatorul lui, pe baza unei vechi legi a lui Antoninus Pius, care nu fusese abrogată şi impunea pedepse grave împotriva creştinilor, a fost condamnat la moarte şi executat. Magistratul i-a cerut prizonierului său, Apolonius, să răspundă pentru credinţa lui înaintea senatului şi a tribunalului. El s-a conformat şi a mărtutisit cu curaj credinţa lui în Hristos, ceea ce, printr-un decret al senatului, a făcut ca el să fie decapitat. Unii spun că acela s fost singurul proces din istorie în care atât acuzatul cât şi acuzatorul au suferit judiciar. Dar mâna Domnului a fost în toate acestea şi a fost deasupra acuzatorului şi a magistatului, Perenius, care i-a condamnat pe amândoi. Din acea perioadă, multe familii renumite şi bogate din Roma au mărturisit creştinismul, şi uneori întâlnim creştini şi în familia imperială.

Imediat după moartea lui Comodus, Perinax a fost ales de senat să ocupe tronul, dar după o domnie scurtă, de numai şaizeci de zile, a fost ucis într-o răzmeriţă. A urmat un război civil, şi, în cele din urmă, Septimius Severus a obţinut puterea suverană în Roma.

Creştinismul sub domnia lui Severus
anii 194 - 210

În prima parte a domniei lui Severus, el a fost favorabil creştinilor. Un sclav creştin, numit proculus, a fost acela prin care împăratului i-a fost redată sănătatea, el fiin cel care l-auns cu untdelemn. Acea vindecare remarcabilă – fără-ndoială ca răspuns la rugăciune – a făcut ca, în ochii lui Severus, creştinii să capete favoare. Proculus a primit o poziţie onorabilă în familia imperială şi o doică creştină a fost angajată pentru a forma caracterul tânărului prinţ. El i-a protejat de indignarea poporului pe mai mulţi bărbaţi şi femei care îmbrăţişaseră creştinismul. Dar, vai! toată acea favoare arătată creştinilor a fost numai rezultatul împrejurărilor locale, pentru că legile au rămas aceleaşi şi persecuţii violente împotriva lor au izbucnit în diferite provincii.

Persecuţiile sub Severus
anul 202

Până în al zecelea an al domniei lui, ferocitatea nativă a minţii lui întunecate şi neînduplecate nu s-a manifestat împotriva creştinilor. În 202, după întoarcerea lui din est, unde câştigase mari victorii şi, fără-ndoială, îi crescuse mult mândria, el şi-a ridicat mâna şi a îndrăznit să oprească înaintarea creştinismului, a carului evangheliei. El a dat o lege prin care, sub ameninţarea unor pedepse severe, interzicea ca vreunul din supuşii lui să devină iudeu sau creştin. Această lege a stârnit o persecuţie aprigă împotriva celor recent convertiţi şi a creştinilor în general şi i-a stimulat pe crăjmaşii creştinilor la tot felul de violenţe. De la creştinii mai fricoşi guvernatorii venali au stors mari sume de bani ca preţ pentru pace. Această practică la care se pretau unii pentru a-şi salva viaţa şi libertatea a fost denunţată vehement de alţii. Cei mai zeloşi considerau că era degradant pentru creştinism şi că era o josnică târguială cu speranele şi gloriile martiriului. Totuşi, persecuţia nu pare să fi fost generalizată. Ea a lăsat cele mai adânci urme în egipt şi în Asia.

La Alexandria, Leonides, tatăl renumitului Origen, a suferit martiriul. Tineii din şcoli care primeau o educaţie creştină erau supuşi la torturi grel şi unii din profesorii lor au fost luaţi şi arşi. Tânărul Origen s-a distins prin lucrările lui activite şi neînfricate în şcoli aproape părăsite. El dorea să urmeze calea tatălui său, şi mai curând căuta cununa de martir, decât dorea să scape. Dar tocmai în Africa, la care acum noi ne gândim ca la un loc al întunericului, nenorocit şi puţin populat, firul argintiu al harului minunat al lui Dumnezeu s-a evidenţiat cel mai mult prin răbdarea cerească şi curajul sfinţilor în suferinţă. Le vom da cititorilor noştri câteva detalii.

Persecuţia în Africa

Istoricii spun că în nici o altă parte a Imperiului romanu nu a prins creştinismul rădăcini mai adânci şi mai permanente decât în provincia Africa. Tipul de creştin african era ceva net diferit de tipul numit egiptean. Primii erau sinceri şi plini de zel, iar cei din urmă visători speculativi influenţaţi de filozofia platonică. Tertulian era din această perioadă şi este un exemplu clar al acestei diferenţe, dar vom spune despre aceasta ceva mai încolo. Vom remarca câţiva dintre martirii din africa.

Perpetua şi tovarăşii ei

Dintre cei care au fost arestaţi şi martitirizaţi în Africa în perioada acestei persecuţii, Perpetua şi tovarăşii ei ocupă un loc deosebit în toate istoriile. Istoria martiriului lor nu numai că este marcată de adevăr ci şi abundă în cele mai alese manifestări ale afecţiunilor naturale. Aici vedem o frumoasă îmbinare a celor mai alese sentimente şi puternice afecţiuni, pe care creştinismul le recunoaşte ca având drepturi depline şi le face chiar şi mai adânci şi mai tandre, dar totuşi sacrifică totul pe altarul dăruirii pentru Acela care a murit pentru noi. “Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine,” cum spune credinţa care şi-a însuşit aceasta (Gal. 2.20).

La Cartagina, în anul 202, trei tineri Revocatus, Saturninus şi Secundulus, şi două tinere, Perpetua şi Felicitas, au fost arestaţi, toţi fiind catiheţi – adică în pregătire pentru botez şi comuniune. Perpetua era dintr-o familie bună, bogată şi nobilă, avea o educaţie liberală şi era căsătorită onorabil. Avea aproximativ douăzeci şi doi de ani şi era o mamă, având pruncul la sân. S-ar părea că toată familia ei era creştină, cu excepţia bătrânului ei tată, care era încă păgân. Nu se spune nimic despre soţul ei. Tatăl ei o iubea foarte mult şi îi era groază de ruşinea pe care suferinţele ei ar fi adus-o asupra familiei. Astfel, ei îi sta înainte nu numai moartea în cea mai înfricoşătoare formă a ei, ci şi cele mai sacre legături naturale.

Când a fost adusă înaintea persecutorilor ei, tatăl ei a venit şi a îndemnat-o să se dezică şi să spună că nu era creştină. Atunci ea, arătând spre un vas, i-a răspuns calm: “Tată, pot spune oare despre acesta că este altceva decât un vas?” “Nu,” i-a răspuns el. “Nici eu nu pot spune altceva decât că sunt creştină”. Tânăra creştină a fost botezată la câteva zile după aceea. Deşi erau sub pază, încă nu erau încă în închisoare, dar, la puţin timp după aceea, au fost aruncaţi în beci. “Atunci,” spune ea, “am fost ispitită şi am fost îngrozită pentru că niciodată nu mai fusesem într-un asemenea întuneric. Ce zi groaznică! Căldura excesivă din cauza numărului mare de persoane înghesuite, tratamentul dur al soldaţilor şi, în final, neliniştea pentru copilul meu, m-au făcut să mă simt nenorocită”. Diaconii au reuşit totuşi, în schimbul banilor, să obţină pentru prizonierii creştini condiţii mai bune de detenţie, separaţi de criminalii de drept comun – asemenea avantaje puteau fi de obicei obţinute de la temnicerii venali. Perpetua a fost înviorată fiindu-i adus copilul, pe care l-a pus la sânul ei, exclamând: “Acum închisoarea a devenit un palat pentru mine!”

După câteva ziele a venit zvonul că prizonierii urmau să fie anchetaţi. Tatăl, foarte tulburat, s-a grăbit să-şi vadă fiica. “Fiica mea,” a spus el, “fie-ţi milă de perii mei albi, fie-ţi milă de tatăl tău, dacă mai sunt vredinc să mă numeşti tată. Dacă te-am crescut până în floarea vârstei, dacă te-am preferat pe tine mai mult decât pe toţi ceilalţi fraţi ai tăi, nu mă face de ruşine înaintea oamenilor! Uită-te la copilul tău, la fiul tău, care, dacă vei muri, nu va supravieţui mult timp. Dacă mori aşa nici unul dintre noi nu va mai avea curaj să mai spună un cuvânt”. Spunând aceste cuvinte, el i-a sărutat mâinile şi s-a aruncat la picioarele ei, rugând-o cu cuvinte de dor şi cu multe lacrimi. Dar, deşi era foarte impresionată şi ăndurerată la vederea tatălui ei şi a afecţiunii lui puternice pentru ea, totuşi ea a rămas calmă şi fermă şi a fost în principal preocupată de binele sufletului lui. “Perii albi ai tatălui meu,” a spus ea, “mă fac să fiu îndurerată, când mă gândesc că familia mea nu se bucură de martiriul meu. Când acesta va avea loc”, i-a spus ea, “când mă vi înfăţişa înaintea tribunalului, totul depinde de voia lui Dumnezeu, pentru că nu prin puterea nastră ne ţinem, ci numai prin puterea lui Dumnezeu”.

Când a venit ceasul hotărâtor, ultima zi a procesului, era adunată o mare mulţime. Bătrânul tată s-a înfăţişat încă odată pentru a încerca, cu acea ultimă ocazie, să înfrângă hotărârea fiicei sale. Atunci el a adus şi pruncul în braţele lui şi a stat înaintea ei. Ce moment! Ce spectacol! Bătrânul ei tată, cu perii albi, pruncul ei, ca să nu spunem nimic mai mult de situaţiile atât de stânjenitoare! Ce apel la o fiică şi la inima unei tinere mame! “Fie-ţi milă de perii albi ai tatălui tău,” a spus guvernatorul, “fie-ţi milă de copilul tău, şi oferă sacrificii pentru binele împăratului!” Astfel a stat ea înaintea tribunalului, înaintea mulţimii adunate, înaintea zecilor de mii din cer şi înaintea oştilor iadului. Perpetua a rămas calmă şi fermă. Ca Avraam în vechime, tatăl celor credinioşi, ochii ei erau îndreptaţi nu spre fiul ei, ci spre Dumnezeul învierii. După ce şi-a încredinţat copilul mamei sale şi fratelui său, ea a spus: “Nu pot face aceasta”. “Eşti creştină?” a întrebat el. “Da, sunt creştină,” a răspuns ea. Soarta ei era atunci hotărâtă. Ei au fost toţi condamnaţi să fie o distracţie crudă pentru soldaţi şi mulţime într-o luptă cu fiarele săşlbatice, tocmai de ziua de naştere a tinerei Geta. Ei s-au întors în beci bucurându-se că li s-a dat facoarea de a mărturisi şi a suferi astfel pentru Isus. Temnicerul Pudas a fost convertit prin intermediul purtării liniştite a prizonierilor săi.

