SCRIPTURILE

ÎN FIECARE ZI

 

 

 

Volumul II

 

 

De la Judecători la Estera

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Jean Koechlin

Parcurgerea Bibliei în cinci ani

 

«Scripturile în fiecare zi»

 

În primul an	:	de la Geneza la Iosua.
În al doilea an	:	de la Judecători la Estera
În al treilea an	:	Iov; Psalmii 1÷41; Proverbe 1÷15; Isaia; Matei; Ieremia; Plângerile lui Ieremia; Marcu.
În al patrulea an	:	Psalmii 42÷89; Ezechiel. de la Luca la 2 Corinteni.
În al cincilea an	:	Psalmii 90÷150; Proverbe 16 ÷ Cântarea Cântărilor; de la Daniel la Maleahi; de la Galateni la Apocalipsa.

 

Judecători 1.1-15

1 Ianuarie

 

Există o mare diferenţă între cartea Iosua şi cea a Judecătorilor. Cea dintâi îl înfăţişează pe Israel luând vic­torios în stăpânire ţara Canaan. Cea de-a doua ne va o­feri o descriere a poporului locuind în moşte­ni­rea lui. Deşi la prima vedere cartea Judecători pare să abordeze ace­laşi su­biect, chiar de la începutul ei există semne sigure care indică faptul că nu ne mai aflăm în zilele lui Iosua: chiar dacă Iuda acţio­nează cu zel împotriva canaaniţilor, el pare să conteze mai puţin pe Domnul decât pe fratele său Simeon. Apoi împăratul vrăjmaş, lăsat în viaţă, este tra­tat într-un mod barbar.

Pagina glorioasă este întoarsă; vom asista la declin.

Aceasta este ceea ce s-a produs şi în Adunarea răspunzătoare. Puterea şi, în mare măsură, bi­necu­vântarea colectivă au dispărut astăzi. Însă Dumnezeu nu S-a schimbat. Puterea Lui se găseşte întotdeauna la dispoziţia credinţei individuale. Otniel, luând în stăpânire Debirul, ne stă ca e­xem­plu. Binecuvântarea este de asemenea la în­de­mâ­na noas­tră (1 Petru 3.9 sf.). Este suficient să o cerem, aşa cum a făcut Acsa (v. 15). Ea vine prin Duhul lui Dumnezeu care, asemenea „pâraielor de apă“ pro­mise în Deuteronom 8.7, ne împrospătează sufle­te­le prin Cuvântul lui Dumnezeu. Să cerem a­ceas­tă bine­cuvântare Tatălui nostru, la începu­tul acestui an.

2 Ianuarie

Judecători                           1.16-26

 

Abia începută, această carte a Judecătorilor ne pune în faţă un declin, pe cât de trist, pe atât de rapid. Care este motivul? În esenţă, uitarea prezenţei Domnului. Ghilgal nu mai este locul judecării de sine, nici locul unde se găseşte Îngerul Domnului (2.1). Care este consecinţa?  O mare teamă de puterea oamenilor! Carele lor de fier devin un subiect de groază (Prov. 29.25). Pare să existe aici o asemănare cu zilele lui Iosua. Luarea Luzului ne aminteşte de luarea Ierihonului. Dar aceasta nu este o chestiune de credinţă nici din partea fiilor lui Iosif, nici din partea omului care le-a arătat intrarea în cetate. Rahav a fost cruţată datorită credinţei ei. Este cu totul diferit cazul trădătorului din Luz care, în loc să trăiască acolo cu poporul, pleacă şi îşi ridică o cetate în altă parte. O victorie care nu este rod al încrederii în Dumnezeu nu va dura niciodată.

Declinul este general, dar, individual, fiecare seminţie este caracterizată de măsura în care tolerează sau se supune, cu mai multă sau mai puţină putere de rezistenţă, prezenţei vrăjmaşilor în teritoriul ei. Tot aşa în Adunare, delăsarea colectivă este un rezultat al delăsării indivi­duale. Fiecare credincios are răspunderea lui personală. Ar trebui să ne întrebăm fiecare dintre noi: „Care este răspunderea mea? Cum mi-a fost mărturia din ziua în care m-am întors la Dumne­zeu?“

Judecători 1.27-36; 2.1-5

3 Ianuarie

 

Dumnezeu avea multe motive să ceară distrugerea completă a vrăjmaşilor lui Israel. Dorea în special să-Şi protejeze poporul de influenţa acestor cana­a­niţi idolatri. Din punct de vedere moral, acelaşi pericol există şi pentru noi. O parte din tim­pul nostru se scurge în compania oame­nilor ne­întorşi la Dumnezeu: colegii de muncă, uneori anumiţi membri ai familiilor noastre. Nu pu­tem, în general, evita aceste contacte. Dar trebuie să fim atenţi ca ele să nu aibă nici o influenţă asupra vi­e­ţii noastre spirituale. Să ne ferim de pri­e­teniile rele (1 Corinteni 15.33). Sunt unii oameni de care trebuie să fugim, chiar dacă ei ne vor lua în râs. Altfel, ne vor „împinge în ţinutul muntos“, cum s-a întâmplat cu fiii lui Dan (v. 34), adică ne vor împiedica să ne bucurăm în pace de lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu.

Îngerul Domnului, „Căpetenie a oştirii Domnului“ (Iosua 5.14), Se aştepta ca Israel să se întoarcă la Ghilgal, punctul de plecare al glorioaselor victorii de altădată. Dar, în zadar! Atunci El Se suie la Bochim, locul lacrimilor.

Comparând slă­bi­­ciunea prezentă a Bisericii cu gloriosul începu­t al istoriei sale, nu constituie oare acesta un îndemn de a ne smeri?

 

4 Ianuarie

Judecători 2.6-23

 

Anii au trecut şi vedem ridicându-se în Israel „o altă generaţie, care nu-L cunoştea pe Domnul, nici lucrările pe care le făcuse El pentru Israel“ (v.10). Gene­ra­ţia aceasta nu experimentase credincioşia lui Dum­ne­zeu în deşert, nici puterea Lui în Canaan. Şi iată-i cum merg după alţi dumnezei (v.12).

Acesta este un exemplu important, pe care trebuie să-l luăm în considerare noi, care suntem parte a unei noi generaţii a poporului lui Dumnezeu, copii din părinţi credincioşi, care am auzit despre lucrurile minunate pe care Dum­nezeu le-a împlinit pentru generaţiile ante­rioare, dar care, probabil, nu-L cunoaştem pe Domnul printr-o experienţă personală.

Vai, este trist să vedem declinul care a urmat după trezirea strălucită din secolul trecut. „Bătrânii“, despre care am auzit vorbindu-se, au plecat unul câte unul. Iar dacă Domnul ne va mai lăsa aici încă câţiva ani, cei mai tineri dintre noi, la rândul lor, vor avea răspunderea să croiască drumul.

„Aduceţi-vă aminte de conducătorii voştri“, ne îndeam­nă Evrei 13.7. Ei ne-au lăsat lucrările lor scrise şi exemplul lor. Să le imităm, mai presus de toate, credinţa. Şi apoi, chiar dacă acestea sunt trecute, Domnul ne rămâne. Prezenţa Lui este suficientă chiar pentru un timp al slăbiciunii, ca cel de astăzi!

Judecători 3.1-11

5 Ianuarie

 

În această carte a Judecătorilor vom vedea constant reproducându-se acelaşi ciclu. Poporul începe prin a-L abandona pe Domnul. Atunci El îi foloseşte pe vrăjmaşii lor pentru a le trezi conştiinţa. În cele din urmă, Israel strigă către Dumnezeu care, plin de îndurare, îl scapă dându-i un judecă­tor (vezi şi Psalmul 107.6, 13, 19, 28). Ciclul acesta, vai, se repetă prea adesea în viaţa fiecăruia dintre noi. Când, uitându-L pe Domnul, intrăm sub influenţa lumii, El Se fo­lo­seşte uneori de ostilitatea acesteia pentru a ne trezi. Versetul 2 ne aminteşte de felul în care Dum­nezeu ne păstrează într-o stare de alertă şi ne exersează pen­tru luptă. El permite existenţa vrăjmaşilor tocmai cu scopul acesta. Pregătirea mili­tară include în mod necesar exerciţii şi manevre fără de care un soldat   n-ar fi capabil să lupte când s-ar ivi si­tuaţia. „Luptă-te lupta cea bună a credinţei“ este un îndemn permanent pentru credincios (1 Ti­mo­tei 6.12). Şi aceasta, deoarece credinţa are o dublă cer­ti­tu­dine: cea dintâi, că lumea este un vrăjmaş; cea de-a doua: că lumea este un vrăj­maş învins. „Eu am învins lumea“, sunt ultime­le cuvinte ale Domnului Isus Hristos adresate alor Săi înainte de cruce. Pe acestea trebuie să le lu­­ăm în stăpânire prin credinţă, pentru ca să câştigăm victoria asupra lumii (Ioan 16.33;  1 Ioan 5.4, 5).

6 Ianuarie

Judecători                           3.12-31

 

Nuiaua pe care Dumnezeu o foloseşte acum pentru a‑Şi disciplina poporul este Moabul, acelaşi popor pe care odinioară Dumnezeu îl împiedicase, prin gura lui Balaam, să i se opună lui Israel. Optsprezece ani trec până când poporul se reîn­toarce la Domnul; mai înainte, opt ani fuseseră de ajuns (v. 8). În îndurarea Sa, Domnul le ridică un salvator, pe Ehud beniamitul.

Ehud are „un cuvânt de la Dumnezeu“ (v. 20) pentru Eglon, îm­păratul Moabului. Acest mesaj solemn nu este altul decât sabia cu două tăişuri, care înseamnă moar­tea pentru acest om rău. Epistola către Evrei compară Cuvântul lui Dumnezeu, as­cuţit şi plin de putere, cu o sabie cu două tăişuri (Evrei 4.12). Astăzi binefăcătoare pentru cei care se lasă cercetaţi prin mijlocirea ei, mâine ea va condamna şi va aduce pieirea tuturor acelora care nu vor fi crezut (Apocalipsa 19.13-15). Arma lui Şamgar reprezintă şi ea Cuvântul lui Dumnezeu, însă de data aceasta aşa cum îl vede lumea: aparent un instrument fără nici o valoare. Totuşi arma aceasta are mare putere şi este îndeajuns de tare pentru a-l elibera pe Israel încă o dată.

Slă­bi­ciunea omului (Ehud era stângaci) şi slăbi­ciu­nea instrumentului (ţepuşa pentru boi a lui Şamgar) scot în evidenţă, şi una şi alta, puterea lui Dumnezeu care îi scapă pe aceia care strigă către El.

Judecători 4.1-16

7 Ianuarie

 

În nordul ţării, vrăjmaşul de altădată se regru­pează sub acelaşi nume: Iabin, şi în acelaşi oraş-capitală: Haţor (vezi Iosua 11.1); şi îl asupreşte pe Israel timp de douăzeci de ani. Să fim atenţi să nu pier­dem fructul victoriilor înaintaşilor noştri! Toată lupta trebuie purtată încă o dată, iar Debora, o femeie profet, „o mamă în Israel“ (5. 7), va fi folosită de Domnul pentru a judeca şi elibera poporul. Femei şi tinere credincioase, să nu credeţi nici­o­dată că sunteţi date de-o parte din serviciul pentru Adu­nare! Cu siguranţă, locul femeii nu este „să exercite autoritate peste bărbat“, nici să ia cuvân­tul în public  (1 Timotei 2.12; 1 Corinteni 14.34). Dar câţi creş­tini ar fi obţinut eliberări remarcabile, dacă n-ar fi fost rugăciunile lor?

Debora îl cheamă pe Barac, dar acesta este lipsit de cu­raj. Are nevoie să se sprijine pe cineva. Credinţa lui în Dum­ne­zeu nu-i este suficientă să se descurce fără a­jutorul omului (Psalmul 146.3-5). Cura­jul nostru depinde întotdeauna de măsura încre­derii pe care ne-am pus-o în Domnul. Când ne lipseşte cu­ra­jul, să facem precum apostolii în capitolul 4 din Fapte. Ei I-au cerut lui Dumnezeu „toată îndrăzneala“ (Fapte 4.29) şi, prin Duhul, au primit-o (Fapte 4.31).

 

8 Ianuarie

Judecători 4.17-24; 5.1-11

 

Sisera a fugit pe jos; cele nouă sute de care de fier ale sale nu i-au fost de nici un ajutor. A cre­zut că poate găsi refugiu în cortul Chenitu­lui. Dar, în loc de refugiu, a întâlnit moartea prin mâna Iaelei, o femeie credincioasă. Familia Che­nitului este interesantă. Hobab, strămoşul ei, refuzase cu mult timp în urmă să meargă cu Israel (Numeri 10.29-30). Acum, descendenţii săi îi urmează pe fiii lui Iuda (1.16) şi iau parte la bătăliile şi victoriile lui Israel.

Fără să se aştepte, Barac îl găseşte pe vrăjmaşul lui nimicit de o femeie, pierzând astfel, cum îl prevenise Debora, o parte din onoarea victoriei. Ei bine, Dum­nezeu discerne credinţa acolo unde noi nu vedem ni­mic din strălucirea ei! Numele lui Barac apare pe lista oamenilor de credinţă din Evrei 11 (v.32). Cât har! Puţinul pe care Dom­nul ne permite să-l facem pentru El, adesea ames­tecat în întregime cu încrederea în om, are preţ înaintea Lui şi El Îşi va aduce aminte de el. Este departe ziua când tot poporul cânta pe ţăr­mul Mării Roşii. În aceste zile de slăbiciune nu auzim decât două voci, pe cea a Deborei şi pe cea a lui Barac, un bărbat şi o femeie de credinţă. Dar cân­te­cul lor nu este mai puţin triumfător. El începe cu preamărirea Domnului, Cel căruia Îi apar­ţine gloria victoriei.

Judecători 5.12-31

9 Ianuarie

 

Dacă imnul lui Barac şi al Deborei Îi atribuie pe drept Domnului onoarea victoriei, fiecare seminţie implicată în ea trebuie să-şi primească lauda sau dezaprobarea pe care o merită. Unele seminţii au luat parte activ la lupte. De exemplu, Zabulon şi Neftali şi-au riscat vieţile (v. 18; comp. cu Rom. 16.4; Filipeni 2.30). Alte seminţii, din contră, nu s-au angajat, din cauza laşităţii sau a leneviei. Dintre acestea făceau parte şi cele două seminţii şi jumă­tate: Ruben, în ciuda unor „mari hotărâri ale inimii“ şi a ezitărilor sale, a rămas cu turmele care-i mai fuseseră piatră de poticnire, determinându-L să-şi aleagă moşte­nirea dincolo de Iordan; la fel Galaad (Gad şi Manase;
v. 17). Dan şi Aşer, reţinuţi de comerţ şi de afaceri, nu şi‑au părăsit nici corăbiile, nici porturile. Domnul nu Se poate folosi nici de oamenii nehotărâţi (corăbiile), nici de cei prea ocupaţi (porturile). Mai devreme sau mai târziu ni se oferă ocazia să arătăm ce are prioritate în viaţa noastră. Sunt acestea interesele poporului lui Dumnezeu, bunăs­tarea adunării? Sau, mai degrabă, ne asemănăm cu aceia despre care ap. Pavel putea  spune cu tristeţe că ei „caută cele ale lor, nu cele ale lui Isus Hristos“? (Fil. 2.21).

Comparând v. 12 din acest cap. cu Ps. 68.18, citat în Ef. 4.8, Îl vedem pe Hristos Învingătorul eliberându-i pe prizonierii lui Satan şi înălţându-Se apoi la cer în triumf.

10 Ianuarie

Judecători 6.1-13

 

Israel reîncepe să facă ce este rău în ochii Dom­nului, care de această dată Se foloseşte de Madian pentru a disciplina poporul, în maniera anunţată în Deuteronom 28.33. În fiecare an, la timpul recoltei, madianiţii obişnuiau să se suie în număr mare, ca lăcustele, punând stăpânire pe merinde şi pe animale, pră­dând şi făcând ravagii în toată ţara.

Ce face Satan pentru a-l slăbi pe cel credincios, pentru a-l determina să ajungă „foarte secătuit“? Se străduieşte cu tot dinadinsul să-i ia hrana!

N-aţi remarcat cum toate împrejurările par uneori să coalizeze împotriva noastră pentru a ne împiedica să citim Scrip­tura sau să mergem la adunarea celor credin­cioşi? Este lucrarea diavo­lu­lui, cu sigu­ranţă. El cu­noaşte puterea pe care noi o obţinem în felul acesta şi se teme de ea.

Mulţi tineri visează să devină foarte puternici, să fie campioni chiar. Pentru aceasta, ei trebuie să-l imite pe Ghedeon! Iată un om tare (v. 12), energic, care-şi dă osteneala să-şi asigure existenţa şi să-şi protejeze familia de foamete! Puternic şi viteaz! Desigur, aici nu este vorba de putere musculară, ci de curaj şi de o inimă hotărâtă pentru Domnul. Dumnezeu, care ne priveşte    (v. 14), vede dacă noi manifestăm aceste virtuţi în viaţa de fiecare zi.

Judecători 6.14-27

11 Ianuarie

 

Privind la sine însuşi, Ghedeon nu găseşte deloc această putere despre care i-a vorbit îngerul. Ba, din con­tră! Este cel mai mic din cea mai săracă familie (v.15: din cea mai săracă mie). Dar, precum apostolul Pavel mai târ­ziu, asemenea ţie şi mie atât de des în vieţile noastre, Ghedeon trebuie să înveţe lecţia: „Când sunt slab, atunci sunt puternic“ (2 Cor. 12.10), precum şi: „Am putere pentru toate, în Hristos, care mă întăreşte“ (Filipeni 4.13). Pu­terea lui Ghedeon (v. 14) era cea a lui Dumnezeu Însuşi: „puterea pe care o dă Dumnezeu“ (1 Petru 4.11) şi care pentru un rob „se desăvârşeşte în slăbiciune“ (2 Corinteni 12.9).

Ce preţioasă întâlnire cu Îngerul Domnului este aceasta, prefigurare a celei pe care, în mod necesar, trebuie s-o avem cu Domnul o dată în viaţă, fundamentaţi pe sacrificiul de la cruce! Conse­cin­ţa acestei întâlniri nu este moartea – departe de aşa ceva – ci este pacea (v. 23). Şi Ghedeon ridică un altar în onoarea acestui Dumnezeu al păcii care El Însuşi i Se descoperise. Apoi, imediat după aceea, trebuie să înveţe că există lucruri care trebuie răsturnate, dărâmate şi tăiate. Oare nu există şi la noi lu­cruri care trebuie distruse, dacă dorim să fim puter­nici? Cum este posibil ca un idol să locuiască în inima noastră în acelaşi timp cu Duhul Sfânt căruia trupul nostru i-a devenit templu?

12 Ianuarie

Judecători 6.28-40

 

Ghedeon a făcut experienţa păcii lăuntrice. Dar în viaţa lui, în acelaşi timp, luptele aşteaptă să înceapă în afară. Înainte de toate, el trebuie să ia poziţie în casa părintească. Unde începe măr­turia noastră? Acasă, în propria familie, arătând acelora care ne cunosc cel mai bine cum ne-a schimbat Dumne­zeu (Marcu 5.19). Pentru cei mai mulţi dintre noi, o asemenea luare de poziţie nu poate aduce decât bucurie în familie; dar pentru mulţi întorşi de curând la Dumnezeu, din ţările musulmane, de exemplu, faptul acesta va de­ter­mina consecinţe teribile.

Putem simţi că, înain­te de a se supune, Ghedeon a trecut printr-o mare ne­linişte sufletească. Ştia ce risc îşi asuma (v. 30), deşi a acţionat noaptea. Însă Dum­nezeu îl sprijină şi schimbă întâi starea de inimă a lui Ioas, apoi pe cea a locuitorilor cetăţii.

După ce a lucrat în Ghedeon, Domnul va putea lucra prin el. Trâmbiţa lui strânge oastea. Dar, iată! Lui Ghedeon îi lipseşte încă încrederea. Îi trebuie un semn şi Domnul consimte să i-l dea: acest dublu semn al lânei. Dumnezeu este totdeauna răbdă­tor cu noi şi, dacă ne adresăm Lui cu o inimă dreaptă şi simplă, ne va arăta limpede voia Sa.

 

 

Judecători 7.1-8

13 Ianuarie

 

Mica armată compusă din treizeci şi două de mii de israeliţi părea cu totul insuficientă înain­tea mulţimii madianiţilor, a amaleciţilor şi a „fiilor Răsăritului“. Ne putem închipui uimirea lui Ghedeon atunci când, în două rânduri, Domnul i-a spus: „Poporul … este prea mult“     (v.2, 4). Dar nu trebuie ca, după aceea, Ghedeon să-şi poată atribui onoarea victoriei. Astfel are loc prima triere: cei cărora le lipseşte curajul să se întoarcă acasă, potrivit cu ce este scris în Deuteronom 20.8. Mai rămân zece mii pentru care testul fe­lu­lui în care vor bea apa va decide între ei. Unii îşi astâmpără setea stând în genunchi, alţii sorb apa în grabă, din mâini. Aceştia din urmă, numai trei sute, sunt gata pentru luptă. Ei ştiu că atingerea ţintei propuse are prioritate în viaţa lor şi lasă nevoile proprii pe locul al doilea. Aceasta este o lec­ţie pentru noi, care avem o ţintă cerească! „Dacă vrea cineva să vină după Mine“, averti­zează Domnul Isus, „să se lepede de sine“ (Luca 9.23). Oare nu este El vrednic să ne lepădăm de noi înşine pentru El? De asemenea, El a băut „din pârâu pe cale“ (Psalmul 110.7), găsind ici şi colo împrospătare pentru inimă, dar niciodată pierzând din vedere măcar un singur moment ţinta pe care o urmărea – triumful crucii şi gloria lui Dumnezeu Tatăl Său (Luca 9.51; 12.50).

 

14 Ianuarie

Judecători 7.9-25

 

O ultimă încurajare pentru Ghedeon: visul madia­nitului explicat de un compatriot. Şi o ultimă lecţie în acelaşi timp: valoarea propriei persoane nu este mai mare decât a unei biete turte de orz. Atunci bătălia poate să înceapă. În timpul nopţii, cele trei cete de oameni se postează cu atenţie de jur-împrejurul taberei vrăj­maşului, fiecare la locul său. Să observăm bine care sunt armele acestor stranii soldaţi: o făclie aprinsă în interiorul unui urcior; în cealaltă mână o trompetă, ca la Ierihon. Nici sabie, nici lance, pentru că este bătălia Domnului: „pentru ca măreţia puterii să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi“, explică 2 Corinteni 4.6-7. Acelaşi pasaj îi compară pe cei credincioşi cu nişte vase de lut, a căror voinţă trebuie sfărâmată pentru ca minunata comoară (Hristos în ei) să poată străluci şi pentru alţii.

La sunetul puternic al trâmbiţelor din miezul nopţii, la lumina fantastică a făcliilor de pe panta muntelui, întreaga tabără deodată se trezeşte înspăimântată. În panică, ei încep să se omoare între ei şi să fugă fiecare unde poate. Urmărirea începe apoi cu alţi israeliţi care se alătură celor trei sute de bărbaţi.

Istoria lui Israel consemnează evenimentul acesta glorios (Psalmul 83.11). Stânca lui Oreb şi teascul lui Zeeb vor aminti generaţiilor viitoare de scăparea pe care Domnul le-a dat-o.

Judecători 8.1-17

15 Ianuarie

 

Lecţiile de umilinţă pe care Ghedeon le primise de la Domnul au rodit. El este gata să re­cu­noască rolul pe care ceilalţi l-au avut în câşti­ga­rea victoriei. Şi mânia bărbaţilor lui Efraim dis­pare în faţa răspunsului său plin de blândeţe, prin care subliniază importanţa a ceea ce ei făcuseră (v. 2, 3). Să scoatem în evidenţă lucrarea altora şi să apre­ciem valoarea calităţilor lor, în loc să insis­tăm asupra lucrării noastre şi a calităţilor noastre, este un fruct al vieţii divine care nu are nimic comun cu ipocrizia diplomaţiei omeneşti. Petru ne amin­teşte că un duh blând şi liniştit este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (1 Petru 3.4). Dum­nezeu i-a ales bine pe cei trei sute de luptători. Ei nu-şi iau în seamă acum oboseala, nici propriul confort, nici setea lângă izvor (cap. 7). Au o singu­ră ţintă şi o urmează până la capăt (v. 4). „Eu una fac − declară Pavel − alerg drept spre ţintă“ (Fili­peni 3.13-14). „Trântiţi jos, dar nu nimiciţi“, spune el în altă parte
(2 Corinteni 4.9). Asemenea lui Ghedeon cu oamenii din Sucot şi din Penuel, apostolul va trebui să treacă prin experienţa du­re­roasă că toţi l-au abandonat (2 Timotei 4.16). Dar ce contrast cu aspra răzbunare a lui Ghe­de­on: Pavel poate adăuga, ca un adevărat ucenic al Stăpânului său: „să nu li se ţină în seamă“!

 

16 Ianuarie

Judecători 8.18-35

 

După victorie, o serie întreagă de pericole sub­tile îl ameninţă încă pe slujitorul lui Dumne­zeu. Ieri am văzut gelozia lui Efraim, la care Ghedeon a răspuns cu blândeţe. Acum iată flatarea din partea lumii. Dar aceste complimente aduse de Zebah şi de Ţalmuna asupra înfăţişării sale – ca a unui fiu de împărat – nu-l împiedică pe Ghe­deon să-i omoare. O altă cursă îi este întinsă, de această dată de către israe­liţi: „Stăpâneşte peste noi“, spun ei, „şi tu şi fiul tău … pentru că ne-ai salvat“. Răspunsul lui este frumos: „Domnul va stăpâni peste voi“ (v. 22, 23). Un servitor trebuie să vegheze să nu ocupe locul aparţinând Domnului în suflete­le oame­ni­lor, iar credincioşii tre­buie să se ferească de a-i flata pe slujitorii lui Dumnezeu (Matei 23.8, 10).

După victoriile lui Ghedeon, iată o ultimă cursă      (v. 27) în care, de data aceasta, va cădea. Spre amintirea victoriei sale, aşază în cetatea sa un efod (obiect din aur care amintea de pre­o­ţie) şi tot Israelul vine să-l admire (închinându-se înaintea efodului), uitând că singu­rul loc pentru preoţie era la Şilo, unde se găsea chivotul (Iosua 18.1). Apoi Ghedeon moare … şi poporul se întoarce la idoli!

 

 

Judecători 9.1-25

17 Ianuarie

 

Acest trist capitol descrie procesul rapid şi înspăi­mântător al declinului. Ghedeon refuzase odată în mod înţelept domnia propusă lui şi fiilor lui, dar mai târziu, după ce firea pământească îşi recapătă supremaţia, el îi pune fiului ţiitoarei sale numele Abimelec («tatăl meu este împărat» − 8.31). Acesta din urmă ia puterea prin viclenie şi violenţă. În contrast, remarcaţi-l pe Iotam, fiul cel mai tânăr al lui Ghedeon, unicul supravieţuitor al masacrului îngrozitor din Sihem. Lui nu-i este frică să spună adevărul şi să aducă mărturia la urechile întregii cetăţi (9.7), spre deosebire de teama care-l stăpânise pe tatăl său altădată, pe când construia altarul Domnului şi-l dărâma pe cel al lui Baal (6.27).

Putem învăţa mult din parabola împăratului copacilor. Ea reliefează trei lucruri pe care nu tre­buie să le cedăm, ci să le păzim cu străşnicie: 1) Untdelemnul, sau grăsimea măslinului, simbol al Duhului Sfânt, unica sursă de putere a celui credincios; 2) Dulceaţa şi fructul minunat (al smochinului), altfel spus, lucrările credinţei; 3) Vinul, înveselindu-L pe Dumnezeu şi pe oameni, imagine a bucuriei comuniunii cu Dumnezeu şi a unora cu alţii.

Dacă am accepta să stăpânim aici, jos, cu alte cuvinte, dacă am ocupa un loc de frunte şi dacă ne-am agita pentru cauza lumii acesteia, ar însemna, cu siguranţă, a abandona aceste privilegii impresionante.  Fie ca Domnul să ne păzească pe toţi de aşa ceva!

18 Ianuarie

Judecători 9.26-57

 

Capitolul nostru confirmă declaraţia lui Isaia făcută în legătură cu astfel de oameni: „Picioarele lor aleargă la rău şi se grăbesc să verse sânge nevinovat. Gân­durile lor sunt gânduri ale nelegiuirii, pustiirea şi nimicirea sunt pe cărările lor“ (Isaia 59.7, citat în Romani 3.15, 16). Oare s-au schimbat lucrurile astăzi în lume? Cu siguranţă că nu! Politica oamenilor ră­mâne dominată de violenţă, de minciună şi de ne­linişte. «Să mă fră­mânt printre ei?», „să mă duc să mă clatin peste copaci?“ (v. 9,11,13) era între­barea pusă de Iotam în parabola lui. Ar fi putut lupta contra lui Abimelec, pentru a-şi răz­buna fraţii ucişi. Dar se păzeşte de aşa ceva! Departe de dezbinare şi de intrigi, el se află la Beer (v. 21; vezi Numeri 21.16), unde aşteaptă în linişte scăparea Domnului. Şi, întocmai cum   i-am văzut pe vrăjmaşi întorcând sabia unii împo­triva altora în tabăra lui Madian, acum Abimelec şi băr­baţii Sihemului îşi petrec timpul nimicindu-se între ei. Sunt unul pentru altul un foc distrugător. Astfel se realizează ceea ce prezisese Iotam (v. 20) şi, în acelaşi timp, se împlineşte cuvântul verificat întotdeauna de istoria oamenilor: „Ce sea­mă­nă omul, aceea va şi secera“ (Galateni 6.7; vezi şi Galateni 5.15).

 

 

Judecători 10.1-18

19 Ianuarie

 

Doi judecători sunt numiţi la începutul acestui capitol: Tola şi Iair, amândoi bărbaţi respectaţi. Apoi declinul se restabileşte şi mai grozav. În rătăcirea sa, Israel se grăbeşte să slujească dumnezeilor cât mai multor popoare posibile. Apoi, ca şi mai înainte, Dumnezeu Se foloseşte de vrăj­maşi pentru a-i pedepsi şi de această dată sunt filistenii şi fiii lui Amon. Faptul că israeliţii au servit idolilor acestor două naţiu­ni nu le este de nici un ajutor. Să remarcăm că semin­ţi­ile de dincolo de Iordan cad victimă pri­mele. Ele sunt „zdro­bite“ în adevăratul sens al cuvântului (v. 8)! În sfârşit vine mărturisirea: „Noi am păcă­tuit …!“ (v. 10). Cu­noaş­tem că acesta este întotdeauna „cu­vântul de tre­ce­re“ pentru a reveni la Domnul.

Şi totuşi Dumnezeu răspunde cu severitate, spunând chiar cu ironie: „Mergeţi şi strigaţi la dumnezeii pe care vi i-aţi ales: ei să vă salveze în timpul strâmtorării voastre!“ (v. 14). Ah, situaţia aceasta arată că nu este de ajuns numai mărturisirea păcatului! Ei trebuie şi să scoată idolii din mijlocul lor (cf. Geneza 35.2). Iată piatra de încercare pentru o lucrare autentică în con­ştiinţă. Poporul înţelege. Apoi auzim aceste cuvinte care ne mângâie: „Sufletul Său a fost îndurerat de nenorocirea lui Israel“ (v. 16). Câtă tandreţe din partea lui Dumnezeu pentru poporul Lui necăjit! Oare va simţi El mai puţin astăzi pentru copiii Săi?

20 Ianuarie

Judecători 11.1-22

 

Domnul este „un Dumnezeu al iertării, milos şi îndură­tor“ (Neemia 9.17). Încă o dată Îşi va eli­be­ra poporul, iar de data aceasta prin mâna lui Iefta. Isto­ria acestui judecător începe într-un fel asemănător celei a lui Abimelec. Dar, în loc să se revolte, să se răzbune pe fraţii lui, renunţă la ceea ce are de drept şi se retrage în ţara Tob, unde Dumnezeu va şti să-l găsească atunci când va veni timpul.

Iefta, privat de partea sa de moştenire, urmărit de fraţii săi şi exilat într-o ţară străină, de unde revine apoi ca eliberator, Îl prefigurează, sub acest aspect, pe Domnul Isus. Salvatorul poporului trebuie, în mod imperios, să fie şi „cap“ al lor şi „căpetenie“ peste ei (10.18; 11.8, 9, 11). Este Hristos şi una şi alta pentru voi? După ce a fost res­pins de poporul Său Israel, care n‑a vrut să-I re­cu­noască drepturile, Hristos este acum absent, înălţat la cerurile din care va reveni cu pu­te­re şi ca Învingător (vezi Luca 19.12‑14). În faţa vrăjmaşilor lui Israel, Iefta este plin de curaj. Cum răspunde el la pretenţiile lor, la minciu­nile lor? Fă­când apel la adevărurile de început şi spriji­nindu‑se pe binecu­vân­tările de altădată. Prin­ci­piile Cuvântului care i-au călă­uzit pe credin­cioşii din generaţiile trecute trebuie bine cunoscute şi menţinute cu fermitate (2 Tes. 2.15).

 

Judecători 11.23-40

21 Ianuarie

 

Iefta se credea obligat să-I plătească Domnului, prin intermediul unui sacri­ficiu, victoria sa asupra fiilor lui Amon. Ce puţin Îl cunoaşte pe Dumnezeu! El Îşi găseşte plăcerea în a-i binecuvânta pe ai Săi fără să aştepte altceva decât dragostea lor. Salvarea Lui este fără plată.

Se poate remarca nebunia promisiunii pe care o face Iefta. Dumnezeu ne lasă uneori să purtăm răspunderea lucru­ri­lor asupra cărora am decis sub puterea impul­sului! Să veghem deci în­deaproape asupra cuvintelor noastre, pentru că pro­misiunile făcute cu uşurătate pot avea grave consecinţe (Proverbe 20.25)!

Dacă lui Iefta îi lipsea, pentru moment, cre­dinţa, ea străluceşte acum la fiica lui. Su­pu­nerea ei − „singurul copil“, „unic“, îndrăgit de tatăl − ne duce cu gândul la cea a Dom­nu­lui Isus (Ioan 8.29). Ea nu pune mare preţ pe propria viaţă şi se bu­cu­ră de victoria pe care Domnul o dăduse lui Israel. Este ascultătoare chiar până la moarte, din dra­goste pentru Dom­nul, pentru tatăl şi pentru po­porul ei. În aceas­ta este o emoţionantă ima­gi­ne a lui Hristos, cu toate că rămâne foar­te departe de Cel pe care Îl reprezintă.

Dacă fiica lui Iefta merita să fie celebrată an de an, infinit mai vred­nic este Domnul nostru Isus să fie preamărit de aici de jos şi pentru toată eternitatea.

 

22 Ianuarie

Judecători 12.1-15

 

În capitolul 8, v.2 şi 3, Ghedeon făcuse expe­ri­enţa că „un răspuns blând abate furia“. Acum Iefta trebuie să înveţe pe cheltuiala lui restul acestui verset: „dar un cuvânt aspru stârneşte mânia“ (Proverbe 15.1). El se izbeşte de ace­iaşi bărbaţi ai lui Efraim, întotdeauna gata de ceartă (Judecători 8.1 şi Iosua 17.14), care sperau să culeagă fructele victoriei fără să fi luptat, geloşi pe succesul altora când ar fi trebuit să se bucure împreună cu ei de eliberarea adusă de Domnul. Tot ei îi reproşează lui Iefta că nu i-a chemat la luptă. Priviţi locul pe care-l ocupă „eu“, „mie“, „al meu“, în răspunsul lui Iefta (v. 2, 3). Şi, de data aceasta, izbucneşte un război fără reţinere. Cât de trist, un război între fraţi! Totuşi disputele din interiorul pro­priilor noastre familii nu sunt cu nimic diferite: au acelaşi caracter în profunzime! Şi cauzele le sunt identice: egoismul, gelozia, susceptibilitatea. Să reflec­tăm la importanta poruncă a Domnului: „Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii“ (Ioan 13.34, 35; 15.12, 17), poruncă repetată de apostolul Ioan (1 Ioan 3.23; 4.7, 11, 21)!

În sfârşit, alţi judecători îi sunt daţi lui Is­ra­el, aleşi din seminţii diferite. Timp de pace! Să încercăm să scoatem profit din cele ce ne sunt oferite pentru for­tificarea şi nu pentru aţipirea noastră!

Judecători 13.1-10

23 Ianuarie

 

Încă o dată Israel se lasă pradă răutăţii, încă o dată Domnul îl disciplinează prin mâna filis­te­nilor. Încă o  dată … încercarea a adus ea vreun rod? Din ne­fe­ri­cire, nu! Se scurg patruzeci de ani. În zadar aşteaptă Dumnezeu … urechi pregătite … Nici un strigăt nu se ridică de data aceasta spre El! Poporul s-a obişnuit cu starea mize­rabilă de robie. Cu toate acestea, ici şi colo există câţiva martori credincioşi care se tem de Domnul. Între ei, Dumnezeu ni‑i arată pe Manoah şi pe soţia lui, un cuplu evlavios, din se­minţia lui Dan, fără copii. Şi iată că,  într-o zi, un Vizita­tor ceresc Se arată femeii. El are pentru ea un mesaj îmbucurător: ea va fi mama celui care va începe să-l eli­bereze pe Israel din mâna filistenilor. Această scenă ne duce cu gândul la începutul evangheliei după Luca, unde îngerul Gabriel îi anunţă Mariei ve­ni­rea glorioasă a Mântuitorului pe pământ.

Numai că există unele condiţii pe care atât mama cât şi copi­lul trebuie să le îndeplinească. Un nazireu, conform textului de la Numeri 6, trebuie să fie pus deo­par­te pentru Dumnezeu şi să se abţină de la plăce­rile şi bucuriile pe care alţi oameni le îm­părtăşesc (reprezentate de fructul viţei). Pentru o familie nu este întotdeauna nici uşor, nici plăcut de realizat aceasta, dar … tocmai acest caracter doreşte Dum­nezeu să-l vadă în casele alor Săi (vezi Ieremia 35.6 …).

24 Ianuarie

Judecători 13.11-25

 

Nu celor puternici din Israel Îşi face Dom­nul cunoscut gândurile cu privire la eliberarea poporului Său, ci la doi sărmani israeliţi din Dan, cea mai slabă dintre seminţii (1.34). Cui îi desco­peră Dumnezeu astăzi planul Său de salvare şi pe Salvatorul pe care L-a oferit? Copilaşilor şi ce­lor care le seamănă acestora în simplitatea credinţei (Matei 11.25). În momentul acestei a doua vizite a Îngerului remarcăm arderea-de-tot, darul de mâncare, stânca, deopotrivă imagini ale lui Hristos, care nouă ne sunt familiare. Dar ce este cu Îngerul, cine este El, care-I este numele? Manoah, cel care dorise cu înfocare să-L cunoască personal, nu doar prin intermedierea soţiei, obţine acest singur răspuns: „Numele Meu? … El este minunat“ (v. 18). Pentru ca noi să-L recunoaştem, nu-I este necesar să ne spună mai mult. Să ne deschidem Bibliile la Isaia 9.6: „Îl vor numi: «Minunat»“. Şi, pentru că este minunat, El nu poate lucra decât „un lucru mi­nunat“, prin care noi Îl şi re­cunoaş­tem. În­gerul care Se suie aici „în flacăra altarului“ şi Isus care, având lucrarea încheiată, „după ce le-a vorbit, a fost înălţat la cer“ (Marcu 16.19), sunt una şi aceeaşi Persoană.

