[ Page principale | Commentaires | La Bible ]

 

 

Cuvânt introductiv

„N

oi deci suntem trimişi împuterniciţi pentru Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, pentru Hristos: Împăcaţi‑vă cu Dumnezeu! Pe Cel care n‑a cunoscut păcat, El L‑a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El“ (2Corinteni5.20‑21).

 

Autorul acestei cărţi fusese din tinereţe obişnuit cu adevărurile creştine. În ultimul război mondial a fost grav rănit, pierzându‑şi vederea. Lovitura părea de nesuportat. În necazul lui a strigat către Dumnezeu, care, în harul Său, în locul ochilor trupeşti i‑a deschis ochii sufleteşti şi spirituali, ca să poată vedea adevăruri ale veşniciei. Aceasta l‑a liniştit, i‑a adus pacea inimii şi adevărata fericire. De atunci, dorinţa lui arzătoare a fost să‑i ajute şi pe alţii să găsească pacea şi fericirea.

Spre o astfel de ţintă ne îndreaptă el privirile prin această carte. Nu are pretenţia unor gânduri adânci. Din cauza încercărilor grele, a fost nevoit de multe ori să se oprească din scris; atunci răspunsurile le‑a dat aşa cum sunt ele redate în Cuvântul lui Dumnezeu. Este dorinţa lui ca cei care citesc aceste rânduri să se lase provocaţi şi preocupaţi de aceste întrebări atât de importante. O astfel de ocupaţie îl va face pe cititor tot aşa de fericit ca şi pe cel care le‑a scris şi îl va ajuta să găsească răspunsuri în prezenţa lui Dumnezeu.

 

E. K.

1

De ce este Biblia Cuvântul lui Dumnezeu?

U

n învăţat şi‑a pus o astfel de întrebare (ca cea din titlu) şi a ajuns la concluzia că nu sunt posibile decât patru răspunsuri. Biblia poate fi alcătuită sau de oameni buni, sau de oameni răi, sau de Dumnezeu, sau de Diavolul.

Oamenii buni n‑ar fi putut inventa această Carte, deoarece ei nu mint. Această categorie de oameni ar fi minţit dacă, după ce ar fi scris o lucrare de o asemenea amploare, la urmă ar fi mărturisit: „Dumnezeu a vorbit“.

Oamenii răi nu puteau concepe această Carte, deoarece ei o urăsc, pe motiv că învăţătura ei condamnă gândurile şi faptele lor rele, vestindu‑le apoi judecata veşnică.

Diavolul – sau un duh rău – nu putea fi autorul unei astfel de cărţi care dezvăluie aşa de minunat sfinţenia lui Dumnezeu.

Biblia este şi rămâne ceea ce ea însăşi susţine că este: Cuvântul lui Dumnezeu.

De când s‑a descoperit tiparul, au apărut cărţi după cărţi, care s‑au bucurat de un cerc mai mare sau mai mic de cititori. Multe dintre acestea, aparţinând trecutului, au dispărut sau au fost date uitării. Dar Cartea Cărţilor, care este Biblia (Sfânta Scriptură), Cuvântul lui Dumnezeu, nu numai că este cea mai veche, ci este şi cea mai răspândită şi mai citită.

Biblia este tradusă în peste o mie de limbi şi răspândită în milioane de exemplare. Este cinstită şi iubită de mulţi oameni, dar tot mare este şi numărul celor care o urăsc. De ce? Pentru că Biblia atinge conştiinţa! Ea nu este concepţia unei anumite epoci, nici a unui poet renumit, nici a poporului evreu. Care popor ar fi fost gata săşi scrie greşelile propriei istorii? Oamenii nu ar fi fost capabili să scrie despre Dumnezeu, pentru că cine e în stare să înţeleagă şi să facă aprecieri asupra Celui Veşnic?

Ce fel de carte este Biblia?

Însuşi Dumnezeu ne spune în Sfânta Scriptură că „oameni sfinţi“ ai Săi „au vorbit sub puterea Duhului Sfânt“ (1Petru1.21). Bărbaţi cu meserii diferite, învăţaţi şi neînvăţaţi, fără a se cunoaşte unul pe altul şi trăind la intervale mari de timp unii faţă de alţii, au lucrat la această carte.

Dumnezeu S‑a slujit de ei precum un director se foloseşte de secretară pentru a‑şi consemna gândurile şi planurile. Orice cititor poate constata că numai un singur Autor a putut scrie această Carte. Autorul a fost Dumnezeu prin Duhul Său. Dumnezeu S‑a folosit de slujitorii Săi ca de nişte scriitori. Este o mare favoare, dar şi o mare răspundere, că omul zilelor noastre posedă o Biblie.

Istoria orală s‑a desfăşurat pe o perioadă de două mii cinci sute de ani, de la Adam la Moise. În Deuteronom citim: „Şi aceste cuvinte pe care ţi le poruncesc astăzi să fie în inima ta“ (6.6).

Moise a fost primul scriitor folosit de Dumnezeu, care, sub inspiraţia Duhului Sfânt, a scris tot ce s‑a petrecut de la Adam până la el. După Moise, Dumnezeu S‑a folosit de încă patruzeci de scriitori, inspiraţi tot de Duhul Său.

Textul pe care îl avem astăzi la îndemână a fost scris într‑o perioadă de o mie şase sute de ani. Nu ne putem imagina suficient cum s‑a putut întocmi o lucrare aşa de vastă şi completă, care este Biblia. Dar Dumnezeu, în atotputernicia şi înţelepciunea Sa, i‑a putut inspira pe autorii Bibliei, ca să scrie o asemenea operă. El i‑a inspirat pe oamenii Săi sfinţi care au avut misiunea să scrie. Domnul Isus Hristos a spus că Duhul Sfânt, când va veni, va fi Acela care „va călăuzi în tot adevărul“ (Ioan16.13). Şi Duhul Sfânt a venit din cer, în ziua Rusaliilor, ca o a doua Persoană a Dumnezeirii, care ne aminteşte de Cuvântul Său şi care îi conduce pe cei credincioşi în tot adevărul (Ioan14.26; 15.26; 16.13).

Nu este oare istoria Cuvântului Său o mărturie despre nemărginita Sa autoritate?

Biblia a ţinut piept oricărui atac şi oricărei îndoieli. Cine încă se îndoieşte de faptul că este adevărat Cuvântul lui Dumnezeu să citească solemna încheiere: „Mărturisesc oricui aude cuvintele profeţiei cărţii acesteia: dacă adaugă cineva la acestea, Dumnezeu îi va adăuga plăgile scrise în această carte“ (Apocalipsa22.18).

Ce vrea Dumnezeu să transmită omului prin Cuvântul Său?

În 2Timotei3.16 citim: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate“.

Dumnezeu l‑a creat pe om după chipul Său, dar omul s‑a comportat fără credincioşie faţă de Creatorul său şi prin aceasta a pierdut comuniunea cu El. De atunci, omul este într‑o continuă fugă de faţa lui Dumnezeu. În Cuvântul lui Dumnezeu observăm mila Sa arătată întâi faţă de poporul Israel şi apoi faţă de toţi oamenii. Centrul gândurilor şi lucrărilor lui Dumnezeu este arătat de pe prima până pe ultima pagină a Bibliei, şi anume este Isus Hristos. Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, este revelat în Vechiul Testament ca Dumnezeu‑Yahve (YHWH = Cel care există prin Sine, Cel Veşnic), iar în Noul Testament, ca Mântuitor şi Răscumpărător.

În Vechiul Testament vedem Persoana Domnului Isus ilustrată în pilde, persoane şi lucrări. În Noul Testament, Isus Hristos este revelat ca Mântuitorul tuturor celor care cred în El, ca Acela care Şi‑a dat viaţa pe crucea de pe Golgota, pentru ca omul să se poată reîntoarce la legătura cu Dumnezeu – legătură pierdută de primii oameni, Adam şi Eva, şi, odată cu ei, şi de tot neamul omenesc.

Biblia îl învaţă pe om gândurile lui Dumnezeu, îi arată starea lui spirituală, îl avertizează cu privire la sfârşitul său, îl îndrumă dinspre mândria şi îngâmfarea sa spre Binele suprem şi veşnic, îi arată mijlocul de scăpare de dreapta judecată a lui Dumnezeu, precum şi Calea pe care se poate ajunge la statutul de îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu. Iar celui care s‑a întors, prin credinţă, la Dumnezeu, îi arată toate favorurile de care are parte, începând de aici, de pe pământ. Biblia arată omului locul pe care îl va avea în veşnicie.

Cuvântul lui Dumnezeu este, atât pentru cel care nu‑l crede, cât şi pentru cel care‑l crede, un judecător al gândurilor şi intenţiilor inimii: „nici o făptură nu este ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite în faţa lui Dumnezeu“ (Evrei4.13).

Unii oameni încearcă să îngrădească Biblia în teritoriul fanteziei; alţii caută săşi bată joc de ea; alţii o tratează cu indiferenţă; alţii luptă împotriva ei. În veşnicie, Biblia va fi o mărturie împotriva omului care nu a crezut‑o.

Dumnezeu spune în Cuvântul Său: „Duhul este cel care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care Eu vi le‑am vorbit sunt duh şi sunt viaţă“ (Ioan6.63). Numai cine‑L cunoaşte pe autorul Bibliei Îi poate înţelege Cartea. Pentru omul care încă nu a venit prin credinţă la Isus Hristos, Biblia rămâne o carte închisă, pecetluită, care nu‑i spune mare lucru, nici măcar ca o altă carte. Nu poate să o înţeleagă; gândurile lui Dumnezeu nu‑i spun nimic. Dar milioane de oameni au trăit ce este scris în Ieremia23.29: „Nu este Cuvântul Meu ca un foc – zice Domnul – şi ca un ciocan care sfărâmă stânca?“

Cuvântul lui Dumnezeu a schimbat inimi de piatră în inimi pline de pace şi de iubire. Astfel de oameni au experimentat că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, că este adevărul; au recunoscut sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu, primind iertarea şi dragostea Sa veşnică; au primit mântuirea în Domnul Isus Hristos, fiind eliberaţi de vină şi păcat. Bucuroşi şi mulţumitori, ei pot trăi o viaţă de supunere şi de siguranţă, urmându‑L pe Mântuitorul. Pentru ei, Sfânta Scriptură este o carte dorită, o scrisoare pe care o primesc din mâna lui Dumnezeu, Tatăl lor ceresc. Biblia le este îndreptar al tuturor gândurilor şi lucrărilor şi îi învaţă cum să preţuiască lucrurile din această lume. După cum trupul nostru are nevoie de hrană, tot astfel, sufletul nostru nemuritor are nevoie să fie hrănit din punct de vedere spiritual. Cuvântul lui Dumnezeu dăruieşte pâinea şi apa vieţii. Prin citirea zilnică şi prin cercetarea Scripturii, credinţa se întăreşte.

Biblia este asemănată cu o sabie cu două tăişuri, care îi arată permanent omului starea sa. Biblia este izvor de putere pentru cei care au obosit în lupta vieţii, este izvor de bucurie pentru cei care au greutăţi pe inimă, izvor de pace pentru cei care însetează după liniştea cugetului, izvor de speranţă sau de încredere pentru cei care trăiesc prin credinţă.

Nici o carte nu poate să facă ce face Biblia, pentru că acest Cuvânt al lui Dumnezeu devine activ în om din clipa în care Dumnezeu, printr‑un duh nou – Duhul Sfânt – începe să lucreze în om.

Biblia poate lumina calea întunecoasă a fiecărui om în parte. Inima celui care se ocupă cu citirea Bibliei se întăreşte zilnic prin încurajările şi promisiunile date de Dumnezeu prin ea.

Fiul lui Dumnezeu spune: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nicidecum nu vor trece“ (Matei24.35). Cartea Cărţilor este veche şi totuşi mereu nouă; cunoscută, şi totuşi mereu citită. Este o carte minunată, fără asemănare, care se adresează tuturor oamenilor, indiferent de vârstă, de starea socială sau de nivelul studiilor. Sunt multe cărţi pe pământ, dar pe fiecare, după ce o citim, o punem deoparte şi căutăm alta nouă. Biblia însă rămâne pentru totdeauna nouă. Este cheia spre viaţa eternă.

 

(Pentru o înţelegere mai clară a Vechiului Testament, în care Persoana Domnului Isus este ilustrată, recomandăm mai întâi citirea Noului Testament, în care Persoana Sa este revelată ca Mântuitor.)

2

Cine este Dumnezeu?

Î

n Exod3.14, Dumnezeu spune despre Sine: „Eu sunt Cel ce sunt“.

Nu este om pe pământ care să nu‑şi fi pus întrebarea: «Există Dumnezeu?» Şi nu este om care să nu creadă, într‑o formă sau alta, în Dumnezeu. Fiecare om are propria lui închipuire despre Persoana lui Dumnezeu şi, potrivit punctului său de vedere, Îi dă nume şi însemnătate.

Nimeni nu se poate îndoi de adevărul că se află în faţa unei Puteri pe care mintea omenească nu o poate cerceta.

Fiecare este convins că, acolo unde este o lucrare, este şi un scop, iar unde este un scop, este şi un Creator. Sunt oameni care, în locul Persoanei lui Dumnezeu, pun destinul. După ideea lor, omul este, mai mult sau mai puţin, la discreţia unui aşa‑zis destin care le‑ar putea aduce mai multă sau mai puţină fericire şi că, indiferent de voia lor, sunt supuşi unei puteri.

Sunt şi oameni care pun prevederea în locul lui Dumnezeu, apreciind modul în care se vor desfăşura evenimentele viitoare pe baza unor fapte din prezent. În India, aceasta a devenit o religie cu numele Kismet, care susţine că nu trebuie să te opui suferinţei, deoarece ea tot va veni.

Alţii pun în locul Persoanei lui Dumnezeu o fiinţă importantă. Ei simt că trebuie să fie un cineva mai mare, care domneşte peste toate, dar îşi pun peste ei tot un om, asemenea lor.

 

Cine este Dumnezeu? Eu sunt Cel ce sunt“ – a spus Dumnezeu despre Sine. „Pentru că El a spus şi a fost; El a poruncit şi a luat fiinţă“ (Psalmul33.9). Dumnezeu este o Persoană care aude, care vede, care vorbeşte, care lucrează. Este un Dumnezeu întreit: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt; trei Persoane şi totuşi un singur Dumnezeu. Tatăl nu este Fiul şi Fiul nu este Duhul Sfânt. Aceasta este o taină pe care mintea omului nu o poate pătrunde, pentru că numai prin Duhul lui Dumnezeu se poate cunoaşte ce este dumnezeiesc. Dumnezeu descoperă omului această taină numai când omul se smereşte în faţa Sa: „temerea de Domnul este începutul înţelepciunii“ (Psalmul111.10).

În înţeles omenesc, această relaţie poate fi ilustrată grafic printr‑un triunghi cu toate laturile egale; pe o latură a acestui triunghi scriem „Tatăl“, pe cealaltă, „Fiul“, pe a treia, „Duhul Sfânt“, iar în mijloc, „Dumnezeu“. Când punctul central este unit cu colţurile, înţelegem câte ceva din Dumnezeul întreit! Putem să‑L vedem astfel pe Dumnezeu Tatăl, pe Dumnezeu Fiul şi pe Dumnezeu Duhul Sfânt într‑o treime dumnezeiască în deplină armonie.

Dar Dumnezeu nu vrea să fie numai înţeles, ci şi crezut. Pentru a putea fi crezut, El S‑a descoperit omului:

1. Prin creaţia Sa

Dumnezeu a chemat totul în prezenţa Sa prin Cuvântul Său. „El a spus şi a fost; El a poruncit şi a luat fiinţă“ (Psalmul33.9). Omul poate privi şi admira natura cu tot ce se mişcă în ea. Toate acestea amintesc omului că Dumnezeu le‑a creat. Dumnezeu nu este natura, ci natura este lucrarea mâinilor Sale.

2. Prin lucrarea Sa în creaţie

Dumnezeu hotărăşte mişcarea soarelui, a lunii, a stelelor: „El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Matei5.45). Dumnezeu le face să crească, toate pentru binele zilnic al omului. Cineva poate să spună că acestea se datorează legilor naturii. Dar legile sunt ceva de neclintit (de exemplu legea gravitaţiei). Dacă schimbarea timpului s‑ar face după legi, ar însemna ca înflorirea, secerişul, ploaia, căldura, îngheţul şi zăpada să decurgă în fiecare an uniform ca un ceas.