Când au fost conduşi la amfiteatru, martirii aveau o înfăţişare plină de pace şi de bucurie. Potrivit obiceiului la Cartagina, bărbaţii erau îmbrăcaţi în roşu ca preoţi ai lui Saturn, iar femeile în galben ca preotese ale lui Ceres, dar prizonierii s-au opus la asemenea procedee, spunând: “Am venit aici pentru că aşa am ales noi, ca să nu ne fie luată libertatea şi ne dăm viaţa ca să nu fim forţaţi la asemenea urâciuni”. Păgânii au recunoscut justeţea cererii lor şi au cedat. După ce s-au sărutat cu un sărut al dragostei creştine, având speranţa sigură că se vor revedea “afară din trup şi cu Domnul”, ei au înaintat pe scena morţii în haine simple. Spectatorii au auzit lauda adusă lui Dumnezeu. Perpetua a cântat un psalm. Bărbaţii au fost daţi leilor, urşilor şi leoparzilor, iar femeile au fost împunse de o vacă întărâtată. Dar toţi au fost rapid scăpaţi de suferinţele lor prin sabia unui gladiator şi au intrat în bucuria Domnului lor.

Interesanta naraţiune, care este prezentată aici într-o formă prescurtată, se spune că ar fi fost scrisă chiar de mâna Perpetuei şi are un aer de autenticitate şi realitate care o recomandă respectului şi încrederii pentru toate timpurile. Dar principalul nostru obiectiv a fost acela de a le prezenta cititorilor o imagine vie, în care se îmbină în mod frumos multe din cele mai aşese trăsături ale credinţei creştine cu cele mai calde sentimente creştine şi ca să învăţăm să nu fim nişte cârtitori ci să suferim toate lucrurile pentru Hristos, astfel încât harul Lui să strălucească şi credinţa noastră să triumfe şi Dumnezeu să fie glorificat.

La câţiva ani după aceste evenimente, Severus şi-a îndreptat atenţia spre Britania, unde roamnii pierduseră teren. Împăratul, conducând o armată foarte puternică, i-a împins înapoi pe băştinaşii Caledoniei şi a recâştigat ţara la sud de zidul lui Antoninus, dar a pierdut atât de multe trupe în bătăliile succesive pe care a trebuit să le poarte încât nu a găsit potrivit să încerce să-şi extindă cuceririle dincolo de acel hotar. Simţind că i se apropia sfârşitul, el s-a retras la York, unde a murit în scurt timp, în al optesprezecelea an al domniei lui, în anul 211.

Poziţia schimbată a creştinismului

După moartea lui Septimius Severus – cu excepţia scurtei domnii a lui Maximin – biserica s-a bucurat de oarece pace până la domnia lui Decius, în anul 249. Dar, în timpul favorabil al domniei lui Alexandru Severus, a avut loc o schimbare importantă în relaţia creştinismului cu societatea. Împăratul a fost sub influenţa mamei sale, Mamaea, pe care Eusebius o descrie ca fiind “o femeie care se distingea prin evlavia şi religia ei”. Ea a trimis să fie adus Origen, despre a cărui faimă auzise multe, şi de la el a învăţat ceva din evanghelie. După aceea, ea a fost favorabilă creştinilor, dar nu prea există dovezi că şi ea a fost creştină.

Alexandru avea o dispoziţie religioasă. În casa lui erau mulţi creştini şi episcopii erau primiţi la curtea lui şi recunoscuţi ca având funcţii oficiale. Deseori el folosea cuvintele Mântuitorului: “cum viiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel” (Luc. 6.31) şi le avea înscrise pe zidurile palatului său şi în alte clădiri publice. Dar el era aproape de toate religiile, şi, pe acest principiu, a acordat un loc şi creştinismului în sistemul lui eclectic.

Primele clădiri publice pentru adunările creştine

Acum apare pentru prima oară un aspect important în istoria bisericii, care demonstrează cum s-a schimbat poziţia ei în Imperiul roman: în timpul domniei acestui prinţ bun au fost ridicate primele clădiri publice pentru adunările creştinilor. O împrejurare cu privire la un teren din Roma a făcut să se arate spiritul împăratului şi influenţa şi puterea crescândă a creştinilor. Acel teren considerat comun a fost ales de o adunare ca loc pentru a construi om biserică, dar breasla băcanilor a reclamat că ceruse acel teren mai înainte. Cazul a fost judecat de împărat şi el le-a dat terenul creştinilor pe considerentul că este mai bine ca să fie consacrat închinării către Dumnezeu, în orice formă, decât să aibă o utilizare profană şi nedemnă.

Clădiri publice numite biserici creştine au început să fie construite în diferite locuri în imperiu. Păgânii nu au fost niciodată capabili să înţeleagă de ce creştinii nu aveau nici temple, nici altare. Până atunci adunările lor religioase fuseseră ţinute private. Chiar şi iudeii aveau sinagoga publică, dar locul unde se strângeau creştinii nu se remarca prin vreo clădire deosebită. Casele particulare, catacombele şi cimitirele găzduiau strângerile lor paşnice. Strângerile lor, care, în vremurile de necaz, erau secrete – aceasta şi ca măsură de siguranţă -, au încetat să mai aibă acel caracter privat. Pe de altă parte, trebuie să remarcăm faptul că acel caracter secret al strângerilor lor a fost deseori folosit împotriva lor. Am văzut mai înainte că păgânii nu puteau înţelege o religie fără templu şi că au fost cu uşurinţă convinşi că acele strângeri private şi misterioase, care păreau a evita lumina zilei, erau numai pentru lucruri din cele mai rele.

Situaţia exterioară a creştinismului se schimbase într-un mod minunat, dar vai! după cum vom vedea curând, acele schimbări nu erau în favoarea sănătăţii spirituale şi creşterii sănătoase. S-a ajuns să fie edificii cunoscute în care se strângeau creştinii, clădiri ale căror uşi erau larg deschise pentru toţi oamenii. Creştinismul a ajuns să fie recunoscut ca una din numeroasele forme de închinare pe care guvernul le permitea, dar toleranţa faţă de creştini în acea perioadă a ţunut numai de dispoziţia favorabilă a lui Alexandru. Legile impreriului nu au fost schimbate în favoarea creştinilor, astfel încât acea perioadă de pace a luat sfârşit la moartea împăratului. Soldaţii demoralizaţi, care nu au putut suporta disciplina pe care împăratul voia să o reinstituie, au făcut o conspiraţie împotriva lui şi l-au ucis pe tânărul împărat la vârsta de numai douăzecişinouă de ani, în al treisprezecelea an al domniei lui.

Modul în care a lucrat Domnul faţă de cler

Abia ce au ajuns să construiască biserici şi episcopii să fie primiţi la curte, că mâna Domnului s-a şi întors împotriva lor.

A fost aşa: Maximin, un ţăran trac grobian, a ajuns pe tronul imperial. El fusese cel puţin instigatorul, dacă nu şi făptuitorul, asasinatului virtuoslui Alexandru. El şi-a început domnia ucigându-i pe toţi prietenii vechiului împărat. El îi socotea vrăjmaşi pe cei care fuseseră prietenii împăratului de dinainte. El a poruncit să fie ucişi episcopii, în special cei care fuseseră prieteni intimi cu Alexandru. Răzbunarea lui s-a abătut, mai mult sau mai puţin, asupra tuturor claselor de creştini, dar în mod special a lovit clerul. Totuşi ei au suferit nu pentru că erau creştini, ci din cauza poziţiei pe care ajunseseră să o aibă în lume. Ce paote fi mai trist decât această reflecţie?

Cam în acelaşi timp, cutremure nimicitoare în diferite provincii au făcut să se reaprindă mânia populară împotriva creştinilor în general. Sub un asemenea împărat, furia poporului a rămas neînfrânată şi a fost chiar încurajată de guvernatori ostili, care au ars bisericile abia zidite şi i-au persecutat pe creştini. Dar, din fericire, domnia crudă a fost de scurtă durată, pentru că împăratul a ajuns de nesuferit omenirii. Armata s-a răzvrătit şi l-a ucis în al treilea an al domniei lui, aşa că au venit din nou vremuri mai favorabile pentru creştini.

Domniile lui Gordian, între 238 şi 244, şi cea a lui Filip, între 244 şi 249, au fost prietenoase bisericii. Dar, în repetate rânduri am văzut că, după un guvern favorabil creştinilor, a venit unul care i-a oprimat. Aşa a fost şi atunci. Sub patronajul şi zâmbetele lui Filip, biserica din Arabia s-a bucurat de multă prosperitate în exterior, dar aceea a fost în ajunul unei persecuţii mai grozave şi mai generale decât vreo alta prin care mai trecuse până atunci.

Una din cauzele care au contribuit la aceasta a fost absenţa creştinilor de la ceremoniile naţionale care, în anul 247, au comemorat o mie de ani de la întemeierea Romei. Jocurile au fost organizate de Filip cu o splendoare nemaiîntâlnită. Dar, din vreme ce împăratul era favorabil creştinilor, ei au scăpat de furia preoţilor păgâni şi a mulţimii. Creştinii ajunseseră să fie recunoscuţi de stat ca fiiind o organizaţie, şi, oricâtă grijă ar fi avut ei să nu se amestece în facţiunile politice sau în festivităţile populare ale imperiului, ei au ajuns să fie consideraţi ca fiind inamicii prosperităţii imperiului şi cauza tuturor calamităţilor. Ajungem la o schimbare a guvernării, la o guvernare care a adus necaz asupra întregii biserici a lui Dumnezeu.

Persecuţia generală sub Decius

În anul 249, Decius l-a învins pe Filip şi a ocupat tronul. Domnia lui se remarcă în istoria bisericii prin prima persecuţie generală. Acest împărat a fost împotriva creştinismului şi zelos pentru religia păgână. El era hotărât să încerce exterminarea totală a creştinilor şi să readucă religia păgână la gloria ei de mai înainte. Una din primele măsuri pe care le-a luat a fost aceea de a da edicte către guvernatori pentru aplicarea cu toată forţa a vechilor legi împotriva creştinilor. Li s-a poruncit, în caz de nesupunere fiindu-le ameninţată chiar viaţa, să-i extermine cu desăvârşire pe creştini sau, prin torturi, să-i facă să se întoarcă la religia părinţilor lor.

Din vremea lui Traian exista un ordin imperial ca să nu fie căutaţi creştinii şi era şi o lege care nu permitea ca împotriva lor să fie aduse acuzaţii private, mai ales de servitorii lor – după cum am văzut în cazul lui Apolonius -, legi care, de obicei, până atunci, au fost respectate de vrăjmaşii bisericii, dar care în acea perioadă au fost neglijate. Autorităţile căutau creştini şi acuzatorii nu se expuneau nici unui reisc, iar mânia populară a ajuns atunci să fie luată ca dovadă oficială. În doi ani foarte mulţi creştini din toate provinciile romane au fost exilaţi, închişi, sau torturaţi până la moarte prin diferite metode. Această persecuţie a fost mai crudă şi mai groaznică decât oricare de mai înainte. Dar cel mai dureroas lucru în acele scene sfâşietoare a fost slăbiciunea creştinilor înşişi, ca efect al confortului şi prosperităţii în lume.