 

 

 

Judecători 14.1-13

25 Ianuarie

 

A fost un mare privilegiu pentru Samson să se nască într-o familie în care Dumnezeu era cunos­cut într-un fel personal şi în care era temut. Am avut şi noi oare acelaşi privilegiu? Atunci să luăm seama la istoria aces­tui om! Ea începe bine (13.24, 25). Dar, când ajunge la momentul de a-şi lua o soţie, Samson o alege dintre fi­lis­teni, împotriva sfa­tului părin­ţi­lor săi. Amară expe­ri­enţă! Câţi ti­neri au procedat la fel…! Ei s-au angajat pe drumul căsătoriei cu un partener plă­cut ochiului lor (v.3), fără a încerca să cunoas­că dacă acesta este plăcut întâi Domnului.

Pentru a înţele­ge bine istoria lui Samson, trebuie să ne rea­mintim aceasta: În ea apare ceea ce face omul … şi cât de trist este lu­crul acesta! Apare însă şi ceea ce face Dumnezeu prin om (folosindu-i chiar incon­secvenţele: sensul v. 4); câtă glorie există aici! Ceea ce Dum­nezeu împlineşte prin Samson, acest om puternic, pus deoparte pentru eliberarea lui Is­rael, Îl evocă, de multe ori, pe Isus, adevăratul Nazireu, marele În­vingător de la cruce. Satan, leul care răcneşte, a ieşit îna­intea lui Hristos şi Acesta l-a învins, astfel că acum duşmanul nu mai are nici o putere asupra credinciosului, căci el se încrede în Domnul!

 

 

 

26 Ianuarie

Judecători 14.14-20; 15.1-8

 

În loc să-l obosească sau să-l slăbească, victoriile celui credincios îi oferă hra­nă şi dulceaţă spirituală. Aceasta semnifică mierea găsită în trupul leului! Dar este un secret pe care lumea nu-l poate înţelege, pentru că ea îşi găseşte propriile bucurii mai degrabă în ospe­ţe (v. 10). Pentru omul neîn­tors la Dumnezeu, acolo se află un mister: Cum poate un credincios să-şi găsească plăcerile şi hrana pentru suflet într-un loc în care el însuşi nu vede decât teroare şi moarte (puterea lui Satan desfiinţată prin moartea lui Hristos − Evrei 2.14)? Samson îşi ex­pu­ne ghicitoarea sa filistenilor şi aceştia, fără trădarea soţiei sale, n-ar fi putut să-i dezlege secretul. Mai târziu, socrul său nu‑şi ţine cuvântul dat (15.2). Lumea este întotdeauna înşelă­toare, întotdeauna ne dezamăgeşte. Dacă ajungem, asemenea lui Samson, să ne punem încrederea în ea sau să ne amestecăm în plăcerile ei, vom cunoaşte amare decepţii.

Dumnezeu Îşi păzeşte slujitorul, păs­trându-l departe de acest mariaj cu o filisteancă. Dar şi toată neliniştea şi suferinţa pe care le-a atras asupra sa ar fi fost evitate, dacă şi-ar fi as­cultat părinţii; şi Dumnezeu nu l-ar fi lipsit de a‑i furniza o altă „ocazie împotriva filistenilor“ (14.4).

 

 

Judecători 15.9-20

27 Ianuarie

 

Israel a decăzut la starea cea mai de jos. Nu numai că nu suferă nimic sub stăpânirea filistenilor, dar este şi «chinuit» de eliberatorul pe care i l-a dat Dum­nezeu. Bărbaţii lui Iuda se suie ca să-l lege pe Samson şi să-l îndepărteze dintre ei. „Nu ştii că filistenii stăpânesc peste noi?“ (v. 11). Cu alte cuvinte, aceasta însemna: „Suntem satisfăcuţi cu situaţia în care ne aflăm. De ce ai venit să ne faci greutăţi?“

Dar ce ocazie i se oferă astfel lui Samson! El rupe funiile noi şi, de unul singur, câştigă o victorie răsună­toare. Ca şi ţepuşa pentru boi a lui Şamgar (3.31), falca unui măgar este o armă de dispreţuit. Aceasta scoate în evidenţă faptul că victoria vine numai de la Dumnezeu.

Samson a trebuit să experimenteze faptul că, după luptă, îi este necesară apa pe care o dă Dumnezeu. Răspunzând rugăciunii lui, apa ţâşneşte pentru el din crăpătura stâncii, stâncă ce ne vorbeşte întotdeauna despre Hristos (1 Cor. 10.4). Dacă Îi cerem, Dumnezeu ne va da, în acelaşi fel, resursele proaspete şi dătătoare de viaţă ale Cuvântului Său. Duhul Sfânt foloseşte Cuvântul ca să împlinească nevoile noastre.

Victoria asupra leului i-a procurat lui Samson hrana; după aceasta, Dumnezeu îi va astâmpăra şi setea. Victoriile pe care Domnul ni le acordă, dacă-L aşteptăm, vor fi tot­dea­una un răstimp de fortificare şi de împrospătare a sufle­telor noastre, în timp ce ne bucurăm de dragostea Lui (Ioan 4.34).

28 Ianuarie

Judecători 16.1-12

 

Samson este un om plin de contraste: din punct de vedere fizic este foarte puternic; din punct de vedere moral este slab, gata să cedeze la toate ca­priciile proprii. În afară era pus deoparte pentru Domnul; părul său lung arăta acest lucru. Dar înăun­tru, inima îi era împărţită. Dovada este că iubea pe cineva dintre vrăjmaşii poporului său. Ar tre­bui să ne întrebăm dacă, în vieţile noastre, ceea ce arătăm în afară corespunde cu starea inte­ri­oa­ră a inimii. Exersarea trupului nu este fără folos, dar ceea ce are valoare înaintea lui Dumnezeu nu sunt suc­ce­sele în sport, care dezvoltă orgoliul, ci vic­to­riile în secret asupra poftelor noastre. Prin faptul că nu are părul tuns, o tânără credincioasă îşi arată în afară ascultarea ei. Din nou această as­cul­ta­­re trebuie să fie la fel şi în inima ei!

În lectura de astăzi găsim o imagine a Celui care „a zdro­­bit porţile de aramă şi a sfărâmat zăvoarele de fier“ (Psalmul 107.16). Samson, smulgând porţile cetă­ţii Gaza şi ducându-le în vârful muntelui pe ume­rii săi puternici, ne duce cu gândul la Hristos: El a rupt legăturile morţii, eliberându-i astfel „pe toţi aceia care, prin frica de moarte, erau supuşi ro­bi­ei toată viaţa lor“ (Evrei 2.15). Apoi El este înviat în putere, având „cheile morţii şi ale Locuinţei Morţilor“ (Apocalipsa 1.18).

 

Judecători 16.13-22

29 Ianuarie

 

Existau secrete în viaţa lui Samson: ghi­citoarea sa din cap. 14, iar aici nazireatul său. El n-a putut să le păstreze nici pe unul, nici pe celălalt. Răscumpăratul are propriile secrete cu Salvatorul său: experienţele trăite cu El despre care, probabil, nu poate vorbi cu nimeni. Convertirea noastră este un fapt care trebuie făcut cunoscut. Pe de altă parte, nu se cuvine întotdeauna să expli­căm altora de ce facem sau nu facem anumite lucruri (Daniel 3.16). Motivul este punerea noastră deoparte pentru Dumnezeu, „legământul nazi­re­a­tului nostru“, de care depinde forţa noastră spi­ri­­tuală. „Pentru că, fără Mine, nu puteţi face nimic“ a spus Domnul Isus (Ioan 15.5). Când lumea va descoperi în ce constă separarea noastră, va fi gata să ne facă s-o pierdem.

Seducătoare, Dalila îl hărţuieşte zi de zi pe sărmanul Samson, iar el, necăjit, „mâhnit până la moarte“ (v. 16), sfârşeşte prin a-i ceda. Ea „l-a adormit“, se relatează în con­­ti­nuare (v. 19). Fatal somnul acesta! (citiţi şi 1 Tes. 5.6). Victo­rios asupra unui leu, omul pu­ternic n-a ştiut cum să-şi înfrâ­neze limba (14.17 şi 16.17). „Orice specie de fiare… este… şi a fost îmblânzită de o­m − declară Iacov − dar limba, nici unul din oameni n-o poate îm­blânzi“ (Iacov 3.7, 8). Ca să ne controlăm limba avem ne­voie de ajutorul lui Dumnezeu, pe care El îl va da numai acelora care Îl ascultă (1 Ioan 3.22).

 

 

30 Ianuarie

Judecători 16.23-31

 

Săr­manul Samson! Ne apropiem de sfârşitul istoriei sale solemne: Orb, prizonier, devine un subiect de râs pentru vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai poporului său. Şi, ceea ce este mai grav, ru­şinea lui se reflectă asupra lui Dumnezeu În­suşi, pentru că idolul apare mai puternic decât luptă­torul Domnului. Dumnezeu pune însă o limită unei asemenea prezumţii din partea adversaru­lui. O ultimă victorie îi va fi acordată lui Samson care moare în acelaşi timp cu trei mii de filisteni.

As­tfel Samson şi-a pierdut, una după alta, puterea, liber­tatea, vederea, iar în final viaţa. Noi toţi care am fost înălţaţi în cunoaşterea Domnului Isus trebuie să medităm asupra acestui rezultat trist. Am primit mult şi ne găsim într-o poziţie privile­giată. Este adevărat că suntem legaţi cu un nazireat la despărţirea de lume şi de multe dintre plăcerile ei. Dar ce compensaţie avem! O forţă supra­naturală, de origine divină, aceea a Duhului Sfânt, se află la dispozi­ţia noastră. Pe calea voii lui Dumne­zeu, nimic nu poate rezista acestei puteri! Să ne aflăm şi să ră­mâ­nem între cei cărora apostolul Ioan le adre­sea­ză cuvintele acestea, „V-am scris, ti­nerilor, pentru că sunteţi tari şi Cuvântul lui Dum­nezeu rămâne în voi şi l-aţi învins pe cel rău“ (1 Ioan 2.14).

 

Judecători 17.1-13

31 Ianuarie

 

Iată imaginea tristă a unei familii, foarte di­fe­rită de cea a lui Manoah. Fiul fură; mama jură cu blesteme, apoi cu aceeaşi gură (vezi Iacov 3.10) îşi binecuvântează fiul, în loc să-l facă să-şi dea seama de gravitatea păcatului său. În final, ea con­fecţionează chipuri cioplite pentru el. Legea care interzicea aceste practici este aşadar complet igno­rată, cu toate că numele Domnului este ames­te­cat între cuvintele acestei femei. „Poporul acesta Mă onorează cu buzele“, spunea Domnul Isus, „dar inima lui este departe de Mine“ (Matei 15.8; Isaia 29.13; 46.6). Ce avertisment este acesta pentru fiecare dintre noi! Pronunţarea numelui Domnului impune să ne depărtăm de rău (2 Timotei 2.19). Faptul că-L numim pe Isus Domnul nostru semnifică recunoaşterea au­torităţii Sale. Aici, din contră, fiecare face ce este drept în ochii lui. Este şi cazul lui Mica, al mamei lui şi al acestui tânăr levit din Betleem, pe care Mica îl pune ca preot, consacrându-l fără a avea vreun drept pentru aceasta. Vai! acest tânăr este chiar un descendent al lui Moise (18.30). Ce ar fi gândit cel care introdusese legea, care distrusese viţelul de aur, care-l învăţase pe popor acel cântec minunat din Deuteronom 32, văzându-l pe propriul nepot devenind preotul unui chip cioplit? Descendenţii unui om al lui Dumnezeu nu sunt nicidecum puşi la adăpost faţă de un naufragiu spiritual.

Judecători 18.1-16

1 Februarie

 

Propria voie şi spiritul idolatru manifestate în casa lui Mica au contaminat o seminţie întreagă (după cum rela­tează capitolul de astăzi). Întotdeauna este aşa. Înainte ca răul să se împrăştie şi să afecteze poporul lui Dumnezeu, el începe prin a prinde rădă­cini în familii.

În v.1 citim că, în zilele acelea, daniţii nu-şi primiseră încă moştenirea. Astfel, în loc să-L întrebe şi să‑L aştepte pe Domnul, decid în nerăbdarea lor să încerce s-o obţină singuri. Iată ce înseamnă spiritul de independenţă şi, de asemenea, alege­rea rapidă a unei soluţii! Să ne reamin­tim că fiii lui Dan se lăsaseră împinşi în ţinutul muntos (1.34). În loc să intre în stăpânirea a ceea ce le fusese destinat, care le stătea la îndemână, dar care necesita puterea credinţei, ei întreprind o expe­diţie până la celălalt capăt al ţării. Probabil că şi noi acţio­năm asemenea lor mult mai adesea decât am gândi. Domnul a pregătit special pentru noi un serviciu în imediata noastră apro­pie­re, dar noi ne tragem înapoi de la încercarea credinţei şi de la strădaniile pe care acest serviciu le-ar implica, deoarece suntem tentaţi să pornim mai degrabă într-o acţiu­ne spectaculoasă, într-o direcţie aleasă de noi.

 

 

2 Februarie

Judecători 18.17-31 şi 21.25

 

Luarea cetăţii Lais nu are nimic comun cu cu­ceririle credinţei din zilele lui Iosua. Ce putem ve­dea la Dan? Lăcomie după tot ce este pe pământ („un loc în care nu lipseşte nimic din ce este pe pământ“ – 18.10), încredere în propriile forţe în acelaşi timp cu laşitate, ingratitudine, furt, credinţă rea şi, ca o încunu­na­re a tuturor, stabilirea unui cult idolatru. Ce pri­ve­lişte! Şi trecem peste capi­tolele următoare (care descriu în detaliu acest tablou chiar mai sumbru), pentru a ajunge la cel din urmă verset al cărţii, care este o repetare a celui din cap. 17, v. 6: „fieca­re făcea ce era drept în ochii săi“. Propoziţia aceasta rezumă starea în care se afla poporul Israel în perioada judecătorilor. Şi, în mod trist, ea rezumă şi starea creştinătăţii din zi­lele noastre. Dacă Iosua este cartea care a fost ase­mă­nată cu Efeseni, car­tea Judecători ne aminteşte cel mai mult de 2 Timotei (în special cap. 3). Dar aceste succesiuni de perioade de ascensiune şi de decădere, de faliment şi de restaurare, nu au loc prea adesea şi în vieţile noas­tre? Să ne ferim de a face ceea ce este bun numai în ochii noştri, în care nu ne putem pune încrederea şi, mai degrabă, să ne stră­duim să facem ce-I este plăcut Domnului (Efeseni 5.10; Evrei 13.21). Fapt deosebit de solemn: Ionatan, nepotul lui Moise (18.30), a confirmat deci ceea ce profeţise bunicul său în Deuteronom 4.25!

Rut 1.1-14

3 Februarie

 

Asemenea unei raze de lumină, după sumbrele pagini ale cărţii Judecători, Dumnezeu ne oferă acum istoria lui Rut. Această frumoasă relatare ne învaţă că o credinţă personală se poate găsi în orice vreme şi în orice naţiune şi că Dumnezeu este totdeauna gata să facă lucruri mari ca răspuns la această credinţă.

„În zilele când judecau judecă­torii“ (v. 1) îl vedem pe un om, Elimelec, care face „ce era drept în ochii săi“ (Jud. 21.25), asemenea tuturor celor­lalţi. El pă­răseşte moş­te­nirea Domnului. Pleacă cu fami­lia să locuiască în ţara Moab, adică printre vrăjmaşii poporului său. Nu câşti­găm nimic prin îndepărtarea de Domnul. Ea sfârşeşte în moarte, lacrimi, sărăcie şi amărăciune pentru această fa­mi­lie. Apoi o vedem pe Naomi, o vădu­vă, cu cele două nurori ale ei, văduve şi ele, pe drumul de întoarcere. Oare este aceasta o reveni­re tristă? Da! Totuşi este o revenire feri­cită pen­tru acela care, la capătul resurselor proprii, îşi întoar­ce gândurile şi paşii spre Dum­ne­zeu. În acelaşi fel, fiul risi­pitor, în ţara depărtată, îşi aduce aminte de locul unde poate găsi pâine din belşug, se scoală şi se întoarce la casa tată­lui său, recunoscându-şi păcatul (comp. v.6 cu Luca 15.17). Numim aceasta convertire (întoarcere la Dum­ne­zeu). Ne place să credem că fiecare dintre cititorii noştri cu­noaş­te semnificaţia acestui cuvânt prin experienţa personală.

4 Februarie

Rut 1.15-22; 2.1-3

 

Orpa n-a ezitat prea mult. Pe de o parte avea vă­duvia, sărăcia în compania unei femei întristate şi bătrâne, un popor şi un Dumnezeu pe care nu-i cunoştea, iar pe de altă parte avea pro­priul po­por, afecţiunea rudelor ei, idolii fami­liari. Cele câteva lacrimi ale ei, uscate repede, ne amintesc de acel tânăr care, iubindu-şi bogăţiile, a plecat foarte întristat, în loc să-L urmeze pe Domnul. „Te voi urma oriunde vei merge“, Îi de­clară un al­­tul lui Isus. Dar Isus îl previne: „Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul“ (Matei 19.22; 8.19-20).

În cazul lui Rut, toate au fost cântărite cu aten­ţie: a calculat costul. Decizia este irevo­cabilă; repre­zintă o alegere făcută prin credinţă. Rut se ataşează de Naomi, precum şi de poporul ei, de Dumnezeul ei. Fără să privească înapoi, fără să se lase împiedicată de temeri cu privire la vii­tor, ea se pune la drum împreună cu soacra ei şi ajunge la Betleem. Denumirea aceasta înseamnă „casa pâinii“, un adăpost prin excelenţă împotriva foametei spirituale. Odată ajunse acolo, cu permisiunea Naomei, Rut pleacă să caute hrană. Şi Dumnezeu o conduce „din întâmplare“ (dar cu mână sigură) spre câm­purile lui Boaz, omul pregătit de El ca să-i ofere odihnă şi mângâiere.

 

 

Rut 2.4-16

5 Februarie

 

Rut nu avusese încă de-a face decât cu ser­vitorii lui Boaz. Acum îl întâlneşte personal pe acest pri­e­ten puternic şi bogat (v. 1), imagine deosebit de frumoasă a Dom­nului Isus. Boaz ne aminteşte de Prietenul suprem, blajin şi compătimitor, Celui căruia Dumnezeu Îi poate spune în Psal­mul 89.19: „Am dat ajutor unui om puternic“.

Iată-l în acest oraş, Betleem (unde avea să Se nască Mântuitorul), binecuvântându-şi servito­rii şi spu­nându‑le ce să facă, veghind la toate, re­mar­cân­­d-o pe secerătoarea săracă, în sfârşit, purtându-se cu ea cu o favoare încărcată de atâta de­li­ca­teţe, încât îi aduce linişte tinerei femei înfricoşate. El o invită să se apropie, îi vorbeşte inimii ei şi o consolează.

Fiecare dintre noi trebuie să treacă prin aceeaşi experienţă pe care a avut-o Rut. Nu este su­ficient doar să‑i cunoaştem pe slujitorii Domnului, păstori, în­vă­ţători sau evanghelişti, şi să învă­ţăm de la ei, din când în când, lecţii din Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare trebuie să aibă de-a face personal cu Domnul Isus. Atunci El Însuşi va vorbi inimi­lor noastre. Ne va face să înţelegem prin ce a trecut El pen­tru noi când a venit aici jos ca să sufere şi să moară (aceste grăunţe prăjite din v. 14). Şi ne va sătura cu bogăţiile dragostei Sale.

6 Februarie

Rut 2.17-23; 3.1-13

 

În Israel, în momentul secerişului, colţurile câm­pului trebuia lăsate săracului, stră­i­nului şi văduvei, care ar fi venit să secere (Lev. 23.22; Deut. 24.19). Prin urmare, Rut (străină, săracă, văduvă), are un triplu drept de a profita de această dispoziţie a harului.

Seceratul ne spune despre activitatea pe care este necesar să o depunem pentru ca suflete­le noastre să fie hrănite cu ceea ce oferă Domnul Isus. Şi adesea tocmai cu ajutorul slujitorilor Domnului putem intra în pro­funzimea unor ase­menea gânduri. Faptul acesta va solicita un anu­mit efort din partea noastră, însă Domnul, adevă­ratul Boaz, nu va întârzia să ne ofere „o măsură bună, îndesată, clătinată şi vărsându‑se pe deasupra …“ (Luca 6.38). Rut bate recolta şi duce boabele acasă. Să-i ajutăm şi noi pe cei din casele noastre să profite de bunurile spirituale minunate pe care Domnul ne-a ajutat să le găsim în Cuvântul Său.

Am remarcat devotamentul lui Rut faţă de Naomi. Să-i admirăm acum supunerea faţă de soa­cra ei. Tinere surori, ce exemplu de virtute vă oferă Rut! Ea face tot ceea ce-i solicită Naomi, cea care, la rândul ei, are în vedere odihna şi fericirea fetei sale (3.1). Unde se vor găsi această odihnă şi această feri­cire, dacă nu la picioarele lui Boaz, imagine a Unuia mai mare decât el? Ce mulţi sunt aceia care au venit la Isus trudiţi şi împovăraţi şi au găsit odihnă pentru sufletele lor! (Matei 11.28, 29).

Rut 3.14-18; 4.1-6

7 Februarie

 

„Nu este nimeni“, le spune Isus ucenicilor Săi, „care a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă [sau soţie], sau copii, sau ogoare, pen­tru Mine … care să nu primească însutit acum, în timpul acesta …“ (Marcu 10.29, 30 – vezi şi Evrei 6.10). Rut nu a fost deza­măgită în alegerea ei. Nici nu şi-a pier­dut răs­pla­ta. Boaz însuşi, care ceruse pentru ea bine­cu­vân­tarea de la Domnul (2.12), avea să fie răsplata pentru credinţa ei.

Tot aşa este şi cu cei care şi-au pus încrederea în Domnul. „Socotesc că toate sunt … gunoi – scrie apostolul Pavel – ca să câştig …“ O răsplată? Nu! ci „ca să-L câştig pe Hristos“ (Filipeni 3.8).

Un lucru însă este necesar mai întâi: trebuie ca Rut să fie răscumpărată; şi Boaz se o­cupă imediat de aceasta. Ruda cea mai apro­pia­tă, deşi a dorit, nu a putut s-o răscumpere (v. 6). Persoana aceasta ne duce cu gândul la lege şi la incapacitatea ei când este vorba de a-i salva pe oameni sau de a-i introduce în binecuvântările lui Dum­ne­zeu. Pe de altă parte, în Boaz avem „graţia“ di­vină. Când nu mai există nici o altă resursă pe care să putem conta, harul acesta ni se des­coperă într-o Per­soană: Isus Mântui­torul, Cel care răscumpără.

 

 

8 Februarie

Rut 4.7-22

 

Numele biblice au uneori semnificaţii intere­sante. Tot astfel este în cartea Rut. Am văzut cum Naomi, care înseamnă deliciile mele (plăcerea mea – 1.2) a de­venit Mara, care înseamnă amărăciune (1.20). Mahlon, primul soţ al lui Rut, înseamnă faliment, slăbi­ciu­ne mare, în timp ce Boaz, al doilea soţ al ei, în­seamnă contrariul: în el este putere (vezi 1 Îm­păraţi 7.21). În sfârşit, Rut poate fi tradus (printre alte semnificaţii) cu satisfăcut. Ce nume minu­nat!

Legat prin firea pământească de o stare de mizerie şi de slă­bi­ciune totală, păcătosul este adus, prin har, la o relaţie cu Hristos, Omul ceresc în care se află puterea, El fiind singurul care îl poate sa­tisface pe deplin. Şi acest har este subliniat încă o dată de faptul că moabitul nu avea dreptul de a intra în adu­narea Domnului (Deuteronom 23.3). Ei bine, Rut nu numai că este introdusă în naţiunea lui Israel, ci devine parte din familia prinţilor lui Iuda. Mamă a lui Obed, care înseamnă „cel care serveşte“ (v. 17: sau „închinător“), ea avea să fie străbunica lui David şi să ocupe un loc în genealogia Domnului Isus. Acelaşi har există şi astăzi, permiţând păcătosului ca, fără a avea vreun drept, să intre în familia lui Dum­nezeu, fiindu-i dăruit un Răscumpărător.

 

1 Samuel 1.1-11

9 Februarie

 

Ajungem astăzi la cărţile lui Samuel. Totuşi perioada judecătorilor nu s-a încheiat şi-i vom vedea pe încă doi dintre ei – Eli şi Samuel – înainte ca să debuteze perioada împăraţilor. La fel cum a procedat în cazul lui Samson, Dumne­zeu începe prin a ne prezenta familia în care urma să se nască Sa­muel. Elcana era un levit (1 Cro­nici 6.33-38) care locuia în ţinutul muntos al lui Efraim (v. 1). El avea două soţii: Peni­na şi Ana. Faptul acesta nu era după gândul lui Dum­ne­zeu şi vom vedea care-i sunt consecinţele în această familie: dispute continue, până acolo în­cât Penina poate fi numită rivala (adversara) Anei. În loc să o mângâie pentru că nu are copilul pe care şi-l doreşte, Penina nu încetează să o „provoace amar“. Ce trist este să găsim duşmani într-o familie! Cum sunt rapor­turile noastre cu fraţii şi cu surorile noastre?

În fiecare an, Elcana se suia cu familia lui la Şilo, locul unde Domnul aşezase amintirea numelui Său. Acolo se găseau chi­votul legământului şi preoţii. Ana, de data aceasta, îşi aduce acolo durerea şi o expune înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune. Nu era acesta cel mai bun lucru pe care-l putea face? Să procedăm şi noi la fel, în loc să răspundem acelora care ne răscolesc du­rerea. Atunci vom realiza că avem de-a face cu „Dum­nezeul oricărei mângâieri“ (2 Corinteni 1.3).

10 Februarie

1 Samuel 1.12-28

 

Dumnezeu nu răspunde rugăciunilor care au în vedere numai satisfacţia noastră (Iacov 4.3). Dimpotrivă, dacă scopul nostru este gloria Lui, niciodată nu va ezita să ne răspundă la rugă­ciuni (Ioan 14.13). Acesta este şi cazul Anei. Ea a cerut un fiu, nu ca să-l păstreze în mod ego­ist, ci ca el să devină un slujitor al lui Dumnezeu pen­tru „toate zilele vieţii lui“ (v.11). Aceasta este şi cea mai scumpă dorinţă a părinţilor credincioşi: copiii lor să se poată consacra Domnului Isus de tim­puriu. Fără nici o îndoială că aşa a fost rugăciunea părinţilor multora dintre tinerii noştri cititori, chiar înainte de a-i fi născut. Dar răspunsul depinde şi de voia voastră personală. Dacă, asemenea lui Samuel, aveţi o mamă evlavioasă, care zi de zi v-a prezentat înaintea Domnului, sunteţi privi­le­giaţi; dar purtaţi şi o mare răspundere.

Ana a adus problema ei la cu­noştinţa lui Dum­nezeu „prin rugăciune şi prin cerere“, cum îndeamnă Filipeni 4.6. Dar ea a înţeles şi versetul anterior atunci când i-a răspuns cu blândeţe lui Eli, care o acuzase pe ne­drept că este beată. Acum nu mai are aceeaşi în­făţişare tristă. Pacea lui Dumnezeu îi umple inima (Filipeni 4.7) înainte chiar de a primi răspunsul care nu va în­târ­zia. „Ascultat de Dumnezeu“ (sau „Cerut de la Dumnezeu“ – v.20) va fi numele micu­lui Samuel.

1 Samuel 2.1-11

11 Februarie

 

Potrivit cu Filipeni 4.6, verset citat ieri, actul recunoştinţei este o parte indispensa­bi­lă a rugăciunilor noastre. Ana nu întârzie să mul­ţumească Aceluia care i-a ascultat rugăciu­nea. Să nu uităm să facem lucrul acesta de fieca­re dată când Dumnezeu răspunde rugăciunilor noastre. Însă Ana merge chiar mai departe. Pen­tru ea re­prezintă o ocazie de a-L lăuda pe Dom­nul cu o frumoasă cântare. Care este tema laudei ei? Sfinţenia lui Dumnezeu (v. 2), cunoş­tinţa Lui (v. 3), puterea Lui (v. 6), dreptatea Lui (v. 10). Dar, înainte de toate, ea prea­măreşte harul al cărui nume îl poartă (Ana înseamnă har) şi al cărui subiect este. Acest har îl ia pe cerşetorul mizerabil (pe tine şi pe mine) din ţărână (imagine a morţii) şi din „gunoiul“ păca­tu­lui, pentru a-i da un loc împre­ună cu Isus, în glo­ria şi în împărăţia Lui.

Cuvintele din finalul cântării vorbesc despre acest Împărat puternic, „Unsul“, care este Dom­nul Isus. (În Cuvântul lui Dumnezeu, cornul este un simbol al tăriei). Oare ne bucurăm noi, ca şi Ana, de o asemenea mântuire (v.1) şi de un asemenea Mântuitor? Este instructiv să com­parăm cuvintele Mariei din Luca 1.46-55 cu a­ceas­tă cântare a Anei. Şi Maria se bucura, nu nu­mai de Dumnezeu Mântuitorul ei, dar şi de ceea ce puterea şi îndurarea Lui făcuseră pentru Israel  (Luca 1.54).

12 Februarie

1  Samuel 2.12-26

 

Aşa cum promisese, Ana s-a despărţit de fiul ei, care de atunci încolo a locuit cu Eli la Şilo, în prezenţa Domnului. Să remarcăm contrastul din­tre acest mic copil care slujea şi fiii lui Eli, deja adulţi, care, prin purtarea lor rea, constituiau o ruşine pentru preoţie. Ce exemplu rău dădeau ei întregului popor şi, în particular, micului Samuel care-i vedea în fiecare zi! Voi, care sunteţi vârstnici, tre­buie să fiţi atenţi la exemplul pe care îl daţi celor mai tineri, care vă observă. Amintiţi-vă de aceste cu­vin­te solemne ale Domnului din Matei 18.6: „Ori­cui va face să se poticnească unul singur din aceşti micuţi care cred în Mine, îi este de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară şi să fie scufundat în adâncul mării“. Iar în ce vă priveşte pe voi, cei tineri, nu vă lăsaţi influenţaţi de compor­ta­mentul rău al unora mai în vârstă, care se numesc pe ei înşişi creştini. Priviţi la Domnul Isus!

Din această istorie frumoasă a lui Israel putem lua pentru noi a­devărul că şi un copil mic poate să-I ser­vească Domnului; mai mult, că la această vârstă el poate fi asemenea lui Isus (comp. v. 26 cu Luca 2.52).

 

 

 

1 Samuel 2.27-36

13 Februarie

 

În ochii poporului, conduita rea a fiilor lui Eli era scandaloasă. Şi ce dezonoare a adus ea numelui lui Dumnezeu! Hofni şi Fineas (acesta din urmă poartă chiar nu­mele unui mare preot credincios: Numeri 25.11) fuseseră crescuţi în apropierea sanctuaru­lui, în strâns contact cu adevărurile divine. Mare era răs­punderea lor compa­rativ cu cea a poporului! Mare este şi răs­punderea noastră, dacă am avut aceleaşi privilegii conferite de edu­caţia pe care am primit-o!

Eli, în sine un om evlavios, n-a ştiut să-şi înfrâneze copiii. În mod cert a încercat să-i mustre (v. 23), dar i-a lipsit fermitatea. Unii copii îi găsesc pe părinţii lor câteodată prea severi. Ei ar trebui să ia în considerare consecinţele educaţiei lipsite de fermitate asupra fiilor lui Eli! Chiar pentru Eli însuşi, aceste urmări au fost dra­matice: casa lui a fost scoasă din slujba preoţiei, fiii săi au fost omorâţi în aceeaşi zi. Un profet este trimis să-i aducă acest trist mesaj. Noul Testament confirmă că, atunci când copiii unui slujitor al lui Dumnezeu nu sunt supuşi şi disci­pli­naţi, ei pot anihila toată pute­rea serviciului ta­tălui lor (1 Timotei 3.4, 5). Sub incidenţa acestui aver­­tisment se poate afla familia unuia sau altu­ia dintre tinerii noştri cititori.

 

 

14 Februarie

1 Samuel 3.1-21

 

Din fragedă copilărie, Samuel a aparţinut Dom­nului şi I-a slujit. Dar îi lipsea cunoaşterea personală a Domnului şi mesajul Cuvântului Său (v. 7). Este posibil ca cineva să fie mântuit, să se bucure de aceasta şi totuşi să nu-L cunoască în mod personal pe Mântuitorul. Aşa a fost cazul cu Iov, cel care a trebuit să mărturisească: „Auzisem de Tine cu auzul urechii, dar acum ochiul meu Te vede“ (Iov 42.5). Este probabil cazul multor tineri creştini. Ei trebuie să-I ceară Domnului Isus să li Se facă cunoscut tot mai mult.

Dumnezeu vorbeşte! Nu prin viziuni, ca în trecut, ci prin Sfânta Scriptură, care se adresează fiecăruia. Trebuie să o citim ca şi cum ar fi fost scri­să numai pentru noi. Atitudinea lui Samuel este cea pe care trebuie s-o adoptăm de fiecare dată când ne deschidem Bibliile – „Vorbeşte, Doamne, pentru că robul Tău ascultă“ (v.9). De asemenea, trebuie să fim gata să facem orice ne va spune Domnul. Da, acest frumos răspuns al lui Samuel ne invită să ne punem pe noi înşine complet la dispoziţia Domnului, întrebându-L, asemeni lui Saul imediat după convertirea sa, „Ce să fac, Doamne?“ (Fapte 22.10).

Eli aude toate cuvintele solemne pe care i le rosteşte cu grijă tânărul slujitor. Se supune şi el îndată: „Este Domnul: să facă ce este bine în ochii Săi!“ (v. 18).

1 Samuel 4.1-11

15 Februarie

 

Starea tristă a poporului va necesita o nouă disci­plinare din partea Domnului. Filistenii vor fi instru­mentul lui Dumnezeu pentru a-l învăţa lecţii dure. Israel iese împotriva lor fără să-L întrebe pe Domnul. Ce ar fi răspuns Dumnezeu dacă ar fi fost întrebat? «Nu porniţi! Nu vă pot da victoria, din cauza păca­te­lor voastre. Începeţi prin a vă smeri».

Este exact ceea ce s-a întâmplat când a fost luată cetatea Ai. Oamenii nu se preo­cupă deloc cu ce ar putea gândi Domnul. Chiar şi o pri­mă înfrângere nu-i învaţă nimic. Mai degrabă contrariul! «Domnul ne-a în­frânt?» spun ei. «Şi ce-i cu asta? Îl vom lua cu noi; astfel va fi mai obligat să ne susţină».

Atât de multe persoane zise creştine cred că se pot folosi de Dumnezeu cum le pla­ce. Fac ceea ce vor ei şi, în acelaşi timp, Îl nu­mesc în gura mare Domnul lor (vezi Matei 7.21). Dar El va trebui să le spună într-o zi: „Nu vă cunosc“ (Matei 25.12). Astfel Dumnezeu este departe de a aproba tot ceea ce se face în Numele Lui în creş­tinătate. Numele frumos al lui Hristos este găsit asociat frecvent cu unele forme ale răului pe care oamenii le recunosc, dar de care nu doresc să se despartă.

 

 

16 Februarie

1 Samuel                           4.12-22

 

Planurile au fost dejucate. Prezenţa chivotului în mijlocul unui popor aflat într-o ase­menea stare rea n-a împiedicat dezastrul. Chivotul este luat (vezi Psalmul 78.60, 61). Ce ruşine se aruncă asupra unui regiment când ina­mi­cul îi ia drapelul! Cu atât mai mult, ce ruşine a fost pentru poporul Israel când le-a fost luat însuşi tronul lui Dum­ne­ze­u! Cum pot celebra ei ziua ispăşirii (Levitic 16.14,15) în absenţa capacului ispăşirii, unde trebuia să fie stropit sângele? Şi, de aseme­nea, cum pot s-o facă fără urmaşii lui Aaron, care împlineau ceremonialul, când, în acelaşi timp, profeţia luase sfârşit? Hofni şi Fineas fuseseră omorâţi amândoi.

Eli ar fi avut probabil un mijloc de a înde­părta pedeapsa divină aflată asupra lui Is­rael. Conform Deute­ronom 21.18-21, ar fi trebuit să-şi scoată fiii înaintea poporului ca să fie omorâţi cu pietre din cauza purtării lor rele. Dar Eli nu avu­sese curajul necesar pentru a face aşa. Aşadar, acum nu numai Hofni şi Fineas au murit, ci şi treizeci şi patru de mii de oameni împreună cu ei. Iar chi­votul sfânt, gloria lui Israel, a fost luat de la ei. Această ulti­mă ştire este cea care îl ucide pe bătrân. Chivotul era mai drag inimii lui decât pro­pria familie şi acelaşi lucru este ade­vărat şi pen­tru nora lui. Punând copilului numele: I-Cabod («Nu este glorie» sau «Unde este gloria?»), ea pronunţă discursul fune­rar pentru poporul ei.

1 Samuel 5.1-12

17 Februarie

 

Domnul a permis ca acest chivot să cadă în mâinile filistenilor. Dar ei trebuie să ajungă să înţeleagă că, dacă Israel a fost înfrânt, aceasta nu este din cauza superiorităţii dumnezeului filisteni­lor, ci pentru că voia Domnului a fost să se în­tâmple aşa. El doreşte să le arate vrăjmaşilor popo­rului Său că au în mijlocul lor „chivotul pu­terii“ Lui (Psalmul 132.8). De două ori a căzut idolul lor îna­intea Dumnezeului lui Israel. Apoi plă­gile îi lo­vesc pe vrăjmaşii Domnului ca şi odi­nioară în Egipt. Puterea Lui este demonstrată prin pe­depse.

Priviţi încă o dată egoismul inimii omeneşti, dezvăluit de aceia care vor trimite altora un obiect atât de periculos!

Dar acum să ne întoarcem de la această si­tu­aţie tristă şi să privim la Isus, pentru care chi­vo­tul constituie întotdeauna o frumoa­să imagine. În Ioan 18, poporul Îl caută ca să-L prindă. La aceste cu­vinte, „Eu sunt!“, oamenii „s-au dat înapoi şi au căzut la pământ“ (Ioan 18.6), la fel ca statuia lui Dagon aici. Isus Se lasă prins; este trimis de la Ana la Caiafa şi de la Irod la Pilat (ca şi chivotul, de la Asdod la Gat şi de la Gat la Ecron). Dar cei care Îl tratează astfel, care Îl insultă şi care Îl condamnă, trebuie să înveţe aceste cuvinte de pe buzele Lui: „Veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului“ (Matei 26.64).