Ce s‑ar întâmpla dacă natura ar fi la voia întâmplării? Domnul Isus este Acela care susţine „toate prin Cuvântul puterii Sale...“ (Evrei1.3). Nu este nici un om care ar putea dirija tot «mersul» naturii. Ce bine că această lucrare nu este lăsată la dispoziţia omului sau la voia întâmplării!

3. Prin poporul Său Israel

După potop, când oamenii, în mândria lor, au vrut săşi construiască un turn până la cer, Dumnezeu Şi‑a ales un popor faţă de care Şi‑a arătat dragostea şi binecuvântarea în mod deosebit. Vechiul Testament este plin de dovezi ale dragostei şi bunătăţii lui Dumnezeu, cu toată necredincioşia poporului Său. Pe multe căi rătăcitoare a umblat poporul Israel până în ziua de astăzi, dar promisiunile pe care le‑a dat Dumnezeu lui Avraam, Isaac şi Iacov rămân neclintite până în veşnicie.

Dumnezeu este credincios cuvântului spus şi nu şi‑l mai retrage. Poporul Său a continuat să existe în toate timpurile, în ciuda tuturor planurilor de distrugere faţă de el. Câte popoare au fost mari cândva, însă numele lor nu mai este cunoscut astăzi! Dar poporul Israel, poporul lui Dumnezeu pe acest pământ, a rămas.

În anul 1948, când, în ciuda tuturor împotrivirilor, israeliţii au primit înapoi ţara lor, au descoperit împlinirea uneia dintre promisiunile lui Dumnezeu faţă de ei.

4. Prin venirea Fiului Său pe pământ

Aceasta a fost cea mai mare revelare a lui Dumnezeu din toate timpurile: prin Fiul Său venit pe pământ. Prin această lucrare, Dumnezeu a luat un chip de om, pentru a‑l readuce în comuniune cu El pe omul pierdut. Dar toate minunile pe care Domnul Isus le‑a făcut pe pământ, ca şi lucrarea de pe Golgota, au fost socotite de oamenii necredincioşi de domeniul povestirilor. Pe Golgota S‑a revelat Însuşi Dumnezeu. Când pământul s‑a cutremurat şi soarele şi‑a pierdut strălucirea, nu a fost un eveniment întâmplător, ci atunci a fost arătată o parte din puterea lui Dumnezeu, care a putut fi simţită de oameni.

5. De la Golgota şi în mod deosebit
de la Rusalii, Dumnezeu Se descoper
ă
la mii
şi milioane de oameni

Din oameni care altădată Îl batjocoreau şi Îl urau, Dumnezeu a făcut oameni care Îl iubesc şi care Îl adoră. Pe ucigaşi i‑a transformat în oameni ai păcii şi ai dragostei. Din făpturi căzute în deznădejde a făcut oameni plini de speranţă. Scoţând pe oameni din toate rasele şi limbile şi ducându‑i la o experienţă vie, Dumnezeu zideşte şi astăzi adevărata Sa Biserică. Aceştia sunt răscumpăraţii prin lucrarea de pe Golgota, în faţa cărora Dumnezeu Se prezintă cu numele: „Eu sunt Cel ce sunt“.

6. Dumnezeu Se descoperă
întregii omeniri prin Cuvântul S
ău

Sfânta Scriptură este Cartea răspândită în cele mai multe limbi şi dialecte. Bărbaţi sfinţi, îndemnaţi de Duhul Sfânt, au scris şi au mărturisit despre existenţa şi voia lui Dumnezeu. Oricine citeşte Biblia cu sinceritate nu poate să nu‑şi dea seama că nu este vorba de cuvântul omului. Numai Dumnezeu poate să Se descopere oamenilor aşa cum a făcut‑o în Sfânta Scriptură.

 

Cine este Dumnezeu? Astăzi El încă este Dumnezeul harului şi al îndurării. Dar El nu va rămâne aşa. Acest pământ plin de ură şi de păcat, pe care zilnic se varsă sânge nevinovat, L‑a determinat pe Dumnezeu să pună o limită harului Său.

Omul întreabă: «Cum se vor termina toate relele?» Răspunsul îl va da Dumnezeu. El va judeca la timpul hotărât. Nimic nu rămâne uitat cu privire la păcat şi fărădelege. Dumnezeu va judeca tot răul. „Este înfricoşător lucru să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!“ (Evrei10.31). După ce omenirea va fi judecată, pământul va fi ars: aşa citim în 2Petru3.7.

Omului de astăzi, care trăieşte în epoca nucleară, nu‑i este greu săşi imagineze această realitate. Dumnezeu va avea apoi un cer nou şi un pământ nou, unde nu vor mai fi păcat şi moarte, ci va locui dreptatea. Atunci vor domni fericirea şi bucuria. Dumnezeu Îşi împlineşte planul cu această creaţie căzută în păcat şi nimeni nu‑L va putea împiedica în realizarea lui.

Întrebarea care se pune pentru fiecare în parte este aceasta: «Ce este Dumnezeu pentru mine? Ceva de neînţeles? de necuprins? Ceva nesigur sau înfricoşător? Este El Tatăl meu ceresc, astăzi? Sau este Judecător, mâine?» Dumnezeu Se descoperă şi acum oamenilor prin lucrările Sale şi prin Biblie.

Dumnezeu aude strigătul şi suspinul copiilor Săi şi are încă răbdare faţă de nelegiuirea, batjocurile şi refuzul oamenilor. Curând însă îi va conduce pe copiii Săi la realitatea celor crezute; şi atunci omenirea va fi judecată după faptele ei. Ferice de cel care poate spune împreună cu psalmistul: „Numai în Dumnezeu rămâne liniştit sufletul meu; de la El vine mântuirea mea. Numai El este stânca mea şi mântuirea mea, turnul meu înalt; nu mă voi clătina mult. La Dumnezeu este mântuirea mea şi gloria mea, stânca tăriei mele; adăpostul meu este în Dumnezeu“ (Psalmul62.1,2,7).

3

Cine este Diavolul?

Î

n Ezechiel28.14‑19 citim: „Erai uns ca un heruvim ocrotitor şi aşa te‑am rânduit; erai pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu; umblai prin mijlocul pietrelor de foc. Erai desăvârşit în căile tale, din ziua când ai fost făcut, până când s‑a găsit nedreptate în tine. Prin belşugul negoţului tău ţi‑au umplut lăuntrul cu violenţă şi ai păcătuit; de aceea te‑am aruncat, ca necurat, de pe muntele lui Dumnezeu; şi te‑am distrus, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor de foc! Ţi s‑a înălţat inima din cauza frumuseţii tale; ţi‑ai stricat înţelepciunea din cauza strălucirii tale; te‑am aruncat la pământ, te‑am dat înaintea împăraţilor ca să te privească. Prin mulţimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negoţului tău, ţi‑ai profanat locaşurile tale sfinte; şi Eu am scos un foc din mijlocul tău; el te‑a mistuit, şi te‑am prefăcut în cenuşă pe pământ, înaintea ochilor tuturor celor care te priveau. Toţi cei care te cunosc între popoare vor fi uimiţi de tine; ai ajuns o groază şi niciodată nu vei mai fi!“

În timpul nostru s‑a dezvoltat ideea că discuţiile despre Diavol (Satan) nu ar mai fi potrivite. Dar niciodată nu a fost amintit numele Diavolului aşa de mult ca în zilele noastre.

Omul ştie că există puteri diabolice şi, de frică, încearcă să le ocolească. Fără să vrea, stă mereu în faţa întrebării: „Există Diavol?“

Unii răspund: „Eu nu cred în existenţa Diavolului“; aceştia îl consideră de domeniul închipuirii. Alţii, dominaţi de superstiţie, îl văd pe Diavol într‑o pisică neagră sau în unele obiecte.

Diavolul nu este răul de fiecare zi, cu toate că nu‑i putem contesta efectele în nici un moment, şi nu este nici conjunctură (nefavorabilă), nici trăsătură de caracter. Diavolul este o persoană: marele împotrivitor al lui Dumnezeu. Este Cel Rău, inauguratorul tuturor fărădelegilor şi vărsărilor de sânge din toată lumea. Dumnezeu spune despre el că este marele rătăcitor al lumii, criminal şi mincinos de la început.

Urmările groaznice ale lucrării Diavolului le putem urmări fiecare în parte.

Cum a ajuns la această stare? Sfânta Scriptură ne aminteşte pe scurt despre apariţia sa. Cel mai important lucru pentru noi, oamenii, este să ne depărtăm de Diavol şi de tot ce este legat de el. Sfânta Scriptură nu a fost scrisă pentru a potoli curiozitatea noastră de a cunoaşte toate amănuntele, ci pentru a ne arăta starea noastră în faţa lui Dumnezeu şi drumul înapoi la El.

În versetele amintite la început ne este arătat cine a fost cândva Diavolul.

Cea dintâi creaţie a fost una de lumină şi, înaintea căderii, Diavolului i‑a fost dată stăpânirea luminii. Dumnezeu l‑a creat şi l‑a înzestrat cu frumuseţea unui înger măreţ. Dar, din poziţia sa strălucită, Diavolul s‑a ridicat împotriva lui Dumnezeu, aspirând la tronul Său.

Dumnezeu a trebuit să‑l îndepărteze pe Diavol din poziţia sa. Ce a însemnat căderea lui putem înţelege dacă privim cu atenţie perioada de timp dintre versetele1 şi 2 din Geneza1. Când Satan a fost aruncat pe pământ, pământul a devenit pustiu şi gol (versetul2). Dumnezeu, în măreţia şi atotputernicia Sa, nu putea crea un pământ lipsit de armonie şi de perfecţiune.

De atunci, Diavolul este plin de o mânie fără margini împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului care a fost creat ca să‑L cinstească pe Creatorul său. Diavolul a reuşit să‑l rătăcească pe om şi să‑l atragă de partea sa. Omul a recunoscut prea târziu că, prin înşelăciunea lui Satan, a fost despărţit de Dumnezeu, Izvorul Luminii şi al Vieţii. Satan a triumfat tocmai prin neascultarea omului.

O durere fără margini însoţeşte viaţa omului ajuns sub puterea Diavolului. Satan îl ţine pe om prins cu legături tainice şi, prin tot felul de lucruri josnice, derutează inima care nu rămâne în legătură cu Dumnezeu, căutând s‑o afunde tot mai mult în mizeria păcatului. Scopul său este de a‑l face pe om să trăiască în păcat până la moarte.

În dreptatea şi sfinţenia Sa, Dumnezeu a trebuit să‑i scoată din grădina Edenului pe primii oameni, căzuţi în păcat, deoarece nu mai putea să aibă vreo legătură cu ei. Ceea ce însă nu ştia Satan a fost că Dumnezeu este şi dragoste şi că El îl iubea pe om, cu toate că acesta ajunsese în acea stare păcătoasă.

Dumnezeu a prezis Diavolului o zi când îl va judeca pentru tot răul pe care l‑a făcut în lume. Această zi a sosit acum aproape două mii de ani, când pe Golgota a avut loc confruntarea din toate timpurile: lupta dintre Fiul lui Dumnezeu şi Diavolul. Nici un om nu ar fi fost în stare să ducă această luptă, deoarece, pentru a ieşi biruitor, trebuia să fie fără păcat.

Din acest motiv a trebuit să vină Dumnezeu Însuşi în Persoana Fiului Său pe pământ şi, la crucea de pe Golgota, să‑l biruiască pe Satan. Pentru ochiul necredinţei a fost o luptă în slăbiciune, dar, pentru ochiul credinţei, la Golgota s‑a desfăşurat lupta dintre puterea luminii şi cea a întunericului. Îngerii lui Satan s‑au cutremurat văzând urmările acestei lupte pentru ei. Sentinţa pronunţată cu atâta timp înainte (Ioan16.11) s‑a dezvăluit la Golgota în toată puterea ei (Evrei2.14‑16).

Dumnezeu a strălucit în suveranitatea Sa în chipul cel mai minunat când Fiul Său a zdrobit puterea lui Satan. Atunci s‑a creat posibilitatea revenirii la comuniunea cu Creatorul său a omului legat de păcat. Dar Satan este încă liber, este încă activ, fiind însuşi prinţul lumii acesteia.

Prin lucrarea desăvârşită a Fiului lui Dumnezeu, fiecare om are posibilitatea să fie eliberat de sub puterea lui Satan pe calea arătată clar de Cuvântul lui Dumnezeu: credinţă şi pocăinţă.

Mânia lui Satan împotriva lui Dumnezeu, împotriva credincioşilor Săi, ca şi asupra întregii creaţii este tot mai mare. El ştie că zilele îi sunt numărate. De aceea, strădania lui este mare şi vrea să ducă pe cât mai mulţi oameni la pierzare. Cu cei credincioşi, el nu poate face ce vrea, pentru că ei sunt smulşi de sub autoritatea sa prin jertfa de la Golgota.

În şiretenia sa, Diavolul încearcă prin gânduri de frică, prin ruşine sau prin comportarea lumească a unor creştini să împiedice venirea oamenilor la credinţa în Isus. Satan doreşte ca cei credincioşi să nu mai fie uniţi, astfel ca, prin mulţimea dezbinărilor acestora, Biserica lui Dumnezeu să nu‑şi poată da mărturia la înălţimea chemării ei.

Satan atacă fie ca un leu înfuriat, fie ca un înger de lumină. Constatăm cu regret că, în unele cazuri, a reuşit să‑i facă pe unii creştini să nu mai fie în umblarea practică aşa cum ar trebui. Cum? Prin faptul că i‑a lămurit că Biblia nu ar fi singurul îndrumar al gândurilor şi faptelor creştine.

Mult mai uşor îi este lui Satan cu oamenii necredincioşi. El nu vrea ca omul să reflecteze asupra vieţii sale, să se condamne pentru starea de păcat şi să privească la jertfa de pe Golgota, unde poate găsi salvare şi eliberare. Diavolul vrea ca fiecare om să rămână în starea sa (omul este născut în împărăţia întunericului şi este supus puterii lui Satan), pentru a putea merge împreună pe calea pierzării. De nimic nu se teme Satan mai mult ca de preocuparea omului cu Biblia, cu jertfa de pe Golgota, cu veşnicia: într‑un cuvânt, cu adevărurile lui Dumnezeu.

Scopul Diavolului este de a ţine întreaga omenire legată în păcat, ca astfel să ajungă la condamnarea veşnică. Nici un efort nu i se pare prea greu şi, prin diferite mijloace, caută să‑i aducă pe oameni pe căi greşite.

Una dintre cele mai subtile metode ale lui Satan este religia. Ea a fost de la început cea mai tare armă pentru Diavol. Câte religii omeneşti, câte învăţături rătăcite şi cât ateism nu a preluat omul de la Satan! El îi spune omului că poate fi religios, dar să nu se pocăiască; că poate fi creştin, dar să nu o ia aşa de serios; că poate crede în mulţi idoli, dar pe veşnicul şi singurul Dumnezeu adevărat să‑L lase deoparte: aşa au mers oamenii conduşi în viaţă de marele rătăcitor. Satan îl lasă pe om să creadă orice, dar să nu accepte ideea că este păcătos pierdut care are nevoie de un Mântuitor.

Mulţi oameni sunt legaţi de Satan prin ocultism şi spiritism, prin horoscoape, prin citirea în stele, vrăjitorii şi multe altele. În trecut era lucru obişnuit arderea vrăjitoarelor; astăzi este la modă chemarea spiritelor. Astfel reuşeşte Satan să‑i ţină pe oameni în împărăţia întunericului.

Când un om nu‑i este supus, caută să‑l umple de frică şi de nemulţumire. Întreaga omenire trăieşte în frică şi în nelinişte faţă de puterile invizibile ale răului. Satan este foarte atent ca nimeni să nu se elibereze de acest jug. O inimă fricoasă şi care nu cunoaşte adevărul este o unealtă potrivită în mâna sa. Şi ce greu îi apasă pe oamenii din lumea întreagă teama de viitor, nesiguranţa cu privire la ce va fi...

Dacă prin toate aceste metode nu‑şi atinge ţinta, atunci caută să‑l facă pe om nepăsător şi inofensiv. Ca să nu se mai gândească cu seriozitate la veşnicie, îi dă omului tot felul de ocupaţii şi de distracţii. Astfel omul îşi închide urechile şi nu mai poate să audă că există o căpetenie a tuturor relelor. Şi Satan se bucură când această închidere a urechilor şi a ochilor se face şi prin literatură, teatru...