Efectele caracterului lumesc în biserică

Cel care studiază istoria bisericii vede acum manifestându-se în mod cutremurător efectul pătrunderii lumii în biserică. Este o imagine tare tristă, dar trebuie să fie o lecţie de folos pentru cititorul creştin, deoarece ceea ce era atunci este şi acum, şi aşa va fi întotdeauna. Duhul Sfânt care locuieşte în noi este acum mai puţin sensibil la răsuflarea urât mirositoare şi nocivă a lumii decât era în acel timp.

Ceea ce nu a putut reuşi prin edicte sângeroase şi tirani cruzi, vrăjmaşul a realizat prin prietenia lumii. Aceast este vechea stratagemă a lui Satan. Şarpele cel viclean s-a dovedit mai periculos decât leul care răcneşte. Prin favoarea oamenilor mari, mai ales a împăraţilor, el a făcut clerul să fie fără grijă şi să bată palma cu lumea şi i-a înşelat prin linguşelile lumii. Creştinii ajunseseră să poată construi temple la fel ca şi păgânii şi episcopii lor erau primiţi la curtea imperială ca şi preoţii idolatri. Această relaţie nepotrivită cu lumea a subminat însăşi temelia creştinismului lor, fapt care s-a arătat în mod dureros atunci când furtuna violentă a persecuţiei a venit după o perioadă îndelungată de linişte şi prosperitate.

În multe părţi ale imperiului creştinii s-au bucurat de o pace netulburată timp de treizeci de ani, fapt care a avut un efect defavorabil asupra bisericii în ansamblu. Ajunsese ca, la mulţi, să nu mai fie o credinţă puternică izvorâtă din convingere, cum a fost în primele două secole, ci să fie adevăruri pe cere şi le însuşiseră printr-o educaţie creştină, aşa cum este în general în zilele noastre, într-o proporţie alarmantă. Aşa că persecuţia atât de violentă, care a izbucnit după atât de mulţi ani de linişte, nu se putea să nu ducă la o cernere a bisericilor. Atmosfera creştină ajunsese coruptă. Ciprian în vest şi Origen în est spun despre spiritul lumesc care se strecurase în biserică: de mândria, de luxul şi de poftele clerului şi de viaţa neglijentă şi neevlavioasă a poporului.

Ciprian, episcop de Cargagina, spunea: “Dacă este înţeleasă cauza bolii, atunci se şi găseşte tratamentul pentru partea afectată. Domnul doreşte să încerce pe poporul Său, şi, din vreme ce regimul de viaţă prescris în mod divin a fost tulburat de îndelunga perioadă de pace, a fost trimisă o judecată divină pentru a-i restaura pe ai noştri care au căzut, şi, aş putea spune, au o credinţă adormită. Pentru păcatele noastre merităm mai rău, dar Domnul nostru cel plin de har a rânduit ca tot ceea ce se întâmplă să fie mai curând ca o încercare decât ca o persecuţie. Uitând ceea ce făceau credincioşii în timpul vieţii apostolilor şi ceea ce se cuvine să facă în orice timp, creştinii s-au preocupat cu pofta nesătulă de a-şi spori avuţia pământească. Mulţi episcopi, care prin învăţătură şi exemplul personal ar fi trebuit să-i îndrume pe alţii, şi-au neglijat chemarea divină pentru a se angaja în gestionarea problemelor lumeii”. Aşa era starea lucrurilor în multe biserici, drept care nu trebuie să ne mirăm de ceea ce s-a întâmplat.

Împăratul a poruncit cercetarea cu amănuntul a oricui era suspectat că nu s-ar conforma la închinarea naţională. Creştinilor li s-a cerut să se conformeze ceremoniilor religiei păgâne, şi, în caz că refuzau, urmau ameninţări, apoi torturi, pentru a-i obliga să se supună. Dacă tot rămâneau fermi, se aplica pedeapsa cu moartea, în special asupra episcopilor, pe care Decius îi ura cel mai mult. S-a format obieceiul ca, oriunde era executat groaznicul edict, să fie rânduită o zi în care toţi creştinii din localitate să se prezinte înaintea magistratului pentru ca să renunţe la religia lor şi să ardă tămâie pe altarul idolului. Înainte de acea zi de groază, mulţi au fugit în exil. Bunurile celor fugiţi au fost confiscate, iar lor li s-a interzis să se întoarcă, urmând să fie pedepsiţi cu moartea dacă se întorceau. Cei care rămâneau fermi, după repetate torturi, erau aruncaţi în închisoare, unde alte suferinţe şi foametea erau folosite pentru a le înfrânge hotărârea. Mulţi care au fost mai puţin fermi şi mai puţin credincioşi au scăpat fără a sacrifica cumpărându de la magistrat un certificat sau permiţând ca prietenii lor să cumpere le cumpere un certificat. Dar această practică nevredincă a fost condamnată de biserică, ea fiind considerată o abjurare tacită.

Dionisos, episcop de Alexandria, descriind efectul groaznicului decret, spunea: “Mulţi cetăţeni de vază s-au conformat edictului. Unii au fost mânaţi de frică, alţii au fost forţaţi de prietenii lor. Mulţi au stat, palizi şi tremurând, nefiind gata nici să se supună ceremonialului idolatru, nici să reziste până la moarte. Alţii au îndurat torturile până la un anumit punct, apoi au cedat”. Acestea au fost unele dintre efectele triste şi ruşinoase ale relaxării generale în privinţa răului existent în lume. Totuşi, nu este potrivit ca noi, care trăim într-o epocă în care sunt multe libertăţi cetăţeneşti şi religioase, să spunem vorbe grele despre slăbiciunea celor care au trăit în acele timpuri sângeroase. Mai curând trebuie să simţim ruşinea lor ca propria noastră ruşine şi să ne rugăm ca să fim păziţi şi să nu cedăm atracţiilor lumii, indiferent sub ce formă s-ar prezenta ele. Dar, mulţumiri fie aduse Domnului, nu toţi au dezertat. Să privim pe scurt la aspectele strălucite.

Puterea credinţei şi devotamentului creştin

Acelaşi Dionisusne spune că mulţi au stat ca nişte stâlpi pentru Domnul, fiind întăriţi prin El şi devenind martori minunaţi ai harului Său. Dintre aceştia amintim de un băiat de cincisprezece ani, numit Dioscurus, care a răspuns cu înţelepciune la toate întrebările şi a arătat statornicie când a fost torturat, până într-atât încât însuşi guvernatorul l-a admirat şi în final l-a eliberat, exprimând speranţa că înaintarea în vârstă avea să-l facă să-şi recunoască greşelile. O femeie care a fusese adusă la altar de soţul ei, a fost forţată să ardă tămâie de cineva care i-a ţinut mâna, dar a exclamat: “Nu eu am făcut aceasta, ci tu ai făcut-o!” Imediat după aceea ea a fost trimisă în exil. Într-un beci din Cartagina creştinii erau expuşi la căldură, foame şi sete pentru a fi forţaţi să se conformeze decretului, dar chiar văzând cu ochii moartea prin înfometare, au rămas neclintiţi în mărturisirea lui Hristos. Din închisoarea de la Roma, unde anumiţi martori au fost închişi aproximativ un an, Ciprian a primit următoarea mărturisire: “Ce sorţ mai glorios şi mai binecuvântat i-ar putea cădea omului decât acela ca, prin torturi şi teama de moarte, să-L mărturisească pe Domnul – decât ca, cu trupuri pline de răni şi cu duhul pe cale să plece, şi totuşi liber, să-L mărturisească pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu –, decât să fie părtaş suferinţelor lui Hristos şi în numele lui Hristos? Dacă încă nu ne-am vărsat sângele, suntem gata să-l vărsăm. Roagă-te deci, iubite Ciprian, ca Domnul să întărească zi de zi pe fiecare dintre noi, din ce în ce mai mult, cu puterea Lui, şi ca El, cel mai bun conducător, să-i conducă în final pe ostaşii Lui, pe care i.a disciplinat şi i-a încercat în tabăra periculoasă, pe câmpul de bătălie care le stă înainte, înarmaţi cu acele arme divine care nu pot fi nicicând înfrânte”.

Printre victimele persecuţiei au fost Fabian, episcop al Romei, Babilas din Antiohia şi Alexandru din Ierusalim. Ciprian, Origen, Grigore, Dionisus şi alţi oameni de seamă au fost expuşi la torturi crude şi exil, dar au scăpa cu viaţă. Ura împăratului era îndreptată în special împotriva episcopilor. Dar, prin îndurarea Domnului, domnia lui Decius a fost una scurtă. El a fost ucis de goţi cam pe la sfârşitul anului 251[50].

Martiriul lui Ciprian în timpul domniei lui Valerian

Din vreme ce numele lui Ciprian este cunoscut de majoritatea cititorilor noştri şi este un nume foarte renumit pentru conducerea şi disciplina în biserică, este bine să remarcăm în mod special liniştea cu care acest părinte contempla perspectiva martiriului.

El s-a născut la Cartagina cam prin anul 200, dar nu s-a convertit până prin 246. Deşi era matur ca vârstă, după convertire el avea prospeţimea şi ardoarea unui tânăr. El se distinsese ca profesor de retorică, iar apoi s-a distins ca un creştin serios şi devotat. El a fost curând promovat în funcţiile de diacon şi de presbiter, iar în 248 a fost ales episcop prin voinţa generală a poporului. Lucrările lui au fost întrerupte de persecuţia sub Decius, dar a rămas în viaţă până în 258. În dimineaţa zilei de 13 septembrie, un ofiţer cu nişte soldaţi a fost trimis de proconsul ca să-l aducă. Ciprian a ştiut că i se apropia sfârşitul. Cu cugetul împăcat şi cu o înfăţişare binedispusă, a ieşit fără a întârzia. Procesul lui a fost amânat o zi. Vestea despre arestarea lui a făcut să se strângă tot oraşul. Ai lui au stat toată noaptea în faţa casei ofiţerului în care el era găzduit.

Dimineaţa el a fost condus la palatul proconsulului, înconjurat de o mare mulţime şi păzit de o gardă puternică. După puţin timp a apărut proconsulul. “Eşti ti Tascius Ciprian, episcopul a numeroşi oameni neevlavioşi?” a întrebat proconsulul. “Sunt,” i-a răspuns Ciprian. “Gândeşte-te bine,” i-a spus proconsulul. “Execută ordinele primite,” i-a răspuns Ciprian, “cazul nu mai admite dezbateri”.