18 Februarie

1 Samuel 6.1-13

 

În loc să-şi respingă idolul neputincios, în loc să se teamă şi să-I slujească Domnului de atunci înainte, filistenii n-au decât un singur gând: să scape cât mai repede de un Dumnezeu aşa înfricoşător. Aceasta ne duce cu gândul la o împrejurare din evanghelii, când puterea Domnului tocmai îl eli­berase pe Legiune, posedatul de demoni din ţi­nu­tul Gadarenilor. Oamenii aceştia avu­seseră pri­vile­giul să fie vizitaţi de Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Totuşi au fost orbiţi de propri­ile interese şi nu s-au gândit decât la pier­derea porcilor lor. În loc să-L pri­mească pe Isus cu bucurie, L-au rugat să plece din ţinutul lor (Marcu 5.17). Lumea n-a putut suporta prezenţa Domnului, pentru că perfecţiunea Lui o judeca. Şi astfel a dorit să se debaraseze de El.

Filistenii recunosc puterea indiscutabilă a Dumnezeului lui Israel. Ei Îl onorează în felul lor ignorant; şi chivotul este trimis înapoi în ţinutul lui Israel, dar nu fără să-şi fi demonstrat încă o dată puterea. De fapt, în pofida absenţei unui om care să-l conducă şi deşi era tras de vaci care, îm­potriva instinctelor naturale, îşi părăseau viţeii, carul purtând chivotul s-a îndreptat direct spre frontiera cu Israelul.

1 Samuel 6.14-21 şi 7.1

19 Februarie

 

Locuitorii din Bet-Şemeş au onoarea să pri­mească chivotul. Dar îşi iau libertatea să-i ridice partea care îl acoperea –  capacul ispăşirii; şi Dum­nezeu îi pedepseşte cu severitate (comp. cu Numeri 4.20). Acesta este un avertisment pentru noi, ca să-I acordăm lui Isus respectul sfânt pe care I-l dato­răm. Dumnezeu nu tolerează nici o curiozita­te profană avându-L ca subiect pe El.

Dar, vai, după această pedeapsă, bet-şemiţii reac­ţio­nează asemenea filistenilor, dorind să sca­pe de acest chivot prea sfânt pentru ei. Unii creştini se aseamănă cu aceşti oameni. Decât să se cer­ceteze pe ei înşişi şi să-şi pună lucrurile în ordine, preferă să se depărteze de Domnul în gândurile şi în vieţile lor. Prezenţa Lui îi deranjează. Nu este trist lucrul acesta?

Însă Dumnezeu ne pune înainte oameni care, din contră, sunt fericiţi să-L primească. Locu­itorii Chiriat-Iearimului ies în întâmpinarea chi­votului şi-l aduc în casa lui Abinadab, pe deal.

Gândurile ni se întorc încă o dată spre Isus. Întrucât poporul Lui Îl respingea, n-avea un loc un­de să-Şi plece capul; dar, într-o împrejurare, „o fe­meie cu numele Marta L‑a primit în casa ei“ (Luca 10.38). Iată casa lui Abinadab şi casa din Be­ta­nia: bucurie şi binecuvântare pentru acela care îşi des­chide uşa; şi, de asemenea, bucurie pentru divi­nul Oaspete care este onorat acolo (Apocalipsa 3.20)!

20 Februarie

1 Samuel 7.2-17

 

„A trecut mult timp, douăzeci de ani“ (v. 2). Pentru cine este lung timpul acesta? Nu pentru poporul ce pare să nu sufere deloc! Nici pentru Abinadab şi ai săi, fără îndoială fericiţi că au chivotul în casa lor! Însă Dum­ne­zeu, care aşteaptă, i-a socotit ca douăzeci de ani lungi.

În cele din urmă se produce o lucrare de conştiinţă: poporul îşi plânge purtarea. Sa­muel le vorbeşte din partea Domnului. Ei tre­buie să se întoarcă de la idolii lor pentru a-I sluji Dum­nezeului celui viu şi adevărat (1 Tes. 1.9). Israel ascultă şi atunci Samuel poate să vorbească Domnului în favoarea lor.

Dar strângerea poporului lui Dumnezeu nu poa­te conveni vrăjmaşului, care consideră aceasta o provo­­care. Filistenii se apropie … şi Domnul îi ofe­ră lui Israel victoria. Acesta este răspun­sul Său la smerirea unui popor care se pocăise şi la ser­vi­ciul adus de un mijlocitor credincios. Eben-Ezer – o Piatră de ajutor: „Până aici Dom­nul ne-a ajutat“ (v. 12). Poate spune fiecare dintre noi cu convingere lucrul acesta? Ar trebui să ne rea­mintim acele experienţe fericite care glorifică harul divin.

Samuel va fi ultimul dintre judecători (Fapte 13.20). El şi-a îndeplinit serviciul faţă de popor şi în acelaşi timp a rămas, prin altarul lui, în comu­ni­une cu Domnul, Celui căruia încă de foarte tânăr în­văţase să I se închine (cap. 1.28).

1 Samuel 8.1-22

21 Februarie

 

Fiii lui Samuel, ca şi cei ai lui Eli, n-au călcat pe urmele tatălui lor. Copiii părinţilor credincioşi să ia în considerare în mod serios lucrul acesta! Ca să se bucure de favoarea lui Dumnezeu, nu este suficient, aşa cum gândeau iudeii, să-l aibă pe Avraam ca tată (Matei 3.9).

Acum poporul se înfăţişează cu o cerere care pe profet îl întristează profund. Vor un împărat pentru a fi şi ei ca toate celelalte naţiuni. A dori să fii ca toată lumea: în esenţă aceasta este adesea şi dorinţa noastră, pentru că nu ne place câtuşi de puţin să atragem atenţia. Dacă nu ne com­por­tăm ca şi cei din jur, atragem de obicei asupra noastră ironie, neînţelegere şi acuzaţii că suntem mândri. Totuşi, dacă „suntem copii ai lui Dum­nezeu“ (1 Ioan 3.2), chiar faptul acesta statuează o diferen­ţă funda­mentală între noi şi asociaţii noştri lumeşti, diferenţă care va antrena mul­te altele: cel neîntors la Dumnezeu nu acceptă auto­ri­­tatea lui Dumnezeu, în timp ce cre­dinciosul, pe de altă parte, Îl recunoaşte pe Isus Hristos ca pe Stă­pânul şi Domnul său.

Samuel are misiunea să prezinte poporului avertis­mentul acesta: în timp ce Domnul era un Suve­ran care i-a umplut din plin pe ai Săi cu lucrurile Sale bune, împăratul pe care îl doresc va cere de la ei şi domnia lui va fi aspră.

22 Februarie

1 Samuel 9.1-14

 

O nouă perioadă în istoria lui Israel începe cu lectura noastră de astăzi. Este cea a împăraţilor. Poporul simte nevoia unui sis­tem organizatoric exterior frumos, cum place oa­menilor: o monarhie cu toată pompa şi fastul care o însoţesc (Fapte 25.23), o armată puter­nică şi, în final, un împărat cu care să se poată mândri. Dumnezeu le va da exact ceea ce vor. Îl vedem pe Saul, fiul lui Chis, un tânăr ales, cel mai atră­gă­tor şi mai înalt din Israel. Oare nu-i complet des­cris şi potrivit? Tatăl lui l-a trimis să-i caute mă­găriţele. El se supune, dar căutarea se dovedeşte zadarnică. „Să ne întoarcem“ (v.5), propune Saul înso­ţitorului său. Ni se aminteşte astfel de schim­ba­rea direcţiei necesară în viaţa fiecărui om şi care se numeşte convertire. Când o persoană a desco­perit cât de nefolositor şi de de­zamăgitor este cursul lu­crurilor în această lume, atunci trebuie „să-şi vină în fire“, asemenea unui alt tânăr (Lu­ca 15.17) şi să-şi întoarcă paşii spre Casa Tatălui. Însoţitorul lui Saul îi dă un sfat înţelept: „Să mergem la văzător – propune el – ca să ne spună calea noastră“ (v.8, 9). Reprezentantul lui Dumnezeu pentru noi este Isus. Dacă ne întoarcem la El ca să ne arate calea, vom fi siguri că mergem pe drumul cel bun.

 

 

1 Samuel 9.15-27

23 Februarie

 

Samuel a aşteptat ca Domnul să i-l arate pe îm­păratul cerut. Şi toate împrejurările sunt conduse providenţial pentru ca el să-l întâl­neas­că. Invitat la sărbătoare, Saul îl va auzi pe „văzător“ spunându-i tot ce se află în inima lui (v. 19; 1 Cor. 14.25). Ce dorinţe purtăm în străfundul inimilor noas­tre? Oare dorim să devenim „cineva“, să fa­cem lucruri mari? Sau mai degrabă avem dorinţa umilă de a plăcea Domnului Isus?

Potrivit in­struc­ţiu­ni­lor lui Samuel, bucătarul a păstrat cea mai bună porţie pentru Saul; este spata (umărul), imagine a puterii de care avea nevoie pentru a purta poporul. Să remarcăm că, în contrast cu por­ţia dublă a preoţilor (vezi Le­vi­tic 7.31,32,34), nu se pune problema ca el să pri­mească şi pieptul, ima­gine a afecţiunilor nece­sare pentru a-L iubi pe Dom­nul şi pe poporul Lui. Sunt acestea absente din inima lui Saul?

În ziua urmă­toare, Samuel reuşeşte să-l ia deo­parte pe viitorul îm­părat. „Opreşte-te acum (sau: un moment)“, îi spune el, „şi te voi face să auzi cuvântul lui Dum­nezeu“ (v. 27). Această solicitare poate fi adresată pă­că­tosului care merge pe pro­priul drum, ca să-l invite să-L accepte pe Hristos acum în viaţa lui. Dar ea este şi pentru creştin. Să ştim să ne oprim şi să rămânem liniştiţi pentru un mo­ment, ca  să-L ascul­tăm pe Domnul vorbindu-ne, consti­tuie, în mod par­ticular, în viaţa agitată de astăzi, o necesitate.

24 Februarie

1 Samuel                           10.1-12

 

Samuel îndeplineşte cu credincioşie actul care încheie slujba sa de judecător. El toarnă untde­lemnul pe capul lui Saul, pentru a-l unge împă­rat. Apoi îi arată drumul, întocmai cum sperase tânărul (9.6). Nu mai este nici o problemă cu măgăriţele, pentru că au fost găsite. Dar Saul tre­buie să parcurgă acum numeroase etape care-l vor pregăti pentru ocuparea tronului. Va merge întâi la mormântul Rahelei: Moartea, sfârşitul omului firesc şi al tuturor avantajelor lui, consti­tuie prima lecţie importantă pentru fiecare tânăr credincios. Dar locul mormântului Rahelei era şi cel al naşterii lui Beniamin, seminţie căreia Saul îi aparţinea. Beniamin, „fiul dreptei“ tatălui, este o imagine a lui Hristos, în care cel răscumpărat se poate bucura atunci când îl socoteşte mort pe omul cel vechi.

A doua întâlnire, la Betel (casa lui Dumnezeu), ne vorbeşte despre închinare, cea la care tânărul cre­dincios este invitat să ia parte împreună cu cei doi sau trei martori. În final, în compania profe­ţilor şi în prezenţa vrăjmaşilor, Saul devine o mărturie oferită prin puterea Duhului Sfânt.

Saul pare că a trecut prin lecţiile acestea fără a învăţa ceva din ele, cum ne va arăta istoria lui în con­ti­nuare. Aceasta constituie o dovadă că există posi­bilitatea ca cineva să se afle „între profeţi“, să ia parte la toate binecuvântările lui Dumne­zeu, fără să fie cu adevărat unul dintre ei.

1 Samuel 10.13-27

25 Februarie

 

Acum, după ce Dumnezeu i-a făcut cunoscut împă­ratul pe care îl va da poporului Său, Samuel strânge pe Israel pentru a li-l prezenta. Dar tre­buie să arate că această alegere vine cu ade­vă­rat de la Domnul; de aceea va confirma înain­tea întregului popor prin tragere la sorţi. Saul este ales şi poporul îl aclamează cu un strigăt pu­ternic: „Trăiască împăratul!“ Zi de sărbătoare şi de bucurie? Ah, mai degrabă este o zi tristă în istoria lui Israel! „Voi aţi lepădat astăzi pe Dumnezeul vostru“ – le spune profetul (v. 19). Scena aceasta ne poartă de-a lungul multor secole, mai târziu, spre un moment când acelaşi popor Îl va respinge pe Fiul lui Dumnezeu, spunându-i lui Pilat: „Nu avem îm­părat decât pe Cezarul!“ (Ioan 19.15); sau, din nou, cum este scris în Luca 19.14, „Nu vrem ca acesta să îm­pă­răţească peste noi“. Israel Îl va înălţa pe Mesia al său nu pe un scaun de domnie, ci  pe o cruce purtând următoarea inscripţie: „Isus din Nazaret, regele iudeilor“. Dar acest Rege, care a fost atât de dispreţuit, insultat şi încoronat cu  spini, va apărea în curând ca „Împăratul gloriei“ (expl: Psal­mul 24), nu doar ca Me­sia al lui Israel.

A spune NU lui Dumnezeu înseamnă a da dovadă de o îndrăzneală fără seamăn. De trei ori poporul a pronunţat acest mic cuvânt (8.19; 10.19; 12.12). Nu sunt şi pentru noi atâtea moduri şi ocazii în care riscăm să procedăm la fel?

26 Februarie

1 Samuel 11.1-15

 

Autoritatea împăratului Saul se va afirma cu ocazia unei victorii asupra vrăjmaşilor popo­rului. Aceşti vrăjmaşi sunt bine cunoscuţi: fiii lui Amon. Sub ameninţările lor arogante şi crude, locuitorii Iabesului din Galaad se află într-o situaţie groaz­nică şi aproape fără ieşire. Nu-i vedem în­tor­cându-se spre Domnul; din contră, ar voi să facă o ali­anţă cu vrăjmaşul! Dar, exercitându-Şi îndu­ra­rea, Dumnezeu îi va scăpa prin mâna lui Saul. Aceşti locuitori din Iabes ilustrează   într-o ma­nie­ră frapantă teroa­rea, ocara şi în final robia mizerabilă care-i aşteaptă pe aceia care fac alianţă cu lumea şi cu prinţul ei (vezi Evrei 2.15). Saul, ca învingător, manifestă unele trăsături de carac­ter frumoase. Pe lângă zel şi curaj, vedem la el no­ble­ţe, gene­rozitate, clemenţă (v. 13) şi o anu­mită modestie. Cum era şi corect, el atribuie vic­toria Domnului. Toate acestea reprezintă un start promiţător! Şi câţi tineri, asemenea lui, n-au avut un început foarte bun! Apoi s‑au poticnit la pri­mul obstacol aşezat în cale ca să le încerce cre­din­ţa. De ce se întâmplă aşa? Simplu, deoa­rece această credinţă … n-a existat niciodată!

 

 

 

1 Samuel 12.1-15

27 Februarie

 

Samuel strânge poporul pentru a treia oară. Îl adună la Ghilgal ca să reînnoiască acolo împărăţia. Şi în acelaşi timp se retrage din slujba de judecător pe care o îndeplinise cu credincioşie, aşa cum îi stă mar­tor poporul. Putem compara cuvintele lui cu cele ale apostolului Pavel către bătrânii adunării din Efes (Fapte 20.26, 27, 33-35). Ele nu sunt des­tinate să-l glorifice pe acela care le pronunţă, ci să-i pună pe cei care le ascultă înaintea respon­sabili­tăţilor lor. Şi tot pentru a treia oară, Samuel îl face pe Israel să simtă pierderea pe care a suferit-o cerând un împărat. El pune în lumină lipsa lor de recu­noştinţă şi de încredere în Dom­nul.

Versetele 14 şi 15 ne arată că pentru popor urmează o nouă punere la încercare. Fără lege şi sub lege, în deşert şi în ţară, cu şi fără judecători (sau preoţi), mereu şi peste tot poporul a eşuat, s-a manifestat sub aşteptările Dom­nului, abandonându-L pentru a se reîntoarce la poftele şi la idolii lor. Este ca şi cum Dumnezeu le-a spus acum: «Doriţi un împărat? Bine! să ve­dem dacă vă veţi purta mai bine cu un împărat!» Şi, în condes­cendenţa Sa, le permite această nouă experienţă.

 

 

28–29 Februarie

1 Samuel 12.16-25;13.1-5

 

Ploaia pe care Samuel a cerut-o în plină pe­rioadă a secerişului (când nu plouă deloc în aceste ţinuturi – Proverbe 26.1) a fost o minune desti­na­tă a dovedi poporului că profetul vorbea cu adevărat din partea Domnului. Şi ce le spune el? În cuvinte mişcătoare, după ce se umili­seră, îi în­deamnă să se întoarcă de la lucrurile lor de ni­mic, care nu aduceau folos, ca să-I servească lui Dum­­ne­zeu cu toată inima (v. 20,21;  compară cu Tit 2.12-14). Serviciul lui Samuel ca judecător s-a încheiat. Dar îşi păstrează încă lucrarea de mij­locitor, precum şi statutul de profet, pen­tru a le arăta din partea Domnului „calea cea bună şi dreaptă“ (v.23). Harul divin menţine pentru ei, în per­soana lui Samuel, această resursă dublă: Rugă­ciunea şi Cuvântul. Noi avem, scumpi copii ai lui Dumnezeu, o Persoană care este mult mai mult decât această resursă: este minunată. Până la sfârşit, Isus nu va înceta să Se roage pentru fiecare dintre noi. Ca să putem urma calea cea bună şi dreaptă pe pământ, El ne dă Duhul Său şi Cuvântul Său. Cu asemenea resurse este chiar mai puţin scuzabil pentru noi decât pentru Israel atunci când nu trăim pentru gloria Lui.

Domnia lui Saul abia începe. El strânge poporul la Ghilgal, ca să facă faţă vrăjmaşilor săi, filistenii.

 

1 Samuel 13.6-23

1 Martie

 

Situaţia nu putea fi mai critică. Filistenii se strâng „ca nisipul care este pe ţărmul mării“ (v. 5); ocupă locurile întărite şi trimit cete care jefu­iesc ţara (v. 17). În faţa lor, în Israel, scapă cine poate. Câteva sute de oameni, tremu­rând de frică, îl urmează încă pe Saul; însă n-au nici măcar arme cu care să se apere, deoare­ce poporul depindea de vrăjmaş, care le confecţio­na uneltele de fier. De partea sa, împăratul Saul este neliniştit. Samuel, care‑i spusese că-l va în­tâlni la Ghilgal (10.8), întârzie să vină, deşi ziua fixată sosise (v. 8). În timpul acesta, poporul des­curajat îl părăseşte şi se răspândeşte; numărul lup­tăto­ri­lor se micşorează. Împăratul îşi pierde răbda­rea. Nu mai vine Samuel? Nu-i nimic! Va oferi el în­suşi arderea-de-tot. Dar această faptă ne­legiuită încă nu se sfârşise când a sosit profetul. „Ce ai făcut?“ (v.11), strigă el consternat. Saul caută în zadar să se justifice. „Ai lucrat nebuneşte“ (v.13), răspunde Samuel. Şi îi face cunoscut hotărârea Domnului: Saul nu va întemeia o dinastie: fiul său nu-i va succeda la tron. Nerăbdarea, cum ne-o cunoaştem prea bine, este pornirea cărnii care nu poate să su­porte aşteptarea. Credinţa, pe de altă parte, este răbdătoare; ea aşteaptă până la sfârşit momen­tul lui Dumnezeu (Iacov 1.4).

 

2 Martie

1 Samuel 14.1-10

 

În capitolul 13 am văzut ce poate carnea să facă sau, mai degrabă, ceea ce nu poate să facă: să aş­tep­te momentul dorit de Dumnezeu. Prin con­trast, capitolul de astăzi ne arată ceea ce este în stare credinţa să realizeze. Resursele umane sunt toate de partea lui Saul. Oficial, puterea în Israel se află acolo, sub rodiul din Ghibea. Dar credinţa, o credinţă personală, se găseşte la Ionatan şi la însoţitorul lui. Pentru ei, ajutorul este în Dumnezeu, pe care-L cunosc ca Salva­tor (v. 6). Această situaţie cons­tituie o dublă imagine care ne duce cu gândul la creşti­nă­ta­tea de astăzi. Marile ierarhii, care se numesc pe ele însele creştine, pretind că singure deţin auto­ritatea spiri­tuală şi se consideră media­tori esen­ţiali între Dumnezeu şi sufletele oamenilor. Însă Dumnezeu îi cunoaşte pe cei care sunt ai Lui şi le dă totodată ajutorul Lui, cunoaşterea voii Lui şi bucuria prezenţei Lui: toate acestea fără a fi nece­sare acele organizaţii controlate de oameni. Din punct de vedere ome­nesc, expediţia lui Ionatan era o îndrăzneală prostească. Filistenii ocupau în forţă lo­curile strategice. Ionatan con­tează pe Dumnezeu, aşteptând ca El să-i ofere un semn pentru a porni. Ce contrast apare între el şi tatăl său! Ce exemplu frumos este pentru noi Ionatan!

 

1 Samuel 14.11-22

3 Martie

 

Din postul lor fortificat de pe culmea colţului de stâncă, străjile filistenilor i-au văzut de departe, jos, pe cei doi tineri israeliţi. Şi nu pierd ocazia să-şi bată joc de ei.

„Suiţi-vă la noi“, strigă ei cu dispreţ, fără a realiza că astfel le dau acestor doi oameni viteji semnalul pe care ei îl aşteptau din partea Domnului – semnalul pentru propria distrugere.

Dar credinţa ştie nu numai să aştepte, ci şi să înainteze şi să lupte când Dumne­zeu îi dă instrucţiuni pentru aceasta. Plini de îndrăzneală, aceşti doi luptători ai noştri escaladea­ză stânca şi apar în picioare pe vârful ei. Nu se gândesc deloc la pericolul la care se expun, ci numai la puterea divină. Şi aceasta face ca vrăjmaşii lui Israel să cadă înaintea lor. Dispreţul primului moment lasă cale liberă groazei care, din aproape în aproape, se întinde în toată tabăra filistenilor. Aceştia, dintr-o prostie oarbă, încep să se omoare unul pe altul, în timp ce evreii risipiţi primesc din nou curaj şi se regrupează. Astfel, începu­turile mici, când sunt produse de credinţă, pot avea rezul­tate mari şi, de asemenea, dacă lucrăm cu credin­cioşie, Dumnezeu va putea să folosească victoriile noastre mici ca să-i încurajeze şi să-i întă­rească pe credincioşii din jurul nostru.

 

4 Martie

1 Samuel 14.23-34

 

Deruta filistenilor este totală. Poporul s-a strâns la Saul pentru a-i urmări şi a-i tăia în bu­căţi. Totuşi, israe­liţii nu sunt înflăcăraţi de ace­eaşi energie pe care Ghedeon şi însoţitorii lui o arătaseră în împrejurări similare. Aceştia din urmă merseseră după Madian „obosiţi, totuşi ur­mă­rind“ mereu pe vrăjmaş, pentru că fuseseră învi­o­­raţi înainte de a porni la luptă (Judecători 7.6; 8.4). Aici, din contră, Saul a interzis poporu­lui o zi întreagă să se învioreze mâncând, în pofi­da misiunii arzătoare care le stătea înainte. Interdicţia legală, rod al imaginaţiei, ne duce cu gândul la atât de multe alte invenţii omeneşti în materie de religie! În cazul acesta, ea nu a adus decât con­secinţe neplăcute: Pe de o parte, înfrângerea filistenilor este mai puţin com­pletă decât dacă s-ar fi realizat cu o armată în putere. Pe de altă parte, vine seara, când popo­rul are, în sfârşit, libertatea să mă­nânce, dar sunt atât de presaţi de foame, încât sacrifică ani­malele într-un fel în care carnea se con­­sumă cu sânge, comiţând astfel un păcat de moar­te (Levitic 17.10-14). Oare nu era cu mult mai grav să nu asculte de Domnul decât să încalce ordinul firesc (carnal) al lui Saul?

 

 

 

1 Samuel 14.35-52

5 Martie

 

Trebuie să veghem asupra cuvintelor noastre şi, în mod special, asupra promisiunilor pe care le putem face. Am văzut ieri consecinţele ne­­­faste ale jurământului necu­ge­tat pe care îl pronunţase Saul. În mod inutil el şi-a slăbit armata, a împiedicat-o să finalizeze urmărirea (pentru nimicirea) duşmanului, a determinat poporul să încalce legea cu privire la sânge. O ultimă consecin­ţă, care însă nu deschide ochii sărmanului împă­rat mai mult decât celelalte, este condamnarea sin­­gurului om al credinţei – viteazul Ionatan. Acesta se află acum în pri­mej­die de moarte, nu din cauza sabiei filistene, ci din cauza poruncii tatălui său! În spatele acestei situaţii putem vedea lucrarea lui Satan însuşi. El încearcă să scape în felul acesta de omul lui Dum­nezeu, dar Domnul nu-i permi­te şi, pentru a-l scăpa pe Ionatan, Se foloseşte de popor. Scena aceasta seamănă cu cea care a urmat înfrângerii suferite înaintea cetăţii Ai (Iosua 7). Dar aici toată vina se află de partea lui Saul, ale cărui nechib­zuinţă şi mândrie oarbă sunt la vederea tuturor. Şi, depar­te de a conta de acum înainte pe Domnul, care-i dăduse victoria, împăratul con­tinuă să se sprijine pe carne, recru­tând oameni puternici şi viteji pentru garda personală, o recrutare mult diferită de cea pe care o va face David mai târziu (22.2).

 

6 Martie

1 Samuel                           15.1-16

 

Capitolul 15 este important din cel puţin două puncte de vedere: conţine judecata divină împo­triva lui Amalec şi testarea finală a împăratului Saul. Adversar laş şi crud, Amalec îl ata­case prin surprindere pe Israel îndată după ieşirea din Egipt. Răutatea aceasta nu le putea fi ierta­tă. „Voi şterge de tot amintirea lui Amalec“, decla­rase Domnul (Exod 17.8, 14). Tre­cu­se­ră patru sute de ani, dar Dumnezeu nu uitase. „Cerul şi pămân­tul vor trece, dar cuvintele Mele nici­decum nu vor trece“, declară Domnul (Matei 24. 35). Şi Israel n-ar fi trebuit să uite cu atât mai mult: „Adu-ţi aminte de ce ţi-a făcut Amalec pe drum, când aţi ieşit din Egipt –  recomandase Moise –  … să ştergi amintirea lui Amalec de sub ceruri: să nu uiţi“ (Deut. 25.17-19).

Să nu-i uităm pe duşmanii care ne-au luat prin surprindere în trecut! Cum se numesc ei? Mânie, minciună, necurăţie morală … sau oricare alt păcat. Dacă vigilenţa noastră se relaxează faţă de aceste păcate (ale cărnii), s-ar putea să fie necesar să în­văţăm din nou o lecţie pentru care poate că am plătit deja scump mai înainte. Să nu ne menajăm deloc pe noi înşine, ci să ne judecăm fără milă toate manifestările firii vechi.

 

 

1 Samuel 15.17-35

7 Martie

 

Samuel tocmai a trecut printr-o noapte de nelinişte care trebuie să-l fi făcut să-şi aminteas­că de o alta (3.11): noaptea în care i-a fo­st anunţată judecata asupra casei lui Eli.

Saul nu a desăvârşit nimicirea lui Amalec şi, în consecinţă, trebuie respins ca împărat. Un îm­pă­rat neascultător nu poate să-şi conducă poporul decât la neascultare; de aceea trebuie îndepărtat de la putere.

„Ascultarea este mai bună decât jertfa“ (v. 22). Cea mai strălucită faptă din viaţa noastră nu are valoare dacă nu este făcută în ascultare de Dumnezeu. Versetul acesta se poate aplica la toate lucrările prin care creştinătatea caută în zadar să-L satisfacă pe Dumnezeu, în loc să-L as­culte şi, cu simplitate, să-I primească Cuvân­tul.

Aici ascultarea face mai mult decât sacri­ficiul. Şi acelaşi lucru se spune şi despre bunătate şi despre cunoaş­te­rea de Dumnezeu (Osea 6.6), despre drep­tate şi judecată (Proverbe 21.3), despre un duh zdrobit (Psalmul 51.16, 17), despre milă (Matei 9.13), despre dragoste (Marcu 12.33). La Saul vedem ce produce carnea pe lângă neascultare: lauda de sine (v. 20), min­ciuna, arun­carea blamului asupra altora (v. 15, 21), încăpăţânarea, o falsă pocăinţă şi, împreună cu toate acestea, cău­tarea unui pres­tigiu deşert (v. 30). Foarte trist tablou, într-adevăr!

8 Martie

1 Samuel                           16.1-13

 

Împăratul care umbla după imboldurile cărnii este dat la o parte în gândurile lui Dumnezeu, cu toa­te că domnia lui continuă un anumit număr de ani. Şi este prezentat un alt împărat, cel despre care Samuel spusese: „Domnul Şi-a căutat un om după ini­ma Sa“ (13.14). Acesta este David, al cărui nume în­­seamnă „preaiubit“ – un tip al lui Hris­tos, al Celui care este în chip desăvârşit după inima lui Dum­­nezeu. Samuel nu era pregătit să-l recunoască, deoare­ce, în ciu­da experienţei pe care o avusese cu Saul, privea încă la înfăţişarea exterioară. Suntem prea încli­naţi să judecăm după ceea ce vedem şi să ne lă­săm impresionaţi de calităţile (sau de defectele) exterioare. Însă „Dum­ne­zeu nu are în vedere faţa omului“, repetă Galateni 2.6. El priveşte la inimă! Toate înfăţişările evla­vioa­se prin care ne putem înşe­la pe noi sau pe alţii nu-L vor înşela pe El.

Samuel vizitează această familie a lui Isai; şi tânărul păstor, pe care neglijaseră să-l invite la sărbătoare, va fi tocmai el uns „în mijlocul fraţilor săi“ ca îm­părat pentru Domnul. Această ungere cu untdelemn (simbol al Duhului Sfânt) ne amin­teşte de felul în care a fost descris Fiul preaiubit al Tatălui la Iordan de către Ioan Bote­zătorul: „Cel peste care vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste El, Acesta este Cel care botează cu Duh Sfânt“ (Ioan 1.33; compară cu sf. v. 12).

1 Samuel 16.14-23

9 Martie

 

Duhul lui Dumnezeu a venit peste David (v. 13), în timp ce, de la nefericitul Saul, se depărtase, făcând loc unui spirit rău care acum îl chinuia. Dumnezeu Se foloseşte de această situaţie pentru a-l introduce la curte, în calitate de cân­tăreţ cu harfa, pe tânărul David, muzi­cian iscusit, care va deveni mai târziu „cântăreţul plăcut al lui Israel“ (2 Sa­muel 23.1). Şi, cu această ocazie, un slujbaş imperial depune pen­tru David o mărturie fru­moasă (v. 18), ară­tând că la însăşi curtea împăratului se găseau unii care-l cunoşteau pe unsul Domnului. Fili­peni 4.22 ne relatează un fapt asemănător: că şi la casa Ceza­rului, cu alte cuvinte în anturajul imperatorului roman, se numărau creştini. Astfel Dumnezeu are grijă să-Şi pună martori în orice sferă socială.

Fiecare detaliu menţionat în v. 18 se raportează la Cel al cărui tip este David: Hristos, adevărata „Ramură din tulpina lui Isai“. Despre El este scris: „Duhul Domnului Se va odihni peste El, … duh de cunoştinţă şi de temere de Dom­nul“ (Isaia 11.1, 2). Noi ce mărturie dăm înaintea lu­mii pentru Preaiubitul nostru?

„Te-am luat din staul, dinapoia oilor, ca să fii conducător peste poporul Meu, peste Israel“, va spune Dom­nul mai târziu (2 Samuel 7.8). Mergând cu oile, David a fost pre­gătit să „păstorească“ cu cre­din­cioşie poporul Israel (vezi Psalmul 78.70-72).

10 Martie

1 Samuel 17.1-16

 

Iată-i din nou pe filisteni strânşi împotriva lui Is­rael. De data aceasta ei joacă având un atu ma­gistral: un campion extraordinar, cu o înălţime de peste trei metri, îmbrăcat cu o armură cântă­rind aproximativ 75 de kilograme; un colos formi­da­­bil, a cărui simplă arătare este suficientă ca să răs­­­pândească groaza în inimile duşmanilor lui. Acesta este Goliat! Plesnind de mândrie, înain­tea­ză în­tre liniile de bătaie şi aruncă sfi­da­rea asupra oştirii lui Israel, provo­când pe ori­cine ar îndrăzni să-l întâlnească sin­gur în lup­tă. Şi nu numai că nu-i iese nimeni înainte, dar, ori de câte ori se înfăţişează, israeliţii fug dinaintea lui în­groziţi. De fiecare dată, uriaşului i se oferă şansa de a insulta oştirea Domnului şi, în con­se­cinţă, pe Dom­­nul În­suşi. Goliat ne rea­min­teşte ce se spune de­spre leviatan. „Când se ridică el, vitejii se tem, îşi ies din fire de spaimă“ (Iov 41.25). Şi, în mod spe­cial, ne duce cu gân­dul la „cel tare“ despre ca­­re vor­beşte Domnul Isus (Mar­cu 3.27): Satan însuşi care, prin frica de moar­te, exercită o domi­na­­ţie crudă asupra oa­me­nilor, căutând să-i facă definitiv robii săi (v. 9).

În acest timp, David „se ducea şi se întorcea“, de la turma lui la curtea împăratului, tot atât de liniş­tit şi de nestingherit aici ca şi acolo, imagine mi­­nu­­­nată a lui Isus în umilinţă şi în neobosită lepădare de Sine.

 

1 Samuel 17.17-30

11 Martie

 

Trimis de tatăl său (asemenea lui Iosif odi­nioa­ră – Geneza 37.13) ca să afle ştiri despre fraţii săi, David este aici tipul Aceluia care a părăsit cerul pentru a vizita lumea prin har. Astfel David aude provocarea zilnică, insultele aruncate în faţă israe­li­ţilor de către uriaşul filis­tean. Consternat, în­treabă ce se întâmplă. Eliab îl aude şi-l apos­tro­fează pentru curiozitatea lui. Tot aşa, cei vârstnici din adunări îi pot critica pe fraţii şi pe surorile mai tinere în mod nedrept şi fără consideraţie pentru sentimentele lor.

Deşi fusese prezent la ungerea lui David, Eliab nu-l ia în serios. El ne aminteşte de fraţii lui Isus care nici ei „nu credeau în El“ (Ioan 7.5).

Au trecut patruzeci de zile. Patruzeci este, în Scrip­tură, numărul care corespunde unei perioade complete de încercare. Dar, vai, realitatea lucrurilor trebuie întâm­pinată: În faţa filistenilor nu iese nici o persoană! Nimeni care să-l scape pe Israel! Nici Eliab, cu toată statura lui înaltă (16.7) –  el ar fi putut să se ruşineze de laşitatea sa înaintea lui David –  nici chiar Saul (acela care era mai înalt decât oricine din poporul său şi învestit ca protec­tor al lor), pentru că Domnul îl abandonase! Dar, pentru credinţa lui David, Goliat nu este decât un filis­tean ca ceilalţi, deja învins, deoarece a îndrăznit să insulte oştile Dumnezeului celui viu (Isaia 37.23, 28).

12 Martie

1 Samuel                         17.31-40

 

David se prezintă înaintea lui Saul şi îi face cunoscută intenţia sa. «Nu eşti în stare» – este primul răspuns al lui Saul. Impresionat totuşi de ho­tărârea şi de credinţa fermă a tânărului, se declară gata să-l ajute, astfel că îi împru­mută lui David armura sa. Însă acesta, împiedicat, parali­zat în mişcările sale, nu se poate folosi de ea. Nu, ci armele lui vor fi instrumentele umile ale păstorului. Fără vreo valoare în ochii oamenilor, ele vor arăta puterea Domnului mai clar decât ar face-o armura.

Armura lui Saul vorbeşte despre întregul suport şi despre măsurile de precauţie pe care le foloseşte înţelep­ciunea omenească, însă pe care credinţa le vede numai ca pe un impediment!

Format de Dumnezeu în secret pentru servi­ciul pentru care era destinat (asemenea multora din­tre slujitorii Domnului şi a lui Isus Însuşi la Na­za­ret), David se înfăţi­şează acum în public, gata de luptă. Şi, pentru a demon­stra puterea Domnului, el re­la­tează o experienţă din această „şcoală a deşertului“. Ucisese un leu şi un urs, fără să-l fi văzut ci­ne­va, pentru a scăpa câte o oaie din gura lor. Aceasta ne face să ne gândim la un alt Păstor, dându-Şi viaţa pen­tru oile Sale ca să le scape de crudul vrăjmaş (I­oan 10.11; 17.12 şi 18.8, 9). Ce preţ de nespus are chiar şi un singur miel pentru inima acestui bun Păstor!

1 Samuel 17.41-54

13 Martie

 

Filisteanul se înfăţişează încă o dată înaintea şi­rurilor de bătaie, cu provocarea lui. Dar cine este cel care-i vine în întâmpinare? Să fie campionul pe care Israel îl trimite împotriva lui: un tinerel cu arme ridicole, un toiag şi o praş­tie de cioban? Oare este o glumă? Îl măsoară cu privirea din cap până în pi­cioare pe acest adversar mize­rabil cu care nu merită să se compare şi-l insultă cu dispreţ! Însă David este neclintit, el, care avea să scrie: „Domnul este tăria vieţii mele: de cine să-mi fie frică?“ (Psalmul 27.1). Piatra este aruncată cu o mână si­gură; ea pătrunde în fruntea uriaşului care se pră­buşeşte. David aleargă şi-i taie de îndată capul cu propria sabie. Apoi, ce strigăte de vic­­torie izbucnesc în tabăra lui Israel şi ce con­fu­zie şi derută cuprind tabăra filistenilor! Este o scenă memorabilă, ilustrând puterea credinţei, a acestei credinţe care-l face pe cel credincios în stare ca, în genunchi, să obţină victorii asemănătoare. Dar ştim că această scenă are o semnificaţie infinit mai mare. David, tip al lui Hristos, a triumfat asupra lui Goliat, simbol al lui Satan, utilizând propria-i sabie, moar­tea. Prin moarte, Isus l-a nimicit pe cel ce avea puterea morţii, care este diavolul. Este victoria de la cruce, inepuizabil subi­ect al laudei eterne.

 

 

14 Martie

1 Samuel      17.55-58; 18.1-9

 

Victorios, David stă din nou înaintea împăra­tu­lui, ţinând capul uriaşului în mână. Şi consta­tăm cu mirare că Saul nu mai ştie al cui fiu este David. O or­bi­re similară se manifestă cu privire la Dom­nul Isus. Iudeii nu-L cunoşteau nici pe El, nici pe Tatăl Său (Ioan 8.19). La fel se întâmplă şi as­tăzi, chiar în ţările creştine, când mulţi nu-L re­cunosc pe Isus ca fiind cu adevărat Fiul lui Dum­nezeu (1 Ioan 4.14, 15).

În schimb, pentru Ionatan, David nu ridică nici un semn de întrebare (20.13-15). Acela care tocmai îl scăpase pe Israel într-un fel atât de uimi­tor nu poate fi decât unsul Domnului. Şi sufletul său se leagă de al lui David, nu printr-o simplă recunoş­tinţă sau admiraţie, ci printr-o legătură de dra­gos­te intimă şi personală. Ce exemplu fru­mos pen­tru credincios, care nu numai că se bu­cură în mântuirea sa, dar Îl şi iubeşte pe Acela care l-a sal­­vat. Iar dragostea este un sentiment care se arată în afa­ră. Ionatan îşi dezbracă insemnele puterii şi ale gloriei, pen­tru a i le oferi lui David, pe care-l iubeşte. Suntem noi gata să dăm la fel de mult? Îl recunoaştem oare pe Isus Mân­tuitorul nostru ca pe Acela Căruia I-am dat toate drep­turile asupra inimii noastre şi asupra a tot ceea ce ne aparţine?