Un alt mijloc de acţiune al lui Satan este războiul. Pe această cale, el reuşeşte să‑i facă pe o mulţime de oameni săşi piardă viaţa fără să apuce să se mai împace cu Dumnezeu. Războiul aduce suferinţe groaznice, dar, între acestea, chinurile eterne ale celor care pleacă neîmpăcaţi cu Dumnezeu nu pot fi comparate cu nimic. Nimeni în lume nu doreşte războiul, dar, în mâinile lui Satan, omul devine o unealtă uşor de manipulat pentru atingerea planurilor sale, astfel că, fără să vrea, se trezeşte optând pentru calea armelor.

Nu religia îi lipseşte omului, ci Vestea Bună a biruinţei de pe crucea Golgotei. Lui Satan îi este indiferent dacă omul crede sau nu în existenţa lui sau dacă îl ia în râs, dar nu suportă ca omul să se îndrepte spre Golgota, spre Jertfa prin care a fost învins.

Ceasul căderii sale însă se apropie; încă puţin timp şi sentinţa împotriva lui va fi pusă în aplicare. O privire de ansamblu asupra istoriei omenirii arată clar că lucrările lui Satan sunt tot mai apăsătoare şi mai periculoase. Dar Dumnezeu a stabilit o zi pentru sfârşitul acestuia. Acum Satan este încă regele pământului, iar omul încă poate alege: pentru prinţul lumii acesteia sau pentru Dumnezeu. Curând timpul de har se va sfârşi. Când credincioşii vor fi ridicaţi în gloria Tatălui, Satan va fi aruncat din locurile cereşti pe pământ. Când „sarea“ (simbol al celor credincioşi) va fi luată de pe pământ, procesul descompunerii se va desfăşura cu repeziciune.

Atunci furia lui Satan va fi îngrozitoare şi între oamenii rămaşi pe pământ se va vărsa mult sânge: „...Vai de voi, pământ şi mare, pentru că Diavolul a coborât la voi cuprins de mânie mare, fiindcă ştie că are puţin timp“ (Apocalipsa12.12).

După acest „puţin timp“, Dumnezeu îi va arunca pe Satan şi pe îngerii săi „în iazul de foc şi de pucioasă“ (Apocalipsa20.10), iar pe pământul cel nou, fără păcat, fără moarte şi fără Diavol, credincioşii vor trăi glorificându‑L pe Învingătorul de pe Golgota.

4

Cine este
Isus Hristos?

N

ici un nume de pe acest pământ nu a fost atât de cunoscut şi de răspândit ca Numele lui Isus. De aproape două mii de ani, de când a fost pronunţat pentru prima dată în mod deschis, acest Nume nu a fost uitat. Întrezărim aici ceva din grija Tatălui Său: „de aceea şi Dumnezeu L‑a înălţat foarte sus şi I‑a dăruit un Nume care este mai presus de orice nume“ (Filipeni2.9). Multe nume mari au existat în lume, dar cele mai multe au fost uitate; doar câteva au rămas în amintirea oamenilor.

Nici un nume de pe acest pământ nu a avut o asemenea putere de influenţă, încât să te facă să iei o anumită poziţie, ca Numele lui Isus. Astfel vom întâlni oameni care‑L urăsc sau Îl dispreţuiesc şi oameni care se tem de El, care răspund în faţa acestui Nume cu stimă şi cu adorare. Pentru unii, acest Nume este greu de pronunţat; pentru alţii însă, acest Nume constituie cea mai mare fericire a lor.

Cine este Isus? Multe s‑au scris şi mai multe s‑au spus despre El. Cu siguranţă, Isus nu este un om care să fi întemeiat o religie, nici un învăţat cu o înaltă ţinută morală, nici un poet care să fi compus versuri frumoase, nici un idealist cu o nouă viziune asupra lumii, pentru care săŞi dea viaţa, nici unul care să atragă masele la El, îndemnând la răscoală împotriva statului. Isus nu a urmărit să Se proclame ca împărat în fruntea unui popor pământesc. Nimic din toate acestea nu găsim la El.

El nu este creat. Este Fiul lui Dumnezeu din veşnicii. Când Dumnezeu a creat cerurile, citim despre Isus: „Când El pregătea cerurile, Eu eram acolo; când trăgea un cerc pe faţa adâncului, când aşeza norii sus, când fântânile adâncului deveneau tari, când impunea mării hotărârea Sa, ca apele să nu treacă peste porunca Lui, când stabilea temeliile pământului, atunci Eu Îi eram Meşter şi zilnic eram desfătarea Sa, veselindu‑Mă întotdeauna înaintea Lui, veselindu‑Mă în partea locuită a pământului Său; şi desfătările Mele erau în fiii oamenilor“ (Proverbe8.27‑31).

În primul verset al Evangheliei după Ioan, acest adevăr este din nou arătat:

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu“. Isus a fost la începutul oricărui început. În Evanghelia după Matei citim: „Şi iată un glas din ceruri spunând: Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea“ (3.17). Dumnezeu Tatăl nu a avut nimic mai presus decât Fiul Său preaiubit. Pentru El şi prin El au fost create toate lucrurile.

Isus este punctul central al dragostei Tatălui. Tot ce a creat Dumnezeu a fost pentru Fiul Său; chiar şi „întocmirea“ ta şi a mea au fost pentru El. Nimeni nu poate înţelege fiorii care străpungeau inima Tatălui când Îşi dădea Singurul Fiu ca să fie judecat la Golgota pentru păcatele omenirii...

Prin neascultare faţă de Dumnezeu, omul s‑a condamnat singur, astfel că asupra sa apasă judecata definitivă: moarte veşnică. Dar, înaintea pronunţării sentinţei, Dumnezeu a hotărât să‑l scape pe om de judecată prin jertfirea Fiului Său Preaiubit.

Încă de pe primele pagini ale Bibliei aflăm că Dumnezeu l‑a înştiinţat pe Satan că va veni Cineva care‑i va sfărâma capul (Geneza3.15). Multe profeţii ale Vechiului Testament mărturiseau cu mult timp înainte despre Domnul Isus Hristos că va veni pentru a face pace între om şi Dumnezeu, că Se va naşte dintr‑o fecioară, în ce localitate anume, precum şi care va fi atitudinea oamenilor faţă de El.

Scopul venirii Sale aici pe pământ a fost glorificarea lui Dumnezeu, nimicirea puterii lui Satan şi împăcarea omului cu Dumnezeu. Când Domnul Isus a venit pe pământ, îngerul a spus: „vă aduc o veste bună, de mare bucurie, care va fi pentru tot poporul“ (Luca2.10). Atunci s‑a vestit cea mai mare bucurie a tuturor timpurilor: întruparea Fiului lui Dumnezeu aici, pe pământ, în carne şi sânge; şi în toate avea să fie găsit asemenea oamenilor, dar fără păcat. Aşa a mers El tot drumul cel greu până la crucea de pe Golgota.

Când Fiul lui Dumnezeu lua de bunăvoie groaznica judecată asupra Sa, pe pământ se petrecea cel mai mare eveniment al tuturor timpurilor. Isus, care nu a făcut niciodată nici un rău şi în a Cărui gură nu s‑a găsit vicleşug, a fost făcut păcat pentru noi. De către cine? De către oameni?! Nu, ci de către Însuşi Dumnezeu, Cel care spusese despre El că este Preaiubitul Său Fiu. Astfel El a suportat executarea sentinţei în locul nostru.

Niciodată inima omului nu va putea înţelege ce a însemnat pentru Dumnezeu judecarea Preaiubitului Său Fiu pe crucea Golgotei... Niciodată inima omului nu va putea pătrunde durerea sufletească a Domnului Isus în cele trei ceasuri de întuneric care L‑au determinat să strige: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M‑ai părăsit?“ (Marcu15.34)... Niciodată omul vinovat nu va putea cuprinde adâncimea şi înălţimea dragostei şi îndurării lui Dumnezeu descoperite la Golgota...

Dumnezeu a găsit mijlocul de a‑l ajuta pe omul păcătos, ca să se poată întoarce la El. Nimic mai presus şi nimic mai prejos nu a avut Dumnezeu. Şi tot ce a avut a dat, pentru ca omul să poată avea din nou pace şi bucurie. În faţa unei asemenea iubiri, să‑i fie oare aşa de greu omului să se închine?!

Domnul Isus Şi‑a dat viaţa pentru păcatele noastre: pentru păcat în totalitatea şi gravitatea lui, dar şi pentru păcatul rădăcină din noi. Pentru toate acestea, Isus a fost făcut păcat. Aceasta înseamnă că, pe crucea de la Golgota, Dumnezeu L‑a tratat în judecata Sa dreaptă ca şi când Isus ar fi fost izvorul păcatului.

Isus Hristos a făcut o lucrare desăvârşită, dându‑Şi viaţa de bunăvoie, El având putere şi săŞi dea viaţa şi s‑o ia înapoi. Pentru toate acestea, să‑L lăudăm şi să‑L cinstim pe veşnicie! Învierea lui Isus Hristos este pecetea biruinţei Sale asupra morţii, asupra păcatului şi asupra Diavolului, dar şi temelia unei vieţi eterne.

După ce Şi‑a împlinit pe pământ misiunea dată de Dumnezeu, Isus „a fost luat sus“ (Fapte1.9), pentru a Se aşeza la dreapta Tatălui. Acolo mijloceşte la Dumnezeu pentru toţi cei care, în acest timp de har, L‑au primit ca Mântuitor personal.

Domnul Isus nu i‑a lăsat singuri pe ai Săi în această lume. Le‑a dăruit Duhul Sfânt, prin care ei pot fi una cu toţi cei care cred în Numele Său. Duhul Sfânt îi întăreşte pe credincioşi, îi înviorează şi îi îndeamnă să stăruiască în credinţă.

La tronul harului, Domnul Isus intervine pentru ai Săi ca Mare Preot care ia parte cu ei în slăbiciunile lor (Evrei4.15). El este şi Mijlocitor la Tatăl ceresc, atunci când credincioşii greşesc şi îşi pierd orientarea, când păcătuiesc, când neascultarea a rupt comuniunea cu Tatăl.

Duhul Sfânt este activ aici pe pământ pentru a‑i convinge pe oameni cu privire la păcatele lor. El mişcă inimile şi conştiinţele oamenilor când citesc Sfânta Scriptură, ca să înţeleagă cine sunt şi ce trebuie să facă pentru a scăpa de judecata lui Dumnezeu.

Nimeni nu va putea spune vreodată că nu a ştiut cine este Isus Hristos, de ce a suferit, pentru cine a murit şi ce aşteaptă Dumnezeu de la fiecare.

Dumnezeu încă Îşi arată harul Său faţă de toţi oamenii, fără nici o deosebire. Uşa încă este deschisă şi fiecare personal poate să intre pe ea. Ziua mântuirii este astăzi, nu mâine, când poate fi prea târziu.

Ce va fi mâine Domnul Isus pentru cei credincioşi? Ca Mire ceresc, dorinţa Sa fierbinte este săŞi ducă în glorie Mireasa, rodul suferinţelor Sale, şi să înceapă Nunta Mielului. Înainte să plece de pe pământ, a promis că va veni iarăşi pentru a‑i lua pe ai Săi în locaşul păcii veşnice. Domnul dragostei, al harului şi al milei nu va mai păşi pe acest pământ de pe care „strigă“ (Geneza4.10) atâta sânge nevinovat. Dacă S‑ar ridica acum de pe tronul Tatălui, toţi cei mântuiţi pe temeiul lucrării Sale de pe Golgota ar fi răpiţi pentru întâmpinarea Sa în văzduh. Domnul Isus va merge cu ei în slavă şi niciodată nu vor mai fi despărţiţi.

Ce va fi Domnul Isus mâine pentru cei necredincioşi? După închiderea uşii harului, Domnul Isus va spune: „Adevărat vă spun, nu vă cunosc“ (Matei25.12). „Legaţi‑i mâinile şi picioarele şi luaţi‑l şi aruncaţi‑l în întunericul de afară! Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor“ (Matei22.13).

De aproape două mii de ani, uşa harului este larg deschisă. Ce mare a fost preţul plătit de Domnul Isus pentru fiecare suflet în parte şi cât de nepătrunsă este răbdarea Lui pentru toţi cei care acum încă refuză harul Său! Astăzi Isus poate fi Salvatorul tău; dacă respingi oferta Lui, mâine îţi va fi Judecător. Astăzi încă este har, mâine va fi judecată; astăzi mai este scăpare, mâine, pedeapsă veşnică, condamnare veşnică, moarte veşnică.

Dumnezeu Tatăl a predat executarea judecăţii Domnului Isus. El a făcut tot ce era necesar ca omul să fie scăpat de pedeapsă. Va veni şi clipa când orice genunchi va trebui să se plece înaintea Sa, atât a celor din cer, de pe pământ, cât şi de sub pământ (aceasta înseamnă din iad) şi toţi vor recunoaşte, „spre slava lui Dumnezeu Tatăl“, că Isus Hristos este Domnul.

El a luat asupra Sa păcatul şi prin aceasta L‑a slăvit pe Tatăl pe deplin, dar a pecetluit şi sentinţa asupra lui Satan. Pentru omul vinovat şi pierdut, Domnul Isus a intrat în spărtura care s‑a creat între Dumnezeu şi om.

Dumnezeu Îşi va duce la împlinire planul pe care îl are cu credincioşii, cu necredincioşii, cu pământul şi cu Satan:

Credincioşii aşteaptă ca ultima piatră să fie adăugată la Casa lui Dumnezeu.

De atunci încolo, Domnul Isus îi va judeca pe cei vii care au trăit fără El.

Atunci va întemeia Împărăţia de o mie de ani pe acest pământ curăţit prin judecăţi; vor putea intra numai oameni care recunosc autoritatea Lui. Iar după o mie de ani, când acest pământ va fi dus în rătăcire de Satan, nu se va mai face o curăţire a pământului, ci o nimicire prin foc.

Şi atunci va avea loc, înaintea tronului mare şi alb, judecata celor morţi necredincioşi (Apocalipsa20.11).

Domnul Isus va preda iarăşi totul în mâinile Tatălui. Atunci pe pământ va domni starea pe care Dumnezeu a stabilit‑o din veşnicii şi care va întrece cu mult starea în care se aflau primii oameni înaintea căderii în păcat. Atunci Dumnezeu va fi totul în toţi şi va locui cu oamenii:

„Iată, cortul lui Dumnezeu (este) cu oamenii!“ (Apocalipsa21.3). Dumnezeu va fi punctul central al adorării.

Numele lui Isus, astăzi încă dispreţuit, va fi conţinutul fericirii depline. Numai atunci se va putea cunoaşte bogăţia Numelui Său.

 

O, Nume al lui Isus, cine poate săŢi cuprindă adâncimea şi înălţimea? Cine poate să vestească îndeajuns harul şi dragostea al căror sfârşit
nu se va vedea niciodat
ă?

5

Cine este omul?

L

a o privire superficială, omul ar putea crede că viaţa este numai un lanţ de noroc şi de întâmplare, o alternare de succese cu insuccese, de bucurii cu durere, de boală cu sănătate, de greutăţi cu împliniri.

Omul este născut la un timp anume şi fără intervenţia sa. Viaţa lui, în comparaţie cu veşnicia, este numai o suflare, o clipă, un gând. A unora este mai scurtă, a altora mai lungă; a unora cu greutăţi multe, a altora fără prea multe griji.

De ce? În faţa acestei întrebări, unii încearcă să înţeleagă imediat sensul; alţii merg nepăsători, încercând săşi înece răspunsul în bucuriile de o clipă ale acestei lumi. Există şi dintre aceia care ar dori să scape de viaţă, pentru că le pare tot mai grea. Fiecare dintre noi putem observa această lipsă de armonie în viaţa oamenilor.

 

Cine este omul? Omul nu este o făptură din vremuri străvechi. Au existat multe făpturi cu milioane de ani în urmă, dar care nu au nimic de‑a face cu omul care trăieşte în vremea noastră pe pământ.

Omul nu este un produs al evoluţiei într‑o perioadă de milioane de ani. Această ipoteză ar fi nedemnă pentru el. Nu este nici rezultatul vreunei transformări spirituale.

Dumnezeu l‑a creat pe primul om acum aproape şase mii de ani. Putem găsi uşor aceasta în Biblie, urmărind generaţiile de la Adam la Hristos. În Geneza1.26 citim: „Şi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; ei să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ»“.

Patru realităţi minunate sunt puse aici înaintea ochilor noştri:

Dumnezeu este Cel care l‑a creat pe om. Omul nu a putut lua naştere singur, undeva şi cândva, şi nici nu a evoluat. Dumnezeu te‑a creat pe tine şi pe mine.