Guvernatorul s-a consultat cu consiliul lui, apoi a rostit sentinţa: “Thascius Ciprian, ai trăit mult timp în neevlavie şi ai strâns în jurul tău mulţi oameni implicaţi în aceeaşi conspiraţie rea. Te-ai arătat duşman atât al zeilor cât şi legilor impteriului. Împăraţi pioşi şi sfinţi s-au străduit zadarnic să te readucă la închinarea strămoşilor tăi. Din vreme ce ai fost principalul autor şi conducător al acestor practici vinovate, vei fi un exemplu pentru aceia pe care i-ai amăgit prin adunările tale nelegiuite. Vei ispăşin crima cu sângele tău”. “Lăudat fie Dumnezeu1” a răspuns Ciprian, iar mulţimea de fraţi a exclamat: “Să fim şi noi martirizaţi împreună cu el!” Episcopul a fost dus pe un câmp din apropiere şi decapitat. Este remarcabil faptul că acel proconsul a murit la câteva zile după aceea, iar împăratul Valerian a fost învins anul următor şi luat prizonier de perşi, care l-au tratat cu dispreţ şi mare cruzime, aducând o ruşine fără precedent în analele Romei.

Moartea nenorocită a multor persecutori a produs o impresie puternică asupra poporului şi i-a forţat pe mulţi să tragă concluzia că vrăjmaşii creştinismului erau vrăjmaşi ai cerului. Timp de aproape patruzeci de ani după acea persecuţie pacea bisericii nu a mai fost întreruptă în mod semnificativ, astfel încât putem trece peste acei ani pentru a ajunge la faza finală a conflictului dintre păgânism şi creştinism.

Starea generală a creştinismului

Înainte de a relata ppe scurt persecuţia sub Diocleţian, ar fi bine să revedem istoria şi starea bisericii atunci când se apropia lupta finală. Dar, pentru a putea aprecia corect înaintarea şi starea creştinismului spre sfârşitul a trei secole, trebuie să vedem inamicii puternici cu care se confrunta.

1. Iudaismul. Am văzut cu câtva timp în urmă, în special în timpul vieţii apostolului Pavel, că iudaismul a fost primul mare vrăjmaş al creştinismului. De la început, creştinismul a avut de luptat cu prejudecăţile puternice ale credincioşilor şi cu răutatea necredincioşilor iudei. În regiunea unde s-a născut şi în orice loc unde a ajuns, creştinismul a fost urmărit de acest duşman neînduplecat. După moartea apostolilor biserica a avut mult de suferit pentru că a cedat presiunilor iudaice, creştinismul ajungând să fie remodelat după tiparele sistemului iudaismului. Vinul cel nou a ajuns să fie pus în burdufuri vechi.

2. Orientalismul. Spre sfârşitul primului secol şi începutul celui de-al doilea secol, creştinismul a fost nevoit să-şi găsească drumul printre multe elemente conflictuale ale filozofiei orientale. Primul ei conflict a fost cu Simon Vrăjitorul, după cum avem consemnat în Faptele apostolilor. Deşi era samaritean prin naştere, se presupune că el studiase la Alexandria mai multe religii din est. La revenirea în ţara lui natală, el s-a întors cu mari pretenţii că avea o cunoştinţă superioară şi puteri superioare şi i-a vrăjit pe cei din Samaria, dându-se drept cineva mare: “toţi, de la mic la mare îi dădeau atenţie spunând: «Aceasta este puterea lui Dumnezeu, cea mare»” (Fapte 8.9). Din această relatare despre Simon aflăm ce influenţă aveau asemenea oameni asupra minţilor celor ignoranţi şi superstiţioşi şi cu ce puteri grozave ale lui Satan, manifestate prin aceşti lucrători răi, s-a confruntat biserica de la început. El nu numai că îşi aroga “puterea lui Dumnezeu, cea mare”, ci combina în el şi celelalte perfecţiuni ale lui Dumnezeu. Scriitorii spun în general despre el că a fost capul unei oşti de impostori şi eretici.

După ce a fost înfrânt în mod ruşinos de Petru, se spune că el a părăsit Samaria şi a călătorit în diferite ţări, alegându-i în special pe aceia la care nu ajunsese evanghelia. De atunci el a introdus în sistemul lui numele lui Hristos, lucrând astfel încât să creeze confuzie între evanghelie şi balsfemiile lui şi să încurce mintea oamenilor. Preferăm să nu mai vorbim despre magia şi lucrările lui miraculoase, nici despre teoriile lui despre coborârea lui din cer şi alte emanaţii, ci spunem doar că aceste lucrări s-au arătat, în special în orient, o mare piedică pentru înaintarea evangheliei.

Succesorii lui Simon, Cerentius şi Valentinus, au sistematizat teoriile lui atât de mult încât au devenit fondatorii gnosticismului, cu care s-a confruntat biserica în cel de-al doilea secol. Titulatura lor implică pretenţia de a avea o cunoştinţă superioară. Se consideră, în general, că la aceasta se referea Sf. Pavel când îl avertiza pe timotei, fiul lui, împotriva “ştiinţei pe nedrept numite astfel”.

Deşi probabil că o încercare de face o schiţă a acestui larg răspândit orientalism sau gnosticism nu ar fi potrivit în cadrul acestei scurte istorii, trebuie totuşi să le dăm cititorilor o oarece idee despre ce era el. Pentru un timp, acesta s-a dovedit cel mai formidabil adversar al creştinismului. Dar faptele şi învăţăturile evangheliei au biruit, iar gnosticismul a scăzut.

Sub numele de gnostici pot fi cuprinşi toţi aceia care, în primele zile ale bisericii, includeau în sistemele lor filozofice cele mai evidente şi mai convenabile învăţături atât din iudaism cât şi din creştinism. Astfel, gnosticismul a devenit un amestec de filozofie orientală, iudaism şi creştinism. Printr-o confuzie satanică, frumuseţea simplă a evangheliei a fost distrusă, şi, pentru mult timp, în multe locuri, adevăratul caracter al evangheliei nu a fost cunoscut. A fost un plan subtil şi un mare efort al vrăjmaşului, nu numai pentru a corupe, ci şi pentru a submina complet evanghelia. Imediat ce a apărut creştinismul, gnosticii au început să adopte în sistemele lor unele dintre cele mai sublime doctrine creştine. Iudaismul era foarte amestecat cu această filozofie, probabil din perioada captivităţii.

Dar gnosticismul, trebuie să reţinem, nu a fost o corupere a creştinismului, deşi întreaga şcoală a gnosticilor este desemnată de către scriitorii ecleziastici ca fiind numai eretici. În ceea ce priveşte originea lui, trebuie să o căutăm în religiile orientale, cum ar fi cea a caldeenilor, a perşilor şi a egiptenilor şi în altele. În tilele noastre asemenea filozofi ar fi priviţi ca necredincioşi şi complet străini de evanghelia lui Hristos, dar, în timpurile de la început, era desemnat ca eretic oricine introducea, într-o formă oarecare, numele lui Hristos în sistemul lui filozofic. De aceea s.a spus: “Dacă Mahomed ar fi apărut în al doilea secol, Iustin Martirul sau Irineu l-ar fi numit eretic”. În acelaşi timp, trebuie să avem în vedere că principiile filozofiei greceşti mai ales cele platonice, au pătruns în forţă îb biserică chiar de la început, au corupt izvorul adevărului şi au ameninţat să schimbe pentru un timp sensul şi efectele evangheliei asupra omenirii.

Origen, care s-a născut la Alexandria – leagănul gnosticismului – prin anul 185, a fost părintele care a dat forma completă metodei alexandriene de interpretare a Scripturii. El distingea trei sensuri: unul literal, altul moral şi altul mistic, care corespund respectiv trupului, sufletului şi duhului omului. Sensul literal poate fi înţeles de orice cititor atent, senusl moral cerea o inteligenţă mai înaltă, iar sensul mistic putea fi pătruns numai prin harul Duhului Sfânt, care se obţinea prin rugăciune.

Marele ţel al acestui învăţător eminent a fost acela de a armoniza creştinismul cu filozofia: acesta a fost aluatul şcolii de la Alexandria. El căuta să strângă crâmpeie de adevăr care se găseau risipite în celelalte sisteme pentru a le uni într-o schemă creştină, astfel încât să prezinte evanghelia într-un mod în care să nu-i ofenseze pe cei cu prejudecăţi şi să ducă la convertirea iudeilor, gnosticilor şi a păgânilor culţi. Aceste principii de interpretare şi combinarea creştinismului cu filozofia i-au condus pe Origen şi pe urmaşii lui la erori grave, atât în practică, cât şi în doctrină. Origen a fost un creştin devotat, serios şi plin de zel, cu adevărat iubit de Domnul Isus, dar principiile lui au avut tendinţa, de atunci şi până în zilele noastre, de a slăbi credinţa în caracterul bine definit al adevărului, dacă nu cumva de a-l perverti prin spiritualizare şi alegorii, mijloace pe care sistemul le susţinea.

Caracterul rău al materiei era primul principiu pe care îl susţineau toate sectele gnosticilor şi care a pătruns în toate sistemele religioase din est. Aceasta a condus la teorii din cele mai excentrice cu privire la formarea şi caracterul unieversului material şi a tuturor substanţelor corporale. Astfel, persoanele care credeau că trupurile lor sunt în ele însele rele recomandau abstinenţa şi chinuirea trupului pentru ca mintea sau duhul, care erau considerate curate şi divine, să se poată bucura de mai multă libertate şi să poată contempla mai bine cele cereşti. Fără a spune mai multe despre acest subiect – care nu ne face plăcere – cititorul va înţelege că celibatul clerului, care a apărut mai târziu, şi întregul sistem de ascetism şi monasticism îşi au originea nu în Scriptură ci în filozofia orientală[51].

Păgânismul. Biserica a avut de luptat nu numai cu iudaismul şi orientalismul, ci a avut de suferit şi ostilitatea deschisă a păgânismului. Acestea erau cele trei mari puteri ale lui Satan care au atacat biserica în primii trei sute de ani ai istoriei sale. În îndeplinirea misiunii încredinţate de Domnul: “învăţaţi toate naţiunile” … “predicaţi evanghelia la orice făptură”, ea a trebuit să înfrunte şi să învingă aceşti trei vrăjmaşi. Dar aceştia nu ar fi putut împiedica înaintarea ei dacă ea ar fi umblat despărţită de lume şi ar fi rămas fidelă Mântuitorului ei înălţat la cer. Dar, vai! ceea ce nu au reuşit iudaismul, orientalismul şi păgânismul, au reuşit atracţiile lumii. Şi aceasta ne face să cercetăm starea bisericii atunci când a izbucnit marea persecuţie.