 

 

1 Samuel 18.10-30

15 Martie

 

Pe cât de profundă era dragostea lui Ionatan pentru David, pe atât de violentă era ura lui Saul împotriva lui. Această ură a început cu mâ­nie (v.8) însoţită de gelozie, apoi dorinţa de a-l ucide pe David vine să locuiască în inima lui, după care urmează fapta: încercarea de a-l omorî pe David, care va fi urmată de multe altele în capitolele viitoare. Acestea reprezintă exact ceea ce Scrip­tura numeşte „calea lui Cain“ (Iuda 11). El a început prin a se „mânia foarte tare“ (Geneza 4.5) … şi a sfârşit prin a-şi omorî fratele. Mânia şi gelo­zia nu sunt decât primii doi paşi pe acest drum îngrozitor (Iacov 3.14; 4.1).

Împăratul o promisese pe fiica lui aceluia care îl va înfrânge pe filistean (1 Sam. 17.25). Nu-şi ţine cuvântul. Apoi se foloseşte de sora mai mică a acesteia, Mical, pentru a încerca să-l facă pe David să piară prin mâna vrăjmaşului. Probabil că se îndoia că învingătorul lui Goliat va triumfa din nou asupra filistenilor, care se arătaseră mai puţin redutabili decât David (v. 17, 30). Pe lângă aceasta, Saul nu ignoră secretul puterii lui David şi, cu siguranţă, acesta este ceea ce-l face să se teamă: „Domnul era cu el“ (v. 12, 14, 28). „Nu mă tem de nici un rău: pentru că Tu eşti cu mine“, va confirma David în Psalmul 23.4.

Cunoaştem noi acest secret şi am expe­ri­men­tat noi curajul pe care numai Domnul ni-l poate da (2 Tim. 4.17)?

16 Martie

1 Samuel                           19.1-18

 

Ionatan este foarte ataşat de David. Acum se iveşte ocazia când trebuie să intervină în favoarea prietenului său în faţa propriului tată, Saul!

Dacă Îl iubim pe Domnul, nu ne vom ruşina să mărturisim despre El în primul rând în pro­priile familii. Fără teamă, Îl vom mărturisi pe Cel care este fără păcat, care l-a învins pe marele Vrăj­maş şi prin care Dumnezeu a dat o minunată izbăvire (compară cu v. 4-5).

Răspunzând la intervenţia lui Ionatan, Saul jură pe numele Domnului că David nu va muri. Pro­­misiune curând uitată! Chiar în momentul în ca­re David este ocupat să-l învioreze, împăratul îşi înnoieşte gestul criminal. Câtă lipsă de recunoştinţă în inima omului faţă de acela care îi făcuse atâta bine, însă în mod spe­cial faţă de Mântuitorul, prefigurat aici de David! (Ps. 109.4, 5). Apoi nefericitul împărat, orbit de gelozia lui, îşi urmă­reşte ginerele până în casa şi chiar în patul acestuia (vezi titlul Psal­mului 59). Mical îşi protejează soţul, dar nu ase­menea fratelui ei, Ionatan, printr-o mărturisire cura­joasă; ea se foloseşte de minciună şi de disimu­lare.

David fuge pe fereastră. Apostolul Pavel la Damasc, subiect al urii iudeilor, avea să scape în acelaşi fel (Fapte 9.25; 2 Corinteni 11.32, 33).

 

1 Samuel 19.19-24; 20.1-4

17 Martie

 

Până acum David dusese o viaţă bună: ginere al împăratului, ofiţer superior, erou popular, pare că nu are altceva de făcut decât să aştepte liniştit momentul când îi va succeda lui Saul ca îm­pă­rat. Dar nu va fi aşa! Planul lui Dumnezeu pre­vedea pentru David ani dificili destinaţi să-l pregătească pen­tru ocuparea tronului. Încercarea credinciosu­lui are exact acelaşi scop: antrenarea lui aici, jos, pen­tru a domni apoi cu Isus.

Astfel David trebuie să părăsească totul – cămin, poziţie, mijloace de existenţă. Dar, înain­tea în­cercărilor care-l aşteaptă, are de petrecut câ­te­va zile cu Samuel la Naiot. Este un privilegiu pen­tru tânărul acesta, la începutul carierei lui, să primească învăţătură şi îndemnuri de la un bătrân aflat la sfârşitul călătoriei. Tinerilor cre­dincioşi, vă îndemnăm să căutaţi şi voi această companie a credin­cioşilor mai vârstnici! Profitaţi de expe­rienţa lor! Timotei a fost şi el instruit alături de apos­to­lu­l Pavel. Învăţăturile pe care le veţi primi în felul acesta nu vă vor împiedica să aveţi ulterior expe­rienţe personale, cum a avut şi David. Dar ele pot şi trebuie să vă pregătească să le traversaţi fără să fiţi răniţi.

 

 

 

18 Martie

1 Samuel                           20.5-23

 

Când Saul vine la Naiot, David fuge. Totuşi David păstrează încă speranţa că-şi va putea relua locul la curte; de aceea se întoarce pentru a se consulta cu prietenul său, Ionatan. „Prie­tenul iubeşte oricând şi un frate se naşte pentru strâmtorare“ (Proverbe 17.17). Fiind prieteni încă din zilele fericite, David şi Ionatan vor experimenta cât de scumpă şi mângâietoare este afecţiunea lor reciprocă la momentul când soseşte încercarea.

Cu atât mai mult se întâmplă aşa în relaţia noastră cu su­pre­mul Prieten. Cum I-am putea noi cunoaşte afec­ţiunea desăvârşită, dacă n-am avut niciodată nevoie de ea? (Evrei 4.15, 16).

Aparent, David nu este mai mult decât un sărman proscris (scos în afara legii), pentru care promisiunile divine ale împărăţiei par să fi fost anulate. Dar cre­­dinţa lui Ionatan continuă să vadă în el pe cel care va domni fără nici un dubiu, pe cel ai cărui vrăj­maşi vor fi nimiciţi, inclusiv propriul tată (pe care, dintr-un respect lăudabil, evită să-l numească). Este de remarcat certi­tu­dinea cu care Ionatan vorbeşte despre viitor. Tot astfel, cei răscumpăraţi de Domnul Isus re­cu­nosc, prin credinţă, gloria Lui minunată şi cunosc că Mântuitorul lor, astăzi urât şi res­pins de lume şi de prinţul ei, va apărea în curând ca Împărat al gloriei, avându-i pe toţi vrăjmaşii Săi aşternut al picioarelor Sale.

1 Samuel 20.24-42

19 Martie

 

Cum se poate explica dragostea reciprocă din­tre David şi Ionatan? Exista între ei această legătură strânsă: aceeaşi credinţă. Şi unul şi altul demonstraseră această credinţă, câştigând singuri, fiecare la rândul lui, câte o vic­torie a Domnului asupra filistenilor.

Aceasta este posibil pentru că ei au în comun „o cre­din­ţă de acelaşi preţ“, prin care credincioşii se recu­nosc şi se iubesc unul pe altul (2 Petru 1.1). Să ne adu­­cem amin­te de aceasta când ne alegem prie­tenii! Pentru noi, copii ai lui Dumnezeu, nu este posibil să avem o prie­tenie adevărată, pro­fundă, cu cine­va care nu împăr­tă­şeşte aceeaşi credinţă în Dom­nul Isus Hristos (Ps. 119.63).

Nu fără a risca, Ionatan se face încă o dată avo­catul lui David înaintea tatălui său, Saul. Lipsit de credinţă, Saul a uitat judecata Domnu­lui asu­pra sa (13.13, 14) şi, în pofida ei, ar dori să stabi­lească dreptul fiului său la succesiunea regală (v. 31). Io­na­tan pare astfel să acţi­oneze contra propriilor in­terese. Acesta este semnul dra­gos­tei adevărate (vezi 1 Corinteni 13.5). După ce tatăl lui a încer­cat  să-l omoare, el este îndurerat din cauza ofensei adu­se lui David şi nu lui însuşi (v. 34). Dragi prie­te­ni, ofensele aduse Dom­nu­lui Isus de această lume ne îndurerează ele mai mult decât ne­dreptăţile pe care ni le poate aduce ea nouă?

20 Martie

1 Samuel                           21.1-15

 

Viaţa de pribegie a lui David tocmai începe. El se duce la Nob, la preotul Ahimelec.

Domnul le va aminti incidentul acesta iudeilor pentru a le dovedi că toate lucrurile (inclusiv legea) trebuie supuse lui Mesia al lor, al cărui tip era David (Marcu 2.25, 26).

Înainte de a înfrunta dificultăţile, înainte de a întreprinde orice, să mergem la Isus, Marele nostru Preot. Să-I cerem Lui, ca şi David, hrană şi sabie. Cuvântul Lui, înţeles şi primit, ni le va oferi, prin credinţă, şi pe una şi pe cealaltă.

Vai, de pe buzele lui David va trebui să auzim o minciună (v. 2)! Apoi vedem o altă cădere, când caută refugiu la vrăjmaşii lui Israel şi se preface că este nebun înaintea lui Achiş, un prinţ filis­tean. Ce scenă tristă! Nu este el unsul Dom­nului, învingătorul lui Goliat, imagine în alte timpuri a Domnului Isus?

Tot aşa, este o privelişte tristă atunci când un creştin uită că este un repre­zen­tant al lui Hristos şi se poartă înaintea lumii ca un nebun!

Dar suntem mângâiaţi să aflăm din titlul Psalmului 34 că, după greşeala lui, David reabilitat a putut să compună cu ajutorul Duhului acest psalm remarcabil: „Voi bine­cu­vânta pe Domnul în orice timp …“ (Psalmul 34.1).

 

1 Samuel 22.1-10

21 Martie

 

Peştera Adulam devine refugiul lui David. Însă, mai degrabă, Domnul este adăpostul lui, cum afirmă psalmul compus de el pe când se afla în această peşteră: „Tu eşti adăpostul meu“ (Ps. 142.5; vezi şi Ps. 57.1). El adaugă: „Cei drepţi mă vor încon­jura, căci îmi vei face bine“ (Ps. 142.7). Cei drepţi? Poate fi vor­ba cumva de aceşti oameni din v. 2, apa­rent atât de puţin demni de reco­man­dat, suspecţi, în afara legii, adevărate rebu­turi ale so­cietăţii? Da, Dumnezeu dă acest nu­me acelora care-l iu­besc pe unsul Său şi care-l recunosc drept căpe­te­nie. Din momentul în care au venit la David, trecutul trist al vieţii lor nu mai este important.

Tot aşa, cei care se strâng astăzi în jurul lui Isus au schimbat dezolarea morală, imensa lor datorie faţă de Dumne­zeu, amărăciunea sufletelor lor (v. 2) cu îndrep­tăţirea pe care le-o dă El. Din momentul în care înţeleg că nu pot face nimic prin ei înşişi, că lumea nu a fost capabilă să-i satisfacă, găsesc în El Căpetenia şi subiectul afecţiunii lor.

Ce le putea oferi David însoţitorilor lui? Pentru prezent, nimic altceva decât suferin­ţe! Dar, pentru viitor, parte la gloria lui im­pe­ria­lă. Aceasta este partea credin­ciosului! Ce contrast cu oamenii acestei lumi care, ase­me­nea sluji­tori­lor lui Saul în v. 7, îşi primesc toate avan­tajele şi lucrurile bune în viaţa aceasta!

22 Martie

1 Samuel                         22.11-23

 

În timp ce David, viitorul împărat, este rătăcitor şi exilat împreună cu cei care-i sunt cre­­dincioşi, Saul urzeşte planuri sinistre împotri­va lui. Totodată gelozia îl duce la uci­de­rea preoţilor Domnului. Şi ceea ce n-a dus la îndeplinire con­tra lui Amalec, vrăjmaşul poporului – cruţându-l pe Agag şi animalele lui – nu-i este tea­mă să facă cetăţii Nob, trecând-o în întregime (oameni şi animale) prin as­cu­ţişul sabiei. Pentru a-şi împlini răz­bunarea, Saul se foloseşte chiar de trădător, de Doeg, un edo­mit, figură teri­bilă a Anti­cris­tu­lui care, într-un timp viitor, se va ridi­ca îm­po­­triva Domnului şi a lui Israel (vezi titlul Psal­mului 52).

Să luăm acum în considerare o imagine plină de har: Abiatar reunit cu unsul Domnului. „Rămâi cu mine – îl sfătuieşte David – … cel care caută viaţa mea caută şi viaţa ta“.

„Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră – le aminteşte Isus ucenici­lor Săi – … dacă M-au persecutat pe Mine, şi pe voi vă vor perse­cuta“ (Ioan 15.18, 20). Această persecuţie, această ură din partea lumii este ea un motiv de temere pentru inimile noastre? Să ascultăm atunci ca venind de pe buzele Lui această pro­mi­si­une de preţ, care nu dezamăgeşte:        „La mine vei fi bine păzit“ (v. 23; vezi Ioan 18.9)!

1 Samuel 23.1-13

23 Martie

 

Înştiinţat despre atacul filistenilor asupra Cheilei, David ar fi putut spune: «Este treaba lui Saul să apere ţara». Dar nu a făcut aşa! În pofida riscului, acest om care odinioară îşi scăpase oile din gura leului şi a ursului pleacă să ajute cetatea aflată în pericol. David acţionează astfel ca adevăratul împărat. Numai că nu uită să-L întrebe întâi pe Domnul ce gândeşte în această pri­vinţă (v. 2). Să nu omitem nici noi niciodată să facem aşa, chiar atunci când urmează să între­prindem ceva care ni se pare bun. Aceasta este ceea ce se numeşte dependenţă!

Oamenii lui David sunt plini de teamă. Ei ne duc cu gândul la ucenicii Domnului Isus care „se minunau şi, urmându-L, se temeau“ (Marcu 10.32).

Pentru a-şi încuraja oamenii, David Îl întreabă încă o dată pe Domnul, care-i răspunde din nou într-un mod atât de clar. Victoria este astfel câşti­gată. Cu toate acestea, David ştie că poporul pe care l-a scăpat este în stare să-l dea în mâinile lui Saul fără nici o ezitare; nu se încrede deloc în ei. Oare n-a făcut aşa şi Domnul? Venise să-i salveze pe ai Săi; în acelaşi timp însă „nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoştea pe toţi … fiindcă El Însuşi cunoştea ce era în om“ (Ioan 2.24, 25). Şi El cunoaşte, de asemenea, inima fiecăruia dintre noi.

 

24 Martie

1 Samuel 23.14-29

 

Orb şi împietrit, Saul a îndrăznit să spună despre David în v. 7: „Dumnezeu l-a dat în mâna mea“. Dar v. 14, nu fără ironie, restabileşte adevărul: „Dumnezeu nu l‑a dat în mâ­na lui“ (compară cu Ps. 37.32, 33). Totuşi „omul iubit“, împăratul „după inima lui Dumnezeu“, trebuie să cunoască amă­ră­ciunea şi nedreptatea în poziţia sa de la periferia so­cietăţii. Trebuie să treacă prin expe­rienţa între­gii răutăţi omeneşti îndreptate contra lui: ură, gelo­zie, nerecunoştinţă şi chiar trădare. Nu ne duc zifiţii aceştia cu gândul la Iuda vân­zându-L pe Domnul? Da, Isus, Împăratul res­pins, a cunos­cut chiar mai mult decât David a­ceastă revărsare de răutate împotriva Sa, această „aşa mare îm­potrivire faţă de Sine“ de la păcătoşi (Evrei 12.3). Inima Lui, in­finit de sensibilă, a suferit această situaţie în modul cel mai profund posibil.

Ce a experimentat David după aceasta putem înţe­lege din anumiţi psalmi compuşi în deşertul lui Iuda (Ps. 54; 63 …). Vizita lui Ionatan îl încu­ra­jează şi îi poartă gân­durile îna­inte, spre viitor. Însă prietenul credincios lui însuşi „a plecat acasă la el“ (vezi şi Ioan 7.53), în timp ce David, tip al Unuia mai mare decât sine, îşi con­tinuă calea lepădării îm­preună cu aceia care au părăsit totul pentru a-l urma.

 

 

1 Samuel 24.1-22

25 Martie

 

David şi însoţitorii lui şi-au găsit refugiu în alte peşteri: locurile întărite din En-Ghedi. Evrei 11.38 ne relatează despre aceşti oameni ai credin­ţei, „de care lumea nu era vrednică, rătăcind în pustiuri şi în munţi şi în peşteri şi în cră­pătu­rile pământului“. Apoi îl vedem pe Saul „suflând încă ameninţare şi ucidere“ (asemenea unui alt Saul, cel din Fapte 9.1) şi care, în timp ce-l ur­mă­reşte pe David, intră din în­tâm­plare în peştera în care acesta se ascunsese. Tine­rii lui David văd aici imediat mâna lui Dum­ne­zeu: «Dom­nul îţi oferă ocazia să termini cu vrăj­maşul tău şi să-ţi iei locul pe tron». Însă David nu va face aşa. El îl onorează pe „unsul Domnului“, în pofida ră­utăţii acestuia (1 Petru 2.17). De asemenea, pune în prac­ti­că în­demnul din Romani 12.19: „nu vă răzbunaţi singuri, prea­i­ubiţilor“. Vorbind despre această experienţă, David va spune: „… l-am eliberat pe cel care mă asuprea fără temei“ (Ps.7.4). No­bleţea şi bunătatea lui ne amin­tesc de Isus, care nu S-a răz­bunat pe vrăjmaşii Săi, ci, din con­­tră, S-a rugat pentru ei: „Tată, iartă-i“ (Luca 23.34).

Încurcat (vezi Ps. 35.4), aparent umilit, Saul trebuie să recunoască drep­turile lui David la domnie în Israel.

 

 

26 Martie

1 Samuel                           25.1-17

 

Samuel moare şi, odată cu el, încetează şi rugăciunile pe care le înalţă cu credincioşie lui Dum­nezeu în favoarea poporului (12.23). Moise şi Sa­muel sunt două exemple sublime de mij­locitori (Ieremia 15.1). Totdeauna este un fapt so­lemn când Dumnezeu ia la Sine pe un om al ru­gă­ciunii, bărbat sau femeie, când o voce este curmată… pro­babil după ce s-a rugat mult pentru noi. Dar mij­locirea Dom­nului nu va înceta, „El trăind pururea ca să mijlocească“ pentru noi (Evrei 7.25).

David, adevăratul împărat, salvatorul lui Israel, se găseşte în mijlocul poporului lui asemenea unui păstor credincios. El a vegheat asupra tur­melor bogatului Nabal cu aceeaşi grijă cu care veghease odinioară asupra celor proprii. Acum îşi trimite tinerii în­so­ţitori la casa omului acestuia cu un mesaj de pace (v. 6; vezi şi Luca 10.5). Dar Nabal nu-l cunoaşte pe David şi-l tratează cu dispreţ (v. 10). Nabal este ca acei farisei care au spus despre Isus: „Pe Acesta nu-L ştim de unde este“ (Ioan 9.29). Nabal îl respin­ge pe adevăratul îm­părat şi pe mesagerii lui. Şi faptul acesta confirmă declaraţia pe care Domnul a făcut-o ucenici­lor Săi: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă as­cultă; şi cine vă respinge pe voi, pe Mine Mă  respinge“ (Luca 10.16).

În plus, asemeni bogatului „nebun“ din Luca 12.16-20, Nabal îşi atribuie tot ceea ce Dumnezeu i-a pus în mâini: „pâinea mea“, „apa mea“, „carnea mea“ etc (v.11).

1 Samuel 25.18-31

27 Martie

 

„Îmi întorc rău pentru bine“, va putea spune David în Psalmul 35.12. Este tocmai ceea ce făcea Nabal. Saul făcuse deja aceasta, cum el însuşi a înţeles în capitolul precedent: „Tu eşti mai drept decât mine; pentru că tu mi‑ai întors bine, iar eu ţi-am întors rău“ (24.17). De data aceasta însă, David nu întoarce un bine. Într-o izbucni­re de mânie, căpetenia ofensată şi-a în­cins spada pentru răzbunare. Acum David nu se mai asea­mănă Modelului perfect care, „fiind insultat, nu răspundea cu insultă; su­ferind, nu ameninţa, ci Se încredinţa pe Sine în mâinile Celui care judecă drept“ (1 Petru 2.23).

În casa lui Nabal, înţelepciunea şi prostia locu­iau alături. Prostia s-a arătat prin gura necre­dinciosului Nabal (al cărui nume înseamnă nebun şi pe care l-am comparat deja cu nebunul din Luca 12). Acum înţelepciunea inter­vine la rândul ei prin credinţa Abigailei, o femeie înţe­leaptă (v. 3). Cu daruri, ea vine să-l întâlnească pe cel pe care-l recunoaşte ca fiind unsul Domnului. Cade cu faţa la pământ, îşi mărturiseşte nevrednicia şi preamăreşte gloriile prezente şi viitoare pe care credinţa ei le dis­cerne în împăratul după inima lui Dumnezeu. Ve­dem cum prostia şi necredinţa merg mână în mână, la fel cum adevărata înţelepciune este nedespărţită de credinţă.

 

28 Martie

1 Samuel                         25.32-44

 

În timp ce Nabal petrece ca un împărat (după ce-l respinsese şi-l insultase pe adevăratul împă­rat), Dumnezeu Însuşi îl loveşte. Nu pierdem nimic dacă-L lăsăm pe Dumnezeu să acţioneze pentru noi.

Abigail, femeie a credinţei, se distinge prin bu­nul ei simţ, prin age­rimea ei (se grăbeşte: v. 18, 23, 42), prin umilinţa ei, prin devotamentul ei. „Când Domnul … te va pune conducător, … adu-ţi aminte de roaba ta“, îi ceruse ea (v. 30, 31; com­pară cu rugămintea tâlharului din Luca 23.42).

Abigail primeşte un răspuns care-i întrece toate aşteptările: David o face acum soţia lui. Şi, fără nici un regret, ea îşi părăseşte averile pă­mânteşti pentru a împărtăşi în peşteri şi în deşerturi soarta împăratu­lui respins. Căsătorită an­te­rior cu un neghiob, ea devine înso­ţi­toarea fericită a „omului iubit“: acum, în suferinţele lui, dar după aceea, în împărăţia lui! Ce frumoasă ima­­gi­ne a Adunării, Mireasa lui Hris­tos, care îm­părtăşeşte pozi­ţia Domnului ei, astăzi ne­cunos­­cu­tă şi respinsă de lume, cum este şi El Însuşi, mâine ca să împă­ră­ţească cu El în glorie! „Dacă răbdăm, vom şi împă­răţi împre­ună“, ni se aminteşte în 2 Tim. 2.12 (vezi şi Rom.8.17).

 

 

1 Samuel 26.1-12

29 Martie

 

Generozitatea lui David din cap. 24 păru­se în final să atingă inima lui Saul. Dar, vai, nu există la el nici o dovadă de pocăinţă adevărată! De­nunţarea laşă a zifiţilor, care încearcă să se facă bine văzuţi de Saul, îl trimite pe răutăciosul îm­părat prin ţară, împotriva celui care într-o zi îi va lua locul. Psalmul 54, scris cu această ocazie, ne lasă să înţelegem cât de dureros a fost pen­tru David acest act josnic al zi­fiţilor. El imploră aju­torul lui Dumnezeu împotri­va oamenilor cruzi care caută să-i ia viaţa; ei nu L-au pus pe Dum­nezeu înaintea lor (Psalmul 54.3), însă David Îl cheamă şi, ca răspuns la rugăciune, Dumnezeu Îşi prote­jează unsul şi-i oferă o nouă ocazie de a-şi arăta curăţia intenţiilor faţă de Saul. O expe­di­ţie nocturnă pune în mâinile lui David su­li­ţa cu care, în două împrejurări, împă­ratul ucigaş în­cer­case să-l omoare. Un singur cu­vânt ar fi fost sufi­cient: … Abişai îl aştepta. Însă şi de această dată îndu­ra­rea îi opreşte braţul.

Oare nu tocmai astfel a acţionat şi Modelul nostru desăvârşit? (vezi ca expl. Lc.9.54). Isus a pus în practică ceea ce-i în­văţase mai înainte pe ucenici: „Iubiţi pe vrăj­maşii voştri, faceţi bine ce­lor care vă urăsc … Fiţi deci îndurători … nu jude­caţi … nu condamnaţi“ (Luca 6.27, 36, 37). Să punem şi noi în practică cu atât mai mult aces­te cuvinte ale Dom­nului Isus!

30 Martie

1 Samuel                         26.13-25

 

Probabil că este dificil pentru noi să înţelegem caracterul lui Saul. Cum se pot împăca aceste regrete, aceste promisiuni şi aceste manifestări de afecţiune cu implacabilitatea reînnoită cu care-l urmăreşte pe David ca să-l nimicească? Nu trebuie să confun­dăm niciodată credinţa cu sentimentalismul. Aces­ta din urmă este în stare să verse lacrimi din abun­denţă, să repete fără o convingere ade­vă­ra­tă: „am păcătuit“ (15.30; 26.21) şi să‑şi ia cele mai solemne angajamente. Dar conştiinţa nu este atinsă, iar dovada stă în faptul că fructele nu durează. Saul este un om super­fi­cial, plin de emoţii, dar lipsit de pu­terea de a-şi pune în aplicare hotărârile bu­ne, pentru că nu are credinţă.

Câtă demnitate păstrează David, în pofida umi­linţei lui! Cu toate că este hărţuit ca „o potâr­ni­che în munţi“, toate lucrurile arată că el este stă­pânul situaţiei. El îl mustră pe Abner şi, cu fer­mitate, îi pune lui Saul întrebări pătrunză­toare, la care acesta nu poate da nici un răspuns (v. 18).

Astfel, inimile ne sunt din nou îndreptate spre Acela care, după ce a fost umilit, batjocorit şi respins, „va fi înălţat şi va fi ridicat şi va fi foarte sus“. Şi se adaugă: „înaintea Lui împă­raţii îşi vor închide gura“- Is 52.13-15.

 

1 Samuel 27.1-12

31 Martie

 

O primă vizită a lui David în Gat la Achiş avusese ca rezultat completa sa confuzie (21.10-15). Acum, în ciuda acelui fapt, se întoarce acolo pentru că-i este teamă de Saul. Nu-l mai recunoaştem pe cel care, în capi­tolul precedent, coborâse fără teamă chiar în mij­locul taberei adverse, ca să ia suliţa de la căpă­tâiul lui Saul. Şi încă mai greu ne este să-l recu­noaştem pe învingătorul lui Goliat în acest om care se duce să caute re­fugiu la filisteni. Vai, nu se întâmplă oare adesea să nu mai putem fi recu­nos­cuţi ca nişte urmaşi ai lui Isus? Cu ajuto­rul Lui, probabil că am câştigat unele victorii. Asemenea lui David, ne-am arătat încrederea în Dumnezeu, fermitatea în mărturia pentru El înaintea oame­nilor. În noi s-au putut vedea atunci caractere ale harului. Apoi, de la o clipă la alta, n-a mai rămas nimic. Ne găsim de partea lumii, aliaţi cu vrăjmaşii Domnului.

În adevăr, la Gat, David a uitat cum l-a înfrânt pe Goliat. Dragi prieteni, să nu uităm crucea ni­ci­oda­tă! Ca o barieră, ea ne separă de lumea care L-a crucificat pe Isus (citiţi Galateni 6.14).

 

 

 

1 Samuel 28.1-14

1 Aprilie

 

În timp ce David se găseşte la Gat într-o poziţie duală şi periculoasă, Saul se găseşte într-o si­tuaţie şi mai dificilă. În faţa filistenilor, care s-au strâns pentru un nou război, inima îi tremură foarte tare, pentru că nu mai are pe ce să se spri­jine. După ce-L abandonase pe Domnul, el este acum cel abandonat. Saul I se adre­­sează Domnului pe toate căile. Trudă în zadar: Dumnezeu rămâne surd! Iată o ilus­trare solemnă a textului de la Proverbe 1.24-28! Dar să ne aducem aminte că cel credincios nu poate să se aştepte să afle voia Domnului cât timp conştiinţa i se găseşte într-o stare rea.

Şi astăzi anumite persoane pretind că pot chema spiritele celor morţi, dar diavolul le foloseş­te ca să rătăcească sărmanele suflete su­persti­ţioase. Acestea se regăsesc astfel pe ele însele într-o comunicare nu cu cei morţi, ci, de fapt, cu demonii.

Copii ai lui Dumnezeu, nu fiţi nici măcar cu­ri­oşi faţă de  aceste lucruri! Ele sunt o urâciune în o­­chii lui Dumnezeu (Deuteronom 18.10-12; Le­vi­tic 19.31). Saul cunoştea lucrul acesta; în zile mai bu­ne veghease la îndepărtarea lor din Israel (v. 3). Om inconstant, carnal, iată-l totuşi cum, în confuzia lui, a recurs la această vrăjitoare din En-Dor.

 

 

2 Aprilie

1 Samuel 28.15-25

 

Ce scenă înspăimântătoare! Însăşi femeia scoa­te un ţipăt chinuitor (v. 12), iar aceasta pentru că nu în urma vrăjilor ei a apărut Samuel. Nici ea, nici stăpânul ei, Satan, n-aveau pu­­te­rea să facă aşa ceva. Mâna lui Dumnezeu era aceea care, pentru un moment, a întredeschis poarta locuinţei morţilor şi a făcut să urce în scenă robul Său Samuel.

Ceea ce pro­fetul are de spus seamănă cu mesajul pe care, ca mic copil, avusese misiunea să i-l transmită lui Eli (3.11-13). Este o confirmare îngrozitoare a jude­căţii Domnului. Încă o zi şi va fi adusă la înde­plinire. Împă­răţia va fi luată de la Saul şi va fi dată lui David. Împă­ratul şi fiii lui i se vor ală­tu­ra lui Samuel, în locul unde morţii aş­teap­tă învie­rea: spre viaţă ori spre judecată.

Este deosebit de solemn sfârşitul acestui om care îşi începuse domnia atât de promiţător. Dragi prie­teni, reţineţi bine aceasta: oamenii cu cele mai fru­moase carac­tere, dar care nu au „viaţa nouă“, merg spre o pe­­deapsă eternă tot atât de sigur ca şi cei mai mari păcătoşi. Isus dă această viaţă divină tuturor acelora care I-o cer. Tu o ai?

 

 

 

 

1 Samuel 29.1-11

3 Aprilie

 

Atât timp cât nu exista un război deschis între Israel şi filisteni, poziţia lui David faţă de străini putea fi scuzată, deoarece fusese condus în exil chiar de ura lui Saul. Acum însă, în pragul bătăliei, situaţia aceasta devine imposibilă. David ar fi trebuit să-şi dea sea­ma de lucrul acesta, dar continuă jocul său dublu, arătându-se gata să‑şi încingă armele con­tra lui Israel, fiind însă de partea filistenilor. Domnul, în în­du­rarea Lui, Se foloseşte de suspiciunea prinţilor, pentru a-l smulge pe David, tocmai la timp, din cursa în care se aruncase singur.

Să reţinem bine că, pentru credincios, lumea nu este nu­mai un străin, ci şi un vrăjmaş. Ea nu este mai puţin peri­culoasă prin avansurile sau prin complimentele ei – aici ale lui Achiş către David (v. 6, 9) – decât prin mani­festările ei de violenţă.

Omul cu faima de a fi ucis zecile lui de mii de filis­teni a fost în stare să-şi uite propriile victorii. Dimpotrivă, vrăj­maşii lui le-au păstrat usturătoarea amintire (v. 5; 21.11). Şi când noi uităm cru­cea şi mărturia noastră anterioară, lumea ştie să ne arate întotdeauna cu degetul: «Nu este aces­ta credinciosul care se credea mai bun decât noi?»

 

 

4 Aprilie

1 Samuel 30.1-10

 

Dumnezeu n-a permis ca David să participe în bătălie nici contra lui Saul, pe care-l cruţase de două ori atât de generos, nici contra lui Ionatan, prietenul său, nici contra lui Israel, peste care fusese chemat să domnească!

Cu toate că a fost împiedicat de la aceasta, trebuie acum să sufere disciplinarea, asemenea oricărui slujitor neascultător. Disciplina constă în dezastrul pe care îl găseşte când se întoarce la Ţiclag. Ce tragedie pentru aceşti oameni şi mai ales pentru căpetenia lor! Aceia care-i sunt cei mai dragi au dispărut. Nu ştie dacă sunt morţi sau doar captivi. David a pierdut totul. Şi chiar mai rău: exilat din Israel, urmărit de Saul, respins de falşii săi prieteni, filistenii, este acum înlăturat de prie­­tenii lui adevăraţi, care i-au fost însoţitori fi­deli de la început, căci ei se întorc împotriva lui şi vorbesc să-l ucidă cu pietre. Nu mai are nimic … Cu toate acestea, Dumnezeu rămâne! Şi ci­tim aceste cuvinte remarcabile: „David s-a întărit în Domnul Dumnezeul lui“ (v. 6). Nemai­putând conta pe nimeni şi pe nimic, înţelege semnificaţia imnului: «Când totul a apus, El îmi rămâne, numai El». Apoi, cu această putere pe care a regă­sit-o în Dumnezeul său, David se an­ga­jează hotărât în urmărirea je­fuitorilor ama­le­ciţi.

 

 

1 Samuel 30.11-31

5 Aprilie

 

Sărmanul sclav  egiptean abandonat de stăpânul lui, pe care David îl adăposteşte şi îl înviorează cu apă şi hrană, ne reaminteşte de condiţia păcă­tosului pierdut. Când Satan l-a lăsat într-o sta­re de slăbiciune totală şi de moarte morală, Isus, asemenea bunului Samaritean, îi dă acestui păcătos atât viaţa, cât şi puterea şi capacitatea de a-I sluji.

 Conduşi de băiatul acesta, David şi oamenii lui cad fără veste asupra amaleciţilor ocupaţi cu săr­bătorirea victoriei. Dumnezeu permite ca ei să recupereze tot ce le fusese furat şi să intre în posesia unei prăzi bogate. Acesta este harul divin de care toţi trebuie să profite, chiar şi cel care „a ră­mas la bagaje“! Iată răspunsul lui David pen­tru însoţitorii săi egoişti şi geloşi! Nu este aceasta şi învăţătura Evangheliei? Lucrătorul de la ceasul al unsprezecelea va primi tot atât cât pri­etenii lui care au început de dimineaţă, în ciu­da resentimentului lor; pentru că el s-a învoit cu un stăpân plin de bunătate (Matei 20.14, 15). Să nu credem, de exemplu, că un credincios infirm sau bolnav va fi mai puţin favo­rizat în ziua lui Hristos deoarece, aparent, nu se găseşte «în pri­ma linie». Noi nu suntem în stare să judecăm ser­­vi­ciul altor creştini, nici să estimăm răsplata lor. Dom­nul le-a pregătit-o pe măsura dragostei Sale desăvârşite.

6 Aprilie

1 Samuel 31.1-13

 

În timp ce au loc aceste evenimente, între Israel şi filisteni începe lupta. Curând sorţii înclină în favoarea filistenilor, pentru că aceştia au la dis­­poziţie un corp de arcaşi împotriva cărora israeliţii, lo­viţi de la distanţă, nu-şi mai pot folosi armele. Apoi de­o­dată totul este pierdut pentru Saul. Şi, prin con­­trast cu David în capitolul precedent (v. 6), nici Dumnezeu nu este cu el. Singura cale de ieşire pe care o poate vedea, deşi e tragică, este să‑şi ia viaţa. Acelaşi lucru îl va face şi Iuda. Astfel, asemenea multor oameni sărmani a căror dispe­rare i-a condus la sinucidere (mai degrabă decât în bra­ţele Domnului), dorind să scape de o dezonoare pe pământ, Saul nu face decât să se arunce mai repede într-o nenorocire eternă. Săr­manul om! Avusese împărăţia şi tot ce şi-ar fi pu­tut dori cineva în lumea aceasta. Dar la ce îi folosesc toate acestea celui care „şi-ar pierde sufletul?“ (Marcu 8.36).

Locuitorii Iabesului din Galaad, o cetate având legături de sânge cu seminţia lui Beniamin (Judecători 21.14), îşi arată recunoştinţa faţă de Saul, care cândva îi salvase (cap. 11).

Acum vechea ordine a lucrurilor este dată deoparte, pentru a face loc împăratului ales de Dum­ne­­zeu, David, o imagine a Domnului Hris­tos venind să domnească în glorie.

2 Samuel 1.1-16

7 Aprilie

 

Episodul de la Ţiclag l-a lăsat pe David umilit, conştient de propria-i slăbiciune; dar l-a şi restabilit în relaţia lui fericită cu Domnul. El a fost pregătit astfel pentru domnia asupra căreia se des­chide acum cartea a doua a lui Samuel.

Omul care-i aduce vestea morţii lui Saul credea că aduce „o ştire bună“ (4.10). Oare nu era vorba pentru David de moartea vrăjmaşului său şi de oca­zia de a urca pe tron? Dar acest om nu-l cunoaşte pe cel căruia îi vorbeşte. În inima „iubitului“ Dom­nului străluceşte harul dezintere­sat, însoţit de dragostea pentru poporul Lui şi de respectul pen­tru dispoziţia dată de Dumnezeu. Cum s-ar fi pu­tut bucura el când israeliţii erau în­frânţi, iar prin­ţul lor, dezonorat în faţa vrăjmaşilor Dom­nului?

David îl întreabă pe noul venit: „De unde eşti?“ (v.13). Omul confirmă că face parte din­tre vrăjmaşii lui Israel, şi încă dintre cei mai răi: era amalecit! Încercând să-l trişeze pe David printr-un mesaj înşelător, n-a făcut decât să se trişeze pe sine (vezi Prov. 11.18). I-ar fi plă­cut ca noul împă­rat să-şi ia coroana din mâna lui. În aceas­ta, el se aseamănă marelui Vrăjmaş care a încercat, deşi fără succes, să-L facă pe Domnul Isus să primească din mâna lui toate împărăţiile lumii şi gloria lor (Matei 4.8-10).

 

8 Aprilie

2 Samuel 1.17-27

 

Departe de a se bucura de nenorocirea care-l ajunsese pe rivalul şi prigonitorul său, David compune pe această temă un mişcător cântec de jale. Acest „Cântec al Arcului“ laudă calităţile o­me­neşti ale lui Saul: puterea, generozi­tatea, popularitatea lui. Şi, acoperindu-i răutatea împăra­tu­lui, din pricina căreia suferise atât de mult până atunci, David ar dori totodată, dacă este posibil, să ascundă înfrângerea care ar alimenta bucuria şi dispreţul din partea vrăjmaşilor Domnului: „Nu spuneţi în Gat …“ (v. 20).

Ne este necesar să învăţăm, ca şi fiii lui Iuda (v.18), lec­ţiile pe care le oferă acest „Cân­tec al Arcului“: să plân­gem cu cei nenorociţi; să căutăm lucrurile bu­ne la aceia care nu ne plac; să ne abţinem să vor­bim ce ştim că este neplă­cut despre cineva; mai presus de orice, să acope­rim neajunsurile su­ro­rilor şi fraţilor noştri, pen­tru o bună măr­turie a poporului lui Dumne­zeu în faţa lumii (1 Petru 4.8).