Dumnezeu l‑a creat pe om după chipul Său şi astfel a devenit o făptură desăvârşită. Nu era în el nimic rău sau urât. Primul om care a fost creat după chipul lui Dumnezeu trebuie să fi fost foarte frumos, pentru că citim că şi după cădere au fost oameni foarte frumoşi: Sarai (Geneza12.14); Rebeca (Geneza24.16); Bat‑Şeba (2Samuel11.2); Adonia (1Împăraţi1.6); Moise (Exod2.2).

Primul om era nemuritor. Nu cunoştea moartea, cu urmările ei groaznice. Era fără păcat. Avea o inimă curată şi liberă de orice gând rău.

Primul om era liber. Dumnezeu ar fi putut crea o fiinţă fără voinţă (ca un robot), dar nobleţea omului este libertatea. Ce fericit trebuie să fi fost primul om la început, ca unul care nu cunoştea nevoile şi grijile vieţii! Aşa l‑a creat Dumnezeu pe omul din care astăzi a rămas numai o imagine aproape ştearsă.

De ce l‑a creat pe om ca o făptură aşa de preţioasă, fără asemănare nici în cer, nici pe pământ? Răspuns: Dumnezeu a dorit să aibă fii în care să învestească dragostea şi bunătatea Sa; făpturi după asemănarea Sa, peste care să răspândească lumina prezenţei Sale; fiinţe care săşi glorifice Creatorul şi în care Creatorul să Se poată glorifica şi cu care să poată umbla în comuniune.

Dumnezeu le‑a spus primilor oameni: „înmulţiţi‑vă şi umpleţi pământul şi supuneţi‑l“ (Geneza1.28). Din credincioşie faţă de Dumnezeu, oamenii trebuia să se ferească de Cel Rău şi, în fericirea ascultării, să‑L glorifice pe Creator.

Primul om avea tot ce era necesar pentru o viaţă fericită şi fără necazuri. O singură poruncă primise: să nu mănânce din pomul din mijlocul grădinii. În ziua când mânca, murea. Omul era liber să aleagă între a asculta de Dumnezeu şi a urma îndemnurile lui Satan; între a păstra totul în nevinovăţie şi a pierde totul; între existenţă şi moarte. Omul a optat însă pentru partea negativă, căzând în înşelătoria lui Satan, schimbându‑şi fericita viaţă de comuniune cu Dumnezeu cu o viaţă legată de puterea Celui Rău.

Ca plată a păcatului, şi‑a făcut apariţia moartea – şi aceasta sub trei manifestări:

moartea trupească, răspândită peste tot şi despre care dau mărturie toate cimitirele;

moartea spirituală, cea care l‑a dus pe om până acolo că nu‑L mai cunoaşte pe Dumnezeu, nemaiavând nici o capacitate de a înţelege sfinţenia, dreptatea şi dragostea Sa: în această stare se află milioane de oameni;

şi, curând, după terminarea timpului de har, omul va fi prada morţii veşnice, care este starea veşnică a despărţirii de Dumnezeu: „Dar, cât despre fricoşi şi necredincioşi şi urâcioşi şi ucigaşi şi curvari şi vrăjitori şi idolatri şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este a doua moarte“ (Apocalipsa21.8).

Omul a dispreţuit bunătatea lui Dumnezeu şi astfel nu a împlinit aşteptările pe care Creatorul le‑a avut cu privire la creaţia Sa. Făptura lui Dumnezeu, creată cu voinţă liberă, a devenit unealtă fără voinţă în mâna celui mai mare duşman al Celui Veşnic. Urmările acestei hotărâri greşite le vedem la tot pasul, în suferinţele, ura şi moartea care domnesc azi în lume.

Din pricina sfinţeniei Sale, Dumnezeu nu putea să aibă vreo legătură cu omul neascultător şi căzut în păcat. De bunăvoie omul s‑a îndepărtat de comuniunea cu Dumnezeu şi în această stare trăieşte şi astăzi pe pământ. Chiar dacă omul este religios, între el şi Dumnezeu se înalţă păcatul ca un perete despărţitor.

Fiinţa umană este păcătoasă. Cine îşi poate cunoaşte îndeajuns propria natură păcătoasă? Din inima păcătoasă vin toate gândurile, cuvintele şi faptele rele. „Desigur, pe pământ nu este nici un om drept, care să facă binele fără să păcătuiască“ (Eclesiastul7.20).

Dumnezeul cel drept şi sfânt trebuie să dea sentinţa de moarte unui astfel de om neascultător. „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata“ (Evrei9.27). Judecata lui Dumnezeu stă ca un nor greu care urmează să se descarce asupra omenirii. Dar Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului, ci ca el să se pocăiască şi să trăiască. Dumnezeu îl iubeşte pe om, cu toate că acesta se află într‑o stare de duşmănie.

În locul omului, Dumnezeu a jertfit la Golgota ce a avut mai scump, pe Unicul Său Fiu. Asupra Domnului Isus s‑a revărsat toată mânia şi El a fost făcut păcat de către Dumnezeu.

De ce? Pentru ca dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu să fie împăcate în aşa fel încât omul pierdut să fie readus, prin har, în comuniune cu Izvorul vieţii.

Omul poate hotărî fie să rămână în starea lui veche, fie să se smerească şi să primească oferta lui Dumnezeu: harul şi iertarea prin credinţă.

Viaţă sau moarte! Iată cea mai importantă hotărâre pe care o ia un om pe acest pământ! Nimeni nu‑i poate lua hotărârea făcută, nimeni nu poate hotărî în locul lui, nimeni nu o poate înlocui cu vreo lucrare omenească. Hotărârea se poate lua numai fiind în viaţă pe acest pământ; după moartea trupească nu mai există nici o posibilitate de decidere a omului pentru Domnul Isus Hristos. Fiecare om trebuie să fie convins dacă a luat hotărârea cea bună, pentru că la Dumnezeu nu există nesiguranţă, ci o siguranţă deplină a mântuirii.

Urmările unei hotărâri false, în necredinţă, sunt de neschimbat, pentru că ele sunt pentru veşnicie. Putem spune cu certitudine că o existenţă veşnică fără Dumnezeu este legată de suferinţe trupeşti şi sufleteşti atât de groaznice, încât Sfânta Scriptură le exprimă astfel: „Dar cât despre fricoşi şi necredincioşi şi urâcioşi şi ucigaşi şi curvari şi vrăjitori şi idolatri şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este a doua moarte“ (Apocalipsa21.8). „Este înfricoşător să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu“ (Evrei10.31).

Acum este un „astăzi“ în care Dumnezeu lucrează prin dragoste, aşteptând ca toţi oamenii să se smerească şi să se îndrepte spre Golgota pentru a primi mântuire. Uşa harului este încă larg deschisă şi Dumnezeu cheamă: «Veniţi la Isus toţi cei trudiţi şi împovăraţi».

Cei care fac acest pas vor avea încă de aici, de pe pământ, o viaţă nouă în comuniune cu Dumnezeu Tatăl şi cu Fiul Său. Şi chiar dacă trăiesc pe acest pământ în slăbiciune şi în încercări, sunt făpturi noi, care s‑au întors la Cel care i‑a creat. Pentru astfel de oameni, Domnul Isus Hristos este izvorul vieţii veşnice, sursa de lumină în această lume întunecoasă, subiectul laudei şi al adorării; când cei credincioşi vor fi mutaţi din locul celor sperate în locul celor văzute, după toate luptele şi încercările de pe acest pământ, odată ajunşi la ţintă, Îl vor vedea faţă în faţă pe Cel care le este subiect al adorării eterne.

Punctul de plecare din această lume este acelaşi pentru toţi: „nu este nici o deosebire; pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu“ (Romani3.22‑23). Dar există o despărţire a drumurilor prin această hotărâre. Calea îngustă îi duce pe cei credincioşi la fericirea veşnică în comuniune cu Dumnezeu, în timp ce calea largă îi conduce pe cei necredincioşi la pedeapsa veşnică, departe de Dumnezeu.

 

O, de‑ar lua fiecare hotărârea corectă! Spune, omule sărman, ce îţi oferă această lume păcătoasă? Viaţa zboară şi vine moartea care te duce înaintea judecăţii. Atunci nu‑ţi vor mai fi de nici un folos nici bogăţia, nici anturajele. Acum este încă ziua harului, de aceea, te rog, ia seama! Nu se ştie cât durează această zi. În curând vine noaptea morţii. Grăbeşte‑te să te smereşti şi să ajungi la har până mai este ziua harului. Păşeşte curajos pe calea cea strâmtă care te va conduce la comuniunea cu Dumnezeu.

6

Ce este păcatul?

N

ici un om sincer nu poate nega prezenţa păcatului, a acestei puteri îngrozitoare care subjugă omul şi ale cărei urmări se pot vedea în orice zi. Fiecare este conştient de această putere în viaţa lui, deşi uneori nu este vizibilă.

Chiar dacă sunt oameni care trăiesc o viaţă morală, totuşi nu există nimeni care să poată sta în faţa sfinţeniei lui Dumnezeu. El pătrunde în adâncul fiinţei şi vede că „dinăuntru, din inima oamenilor, ies gânduri rele, adultere, desfrânări, ucideri, furturi, lăcomii, răutăţi, înşelăciuni, destrăbălări, un ochi rău, hulă, trufie, nebunie“ (Marcu7.21‑22). „Pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu“ (Romani3.23).

Omul caută să împacheteze păcatul într‑un ambalaj colorat. Dar, pentru Dumnezeu, păcatul rămâne păcat, fie că este mic sau mare, la vedere sau ascuns, în gând sau în cuvinte sau în fapte.

Păcatul este mai mult decât slăbiciune de caracter. Toată omenirea este cuprinsă de păcat şi orice om duce o luptă nemiloasă cu el. Nimeni nu trebuie să înveţe păcatul: el locuieşte în inima fiecărui om. Se arată din fragedă copilărie şi pe parcurs ia proporţii până ajunge să distrugă trupul, sufletul şi duhul.

Dar ce este păcatul? Ce este această putere misterioasă sub care suspină întreaga omenire? Păcatul este peretele despărţitor între om şi Dumnezeu. Precum nu au nimic în comun apa cu focul, întunericul cu lumina, moartea cu viaţa, tot astfel, omul natural este despărţit de Dumnezeu ca urmare a păcatului.

Acum să ne punem o altă întrebare: care este cel mai mare păcat? Cuvântul lui Dumnezeu ni‑l arată clar: este independenţa omului faţă de Creatorul său. A face voia proprie, a nu te interesa de Dumnezeu, a te comporta ca şi cum nu‑I datorezi nimic Celui care te‑a creat este cel mai mare păcat, din care se nasc toate celelalte păcate grosolane.

Din fire, omul este păcătos în toată fiinţa sa, este rău, stricat, bun de aruncat. De aici gândurile şi lucrările rele pe care le putem vedea în noi înşine şi pretutindeni în lume. Murdăria păcatului creşte din zi în zi ca un morman de moloz.

Ce viaţă fericită a trăit omul în starea de inocenţă, fără păcat, în comuniune cu Dumnezeu! Dar s‑a încrezut în cel mai mare mincinos al tuturor timpurilor mai mult decât în Dumnezeu; a dat ascultare celui care‑i şoptea: „Nicidecum nu veţi muri. Pentru că Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul“ (Geneza3.4‑5).

Şi, ca şi cum viaţa fericită şi de nevinovăţie nu i‑ar fi fost suficientă, omul a dorit să fie ca Dumnezeu. Cel creat a dorit să fie ca Cel care creează. Aşa a venit păcatul prin primul om şi, prin păcat, moartea. Când omul s‑a răsculat împotriva lui Dumnezeu şi a călcat porunca Sa, a fost nevoit să părăsească grădina Edenului – locul nestingheritei fericiri şi bucurii – fiind izgonit departe de Creatorul său. O perdea ca de fier a căzut în clipa când Satan, cu râsul său ironic, l‑a despărţit pe om de Dumnezeul său. Şi toate generaţiile poartă în trupurile lor până în ziua de astăzi urmările acestei despărţiri.

„Veţi muri negreşit“ a spus Dumnezeu şi astfel moartea a devenit plata păcatelor. Şi nu numai că de atunci omul a trebuit să suporte moartea trupească, dar şi viaţa îi este plină de boli, de dureri, de frică, de deznădejde. Împreună, acestea formează partea văzută a urmărilor căderii în păcat. Însă cea mai groaznică urmare este moartea veşnică, pe care omul necredincios o întâlneşte numai după ce viaţa lui scurtă de pe acest pământ se sfârşeşte, prin moartea trupească. Veşnic fără Dumnezeu...! „Şi fumul chinului lor se înalţă în vecii vecilor. Şi nu vor avea nicidecum odihnă“ (Apocalipsa14.11). Ce groaznice consecinţe are păcatul!

Acum omul încă poate striga, precum psalmistul: „Doamne, ai milă de mine“, sau precum sărmanul lepros: „Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti“ (Luca5.12). Când îşi exprimă sincer această cerere, va putea auzi un răspuns binevoitor. Dumnezeu a dat omului posibilitatea salvării, ca astfel să nu mai ajungă la judecată: L‑a dat pe Fiul Său ca Mijlocitor, după ce a purtat asupra Lui judecata pentru păcat.

Omul nu poate face nimic pentru a ieşi din starea sa păcătoasă, iar păcatele şi lucrările lui rele cer judecata. Atunci Dumnezeu, în îndurarea Sa, Îşi arată dragostea trimiţându‑L la om pe Cel care era bucuria inimii Sale. Cine altul ar fi putut lua asupra sa pedeapsa omului păcătos? Nici un om nu ar fi fost în stare, pentru că păcatul nu se poate şterge cu păcatul.

Nici îngerii nu ar fi putut satisface ceea ce cerea sfinţenia lui Dumnezeu, pentru că ar fi trebuit să fie fiinţe asemănătoare omului, ca să poată face această lucrare. În plus, era nevoie şi de bunăvoinţă.

Domnul Isus a fost gata să ia de bunăvoie toată judecata asupra Sa, nu numai moartea, pentru a rezolva cerinţele dreptăţii lui Dumnezeu. De aceea Tatăl a putut spune: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea“ (Matei3.17). El, care nu a cunoscut nici un păcat – în gura Căruia nu s‑a găsit nici un vicleşug (Isaia53.9) – a mers la cruce ca Locţiitor al nostru, ca Cel care a suportat sentinţa. Acolo a fost iertat păcatul care stătea între Dumnezeu şi om; prin sângele Său care a curs au fost iertate păcatele întregii omeniri.

Prin dragostea şi îndurarea Sa, Dumnezeu îl cheamă pe om de pe calea păcătoasă spre Casa Tatălui. Ce trebuie să facă pentru a fi părtaş acestui har? Nimic altceva decât săşi recunoască vinovăţia şi păcatul prin smerire în faţa dreptăţii lui Dumnezeu care cere judecată. Când omul ajunge la această stare prin credinţă, primeşte iertare deplină în puterea jertfei Domnului Isus.

Omul nu poate face nimic pentru salvarea sa. Religiile care vor să prezinte alte căi de întoarcere la Dumnezeu îi duc pe oameni în rătăcire. Există o singură cale şi o singură direcţie: de la Dumnezeu la oameni. Numai pe această cale se poate ajunge în comuniune cu Dumnezeu, într‑o poziţie mult mai intimă decât aceea pe care o aveau primii oameni înainte de cădere. „Cine crede în Fiul are viaţă veşnică; şi cine nu se supune Fiului nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el“ (Ioan3.36). „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M‑a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă“ (Ioan5.24).

Omul trece cu uşurinţă pe lângă acest har, dorind mai degrabă să facă ceva, să‑I dăruiască ceva lui Dumnezeu, pentru ca apoi să poată pretinde că a contribuit şi el la lucrarea de mântuire. Dar Dumnezeu nu primeşte nimic afară de inima păcătoasă. Recunoaşterea stării de păcat este pasul spre smerire şi apoi spre iertare. Numai aşa se ajunge la izvorul vieţii, la adevărata viaţă veşnică. „Cine Îl are pe Fiul are viaţa; cine nu Îl are pe Fiul lui Dumnezeu n‑are viaţa“ (1Ioan5.12).

Primul om nu L‑a cunoscut pe Dumnezeu ca Tată. Dar cine păşeşte pe calea credinţei devine un copil al lui Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântul şi poate să‑L numească „Tată.

Dumnezeu a judecat păcatul în Fiul Său şi astfel fiecare credincios a devenit graţiat, îndreptăţit, împăcat cu Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos (Romani5.1).