O privire de ansamblu asupra stării bisericii în anul 303

Diocleţian s-a suit pe tron în anul 284. În 286, el s-a asociat cu Maximian ca Augustus, iar în 292 Galerius şi Constanţius s-au adăugat la numărul prinţilor cu titlu inferior celui de Cezar. Astfel, la începutul secolului al patrulea, Imperiul roman avea patru suverani. Doi purtau titlul de Augustus şi doi titlul de Cezar. Diocleţian, deşi era superstiţios, nu avea nici o ură împotriva creştinilor. Constanţius, tatăl lui Constantin, era prietenos faţă de ei. La prima privire, situaţia creştinilor părea destul de strălucită şi de fericită, dar preoţii păgâni erau supăraţi şi complotau rele împotriva creştinilor. În triumfurile şi răspândirea creştinismului ei vedeau sfârşitul lor. Timp de cincizeci de ani, biserica nu a fost tulbirată aproape deloc de puterea seculară. În timpul acestei perioade, creştinii au ajuns la o prosperitate fără precedent, dar era numai o prosperitate exterioară, deoarece ei s-au abătut mult de la puritatea şi simplitatea evangheliei lui Hristos.

În majoritatea oraşelor imperiului fuseseră construite biserici care afişau splendori arhitecturale. Începuseră să fie folosite veşminte sacre şi vase sacre de aur şi de argint. Convertiţi veneau din toate păturile sociale: până şi soţia Împăratului şi fiica lui, Valeria, căsătorită cu Galerius, par să fi fost printre ei. Creştinii ajunseseră să aibă funcţii înalte în stat şi în casa imperială. Ei ocupau poziţii deosebite, chiar de autoritate supremă, în provincii şi în armată. Dar, vai! această îndelungă perioadă de prosperitate in ale lumii a avut consecinţele ei obişnuite: credinţa şi dragostea au scăzut şi s-au strecurat mândria şi ambiţia. Dominaţia preoţească a început să-şi exercite puterea uzurpatoare şi episcopul a adoptat limbajul şi autoritatea de vicerege al lui Dumnezeu. Rivalităţi şi disensiuni au tulburat comunităţile paşnice, iar disputele au ajuns uneori la violenţă fizică. Pacea de cincizeci de ani ajunsese să corupă întreaga atmosferă creştină când Dumnezeu a permis ca trăznetul furiei lui Diocleţian să o curăţească.

Aşa spun mărturisirile melancolice ale creştinilor înşişi, care, potrivizt spiritului acelui timp, au apreciat pericolele şi necazurile la care au fost expuşi ca fiind judecăţi divine[52].

Faptele lui Diocleţian şi sfârşitul perioadei Smirna

Biserica trecuse deja prin nouă persecuţii sistematice. Prima a fost sub Nero, apoi Domiţian, Traian, Marcus Aurelius, Severus, Maximin, Decius, Valerian şi Aurelian, iar acum a venit momentul să treacă prin cea de-a zecea, potrivit cu cuvântul profetic al Domnului: “vei avea un necaz de zece zile”. Şi este extrem de remarcabil faptul că, nu numai că au fost exact zece persecuţii ordonate de guvern, ci şi faptul că ultima a durat exact zece ani. După cum am văzut în prima parte a perioadei Smirna, exact zece ani au trecut de la începutul persecuţiei sub Aurelius în est până la sfârşitul ei în vest. Creştinul studios poate urmări şi celelalte caracteristici asemănătoare, dar noi propunem doar acele caracteristici care se impun în mod deosebit, deşi avem convingerea că ele sunt prefigurate în epistola către Smirna.

Domnia lui Diocleţian a fost una deosebit de importantă în istorie. În primul rând, ea s-a remarcat prin introducerea unui nou sistem de guvernare a imperiului. Practic, el a mutat capitala din vechea Romă la Nicomedia, pe care a făcut-o reşedinţa lui. Acolo, el şi-a întreţinut o curte de o splendoare orientală, la care a invitat oameni învăţaţi şi filozofi. Dar filozofii de la curetea lui erau toţi însufleţiţi de o mare ură împotriva creştinismului şi şi-au folosit influenţa la împărat pentru a încerca să nimicească o religie mult prea curată pentru cugetele lor întinate. Aceasta a dus la ultima şi cea mai mare persecuţie împotriva creştinilor. Ne vom ocupa numai de aceasta, şi, din vreme ce toate istoriile despre acea perioadă provin în principal din consemnările lui Eusebius şi Lactanius, care au scris atunci şi au fost martori la multe execuţii, nu putem face mai mult decât să slectăm şi să transcriem din ceea ce au scris ei, consultând diferiţii autori pe care i-am menţionat deja.

Preoţii şi filozofii păgâni despre care am amintit, nereuşind prin uneltirile lor să-l determine pe Diocleţian să pornească război împotriva creştinilor, s-au folosit de celălalt împărat, Galerius, ginerele lui, pentru a-şi atinge scopul. Acest om crud, condus, în parte, de înclinaţia lui naturală, în parte de mama lui, o păgână extrem de superstiţioasă, şi în parte de preoţi, nu i-a dat pace socrului său până nu şi-a impus punctul de vedere.

În iarna anului 302 – 303, Galerius l-a vizitat pe Diocleţian la Nicomedia având ca obiectiv principal să-l incite pe împărat împotriva creştinilor. Pentru un timp, Diocleţian a rezistat acestei propuneri nepotrivite, având o aversiune – indiferent din ce motive – faţă de măsurile sângeroase propuse de partenerul lui. Dar mama lui Galerius, vrăjmaşul înverşunat al creştinilor, s-a folosit de influenţa pe care o avea asupra fiului ei pentru a-l întărâta ca să treacă imediat la ostilităţi. Diocleţian a cedat şi a fost de acord cu persecuţia, dar creştinilor trebuia să le fie cruată viaţa. Mai înainte, Galerius se îngrijise ca oricine refuza să aducă sacrificii să fie exclus din armată. Unii au fost lăsaţi la vatră, iar alţii au fost condamnaţi la moarte.

Primul edict

În jurul datei de 24 februarie a fost emis primul edict, care prevedea ca toţi aceia care refuzau să sacrifice să-şi piardă slujbele, proprietăţile, rangul şi drepturile cetăţeneşti; ca sclavii care persisstau în mărturisirea evangheliei să nu mai poată fi eliberaţi; să fie distruşi creştinii, indiferent de rang, adunările lor religioase să fie suprimate şi scripturile să fie arse. Încercarea de a elimina complet scripturile a fost o caracteristică deosebită a acestei persecuţii, şi, fără-ndoială, a fost sugerată de filozofii care frecventau palatul imperial deoarece ei ştiau că propriile lor scrieri nu vor putea avea efect asupra publicului cât timp circulau scripturile şi alte cărţi sacre. Imediat ce au fost adoptate aceste măsuri a şi fost atacată biserica din Nicomedia, au fost arse cărţile sacre şi clădirea a fost demolată complet în cîteva ore. În tot imperiul, bisericile trebuiau să fie rase de pe faţa pământului, iar cărţile sacre să fie mluate de ofiţerii imperiali. Mulţi creştini care au refuzat să dea scripturile au fost omorâţi, iar cei care le-au dat ca să fie arse au fost consideraţi trădători faţă de Hristos, aducând apoi multe dureri în exercitarea de măsuri disciplinare faţă de ei[53].

Imediat ce acest edict a fost afişat în locul obişnuit, un creştin de rang înalt l-a şi rupt, indignarea lui împotriva unei nedreptăţi atât de flagrante făcându-l să reacţioneze pripit, cu un zel necugetat, încălcând preceptele evangheliei, care cere ca să fie respectaţi cei care sunt în poziţii de autoritate. Aceea a fost o bună ocazie pentru a condamna la moarte un creştin. El a fost atunci ars de viu şi a suportat suferinţa cu o demnitate care i-a uimit şi i-a tulburat pe călăi. A început persecuţia, şi, după acel prim pas împotriva creştinilor, următorul nu a mai întârziat.

La scurt timp după publicarea edictului, în palatul de la Nicomedia a izbucnit un incendiu care s-a întins până în apropierea camerei împăratului. Nu era cunoscută cauza incendiului, dar, desigur, au fost învinuiţi creştinii, iar Diocleţian a crezut, s-a alarmat şi a turbat de furie. Mulţi au fost aruncaţi în îmchisoare fără deosebire, fără a ţine cont dacă existau suspiciuni. Au recurs la cele mai crude torturi, dar zadarnic. Mulţi au fost arşi, decapitaţi sau înecaţi. La aproape paisprezece zile după aceea a izbucnit un al doilea incendiu. A devenit atunci evident că era lucrarea unui incendiator, şi, şi atunci, păgânii i-au acuzat pe creştini şi au strigat tare pentru răzbunare, dar, din vreme ce nu s-a putut găsi nici o dovadă că în incendiu au fost implicaţi cumva creştinii, o bănuială serioasă – pe care noi o considerăm şi îndreptăţită - a rămas asupra împăratului Galerius. Aceasta deoarece principalul lui obiectiv era de la-nceput acela de a-i incrimina pe creştini şi a-l alarma pe Diocleţian prin măsurile lui mai violente. Ca şi când ar fi cunoscut efectele acelor evenimente asupra cugetului întunecat, timid şi superstiţios al împăratului, el a părăsit Nicomedia imediat după aceea, pretinzând că nu se simţea în siguranţă în oraş.

Dar şi-au atins scopul, şi încă într-o măsură atât de mare că depăşea chiar şi ceea ce doriseră Galerius şi mama lui păgână. Diocleţian, întărâtat complet, s-a dezlânţuit feroce împotriva bărbaţilor şi femeilor care purtau numele de creştini, din toate clasele sociale. El a obligat-o pe fiica lui, Prisca, şi pe soţia lui, Valeria, să ofere jertfe. Ofiţerii casei, de cel mai înalt rang şi cei mai nobili, şi toţi cei din palat, au fost expuşi la cele mai crude torturi la porunca şi în prezenţa lui Diocleţian însuşi. I-au fost date numele unor funcţionari ai statului care preferau bogăţiile lui Hristos în locul măreţiei palatului imperial. Un şambelan a fost adus înaintea împăratului şi torturat greu pentru că a refuza să sacrifice. Ca pentru a-l da exemplu altora, pe răni i-au pus un amestec de sare şi oţet. Dar totul a fost zadarnic, pentru că el şi-a mărturisit credinţa în Hristos ca singurul mântuitor şi a refuzat să recunoască vreun alt dumnezeu. Atunci el a fost ars la foc mocnit până la moarte. Doroteus, Forgonius şi Andreas, eunuci care slujeau la palat au fost ucişi. Anthimus, episcopul Nicomediei, a fost decapitat. Mulţi au fost executaţi şi mulţi au fost arşi de vii, dar a ajuns să fie plictisitor să omoare oameni unul câte unul, aşa că au făcut focuri mari pentru ca să ardă mai mulţi odată, iar alţii au fost duşi cu barca în mijlocul unui lac şi aruncaţi în apă având pietre legate de gât.