Apoi inima lui David, copleşită de durere, se exprimă avându-l ca subiect pe Ionatan. Dragoste minunată, plină de farmec; cu toate acestea, palidă imagine a dra­gos­tei lui Hristos; dragoste nemărginită, de care nimic – nici chiar moartea – nu ne va putea despărţi niciodată (Romani 8.38, 39).

 

2 Samuel 2.1-11

9 Aprilie

 

Înainte de a fugi în ţara filistenilor, David nu-L consultase pe Dumnezeu (1 Samuel 27.1) şi faptul acesta îl dusese în necaz. Dar această expe­rienţă amară n-a fost fără un folos. Acum Îl întreabă pe Domnul de două ori.

Niciodată nu se poate spune că insistăm prea mult asupra acestui prin­cipiu fundamental al vieţii creştine: dependenţa. Ea este o datorie în faţa lui Dumnezeu, dar şi sursa puterii şi a sigu­ran­ţei noastre.

Hebronul, în care Dumnezeu îl aduce pe unsul Său, este un loc care ne vorbeşte despre moarte. Mormintele patriarhilor se găseau acolo. Hristos, Preaiubitul lui Dumnezeu, adevăratul David, înainte de a-Şi prelua oficial împărăţia, a mers până la moarte prin ascultare de Dumne­zeu. Şi acesta este şi locul spre care Dumnezeu îi îndreaptă pe ai Săi. Credinciosul a murit împre­ună cu Hristos.

David nu-i uită pe locuitorii Iabesului din Galaad, care îşi arătaseră bunătatea faţă de Saul. Oare Domnul va uita micile acte de caritate pe care ne-a permis să le exersăm? (Evrei 6.10).

Suveranitatea lui David avea să fie stabilită treptat- treptat. Pentru moment, numai Iuda l-a recunoscut. Restul poporului s-a supus lui Iş-Boşet, fiul lui Saul, susţinut de Abner, fosta căpetenie a armatei lui Saul.

 

10 Aprilie

2 Samuel 2.12-32

 

Până la sfârşitul capitolului 4 citim despre conflictul dintre David şi Iş-Boşet sau, mai de­grabă, dintre generalii lor, respectiv Ioab şi Abner. Este o confruntare de prestigii, fiecare dintre aceşti oameni mândri dorind să fie întâiul; şi va sfârşi prin moartea lui Abner şi apoi a lui Iş-Boşet. Împrejurările acestea triste, echi­valând cu un război civil, sunt folosite de Domnul pentru a stabili, puţin câte puţin, domnia împăratului Său.

Violenţei şi spiritului de răzbunare li se dă frâu liber. Aproape de iazul lui Gabaon, încerca­rea puterii începe ca un joc. Ei doresc numai să-i vadă pe aceia dintre ei care sunt mai îndemânatici şi mai puternici. Dar, de la mân­drie până la uci­dere, iată ce pas mic este! Exaltarea conduce la pierderea controlului de sine şi actul criminal se înfăptuieşte înainte ca cineva să-şi poată da seama de ce va rezulta din aceasta. Cei douăzeci şi patru de tineri nefericiţi cad în acelaşi timp, fiecare stră­puns de sabia celuilalt.

Să observăm că David rămâne deoparte faţă de competiţiile pe care Ioab pretinde că le susţine în numele său. Astfel facem cunoştinţă cu caracte­rul acestuia: om şiret şi fără scrupule, care apără cauza lui David pentru că aceasta îi va aduce un câştig personal.

 

2 Samuel 3.1-5; 5.1-9

11 Aprilie

 

În timpul acestor evenimente, David a aşteptat în linişte la Hebron ca Domnul Însuşi să-l stabi­lească împărat peste tot Israelul.

Tot astfel Isus, acum în ceruri, aşteaptă ca Dumnezeu să-I dea împărăţia Sa universală.

Pentru Israel, începutul capitolului 5 marchează o dată importantă în istoria lui şi anume transferul scau­nului de domnie al lui David la Ierusalim, oraş care, de acum înainte, va ocupa un loc atât de important în istoria poporului şi în sco­pu­rile lui Dumnezeu. Dar, în interiorul zidurilor cetăţii, pe Muntele Sion, exista un oraş de ne­pă­truns, păstrat de iebusiţi încă din timpul lui Iosua. În ciuda laudei de sine a ocupanţilor, Da­vid îl cucereşte. Totuşi aici David uită harul care l-a caracterizat atât de des, prin aceea că interzice accesul şchiopilor şi al orbilor în casa lui Dumnezeu. Ce contrast cu Domnul, care i-a pri­­mit în templu pentru a-i vindeca, în mod expres pe orbi şi pe şchiopi (Matei 21.14); ce con­trast, de asemenea, cu omul care „a dat o cină mare“ (Dum­nezeu Însuşi) şi care, pentru a-Şi umple ca­sa, îi strânge pe aceşti oameni nenorociţi (re­pre­­zentându-ne pe tine şi pe mine) ca să-şi ocupe lo­curile lor la sărbătoarea harului (Luca 14.21-23).

 

12 Aprilie

2 Samuel 5.10-25

 

Am admirat calităţile de credinţă şi de depen­denţă manifestate de David în atât de multe si­tu­aţii (şi o dată în plus în v. 19 şi 23, în lup­­ta contra filistenilor). Din nefericire, viaţa lui de familie este departe de a ajunge la acelaşi nivel. În pofida uneia dintre poruncile Domnului adre­­sate spe­cial împăraţilor (Deuteronom 17.17), Da­vid îşi ia multe soţii, întâi la Hebron, apoi la Ieru­sa­lim. Dacă ar fi avut-o numai pe credin­cioasa Abigail de soţie (numele ei semnificând bu­curia tatălui, fiind o prefi­gurare a Bisericii), n-am mai fi întâl­nit trei nume care urmau să devină sursa unei du­reri atât de mari pentru el: Amnon, Absalom şi Adonia (3.2-4).

Războiul contra filistenilor poate fi reluat cu triumf, urmând instrucţiunile Domnului. Înain­tea celei de-a doua bătălii, David şi-ar fi putut spu­ne: «Să procedăm ca şi întâia dată, pentru că a­­tunci am reuşit!» Dar îl veţi remarca, din con­tră, întrebându-L din nou pe Domnul. Şi face foarte bine că întreabă, pentru că răspunsul este cu totul di­ferit. De aceea, să nu ne încredem în propria înţe­lepciune, ci să cerem de la Domnul îndru­ma­rea; atunci vom fi şi noi capabili să câştigăm victoriile pe care El ni le-a pregătit.

 

 

2 Samuel 6.1-11

13 Aprilie

 

Primul gând al lui David la inaugurarea împă­răţiei se îndreaptă spre chivotul Domnului. El mobilizează treizeci de mii de oameni, elita lui Israel, de data aceasta nu pentru o bătălie, ci pen­tru a escorta chivotul într-un mod demn, până la Ieru­salim. Oricâtă onoare am acorda Persoanei Dom­nului Isus, nu este niciodată prea mare. Numai că acest omagiu şi această închinare tre­buie să I le aducem într-un fel înţelept şi în ascul­tare. Potrivit dispoziţiei divine, chivotul ar fi tre­buit pur­tat pe umeri (Numeri 7.9); însă David şi po­po­rul n-au ţinut cont de aceasta. În opinia lor, un car nou, asemenea celui folosit mai înainte de fi­lis­­­teni în ignoranţa lor, servea mult mai bine sco­pu­­lui lor. Nu era mai practic aşa, decât să-l transporte pe jos? Şi iată că Uza, care a atins chivotul, este rupt pe loc! Ce consternare! Noi nu l-am fi consi­derat atât de vinovat. Dar a fost vino­vat! Dum­nezeu a vrut să ne facă pe noi, ca şi pe David, să înţelegem cât de grav este să înlocuim învăţătura şi îndru­mă­ri­le Sale cu propriile noastre bune in­tenţii, în spe­ci­al acolo unde este implicată închi­narea şi adora­rea.

Amară întrerupere a acestei frumoase cere­monii! David, iritat şi înfricoşat în acelaşi timp, schimbă desti­naţia chivotului şi pierde astfel o binecuvântare de care se va bucura, în schimb, familia lui Obed-Edom.

14 Aprilie

2 Samuel 6.12-23

 

Imagine impresionantă a Domnului Isus prezent în casa celui credincios, chivotul este ţinut trei luni în casa lui Obed-Edom, aducând binecuvântare acestui om şi fa­miliei lui. Faptul acesta n-a rămas neobservat (v. 12). Dacă trăim într-o legătură co­nstantă cu Domnul, cei care ne cunosc nu vor în­târ­zia să ia notă de faptul acesta. Vor dori şi ei să se bucure de binecuvântările pe care ni le acordă El.

Acum David, care a învăţat lecţia dată de Domnul, acţionează potrivit gândurilor Lui: chi­votul este purtat de leviţii care s-au sfinţit pentru aceasta şi el însuşi se dezbracă de măreţia im­pe­rială şi îşi exprimă bucuria dansând înaintea acestuia. Acum nu chivotul, ci Evanghelia ni-L arată pe Domnul Isus în persoană, făcându-Şi intrarea în aceeaşi cetate a Ierusalimului, în mijlocul bucuriei celor care-L aclamau (Matei 21.9).

„Când cei care purtau chivotul Domnului făceau şase paşi, el jertfea un bou şi un viţel gras“ (v. 13). Aceasta ne aminteşte despre mersul şi închi­narea celui credincios. Amândouă provoacă dis­preţul celor fără credinţă, pentru care Mical reprezintă o tristă imagine. Lumea apreciază pom­pa şi fastul. Dar credinciosul este fericit să se sme­rească, să se arate „şi mai de nimic“ (v. 22), pentru ca pri­vi­rile să nu se îndrepte asupra sa, ci să se oprească numai asupra Dom­nului Isus (compară cu Ioan 3.30).

2 Samuel  7.1-17

15 Aprilie

 

„Când Îi plac Domnului căile unui om, îi pune chiar şi pe vrăjmaşii săi în pace cu el“ (Proverbe 16.7). Cuvântul acesta se dovedeşte acum adevărat pentru David. Şi, de când locu­ieşte într-o splendidă casă de cedru, se gândeşte cu seriozitate la chivotul Domnului care locuia într‑un simplu cort. Nobil sentiment din partea lui! Aceia dintre noi care se bucură de o viaţă asigurată şi confor­tabilă nu trebuie să uite niciodată că Stăpânul nostru a trecut prin această lume ca un călător divin, neavând un loc unde să‑Şi plece capul.

David îşi propune să construiască o casă demnă pentru Domnul. Dar ascultaţi cum îi răspunde El, în esenţă, prin gura lui Natan: «Mi-am însuşit această calitate de călător, ca să împărtăşesc prin har soarta popo­rului Meu. Iar timpul odihnei Mele n-a sosit încă. Dar ceea ce tu nu poţi face va fi împlinit de unul dintre des­cen­denţii tăi».

Domnul Se referă în primul rând la Solomon, fiu al lui David, care va construi templul. Dar v. 14, citat în Evrei 1.5, arată că acest Îm­pă­rat, Fiu al lui David, sub aspect pro­fetic este Isus, Fiul lui Dumnezeu. Despre El ex­clusiv se poate afirma că împărăţia Îi va fi stabili­tă pen­tru totdeauna. Binecuvântările personale (v. 8, 9) sau colec­ti­ve (v. 10) îşi au toate sursa în această Per­soană fără seamăn.

16 Aprilie

2 Samuel 7.18-29

 

David dorise să facă ceva pentru Domnul. Dar răspunsul divin a fost: «Eu sunt acela care am făcut totul pentru tine». Iată lecţia pe care fie­care dintre noi se cuvine s-o înveţe. Dumnezeu Însuşi a preluat deplina responsabilitate pentru mân­tui­rea noastră, pentru odihna noastră şi pentru tot ceea ce priveşte viitorul nostru (v. 19). Minunate planuri la care n-am avut nici o contribuţie! „Cât de ne­pă­­trun­se sunt judecăţile Lui şi de ne­înţelese căile Lui!“ (Romani 11.33). Cu adevărat, aceasta nu este „legea omului“! (v. 19).

Apoi ce-i mai rămâne lui David să facă? Sim­plu, să-I mulţumească lui Dumnezeu. În prezenţa divină, împăra­tul intră, se pleacă şi adoră întoc­mai cum credin­ciosul poate face astăzi în adu­na­rea celor răscumpăraţi, în jurul Domnului, cu si­gu­ranţa liniştită că este îndreptăţit să se afle acolo şi să se bucure deja de această odihnă divi­nă. „Cine sunt eu … şi ce este casa mea?“ (v. 18). Nici David, simplul păstor (v. 8), nici Israelul scos din Egipt (v. 6) n-au vreun merit al lor sau vreun drept să ocupe o asemenea poziţie! Numai harul i‑a „adus până aici“ pe David şi pe poporul său (v. 18). Rugăciunea împăra­tului, expresie a comu­ni­unii perfecte, se rezumă astfel: „… lucrea­ză cum ai spus! Şi mărit să fie Numele Tău pentru totdeauna“ (v. 25, 26). În momentul acesta particular am pune în mod fericit Psalmul 23 pe buzele lui, în special v. 5 şi 6.

2 Samuel 8.1-18

17 Aprilie

 

Întărit de promisiunile Domnului, noul împă­rat îşi asigură tronul prin victoriile care aduc supunerea vrăjmaşilor lui. Primii dintre aceşti vrăj­maşi sunt filistenii. Ţara lor întreagă poate fi, în sfârşit, adusă sub control. Următorii care vor fi subjugaţi sunt moabiţii, ca împlinire parţială a profeţiei lui Balaam (Numeri 24.17). Hadadezer împreună cu sirienii care-i vin în ajutor sunt şi ei învinşi. În final este supus Edomul, potrivit unei profeţii încă mai vechi: binecuvântarea lui Isaac asupra lui Iacov (Geneza 27.29; vezi şi Geneza 25.23). David ilustrează aici ceea ce este scris despre Domnul Isus, a Cărui împără­ţie glorioasă va fi stabilită când toţi vrăj­maşii Lui vor fi puşi aşternut al picioarelor Sale (vezi Psalmul 110).

Acum, când pacea este stabilită şi autoritatea lui David recunoscută atât înăuntrul cât şi în afara împă­răţiei, se întocmeşte organizarea ei (v. 15-18). Împăratul este centrul, exerci­tând judecata şi actul justiţiar. În jurul lui, fieca­re îşi îndeplineşte funcţiile care-i sunt desem­nate. Preoţii se află acolo, asigurând relaţiile cu Dum­­ne­zeu. Securitate, stabilitate, dreptate şi pace –  sunt carac­teristicile glorioase care vor fi, într-o mă­sură completă şi mult mai evidentă, ale Îm­pă­răţiei care va veni!

 

18 Aprilie

2 Samuel 9.1-13

 

Capitolul 8 ne-a înfăţişat gloria împăratului David. Însă aici este altceva care o depăşeşte cu mult: este harul care îl însoţeşte. David l-a învăţat în şcoala lui Dumnezeu, el însuşi fiind obiectul lui. Oare poate fi aceasta „legea omului“, să primească la curtea lui, la masa lui, pe ultimul reprezentant al liniei rivale, pe moş­­tenitorul vrăjmaşului său? (citeşte 2 Samuel 4.4).

Cu siguranţă, nu! Aceasta este un exem­plu de „bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu“, pentru că David nu este satisfăcut doar să-şi îm­pli­nească promisiunea faţă de Ionatan şi de Saul (1 Sam. 20.15; 24.21, 22): el face ca acest har divin să se reverse peste săr­ma­­nul Me­fiboşet, pătruns cu totul de sen­timentul propriei nevrednicii. În plus, nu era el şchiop şi, din această cauză, obiect al vrăj­mă­şiei împăratu­lui? (5.8). Dar să remarcăm felul în care este cău­tat, chemat pe nume, asigurat, îm­bogăţit, invitat ca un membru de familie la masa împăratului şi, în final, adoptat pentru tot res­tul vieţii lui. Ce frumoasă imagine a lucrării Dom­nului Isus pentru un păcătos!

Mefiboşet nu va înceta să fie un invalid. Versetul 13 o repetă intenţionat. Dar când va fi aşezat la masa împărătească, faptul acesta nu va mai putea fi văzut. Oare nu este tot aşa şi cu cre­­dinciosul aflat aici, jos? Vechea lui fire nu-i este luată, dar, în timp ce stă în comuniune cu Domnul, o poate ţine în afara vederii.

2 Samuel 10.1-19

19 Aprilie

 

După exemplul lui Mefiboşet, care a acceptat harul imperial, iată istoria celor care nu-l înţeleg şi care nu vor să-l primească.

David a arătat bunătate faţă de Hanun, cău­tând să-l mângâie. Tot aşa, astăzi, Domnul Isus doreşte să Se descopere oamenilor ca Acela care a purtat suferinţele lor şi care a luat asupra Lui du­rerile lor (Isaia 53.4). Poate exista o jignire mai ma­re decât să respingi o asemenea iubire? Cât de mult trebuie să-l fi jignit pe David insulta a­du­să slujitorilor lui! Dar în cât mai mare mă­sură este rănită inima desăvârşit de sensi­bi­lă a Mântu­i­torului, de dispreţul celor care zi de zi resping chemarea dragostei Sale (Ioan 5.40; Matei 22.6)!

A mai fost încă timp pentru Hanun şi pentru poporul lui să se smerească, atunci când au văzut ce situaţie rea produseseră. Experienţa Abigailei ne dă certitudinea că judecata pe care o me­ritau s-ar fi putut abate de la ei (1 Samuel 25). În loc să facă aşa, mândria oarbă a fiilor lui Amon îi duce la război deschis contra aceluia care le voise binele. Dar, pentru David, este ocazia unei noi victorii, şi mai glorioase decât cea repurtată în cap. 8, asupra lui Hadadezer şi a sirienilor care îşi uniseră forţele cu amoniţii.

 

20 Aprilie

2 Samuel 11.1-27

 

Cineva ar prefera să rămână la victoriile din ca­p. 10 şi peste ceea ce urmează acum să aştearnă un văl de tăcere;  şi aceasta pentru că David su­fe­ră aici, din partea vrăjma­şului sufletelor noastre, cea mai crudă înfrângere a vieţii sale. Mai mult, a­cest trist episod reprezintă în Cuvântul lui Dum­­ne­zeu o avertizare solemnă pentru fiecare din­tre noi. Chiar cel mai evlavios credincios po­se­dă o ini­mă coruptă, larg deschisă pentru toate poftele şi de aceea trebuie să vegheze asu­pra porţilor aces­tei inimi re­le, în special asupra ochilor lui. Aceas­tă istorie tragică ni-l arată pe un împărat de­ve­nind sclav: un sclav al propriilor dorinţe, în­fă­şu­rat în teribila strânsoare a păcatu­lui. În loc să se afle pe câmpul de luptă cu oştile lui, David se re­la­­­xează la Ieru­salim, plimbându-se fără ocu­pa­ţie pe te­rasa palatului său. Să nu uităm ni­ciodată că lipsa de activitate sau lene­via multiplică pentru copi­lul lui Dumnezeu ocaziile de cădere. În con­­di­ţii de inac­ti­vi­ta­­te, vigilen­ţa se prăbuşeşte ine­vi­ta­bil, iar diavolul, care niciodată nu pierde ocazia, ştie cum să ex­ploateze avan­­tajul. Să fim a­tenţi deci să ne um­plem timpul cu o activitate folo­sitoare.

David o ia pe soţia lui Urie şi, pentru a-şi aco­peri păcatul, îl comite pe al doilea, urzind cu complicitatea lui Ioab moartea unuia dintre cei mai nobili şi mai devotaţi soldaţi ai săi.

2 Samuel 12.1-12

21 Aprilie

 

„Să nu pofteşti soţia aproapelui tău“, „Să nu comiţi adulter“, „Să nu ucizi“ spunea legea (Exod 20. 17, 14, 13). David, cel care în Ps. 19.7 avea să declare: „Legea Domnului este perfectă“, a călcat succesiv trei dintre dispoziţiile ei. Cu toate acestea, conştiinţa încă nu i se trezeşte. Domnul trebuie să i-l trimită pe Natan. Şi pa­ra­bola im­presionantă a mieluşelei furate, atât de potrivită pentru a putea pătrunde în inima unuia care odinioară fusese păstor, este pe punctul de a-l ajuta să-şi evalueze grozăvia faptei sale. Însă David nu se recunoaşte imediat. Se ara­tă fără milă faţă de omul bogat. Nu sun­tem şi noi la fel? Paiul din ochiul fratelui nostru nu ne scapă, în timp ce nu observăm deloc bârna care se găseşte într-al nostru (Matei 7.3). Astfel dege­tul lui Dum­nezeu îi arată cu solemnitate: „Tu eşti omul acesta“. Apoi trista afacere, as­cun­să atât de atent, este, fără nici un menaja­ment, pusă în lumină: «Tu ai făcut aceasta, aceea …!» În final, pentru a ruşina inima lui David, Dumnezeu îi reaminteşte tot ceea ce harul Său făcuse pentru el. Era puţin oare? În cap. 7.19, David spu­se­se contrariul. Cu cât am primit mai mult, cu atât mai puţin scuzabile sunt poftele noastre. Dar noi am primit şi mai mult!

 

 

22 Aprilie

2 Samuel 12.13-25

 

Conştiinţa lui David, atât de mult timp ador­mi­tă, este cuprinsă acum de convingerea profundă a păcatului. El înţelege că această crimă nu-i afectează numai pe Urie şi pe soţia lui, ci în primul rând este îndreptată împotriva Domnului.

Tre­buie să înţelegem că greşelile pe care le co­mi­tem faţă de fraţii şi surorile noastre, faţă de părinţi sau faţă de oricine alt­cineva constituie întâi un păcat împotriva lui Dumne­zeu. De aceea nu este suficient să reglementăm problema cu cel pe care l-am nedreptăţit … când faptul aces­ta este posibil (pentru David n-a fost posibil), ci trebuie s-o mărtu­risim şi lui Dumnezeu.

Aceasta este ceea ce şi face David în Ps. 51, scris în mo­men­tul durerii amare (vezi Psalmul 32.5,1 şi 2). Într-a­devăr, Dumnezeu nu dis­pre­ţu­ieşte „o ini­mă zdrobită şi smerită“ (Ps. 51.17). El îl iar­tă pe sărmanul Său slujitor; îl iartă complet. David este „mai alb decât zăpada“, pentru că fusese spălat prin acelaşi sânge scump al lui Isus, vărsat pentru el, pentru tine şi pentru mine (Isaia 1.18). Dar cele ce nu pot fi îndepărtate sunt con­secinţele rău­lui înfăptuit; şi sunt foarte dureroase. În primul rând, copilaşul lui trebuie să moară. Prin aceasta toţi vor cunoaşte că, în timp ce-l iar­tă pe păcătos, Dumnezeu condamnă păcatul în mod abso­lut, chiar şi atunci –  şi în special atunci –  când este comis de către unul dintre sluji­torii Săi.

2 Samuel 14.25-33

23 Aprilie

 

Corupţie, violenţă: acestea sunt titlurile pe care le pot purta capitolele 11-13. Încă de la în­ce­putul Genezei, acestea reprezintă caracteristicile lu­mii. Şi ea nu s-a schimbat. Şi ce teribil este când aceste caracteristici se mani­fes­­tă în familia omului lui Dumnezeu! David dăduse curs acestor două forme ale răului, luând-o pe Bat-Şeba şi ordonând moartea lui Urie. Acum ele se dezvoltă în propria casă. Până la sfârşitul istoriei sale, David va face amara experienţă că „ce seamănă omul, aceea va şi secera“ (Galateni 6.7).

Amnon este mort. La intervenţia lui Ioab, Absalom, uci­gaşul fratelui său, se întoarce la Ieru­sa­lim. Dar nu ve­dem la el nici un regret, nici un sentiment de umilinţă. Şiretenie, mân­drie, am­bi­ţie, lipsă de evlavie şi de afecţi­une naturală, iată ce găsim la acest om; iar istoria care urmea­ză îi va reda portretul şi mai sumbru. Absalom este un om a cărui condiţie morală rămâne mult în urma fru­mu­seţii lui fizice. Cum ar putea un asemenea individ mizerabil să fie fiul împăratului iubit? Şi totuşi este fiul lui! Noi nu moş­te­nim credinţa părinţilor noştri. Trebuie să devenim noi înşine credincioşi.

 

 

 

24 Aprilie

2 Samuel 15.1-12

 

Atitudinea lui Absalom arată că în el nu s-a făcut nici o lucrare a conştiinţei. Revolta lui fuse­se pre­gătită cu mare grijă; zi de zi se înfăţişase la poar­ta cetăţii pentru a‑i întâlni acolo pe cei care aveau vreo neînţelegere de judecat. Îşi în­tin­dea mâna, îi îmbrăţişa şi-i întreba de ca­uza pentru care veniseră. Apoi le dădea de înţe­les că tatăl său nu era capabil să exercite într-un mod potrivit ac­tul justiţiar. El adăuga, pe de altă parte, că, dacă ar primi puterea, nu-i va lipsi de ju­de­carea pri­cinilor lor. Ipocrit şi linguşitor, Absalom a reu­şit totuşi, în felul acesta, să-şi construiască în tot Israelul o reputaţie de bunăvoinţă, de amabilitate, de dreptate, toate pe contul împăratului, tatăl său. El „fura inimile bărbaţilor lui Israel“ de la dom­nul lor adevărat (v. 6; Romani 16.18). Oare nu există şi astăzi oa­meni (şi lucruri) în stare să fure inimile noas­­tre de la adevăratul David? Să ne reamintim tot­­dea­­una că aceste inimi aparţin Domnului Isus Hris­­­tos! El a plătit un preţ suficient de mare pen­tru a le avea pentru Sine fără rezerve şi pentru totdeauna.

În v. 7-12 îl vedem pe Absalom cum, acope­rindu-şi acţiunea josnică cu un pretext religios, îşi urzeşte planul desemnat să-l aşeze pe tron (Ieremia 9.3-5).

 

 

2 Samuel 15.13-29

25 Aprilie

 

Cât timp toate mergeau bine pentru împărat şi pentru toată curtea lui, era impo­sibil să se facă o distincţie între cei care-i erau cu adevărat loiali lui David şi cei care rămăseseră cu el numai pentru un câştig personal. Încercarea va arăta acum ce se afla în inimile lor şi-i va tria. Unii îl urmează pe Absalom (v. 13), alţii pe David (v. 18); starea de neutralitate nu mai este posibilă.

Ne-am gândit vreodată ce am face dacă mâine creştinii ar ajunge persecutaţi, sub pedeapsa cu închisoarea sau cu moartea, la fel cum erau odinioară … şi cum sunt încă în unele ţări? Atunci am cunoaşte dacă‑L iubim pe Domnul Isus cu adevărat şi dacă-L urmăm nu doar când drumul este uşor, ci în egală măsură şi atunci când trebuie să părăsim totul şi să suferim toate pentru a locui cu El.

Itai era un străin care se alăturase împăratu­lui nu cu mult timp în urmă. Am văzut adesea oameni întorşi de curând la Dumnezeu, veniţi de pe un teren cu doar puţină lumină, dar dând do­vadă de o credinţă mare şi de o evlavie profundă. Prin contrast, alţi creştini, de la care am putea aştepta mult, datorită cunoştinţelor şi educaţiei lor, dau înapoi când vine timpul încercării. Fie ca toţi să ne asemănăm cu Itai din Gat!

 

 

26 Aprilie

2 Samuel 15.30-37; 16.1-4

 

Durerile pe care David trebuie să le cunoască acum sunt rezultatul propriilor păcate. De aceea nu pot fi comparate cu suferinţele Domnu­lui Isus, care au fost toate consecinţa păcatelor noastre. Cu toate acestea, ele ne aduc în măsură să înţelegem mai bine prin ce a trecut Mântuitorul nostru. Iată-l pe David însoţit de câţiva prieteni credincioşi, plângând, în timp ce urcă din greu pe muntele Măslinilor! Mai târziu, în acelaşi loc, în grădina Ghetsimani, Omul durerilor, aflat în chinul luptei Sale, avea să aducă „cereri şi rugăciuni stăruitoare cu strigăt puter­nic şi lacrimi, către Acela care putea să-L mântu­iască din moarte“ (Evrei 5.7). Tocmai în acest loc află împăratul de trădarea lui Ahito­fel, prietenul şi sfătuitorul său apropiat (dar al cărui nume înseamnă „frate al nesă­buinţei“). Şi tot aici va veni mai târziu Iuda în fruntea sol­da­ţi­lor şi a aprozilor (vezi Ps. 3.1 şi titlul).

Strigătul de dezolare al lui David din Ps. 55.13-14 poate fi atribuit, fără îndoială, acestui moment: „Ci tu, un om ca mi­ne, sfătuitorul meu şi prietenul meu: noi am avut dulci destăinuiri împre­u­nă …“ Să ne gândim cu câtă tristeţe trebuie să-l fi întrebat Domnul pe mizerabilul Său ucenic, „Prie­tene, pentru ce ai venit?“ (Matei 26.50).

 

 

2 Samuel 16.5-19

27 Aprilie

 

În timp ce David urmează drumul său de du­re­re şi de respingere, un beniamit numit Şimei pro­fi­tă cu laşitate de aceasta pentru a arunca cu pietre spre el şi a-l copleşi cu insulte. Împotriva Domnului Isus nu va fi doar un acuzator, ci o ceată de „câini“ (Psalmul 22.16) care se vor strânge în jurul crucii şi vor profita de umilirea Lui pentru a-L batjocori, pentru a da din cap şi a-L insulta. Nu numai că El nu le va da nici un răspuns, dar Se va în­drepta mai mult ca oricând spre Dumnezeul Său (Psalmul 22.19). Şi, într-o măsură mai mică, aceasta este şi ceea ce face David în faţa acuzaţiilor nedrepte: se adre­sează Ce­lui care cunoaşte adevărul (compară cu Psal­mul 7, titlul şi v. 3, 4). Mai mult, el primeşte această nouă încerca­re ca venind din mâna lui Dum­nezeu şi acceptă blestemul nedrept ca un lucru pe care Dumnezeu l-a considerat necesar. El îl mustră pe Abişai, al cărui zel arzător pentru răzbunare se manifesta evident (v. 9, ca şi în 1 Sa­muel 26.8). Acesta este şi felul în care Mântui­to­rul nostru a acţionat cu atâta perfecţiune când, în aceeaşi grădină în care L-am văzut deja, i-a putut spune lui Petru: „Pune sabia în teacă! Paharul pe care Mi l-a dat Tatăl, să nu-l beau?“ (Ioan 18.11).

 

 

28 Aprilie

2 Samuel 17.1-14

 

Huşai a fost trimis de David înapoi la Ierusa­lim, ca să zădărnicească sfaturile date de Ahitofel lui Absalom. Dumnezeu, răspunzând rugăciu­nii împăratului (15.31), intervine pentru a da suc­ces a­ces­­tei strategii. Apare faptul că astăzi El nu Şi-ar mai da binecuvântarea asupra unei ase­me­nea purtări, pentru că venirea Domnului Isus a des­chis pen­tru noi o dimensiune cu totul nouă a ade­vărului şi a îndreptăţirii, în conformitate cu Dum­nezeu.

Sfatul lui Huşai i-a permis lui David să fie in­for­mat la timp, pentru a se retrage dincolo de râu şi a-şi pregăti apărarea.

Încă nu am precizat că toate aceste evenimente au o semnificaţie profeti­că. Ele ne vorbesc despre un timp care va veni, când un anumit număr de oameni credincioşi din Israel, o „rămăşiţă“, vor fi persecutaţi şi forţaţi să fugă, urmăriţi de vrăjmaşii lui Hristos. Aceştia din urmă, împăratul şi profetul mincinos (sau Anti­cristul), prefiguraţi prin Absalom şi consilierul său, Ahitofel, vor face război sărmanei rămăşiţe, a cărei situaţie critică este prezentată în cartea Psalmilor. După o persecuţie de scurtă durată, cei doi complici vor ajunge la un sfârşit brusc şi îngrozitor: împăratul (Fiara) şi profetul min­cinos vor fi primii oameni aruncaţi de vii în iazul de foc, care este moartea a doua (Apocalipsa 19.20).

2 Samuel 17.15-29

29 Aprilie

 

Psalmii 3-7 relatează despre această pagină în­­tunecată a istoriei lui David. Fuga de Saul fusese nimic pe lângă această fugă de propriul fiu răzvrătit.

Dacă inima îi este sfâşiată, totuşi supunerea şi în­crederea îi rămân nezdruncinate. Ascultaţi aceste frumoa­se cuvinte: „Dar Tu, Doamne, eşti un scut în jurul meu“ (Ps. 3.3). În timp ce Ahi­­tofel propune o ambuscadă în cursul căreia să ca­dă asupra împăratului pe timp de noap­te, „când va fi obosit şi cu mâinile slăbite“, pen­­tru a-l „înspă­­mânta“ (v. 2), ce-l auzim pe David declarând? „Eu m-am culcat şi am adormit; m-am trezit, pentru că Domnul mă susţine. Nu mă voi teme de zecile de mii ale popo­rului…“ (Psalmul 3. 5, 6).

Priviţi devotamentul celor care i-au rămas cre­dincioşi lui David. Întâi sunt aceşti doi tineri, Ahi­maaţ şi Ionatan, ale căror picioare – şi a căror acţiu­ne promptă (spirit de decizie) – sunt utile în serviciul îm­păratului.

În ceea ce ne priveşte, ar fi bine dacă am şti cum să fo­losim ocaziile şi să-i ajutăm pe cei din jurul nostru de fiecare dată. Indirect, acesta va fi un serviciu pentru „Împăratul“.

La sfârşitul capitolului găsim alte exemple de ac­tivităţi variate pentru Domnul şi pentru po­po­rul Său: căutarea bunăstării şi a confortului celor trudiţi, exersarea ospitalităţii …

30 Aprilie

2 Samuel 18.1-18

 

Bătălia se va angaja între timp. Dar încă o dată ea echivalează cu un război civil. Iar sărma­nul împărat se găseşte într-o situaţie tragică. Oare poate dori victoria când aceasta implică în mod necesar înfrângerea şi, posibil, moartea fiului pe care n-a încetat nici un moment să-l iubească?

„Ce seamănă omul, aceea va şi secera“ (Ga­la­teni 6.7). Ceasul solemnului „secerat“ a sosit pen­tru mizerabilul Absalom. Lui i se aplică afir­maţia înspăimântătoare din Proverbe 30.17: „Ochiul care-şi bate joc de tată şi dispreţuieşte ascul­tarea de mamă va fi scobit de corbii din vale şi va fi mâncat de vulturii tineri“. Frumoasa podoabă capilară, care constituia mândria lui Absalom, devine mijlocul prin care îi va veni distrugerea. Crudul Ioab este instrumentul prin care judecata lui Dumnezeu se aduce la înde­plinire; totuşi, aceasta nu-l scuză deloc. În pofida dispoziţiilor împăratului, nu-i este teamă să comită noul omor cu sânge rece.

Ridicând un stâlp de aducere-aminte spre onoarea proprie, Absalom nu prevăzuse că un alt mo­nument avea să fie ridicat spre ruşinea lui: gră­mada mare de pietre peste groapa unde fusese a­run­­cat trupul său (asemenea lui Acan – Iosua 7.26), o grămadă asupra căreia fiecare avea să-şi arun­ce piatra în semn de dis­preţ şi de condamnare.

2 Samuel 18.19-33

1 Mai

 

În capitolul precedent, Ahimaaţ alergase în ascultare şi, ca urmare, serviciul său fusese efica­­ce. Aici se afirmă propria-i voie: „Voi a­­lerga“ (v. 23), declară el. Şi, în consecinţă, fapta sa vi­tejească va fi inu­tilă, ducându-l chiar până la înşe­lă­ciu­ne. Acelaşi lucru se aplică nu numai cu privire la pi­cioa­rele noastre, ci asupra tu­turor facultăţilor noastre; ele ne sunt sau nu fo­lo­si­toare, după cum noi Îi suntem sau nu supuşi Dom­nului Isus.

Vic­to­ri­a care tocmai i se raportase nu înveseleşte deloc inima lui David. Ce importanţă mai au pentru el tronul sau chiar viaţa însăşi? Ab­sa­lom este mort, iar dureroasa ştire străpunge inima sărmanului tată care-şi simte partea de răs­pundere în evenimentele care tocmai se derulaseră. „Absalom, fiul meu, fiul meu!“ (v. 33 sf.). Avem a­ici u­nul dintre cele mai sfâşietoare strigăte din în­treaga Scrip­tură, în stare să dea frisoane oricărui părin­te credincios, strigăt fără ecou, fără spe­ranţă, ca­re exprimă groaznica certi­tudine a unei des­­părţiri definitive, eterne. Cu totul altfel era la moartea copila­şu­lui Bat-Şebei! David, în loc să se mâh­nească, fu­se­se în stare atunci să afirme cu con­vingerea re­ve­derii din momentul în­vierii: „Eu mă voi duce la el…“ (12.23). Dar, pen­tru Ab­sa­lom, ar fi fost mai bine, ca şi pentru Iuda, să nu se fi născut (Matei 26.24).

 

2 Mai

2 Samuel 19.1-15

 

Toţi cei care l-au urmat pe David nu au făcut-o prin credinţă. Ioab este un asemenea exemplu. Pentru acest om contează numai propriile interese. Nu are scrupule şi nu se dă înapoi de la crimă, dacă cineva îi împiedică planurile. Repro­şurile pe care i le adresează lui David sunt cu atât mai nepotrivite cu cât el însuşi este acela care, prin uciderea lui Absalom, se face răspunzător de durerea sărmanului împărat. Cu toate acestea, re­proşurile îl ajută pe împărat să se controleze, să gândească mai degrabă la interesele poporului său decât la propria amărăciune.

Acum nenorocirile lui David au dat roade. Încer­carea l-a adus în măsură să-L cunoas­că pe Dumnezeul său  într-un mod mai real, mai intim. A întâmpinat neca­zul, strâmtora­rea, pri­gonirea, … pericolul, sabia. Dar toate acestea nu au fost pentru el decât alte oportunităţi de a înţelege mai bine resursele inepuizabi­le ale dra­gostei divine (vezi Romani 8.35).

De partea poporului remarcăm acum dispute (v. 9); de partea lui Iuda, o lipsă deplorabi­lă de devotament. Însă David acţionează în spiri­tul harului. Şi inimile se întorc spre el, la fel cum, într-o zi viitoare, se vor supune Domnului Isus când El, după victoria finală asupra vrăjmaşilor Săi, va apărea pentru a domni în glorie.

 

2 Samuel 19.16-30

3 Mai

 

Acum aflăm cum se poartă victoriosul David faţă de cei care nu l-au urmat. Şimei, acuzatorul, vine să implore iertare din partea împăratului. Acesta i-o acordă, cu toate că ar avea motive să se îndoiască de sinceritatea acestor regrete. Apoi vine rândul lui Mefiboşet. Ţiba îl acuzase de ostilitate faţă de David (16.3). Oare nu atribuim noi uneori intenţii rele altora, acuzându-i pe nedrept, ca să ne scoatem în evidenţă propria importanţă? Aceasta poartă numele de calomnie (v. 27).