Aşa cum nu putem trăi fără aer, tot astfel avem nevoie de harul lui Dumnezeu pentru salvare şi ocrotire. După mântuire, în trupul acesta plin de slăbiciune mai avem încă de lucru cu păcatul care locuieşte în noi. Păcatul este doar pus deoparte, ca un pom tăiat, dar rădăcinile lui dau încontinuu lăstare: roadele firii păcătoase.

Cât timp călătorim pe acest pământ suntem dependenţi de harul lui Dumnezeu. Dacă greşim, harul este prezent pentru a ne reabilita prin spălarea cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu. Să avem îndrăzneală la harul lui Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos! Harul ne ajută să ţinem firea păcătoasă în moarte. Prin propria putere nu putem face nimic; ne pierdem orientarea imediat. „Dar, unde păcatul a prisosit, harul a prisosit şi mai mult“ (Romani5.20).

Păcatul se întinde ca o molimă în omenire şi în creaţie. A intrat în lume prin primul om şi de atunci pătrunde în toate generaţiile. Dumnezeu, prin harul Său, S‑a îndurat de noi. Prin al doilea Om, Cel venit din cer, fiecare poate fi salvat de boala aceasta de moarte şi poate fi vindecat şi astfel să primească viaţă veşnică. „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L‑a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan3.16).

Astăzi încă există har, harul nespus de mare al lui Dumnezeu. Curând cei credincioşi vor ajunge de la credinţă la realitate şi atunci problema păcatului vechi se va termina. Viaţă veşnică fără lacrimi, fără dureri, fără moarte va fi destinul tuturor celor care, prin credinţa în sângele Fiului lui Dumnezeu, s‑au lăsat curăţiţi de orice păcat. Ei pot să cânte de aici, de pe pământ:

 

O fericire negrăită:

Dumnezeu nu mai ţine mânie!

Pe păcătos l‑a graţiat,

Toate păcatele sunt iertate!

Moartea în temniţă este‑aruncată,

În Isus Mântuitorul, viaţa ne‑a fost dată!

7

Ce este credinţa?

O

mului îi plac mai mult lucrurile care se văd şi se aud, decât cele care nu se văd şi nu se aud. Dar trebuie să recunoaştem că, în jurul nostru, multe nu pot fi cuprinse cu ochii şi pătrunse cu auzul şi totuşi există. Dacă cineva spune: «Eu cred numai ceea ce văd», atunci această afirmaţie este nu numai fără valoare, ci şi lipsită de sens, pentru că nimeni, de pildă, nu poate nega existenţa puterilor supranaturale.

Iată două dintre cele mai importante întrebări: «ce anume crede omul?» şi «pe ce se bazează credinţa sa?»

Dacă înţelegem că sunt uşor de crezut lucrurile văzute, rămâne totuşi greu de priceput de ce sunt primite cu uşurinţă veştile care nu se pot verifica, vorbele goale. Omul este gata să accepte şi lucruri nesigure, numai să nu creadă Cuvântul care iese din gura Celui care este Adevărul Însuşi. A crede în Dumnezeu care Se descoperă zilnic omului pare o greutate; mai uşor îi este să creadă în existenţa puterilor invizibile ale demonilor care influenţează viaţa.

De ce? Pentru că omul firesc nu poate să creadă! Credinţa mântuitoare este un dar de la Dumnezeu. Citim în Romani8.7: „Gândirea cărnii (firii păcătoase) este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu se supune legii lui Dumnezeu; pentru că nici nu poate“, iar în 1Corinteni2.14 citim: „Dar omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, deoarece sunt nebunie pentru el; şi nu le poate cunoaşte, pentru că ele se judecă spiritual“.

Acest adevăr iese mereu în evidenţă în împrejurări concrete. Când le vorbim celor din jurul nostru despre adevărurile divine, atât de preţioase inimilor noastre, ei ne răspund adeseori: «Este foarte frumos, dar eu nu pot să cred. Vă invidiez că puteţi să credeţi».

De ce nu pot oamenii să creadă în Dumnezeu şi în Cuvântul Său? Pentru că înaintea credinţei se află smerirea. Cine este oare gata să se supună voii lui Dumnezeu şi astfel să se vadă ca păcătos vinovat şi pierdut care are nevoie de îndurare?

 

Ce este credinţa? Credinţa mântuitoare este darul lui Dumnezeu pentru toţi oamenii care sunt gata să se smerească. Credinţa nu este moştenire de la părinţi. Nu este nici rezultat al botezului, nici rod al apartenenţei la o religie. Credinţa nu poate fi cumpărată sau învăţată. Dumnezeu nu poate fi cunoscut cu mintea. „Lumea, prin înţelepciune, nu L‑a putut cunoaşte pe Dumnezeu“ (1Corinteni1.21).

Credinţa este un cadou al harului. Nu se dă pe baza faptelor, ca nimeni să nu se poată lăuda. Nimeni nu este prea rău sau prea bun, prea sărac sau prea bogat, prea tânăr sau prea bătrân pentru a nu putea primi acest dar atât de preţios. Omul trebuie numai să fie gata să‑l primească. Cu toate că ştie cât de importantă este credinţa, omul nu doreşte acest dar; sau nu‑i pasă de el, mergând fără griji mai departe; sau ar schimba credinţa cu una după voia şi închipuirea inimii sale stricate de păcat.

Credinţa biblică este centrată pe Persoana Domnului Isus. Iată trei paşi spre credinţă:

Primul constă în smerire şi înlăturarea domniei Diavolului.

Al doilea este predarea vieţii sub domnia Domnului Isus şi recunoaşterea Lui ca Domn: „Dacă vei mărturisi cu gura ta pe Isus ca Domn şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L‑a înviat dintre morţi, vei fi mântuit“ (Romani10.9). „Ea va naşte un Fiu şi‑I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Său de păcatele sale“ (Matei1.21). „În nimeni altul nu este mântuire, pentru că nu este sub cer alt Nume dat între oameni în care trebuie să fim mântuiţi“ (Fapte4.12).

Al treilea pas este să crezi că Domnul trăieşte şi că este înălţat de Dumnezeu pe cel mai înalt loc, la dreapta Sa. Domnul Isus este Dumnezeu revelat în trup care a venit pe acest pământ şi a murit la Golgota pentru a‑i mântui pe oameni.

Credinţa biblică înseamnă a crede în El ca Domn; ea găseşte mântuirea numai în Isus Însuşi. Ea cuprinde realitatea că numai Hristos este Fiul lui Dumnezeu, că El a fost mort, dar a înviat. Aşa a devenit Domnul Isus temelia fiecărui credincios şi nici o altă temelie nu mai poate fi pusă.

Oamenii trec cu mare uşurinţă pe lângă acest Nume. Ei se încred în oameni, în rânduieli proprii, în credinţe strămoşeşti: toate acestea nu mântuiesc. De ce îi este omului aşa de greu să creadă în acest Nume şi de ce încearcă să‑l pună deoparte? Deoarece credinţa în Numele Domnului Isus cere recunoaşterea păcatelor, ascultare şi supunere faţă de Cuvântul lui Dumnezeu.

Când primul om a refuzat ascultarea faţă de Dumnezeu, a căzut el şi întreaga omenire sub puterea păcatului şi a morţii. Prin neascultarea primului om, păcatul a pătruns la toţi oamenii. Dar Dumnezeu îl iubeşte încă pe omul împotrivitor, cu toată conştiinţa lui împovărată de păcat. Dumnezeu L‑a dat la Golgota pe Fiul Său pentru a‑l salva pe om din starea sa.

Dacă omul ar sta liniştit şi s‑ar întreba: «Ce gândeşte Dumnezeu despre mine, cum mă vede Dumnezeu şi unde îmi voi petrece veşnicia?», atunci ar trebui să strige îngrozit: «Vai de mine, sunt pierdut!»

Vestea Bună despre Jertfa de la cruce este pentru fiecare om, căci acolo s‑a împlinit tot planul de mântuire. În locul omului este judecat Altul care a luat toată vinovăţia asupra Sa, din dragoste şi milă.

Celui care recunoaşte acest adevăr i se deschid ochii şi vede la cruce, prin credinţă, dragostea lui Dumnezeu şi devine astfel un închinător şi un adorator. Ceea ce până acum a fost acoperit şi de neînţeles va fi atunci recunoscut în siguranţă, iar credinţa va fi o adeverire a lucrurilor care nu se văd.

Atunci Cuvântul lui Dumnezeu devine activ şi Duhul lui Dumnezeu arată celui credincios marea bogăţie a harului şi promisiunile Sale. O astfel de credinţă nu se bazează pe promisiuni goale sau pe speranţe amăgitoare. Fundamentul ei este adevărul veşnic şi de neclintit al Cuvântului lui Dumnezeu: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M‑a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă“ (Ioan5.24).

Cel credincios se poate bucura de viaţa cea nouă încă de aici, de pe pământ. Viitorul care altădată i se părea nesigur acum a devenit o speranţă vie. Singurătatea s‑a preschimbat într‑o minunată fericire. În mijlocul unei lumi de neînţelegeri şi de certuri, Dumnezeu dăruieşte, prin credinţă, pacea conştiinţei şi a inimii, scăparea de judecata viitoare şi viaţă veşnică.

Credinciosul trăieşte în această lume prin credinţă, nu prin vedere! Credinţa lui se bazează pe adevărul de neclintit al Cuvântului lui Dumnezeu. Multe promisiuni ale Cuvântului s‑au împlinit şi împlinirea lor a fost văzută; altele urmează să se împlinească, pentru că nici un cuvânt din gura Domnului nu va cădea la pământ.

Credinciosul vede şi cunoaşte în această lume lucruri imposibil de perceput pentru ochiul necredinţei. Tot ce se vede în această lume va avea sfârşit, aşa cum atâtea au dispărut şi au fost uitate: „Cele văzute sunt trecătoare; dar cele nevăzute sunt eterne“ (2Corinteni4.18). Lucrurile pământeşti, ale vieţii zilnice, sunt trecătoare, dar Cuvântul lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate. Speranţele credincioşilor se vor împlini. Umblarea prin credinţă este cea mai bună cale prin această lume rea: ea are o ţintă sigură şi Domnul Isus Însuşi merge înaintea noastră.

Drumul credinţei este şi o luptă continuă cu duşmanul credinţei. Satan nu vrea ca oamenii să vină la credinţa mântuitoare şi să scape de dominaţia păcatului. Mijloacele lui de acţiune sunt multiple. Unul dintre cele mai eficace este religia omenească. Chiar pe primul om l‑a înşelat când i‑a spus: „Vei fi ca Dumnezeu“. Aşa este până în ziua de astăzi. Fiecare om are dreptul săşi aleagă religia care‑i convine; de aceea există atât de multe religii în lume. În concepţia satanică, un singur lucru nu are voie omul să facă: să creadă în Numele Fiului lui Dumnezeu.

Superstiţiile, vrăjitoriile, ocultismul sunt alte mijloace de împotrivire folosite de Satan. În frica sa, omul crede orice, numai să se apere de puterile invizibile care umplu inima cu spaimă. Satan nu vrea ca omul să aibă respect faţă de Dumnezeu, căci acesta ar fi primul pas spre smerire, salvare şi credinţa biblică.

Ne‑ar ocupa mult spaţiu să enumerăm toate obstacolele care vin pe calea credinţei. Frica de oameni, indiferenţa, propria dreptate şi bogăţia sunt doar câteva alături de multe altele. Satan îi ţine pe oameni legaţi cu lanţuri, ca să nu poată ieşi din întuneric la lumina credinţei în Jertfa Fiului lui Dumnezeu.

 

Cititorilor, încă este deschisă calea spre locul unde a fost biruit cel mai mare duşman al omenirii! Jertfa de la cruce a Domnului Isus vorbeşte şi astăzi clar şi pătrunzător. Cu mintea nu poate fi înţeleasă îndeajuns, dar credinţa o distinge ca pe cea mai mare minune a harului lui Dumnezeu.

Curând se va arăta în cine şi‑a pus cel credincios încrederea pe când trăia în această lume şi tot curând se va împlini şi promisiunea Domnului Isus din Apocalipsa22.20: „Eu vin curând“. Atunci toţi cei care au crezut Cuvântul Său vor fi conduşi de la credinţă la realitate. Această clipă este aproape.

Semnele venirii Domnului Isus se împlinesc sub ochii noştri. Acestea sunt o înviorare pentru cel credincios şi un serios semnal de alarmă pentru cel necredincios.

Credinciosul merge în întâmpinarea unui viitor lipsit de dureri şi de lacrimi. Pentru el există o viaţă în veşnicie unde, cu dorul şi cu speranţele împlinite, va vedea tot ce a crezut aici. Este străin în această lume, dar trăieşte cu speranţa împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu. Iar când îi este pusă la probă credinţa, găseşte puterea deplină în promisiunile lui Dumnezeu, pentru a ajunge biruitor.

Prin Cuvântul Său, Dumnezeu ne încurajează şi ne îndeamnă şi pe noi să stăruim în credinţă.

8

Există viaţă
dup
ă moarte?

A

proape că nu există om pe faţa pământului care să nu se fi întrebat vreodată: «Cum va fi când va trece viaţa aceasta?» Omul încearcă să expună tot felul de presupuneri, dar numai Dumnezeu dă răspunsul exact, în Cuvântul Său.

Unii oameni gândesc şi doresc ca, odată cu moartea, să se sfârşească totul. «Viaţa este frumoasă aici şi acum – spun ei – iar după moarte nu mai este nici o revedere».

Alţii, închizându‑şi ochii în faţa realităţii, spun: «noi credem numai ceea ce vedem», deşi sunt convinşi în sinea lor că mai cred şi multe altele pe care nu le văd. Aceştia se gândesc cu frică şi cu spaimă la ce se va întâmpla cu ei dacă Biblia are dreptate. Şi, ca săşi mai potolească cugetul (vocea lui Dumnezeu care strigă în ei), se încurajează cu vorbe ca acestea: «Încă nu s‑a întors nimeni dintre cei morţi ca să ne spună cum este acolo». Ce naivă afirmaţie! Învierea Domnului Isus Hristos dintre morţi a fost adeverită de martori oculari şi acesta este cel mai mare argument contra afirmaţiilor necredinţei.

Alţii, pentru a‑şi linişti conştiinţa, aleargă la biserică sau la fapte bune. Dar toată religia este numai o căutare după Dumnezeu, iar omului îi trebuie mai mult.

Alţii caută să se facă mai buni printr‑o echipare morală corespunzătoare şi prin jertfirea de sine, pentru ca apoi să ajungă la o desăvârşire spirituală cu care să se poată prezenta înaintea lui Dumnezeu.

Mai există o categorie de oameni: aceştia se sprijină pe Cuvântul lui Dumnezeu şi nu se tem de viitor, pentru că au un Mântuitor şi şi‑au pus viaţa în ordine pentru veşnicie.

Ce este dincolo de moarte?

Întâi trebuie să facem observaţia că, odată cu moartea, nu se termină totul. Moartea trupească nu este o dizolvare în nimic sau sfârşit al personalităţii.

Când Dumnezeu l‑a creat pe om, „i‑a suflat în nări suflarea de viaţă“. Aşa a ajuns omul la existenţa veşnică: „Şi Domnul Dumnezeu l‑a întocmit pe om din ţărâna pământului şi i‑a suflat în nări suflarea de viaţă; şi omul a devenit un suflet viu“ (Geneza2.7).

Cu toate că trupul omului este supus morţii (pentru că păcatul locuieşte în el), totuşi sufletul şi duhul sunt nemuritoare. Cimitirul nu este ultimul loc de staţionare al omului. Starea omului după moarte depinde de hotărârea pe care a luat‑o omul în timpul când trăia în trup şi nu se mai schimbă faţă de Dumnezeu.

Pentru cei credincioşi, este viaţa sufletului şi a duhului în Domnul Isus, în Paradis, într‑o deplină bucurie şi fericire, în aşteptarea învierii şi a intrării în Casa Tatălui.

Pentru cei necredincioşi, este starea sufletului în chinuri: „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata“ (Evrei9.27). Dacă pe pământ omul se confruntă cu atâtea nedreptăţi pe care trebuie să le judece, cu cât mai mult va trebui Dumnezeu să judece nedreptăţile. Împotriva sentinţei divine nu va fi posibil protestul. Nu vor fi nici probe (sau dovezi), nici recursuri. Orice gând, orice lucrare va fi adusă la judecată: nimic nu va fi uitat.