De la Nicomedia, centrul persecuţiei, ordinele imperiale s-au transmis cerând celorlalţi împăraţi să coopereze pentru a restaura demnitatea vechii religii şi pentru suprimarea completă a creştinismului. Astfel, persecuţia a bântuit prin toată lumea romană, mai puţin în Galia, unde guverna blândul Constanţius. Deşi el a făcut să pară a se conforma măsurilor colegilor lui demolând bisericile, el s-a abţinut de la violenţă împotriva persoanelor creştinilor. Deşi el nu era un creştin hotărât, el era omenos şi era în mod evident prieten al creştinismului şi al mărturisitorilor creştini. El guverna Galia, Britania şi Spania. Dar temperamentul feroce al lui Maximian şi cruzimea sălbatică a lui Galerius aşteptau numai să primească semnalul de la Nicomedia. Aşa trei monştri bântuiau cu toată puterea, purtând război civil împotriva inofensivilor, blânzilor şi smeriţilor urmaşi ai lui Isus, Prinţul Păcii.

Harul început sfârşi-va-n glorie;
Isus a câştigat victoria
În istoria triumfului Lui
Este chiar triumful nostru

Cel de-al doilea edict

La puţin timp după ce primul edict a fost executat în tot imperiul, zvonuri despre răscoale în Armenia şi Siria, regiuni dens populate cu creştini, au ajuns la urechile împăratului. Acele tulburări au fost şi ele, pe nedrept, puse în seama creştinilor, dând astfel pretext pentru al doilea edict. Edictul prevedea că membrii clerului, în calitate de conducători ai creştinilor, erau de tratat în mod special ca suspecţi şi că tot clerul trebuia să fie aruncat în închisoare. Astfel, în scurt timp, închisorile s-au umplut cu episcopi, presbiteri şi diaconi..

Cel de-al treilea edict

Imediat după aceea a fost emis al treilea edict, care interzicea eliberarea vreunui membru al clerului altfel decât în cazul că acela accepta să aducă sacrificii. Ei erau declaraţi inamici ai statului, şi, oriunde un prefect ostil hotăra să-şi exercite autoritatea nelimitată, ei erau înghesuiţi în închisori care fuseseră destinate pentru criminalii cei mai răi. Edictul prevedea ca acei prizonieri care erau dispuşi să sacrifice zeilor să fie eliberaţi, iar ceilalţi să fie obligaţi prin torturi şi pedepse. Mari mulţimi din cei mai evlavioşi şi mai dedicaţi şi mai venerabili din biserică au suferit pedeapsa capitală sau su fost trimişi în mine. Împăratul gândea, zadarnic, că dacă episcopii şi învăţătorii erau înfrânţi, bisericile aveau să urmeze curând exemplul lor. Dar, descoperind că măsurile lui au avut ca rezultat o înfrângere umilitoare, el a fost îndrumat de influenţa lui Galerius, de filozofi şi de preoţii păgâni să emită un al patrulea edict, şi mai riguros.

Cel de-al patrulea edict

Prin al patrulea edict, ordinele care, până atunci, se aplicau doar la cler, au fost extinse la toţi creştinii. Magistraţii au primit instrucţiuni să folosească liber tortura pentru a-i forţa pe toţi creştinii – bărbaţi, femei şi copii – să se închine zeilor. Diocleţian şi colegii lui erau angajaţi într-o luptă disperată şi inegală. Forţele întunericului – întregul Imperiu roman –, înarmat şi cu toată hotărîrea, se angaja să apere vechiul politeism şi să nimicească cu desăvârşire numele de creştin. O retragere ar fi însemnat a mărturisi slăbiciunea, iar un suncces însemna exterminarea completă a adversarului. Cât priveşte victoriile, nu putea fi vorba de aşaceva, din vreme ce creştinii nu se opuneau deloc. Istoric, a fost grozava luptă finală dintre păgânism şi creştinism. Conflictul ajunsese la paroxism şi era o situaţie de criză.

Pe străzi şi în oraşe s-a făcut proclamaţie publică cerând ca fiecare bărbat, femeie sau copil să repare templele zeilor. Toţi trebuiau să treacă prin încercarea de foc: să aducă sacrificii sau să moară. Fiecare era chemat pe nume, individual, pe baza unei liste. Din vreme ce porţile oraşelor erau controlate strict, cei care erau creştini erau prionşi imediat.

Detalii cu privire la suferinţele şi martiriile care au urmat ar umple multe volume. Cum edictele s-au succedat rapid şi au fost din ce în ce mai severe, spiritul de martir a fost reînviat şi a crescut până ce bărbaţi şi femei, în lco să fie apucaţi şi târâţi la rug, săreau în flăcări ca pentru a se înălţa la cer într-un car de foc. Familii întregi au fost supuse la tot felul de execuţii; unii prin foc, alţii prin apă, alţii după torturi grele, unii au murit de foame, unii au fost crucificaţi, iar alţii au fost legaţi şi agăţaţi cu capul în jos şi menţinuţi mai mult timp în viaţă ca să sufere o moarte lentă şi chinuitoare. În unele locuri zece, douăzeci, şaizeci, chiar până la o sută de bărbaţi şi femei, cu copiii lor mici, au fost martirizaţi în chinuri într-o singură zi[54].

În aproape fiecare regiune din lumea romană, asemenea scene de barbarie nemiloasă au continuat, cu o intensitate mai mare sau mai mică, pe o perioadă de zece ani. Dintre toţi împăraţii, numai Constanţius i-a protejat pe creştinii din vest, în special pe cei din Galia, unde era reşedinţa lui. Dar, în toate celelalte regiuni, creştinii au fost supuşi la tot felul de cruzimi şi nedreptăţi, fără a avea libertatea de a face apel la autorităţi şi fără a fi protejaţi cât de puţin de stat. Gloatele păgâne aveau permisiunea de a se deda la orice excese împotriva creştinilor. În acele condiţ

Ii, cititorul îşi poate imagina fără greutate la ce erau expuşi creştinii, atât în ceea ce priveşte averea lor cât şi persoanele lor. Fiecare era sigur că nu i se va cere socoteală pentru vreo violenţă împotriva creştinilor. Dar suferinţele bărbaţilor, oricât ar fi fost ele de mari, par a fi mici în comparaţie cu cele ale femeilor. Teama de a fi expuse şi de violenţă era mai mare decât teama de moarte.

De exemplu, eusebiu spune că “o femeie credincioasă, admirabilă prin virtutea ei, şi renumită în Antiohia pentru averea ei, familia ei şi pentru reputaţia pe care o avea că îşi educase cele două fiice – acum îm floarea vieţii şi remarcabile prion frumuseţea lor – în mod evlavios. Ascunzătoarea lor a fost descoperită şi ele au fost prinse de soldaţi. Mama, neştiind cum să se descurce pentru ea şi pentru fiicele ei, ştiind ce le sta înainte, a propus că era mai bine să moară şi să fie alături de Hristos decât să fie în mâinile unor soldaţi brutali. După aceasta, toate fiind de acord, au cerut gărzilor puţin timp şi s-au aruncat în râu pentru a scăpa de un rău mai mare”. Deşi aceasta nu poate fi deplin justificat, trebuie să judecăm faptul cântărind bine împrejurările: ele ajunseseră la disperare. Suntem siguri că Domnul ştie să ierte tot ce este greşit în fapte şi să primească bine tot ceea ce este bun în motivele noastre.

Pentru un moment, persecutorii şi-au imaginat zadarnic că vor triumfa prin căderea creştinismului. Au fost ridicate monumente şi s-au bătut medalii în onoarea lui Diocleţian şi Galerius pentru a fi nimicit superstiţia creştină şi a fi restaurat închinarea către zei. Dar Cel care este în cer chiar atunci răsturna mânia acelor oameni spre eliberarea şi triumful poporului Său şi spre înfrângerea recunoscută şi căderea vrăjmaşilor lor. Ei au putut martiriza creştini, demola biserici şi arde cărţi, dar nu au putut atinge izvorul viu al creştinismului

Mâna Domnului în judecată

Schimbări importante începuseră în cârmuirea imperiului, dar Capul bisericii veghea peste toate. El a limitat şi a definit perioada suferinţelor ei, şi nici oştile iadului, nici legiunile Romei nu au putut prelungi măcar cu o oră acea perioadă. Vrăjmaşii creştinismului au fost loviţi cu cele mai cumplite calamităţi. S-a arătat că Dumnezeu cere socoteală pentru sângele vărsat. Galerius, adevăratul autor al persecuţiilor, în cel de-al optesprezecelea an al domniei lui şi al optulea al persecuţiei, şi-a dat sufletul din cauza unei boli scârboase. Asemeneam lui Irod Agripa şi a lui Filip al-II-lea al Spaniei, el a fost “mâncat de viermi”. A căutat medici, a cercetat oracolele, dar degeaba, pentru că orice tratament aplicat a dus numai la agravarea bolii. Locul era atât de infect de la boala lui încât toţi prietenii lui l-au părăsit. În agonia lui, el a ajuns să strige după îndurare şi să le ceră creştinilor să mijlocească pentru împăratul în suferinţă în rugăciunile lor.

De pe patul de moarte el a emis un edict, în care, coborându-se până la a cere scuze pentru asprimea arătată în trecut faţă de creştini, specifica faptul că, pentru binele public şi unitatea statului, recunoştea eşecul complet al măsurilor de suprimare a creştinismului şi prevedea lagalitatea exercitării libere şi în public a religiei creştine. Galerius a murit la câeva zile după promulgarea edictului. Timp de şase luni au fost aplicate dispoziţiile îndurătoare ale edictului şi mulţi au fost eliberaţi din închisoare şi din mine, dar vai! purtând pe trup semnele torturii, şi pentru a muri peste puţin timp. Scurta întrerupere a persecuţiei a făcut să se arate caracterul ei groaznic şi extinderea ei.

Dar Maximin, care i-a succedat lui Galerius la guvernarea Asiei, a căutat să revigoreze religia păgână în toată splendoarea ei de mai înainte, aşa că a reluat, cu toată cruzimea, încercarea de a suprima creştinismul. El a poruncit ca toţi funcţionarii guvernului său , de la cel mai înalt până la cei mai de jos, atât cei civili cât şi cei militari, ca toţi oamenii liberi şi toţi sclavii, până şi copiii mici, să sacrifice şi să ia parte la ceea ce se sacrifica pe altarele păgâne. Toate legumele şi alimentele de pe piaţă trebuiau să fie stropite cu apă şi vin care fuseseră folosite la jertfe pentru a-i forţa pe creştini să vină în contact cu sacrificiile idolatre.