Mefiboşet şi-a arătat ataşamentul faţă de adevăratul împărat, respectând public doliul în timpul absenţei acestuia (v. 24). Cum s-ar fi putut bucura atât timp cât domnul şi bine­făcătorul său era renegat şi respins? Aceasta ne aduce aminte de ce le-a spus Domnul Isus ucenicilor Săi pe când Se pregătea să plece: „Puţin timp, şi nu Mă mai vedeţi; … vă veţi întrista, dar întrista­rea voastră se va schimba în bucurie“ (Ioan 16.19, 20; vezi şi Marcu 2.20).

Bucuria lui Mefiboşet îl face acum în stare să se ridice deasupra tuturor acestor ne­drep­tăţi. El poate să-şi aban­doneze fără nici un regret toate bu­nurile. Prezenţa îm­păra­tului îi este de ajuns (v. 30). Ce altceva i-ar mai fi ne­ce­sar, de vreme ce mănâncă la însăşi masa împăratului?

 

4 Mai

2 Samuel 19.31-43

 

Barzi­lai era unul dintre acei oameni devotaţi pe care sfârşitul cap. 17 ni l-a prezentat punându-şi la dispoziţia poporului averea de care dispunea (1 Tim. 6.17, 18). David nu a uitat faptul acesta. Şi Marele Împărat, care va veni în glorie, Îşi va aduce aminte în acelaşi fel de „bine­cu­vân­taţii Tatălui Său“. El le va putea spune în ziua răsplătirilor: „am fost flămând şi Mi-aţi dat să mănânc …“ (Matei 25.34, 35).

Plin de consideraţie, Barzilai nu vrea să devină o povară pentru împărat, dar i-l încre­din­ţează pe fiul său, Chimham. Aceasta este dorinţa cea mai plăcută a părinţilor credincioşi: să-şi vadă copiii ur­mându-L pe Domnul, pentru ca ei să se găsească în atenţia şi sub binecuvântarea Lui. David îi pro­mite lui Barzilai: „îţi voi face tot ce vei dori de la mine!“ (v. 38; de comparat cu Ioan 14.14, unde Domnul le spune alor Săi: „Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face“).

Acum David traversează încă o dată Iordanul. Se va bucura din nou de Canaan, imagine a cerului, de care fusese privat un timp, din cauza păcatului său.

Pentru copilul lui Dumne­zeu este la fel. Păcatul îl privează de bucuria prezentă a cerului, fiindu-i necesar cu tot dinadinsul să-şi refacă etapele drumului: să trea­că din nou „Iordanul“ (moartea), să se oprească la Ghilgal (judecata de sine însuşi), pentru a putea să recâştige bucuria comuniunii cu Domnul.

2 Samuel 21.1-11

5 Mai

 

La sfârşitul cap. 19 am văzut luând naş­te­re o con­fruntare între Iuda şi seminţiile lui Israel. Şeba, un nou vrăjmaş, a profitat de aceasta pentru a antrena poporul la revoltă (cap. 20). Este felul în care procedează Satan în cele mai multe dintre disputele noastre, bucurându-se de de­zacordurile care survin între copiii lui Dumne­zeu.

Odată ce Şeba este mort, ordinea este restabilită. Structura împărăţiei din cap. 8.15-18 se reface (20.23-26), cu diferenţa că fiii lui David nu mai sunt ofi­cialităţi principale. După problema cu Absa­lom putem înţelege motivul.

Lectura noastră ne mai pune înainte încă un episod trist. Saul călcase pactul pe care Israel îl jurase gabaoniţilor mai înainte (Iosua 9.15). La mult timp după aceea, crima lui este reamintită, cerându-se răzbunarea potrivit cu Numeri 35.19. Să fim siguri că timpul nu şterge vina păcatelor comise; Dumnezeu le are mereu înainte. Dar, pentru credincios, sângele lui Hristos a făcut să dispară toate păcatele în întregime. Atârnat pe lemn (Fapte 5.30; 10.39), purtând blestemul, Domnul Isus ne-a curăţit de păcatele noastre – El, „Cel drept, pentru cei nedrepţi“ (1 Pe­tru 3.18). A Lui să fie recunoştinţa şi adora­rea noastră, de acum şi pentru eternitate!

 

6 Mai

2 Samuel 21.12-22

 

Încă o dată David cinsteşte memoria lui Saul şi a descendenţilor lui. Se ocupă personal de în­mor­mân­tarea lor.

Apoi Dumnezeu ne descrie o altă pagină glo­rioasă. Patru vrăjmaşi formidabili, fii ai uriaşului, apar pe scenă. Ei sunt doborâţi unul după altul de însoţitorii lui David. Acesta le dăduse exemplul personal oamenilor săi, fiind cel dintâi care triumfase asupra autenticului Goliat, cel mai mare şi mai periculos dintre toţi adversarii. El le-a arătat ce poate încrederea în Dum­nezeu. Marea luptă de la cruce nu se va repeta nicio­dată. Satan este învins. Dar, dacă suntem ucenici ai lui Hristos, şi noi vom avea de trecut prin bătălii. Spre deosebire de David în acest epi­sod, Domnul nostru este mereu cu noi şi nu obo­seşte niciodată. El ne va da victoria, deoarece pentru numele şi pentru gloria Lui lup­tăm – ade­sea numai prin rugăciunea simplă şi perseverentă a credinţei. Iar acei vrăjmaşi, a căror înfăţişare este adesea atât de înfricoşătoare şi de monstruoasă, vor fugi ca o umbră dinaintea Numelui atotpu­ternic al lui Isus, cu care ne prezentăm. Cunoaştem noi din experienţă puterea invincibilă a Numelui Isus?

 

 

 

2 Samuel 22.1-19

7 Mai

 

Ultimii vrăjmaşi ai împăratului au fost nimi­ciţi. Asemenea lui Israel după trecerea Mării Roşii (la care se referă v. 16), a Deborei şi a lui Barac după vic­to­ria lor, precum şi a Anei după ce i s-a răspuns la rugăciu­ne, David poate celebra acum scăparea pe care i-a dat-o Domnul. În cântare, el Îi mulţumeşte Mântuitorului său  (v. 3). Oare ne ex­primăm şi noi mulţumirea în cântări? În strângerile împreună sau în cercul familiei, fără îndoială! Dar de ce n-am face-o şi când suntem singuri?

Cântarea aceasta repetă o mare parte a Psalmu­lui 18. Şi, ca toţi psalmii, merge mult dincolo de experienţele celui care a compus-o. Ce sunt, de fapt, suferinţele lui David, în comparaţie cu cele ale Domnului? Ce sunt vio­lenţa şi răuta­tea lui Saul, în comparaţie cu ura lui Satan, „omul tare“? Satan a încercat să-L facă pe Isus să Se teamă prin perspectiva mâniei lui Dum­­ne­zeu (care avea să-L facă pe El păcat în locul nostru), apoi să-L prindă în „laţurile morţii“ (v. 6). Dar, în Ghet­simani, Domnul Hristos a fost ascultat „datorită temerii Sale evla­vioase“ (Evrei 5.7). Cu certitudine, Dum­nezeu nu-L putea cruţa pe Fiul Său de încer­ca­rea cru­cii, nici „să facă să treacă de la El paharul“. Cu toate acestea însă, Dumnezeu I-a răspuns, scăpându-L de „vrăj­maşul cel puternic“, diavolul (v. 18), şi sco­ţându‑L (prin înviere) din acele „ape mari“ (v. 17), din teribilele „valuri ale morţii“ (v. 15).

8 Mai

2 Samuel 22.20-32

 

Eliberările pe care Domnul ni le dă (începând cu mântuirea noastră) nu depind de meritele noas­tre, ci numai de harul Său. Pe de altă parte, în ce-L priveşte pe Fiul Său, s-a găsit în El o aseme­nea desăvârşire, încât Dumnezeu nu putea să nu-L scape. Între toţi oamenii, Hristos este Acel Unul care, dacă se poate spune aşa, Şi-a meritat învie­rea. Celor care-L priveau pe Isus pe cruce li se părea că aban­donarea Lui acolo era un semn al de­za­probării din partea lui Dumnezeu. Batjocori­torii „dădeau din cap“: „să-L salveze, pentru că Îşi găseşte plăcerea în El!“ (Psalmul 22.8) sau „să-L salveze, … dacă-L vrea“ (Matei 27. 43). Dum­nezeu a îndepărtat această sfidare, înviindu-L pe Isus din morţi. Şi Fiul, care cunoaşte inima Tată­lui, răspunde de cealaltă parte a morţii: „El M-a salvat, pentru că Şi-a găsit plă­cerea în Mine“ (v. 20).

Urmează motivele minunate pe care Isus I le-a oferit lui Dum­ne­zeu ca să-Şi găsească plăcerea în El: justeţea şi pu­ri­tatea acţiunilor Sale (v.21,25), credincioşia Sa (v.22), ascultarea Sa (v. 23), sfinţenia Sa (v. 24), îndurarea Sa (v.26), dependenţa Sa (v. 29, 30), încre­de­rea Sa (v. 31); pe scurt, perfecţiunea Sa (v. 24). În adevăr, privirea Tată­lui se putea odihni cu o satisfacţie totală asupra „Omului perfect“ (v. 26).

 

2 Samuel 22.33-51

9 Mai

 

Am văzut în această cântare de eliberare par­tea care-l priveşte pe David şi în acelaşi timp pe cel cre­din­cios; apoi partea care-L priveşte pe Hristos, Căruia David Îi este un palid sim­bol. Ne rămâne să luăm în consi­derare partea lui Dumne­zeu. „Cât despre Dumnezeu, calea Lui este desăvârşită“, aşa începe v.31. Domnul Isus doreşte ca noi să-L cunoaştem pe Autorul eliberării Sale (recitiţi v.17,18 şi Ps. 40.2). Să luăm în considerare întâiul Său mesaj trimis ucenicilor prin Ma­ria, imediat după învierea Sa (comparaţi cu Ps. 22.22 şi cu Ioan 20.17). Este ca şi cum le-ar fi spus: «Tatăl care Mă iubeşte, Dum­nezeul cel puternic, care M-a eliberat, a devenit Tatăl vostru, Dumnezeul vostru. El de asemenea vă iubeşte şi, prin aceeaşi măreaţă putere a Lui, vă elibe­rează, cum M-a eliberat pe Mine de sub puterea lui Satan şi a morţii. Tot ceea ce înseamnă Nu­mele Tatălui pentru Mine va însemna de acum înainte şi pentru voi».

Versetul 33 şi cele următoare ne arată că Dum­nezeu este la fel de puternic pentru a-i sus­ţine în mersul şi în luptele lor pe cei care se încred în El. În felul acesta L-a condus pe Isus Unul, a cărui încredere în Tatăl a fost totală.

Ultima parte a cântării deschide viitorul. Ea ne arată ce va face Dumnezeu în final pentru a-i distruge definitiv pe vrăjmaşii Domnului Hristos pe pământ, ca să aşeze naţiunile sub domnia Lui şi, în sfârşit, să-L stabilească Împărat peste întregul univers.

10 Mai

2 Samuel 23.1-12

 

Viaţa lui David se apropie de sfârşit. Biblia îi reţine cele din urmă cuvinte ale sale pline de inspiraţie. „Psal­mistul plăcut al lui Israel“ evocă trecutul: el ştie că nu şi-a condus casa aşa cum ar fi trebuit! Dar se odihneşte deplin în harul lui Dum­nezeu. Acesta a pregătit pen­tru Israel şi pentru lume un viitor glorios sub guvernarea Dom­nului Hristos, Împăratul dreptăţii şi al păcii. Va fi ca lumina dimineţii izbucnind după noaptea sumbră, măturând întunericul care domneşte acum în lume. Sub această guvernare, oamenii se vor teme şi-L vor sluji pe Dumnezeu, aducând fructe ca cele crescând pe un teren fertil şi bine udat.

Fără a aştepta sfârşitul vieţii, este necesar din când în când să ne determinăm poziţia pe „hartă“, asemeni unui marinar pe vaporul său. Trecutul: este trista mea istorie, dar în acelaşi timp şi emoţionanta istorie a harului Domnului faţă de mine. Prezentul este marcat de două datorii primordiale: să-L ascult pe Domnul şi numai în El să mă încred. Cât despre viitorul credincioşilor, îl ştim, este gloria. Domnul Hristos va împărtăşi gloria Lui cu ei, după cum I-a promis Tatălui Său (Ioan 17.22).

 

 

 

 

2 Samuel 23.13-39

11 Mai

 

Avem aici „cartea de aur“ a însoţitorilor împăratului. În trecut, ei au luptat şi au suferit împre­ună cu el. Acum împă­răţesc de asemenea împre­ună cu el (2Timotei 2.12). Ce pagină glorioasă, în care fiecare nume, fiecare faptă vitejească sunt con­semnate cu credincioşie! În acelaşi fel, nimic nu va fi uitat din tot ce Domnul ne va fi îngăduit să facem pentru El. Nu a promis El: „oricine va da de băut numai un pahar cu apă rece unuia din mi­cuţii aceştia, … adevărat vă spun, nicidecum nu-şi va pierde răs­plata“ (Matei 10.42)? Să ne gândim la expediţia celor trei viteji la fântâna de la Poar­ta Betleemului; ei şi-au riscat viaţa pen­tru pu­ţi­nă apă proaspătă! Dar ultima dorinţă a căpete­niei pe care o iubeau merita în ochii lor un ase­me­nea sacrificiu. „Aceste lucruri le-au făcut cei trei viteji“ (v.17). Suntem noi gata, din dragoste pentru un Stăpân cu mult mai mare, să facem fapte care să ilustreze devotamentul nostru?

Domnul evaluează exact dificultăţile pentru ori­ce se face în numele Lui: uciderea a doi lei este în sine o faptă de vitejie puţin obişnuită, pe care zăpada a fă­cut-o şi mai dificilă pentru curajosul Benaia. Ei bine, un astfel de  timp, nefavorabil, este reţinut în mod spe­cial! Vine apoi lista nume­lor acestor eroi. Toţi sunt aici, preţioşi inimii împă­ratului, iar fidelul Urie se află printre ei (v.39). În schimb, în pofi­da întregii sale activităţi, numele lui Ioab nu este inclus, în timp ce, al celui care-i purta armele, este găsit (v.37)!

12 Mai

2 Samuel 24.1-13

 

David comite un nou păcat: procedează la numărarea poporului. Versetul 1 pare să-l scuze prin faptul că ar fi fost determinat de Domnul la aceasta. Dar 1 Cronici 21.1 ne arată că Satan a fost agentul nefast căruia Domnul i-a permis să acţioneze, ca să-l pedepsească pe Israel, pentru ca, după aceea, să-Şi arate harul. Vrăjmaşul nu îşi realizează ţelurile decât datorită orgoliului împăratului, mândru să domnească peste o naţiu­ne numeroasă şi să dispună de o armată puterni­că. Mândria ne împinge să ne acordăm impor­tanţă şi să uităm că numai harul lui Dumnezeu ne-a făcut ceea ce suntem şi ne-a dăruit ceea ce avem. David re­cunoscuse în zile mai fericite acest fapt: „Cine sunt eu, Doamne Dumnezeule … Şi cine este ca poporul Tău, ca Israel?“ (7.18, 23). Gloria lui Israel nu se trăgea nici din puterea lui, nici din numărul de luptători, cum era cazul cu celelalte naţiuni. Gloria lui exista şi se centra pe numele Domnului, al Cărui popor erau (vezi Psal­mul 20.7)!

Ioab, deşi nu era un om temător de Dumnezeu, vede mai clar decât David şi încearcă să-l abată de la intenţia lui. În zadar! Recen­să­mântul se efectuează, … dar abia sunt date cifrele, că împăratul îşi şi înţelege prostia. În pofida po­căin­ţei sale, se va confrunta încă o dată cu conduita de guvernare a lui Dumnezeu (Amos 3.2).

2 Samuel 24.14-25

13 Mai

 

Pedeapsa divină este gata să se exercite asupra naţiunii. Odată terminată numărarea oamenilor de război, efectivul acestora se şi reduce prin epidemie. Este ca şi cum Dumnezeu i-ar fi spus lui David: «Stă în atribuţia Mea să înmul­ţesc sau să împuţinez în trei zile acest popor pe care tu l-ai numărat în aproape zece luni».

Este frumos răspunsul lui David la opţiunile dificile care-i sunt puse înainte: „Să cădem, te rog, în mâna Domnului, pentru că mari sunt îndurările Lui …“ (v. 14). Cunoaşte inima lui Dum­ne­zeu şi, chiar sub disciplină, încrederea în dragos­tea divină nu i se clatină. Încre­derea aceasta nu-i va fi dezamăgită niciodată. Încă o dată, păcatul omului aduce oportunitatea pentru ca Dumnezeu să-Şi arate resursele minunate ale îndurării şi ale iertării.  „Destul“ – spune El atunci când fruc­tul aşteptat s-a copt în inimi.

Este adusă o ardere-de-tot. Şi aria lui Aravna, cumpărată de împărat, va deveni, după cum vom vedea, locul de amplasare a templului.

David nu vrea să aducă Domnului arderi-de-tot care să nu-l coste nimic (v. 24). Să ne gândim la ofranda Mariei din evanghelii. Ea a ţinut să-I aducă un parfum deosebit, pentru a arăta înalta consideraţie pe care o avea pentru Domnul Isus (Ioan 12.3).

 

14 Mai

1 Împăraţi 1.1-21

 

David este acum înaintat în vârstă. Obosit de o viaţă de suferinţă şi de lupte, continuă să se încreadă în Dumnezeu, aşa cum exprimă rugăciu­nea lui din Ps. 71: „Dumnezeule, Tu m-ai învăţat din tinereţea mea … Şi chiar până la bătrâneţe şi păr cărunt, Dumnezeule, nu mă părăsi“ (v.17, 18; vezi şi v. 9). Dom­nul îi va răspunde şi‑i va acorda ajutorul Său în ulti­ma încercare ce îl aşteaptă.

După Absalom, un altul dintre fiii săi, Adonia, apare pe scenă, conspirând să ia tronul. Sfârşitul trist al fratelui mai mare nu-l învăţase nimic. De altfel, educaţia acestui tânăr lăsa mult de dorit. Tatăl lui nu-l mustrase şi nu-l corectase niciodată. Din fragedă copilărie, Adonia făcuse întotdeauna numai ceea ce dorise. Iată un nou subiect de meditaţie pentru cititorii noştri mai tineri care-i găsesc câteodată pe părinţii lor prea exigenţi! Fie ca ei să ajungă să înţeleagă că a fi astfel „pedepsiţi“, copii fiind, sau tineri – sau tinere – îi poate scuti la anii de ma­tu­ri­tate de pedepse cu mult mai dureroase. Dumnezeu nu Se poar­tă diferit cu fiii Săi (Evrei 12.6). De câte ori în­ţe­lep­ciunea şi dragostea Lui nu ne-au îm­pie­di­cat să ne fa­cem propriul drum: aceasta spre bi­ne­le nostru imediat şi probabil etern!

 

 

1 Împăraţi 1.22-37

15 Mai

 

La En-Roguel, celebrarea este în plină desfă­şurare. Invitaţii sunt strânşi în jurul lui Adonia. Şiretul Ioab se găseşte acolo, la fel şi Abiatar, cel care a uitat cuvântul de har al lui David („Rămâi cu mine…“ – 1 Samuel 22.23). Ceilalţi fii ai împăra­tului, din oportunism sau din slăbiciune de caracter, s-au alăturat cauzei fratelui lor. Excepţie face unul singur: Solo­mon, care nu fusese invitat. Şi nu fără motiv! Oare nu este el ales de Dumnezeu ca să-i suc­ceadă lui David? Ce-ar fi făcut Solomon la această sărbătoare? Dar întregul plan, abil urzit, va fi zădărnicit de câteva suflete credincioase care sunt în pas cu voia lui Dumnezeu. Îndată ce situaţia i se aduce la cunoştinţă, David acţio­nează: Solomon va urca acum pe tronul său. Şi toate poruncile date converg spre acest efect.

În zilele noastre, în toate domeniile, omul se pune pe sine în faţă, căutând propria glorie. Un singur gând nu-l preo­cupă niciodată: cunoaşterea voii lui Dum­nezeu. Şi, de fapt, această voie divină este să-i ofere lumii pe Împăratul care i-a fost destinat: pe Isus Hristos. Astăzi, Împăratul acesta este încă respins şi dispreţuit aici; El nu primeşte invitaţie la celebrările lumii care stârnesc bucuria ei. Şi nici aceia care se tem de Dumnezeu nu-şi găsesc vreun loc.

 

16 Mai

1 Împăraţi 1.38-53

 

O ceremonie cu totul diferită va fi celebrată acum, potrivit instrucţiunilor lui David. Încon­jurat de bucuria poporului rămas credincios, tânărul Solomon urcă pe scaunul de domnie al tatălui său. Ce contrast mare faţă de Adonia! Noul împărat nu acţionează pe cont propriu: el este determinat să urce pe catârul împăratului, este dus la Ghihon, unde este uns de Ţadoc în mij­locul bucuriei generale.

Între timp, la En-Roguel sărbătoarea se sfârşeşte. Un vuiet neobişnuit şi persistent vine din­spre cetate. Ioab, militar experimentat, aude trompeta şi se nelinişteşte. În momentul acesta apa­re Ionatan, aducând ştiri. În ce-l priveşte, acestea sunt ştiri bune, pentru că David a rămas domnul lui, împăratul. Dar ce dezastru pentru Adonia şi pentru oaspeţii lui! Întreaga conspiraţie se prăbuşeşte dintr-o dată şi cei im­pli­caţi se îm­prăştie descumpăniţi. Înspăimântat, Adonia u­zur­­­patorul se prinde de coarnele alta­ru­lui, im­plo­rând clemenţa împăratului. I se acor­dă pă­sui­re, deşi mândria şi răutatea inimii lui nu fuseseră judecate.

Ce prostie este să se opună cineva lui Dum­nezeu şi Unsului Său! Şi totuşi, aceasta este ceea ce Anticrist va face în curând; dar va fi distrus, pen­tru ca să dea locul Domnului Isus şi împărăţiei Sale.

 

 

1 Împăraţi 2.1-12

17 Mai

 

Ultimele cuvinte rostite de un tată sau de o mamă pentru copiii lor, la momentul morţii, au întotdeauna o mare importanţă. Cele ale lui David pentru Solomon pot fi rezumate astfel: „Pă­zeşte Cuvântul lui Dumnezeu“. Aceasta a fost şi dorinţa Domnului Isus la momentul când avea să-i lase pe ai Săi (Ioan 14.23, 24).

Apoi este necesar ca David să vorbească şi despre judeca­tă. Domnia dreptăţii şi a păcii nu poate fi stabili­tă fără ea. Crimele lui Ioab şi insultele lui Şimei, mult timp nepedepsite, trebuie acum re­a­mintite. Ceea ce şterge păcatul este mărturisirea, nu uitarea (anii lăsaţi în urmă). Însă ceea ce a făcut Barzilai pen­tru împărat şi pentru poporul lui, cu atât mai mult nu trebuie uitat.

Solomon, ca unul care ne vorbeşte despre Hristos ca împărat al drep­tăţii, va răsplăti fiecăruia după lucrările lui, aşa cum ne arată partea a doua a acestui capitol. Ziua în care Domnul Îşi va stabili împărăţia, în glo­rie, va fi şi ea o zi de răsplătire (Matei 25.31). Unora li se va acorda viaţă eternă, alţii vor fi su­puşi unor chinuri care nu vor fi mai puţin eterne. Da, există un judecător, un scaun de judecată, un iad (Ap. 20.12-15). Dar de asemenea există o „înviere a vieţii“ (Ioan 5.29). Aceasta este ceea ce aşteaptă David de acum încolo. El adoarme şi va fi adăugat la părinţii săi, „după ce – cum declară Fapte 13.36 – a slujit voii lui Dumnezeu în generaţia lui“.

18 Mai

1 Împăraţi 3.1-15

 

Dacă la noapte Domnul ne-ar invita, ca şi pe           So­lomon, „Cere ce vrei să-ţi dau“, ce I-am răspunde? Nu am siguranţa că fiecare dintre noi ar avea întâi de toate do­rin­ţa să primească … „o inimă care ascultă“ (v.9 notă: care aude). Şansă, succes, distracţii, călă­torii, aces­tea sunt dorinţele celor mai mulţi dintre ti­nerii acestei lumi. Dar dorinţele noastre, care sunt?

O inimă care ascultă (sau o inimă inteligentă; în v. 12: „o inimă înţeleaptă şi care înţelege“) – iată o cerere agreată de Dumnezeu şi pe care o poate întotdeauna împlini. „Iar dacă vreunul dintre voi este lipsit de înţelepciu­ne, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu dărnicie … şi i se va da“ (Iacov 1.5). Aceasta nu este o rugăciune care să poată izvorî din inima cuiva deja înţelept în ochii proprii (Pro­verbe 3.7). Dar Solomon nu are o părere înaltă despre sine: „eu sunt un copil mic – spune el – nu ştiu nici să ies, nici să intru“ (v.7). Să remar­căm aici că inima – şi nu capul – este aceea care trebuie să asculte şi să înţeleagă. Iubirea pentru Domnul este cheia adevăratei inteligenţe.

Mai presus de toate, să-L luăm în considerare pe Modelul nostru desăvârşit, care declară prin vocea profetului: „Domnul Dumne­zeu … Îmi trezeşte urechea ca să ascult ca un ucenic“ (Isaia 50.4).

 

1 Împăraţi 3.16-28

19 Mai

 

În Israel, împăratul era şi judecătorul suprem, imagine a Domnului Hristos care, în viitor, va exer­cita ambele funcţii în acelaşi timp. Împăratul Solomon are cu atât mai multă nevoie de înţelepciunea divină pentru aceas­tă dublă misiune, de a guverna şi de a judeca popo­rul, cu cât era şi tânăr. Dar pro­mi­siu­nea lui Dumnezeu se împlineşte fără întâr­ziere, iar celebrul verdict pronunţat de Solomon în ca­zul celor două femei îl face cunoscut în tot Israe­lul, că primise „înţelepciunea lui Dumnezeu … ca să facă ju­decată“ (v.28). Nu acesta a fost modul în care Ab­salom se străduise să-şi stabi­lească reputaţia de jude­că­tor (2 Sa­mu­el 15.4). Cum ar fi putut drep­tatea să domnească, dacă omul acesta neevlavios, re­bel şi uci­gaş, ar fi reuşit să pună stăpânire pe tronul pe care Dum­ne­zeu îl destinase fratelui său mai tânăr, Solomon?

Unul singur a fost mai înţelept decât Solomon. Să-L contemplăm pe Isus, copil „plin de înţe­lep­ciu­ne“, uimindu-i pe învăţaţii legii prin inteligenţa Sa (Luca 2.40, 47), iar mai apoi, în timpul servirii Sale, răs­pun­zând fie­că­ruia după inima lui, discer­nând cursele care-I erau pregătite şi uluindu-Şi adversarii. El este cu totul de admirat în situaţia în care-Şi expri­mă judeca­ta cu privire la fe­meia adulteră: „Cel fără păcat dintre voi să arunce cel dintâi cu piatra în ea“ – le răspunde El acuzatorilor (Ioan 8.7). „Ce (este această) înţelepciune dată Lui?“ – se întrebau ei cu privire la El (Marcu 6.2).

20 Mai

1 Împăraţi 4.1-19

 

Astfel, împărăţia lui Solomon se stabileşte pe fundamentul de neclintit al păcii şi al dreptăţii. Ea pre­figurează – cum am văzut deja – perioada fericită în care nu numai Israel, ci întreaga lume va fi eli­berată de război şi de nedreptate. În prezent, în ciu­da tuturor eforturilor lui, în ciuda progresului său tehnic şi social, omul nu reuşeşte prin sine însuşi să întroneze pacea şi dreptatea, deşi toţi oamenii tânjesc după ele. Înainte să se poată întâmpla aceasta, Satan trebuie să fie legat, iar Fiul Omului să preia dominaţia universală.

Să luăm în considerare ordinea perfectă pe care o obţine Solomon în administrarea împără­ţiei. Doisprezece administratori, câte unul pentru fie­care lună a anului, sunt răspunzători prin rotaţie de aprovizionarea curţii regale. Ei ne amintesc de acel rob credincios şi înţelept pe care stăpânul l-a pus peste ceata servitorilor săi, ca să le dea hrana la timp (Matei 24.45).

Domnul a dat daruri slujitorilor Săi: păstori, învă­ţători… care au misiunea să distribuie hrana spiri­tuală celor ai Săi. Dar, într-un fel mult mai gene­ral, fiecare credincios trebuie să fie un bun admi­nis­trator, fidel, purtându-se cu răspundere faţă de „talanţii“ pe care Stăpânul său i i-a în­credinţat spre propria-I glorie.

 

1 Împăraţi 4.20-34

21 Mai

 

Să observăm conexiunea dintre v.20 şi v. 29. Poporul şi inima împăratului au o dimen­siune comună: aceea a nisipului de pe plaja mărilor. Cu alte cuvinte, Dumnezeu i-a dat unsului Său o ini­mă suficient de largă pentru a cuprinde şi pen­tru a iubi toată această mare naţiu­ne a cărei răspundere o poartă acum. În acelaşi fel, dragostea Domnului este după măsura numărului celor care-I aparţin şi mulţimea lor nu o copleşeşte. Crucea a făcut dovada. Scump cititor credincios, El te iubeşte ca şi cum ai fi singurul său răs­cumpărat. Noi nu vom ajunge niciodată să sfârşim cunoaşterea şi înţele­gerea „dragostei lui Hristos care întrece cu­noştinţa“ (Efeseni 3.18, 19).

Această frumoasă prefigurare a domniei mile­nare a lui Hristos evocă odihna de care întreaga creaţie se va bucura în final, după ce a suspinat atât de mult timp sub „robia stricăciunii“ (Ro­mani 8.19-22). Solomon a vorbit de­spre fiare, pă­sări, târâtoare, peşti. Hristos „Fiul Omu­lui“, conform Psalmului 8, „încununat cu glorie şi cu onoare“, Îşi va exercita domnia asupra tuturor lucrărilor mâinii lui Dumnezeu: „Oi şi boi, toate, şi, de asemenea, fiarele câmpului; păsările cerurilor şi peştii mării, (tot) ce străbate cărările mărilor. Doamne, Domnul nostru, cât de minunat este Numele Tău pe tot pământul!“ (Ps. 8.5-9).

 

22 Mai

1 Împăraţi 5.1-18

 

Dacă David poate fi privit ca împăratul haru­lui, Solomon, succesorul lui, apare ca împăratul gloriei. În gândurile lui Dumnezeu, gloria ur­mea­ză harul, fără a fi separată de el. Credinciosul, bu­curându-se deja de har, va primi şi gloria la veni­rea Domnului. Hiram, împăratul Tirului, l-a iubit întotdeauna pe David. De aceea, la urcarea pe tron a lui So­lo­mon, are parte de gloria marelui împărat şi pri­meşte din abundenţă provizii pentru necesi­tăţile lui şi ale poporului său. În schimbul acestor bene­ficii, el va contribui la construcţia templului, care va fi acţiunea principală a domniei lui Solo­mon. Domnul, de vreme ce i-a dat odihnă lui Israel, poate şi El să Se odih­nească şi să schimbe cortul călătorului cu o construcţie durabilă. Aşa cum a făcut-o cortul înainte (însă cu unele diferenţe), templul lui Solomon ne va oferi numeroase ilustrări ale relaţiei lui Dum­nezeu cu poporul Său. Iată deja o primă deosebire: casa din deşert era amplasată direct pe nisip, în timp ce aceasta trebuia să fie de neclintit, fundamentată pe pietre măreţe, pietre scumpe. „Temelia Lui este în mun­ţii sfinţeniei“ (Psalmul 87.1).

 

 

 

 

1 Împăraţi 6.1-18

23 Mai

 

Nu din scânduri, cum era cortul, ci din pietre va fi con­struită noua casă. Ce frumoasă imagine a credin­cioşilor, a acelor „pietre vii“ care sunt zidiţi „o casă spiri­tuală“ (1 Petru 2.5)! Însă v.7 ne învaţă că pietrele erau cioplite complet înainte de a fi transportate. Lumea (sau pământul acesta) este „cariera“ în care cei răscumpăraţi sunt înainte de toate cio­pliţi şi în care fac obiectul unei lucrări răbdătoare din partea lui Dumnezeu, înainte de a ajunge potriviţi pentru a fi introduşi în Casa glo­riei. La această şlefuire suntem supuşi noi chiar acum (astfel este condiţia noastră prezentă).

Pe lângă Locul Sfânt şi Locul Preasfânt, templul mai avea construite şi camere laterale, care la cortul din deşert nu existau. Erau rezer­vate preoţilor. Ce imagine a „multelor locuinţe“ pregătite de Domnul în Casa Tată­lui, pentru a-i avea cu Sine pe ai Săi! Pietre prelucrate; camere pregătite! Domnul i-a pregătit şi încă îi mai pregăteşte astăzi pe ai Săi pentru a ocupa un loc în Casa Tatălui. Este învă­ţătura capitolului 13 din Ioan. Dar El a pregătit şi locul pentru ai Săi, după cum învăţăm din capitolul 14 al aceleiaşi Evanghelii. Ce desăvârşită lucrare a dra­gostei Domnului nostru Isus!

 

 

24 Mai

1 Împăraţi 6.19-38

 

Singurul psalm atribuit lui Solomon începe astfel: „Dacă nu zideşte Domnul casa, în zadar lucrează cei care o zidesc …“ (Psalmul 127.1). Să remarcăm această fericită (şi indispensabilă) stare de spirit a celui care avea să înalţe Casa Domnului. În egală măsură este necesar, oricare ar fi ini­ţia­tiva la care ne dăm mâna, să fim siguri, îna­inte de a începe, că Domnul este cu noi pentru a acţiona şi pentru a binecuvânta. Lucrul acesta este potrivit în special acelora care se gândesc să înte­meieze un cămin.

Spaţiul nu ne permite să vorbim în detaliu despre această Casă minunată. Ea cuprindea, asemenea Cortului, dar în proporţii duble, un Loc Sfânt şi un Loc Preasfânt, numit Sfânta Sfintelor, în care îşi întindeau aripile doi heruvimi impunători. Perdeaua care le se­pa­ra nu este menţionată aici, însă accesul spre interiorul Locului Preasfânt era asigurat într-un fel nou, de uşi sculptate în lemn de măslin. Pe lângă pietre, materialele folosite au fost lemnul de cedru, simbol al durabilităţii şi al maiestuozităţii, şi aurul curat al dreptăţii divine, cu care fusese aco­perită în întregime fiecare părticică. Minunat spectacol, nu-i aşa, confirmând cuvintele Psalmului 29.9: „în templul Său, totul spune: «Glorie!»“

 

1 Împăraţi 7.1-12

25 Mai

 

Solomon a arătat un mare zel în construirea templului. I-au trebuit şapte ani, faţă de patru­zeci şi şase de ani, cât i-au fost necesari lui Irod ca să-l recon­struiască (Ioan 2.20).

Acum împăratul se ocupă de propria casă, dar nu în acelaşi ritm alert: aceasta îi ia treisprezece ani. Să învăţăm să facem cel dintâi, să facem bine şi să facem energic ceea ce Domnul ne-a dat să împlinim pentru El, înainte de a ne ocupa cu pro­priile activităţi.

Arhitect înţelept, Solomon înalţă încă trei con­strucţii după terminarea templului: propria casă (v. 1); casa din pădurea Libanului, cu porti­cul ei (v. 2-7); în final, casa pentru soţia lui, fiica lui faraon (v. 8). Fiecare dintre ele ne spune despre câte un aspect particular al relaţiilor lui Dumnezeu cu oamenii. Dacă templul este o imagine a casei Tatălui, locuinţa personală a lui Solomon sugerează mai degrabă „casa Fiului“, numită şi Biserica sau Adunarea (Evrei 3.6). Casa din pădurea Libanului ne spune despre locul viitor pe care Domnul Hristos, Îm­pă­ratul gloriei, îl va ocupa în relaţia cu Israelul. Acolo se găseşte scaunul de judecată. În sfârşit, casa fiicei lui Faraon prefigurează poziţia Lui de Împă­rat peste toate naţiunile lumii.

 

26 Mai

1 Împăraţi 7.13-26

 

Pentru confecţionarea cortului şi a obiectelor pe care le conţinea, Domnul îl desemnase odinioară pe Beţaleel, un meşter iscusit, „umplut cu Duhul lui Dumnezeu în înţelepciune şi în  pricepere şi în cunoş­tin­ţă şi în orice fel de meşteşug …“ (Exod 31.2-3). Pentru confecţionarea obiectelor din aramă (sau bronz), Solo­mon face apel la Hiram din Tir, un meşteşugar de asemenea „plin de înţelepciune şi de pricepere şi de cunoştinţă ca să facă orice fel de lucrări în aramă“ (v. 14). Fie ca şi noi să intrăm în posesia unor cali­tăţi spirituale similare. Atunci Dom­nul va putea să ne folosească la tot felul de lu­crări, pentru că acestea sunt (din plin) pentru fiecare.

Primul proiect al lui Hiram este turnarea celor doi stâlpi de aramă cu splendidele lor capite­lu­ri. Acestea ne reamintesc de pro­mi­siunea Domnu­lui către Biserica din Filadelfia: „Pe învingător îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu“ – „Ai puţină putere …“, le-a spus El a­celor credincioşi (Apo­calipsa 3.12 şi 8). Dar nume­le acestor stâlpi, Iachin şi Boaz, semnifică: „El va întări“ şi, respectiv, „În El este putere“. Iată un răspuns preţios pentru condiţia răscum­păraţilor: Puţină putere pe pământ? Sta­bilitate şi putere pentru totdeauna în cerul gloriei, reprezentat de templu!

 

1 Împăraţi 7.38-51

27 Mai

 

Hiram este o imagine a Duhului Sfânt, „Lucră­to­rul divin“ ocupat să pregătească toate lucru­ri­le aici jos – şi în special inima celor credin­cioşi – în vederea gloriei lui Dumnezeu. Marea, un imens lighean cu diametrul de aproape cinci metri, tre­buia să servească pentru spă­larea preoţilor, în timp ce un număr de zece lighene, odih­nindu-se pe cele zece piedestale ale lor, erau folo­site pentru spă­la­rea a „ceea ce pregăteau pentru arderea-de-tot“ (2 Cronici 4.6).

Începând cu v. 48 avem o listă de obiecte din aur confecţionate de Solomon. Însă el, aducând ulterior lucrurile pe care le dedicase tatăl său, David (v. 51), ne face să ne gândim la Domnul Isus, Fiul, având la dispoziţie ceea ce-I aparţine Tatălui. „Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate în mâna Lui“ (Ioan 3.35; 17.10). Să remarcăm în acelaşi timp cum, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat cu cortul (Exod 35.21-29), nu există aici nici o afirmaţie cu privire la ceea ce a dat poporul. Şi înţelegem motivul: În cer nu poate intra nimic din ceea ce vine de la om. Acolo totul este divin, totul este lucrarea exclusivă şi desă­vârşită a Tatălui, a Fiului, a Sfântului Duh. Cele trei Persoane, care S-au angajat împre­ună în prima creaţie, Se ocupă tot îm­preună de gloria care va veni şi de noua creaţie.

28 Mai

1 Împăraţi 8.1-11

 

Fiindu-I gata Casa, Dumnezeu Se pregăteşte să Se instaleze în ea. Solomon strânge la el pe căpeteniile poporului. Preoţii aduc chivotul legă­mântului în Locul Preasfânt.