În faţa Sfântului Judecător va fi derulat tot filmul vieţii omului. Şi sentinţa va fi condamnarea veşnică. De ce se spune că viaţa omului după moarte este o dizolvare în nimic? Fiecare om are trup, suflet şi duh. Trupul, cu toate bolile şi slăbiciunile lui, trece, într‑adevăr, odată cu moartea: „ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce“ (Geneza3.19), însă sufletul şi duhul, care reprezintă eul şi personalitatea, sunt nemuritoare.

Un grăunte pus în pământ se va descompune, va muri. După logica omenească, totul ar trebui să se termine, dar caracteristic în grăuntele mort este viaţa şi această viaţă iese la iveală: întâi apare un mugur, apoi un fir, apoi un spic. Aşa este şi cu omul. Are un suflet nemuritor şi, dacă închide ochii aici, pe pământ, prin moarte, îi deschide în aceeaşi clipă dincolo, unde se află. Este îngrozitor pentru acela care abia atunci constată că s‑a înşelat cu privire la sufletul său! Ce înspăimântător trebuie să fie viitorul pentru orice om care astăzi trăieşte fără pacea lui Dumnezeu, iar mâine va trebui să răspundă pentru tot ce a făcut!

Cum va fi viaţa după moarte?

În Luca16.23 citim despre omul bogat: „Şi, în Locuinţa morţilor (sau Hades), fiind în chinuri, ridicându‑şi ochii, i‑a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui“. Bogatul a recunoscut două lucruri: 1) că se afla în Locuinţa morţilor în chinuri; şi 2) că Lazăr se afla într‑un loc fericit. Apoi a trebuit săşi dea seama că nu există nici o legătură între cele două locuri. A trebuit să vadă că starea sa, pe care o percepea cu cele cinci simţuri, nu putea fi schimbată. Bogatul vedea, vorbea, auzea, gândea şi simţea. O reîntoarcere din starea în care ajunsese era imposibilă. Nu avusese el oare în mâini Cuvântul lui Dumnezeu, care să‑i dea învăţătură cu privire la aceste două drumuri şi la sfârşitul lor? Da, a avut, dar şi‑a petrecut viaţa fără să se intereseze de Dumnezeu.

Despre viaţa de după moarte avusese mărturia clară a Scripturii, dar nu a vrut să ştie de ea. Acum constata cu mare spaimă că se înşelase cu privire la valoarea sufletului său. Recunoştea, dar prea târziu, că ceea ce spusese Dumnezeu în Cuvântul Său este adevărat: că există o judecată, un iad, un loc de condamnare. Bogatul suferea acum cel mai mult mistuit nu de sete şi de chinuri trupeşti, ci de chinuri ale conştiinţei: avea inima mâhnită şi se gândea cu groază la ai săi, că vor veni în acelaşi loc.

Ce înfiorător a fost pentru acest om să vadă că nu se poate rezolva nimic, că nu poate da înapoi, că există un prea târziu! Şi‑a văzut starea de vinovăţie, a auzit vaietele celorlalţi, dar era prea târziu să‑l mai ia în seamă cineva. Precum îşi aşteaptă sentinţa un întemniţat, tot astfel a trebuit să aştepte şi el ziua pe care Dumnezeu a rânduit‑o: „Şi am văzut un mare tron alb şi pe Cel care şedea pe el, dinaintea Căruia pământul şi cerul au fugit şi nu s‑a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea tronului; şi au fost deschise nişte cărţi. Şi a fost deschisă altă carte, care este a vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţi, potrivit faptelor lor“ (Apocalipsa20.11‑12).

La această judecată, bogatul nu va avea nici un mijlocitor, nici un avocat, căci pe Singurul pe care putea să‑L aibă nu L‑a primit în timpul harului. Atunci se va da o sentinţă cum pe acest pământ încă nu a fost, şi anume: o pedeapsă veşnică şi totodată o moarte veşnică, moarte care nu stinge existenţa, ci care aduce dureri şi chinuri nesfârşite.

Dar tot în Luca16 ne este prezentat un alt om, pe nume Lazăr, cu a cărui poziţie bogatul nu ar fi vrut să facă schimb pe când se aflau ei pe pământ. Acesta era bine încredinţat că după viaţa de pe pământ nu vor mai fi dureri şi suferinţe, că toate grijile vor lua sfârşit şi că bucuria, pacea şi fericirea vor fi partea lui veşnică într‑o strânsă comuniune cu Domnul şi Mântuitorul său, în Paradis.

Oricine dă crezare Cuvântului lui Dumnezeu despre Jertfa Fiului Său se va bucura de acest loc în veşnicie. Sărac sau bogat, bine văzut sau dispreţuit, orice om trebuie să se hotărască pe pământ dacă vrea săşi petreacă veşnicia în locul de siguranţă, în fericire, în cer, sau în chin, în beznă, în iad. Loc intermediar nu există! Viaţa în cer va fi nespus de minunată: „El va şterge orice lacrimă din ochii lor; şi moarte nu va mai fi, nici întristare, nici strigăt, nici chin nu va mai fi, pentru că cele dintâi au trecut“ (Apocalipsa21.4).

Dumnezeu Se îngrijeşte să le spună permanent oamenilor că sunt două locuri, astfel ca nimeni să nu poată pretinde că nu a ştiut de ele. Descrierea lor în termeni omeneşti ar fi prea slabă sau chiar inutilă, cum inutil este să afirmi că, odată cu moartea, se sfârşeşte totul, când fiecare ştie că, din punct de vedere biologic, nici o substanţă nu încetează să existe.

Întrebarea care se pune tot mai insistent este: «Unde se va afla în veşnicie sufletul meu nemuritor?» Este o greşeală să afirmi că iadul a fost pregătit pentru oameni. Nu, nu a fost pregătit pentru oameni, ci pentru Diavol şi îngerii lui, dar cei care nu vor să se pocăiască vor merge în acelaşi loc de chin. Fiecare trebuie să decidă singur unde vrea săşi petreacă veşnicia. Dumnezeu nu forţează pe nimeni! Harul Său este fără limite şi uşa spre fericire este încă larg deschisă.

Pe calea spre Dumnezeu se merge numai în smerenie. Trebuie să recunoşti că ai dezonorat măreţia lui Dumnezeu prin viaţa ta şi că, pentru aceasta, meriţi judecata. Atunci Dumnezeu îţi dăruieşte credinţa preţioasă în Jertfa Fiului Său, prin care eşti curăţit de păcate. Aşa se primeşte siguranţa într‑o veşnicie fără lacrimi, fără dureri.

Dorinţa lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să vină în acest loc minunat. Dumnezeu este dragoste şi nu vrea moartea păcătosului, nu vrea ca omul săşi petreacă veşnicia în chinuri, despărţit de El. A făcut tot ce era necesar pentru mântuire; rămâne numai ca omul să o primească. Dacă starea omului care pleacă în veşnicie nemântuit este redată în Cuvântul lui Dumnezeu cu puţine cuvinte, aproape pe fiecare pagină citim despre dragostea Sa şi despre harul Său care vrea să mântuiască. Dumnezeu vrea să aibă comuniune cu omul întors de pe calea rea în locul bucuriei şi al fericirii. Dar Dumnezeu este sfânt şi drept, de aceea trebuie să‑l judece pe omul căzut în păcat.

 

Iubit cititor, nu trece astăzi nepăsător mai departe! Mâine s‑ar putea să fie prea târziu. Primeşte astăzi viaţa, ca să poţi intra fără plată în veşnicia Tatălui ceresc. Nu‑ţi obosi sufletul cu lucrurile acestui pământ care curând se vor preface în praf şi cenuşă. Caută‑L pe Isus şi lumina Sa!

9

Ce este pacea?

«P

ace» este un cuvânt cu un conţinut adânc. Este fundamentul vieţii fiecărui om în parte, al legăturilor unul cu altul şi al întregii omeniri. Ea împlineşte aşteptările şi speranţa şi eliberează de amăgiri şi de capcane. După pace tânjeşte orice inimă din această lume neliniştită.

Unii caută pacea în visare sau în liniştea naturii; alţii, în preocuparea cu literatura bună; alţii, în religie; alţii speră să o găsească prin schimbarea activităţii.

Şi totuşi, vremea în care trăim se caracterizează în mod deosebit prin lipsă de pace, prin războaie, prin discordii, prin certuri. Nu s‑a vorbit niciodată aşa mult despre pace ca astăzi şi totuşi ea este mai departe ca oricând. Frica şi spaima au cuprins lumea şi fiecare se întreabă îngrijorat cum se vor termina toate. În faţa problemelor omenirii, cei mari stau neputincioşi. Fiecare doreşte pacea şi, prin echilibrul fricii, se speră să se păstreze pacea exterioară. Dar pacea exterioară seamănă cu o casă zidită din cărţi, care stă să se răstoarne în orice moment.

Un studiu raportează că, din ultimii trei mii de ani ai omenirii, numai două sute cincizeci au cunoscut pacea exterioară, deşi în toţi aceşti trei mii de ani s‑au semnat peste opt mii de înţelegeri de pace (care, în medie, nu au durat mai mult de doi ani fiecare). Războaie au fost necontenit; după bomba atomică a urmat cea cu hidrogen, apoi cea cu cobalt, din care zece bucăţi ar fi suficiente pentru a nimici viaţa întregii omeniri.

Cu toată cultura sa, omul trăieşte într‑o spaimă continuă. Adevărata pace nu se consolidează prin înţelegeri. Pentru a avea pace nu trebuie să faci binele sau să nu doreşti răul celuilalt. Nici dragostea omenească nu este o garanţie pentru a trăi în pace, lucru arătat de atâtea divorţuri şi căsătorii distruse.

Ce este adevărata pace într‑o lume atât de neliniştită şi de plină de frică? Nu răsună oare cu aceeaşi intensitate şi astăzi cuvintele rostite de Dumnezeu în urmă cu două mii de ani:

„Glorie lui Dumnezeu în cele înalte şi pe pământ pace, în oameni bună plăcere!“ (Luca2.14)?

Unde se află pacea pe pământ?

Viitorul prezice încă mai multe războaie. Şi atunci, unde este pacea?

Pacea pe care a promis‑o Dumnezeu este mult mai înaltă decât armonia dintre om şi om sau dintre popor şi popor. Când le vestea oamenilor pacea, Dumnezeu crea însăşi temelia păcii, şi anume: „pacea cu Dumnezeu“. Pentru ca oamenii să fie în armonie între ei, trebuie să aibă această pace de la temelie. Cine nu o are, nu poate fi în pace nici cu el, nici cu aproapele. Cât de repede s‑ar stinge orice neînţelegere sau război, dacă cei cu răspundere din ambele tabere ar avea pacea cu Dumnezeu!

Satan, marele duşman al lui Dumnezeu şi al oamenilor, este autorul discordiei din această lume. El are tot interesul ca oamenii să nu trăiască în pace, de aceea îi rătăceşte şi‑i orbeşte, ca să se duşmănească prin ură şi războaie. Numai aşa poate să‑i ţină pe oameni sub influenţa sa; în ce‑i priveşte pe cei care au primit pacea cu Dumnezeu, pe aceştia i‑a pierdut de sub autoritatea sa. Cât timp distrugătorul păcii îşi desfăşoară lucrarea în libertate, pe pământ nu poate exista pace: „Pentru cei răi nu este pace, zice Dumnezeul meu“ (Isaia57.21). Omul se află în război cu Dumnezeu şi, din cauza aceasta, trăieşte într‑o teamă continuă, dincolo de toată dezvoltarea tehnicii sale. Se vorbeşte despre pace şi se depun eforturi pentru obţinerea ei, dar, atât timp cât omul nu are pacea lăuntrică, nici pacea exterioară nu va fi cunoscută pe pământ.

La Golgota, Domnul Isus l‑a învins pe duşmanul păcii. Astăzi Satan încă este liber, dar zilele pe care le mai are îi sunt numărate şi, din acest motiv, mânia sa e foarte mare. El este judecat şi de aceea răcneşte cu ură, căutând, pe cât posibil, săşi asocieze cât mai mulţi oameni sub sentinţa care îi este deja rostită. Dacă aruncăm o privire în istoria omenirii, observăm cât de mult a reuşit aceasta...

La cruce, pe când mânia pentru păcatul omenirii se vărsa peste Fiul Său, Dumnezeu croia un drum: făcea pace prin sângele Domnului Isus. „Prin El... să împace toate lucrurile cu Sine, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui“ (Coloseni1.20).

Dându‑Şi viaţa de bunăvoie, Domnul Isus a devenit Mijlocitorul dintre om şi Dumnezeu. El a intrat în spărtura dintre Creator şi creatură, astfel că oricine vine la El cu credinţă şi îşi recunoaşte starea primeşte pacea conştiinţei, adică pacea cu Dumnezeu. Cât timp lipseşte pacea cu Dumnezeu, nu va exista nici pace pe pământ. Oamenii care se află în stare conflictuală cu Dumnezeu pot primi pacea câştigată la Golgota numai dacă se recunosc păcătoşi pierduţi.

O conştiinţă apăsată zi cu zi este o povară grea, dar cu cât mai greu va fi atunci când un Dumnezeu sfânt şi drept va cere socoteală de trăirea fără El... Eliberarea de această povară înseamnă tocmai a avea pace aici, pe pământ. Acest dar este oferit numai la Golgota. Eliberaţi de sentinţa lui Dumnezeu, fără frică de moarte şi de veşnicie, cu o conştiinţă liniştită – iată ce conduce la bucuria, liniştea şi siguranţa omului.

Pentru cel răscumpărat, la pacea cu Dumnezeu (pacea conştiinţei), se adaugă şi „pacea lui Dumnezeu“ (pacea inimii). În vijeliile şi luptele vieţii, în orice împrejurare, zi de zi, dacă se află pe drumul în urma Domnului Isus, în inima lui va străluci mereu această pace a lui Dumnezeu care‑l face liniştit şi fericit. Oameni de toate naţionalităţile, rasele şi limbile se odihnesc în această pace, fiind moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu.

Încă trăim o perioadă când această pace adevărată este umbrită de împărăţia întunericului cu războaie, mânie şi distrugere. Dar Biruitorul asupra distrugătorului păcii, Domnul Isus Hristos, este Prinţul păcii şi curând Îşi va întemeia Împărăţia păcii în această lume.

Pacea câştigată la Golgota este definitivă. Nu este trecătoare sau supusă slăbiciunii, ci este adânc înrădăcinată în lucrarea minunată Domnului Isus. Tatăl este deplin mulţumit de lucrarea Fiului, pentru veşnicie. Fiecare credincios în parte se poate bucura de ea: „Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos“ (Romani5.1).

Câteodată credinciosul este nevoit să constate descurajări şi nelinişti în inima sa. Aceasta se întâmplă când lucrurile acestei lumi iau primul loc în inimă. Îngrijorările, greutăţile, boala, oboseala, neascultarea sunt ca pietrele care împiedică şi strică liniştea inimii. Necredincioşia, iubirea lucrurilor lumii, lipsa de evlavie clatină pacea inimii.

Satan se bucură când reuşeşte să‑i facă pe credincioşi lipsiţi de pace. Dar va veni curând clipa când se vor putea bucura pe deplin de pace. Aceasta va fi când Domnul Isus va reveni pentru a‑i duce pe ai Săi în locaşul cu pace veşnică, în Casa Tatălui. Atunci lupta cu duşmanul păcii va lua sfârşit. Toate obstacolele de pe calea credinciosului vor dispărea. O veşnică desfătare în adevărata pace va fi partea tuturor celor credincioşi. Nici o slăbiciune, nici o influenţă rea nu vor mai putea descuraja inima credinciosului când va trăi în desfătarea păcii.

Această pace întrece orice aşteptare; şi nu poate fi descrisă. Însuşi Prinţul păcii va fi în mijlocul alor Săi. Acolo nu vor mai fi certuri şi războaie. Nici moartea nu va mai exista. Speranţa acestei păci umple de bucurie pe fiecare credincios şi îi dă putere de a stărui în credinţă până va ajunge la ţintă.

Când va fi pe acest pământ
adev
ărata pace?