Au fost inventate noi torturi şi din nou râuri de sânge creştin au curs în toate provinciile Imperiului roman, cu excepţia Galiei. Au lovit toate felurile de calamităţi. Tirania, războiul şi foametea au depopulat provinciile din Asia. Ploaia de vară nu a căzut în niciunul din ţinuturile de sub stăpânirea lui Maximin; o foamete a pustiit tot estul; multe familii nobile au ajuns să cerşească, iar unii şi-au vândut copiii ca sclavi. Foametea a fost, în modul obişnuit, însoţită de molime. Pe trupurile celor bolnavi au apărut peste tot iritaţii, dar mai ales în jurul ochilor, astfel încât mulţi au ajuns să orbească definitiv. Toţi au fost cuprinşi de teamă, iar aceia care erau în putere au părăsit casele infectate, astfel încât zeci de mii au rămas să piară într-o stare fiind complet părăsiţi. Creştinii, cu inimile mişcate de iubirea lui Dumnezeu, au trecut la tot felul de lucrări umanitare şi pline de îndurare. Ei i-au ajustat pe cei vii şi au înmormântat morţii. Toată omenirea a fost cuprinsă de teamă, iar păgânii au ajuns la concluzia că nenorocirile veniseră peste ei ca răzbunare a cerului pentru că persecutau poporul lui.

Maximin s-a speriat şi, deşi era prea târziu, s-a străduit să repare lucrurile. El a dat un edict care proclama principiile toleranţei şi poruncea suspendarea tuturor violenţelor împotriva creştinilor, recomandând să fie folosite doar mijloace blânde şi persuasiune pentru a-i aduce înapoi la religia strămoşilor lor. După ce a fost învins în bătălie de Licinus, mânia lui s-a întors împotriva preoţilor păgâni, pe care i-a acuzat că îl amăgiseră cu false speranţe privind o victorie asupra lui Licinus şi un imperiu universal în est, şi apoi s-a răzbunat pentru dezamăgirile lui printr-un masacru josnic al tuturor preoţilor păgâni care erau la-ndemâna lui. Ultimul lui act imperial a fost promulgarea unui alt edict şi mai favorabil creştinilor, în care el proclama libertatea totală a conştiinţei şi returna proprietăţile confiscate de la biserici. Dar a venit moartea, închizând catalogul negru al crimelor lui şi şirul întunecat al împăraţilor persecutori. A murit în mari chinuri, fiind vizibilî judecata divină. Multe nume celebre, atât prin poziţia socială cât şi prin caracter, se găsesc printre martirii din acea perioadă, şi sunt multe mii care au rămas necunoscuţi şi nu s-au remarcat prin nimic pe pământ, dar care sunt scrişi în cer, în caretea vieţii Mielului.

Aşa s-a încheiat cel mai memorabil atac al puterilor întunericului asupra bisericii creştine şi astfel a dispărut ultima speranţă a păgânismului de a se menţine prin autoritatea guvernului. Relatarea despre cea mai violentă, mai variată şi mai îndelungă încercare de a suprima evanghelia merită spaţiul pe care i l-am acordat, drept care nu găsim că s-ar cuveni să ne scuzăm pentru lungimea ei. Am văzut braţul Domnului ridicat în mod solemn, dar cu har, pentru a pedepsi şi a purifica biserica Lui şi pentru a demonstra adevărul nepieritor al creştinismului şi a-i face de ruşine pentru totdeauna pe vrăjmaşii lui neputincioşi. “şi, iată, rugul ardea cu foc, dar rugul nu se mistuia. Şi Moise a zis: «Să mă abat acum şi să văd această privelişte măreaţă, pentru ce nu se mistuie rugul». Şi Domnul a văzut că s-a abătut să vadă şi Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului” (Exod 3). Astfel, vedem cum tufa nu a fost arsă, sau Israel nu a fost nimicit în Egipt, nici biserica nu a fost nimicită: Dumnezeu era în mijlocul rugului şi este în mijlocul bisericii Sale – ea este locuinţa Lui în Duh. Şi nu numai atât, ci Hristos a spus clar cu privire la El şi la puterea Lui ca înviat în glorie: “Pe această stâncă îmi voi zidi biserica, şi porţile locuinţei morţilor nu o vor birui” (v. Mat. 16).

Capitolul 10
Constantin

Domnia lui Constantin cel Mare constituie o perioadă foarte importantă în istoria bisericii. Atât tatăl lui, Constanţius, cât şi mama lui, Elena, aveau înclinaţii religioase şi întotdeauna favorabile creştinilor. În tinereţea lui, Constantin a fost un număr de ani la curtea lui Diocleţian şi Galerius ca ostatic. El a fost martor la publicarea edictului pentru persecuţie la Nicomedia în 303 şi la ororile care au urmat. După ce a scăpat, el i s-a alăturat tatălui său, în Britania. Constanţius a murit în 306, în York. El îl numise pe Constantin ca succesor al lui, pe care armata l-a salutat ca Augustus. El a continuat şi a extins toleranţa pe care tatăl lui o arătase faţă de creştini.

Erau atunci şase pretendenţi la tronul imperiului: Galerius, Licinus, Maxenţius, Maximin şi Constantin. A urmat un conflict fără seamăn în analele Romei. Dintre rivali, Constantin era superion ca înţelepciune şi alte abilităţi, atât militare cât şi politice. În anul 312 Constantin a intrat victorios în Roma. În 313 a emis un nou edict, prin care edictele de persecuţie ale lui Diocleţian erau abrogate, creştinii erau încurajaţi, învăţătorii lor erau onoraţi, iar mărturisitorii creştinismului erau promovaţi în poziţii de încredere şi influenţă în stat. Această mare schimbare în istoria bisericii introduce

Perioada Pergam
anii 313 - 616

Considerăm că epistola către biserica din Pergam descrie exact starea lucrurilor în timpul lui Constantin. Vom cita deci întregul mesaj, apoi vom face comparaţii: “Şi îngerului adunării din Pergam scrie-i: «Acestea le spune Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri:Ştiu unde locuieşti: unde este tronul lui Satan; şi ţii cu tărie Numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea, chiarc în zilele în care era Antipa, martorul Meu credincios, care a fost ucis printre voi, unde locuieşte Satan. Dar am câteva lucruri împotriva ta: că ai acolo pe unii care ţin învăţătura lui Balaam, care l-a învăţat pe Balac să arunce o cursăi înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce cele jertfite idolilor şi. să curvească. Aşa şi tu ai pe unii care ţin învăţătura nicolaiţilor în acelaşi fel. Pocăieşte-te deci; iar dacă nu, vin la tine curândj şi voi lupta împotriva lor cu sabia gurii Mele». Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor: «Învingătorului îi voi da din mana cea ascunsă şi-i voi da o piatră albă şi pe piatră, un nume nou scris, pe care nimeni nu-l ştie, decât cel care-l primeşte»” (Apoc. 2.12-17).

În Efes am văzut începutul depărtării prin părăsirea “dragostei dintâi”, când inima s-a depărtat de Hristos şi de bucuria pe care o găsea în dragostea Lui. În Smirna, Domnul a îngăduit ca sfinţii să fie aruncaţi în cuptor pentru ca acea cădere să fie oprită. Ei au fost persecutaţi de păgâni, şi, prin acele încercări, creştinismul a fost revigorat, aurul a fost purificat, sfinţii au rămas statornici ţinând numele şi credinţa lui Hristos. Astfel, Satan a fost învins, iar Domnul i-a Domnul i-a adus pe împăraţi, unul după altul, în împrejurări din cele mai umilitoare, făcându-i să-şi recunoască public înfrângerea. Dar, în Pergam, inamicul schimbă tactica, şi, în loc de persecuţie din exterior, el recurge la seducţie din interior. În timpul lui diocleţian, el a fost un leu care răcneşte, iar în timpul lui Constantin, el este şarpele amăgitor. Pergam este scena puterii lui Satan în linguşire. Spiritul nicolaiţilor este coruperea harului, carnea la lucru în biserica lui Dumnezeu. În Smirna, el este un adversar de afară, iar în Pergam este înăuntru ca amăgitor. Aceasta este ceea ce s-a petrecut în timpul lui Constantin.

Din punct de vedere istoric, a fost momentul în care a trecut violenţa persecuţiei, când oamenii su obosit de propria lor furie, văzând şi că eforturile lor erau fără succes, că aceia care sufereau încetau să mai aibă grija lucrurilor lumii şi deveneau şi mai devotaţi creştini, iar numărul creştinilor creştea. Atunci Satan a încercat alt truc, care înainte avusese mult succes împotriva lui Israel (v. Num. 25). Când nu a putut obţine de la Domnul permisiunea de a-l blestema pe Israel, poporul său, el i-a atras spre distrugere prin legăturile nelegiuite cu fiicele lui Moab. El era acum în biserica din Pergam în calitate de profet fals şi îi trăgea pe sfinţi într-o relaţie nelegiuită cu lumea, locul în care el are autoritate şi unde este tronul lui. Lumea a încetat persecuţiile, iar creştinii au căpătat mari avantaje din stabilirea creştinismului ca o religie legală. Constantin a mărturisit că s-a convertit şi chiar a atribuit triumful lui virtuţilor crucii. Vai! cursa a fost atât de abilă şi biserica a fost atât de mult flatată de patronajul lui încât a bătut palma cu lumea şi s-a cufundat într-o poziţie “acolo unde este scaunul de domnie al lui Satan”. Totul era atunci pierdut pentru ea în ceea ce priveşte mărturia colectivă şi s-a deschis calea pentru papalitate. Fără-ndoială a câştigat toate avantajele lumeşti, dar vai! aceasta a fost cu preţul onoarei şi gloriei cuvenite Domnului şi Mântuitorului ei.

[1] N.tr.) autorul scria în secolul al XIX-lea

[2] Titlul de Papă a fost adoptat prima data de Higinus în 139, iar Papa Bonifaciu al III-lea l-a determinat, în 606, pe Foca, Împăratul din Est, să facă acel titlu să fie rezervat prelaţilor Romei. Cu complicitatea lui Foca a fost stabilită supremaţia Papei peste biserica creştină – Haydn’s Dictionary of Dates.

[3] N. tr.) este vorba despre secolul al XIX-lea, când a trăit autorul.

[4] N. a.) termenii “biserica”, “împărăţia cerurilor” şi “casă mare” sunt scripturistici şi au semnificaţii întrucâtva diferite, după cum rezultă din modul în care sunt folosiţi de Domnul şi de apostolii Lui. Termenul “biserica Mea”, folosit de Domnul, desemnează ceea ce cuprinde numai membrii adevăraţi, cei care au viaţă. Gândul principal în expresia “împărăţia cerurilor” se referă la autoritatea Domnului înălţat, astfel încât toţi cei care mărturisesc a fi supuşii Lui sunt priviţi ca fiind în împărăţia Lui. În “casa mare” vedem existenţa răului care, prin eşecul omului, s-a strecurat în corpul de mărturisitori, şi acest rău este în activitate şi se extinde odată cu împărăţia cerurilor şi cu biserica mărturisitoare. “Creştinătate” un termen des folosit, dar neîntâlnit în creştinismul scripturistic. Este un termen ecleziastic, care la origine cuprindea pe toţi cei care au fost botezaţi sau acele părţi ale lumii în care creştinismul este predominant, spre deosebire de ţările păgâne sau mahomedane, dar care în prezent este folosit ca fiind sinonim cu ceilalţi trei termeni despre care am vorbit. În general cei patru termeni sunt în prezent consideraţi ca interschimbabili, deşi la origine ei aveau sensuri diferite şi aplicaţii diferite. Dar oare unde nu s-a ajuns la confuzie?