Preţios chivot! Simbol al lui Hris­tos, chivotul cu­nos­cuse truda poporului şi-l susţinuse în conflictele sale. Pentru el coborâse în râul morţii. Acum intră în locul lui de odihnă. Dar există ceva care va aminti întotdea­una de calea deşertului. Drugii ră­mân la ve­dere. Cu toate că de aici înainte nu urma să mai fie folosiţi, drugii n-au fost scoşi din inelele lor.

În mijlocul splendorilor cerului, Îl vom con­templa pe Domnul Isus în frumuseţea Sa. Dar ceea ce va mişca profund inimile noastre vor fi sem­nele ne­pieritoare ale suferinţelor Lui de la cruce, pe care le vom vedea asupra Sa. Ase­menea drugilor chivotului, ele vor rămâne în gloria cerului ca o mărturie a dragostei Lui divine. Şi ce minu­nate sunt pici­oarele Mân­tuitorului: ele s-au trudit pe dru­mu­rile acestei lumi pentru a ne căuta (Isaia 52.7), înainte să fi fost străpunse la cruce, unde S-a lăsat ţintuit ca să ne salveze! Pe a­ces­te picioare sfinte, omagiul Mariei fusese deja turnat în preafericita casă din Betania, care se um­pluse de mirosul parfumului. Ce savoare anticipată a Ca­sei Ta­tălui, pe care gloria o va umple pentru totdeauna!

1 Împăraţi 8.12-30

29 Mai

 

Acum împăratul Solomon vorbeşte. Aşezându-se în rândul urmaşilor lui Aaron, el însuşi înde­pli­neş­te oficiul de preot, pentru că este un simbol al Dom­nului Hristos, Împărat şi Preot. El rememorează trecu­tul: Egiptul, harul arătat lui David, legă­mântul şi promisiunile.

Cu patru sute optzeci de ani înainte, pe malul Mării Roşii, israeliţii intonaseră cântecul elibe­rării: „Acesta este Dumnezeul meu şi-L voi lăuda … Prin îndurarea Ta, ai condus poporul pe care l-ai răscumpărat; l-ai călăuzit prin puterea Ta spre locuinţa sfinţeniei Tale … Tu îi vei duce şi îi vei sădi pe muntele moştenirii Tale, la locul pe care l-ai făcut locuinţa Ta, Doamne, locaşul sfânt, Doamne, pe care mâinile Tale l-au în­temeiat!“ (Exod 15.2, 13, 17). Au fost necesare aproape cinci secole pentru ca aceste cuvinte să-şi găsească împlinirea. Scurgerea tim­pului nu îndepărtează nimic din realitatea promisiunilor lui Dumne­zeu (compară cu 2 Petru 3. 4). Tot aşa, Solo­mon este fericit să repete: „a împlinit cu mâna Sa cuvântul Său“ (v. 15); „Domnul  a îm­plinit cuvântul Său pe care l-a spus“ (v. 20).

„Tu ai zis: Numele Meu va fi acolo!“ (v. 29). Să ne amintim încă o dată promisiunea Dom­nu­lui Isus: „unde sunt doi sau trei adunaţi în Nu­me­le Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor“ (Matei 18.20).

 

30 Mai

1 Împăraţi 8.31-40

 

La începutul rugăciunii lui, Solomon a prea­mărit credincioşia Domnului, îndurarea Sa (v. 23), măreţia Sa (v. 27). Acum el recu­noaşte faptele de care este capabil poporul şi care reprezintă consecinţele păcatelor lor. Gândurile noas­tre se întorc de la Solomon spre Hristos, gran­diosul Mare Preot. El cunoaşte deplin slăbi­ciunea inimilor alor Săi şi Se adresează lui Dum­nezeu înainte ca Satan să-i cearnă, rugându-Se pentru credinţa lor, să nu se piardă. El a făcut aşa pentru Petru, înainte ca acesta să se lepede (Luca 22.32) … şi încă de câte ori pentru fiecare dintre noi, în chiar ceasul ispitei, fără ştirea noastră. În adevăr, Dumnezeu cunoaşte inima omului    (v. 39; vezi Ieremia 17.9, 10). Şi unde anume şi-a desco­perit măsura deplină a carac­terului ei înşelător această inimă „nespus de înşelătoare şi fără nici o speranţă de vinde­care“? În ce împrejurări i-a cunoscut Hristos decăderea extremă? Oare nu la cruce, unde os­tilitatea omului a fost total exprimată contra Lui (Psalmul 22.16)? Dar crima aceasta – cel mai mare dintre toate păcatele lui Israel – va fi chiar şi ea iertată când naţiunea pocăită îşi va în­toarce privirile cu „duhul îndurării şi al cererilor“, nu spre „această casă“, ci spre „Acela pe care L-au străpuns“ (Zaharia 12.10).

 

 

1 Împăraţi 8.41-53

31 Mai

 

Pentru mijlocire nu este de ajuns să cunoşti slăbi­ciunea inimii omeneşti (v. 46). Mai este necesar să ai – ca şi Solomon aici – încredere în compasiunea inimii lui Dumnezeu. Dacă Isus, Marele nostru Preot şi Avocat, cunoaşte foarte bine inima omu­lui, atunci la fel de bine o cunoaşte şi pe a Tatălui. Însă dorinţa Lui este ca noi să mer­gem la El, pentru a o experimenta per­so­nal (compară cu Ioan 10.17 şi 16.27).

„Ascultă şi iartă“! Capitolul acesta ne învaţă că, în adevăr, ne putem înfăţişa înain­tea lui Dumnezeu în orice împrejurare. La picioarele Domnului a fost loc pentru cei mai mari pă­că­toşi (Luca 7.37). Şi astăzi, credincios pro­mi­­siunii Sale, nu-l va izgoni afară pe acela care vine la El (Ioan 6.37).

Păcatul este lanţul prin care chiar şi un cre­dincios poate fi ţinut captiv în ţara vrăjmaşă (v. 46). Dumnezeu este gata să-l elibereze de acolo. Numai că drumul spre iertare trece în mod necesar prin punctul mărturisirii. „Ţi-am făcut cunoscut păcatul meu … şi Tu ai iertat nelegiuirea pă­ca­tului meu“ (Psalmul 32.5). Dumnezeu ascultă; El iartă; da, El poate ierta totul, pentru că Isus a făcut ispăşire pentru toate. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate“ (1 Ioan 1.9).

1 Împăraţi 8.54-66

1 Iunie

 

În ciuda bogăţiei şi a măreţiei casei, în ciuda numă­rului foarte mare al celor adunaţi, în inima lui Solomon nu se naşte nici o dorinţă de dominare; el se aşază în genunchi, într-o atitudine de dependenţă faţă de Dumnezeu (v.54). Sperăm să-i fie familiară această poziţie fiecăruia dintre cititorii noştri. Să-I vorbim astfel Domnului, în fiecare zi, în mod deschis, de prefe­rat cu voce tare, când este posibil, pentru a evita să fim distraşi. Şi chiar dacă, după aceea, vom uita ce ne-am rugat, cuvintele noastre vor sta „ziua şi noaptea… înaintea Domnului Dumnezeului nostru“. În final se spune că El face dreptate în fiecare zi potrivit cu cazul solicitat. Putem conta astăzi pe răspunsul de astăzi, nu pe cel de mâine. Dumnezeu cunoaşte tendinţa noastră de a ne odihni pe ceea ce ne dă El, mai degrabă decât pe El, şi, din acest motiv, El reglează chestiunile „fiecărei zile în ziua ei“. Iar Isus ne învaţă la fel: „Ajunge zilei necazul ei“ (Matei 6.34).

Această ceremonie de „dedicare“ (sau de inaugu­rare) a templului avea loc la momentul marii sărbători anuale a Corturilor, în luna a şaptea. Ea se sfârşea prin aducerea de sacrificii şi cu bucurie, potrivit cu Deuteronom 16.15.

 

 

 

2 Iunie

1 Împăraţi 9.1-9

 

Lucrarea întreprinsă de Solomon este termina­tă. Versetul 1 subliniază că el a avut plăcere s-o împli­nească. Oare nu ne dă el o lecţie aici? Să facem cu bucu­rie tot ceea ce Domnul ne cere, pen­tru că El este acela care ne-o cere! Acum Domnul răspunde rugăciunii împă­ratului. «Gloria Lui locuind în această casă» va fi înaltul Său motiv de a-l binecuvânta pe Israel, de a-l asculta, de a-l ierta. În timpul de acum, Dumnezeu leagă pro­pria glorie şi împlinirea rugăciunilor adresate Lui de un singur nume: Cel al lui Isus (Ioan 14.13,14); şi aceasta pentru că Dumnezeu a venit să locu­iască în mijlocul nostru în Persoana lui Isus, nu într-un templu (Ioan 1.14; Coloseni 1.19; 2.9; 1 Tim. 3.16). Nu sunt ochii şi inima Tatălui aţintite me­reu asupra acestui Om desăvârşit? (compară cu v. 3). Deci putem în orice moment să ne adresăm Lui în numele lui Isus, pentru îm­plinirea rugăciunilor noastre. „Vezi, Dum­nezeule! şi priveşte faţa unsului Tău“ (Psalmul 84.9).

Domnul îi pune apoi pe Solomon şi pe popor în faţa responsabilităţilor lor. Prezenţa Lui în mijlocul lor cere din partea lor o strictă se­parare de rău; altfel, acest privilegiu le va fi luat, iar Israel, ca naţiune, va fi împrăştiat.

 

 

 

1 Împăraţi 9.10-28

3 Iunie

 

A fost o eroare gravă din partea lui Solomon să-i dea împăratului Tirului cetăţi care constitu­iau parte din ţara lui Israel. La fel ni se poate întâmpla şi nouă, să aban­donăm o parte din moştenirea noastră în beneficiul lumii. Să luăm ca exem­plu felul cum petrecem ziua Dom­nului. Stăm probabil departe de o strângere, pentru a fi pe placul vre­unui prieten sau vreunei rude? Să fim siguri că asemenea concesii reprezintă o pierdere de ambe­le părţi. Cum va fi posibil să-i conducem pe alţii la adevărul divin şi la înţelegerea pri­vi­legiilor creştine, dacă nu dovedim întâi că noi înşine le pre­ţuim? Priviţi la Hiram! Nici măcar nu aprecia­ză gestul lui Solomon!

Sfârşitul capitolului ni-l arată pe împărat ca un admi­nistrator înţelept, întărindu-şi şi organi­zându-şi împărăţia. El îşi menţine relaţia pe de o parte cu Domnul (v. 25) şi, pe de altă parte, cu diferitele popoare şi ţări de la graniţe. Şi, pentru prima dată din zilele lui Iosua, toţi canaaniţii sunt subjugaţi. Ne reamintim că ei sunt un simbol al vrăj­maşilor sufletelor noastre. Se află oare vrăjmaşii sufle­tului meu în libertate, sau mai de­grabă am găsit în Hristos puterea de a-i aduce sub control?

 

 

 

 

 

4 Iunie

1 Împăraţi  10.1-13

 

Pe când le vorbea fariseilor, pentru a sublinia necredinţa lor, Domnul le va aminti această scenă: „O împără­teasă din sud … a venit de la mar­ginile pământului ca să audă înţelepciunea lui Solomon; şi, iată, aici este mai mult decât Solomon“ (Matei 12.42). Fiul lui Dumnezeu, Îm­păratul gloriei, Se găseşte prefigurat aici, înaintea ochilor noştri. El ne învaţă că primeşte pe oricine vine la El. Nici gloria, nici bogăţiile marelui împărat nu sunt acelea care-l atrag pe acest nobil vizitator la curtea sa. Împărăteasa din Seba auzise de înţelep­ciunea lui Solo­mon „legată de Numele Domnului“ şi, dorind s-o evalueze ea însăşi, vine să-i împărtăşească „tot ce era în inima ei“. Să nu ne satisfacă doar să fi auzit despre Domnul Isus. Să mergem la El! El este gata să ne dea tot ceea ce dorim, tot ceea ce-I cerem (v.13; Ioan 15.7).

Ceea ce o impresionează pe împărăteasă la curtea lui Solomon (v. 4, 5) ne face să ne gândim la mărturia dată pentru Domnul de către adunare (casa Lui), la învăţătura Cuvântului (mâncarea mesei Lui), la comportarea alor Săi, care trebuie să fie demnă de El (ţinuta, rânduiala, hainele slujitorilor lui). În toate aceste detalii trebuie să le arătăm persoanelor cu care intrăm în contact Cine este marele Împărat Căruia suntem onoraţi să-I aparţinem.

 

 

1 Împăraţi 10.14-29

5 Iunie

 

Priveliştea marelui împărat Solomon, îmbră­cat în veşminte preţioase şi măreţe, aşezat pe tronul său confec­ţionat din fildeş acoperit cu aur, trebuie să fi constituit un spectacol grandios. Şi totuşi Domnul Isus, invi­tându-ne să privim cu atenţie la crinii de pe câmp, afirmă că „Solomon, în toată gloria lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia“ (Matei 6.29). Putem fi si­guri că cele mai frumoase realizări ale omului nu o vor ajunge nicio­dată pe cea mai modestă din­tre cele ale Creatorului.

Psalmul 72, compus „pentru Solomon“, descrie aceas­tă domnie a dreptăţii (v. 1-4), a păcii (v. 7), a puterii     (v. 8-11), a îndurării (v. 12-14), a prosperităţii (v. 16) şi a binecuvântării (v. 17). „Împăraţii din Seba şi Saba vor prezenta tribut … şi i se va da din aurul Sebei“ (v. 10, 15).

Şi în capitolul nostru, 10, se dau multe detalii pentru ilustrarea prosperităţii, a înţe­lepciunii şi a puterii acestui fiu al lui David dom­nind cu dreptate la Ierusalim. Înţelegem că aici este, de asemenea, imaginea Unuia „mai mare decât Solomon“. Centru al gloriei şi sursă a bine­cuvântării pentru toate naţiunile, această domnie stră­lucitoare nu constituie decât o reflecta­re pală a viitoarei dominaţii universale a Domnu­lui nostru Isus Hristos. Însă ai Săi nu aşteaptă acest viitor glorios pentru a recunoaşte drepturile, întrucât ele sunt, incontestabil, în inima lor.

 

6 Iunie

1 Împăraţi  11.1-13

 

Până acum, cu greu am văzut vreo umbră aruncată asupra strălucirii acestei domnii excep­ţionale. Însă, iată, cap. 11 începe cu un „Dar“ care descoperă deodată, sub exteriorul strălucitor descris mai înainte, o condiţie mo­rală dintre cele mai dezolante. Călcând legea sub două aspecte (Deuteronom 17.17 şi 7.3), împăratul pe de o parte şi-a luat „multe femei“, iar pe de altă parte acestea erau „femei străine“ (v.1), care, la bă­trâneţe, i-au abătut inima. Nu ceruse şi nu obţinuse el o inimă înţeleaptă, o inimă care ascultă? Fără îndoială, îi simţise necesitatea pentru a-i conduce pe alţii, dar nu pentru a-şi călăuzi pro­pria cale. Această inimă largă, deschisă „ca nisipul“ (4.29) – pe care Domnul i-o dăduse împăratului ca să-l facă în stare să-şi iubească în întregime poporul nume­ros – el nu şi-a păzit-o, n-a vegheat asupra a ceea ce a intrat în ea. O mie de soţii străine îşi găsiseră loc acolo, cu idolii lor. Solomon ni se înfăţişează condamnat de pro­priile cuvinte: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât tot ce se păzeşte, pentru că din ea ies izvoarele vieţii“ (Proverbe 4.23). Aceasta este ceea ce el i-a învăţat pe alţii, … dar a ne­glijat să facă cu sine însuşi (vezi Ro­mani 2.21 şi 1 Co­rinteni 9.27). El n-a dat atenţie nici avertis­mentului tatălui său (2.3), nici celui al Domnului, repetat de două ori (v. 9, 10).

 

 

1 Împăraţi 11.14-25

7 Iunie

 

Când este vorba de om şi de responsabilitatea lui, constatăm din nou şi întotdeauna un faliment total. Istoria lui Solomon demonstrează faptul acesta probabil mai bine decât toate celelalte. El a fost cel mai înţe­lept, cel mai bogat şi cel mai puternic dintre cei care au trăit sub soare. El a construit pentru Dumnezeu un templu maies­tuos, lucrare fără seamăn. Dar cu cât cineva a fost pus într-o poziţie mai înaltă, cu atât mai răsună­toare îi este căderea. O scăpare per­misă în viaţa unui om evlavios ia cu sine întreaga greu­tate a evlaviei lui. Ce trist exemplu a dat acest împărat slab întregului Israel! Când um­blarea noastră nu este în conformitate cu poziţia pe care o avem, constituim o piatră de poticnire pentru alţii.

Dumnezeu îi ridică vrăjmaşi lui Solomon, pe când acesta era la o vârstă înaintată. Întâi din­ afara împărăţiei: pe Hadad şi pe Rezon. Apoi chiar din interior: pe Ieroboam. Dar nu-l vedem deloc pe îm­pă­rat venindu-şi în fire şi întorcându-se spre Domnul din toată inima – potrivit propriilor sale expresii din cap.8, v. 47 şi 48. El nu se îndreaptă spre Domnul ca să-I spună: „ascultă şi iartă“ (8.49, 50). Şi totuşi, nu fusese aceasta calea schi­ţată în rugăciunea lui pentru cei care aveau să se con­frunte cu vrăjmaşi, drept consecinţă a păcatelor lor?

 

 

 

8 Iunie

1 Împăraţi  11.26-43

 

În acelaşi fel în care a acţionat pregă­tindu‑l pe David pe când încă Saul se afla în viaţă, Dumnezeu îl ridică acum pe Ieroboam, chiar din timpul vieţii lui So­lomon. Şi, precum Saul odinioară, Solo­mon caută să ia viaţa celui desemnat de Domnul să-i succeadă (v. 40). Dar ce con­trast între Ieroboam, care ridică mâna împo­triva împăra­tului (v. 26), şi David, care re­fuză să facă aceasta; între Ieroboam, care fuge în Egipt, învăţând acolo idolatria, şi David, care se ascunde în pustie!

David îşi începuse bine viaţa, o continuase rău, dar din nou bine a sfârşit-o. Solomon a început bine, a conti­nuat bine, dar şi-a sfârşit rău cariera. Amintim şi un exemplu opus acestuia: Iacov, ale cărui zile au fost „puţine şi rele“ (Geneza 47.9), a avut un sfârşit atât de frumos (Evrei 11.21).

Această tentativă de ucidere este cea din urmă acţiune a lui Solomon care ni se relatează! Apoi el adoarme cu pă­rinţii lui. Avusese „un timp să trăiască“. După propria declaraţie, acum soseşte pentru el „timpul să moară“ (Ecl. 3.2). Scump cititor, nu ştii când acest timp va sosi şi pentru tine. Dar ceea ce tre­buie să ştii este că timpul pentru a trăi este în mod egal şi timpul pentru a crede şi timpul de a trăi pentru Hristos.

 

 

 

1 Împăraţi 12.1-15

9 Iunie

 

Roboam îi succedă tatălui său. Acesta din urmă îşi pusese cândva întrebarea: „Omul care va fi după mine va fi el înţelept, sau nebun?“ (Ecle­si­as­tul 2.18, 19). Trei zile îi sunt necesare sărma­nu­lui Ro­boam pentru a da răspunsul. Fiului celui mai înţe­lept dintre oameni îi lipseşte înţe­lep­ciu­nea. Nu-l vedem cerând Domnului o inimă înţe­leaptă, cum făcuse tatăl său. În tinereţe, la vâr­sta când cine­va trebuia în mod normal să înveţe, el n-a tras nici un folos din în­văţătura înţe­leaptă conţinută în cartea Proverbe, al cărei autor este So­lomon. Totuşi, această carte începe astfel: „Ascultă, fiul meu, îndrumarea tatălui tău …“ (Prover­be 1.8; citiţi şi Prov. 19.13 şi 20). Re­zultatul este că la vârsta de patruzeci de ani, în momentul de asu­mare a res­ponsa­bi­li­tă­ţii, lui îi lipseau complet experienţa, bunul simţ şi, în pri­mul rând, smerenia. El dis­preţuieşte îndru­marea bătrânilor, preferând să urmeze sfatul im­prudent al tinerilor. Mulţi tineri sunt mai dispuşi să as­cul­te de cei de aceeaşi vârstă cu ei, decât de părinţii lor sau de persoane mai vârstnice. Este o ten­dinţă foarte periculoasă! Consecinţele le vedem aici. Însă Dumnezeu Se foloseşte de lipsa de înţe­lep­ciune a lui Roboam, precum şi de lip­surile poporului, pen­tru a îm­plini ceea ce hotărâse îm­potriva casei lui David.

 

 

 

10 Iunie

1 Împăraţi 12.16-33

 

Ca rezultat al intransigenţei lui Roboam, zece seminţii s-au separat. Ieroboam devine împăratul lor. În ce-i priveşte pe descendenţii lui Solomon, ei păstrează numai seminţia lui Iuda şi pe cea a lui Beniamin. De aici înainte vom urmări istoria celor două împărăţii în paralel. Până la sfârşitul cărţii 2 Împăraţi, întâie­ta­te va avea împărăţia lui Israel (cele zece seminţii), în timp ce cartea 2 Cro­nici va relua relatarea despre împărăţia lui Iuda.

Printr-o propoziţie scurtă, Dumnezeu opreşte războiul civil care era gata să înceapă: „De la Mine este lucrul acesta“ (v. 24). Este o propoziţie mică, dar atât de impor­tantă şi pentru noi! Stă oare vreo dificultate sau vreun obstacol în calea pla­nu­rilor noastre? Atunci să ascultăm cu atenţie! Vom auzi fără îndoială aceeaşi voce spunându-ne: „De la Mine este lucrul acesta!“

Apoi ne sunt relatate primele fapte ale lui Iero­boam. El face doi viţei de aur (comparaţi cu­vin­tele sale din v. 28 cu cele ale lui Aaron din Exod 32.4). Acestea sunt elementele caracteristice ale unei închinări în întregime inventate de om – expert în a implica religia în scopuri personale (citiţi Osea 8.4, 5). Şi, domnie după domnie, vom auzi vorbindu-se de acest păcat al lui Ieroboam.

 

 

 

 

1 Împăraţi 13.1-19

11 Iunie

 

În ziua „pe care a inventat-o el din inima lui“ (12.33), Ieroboam celebrează o sărbătoare la Be­tel în cinstea viţelului său de aur. Dar cineva vine şi-i deranjează ceremonia. Este un om al lui Dum­nezeu care soseşte din Iuda cu un mesaj de mare solemnitate. Altarul se despică; împăratul răz­vrătit este lovit, apoi vindecat prin puterea lui Dumnezeu. Harul străluceşte în vindecarea acestui om atât de nelegiuit. Dumnezeu ne binecuvântează potrivit cu ceea ce este El şi niciodată potrivit cu ceea ce suntem noi. Acest har ar fi trebuit să-i vorbească împăratului.

Profetul primise porunca să se întoar­că de îndată ce-şi va fi încheiat misiunea. Să se odihnească, să mănânce şi să bea pe teritoriul acestor seminţii neascultătoare ar fi fost în con­tradicţie cu cuvintele de judecată pe care le pro­nunţase. La fel, nici noi nu putem fi în comuniune cu orga­nizaţii religioase care nu se află în supunere faţă de Scriptură.

Profetul bătrân, ai cărui fii par să fi fost prezenţi la sărbătoarea viţelului de aur, nu-şi avea locul la Betel. Din acest motiv, deşi trăind în cetatea în care avea să se desfăşoare această misiune, el nu fusese împuternicit de Domnul pentru ea. Dar, atrăgându-l în casa lui pe omul lui Dumnezeu din Iuda, bătrânul îşi justifica poziţia falsă şi îşi întărea propria reputaţie. În ce-l privea pe profe­tul din Iuda, dacă s-ar fi grăbit să pă­ră­sească aceste locuri, n‑ar mai fi fost ajuns din urmă! (v. 14).

12  Iunie

1 Împăraţi  13.20-34

 

Este rândul omului lui Dumnezeu din Iuda să audă un cuvânt de judecată. Lui îi lipsea forţa de caracter, iar rezultatele sunt tragice.

Să te laşi antrenat constituie un pericol mai ales pentru tineri, care prin natura lor sunt uşor influenţabili. Să remarcăm că, pen­tru a-l de­ter­mina pe un creştin să se abată de pe calea as­cul­tării, diavolul nu se foloseşte numai de incitări vulgare! El ştie cum să facă uz de mijloa­ce care par să fie dintre cele mai respectabile, pentru a-l convinge. Toate aparenţele erau în favoarea aces­tui profet înaintat în vârstă, care pre­tindea că pri­mise cuvântul Domnului printr-un înger. Dar pu­tea Dumnezeu să Se contrazică? În ce ne pri­veş­te, fie ca să ne sprijinim numai pe ceea ce El spune în Biblie şi atunci nu ne vom rătăci (Galateni 1.8, 9).

Moartea este pentru acest om al lui Dumnezeu consecinţa greşelii sale. Trupul său nu este mâncat de leu, dovadă evidentă că de Dumnezeu fusese lovit. Iar pentru bătrânul pro­fet, ce pedeapsă! El constituise o piatră de poticnire pentru acela pe care-l numise fratele său (v.30), dar faţă de care nu se purtase deloc ca un frate! Să-i conducem pe alţii la neascultare nu este mai puţin grav decât neascultarea personală, pentru că atunci facem rău atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de cel care devine subiect al rătăcirii noastre.

 

 

1 Împăraţi 14.1-20

13 Iunie

 

În ciuda avertismentului solemn pe care Dumne­zeu i-l dăduse la Betel, Ieroboam a perseverat pe calea lui păcătoasă. Acum Dumnezeu îi vor­beşte încă o dată, prin boa­la fiului său Abiia. Şi constatăm că împăratul nu aşteap­tă ajutor de la viţelul său de aur, pe care-l recunoaşte a fi total lipsit de putere. Ieroboam se îndreaptă spre Ahiia, profetul care-l anunţase altădată că va fi îm­părat (comparaţi cu Ezechiel 14.3). S-a întors atunci de pe calea lui? Vai, nu! Minciuna pe care o ticluieşte cu complicitatea soţiei dovedeşte că nu există o smerenie adevă­rată în inima lui. Dar ce prostie să gândeşti că Dum­nezeu poate fi înşelat printr-o deghizare! Regina se vede demas­cată de îndată ce ajunge la uşă. Şi, în loc de cu­vinte plăcute, ca cele pe care Ieroboam le auzise mai înainte din gura omului lui Dumne­zeu, este un mesaj îngrozitor, pe care nefericita lui soţie trebuie să-l ducă chiar în momentul în care tână­rul Abiia moare. Probabil că ne întrebăm, pe bună dreptate, de ce Domnul nu l-a lăsat cu viaţă pe acest copil, singurul în care s-a găsit „ceva bun“ (v. 13)? În mod sigur pentru că El a vrut să-l scoată din mijlocul unor asemenea împreju­rări rele, pentru a-l aduce în prezenţa Sa. Soartă in­comparabil mai bună! (Isaia 57.1, 2).

 

 

 

14 Iunie

1 Împăraţi 14.21-31; 15.1-8

 

Roboam domneşte în acelaşi timp cu Ieroboam. Deşi împărăţia lui este mai mică, cuprinde partea cea mai bună. Capitala rămâne Ierusalimul, unde se află templul, locuinţa sfântă a Domnului şi centrul de strângere pentru întregul Israel. Roboam însuşi este „fiu“ din David, descendent legitim. Vai, cu toate aceste privilegii, iată cât de departe a mers decăderea poporului lui Dumne­zeu în atât de puţini ani de la zilele glorioase descrise în cap. 8 (v. 65, 66)! Tot aşa cum buruienile pot să infesteze într-un timp atât de scurt cea mai frumoasă grădină, idolatria intro­dusă de Solomon a invadat întrea­ga ţară. Dar a­ceasta nu este totul! Roboam nu este vigi­lent şi inamicul exploatează faptul acesta. Săr­manul îm­părat suferă pierderea în întregime atât a bo­gă­ţiilor sale, cât şi a ceea ce-l proteja (scu­tu­rile). So­lemnă avertizare pentru fiecare dintre noi! Dacă nu veghem asupra pro­priilor inimi, adver­sarul va semăna curând acolo seminţele unor numeroşi idoli. Apoi, când acestea au în­colţit, nu-i va fi greu să ne răpească cele mai preţioase bogăţii pe care ni le-au încredin­ţat, poate, părinţii sau bunicii noştri: Hristos şi Cuvântul Lui.

Abiiam îi succedă lui Roboam şi cei trei ani ai dom­niei lui sunt de ajuns pentru a proba că perpe­tuează calea tuturor păcatelor făcute de tatăl său.

 

 

1 Împăraţi 15.9-24

15 Iunie

 

După Abiiam, fiul său Asa îi ia locul pe tronul lui Iuda. Domnia lui este lungă, contrastând cu cele două care au precedat-o! Asa a făcut „ce era drept în ochii Domnului“ (v. 11). Şi a face ce este drept constă mai întâi în a smulge, a îndepărta, a distruge, a arde. Atitu­dine cu atât mai curajoasă şi mai dificilă, cu cât im­plică împotrivirea faţă de propria-i bunică, Maaca (v. 2), o închinătoare la idoli! Cunoaştem cuvin­tele Domnului, „Cine iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine“ (Matei 10.37). Încă de pe timpul lui Asa, sunt numeroşi tinerii convertiţi care a trebuit şi încă trebuie să adopte o poziţie fermă în propria fa­milie! Cât de privilegiaţi sunt, pe de altă parte, cei ai căror părinţi îi încurajează şi le dau e­xemplu. Să ne gân­dim la acest tânăr împărat ai cărui tată, bunic şi bunică nu i-au oferit decât un trist exemplu! Ce dureroasă con­sta­tare: sfârşitul domniei lui Asa nu rămâne la înălţimea înce­pu­tului ei! În loc să caute la Domnul ajutor contra lui Baeşa, el îşi găseşte sprijinul în Ben-Hadad. Cartea 2 Cronici (cap. 16) ne permite să ne întoarcem cu de­talii la această domnie şi la învăţămintele pe care le implică pentru noi.

 

 

 

 

16 Iunie

1 Împăraţi 15.25-34; 16.1-7

 

Lectura noastră ne readuce cu patruzeci de ani înapoi, pentru a lua în considerare împărăţia lui Israel, în timp ce Asa domneşte în Iuda. Prin contrast cu acesta din urmă, Nadab, fiul lui Ieroboam, umblă în timpul scurtei lui domnii „în calea tatălui său şi în păcatul lui, prin care l-a făcut pe Israel să păcătuiască“ (v. 26). Acest păcat constă în falsa religie instituită de Ieroboam pen­tru a de­tur­na poporul de la locul ales de Domnul (Deut. 12.5, 6).

În creştinătate există, precum în Israel odinioară, un mare număr de oameni care, deşi fac parte din poporul lui Dumnezeu, au fost deturnaţi de la singurul cen­tru care este Isus. Ei au fost învăţaţi diferite forme de religie care nu sunt în acord cu Cuvântul.

Nadab şi întreaga familie a lui Ieroboam sufe­ră teribila soartă pronunţată de Ahiia. Dar Bae­şa, cel care execută această sentinţă şi care-i succedă lui Nadab (la tron), de asemeni îi succedă şi în drumul său de păcat. Iar o aceeaşi cale va avea acelaşi sfârşit! Domnul i-l anunţă lui Baeşa prin gura pro­fe­tului Iehu care, nu fără curaj, se prezintă cu cuvinte solemne înaintea îm­păratului celui rău. Oare n-am fost noi în­şine „ridicaţi din ţă­rână“ şi puşi alături de cei no­bili? (v. 2; 1 Sa­muel 2.8). Pentru acest motiv ar trebui să examinăm cu atenţie calea pe care o urmăm şi destinaţia la care ne duce ea (Proverbe 16.25).

 

1 Împăraţi 16.8-28

17 Iunie

 

Ela, fiul lui Baeşa, domneşte doi ani peste Is­rael. Singura lui faptă amintită este aceasta: „Ela era în Tirţa, bând şi îmbătându-se …“ (v. 9). Acest împărat este domi­nat de o pasiune, sărmana sclavie faţă de alcool, asemeni altor mi­lioane de oa­meni nefericiţi astăzi. Omul crede că-i poate guverna pe semenii săi, când nu este capabil mă­car să-şi stăpânească pasiunile propriei inimi. Car­tea Proverbe conţine cuvintele unui tânăr îm­părat, numit Lemuel. Aces­ta îşi a­minteşte ce l-a învăţat mama lui: „Lemuele, nu este demn pentru împăraţi, nu este pentru împăraţi să bea vin“ (Pro­verbe 31.4; vezi de asemenea Proverbe 23.20, 31, 32 şi Efeseni 5.18). Dintr-o dată, fără să se trezească, Ela trece din beţie în moarte. Tot aşa, oamenii acestei lumi caută uitare în plăcerile păcatului, apoi, fără să fie pre­gătiţi faţă de el, se găsesc deodată împinşi într-o neno­rocire eternă.

Şapte zile îi sunt suficiente lui Zimri, ucigaşul lui Ela, să arate că merge pe calea lui Ieroboam! Sfârşitul său nu este mai puţin zguduitor: se sinu­cide! Apoi Omri ia puterea, construieşte ce­tatea Samariei, umblă pe o cale mai rea decât predecesorii lui. Ce întuneric greu se aşterne asu­pra acestei împărăţii a lui Israel (Mica 6.16)!

 

 

 

 

18 Iunie

1 Împăraţi 16.29-34; 17.1-6

 

Ahab, fiul lui Omri, cu a cărui domnie ne vom ocupa până la sfârşitul cărţii 1 Împăraţi, sporeşte păcatele împă­raţilor precedenţi cu un ritm neatins încă: „a făcut rău în ochii Domnului mai mult de­cât cei care au fost înaintea lui“. În timpul său, închinarea la Baal este introdusă  în mod oficial în Israel, prin soţia lui, dezgustătoarea Izabela. Tot de „zilele lui“ se leagă şi recon­struirea Ierihonului  care, fiind o provocare adusă Domnului, pri­meşte pedeapsa pronunţată de Iosua! (Iosua 6.26).

Atunci, pentru a vorbi conştiinţei împăratului şi po­po­rului său, Dumnezeu ridică un profet: pe Ilie! Acest om conştientizează că, pentru a-l aduce pe Israel în stare să primească cu­vântul divin, este necesară întâi o pe­deap­să. În consecinţă, se roagă „cu stă­ru­inţă“ să nu plouă (Iacov 5.17). Apoi, sigur de răs­punsul lui Dumnezeu, se prezintă cu autori­tate înaintea lui Ahab pentru a i-l declara. Când Îi cerem ceva lui Dumnezeu cu credinţă şi în acord cu voia Lui, trebuie să acţionăm cu deplina siguranţă a împlinirii acelui lucru. Să remarcăm expresia: „Domnul … înaintea Căruia stau“ (v.1). Să stăm cu re­ve­ren­ţă înaintea lui Dumne­zeu, în lumina Lui, mereu gata să-I primim in­strucţiunile, aceasta este atitudinea sluji­torului. Aceasta a fost şi atitudinea lui Isus în Psalmul 16.8. Apoi Dumnezeu îl ascunde pe Ilie şi-i poartă de grijă într-un fel miraculos la pârâul Cherit.

 

1 Împăraţi 17.7-24

19 Iunie

 

Ilie nu depindea nici de pârâu, nici de corbi, ci de Cuvântul Celui care-i spusese: „Am poruncit corbilor să te hrănească acolo“ (v. 4). Tot aşa, când pâ­râul seacă, Ilie nu este lăsat fără resurse şi primeşte un nou mesaj: „am poruncit acolo unei femei văduve să te hrănească“ (v. 9; Ps.33.18, 19). Această văduvă se afla la ultima limită a sărăciei, dar ce conta aceasta pentru Ilie, din moment ce Domnul îi spusese: „acolo“! Această femeie a credinţei, pe care Domnul Isus o va cita locui­torilor Nazaretului pentru a-i face să se ruşineze (Luca 4.25, 26), va trece printr-o experienţă extraor­dinară. Când Dumnezeu soli­cită un servi­ciu (aici, cel de a-l hrăni pe profetul Său), dă în acelaşi timp tot ceea ce este necesar pentru îm­plinirea lui. Trebuie numai să fim gata să facem mai întâi, fără îm­po­trivire, ceea ce El ne-a cerut. Toc­mai aceasta ne în­vaţă mica turtă, care constituie do­vada cre­dinţei acestei femei şi „cea dintâi roadă“ a unei abundenţe divine pen­tru această casă.

Apoi sărmana văduvă are o nouă experienţă, şi mai ne­o­bişnuită: cea a morţii şi a în­vierii fiului ei. Şi gân­durile ni se înalţă din nou dinspre profet înspre Domnul Isus, în­viindu-i pe cei morţi. Nu avea şi El, într-o zi, să i-l redea pe unicul fiu mamei sale văduve (Luca 7.11-15)?

 

 

 

20 Iunie

1 Împăraţi 18.1-16

 

Domnul, care trei ani mai devreme îi spusese lui Ilie: Du-te, „ascunde-te“ (17.3), acum îi porunceşte: „Du-te, arată-te lui Ahab“ (18.1). Şi profetul este la fel de gata să asculte şi în acest caz, ca şi în celălalt – un exemplu pentru noi, care poate am tinde, conform firii noastre, să ne ară­tăm sau să ne ascundem când Dumnezeu ne cere tocmai contrariul!

Ce făcea Ahab în timpul teribilei secete? Îl ve­dem preocupându-se mai mult de caii şi de catârii lui decât de starea de mizerie a poporului său. Oba­dia, mai-marele casei lui, care se teme mult de Domnul, nu are curajul să se despartă de stă­pânul străin de evlavie. Ar fi trebuit să renun­ţe la avantajul pământesc, chiar dacă, probabil, şi-ar fi ris­cat viaţa. Asemenea lui Obadia, mulţi creş­ti­ni nu sunt gata să se despartă de lume ca să pla­că Domnului, deoarece o asemenea opţiune i-ar costa foarte mult!

Obadia se umple de teamă când i se cere să-l anunţe pe Ahab că l-a întâlnit pe Ilie. În mod con­ştient, se mândreşte cu ce a făcut pentru cei o sută de profeţi; dar, când este vorba să împlineas­că serviciul simplu pe care Ilie i l-a solicitat, săr­manului Obadia îi lipseşte ceea ce la văduva umilă din Sarepta străluceşte: încrederea simplă în Cuvântul lui Dumnezeu.

 

 

 

1 Împăraţi 18.17-29

21 Iunie

 

Cât timp seceta şi foametea au bântuit ţara, Ahab a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să-l gă­sească pe profetul pe care-l considera răspunză­tor de nenorocirea lui Israel.

„Tu eşti?“ – îl întreabă când, în sfârşit, îl găseşte – „Tu eşti cel care tul­bură pe Israel?“ Câtă inconştienţă aici! „Tu eşti a­cela“, răspunde Ilie, „şi casa tatălui tău“, care ai atras această pedeapsă prin păcatele tale.

În felul acesta judecă oamenii acestei lumi … şi poate uneori şi noi! Când Dumnezeu ne trimite câte o încercare, ne grăbim să-i acuzăm pe oameni şi să-i facem răs­punzători de ceea ce ni se întâmplă, mai de­grabă decât să ne cercetăm pe noi înşine.