Pe pământ va domni odată adevărata pace: „El va judeca între naţiuni şi va hotărî între multe popoare. Şi îşi vor bate săbiile în fiare de plug şi suliţele lor în cosoare; nici o naţiune nu va ridica sabia împotriva altei naţiuni, nici nu vor mai învăţa războiul“ (Isaia2.4). Însăşi creaţia va gusta pacea: „Şi lupul va locui cu mielul şi leopardul se va culca lângă ied; şi viţelul şi puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună şi le va mâna un copilaş. Şi vaca va paşte cu ursoaica, puii lor se vor culca împreună şi leul va mânca paie ca boul; şi pruncul care suge se va juca la gura scorburii năpârcii şi copilul înţărcat îşi va întinde mâna în vizuina viperei. Nu vor face răni, nici nu vor nimici pe tot muntele Meu cel sfânt. Pentru că pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, aşa cum apele acoperă marea. Şi va fi aşa: în ziua aceea, Rădăcina lui Isai va sta ca steag al popoarelor; naţiunile o vor căuta şi locul său de odihnă va fi glorios“ (Isaia11.6‑10).

Atunci oamenii vor trăi o mie de ani în pace pe acest pământ. După ce Satan va fi legat, pe pământ va domni Domnul păcii. Dar, înainte de aceasta, Domnul Isus îi va nimici pe toţi duşmanii Săi. Toţi cei care refuză astăzi oferta păcii nu vor intra în această Împărăţie (trebuie să citim Apocalipsa19.11‑21). Pe pământul curăţit de fărădelegi va domni pacea pe care oamenii o aşteaptă astăzi cu nerăbdare.

Pacea pe pământ nu este o promisiune goală, ci o realitate. Dar trebuie căutată acolo unde se poate găsi, la Domnul Isus Hristos. Pacea nu trebuie căutată acolo unde nu se găseşte. Dumnezeu vrea deja de acum să dăruiască oricărui om pacea lăuntrică, dacă primeşte harul Său. Cu toate că lumea este plină de războaie şi lipsită de pace, un suflet care are pacea cu Dumnezeu şi pacea lui Dumnezeu poate cânta:

 

Când pacea cu Dumnezeu mă cuprinde,

Chiar vijelii pe drum de se‑aud,

Inima mea, prin credinţă, tot cântă:

Eu am pace în scump Domnul meu.

10

Ce este dragostea?

Î

ntr‑o cântare se spune: „Dacă n‑ar fi dragostea...“ Este vorba aici de dragostea naturală, omenească, firească, de dragostea care poate da vieţii o anumită direcţie, o anumită valoare.

Nu există cuvânt folosit mai mult în lume ca acesta. Despre dragoste se cântă mult, se scrie mult, se fac multe poezii. Este înălţată foarte mult şi totodată aruncată în cel mai adânc întuneric. Dragostea este foarte schimbătoare, foarte distrată; poate totul şi nu face nimic; fericeşte şi nefericeşte; ajută şi distruge.

Unde este oare adevărata dragoste? Unde este acea dragoste care nu oscilează în necazuri, ci înfruntă greutăţile vieţii zi de zi? Nu există oare în lumea aceasta nici un cântec care să conţină această dragoste în adevăratul ei înţeles?

Poeţi şi scriitori au scris despre dragoste în cărţile lor, dar toate au amprenta căutării după adevărata dragoste. Pe această cale nimeni nu a găsit‑o.

Sau probabil o putem găsi în relaţiile dintre oameni? Dacă ar fi de găsit aici, nu am vedea atâtea familii nefericite şi atâţia copii părăsiţi. Desigur, există şi căsătorii fericite în această lume, dar adevărata dragoste are un înţeles cu mult mai înalt decât o bună înţelegere între cei doi parteneri. Chiar înaltă de‑ar fi, dragostea firească nu este o ancoră sigură. Ca omul să poată iubi cu adevărat, are nevoie de mai mult, căci nimeni nu poate să trăiască în dragoste şi să continue în ea. Orice om, ca să fie în stare să iubească cu adevărat, trebuie să se întoarcă la izvorul dragostei, la dragostea cea adevărată.

 

Ce este adevărata dragoste? Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Dumnezeu este dragoste“ (1Ioan4.8). Dumnezeu nu numai că‑l iubeşte pe om, ci şi în caracterul Său este iubire. Acest caracter a fost destăinuit pe Golgota în Fiul Său. Numai Isus putea să‑l iubească pe omul care L‑a batjocorit, care I‑a produs atâtea greutăţi, atâta durere, iar în final I‑a pregătit crucea.

În dragostea Sa, Domnul Isus a spus: „Tată, iartă‑i, căci nu ştiu ce fac“. Omul a răspuns cu ură la dragostea Domnului; duşmănia şi dezonoarea au fost răspunsul la mângâiere şi har: „În aceasta este dragostea, nu pentru că noi L‑am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne‑a iubit şi L‑a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre“ (1Ioan4.10). În caracterul său natural, omul nu poate să iubească, deoarece este mereu deranjat de păcat; se iubeşte pe sine mai mult decât pe aproapele.

Pentru a iubi fără egoism, omul trebuie să devină părtaş naturii divine. Numai aşa primeşte puterea să iubească precum îl iubeşte pe el Domnul Isus. Chiar dacă această natură nu se poate desfăşura adesea, din cauza unor lipsuri omeneşti, există totuşi puterea de a răsplăti răul cu binele şi ura cu dragostea.

Cum poate omul să devină părtaş acestei naturi şi să aibă o dragoste divină? Dumnezeu spune: „Trebuie să te naşti din nou. Aşa cum eşti, nu poţi iubi“. Naşterea din nou se face prin lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt în inimă şi în cuget. Dragostea lui Dumnezeu L‑a dat pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre. Cine crede în Fiul devine părtaş naturii dumnezeieşti şi astfel ajunge în stare să iubească. Un astfel de om este născut din nou, devenind o nouă creaţie. Tot ce a fost vechi a dispărut. Totul este nou. Inima este nouă. „Şi speranţa nu înşeală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne‑a fost dat“ (Romani5.5). Duhul lui Dumnezeu încredinţează duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu şi, fiind copii ai Săi, avem natura Sa şi comuniune cu El.

Un astfel de om nou găseşte drumul la izvorul dragostei şi devine un mădular al trupului lui Hristos. De la Domnul Isus vine puterea de a iubi, lucru de care omul firesc nu este capabil. Duhul Sfânt este generator de putere divină pentru credincios, ca apoi acesta să o transmită mai departe.

Dragostea este şi piatra de încercare care testează dacă cineva este părtaş naturii divine, dacă este sau nu născut din nou. Această dragoste este diferită de cea a părinţilor faţă de copii şi de a copiilor faţă de părinţi. Acţiunile de dragoste filantropică, manifestate ca religiozitate, sau dragostea în semn de simpatie faţă de aproapele nu sunt dovadă că cineva a primit natura dumnezeiască prin naşterea din nou şi că are în inimă dragostea lui Dumnezeu. Cine este născut din Dumnezeu Îl iubeşte pe Acela care l‑a născut şi‑i iubeşte pe toţi cei care sunt născuţi din Dumnezeu.

Cine este născut din Dumnezeu împlineşte voia Sa din dragoste faţă de El. Iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de Domnul Isus şi dorinţa de împlinire a voii Sale sunt condiţiile adevăratei iubiri faţă de oameni. Domnul Isus, care în dragostea Sa a plătit un preţ aşa de scump, aşteaptă ca şi noi să avem dragoste. El doreşte ca noi să mergem pe calea credinţei prin această lume în deplină credincioşie, după gândurile pe care le‑a arătat în Cuvântul Său. Chiar dacă drumul nostru trece prin încercări şi necazuri – pentru a ne fi verificată dragostea – datoria noastră este să‑L urmăm pe Domnul Isus.

Domnul doreşte să fie adorat şi glorificat. El trebuie să ocupe primul loc în inima noastră. Pentru aceasta este necesar ca toate gândurile şi acţiunile noastre să fie zidite pe Domnul Isus.

Dacă în inimă există dragostea divină, atunci şi dragostea firească are o temelie. Căsătoriile întemeiate pe această dragoste au temelie statornică. Comuniunea în familie este zidită prin dragostea divină. Ea întăreşte posibilitatea să‑l iubeşti chiar şi pe cel care nu‑ţi este simpatic, care are slăbiciuni, care are o structură diferită, un alt caracter, poate chiar îţi este duşman.

Dragostea divină aflată în inimă dă putere pentru acţiuni extraordinare faţă de aproapele. O credincioasă care spăla hainele unor bolnavi de lepră, întrebată de un vizitator nedumerit cum putea face aşa ceva, a răspuns: „Prin dragostea lui Dumnezeu care‑mi dă putere“. Adevărata dragoste îşi are obârşia în Dumnezeu şi numai cine este născut din Dumnezeu poate să iubească cu adevărat.

Cei care prin credinţă au primit comuniunea cu Tatăl şi cu Fiul Său nu pot săşi piardă mântuirea. Dar comuniunea poate fi întreruptă. Din partea lui Dumnezeu nu se poate produce această întrerupere, căci dragostea Sa este de neschimbat. Dar credinciosul, aflat într‑o lume de primejdii, dacăşi leagă inima de lucrurile de aici, îşi poate întuneca sau întrerupe comuniunea: „dacă iubeşte lumea, dragostea Tatălui nu este în el“ (1Ioan2.15). „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni“ (Matei6.24). O inimă împărţită nu poate iubi cu adevărat.

Cât de greu apasă nesinceritatea în viaţa oamenilor! Însă cu cât mai greu Îl apasă pe Dumnezeu nesinceritatea oamenilor! Un gând păcătos poate rupe panglica subţire a comuniunii cu Dumnezeu. A nu fi credincios Domnului, a nu iubi Cuvântul Său, a nu‑l susţine – sunt lucruri pe care Dumnezeu le consideră o urâciune. A pune la îndoială Cuvântul Sfânt şi a te uni cu legea echivalează cu desfrânarea. Umblarea pe căi personale şi indiferenţa sunt temeiuri clare că nu există dragoste divină într‑o inimă. Mare este numărul idolilor în această lume şi cât de uşor şi de frumos sunt ei preamăriţi! Dar Domnul Isus nu vrea săŞi împartă dragostea cu nimeni. Dragostea care şovăie produce lacrimi. Domnul Isus este gata să refacă sufletul nostru răvăşit de neascultare şi să intre în comuniune cu noi: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate“ (1Ioan1.9).

Pe căile personale, unde iubim mai mult lucrurile acestei lumi, gustăm multe dureri în dragoste. Însă dragostea lui Dumnezeu este neschimbabilă: ea alină şi vindecă. Dragostea distrusă duce la singurătate, iar inima rămâne nefericită şi goală. Domnul ne călăuzeşte în apropierea Sa, acolo unde este siguranţă şi comuniune cu El. Dragostea distrusă aduce spaimă şi nelinişte, căci căile necunoscute duc la neştiinţă. Numai Domnul Isus cunoaşte drumul cel bun. El ne călăuzeşte în timpul pribegiei prin lumea aceasta spre gloria Numelui Său, prin puterea dragostei Sale.

În curând va veni clipa când iubirea nu va mai fi clătinată. Atunci Mirele va sărbători Nunta cu Mireasa Sa, bucurându‑Se de frumuseţea ei. Va fi o sărbătoare a dragostei. Chiar şi îngerii vor fi uimiţi de dragostea Domnului. La această Nuntă vor veni numai oaspeţi invitaţi. Cei care s‑au iubit pe ei înşişi nu vor avea un loc la această sărbătoare. Dragostea omenească, oricât ar fi de puternică, este temporară şi pieritoare şi nu poate ocupa loc alături de dragostea divină.

Dumnezeu doreşte să dea fiecărui om din dragostea Lui – dragoste care nu se răceşte, care nu este pentru o vreme, care nu se sfârşeşte, care nu are limită. Primeşte‑o şi vei putea apoi spune:

 

O, ce dragoste incomparabilă!

Nici un simţ nu poate vreodat’ să perceapă,

Cât Tu, o, Doamne, ne doreşti.

 

Chiar îngerii rămân uimiţi

Şi, în plină adorare, vor vedea

Cum Tu, o, Doamne, pe ai Tăi îi iubeşti.

11

Ce este moartea?

S

implul gând cu privire la moarte nelinişteşte şi impune frică. Prezenţa acestui gând, contactul cu el în spitale sau pe patul de suferinţă stârneşte groaza. Dacă vedem sânge sau un mort, apare imediat teama. Într‑adevăr, pentru om, moartea este „împăratul spaimelor“ (Iov18.14) şi, acolo unde apare, lasă urme tragice. Moartea schimbă bucuria în durere, fericirea în lacrimi. Dar, deşi omul ştie ce este după moarte, caută să se eschiveze, ca şi cum n‑ar şti nimic despre ea. Din partea lui Dumnezeu a fost dat răspunsul cu privire la moarte şi nimeni nu‑l poate ocoli.

 

Ce este moartea? Moartea nu este numai sfârşitul traiului pe pământ. Nu este numai încheierea tuturor lucrurilor şi nici pierderea omului în nimic. Moartea nu este nici un început al unei vieţi noi, necunoscute. Dacă moartea ar fi doar sfârşitul vieţii acesteia biologice, atât de scurte, de pe pământ, atunci de ce frica de ea? Nu! Moartea este mai mult decât sfârşitul unei vieţi scurte şi pline de trudă. Înainte de a răspunde la întrebarea „ce este moartea?“, în toate formele ei pline de spaimă, omul trebuie săşi recunoască starea faţă de Dumnezeu.

De fapt, în ochii lui Dumnezeu, omul firesc este mort încă de la naşterea sa. Deşi are o existenţă veşnică, un suflet nemuritor, pentru Dumnezeu şi adevărurile divine este mort. Aceasta înseamnă că nu are nici o legătură cu Dumnezeu, că este desprins, despărţit de Creatorul său.

Un om mort nu poate vedea, nu poate vorbi, nu are simţuri pentru lucrurile care îl înconjoară. Tot astfel, omul firesc este mort faţă de dragostea şi lucrarea lui Dumnezeu, nu poate înţelege Cuvântul Său. Fiecare poate să experimenteze acest lucru foarte uşor. Când citeşti, cânţi sau te rogi, omul natural nu înţelege nimic, pentru că el nu are simţuri, este orb, este surd pentru lucrurile spirituale.

Cum a ajuns omul într‑o astfel de stare dezastruoasă, el, coroana creaţiei lui Dumnezeu? Înainte de căderea în păcat, primul om nu cunoscuse moartea spirituală. Trăia într‑o stare de nevinovăţie şi în comuniune cu Dumnezeu şi de aceea nu cunoştea nici moartea spirituală, nici moartea fizică. Dar Dumnezeu a zis omului: „în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit“ (Geneza2.17). Omul a sfidat porunca lui Dumnezeu, a luat din fructul oprit şi urmarea a fost moartea, despărţirea de Dumnezeu. De atunci, moartea a pătruns în toată omenirea şi va lovi până la sfârşit viaţa omului pe pământ.

Decizia lui Dumnezeu pentru omenire este descrisă în Romani6.23: „Plata păcatului este moartea“. Prin neascultarea primului om, toată omenirea a căzut în păcat, atât din punct de vedere spiritual, cât şi fizic. Fiecare om ştie că va muri într‑o zi, dar caută mereu să fugă de această realitate şi nu se interesează de ce va fi după moartea fizică. Nu vrea să asculte ce a spus Dumnezeu: „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata“ (Evrei9.27).

Omul natural doreşte să se termine totul odată cu moartea. De ce aceasta? De frica judecăţii viitoare. În conştiinţa sa însă ştie cu precizie că nu va scăpa. Când omul moare, i se desface doar legătura dintre trup, suflet şi duh, în timp ce el continuă să existe. Şi în curând va sta în faţa lui Dumnezeu. În timpul vieţii nu a întrebat de Dumnezeu, pentru că era mort spiritual. Acum va fi judecat după faptele sale. Şi va afla cât de înşelătoare a fost acea falsă temelie a necredinţei prin care susţinea că, odată cu moartea, se sfârşeşte totul.

Ce ar putea face acum mai mult un om mort spiritual? Nimic altceva decât să se prezinte cu păcatele sale în faţa Dumnezeului sfânt. Dar omul îşi închide ochii în faţa realităţii în care se află, în loc săşi schimbe viaţa. Ar vrea mai bine să fie o maimuţă înţeleaptă, decât să se recunoască păcătos pierdut. Ce lucru îngrozitor!

Nu poate oare omul să facă ceva pentru a scăpa de această judecată? Nu! Toată oboseala lui este zadarnică. Nu există nici o cale de autoîmbunătăţire care să‑l îndrepte spre Dumnezeu. În dreptatea şi sfinţenia Sa, Dumnezeu trebuie să‑i pedepsească pe astfel de oameni, pentru că în prezenţa Sa nu este loc pentru păcătoşi. Nu avem de‑a face cu un Dumnezeu care nu ştie ce este dragostea, ci cu un Dumnezeu al dragostei care nu vrea moartea păcătosului, ci care doreşte ca el să se pocăiască şi să trăiască veşnic.