[5] N. a) Lectures on the Gospel of Matthew, by W Kelly

[6] n.a.) “A da pe mâna lui Satan este un act de putere, iar excluderea unei persoane este o datorie care ţine de fidelitatea adunării. Fără-ndoială, excluderea din adunarea lui Dumnezeu este ceva foarte grav, care ne lasă expuşi durerilor şi unor juste tulburări ale inimii care pot fi aduse de vrăjmaş, dar a da pe cineva în mod direct pe mâna lui Satan este un act de putere, cum a fost în cazul lui Iov, când a fost spre binele lui. Pavel a făcut aceasta în 1 Corinteni 5, deşi el făcea aceasta lucrând pe terenul adunării, şi o făcea pentru nimicirea cărnii Şi, din nou, în 1 Timotei 1, făcea acest lucru, dar fără referire la adunare, pentru ca Imeneu şi Alexandru să înveţe să nu mai hulească. Orice disciplinare are ca scop corectarea persoanei, deşi se face spre a păstra sfinţenia casei lui Dumnezeu, şi curăţeşte conştiinţele sfinţilor” (Present Testimonz, vol. 1, p. 392, New Series).

[7] J. N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 4, pag. 18.

[8] The Church and the World, pag. 178-188

[9] n. a.) Următoarea declaraţie scurtă a “părinţilor” din secolul al patrulea cu privire la botez va arăta cititorilor noştri sursele sau autorităţile pentru multe lucruri care le spun şi le fac în zilele noastre ritualiştii. Autoritatea scripturii este lăsată laoparte. “La Paşte şi la Cincizecime şi în unele locuri din Epifanie, ritualul botezului era administrat în mod public - adică în prezenţa credincioşilor – tuturor celor convertiţi de-a lungul anului, cu excepţia câtorva cazuri când era bine ca acea ceremonie să fie făcută neîntârziat, sau atunci când creştinul timid o amâna până la sfârşitul vieţii, cum a fost cazul cu Constantin: o practică demult condamnată de cler. Amânarea arată cât de mult era înrădăcinată în mintea creştinului credinţa în importanţa şi eficacitatea ritualului. Era o lustraţie completă [purificare] a sufletului. Neofitul [cel convertit de curând] ieşea din apa botezului într-o stare de inocenţă perfectă. Porumbelul – Duhul Sfânt – plana mereu deasupra cristelniţei sfinţind apele pentru tainica abluţiune a tuturor păcatelor din viaţa trecută. Dacă sufletul nu suferea o pângărire ulterioară, el trecea dintr-odată pe tărâmul purităţii şi fericirii; adică inima era curăţită, înţelegerea era luminată şi duhul era îmbrăcat în nemurire.

Îmbrăcat în alb, simbol al purităţii ireproşabile, candidatul se apropia de baptisteriu – care, în bisericile mari, era într-o altă clădire. Catiheţii [unul din primele stadii în învăţătura creştină] se întorceau spre vest, domeniul lui Satan, şi, în trei rânduri, se lepădau de puterea lui. El se întorcea săre est pentru a adora Soarele Dreptăţii şi a proclama unirea lui cu Domnul vieţii. Numărul mistic trei domina tot ceremonialul. Jurământul era triplu şi rostit de trei ori. Botezul era de obicei prin cufundare. Dezbrăcarea hainelor era simbolul dezbrăcării omului cel vechi. Se admitea şi botezul prin stropire, potrivit cu cerinţele cazului. Apa în sine devenea, în limbajul viu al bisericii, sângele lui Hristos: era comparată, printr-o analogie imaginativă, cu Marea Roşie. Metafora îndrăzneaţă a unora dintre părinţi pare să afirme că apa îşi schimba culoarea.

Aproape toţi părinţii din această epocă, Vasile şi cei doi Grigore, Ambrozie, etc. au tratate despre botez şi fiecare laudă importanţa şi eficacitatea lui. Grigore din Nazianzen aproape că epuizează bogăţia limbii greceşti vorbind despre botez ” – Milman’s History of Christianity, vol. 3.

[10] Smith’s Dictionary of the Bible

[11] v. Lectures on the New Testament Doctrine of the Holy Spirit – W Kelly, Lecture 6, despre Fapte 2, 8, 10, 19.

[12] J.G. Bellet, Christian Witness, vol. 4, pag. 221 şi W. Kelly, Lectures on Galatians, chap. 1

[13] n. tr.) J.N. Darby, Sinopsys al cărţilot Bibliei, vol 4, pag. 363

[14] Cave: Lives of the Apostles; Burton: Ecclesiastical History; Smith – Dictionary of the Bible

[15] Cave, Life of St. James the Great

[16] Horne, Introduction to the New Testament

[17] n. A.) v. Porter - Five Years in Damascus –pentru cele mai recente şi mai bune relatări despre oraş şi împrejurimile lui

[18] n.tr.) J.N. Darby – Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 3, pag. 55

[19] n. a.) Smith – Student’s New Testament History

[20] n. a.) Darby – Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 4

[21] n. a.) vedeţi Notes on the Book of Daniel, W Kelly

[22] n. a.) Acţiunea Duhului în familie pare să fi fost ceva remarcabil printre naţiuni, pentru că printre iudei nu auzim de aşaceva. Nu am întâlnit ţinuturi printre iudei care să fi fost impresionate (ne limităm la a spune numai atât) de evanghelie, cum a fost printre samariteni. Dar printre naţiuni familiile par a fi în mod special vizitate de harul divin, după cum consemnează Duhul Sfânt. Luăm ca exemple pe Corneliu, temnicerul şi Ştefana, unde întâlnim în mod repetat acest fapt. Aceasta este ceva foarte încurajator mai ales pentru noi. (Introductory Lectures tot eh Acts of the Apostles, W Kelly)

[23] n. a.) vedeţi scrierile evanghelistice cu privire la persoanjele din acest capitol în Things New and Old, vol. 12, pag. 29-97

[24] n. a.) pentru detalii geografice amănunţite vedeţi The Life and Epistles of St. Paul de Conybeare şi Howson. Mai adăugăm că am preluat de la ei datele, aceasta fiind cea mai recentă şi cuprinzătoare şi probabil şi cea mai bună istorie a marelui apostol.

[25] Pentru că unii au maximizat importanţa acestui pasaj şi neglijat alte pasaje, este bine să notaţi care considerăm că este sensul lui adevărat. Hotărârea apostolului de a nu fi o povară pentru sfinţi, după cu ni se spune atât de hotărât aici, se aplică în mod special, ba poate chiar în mod exclusiv, la biserica din Corint. Este un principiu important, dar este un principiu special şi nu unul general. El recunoaşte că a primit daruri de la alte biserici şi este cât se poate de recunoscător (Filipeni 4). Dar corintenilor le scria “am luat de la alte adunări, primind plată, ca să vă pot sluji vouă. Şi fiind prezent la voi n-am împovărat pe nimeni (pentru că nevoia mea a fost deplin umplută de fraţii veniţi din Macedonia)”.

[26] N. tr.) amintim că este o apreciere făcută de autor la nivelul preţurilor de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea.

[27] N. a.) The Present Testimony, vol. 8, p. 405-407

[28] J. N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 3, pag. 90

[29] J. N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 3, pag. 89

[30] J. N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 3, pag. 100

[31]n.tr.) J. N. Darby, Sinopsis al cărţilor Bibliei, vol. 4, pag. 100

[32] Înţeleptul şi omenosul Burrus era prefect al gărzii pretoriene atunci când Iulius a sosit cu prizonierii lui. El era un roman virtuos şi l-a tratat pe Pavel cu mult respect şi bunătate – Dr. Smith: Dictionary of Biography

[33] W Kelly: Introductory Lectures to the Acts

[34] Pentru detalii cu privire la persecuţia despre care am amintit, vedeţi Iosefus, Ant. 20, 9, 1

[35] V. Dean Milman – History of the Jews, vol. 2, book 16, pag. 380

[36] V. Roman History, Enciclopedia Britannica, vol. 19, pag. 406

[37] V. Mossheim – Ecclesiastical History, vol. 1, pag. 67; Cave – Primitive Christianity, capitolele de la început

[38] Neander – Church History, vol. 1, pag. 95

[39] Cave – Primitive Christianity, Pag. 20

[40] The Genuine Epistles of Clement, Policarp, Ignatius and Barnabas – Ab. Wake, 6th ed. Bagster

[41] Neander – Ecclesiastical History, vol 1, p. 142

[42] n. tr.) amintesc că sunt şaptesprezece secole faţă de a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

[43] Pantru detalii, vedeţi Milner – Church History, vol. 1, p. 194

[44] Journez and Martirdom of Ignatius, p. 246

[45] Cele de mai sus sunt extrase din Wake’s Translation. Vede-i şi “A Full and Faithful Analysis of the writings of Ignatius, Clement, Polycarp, and Hermas” – The Inquirer, vol. 2, p.317

[46] n. tr.) reamintim că este vorba de secolul al XIX-lea, când scria autorul

[47] Irinaeus against Heresies, Clarke, Edimburgh

[48] Una dintre cele mai mari autorităţi privind ordinarea episcopală este de părere că deosebirea dintre cler şi laici provine din Vechiul Testament: după cum marele preot primea slujba şi preoţii aveau poziţiile lor şi leviţii aveau slujbele lor deosebite, tot aşa şi laicii au obligaţiile lor faţă de alţi laici. El mai spune, de asemenea, că preoţia comună a tuturor credincioşilor este învăţătură din Noul Testament, dar că părinţii din vremurile de început au format biserica după modelul sistemulu iudaic – Gincham în Antiquity of the Christian Church, vol. 1, p. 42

[49] Pentru detalii vedeţi Neander, vo. 1, p. 259; Mosheim, vol. 1, p. 91; Bingham, vol.1

[50] v. Neander, vol 1, p. 177; Mosheim, col. 1, p. 217; Milner, vol. 1, p. 332

[51] Pentru detalii cu privire la diferitele secte, vedeţi Dictionary of Christian Churches and Sects, Marsden Robertson, vol. 1, p. 84; Neander vol. 2, p. 387; Milman, vol. 2 p. 80.

[52] Milman, vol. 2, p. 261

[53] Poate fi foarte interesant pentru cititor faptul că nici un manuscris al Noului Testament nu este anterior celei de-a doua jumătăţi a secolului al patrulea, o explicaţie pentru acest fapt fiind distrugerea scrierilor creştine, în special a scripturilor, în timpul lui Diocleţian, în prima parte a secolului al patrulea. Este cunoscut faptul că, sub Constantin, au fost depuse eforturi deosebite pentru a avea copii corecte, dintre care celebrul critic Tischendorf consideră că face parte mansuscrisul Sinaitic

[54] Pentru numele şi detaliile cu privire la mai mulţi care au suferit, vedeţi Milner, vol. 1, p. 473-506