Cum poate un om mort spiritual să primească viaţa veşnică, viaţa din Dumnezeu? Calea pe care păcătosul se poate apropia de Dumnezeu a fost instituită de El Însuşi. Există Cineva care a suferit moartea în locul omului păcătos şi care a îndeplinit cerinţele sfinţeniei lui Dumnezeu. El a învins moartea şi pe cel care avea puterea morţii (Evrei2.14‑15). Dumnezeu a plătit un mare preţ pentru omul păcătos, dându‑L pe Fiul Său preaiubit să moară pe crucea de pe Golgota. Învierea lui Isus Hristos este victoria asupra morţii.

Prin această biruinţă s‑a deschis drumul fiecărui om mort spiritual spre viaţă, spre Dumnezeu. Domnul spune în Ioan5.24: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M‑a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă“.

Credinţa ne călăuzeşte de la moarte spre viaţă, din întuneric la lumină, de la frică la pace, de la spaimă la bucurie. Credinciosul primeşte atunci Duhul Sfânt, care este puterea vieţii noi. Dintr‑un mort spiritual, fără Dumnezeu şi fără speranţă, a făcut un copil al lui Dumnezeu care are acum o speranţă vie, şi în viitor, glorie.

În această perioadă de două mii de ani de la săvârşirea lucrării de pe Golgota până în zilele noastre, mulţi oameni au acceptat să fie aduşi de la moarte la viaţă. Mulţi dintre ei au trecut prin moartea trupească şi poate mulţi vor mai trece prin valea morţii, dar pot fi fericiţi că fac parte din prima înviere. Pentru toţi morţii, fără deosebire, va exista o înviere, dar numai cei care au parte de prima înviere sunt fericiţi.

În 1Tesaloniceni4.16 citim: „Pentru că Domnul Însuşi, cu un strigăt de strângere laolaltă, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos“. Aceştia sunt acei credincioşi care au adormit în Domnul, în baza jertfei Domnului Isus. Moartea nu va putea să‑i ţină în mormânt, pentru că ei aparţin Împăratului vieţii. Domnul Isus a biruit şi moartea şi pe împăratul ei, la Golgota. Acolo Domnul a triumfat asupra Diavolului.

Învierea credincioşilor va fi o bucurie negrăită, deoarece ei Îl vor vedea pe Fiul lui Dumnezeu în glorie: vor fi cu Mântuitorul lor.

Ce se va întâmpla cu ceilalţi morţi,
care au murit f
ără Domnul Hristos?

Şi ei vor învia când va sosi momentul învierii morţilor. Nimeni nu va lipsi de la acest eveniment. Bogaţi şi săraci, puternici şi slabi, mari şi mici, păstraţi în memorie sau şterşi de acolo, înmormântaţi sau incineraţi, toţi trebuie să învie şi să audă glasul Celui care cheamă la judecată pe toţi oamenii.

Atunci fiecare trebuie să se înfăţişeze în faţa scaunului de judecată al Domnului Isus Hristos, ca să fie condamnat. În Apocalipsa20.11 citim: „Şi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel care şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s‑a mai găsit loc pentru ele“.

Înaintea lui Dumnezeu, toţi oamenii trăiesc pentru a fi judecaţi. La Dumnezeu nu se uită nimic, nici un gând, nici un cuvânt, nici o faptă. Viaţa trecută va fi reluată ca un film şi totul va fi descoperit. La mii de întrebări nu se va putea da nici un răspuns. Omul nu va putea prezenta nici o îndreptăţire, pentru că, pentru el, lipseşte Mijlocitorul de la Golgota. Nici un har nu se va mai găsi, pentru că timpul harului atunci se va fi terminat. Nici un om cu fapte bune, nici o revizuire a faptelor nu va mai avea loc, pentru că este ultima şi cea mai înaltă instanţă. Va fi o linişte ca de mormânt când va fi pronunţat numele fiecărui om şi nu va fi găsit scris în cartea vieţii.

Aceasta înseamnă moartea în iazul de foc, care este moartea a doua. Este despărţirea definitivă de Dumnezeu. Este moartea care nu desfiinţează existenţa. Este o spaimă fără sfârşit, în locul unde focul nu se stinge. Acolo, chinurile cugetului nu se vor sfârşi, inima nu‑şi va găsi odihna.

Câtă diferenţă între aceşti oameni şi cei despre care Dumnezeu spune în Cuvântul Său: „Fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de întâia înviere! Asupra lor, a doua moarte nu are nici o putere, ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani“ (Apocalipsa20.6). Ei vor fi înviaţi cu Hristos în învierea Sa şi de aceea moartea a doua nu are nici un drept asupra lor!

Pentru cei credincioşi, moartea trupească înseamnă, de fapt, scăparea de toate necazurile pământeşti şi intrarea în Paradis. Atunci ei vor avea prilejul să fie cu Acela pe care L‑au primit în viaţa lor aici, pe pământ, Domnul fiind pentru ei „începutul şi sfârşitul credinţei lor“. Pentru ei, moartea este pasul de intrare pe drumul îngust şi sfârşitul pribegiei prin lume. Isus Domnul este Învingătorul morţii şi centrul bucuriei şi al fericirii, pentru că El Şi‑a dat viaţa pentru ca cei credincioşi să trăiască prin învierea Sa.

Acum mai este timp pentru oricine ca, prin credinţa în Numele Fiului lui Dumnezeu, să scape de moartea a doua. Dumnezeu nu i‑a creat pe oameni pentru a‑i condamna la moarte, ci pentru a trăi veşnic. A făcut tot ce era necesar ca omul să fie mântuit; mai mult nu putea face.

Domnul Isus încă întinde mâinile pline de har către om şi el trebuie să facă acelaşi lucru faţă de Mântuitorul său. Fiecare om trebuie să primească acest dar de har din partea lui Dumnezeu.

Ferice de toţi cei care au parte de prima înviere şi care pot intona:

 

După ale morţii triste, negre văi,

Când voi intra pe slăvitele căi,

Singură vederea Domnului Isus

Mă va bucura nespus!

 

Când locul meu în cer îl voi primi

Şi când deplin fericit eu voi fi,

Mai mult atunci voi slăvi ne‑ncetat

Numai pe Domnul, pe‑al meu Împărat.

12

Există siguranţă
în ce prive
şte cerul şi veşnicia?

C

redinciosul trăieşte cu siguranţa că va fi pentru eternitate în cer. Duhul omului nu poate descrie cu cuvinte potrivite gloria acestui loc şi a acestei poziţii. Omul este creat pentru cer; el are capacităţi spirituale şi fizice care îl diferenţiază de toate celelalte creaturi.

Părerile despre cer sunt fără număr. Ochii credinţei nu au graniţe, însă toate impresiile vor păli când cei credincioşi vor ajunge în glorie.

Redat în limbaj popular, omul firesc bănuieşte câte ceva despre viaţa de dincolo şi, când îi merge bine sau întâlneşte ceva frumos, spune că cerul este pe pământ. Acestea sunt o măsură incomparabilă cu ceea ce va vedea credinciosul când va trece de la credinţă la realitate.

Auzim mereu întrebarea: „Ştii tu că vei merge în cer?“ Deşi au siguranţa mântuirii, unii credincioşi nu merg prea departe în credinţă şi astfel nu ajung la adevărata fericire a mântuirii. Unii spun că aceasta se va vedea abia în veşnicie şi că a susţine acest lucru este o laudă. Alţii spun că sunt puţine şanse să întâlnim un Dumnezeu milostiv, deci depinde de faptele noastre dacă vom avea un loc în cer. Alţi creştini se bazează pe fapte religioase, pe apartenenţa la o formaţiune religioasă şi pe condiţia de a fi membri ai unei biserici, ca să poată ajunge în cer. O altă categorie de creştini susţine că se poate ajunge la locul pregătit de Dumnezeu numai dacă cel care se osteneşte este un bun credincios şi respectă poruncile lui Dumnezeu.

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că viaţa noastră în cer nu depinde de lucruri nesigure şi îndoielnice de pe pământ. Ar fi o mare primejdie dacă răspunsul la această întrebare va fi aflat abia în veşnicie. De aici, de pe pământ, credinciosul se poate bucura de această viaţă!

În 1Ioan5.13, Dumnezeu ne spune: „V‑am scris aceste lucruri, ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică“. Credinciosul trebuie să fie sigur în ce priveşte veşnicia şi să nu‑i fie frică de ea. Această siguranţă a rezolvat‑o Altul pentru el, şi anume Domnul Isus Hristos, pe Golgota. Fiecare poate să ştie dacă merge în cer.

Această siguranţă trebuie primită aici, pe pământ, şi ea se poate baza numai pe Cuvântul lui Dumnezeu. Bucuria deplină şi pacea desăvârşită a credinciosului nu sunt condiţionate de lucrurile omeneşti. Nesiguranţa şi necredinţa nu sunt buni colaboratori ai vieţii de pribegie pe acest pământ. Dumnezeu nu ne‑a lăsat pradă părerilor omeneşti cu privire la cer şi la iad.

Tuturor oamenilor care trăiesc pe pământ le stă în faţă cerul deschis şi Dumnezeu îi invită pe toţi, fără deosebire. Omul nu poate să cucerească cerul; el trebuie să se pocăiască pentru a primi un loc în cer.

Cum se poate şti? Cum se poate împlini? Care este temelia acestei afirmaţii? Versetul amintit pune baza pentru a şti că oricine crede în Domnul Isus este mântuit. Credinţa în Domnul Isus – iată cheia de intrare în cer.

Dar omul natural nu poate să creadă cu puterea sa, căci credinţa este darul lui Dumnezeu: „omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, deoarece sunt nebunie pentru el; şi nu le poate cunoaşte, pentru că ele se judecă spiritual“ (1Corinteni2.14).

Această credinţă este dăruită de Dumnezeu fiecărui păcătos care îşi recunoaşte păcatele. Credinţa cu mintea nu mântuieşte. Dumnezeu vrea să dăruiască fiecărui om cheia credinţei. Când omul acceptă oferta lui Dumnezeu, va recunoaşte că Domnul Isus Hristos este Fiul Său, Mântuitorul lumii. În Domnul Isus, Dumnezeu S‑a descoperit ca Om adevărat. El a venit pe pământ ca să deschidă pe Golgota drumul oamenilor spre cer. Credinţa în Numele lui Isus este o necesitate, pentru că acest Nume înseamnă „Mântuitor“. Domnul Isus a luat asupra Sa păcatele noastre, ca să abată judecata care plana asupra oamenilor.

Într‑o cântare intonăm: „Hristos este Mântuitorul nostru“. Credinţa în Isus Hristos şi recunoaşterea Sa ca Domn este o necesitate pentru fiecare om. „Oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit“ (Fapte2.21). Isus Hristos vrea şi trebuie să fie unicul Domn în viaţa fiecărui credincios, pentru că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Ori slujeşti domnului acestei lumi, adică lui Satan, ori slujeşti Domnului Isus şi te supui autorităţii Sale. „În nimeni altul nu este mântuire, pentru că nu este sub cer nici un alt Nume dat între oameni în care trebuie să fim mântuiţi“ (Fapte4.12).

Fiecare trebuie să se decidă astăzi, pentru că mâine poate fi prea târziu. Cu această decizie se primeşte siguranţa că vei fi în veci cu Domnul Isus acolo unde este El, adică în cer, unde fiecare om doreşte să fie. Cine nu are această siguranţă nu are nici linişte şi nici fericire. Nesiguranţa duce la judecată, pentru că „cel care nu crede a şi fost judecat“ (Ioan3.18) „şi mânia lui Dumnezeu rămâne peste el“ (Ioan3.36). Această judecată se va răsfrânge asupra tuturor oamenilor care se găsesc pe calea largă care duce spre iad.

De aproape două mii de ani, Domnul Isus cheamă şi îi roagă pe oameni: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă“ (Matei11.28). Cine ascultă această chemare va avea un loc în cer! Poate oare să aibă mai multă îngăduinţă, mai multă răbdare?

În curând, această chemare îşi va găsi un sfârşit şi uşa spre cer se va închide. Atunci mulţi vor sta în faţa porţii cereşti şi vor fi uimiţi în faţa adevărului. Adesea ei au râs sau au batjocorit lucrurile cereşti. Se va întâmpla cu aceşti oameni cum s‑a întâmplat cu cele cinci fecioare nechibzuite care au stat în faţa uşii închise şi au auzit cuvintele: „Nu vă cunosc“.

Satan, împotrivitorul lui Dumnezeu, încearcă să‑l abată pe om de la întrebările vitale, pentru că cine se ocupă cu acestea se îndepărtează de cel rău. Pentru a‑şi atinge ţinta, Satan se preface sau într‑un leu care răcneşte, sau într‑un înger de lumină. Satan foloseşte toate metodele, ca să nu‑i scape nici un suflet şi astfel să‑i atragă pe toţi împreună cu el în judecata de la sfârşit. Satan ia în râs cuvintele despre cer şi iad şi caută să‑i convingă pe oameni că lucrurile nu sunt chiar aşa de grave. Adesea îi prezintă omului necazuri şi imposibilităţi de mântuire, spunând: „Cerul trebuie câştigat“ sau „De acest lucru nu trebuie să te ocupi, problema este a bisericii şi nu a membrilor ei“. Sau îi leagănă pe oameni în minciună, spunând că Dumnezeu este bun şi că îi va primi pe toţi oamenii în cer. Ce mişeleşte lucrează Satan cu omul nepocăit, ca să‑l abată de la mântuirea şi fericirea veşnică! El nu se abţine nici de la a‑i ispiti pe cei credincioşi, ca să‑i târască în nelinişte şi într‑o situaţie nestatornică. O inimă îndoielnică poate fi paralizată de indiferenţă şi astfel devine o frână pentru cei care caută adevărul.

Duhul Sfânt lucrează pe pământ în folosul omului, punându‑l în faţa mântuirii. El Se îngrijeşte ca omul să poată asculta Cuvântul lui Dumnezeu; îi vorbeşte chiar şi la mormântul unui prieten drag, sau pe patul de boală.

Cum va fi viaţa acolo?

Tot ce ochiul credinţei a văzut de pe pământ, toate năzuinţele şi aşteptările se vor împlini sus. Putem să ne închipuim ce fericire va fi acolo? Nu va mai fi boală, nici întristare, nici oboseală, nici suferinţă, nici moarte... Acolo nu vor mai fi lacrimi, spitale, cămine de bătrâni, case de odihnă, cimitire... O bucurie deplină şi o pace desăvârşită vor domni acolo şi vor fi partea tuturor acelora care, în viaţă şi în moarte, şi‑au pus speranţa în Domnul Isus cel crucificat şi înviat şi pe care L‑au primit ca Mântuitor.

Fiecare om poate primi acum acest har al lui Dumnezeu; acest cadou este pentru fiecare om care primeşte prin credinţă lucrarea de la cruce. Domnul Isus Hristos S‑a jertfit pentru omul împovărat de păcate. De aceea Lui I se cuvin toată mulţumirea şi adorarea.

Domnul Isus va fi veşnic punctul central pentru credincioşi. Milioane şi milioane de răscumpăraţi vor face ca cerul să răsune de cântări de laudă în prezenţa Domnului. Poate exista pentru credincios ceva mai frumos ca această clipă? Toate lucrurile acestei lumi nu‑şi vor mai avea atunci locul în prezenţa Domnului; totul va fi atins adevărata semnificaţie.

Grijile pământeşti, strâmtorările şi nevoile îl pot împiedica pe credincios în călătoria sa, dar nu‑l pot învinge. Puterea de învingători stă în speranţa vie că în curând vom fi la ţintă, unde Îl vom vedea pe Acela care, după lucrarea Sa desăvârşită aici, pe pământ, a mers iarăşi în cer. Domnul Isus doreşte acea clipă când cei răscumpăraţi vor fi în jurul Său.

Pentru credincios, viaţa în această lume este numai o trecere, o umblare prin credinţă, potrivit poziţiei de moştenitor ceresc, şi nu pământesc. Credinciosul priveşte cu dor spre clipa când va fi eliberat de acest trup de slăbiciune, pentru a merge la Domnul său în cer şi a fi pe veci cu El. Atunci va fi împreună cu toţi credincioşii care au mers înaintea lui. De acum credinciosul se poate bucura şi poate cânta:

 

Într‑o zi eu voi fi sus, la Domnul meu Isus:

Acolo nu sunt dureri, nici lacrimi, nici întrist