La cererea lui Ilie, împăratul strânge pe tot Is­raelul, împreună cu falşii profeţi, pe muntele Car­mel. Venise timpul ca poporului să i se vor­bească cu fermitate şi să fie confruntat cu aver­tismentul: „Până când veţi şchiopăta de amândo­uă picioa­re­le? (Sau: Până când veţi şovăi între două părţi?)“ Mai târziu, Isus va vorbi mulţimi­lor lui Is­ra­el în acelaşi fel, de pe un alt munte: „Ni­meni nu poate sluji la doi stăpâni …“ (Matei 6.24).

Pentru cititorul care n-a făcut încă o alegere, per­miteţi-ne să vă repetăm întrebarea lui Ilie: „Până când veţi şovăi între două părţi“, … între cei doi stăpâni?

 

 

 

22 Iunie

1 Împăraţi 18.30-46

 

Puşi în faţa provocării, profeţii lui Baal au per­severat zadarnic cu entuziasmul şi cu dansurile lor vio­lente. Dumnezeul lor a rămas surd şi încă dintr-un motiv foarte întemeiat! (Ps. 115.4-7). Apoi Ilie îşi înce­pe pre­gă­tirile cu un calm şi cu o autoritate care con­trastează marcant cu toată agitaţia an­terioa­ră. El construieşte altarul din două­sprezece pietre, „după numărul seminţiilor“, afirmând ast­fel uni­tatea poporului. În pofida tristei separări în două împărăţii, în ochii lui Dumnezeu Israel este încă o sin­gură naţiune. Acelaşi lucru se aplică astăzi la Biserica Domnului. Deşi se află divizată în atâ­tea denominaţii, Dumnezeu recunoaşte numai o singură Biserică, alcătuită din toţi cre­dincioşii. Şi noi, de asemenea, trebuie s-o pri­vim în acelaşi fel.

Când totul este gata pentru arderea-de-tot, Ilie I se adresează lui Dumnezeu: „Răspunde-mi, Doam­ne, răs­punde-mi, şi să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti Dumnezeu şi că Tu le-ai întors inima înapoi“ (v. 37). Dumnezeu răspunde servitorului Său, nu numai trimiţând foc, ci şi în­torcând inima poporului spre El.

Ahab asistă la această scenă, urmată de moar­tea pro­feţilor săi, fără să pară că-l intere­sează altceva decât să mâ­nânce şi să bea, în timp ce, de partea lui, omul lui Dum­nezeu se roa­gă din nou … „şi cerul a dat ploaie“ (Iacov 5.18).

 

1 Împăraţi 19.1-10

23 Iunie

 

Cine ar recunoaşte mărturia strălucitoare din capitolul precedent în acest om descurajat, fu­gind de ameninţarea unei femei? Dumnezeu nu ne oferă acest detaliu pentru ca să-l judecăm pe preţiosul Său servitor, ci spre învă­ţă­tura noastră: Omul cel mai remarcabil eşuează în întregime când este lăsat pe seama propriilor resurse (citiţi Pro­verbe 29.25). Lui Ilie nu-i mai rămâne altceva decât dispe­rarea. Totuşi, iată cum Dumnezeu Se în­grijeşte de el. Un gând de preţ: chiar atunci când ajungem într-o stare de depri­mare sau de iritare, bună­tatea Lui nu încetează să se exercite asupra noastră.

Spiritul legalist al lui Ilie l-a ­condus la Horeb (o parte a masivului Sinai), lo­cul unde fusese dată Legea. „Ce faci aici, Ilie?“ (v. 9), îl întreabă Domnul. Serioasă între­bare pen­tru cel care abandonase poporul! Dar răspunsul pro­fe­tului nu face decât să-i trădeze falsa poziţie. El se află acolo pentru a acuza! Chiar dacă Moise, în acelaşi loc,  mijlocise pentru popor (Exod 32.11), Ilie „se plânge lui Dumnezeu împotriva lui Israel“, cum trist se remarcă în Ro­mani 11.2.

Să ne amintim bine lucrul acesta: Să acuzi (fapt care poate lua forma unei informări) în­seamnă să faci lucrarea lui Satan (Apocalipsa 12.10). Să mij­loceşti înseamnă, din contră, să acţionezi ase­menea Domnului Isus (Romani 8.34).

 

24 Iunie

1 Împăraţi 19.11-21

 

Contrar cu ceea ce gândea Ilie, mesajul pe care Dum­nezeu dorea ca Israel să-l audă nu era cel de judecată.

Domnul nu Se afla nici în vânt, nici în cutre­murul de pământ, nici în foc. Glasul „puternic“, „plin de mă­re­ţie“ … şi de temut din Psalmul 29.3-9 se îm­blânzeşte pentru a face loc glasului dulce şi şoptit al harului. Tot aşa, astăzi nu este timpul judecăţii pentru lume, ci al harului care-l iartă pe păcătos. Dumnezeu poate să-i trezească pe oa­meni prin dovezi ale puterii Lui, dar numai vocea tandră a harului este în stare să atingă inimile. Din nou este necesar, pentru a-l primi, simţul propriei nimicnicii.

Pentru că n-a fost capabil să înţeleagă acest limbaj, Ilie trebuie să fie dat deoparte şi Elisei este chemat în locul lui. În ce-L priveşte, Domnul va şti cum să-l facă pe popor să audă această voce a dragostei.

În final, Dumnezeu îl învaţă pe Ilie încă o lecţie. Acesta urcase pe munte crezând că el sin­gur rămăsese credincios. Şi coboară având învă­ţat faptul că era numai unul dintre cei şapte mii de oameni pe care Dumnezeu îi păstrase pentru Sine în Israel. Dacă el însuşi nu fusese în stare să-i descopere, Dumnezeu, pe de altă parte, îi cunoştea pe fiecare dintre ei (vezi 2 Timotei 2.19).

 

 

 

 

1 Împăraţi 20.1-12

25 Iunie

 

Domnul îi făcuse cunoscut lui Ilie atât pe suc­cesorul lui Ben-Hadad, împăratul Siriei, cât şi pe cel al lui Ahab, împăratul lui Israel (19.15, 16). Dar aceste două perso­naje se află încă la putere şi cap. 20 ne relatează con­fruntarea care îi aş­teaptă. Acelaşi lucru şi pentru lumea de astăzi: îi este acordată o simplă amânare, dar aceasta nu-i împiedică pe oameni, în orbirea lor, să acţioneze ca şi cum viitorul le-ar aparţine. Ei uită că Dumnezeu are propriile gânduri cu privire la lume şi că El dirijează cursul istoriei. Şi în timp ce îşi dispută supremaţia, oamenii sunt deja înlo­cuiţi în consiliul divin prin Împăratul pe care Dumnezeu L-a desemnat: Isus Hristos. Asemenea lui Ilie, credincioşii cunosc, din Cuvânt, aceste gânduri ale lui Dumne­zeu cu privire la lume; ei nu tre­buie să se lase distraşi de evenimentele care agită şi care neliniştesc omenirea (Isaia 8.12, 13).

În faţa provocărilor lui Ben-Hadad, Ahab este lipsit de putere. El ne duce cu gândul la omul care, în condiţia lui păcătoasă, se află la mila puternicului său vrăjmaş, dia­volul. Oare acesta nu l-a privat pe Adam, în doar câ­teva momen­te, de tot ce poseda el în Eden? Dar, prin harul lui Dumnezeu, Satan, omul tare, a găsit în Hristos pe Unul mai tare decât el, care l-a biruit şi care „îm­parte prăzile [luate] de la el“ (Luca 11.22).

 

 

26 Iunie

1 Împăraţi 20.13-30

 

Ben-Hadad n-a ţinut cont de Domnul. În timp ce bea cu cei treizeci şi doi de împăraţi care-l ajutau, planul divin este pus în aplicare.

Ne putem întreba de ce Domnul vine în ajutorul imoralului Ahab, când acesta nici măcar nu-L cheamă. Dar nu este tocmai vocea dulce şi şoptită a harului cea căreia Dum­ne­zeu vrea să-i încerce din nou virtuţile? Scăpându-l pe Ahab şi pe poporul lui, Îşi propune să le arate că El este încă Dumnezeul lui Israel, cu toate că ei nu-L caută. Sirienilor le va demonstra că nu este nici Dum­ne­zeul munţilor, nici al câmpiilor, ci „Domnul ce­ru­lui şi al pământului“ (Fapte 17.24). Să remar­căm încă două detalii importante în v. 27: Înainte să meargă la luptă, copiii lui Israel sunt aprovizionaţi. Să nu ne ima­ginăm că ne putem confrunta cu adversarii noştri fără ca mai întâi să ne fi făcut provizii zilnice de pe pagini­le Cu­vântului. Apoi mica armată a lui Is­rael trebuie să expe­rimenteze că este fără putere, jalnică în ochii vrăj­maşilor ei, „ca două tur­me mici de capre“ înaintea mul­ţimii care umple ţara. Dumnezeu acţionează întotdeauna în aşa fel încât scăparea pe care o dă El să-I fie atribuită şi să-L glo­rifice. Puterea Lui se desăvârşeşte în slăb­iciu­ne        (2 Co­rin­teni 12.9).

 

 

 

1 Împăraţi 20.30-43

27 Iunie

 

Este trist să nu găsim la Ahab nici un senti­ment de recunoştinţă pentru dubla victorie pe care Domnul i-a acordat-o. Din nefericire, cei mai mulţi oameni se com­portă la fel! Harul lui Dum­nezeu îi lasă indiferenţi. Dispreţuindu-L, ei Îl in­sultă pe Dumnezeu şi-şi con­struiesc propria nefe­ricire. Hristos a învins pentru noi un adversar in­finit mai puternic şi mai crud decât Ben-Hadad cu armata lui. Oare I-am mulţumit noi toţi pen­tru a­ceas­tă glorioasă eliberare?

Nu numai că nu-l vedem pe Ahab întorcându-se spre Domnul, dar el manifestă şi o indulgenţă culpabilă, cru­ţându-l pe vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al poporului Său. Mai rău decât atât, îl numeşte fratele său! Dumnezeu intervine, trimiţându-i un alt profet, însă de data aceasta vocea harului lasă loc celei a judecăţii.

Ca şi Ahab, ajungem să uităm că lumea se află în vrăjmăşie cu Dumnezeu şi cu poporul Lui. Dar omenirea este împărţită numai în două familii: cea a lui Dumnezeu şi cea a diavolului (Ioan 8.41-44). Ele nu se pot amesteca. Dacă avem binecuvântarea să facem parte din marea familie care-L are pe Dumnezeu ca Tată, atunci toţi copiii lui Dumnezeu şi numai ei sunt fraţii şi surorile noastre.

 

 

 

 

28 Iunie

1 Împăraţi 21.1-14

 

Ahab ajunsese foarte aproape să fie jefuit de tot ce avea, de către împăratul Siriei. Nerecunos­cător faţă de Dom­nul care-i păzise tot, încearcă acum, din lăcomie, să‑şi prădeze aproapele. Nabot, ca israelit credincios, nu putea să renunţe la moştenirea sa, potrivit cu Levitic 25.23. Arătăm noi aceeaşi cre­dincioşie, aceeaşi fermitate, când este vorba să păs­trăm moştenirea spirituală lăsată, poa­te, de pă­­rinţii noştri? Da, să avem grijă să nu su­be­va­luăm in­com­parabilele adevăruri biblice care ne-au fost în­cre­dinţate (1 Timotei 6.20; 2 Timotei 1.14).

Din laşitate, mizerabilul împărat o lasă pe soţie să ac­ţioneze şi, sub pretextul autorităţii împărăteşti, se înfăp­tu­ieşte cea mai oribilă nedreptate.

Dar Nabot este privilegiat să-L reprezinte pe Unul mai mare decât el. În parabola în care Dom­nul Isus Se prezintă ca moştenitorul viticul­to­rului, auzim teribilele cuvinte: „veniţi să-l omo­râm şi să luăm în stăpânire moş­te­­nirea lui“ (Ma­­tei 21.38). Sfârşitul aceleiaşi evanghelii ne arată că şi înaintea sinedriului s-au prezen­tat tot doi mar­tori mincinoşi. Acolo, Isus fusese acu­zat de blas­fe­mie de către conducătorii poporului (Matei 26.60,65,66), înainte să sufere şi să moară „dincolo de poartă“ (v. 13; Evrei 13.12).

 

 

 

1 Împăraţi 21.15-29

29 Iunie

 

Asemeni lui Ahab, care îşi însuşeşte printr-o crimă moştenirea lui Nabot, omul s-a debarasat de Hristos, comportându-se ca şi cum lumea îi aparţine. Ahab este un exemplu tipic al omului care doreşte întotdeauna ceea ce nu are. Copleşit cu bogăţii, tot ceea ce-l interesa mai mult era via vecinului său. Inima firească este încontinuu nesatisfăcută.

Minciuna şi uciderea l-au pus pe împărat în po­se­sia obiectului dorinţei sale. Iată-l că se ridică şi coboară, cu inima veselă, să-şi vadă noua sa proprietate. Dar toată plăcerea îi dispare brusc! Ci­neva, pe care nu-l cunoaş­te chiar foarte bine, îl aşteaptă în via lui Nabot. Este Ilie! Dumnezeu i-a dat misiunea să-l anunţe pe îm­pă­rat cu privire la pedeapsa de­zas­truoasă care-l aşteaptă.

Apoi, pentru prima dată, Ahab dă semne că se smereşte. El cunoaşte din experienţa predecesori­lor săi că întotdeauna cuvântul lui Dumnezeu se împlineşte. Oare pur­tarea lui de acum semnifică „o pocăinţă spre mân­tuire“ (2 Corinteni 7.10)? Nu, după cum ne va arăta în continuare isto­ria lui. Întotdeauna după roade se judecă adevărata pocăinţă. Cu toate acestea, Dum­nezeu, atent la orice semn de întoarcere, ţine cont de atitudinea lui Ahab, suspendându-i tem­porar pedeapsa (Ezechiel 33.11).

 

 

 

30 Iunie

1 Împăraţi 22.1-18

 

Ben-Hadad nu şi-a ţinut cuvântul (20.34). A păs­trat Ramotul din Galaad. Ahab îşi propune să-l ia înapoi şi îşi împărtăşeşte gândul său unui ilustru vizita­tor: Iosafat, împăratul lui Iuda. Şi care ar putea fi pri­mul gând referitor la această vizită? Nu este oare îmbucurător să vedem stabi­lindu-se o prietenie între suveranii acestor două împărăţii aflate în conflict de atâta timp? Este un pas spre unificare, astăzi la modă în lumea creştină. În rea­litate, în ochii lui Dumnezeu ea semnifică necre­dincioşie din partea lui Iosafat. El era împărat la Ierusalim, unde se găsea tem­plul Domnului. Ahab, dimpotrivă, era un ido­latru. Şi „ce înţe­legere“, întreabă apostolul, „are tem­plul lui Dum­nezeu cu idolii?“ (2 Cor. 6.16). Cum putea împăratul lui Iuda să se uite atâta pe sine, încât să spună: „Eu sunt ca tine …“?

Priviţi în ce angrenaj se lasă prins sărmanul Iosafat! Stingherit, îi face câteva remarci timide lui Ahab, dar nu are energia necesară să se opună planurilor acestuia. I-ar fi fost necesar pentru aceasta mai mult curaj decât pentru a merge la război împotriva sirienilor. Cu siguran­ţă, şi fiecare dintre noi cunoaşte din experienţă că cea mai dificilă acţiune, implicând cel mai mult curaj, este adesea un simplu refuz, un refuz de asociere cu răul (Ps. 1.1).

 

 

 

1 Împăraţi 22.19-40

1 Iulie

 

Cei patru sute de profeţi au anunţat într-un singur glas ceea ce dorea împăratul. Ce riscă ei? Dacă Ahab câştigă războiul, prezicerea lor se va confirma. Iar dacă nu se va mai întoarce, nici nu le va mai putea face vreun re­proş. Alături de aceşti profeţi mincinoşi, un singur profet al Domnului, credinciosul Mica, face cunoscut adevărul cu curaj şi trebuie să su­fe­re pentru el. Asemeni capitolului 18, şi acesta ne pune în gardă cu privire la un pericol: cel de a judeca dacă un lucru este bun sau rău după numărul celor care-l practică. Oamenii de astăzi, asemenea lui Ahab, „îşi vor strânge o mulţime de învăţători după pof­te­le lor“ (2 Timotei 4.3). Nu le place să audă vorbindu-se în special despre o judecată eternă, de aceea găsesc, pentru liniştea lor, învăţători care le promit că, în final, totul va fi bine. Dar, mai devreme sau mai târziu, Dumnezeu îi va face de ruşine pe toţi min­­cinoşii. Cuvântul Lui este adevărul (Ioan 17.17).

Pe Iosafat, lipsa curajului aproape că-l costă via­ţa. L-a urmat pe Ahab, de teama să nu-l supe­re. Dar acesta din urmă, cu laşitate, a căutat să deturneze atenţia adver­sarilor şi a eforturilor lor înspre Iosafat. Însă şiretlicul său nu L-a înşelat pe Domnul, care avea ochii îndreptaţi asupra unuia dintre împă­raţi pentru a-l scăpa, iar asupra celuilalt, pentru a-Şi împlini judecata necruţătoare (vezi Psalmul 7.12-13).

 

2 Iulie

1 Împăraţi  22.41-53

 

Domnia lui Iosafat este reluată în detaliu în Cartea 2 Cronici. Ne vom opri totuşi aici asupra unui fapt foarte instructiv. Iosafat pregătise o flotă care să meargă la Ofir după aur. Dar mâna lui Dumnezeu îl opreşte; vasele îi sunt sfărâmate. Se va încăpăţâna el? Dimpotrivă, se va supune! Împăratul lui Is­rael este gata să-i ofere ajutorul navigatorilor săi, dar de data aceasta ştie să-i răspundă „nu“!

Oare n-am avut toţi experienţa unor planuri mari pe care le-am făcut şi care au fost reduse la nimic în urma unei singure lovituri, prin împrejurări neaş­teptate? La fel a fost şi cu Iov, care a strigat: „Planurile mele s-au năruit, − gândurile dragi ale inimii mele“ (Iov 17.11). Ca să facă să ne eşueze aseme­nea planuri, Dumnezeu Se foloseşte de diferite mijloace: vreme rea, boală, lipsă de bani, insuc­ce­s la examen …! Şi acestea sunt întotdeauna dureroase. Dar, în loc să ne tulbu­răm sau să insistăm, ar fi bine să aflăm mai întâi dacă pla­nurile noastre au avut într-adevăr aprobarea Domnului. Un duh zdrobit are mai mul­tă valoare în ochii Lui decât corăbii sfărâmate.

Ultimul paragraf ne duce înapoi la curtea îm­părătească a lui Israel. Acolo îl vedem pe noul îm­pă­rat, Ahazia, slujind lui Baal şi prosternându-se în faţa lui. Aceasta este trista notă finală a cărţii 1 Împă­raţi.

 

 

2 Împăraţi 1.1-10

3 Iulie

 

De la începutul acestei cărţi îl vedem pe mi­ze­rabilul Ahazia făcând încă un pas mai depar­te în idolatrie. Îmbolnăvindu-se, trimite soli la Baal-Zebub (domnul muştelor sau al murdăriei), ca să-l întrebe. Fapt cu atât mai sinistru cu cât, în spatele acestui idol, se află Satan care se face ado­rat – el, pe care iudeii îl vor numi Beelzebul, căpetenia demonilor (Matei 12.24)!

Atunci, din partea Domnului, sfârşitul lui Ahazia este hotărât şi Ilie are misiunea să i-l anunţe, precum altădată tată­lui acestuia. Dar, în timp ce Ahab ma­nifes­tase o oarecare smerenie, Ahazia, din contră, nu se preocupă decât să-l prindă pe profet, chiar prin violenţă, dacă este nevoie. Ne ducem astfel cu gândul la faptele criminale ale unui alt îm­pă­rat, răutăciosul Irod, împotriva lui Ioan Botezătorul (pe care Cuvântul îl aseamănă frec­vent cu Ilie – comparaţi hainele lor în v. 8 şi Marcu 1.6). Aceas­tă re­voltă deschisă împotriva Domnului aduce imediat o pedeapsă solemnă.

Astfel Ahazia îl întrece pe tatăl său în răutate. El avusese înainte doar exemplul trist al părinţilor săi, Ahab şi Izabela. Dar ce să spunem atunci despre tinerii şi tinerele crescuţi de părinţi evlavioşi şi care, în pofida unui asemenea privi­legiu, s-au dus după idolii lumii?

 

 

 

4 Iulie

2 Împăraţi 1.11-18

 

În îndărătnicia lui, Ahazia a trimis o a doua căpetenie peste cincizeci ca să-l aducă pe Ilie. Somaţia lui este mai obraznică: „Grăbeşte-te să cobori!“ Ea primeşte acelaşi răspuns cutremurător.

La Carmel, focul n-a căzut din cer asupra celor care asistau, ci asupra jertfei − ima­gine a judecăţii divine că­zând asupra lui Hristos, în vederea aducerii inimii popo­rului Său înapoi la Dum­nezeu. Dar acum, pe acest alt munte, focul trebuie să coboare ca judecată asupra oa­me­nilor răzvrătiţi.

Isus, Jertfa sfântă, a rămas singur să cunoască inten­sitatea mâniei divine. La sfârşitul harului, cei care nu vor fi crezut vor trebui ei înşişi să se su­pună acestei judecăţi neschimbabile, şi aceasta pentru eter­ni­tate (Romani 1.18).

Această zi a judecăţii n-a sosit încă. Din acest motiv, când ucenicii Iacov şi Ioan, referindu-se la această scenă, Îi propun Domnului să coboare foc din cer peste un sat al samaritenilor, El trebuie să îi mustre aspru (Luca 9.54,55).

Căpetenia peste a treia ceată de cincizeci este probabil unul dintre cei şapte mii despre care Domnul îi vorbise profetului. El vorbeşte cu res­pect, cu umilinţă şi cu afecţiune pentru soldaţii săi. Ilie va merge cu el la împărat, dar numai pentru a-şi repeta cuvânt cu cuvânt mesajul iniţial, care se va împlini curând prin moartea lui Ahazia.

2 Împăraţi 2.1-14

5 Iulie

 

În timp ce înălţarea la cer a lui Enoh este rezumată în Scriptură în numai două versete (Geneza 5.24; Evrei 11.5), Dumnezeu ne permite (atât nouă, cât şi lui Eli­sei) să o urmărim în detaliu pe cea a lui Ilie. Acest eveniment glorios ne reaminteşte de altele două: unul trecut, celălalt încă viitor. Scena tre­cută este ridicarea Domnului la cer. Asemenea lui Ilie, Isus a parcurs drumul poporului Său Israel, ale cărui etape le avem înfăţişate aici: Ghil­gal, Betel, Ie­ri­hon şi, în final, Iordanul. După cum Elisei a refuzat să se despartă de Ilie, tot aşa ucenicii au fost ataşaţi de Domnul Isus. „La cine să ne ducem?“, I-a spus Petru (Ioan 6.68; de citit şi Ioan 11.16). De asemenea, ei vor fi şi mar­torii ridicării Sale la cer (Fapte 1.9). Apoi, conform pro­mi­siunii pe care le-o făcuse, Duhul Sfânt coboară peste ei cu putere, fap­t ce ne vorbeşte de duhul lui Ilie venind să se odih­nească peste Elisei după înălţarea stăpânului său la cer.

Acest capitol ne poartă gândul şi spre o scenă viitoare: Răpirea tuturor celor răscumpăraţi „în nori, … pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh“ (1 Tesa­loniceni 4.17). Asemenea lui Ilie, suntem în călătorie, fiindu-ne cunoscut ce se va întâmpla cu noi. Este aceasta o speranţă care ne bucură inima?

 

 

 

6 Iulie

2 Împăraţi 2.15-25

 

„Fiii“ profeţilor erau în realitate ucenicii lor, trăind împreună, învăţaţi de Cuvânt şi folosiţi de Domnul în serviciul Său. Cei din Ierihon, aseme­nea lui Toma mai târziu, nu pot să creadă miste­riosul eveniment care tocmai avusese loc.

Elisei, la Ierihon, Îl reprezintă pe Hristos venit prin har în această lume, o lume purtând sigiliul morţii şi al sterilităţii. Viaţa îi poate fi adusă nu­mai prin puterea purificatoare a harului (sarea), conţinută şi manifestată în omul cel nou (vasul nou). Fiecare credincios este de asemenea chemat să fie în aceeaşi lume „un vas spre onoare, sfinţit, fo­lo­sitor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună“ (2 Timotei 2.21).

Înfricoşătoarea scenă care urmează ne aminteşte de ju­de­căţile pregătite pentru batjocoritori (Prov. 19.29). Băie­ţaşii din Betel L-au insultat pe Dom­­­nul Însuşi. „Suie-te, chelule“ era o sfi­dare la adresa lui Elisei, pentru a fi răpit la cer ca Ilie. Apostolul Petru ne spune că în zilele din ur­mă vor veni batjocoritori umblând după poftele lor şi zi­când: „Unde este promisiunea venirii Lui?“ (2 Pe­t.3.3, 4).

Apoi vin ursoaicele. Ursul este asociat în Biblie cu leul: Satan. Cât de solemn este acest lucru! Dacă copiii dis­preţuiesc Cuvântul, Dumnezeu va putea permite ca ei să ajungă pra­da lumii şi a prinţului ei, de altfel, o soartă mai rea decât moar­tea, pen­tru că în joc se află mântuirea sufletu­lui lor.

2 Împăraţi 3.1-15a

7 Iulie

 

Ioram, fratele lui Ahazia, devine împărat peste Israel. Cu toate că şi el face ce este rău îna­intea Domnului, se remarcă o ameliorare faţă de purtarea tatălui şi a mamei sale. El renunţă ofi­cial la închinarea faţă de Baal.

Primul verset din această carte menţionase deja răzvră­tirea Moabului. Ea îi oferă lui Ioram ocazia să organizeze o ofensivă împotriva acestui popor, spriji­nindu-se pe aliaţii cei mai apropiaţi: pe împăratul lui Iuda şi pe cel al Edomului. Din nefericire, Iosafat nu a învăţat din lecţia serioasă avută cu Ramotul Galaadului. El dă sugestiei lui Ioram acelaşi răs­puns pe care-l dăduse mai înainte lui Ahab (v. 7; 1 Împăraţi 22.4).

Expediţia se află pe punctul de a sfârşi rău. Io­ram Îl acuză pe Domnul, cu toate că el însuşi este răspunzător de întreaga acţiune. Multe persoane sunt la fel. Îl acuză pe Dumnezeu de neno­rociri­le lor, în loc să se pocăiască. Proverbe 19.3 confirmă că „nebunia omului îi suceşte calea şi inima lui se întărâtă împotriva Domnului“. Cât despre Iosafat, în sfârşit se interesează de Cuvântul Domnului! În faţa celor trei împăraţi, atât de trist şi de nepotrivit asociaţi, Elisei stă stingherit. Nu ne aminteşte aceasta de jugul nepotrivit cu cei necredincioşi, faţă de care creştinii sunt atât de serios avertizaţi? (2 Co­r. 6.14).

 

 

 

8 Iulie

2 Împăraţi 3.15b-27

 

Din partea Domnului, Elisei face cunoscut mijlocul de scăpare şi, ca întotdeauna, acest mijloc este credinţa. Înainte să primească ceva, ei trebuie să înceapă prin a săpa gropi. Cu cât vor săpa mai mult, cu atât va fi mai multă apă. Însă această apă, să remarcăm, a venit „dimi­neaţa, pe când se aducea darul de mâncare“ (v. 20). Oare nu la Ieru­salim, departe de acest ţinut, era locul unde se oferea jertfa? Cu toate acestea, datorită acestei jertfe, apa începe să curgă. Înţelegem ce sem­nifică aceasta: Toate binecuvântările noastre decurg din lucrarea Domnului la cruce.

Dar apele, care ar putea ilustra salvarea pen­tru armatele lui Israel, aduc în urma lor distruge­rea moa­biţilor. Ca o paralelă, moartea lui Isus, care înseamnă mântuire pentru cei care cred, reprezin­tă, în acelaşi timp, con­damnarea lumii (Ioan 16.8).

Înşelaţi de aparenţe, moabiţii sunt învinşi, iar ţara le este devastată. Iar ceea ce face împăratul lor – oribilul sacri­ficiu al fiului său întâi-născut – produce consternare în tabăra învingătorilor. În final, cele trei armate se despart, fără ca participanţii la această expediţie neplă­cută să fi reali­zat vreun beneficiu real. Să fim siguri că rezulta­tul a ceea ce nu întreprindem cu Dumnezeu va fi întot­dea­una acelaşi.

 

 

2 Împăraţi 4.1-17

9 Iulie

 

Capitolul nostru ni-l arată pe Elisei, simbol al Domnu­lui Isus, ca sursă de binecuvântare pentru două familii. Cea dintâi este săracă: O văduvă cu doi copii se află la mila unui creditor fără milă. Dar credinţa ei îi spune cui să se adreseze (Psalmul 68.5) şi primeşte acel ule­i preţios şi abundent atât timp cât există vase goale de umplut.

Vânduţi prin păcatele noastre lui Satan, înspăimân­tătorul creditor, acesta are aşadar drepturi câştigate asupra noastră (Isaia 50.1). Există totuşi o cale: să ne întoarcem spre Domnul; şi vom primi puterea divină, după măsura credinţei noas­tre (vasele goale), nu nu­mai pentru salvarea ace­lora pe care-i iubim, ci şi pentru viaţa de toate zilele (v. 7).

A doua familie este cu totul diferită. Aceştia sunt oa­menii bogaţi: cu toate acestea, omul lui Dumnezeu este primit aici cu simplitate. El se simte ca acasă, iar gazdele lui sunt de asemenea fericite să-l aibă în mij­locul lor. Ce bun exemplu pentru noi!

Oare Domnul Isus Se simte cu adevărat în lar­gul Lui în casa noastră şi, de asemeni, în inima noastră? Putem noi să-I arătăm Lui totul, să-I spunem Lui totul, să-I încre­dinţăm dorinţele noastre tainice? Pentru a le lua la cunoştinţă, nu are nevoie de un intermediar, precum foloseşte aici profetul (pe Ghehazi). Şi le va împlini, dacă aceste dorinţe cores­pund gândurilor Lui (Psalmul 37.4).

10  Iulie

2 Împăraţi 4.18-31

 

Domnul i-a dat un copil evlavioasei sunamite. Dar El doreşte să facă pentru ea şi mai mult decât atât: vrea ca ea să-I cunoască pu­terea de a învia morţii. Un nou copil sosit în fami­lie este o sursă de bucurie pentru părinţi şi, de asemenea, pentru fraţii şi surorile lui. Dar ceea ce va avea mai mare preţ în ochii lui Dumnezeu va fi naşterea din nou a acestui copil; cerul întreg se va bucu­ra. Nu este oare cea mai mare minune când un om trece de la moarte la viaţă? Aceasta se numeşte conver­tire. Isus o împli­neşte încă în familiile noastre în aceste zile. Am trecut noi printr-o astfel de experienţă?

Să-L privim pe Mântuitorul aflat în casa Martei, în Betania. Ajungând acolo, El era primit cu respect şi afecţiune, asemeni lui Elisei la sunamită. Dar a fost nece­sar ca această familie să-L cunoască sub un nume nou: „Învierea şi Viaţa“ (Ioan 11.25). Isus nu Se afla acolo în momentul când ei erau loviţi de doliu, iar întârzierea Sa putea fi luată drept indiferenţă. Dar a fost necesar să fie încercată credinţa lor, întocmai ca cea a sunamitei din textul nostru. „Este bine“, spune ea, în ciuda tuturor apa­renţelor. Cât despre noi, care ne plângem în faţa unor lucruri atât de mărunte, să nu uităm, în nici una din dificultăţile prin care trecem, de acest cuvânt de încredere deplină: „Este bine“!

 

 

2 Împăraţi 4.32-44

11 Iulie

 

Întocmai cum vorbeşte Evrei 11, ca­pi­tolul credinţei: „femeile i-au primit pe morţii lor prin în­viere“ (Evrei 11.35), la fel a fost cu văduva din Sarepta, iar acum cu fericita sunamită. Dar ce contrast cu scena de la mor­mântul lui Lazăr, unde o simplă chemare a Stăpânului Vieţii este suficientă să rea­ducă la viaţă un om mort de patru zile! În cu­rând, toţi răscumpăraţii adormiţi vor auzi „strigătul de strângere laolaltă“ al Celui care a învins moartea şi vor fi înălţaţi cu putere (1 Tesaloni­ceni 4.16).

Incidentul cu colocinţii (curcubeţii) din oală ne arată cum omul, cu bune intenţii uneori, nu face decât să strice ceea ce Dumnezeu doreşte să-i ofere. Să veghem deci ca nimic să nu adăugăm la Cu­vânt, hrana sufletelor noastre (Gala­teni 1.7, 8). Ce multe sunt scrierile religioase în care se găseşte amestecată cu ade­vărul divin şi puţină otravă!

Omul din Baal-Şalişa, al cărui sac devine pentru Elisei mij­­locul de a hră­ni o sută de oameni, ne aminteşte încă o da­tă de scenele din evanghelii (Matei 14.15-21; 15.32-38). Dar şi acolo este vizibilă diferenţa din­tre profet şi Cel care face mulţimea să se aşeze pentru a-i hrăni cu miile în virtu­tea propriei Sale puteri (Psal­mul 132.15).

 

 

 

 

 

12 Iulie

2 Împăraţi 5.1-14

 

Iată-l pe Naaman, căpetenia oştirii împăratu­lui Siriei, un erou acoperit de glorie şi de dis­tinc­ţii. Şi totuşi există ceva care face din acest măreţ personaj cel mai de plâns din­tre oameni: fru­moa­sa-i uniformă acoperă un trup ros de lepră. În a­celaşi fel, boala păcatului a corupt orice fiinţă ome­nească, inclusiv pe cei mai distinşi oameni.

În casa lui Naaman locuieşte însă un tânăr mesa­ger al veştii bune. O fetiţă luată cap­tivă îşi depune simpla măr­tu­rie despre puterea omului lui Dumnezeu. Nimeni nu este vreodată prea tânăr ca să fie un martor al Domnului Isus.

Naaman se pune la drum şi, după un ocol pe la palatul lui Ioram, primeşte mesajul lui Elisei. Şi astăzi încă, Dumnezeu are un mesaj pentru pă­că­toşi: Cuvântul Lui scris. Mulţi nu cred că Dum­ne­zeu Se adresează lor în felul acesta şi nu acceptă Biblia ca fiind Cuvântul lui Dumne­zeu. De asemenea, mulţi găsesc că mântuirea este prea simplă. Îndrumarea dată lui Naaman este ace­eaşi cu cea pe care Isus a dat-o omului născut orb: „Mergi şi spală-te“ (v. 10; Ioan 9.7). Dum­nezeu nu cere omului lucruri mari (v.13), ci numai atât: să se re­cunoască mur­dar, mort în greşelile lui (E­fe­seni 2.1, 5; Coloseni 2.13). Cât despre lucrurile mari, Dum­ne­zeu Însuşi le-a împlinit pentru sărmanii păcătoşi printre care ne număram şi noi.

 

 

2 Împăraţi 5.15-27

13 Iulie

 

Primul lucru pe care îl face Naaman după vin­decare este să meargă să-i mulţumească celui care a contribuit la aceasta − fapt ce ne aminteşte de acel unul dintre cei zece leproşi curăţiţi de Domnul, care, „văzând că a fost vindecat, s-a întors (înapoi), glorificându-L pe Dumnezeu cu glas tare“ (Luca 17.15). Şi era tot un străin.

Naaman trebuie apoi să înveţe că mântuirea este absolut gratuită. Atât de mulţi oameni nu ajung niciodată să accepte acest fapt care este cu atât mai clar cu cât ei îi văd pe unii membri ai cle­rului trăgând profit personal din religie: cel nu­mit „câştig josnic“ (1 Timotei 3.8; Tit 1.7;  1 Pe­tru 5.2). Ghehazi ne face să ne gândim la aceasta. Purtarea lui, dictată de dragostea de bani, a prejudiciat înţelegerea lui Naaman cu privire la gra­tuita­tea darului lui Dumnezeu. Inima omu­lui lui Dumnezeu, preocupată de acest „nou con­vertit“, a urmă­rit în între­gime scena. Fapta ne­cin­stită este adusă la lumină şi laco­mul îşi pri­meşte pedeapsa (comp. cu Fapte 5.1-11). „Este timp de luat argint, … haine?“ întrea­bă Elisei, a cărui întreagă avere era mantaua sa de profet. În­trebare serioasă pentru fiecare dintre noi! Ca ucenici ai unui În­vă­ţător care a fost „Cel sărac“, veghind la întoarcerea Sa, nu este timpul să ne îmbogăţim şi să căutăm sa­tisfacţii aici jos! (vezi şi Iacov 5.3 şi Hagai 1.4).

 

 

14  Iulie

2 Împăraţi 6.1-17

 

„Locul în care stăm … este prea strâmt“, îi spun lui Elisei fiii pro­fe­ţilor. Este ceea ce auzim uneori cu privire la creştinism. În ochii lumii, cu siguranţă, viaţa credin­ciosului pare prea strâmtă: se privează de atâtea lucruri! Dacă ajungem să judecăm în felul acesta, este pentru că privim prea jos. În realitate, „cerul”, în toată vastitatea lui, se întinde în faţa noastră.

Micul incident care urmează este mişcător în simplitatea lui. Elisei este deopotrivă preocupat să redea o unealtă celui care o foloseşte şi un copil mamei sale, înviindu-l. La fel Îl vedem pe Dom­nul gloriei spălând picioarele ucenicilor Săi sau pregă­tindu-le o masă (Ioan 13.5; 21.13). Nimic nu este prea mic pentru Domnul Isus. N-am experimentat oare deja fiecare dintre noi lucrul acesta?

Apoi începe războiul dintre Israel şi sirieni. Dar în apropiere există o a treia armată, de care numai profetul are cunoştinţă. Aceştia sunt răz­boinicii cereşti: îngeri pe care Dumnezeu i-a aşe­zat ca un zid de foc împrejurul slujitorului Său (vezi Psalmul 34.7 şi Judecători 5.20). Pentru a-i vedea, sunt necesari ochii credinţei. Ca şi în cazul lui Elisei aici, Isus în Ghetsimani a îndreptat gândurile ucenicului Său Petru spre cele douăsprezece le­gi­uni de în­geri pe care Tatăl Său I le-ar fi pus la dispoziţie, dacă ar fi vrut să le ceară (Matei 26.53).

 

2 Împăraţi 6.18-33

15 Iulie

 

De trei ori în acest capitol, ca răspuns la ru­gă­ciunea profetului, ochii se deschid (v. 17 şi 20) sau, din contră, orbesc (v. 18). Să-I cerem Domnului să-i deschidă pe ai noştri. Să nu pierdem din vedere, cum a făcut slujitorul lui Eli­sei, puterea divină care se află la dispoziţia noas­tră. „Îmi ridic ochii spre munţi, de unde îmi va veni ajutorul“, spune psalmistul (Psalmul 121.1). Ilie fusese un profet exclusiv al judecăţii. Elisei, prin contrast, are privilegiul să folosească o a doua armă, şi mai eficace: harul. El arată îndurare faţă de vrăjmaşii lui şi copleşeşte răul prin bine. Gândurile ni se întorc din nou spre Isus. El a folosit, într-o ma­nieră perfectă, atât puterea, cât şi harul. După ce, cu un cuvânt, îi făcuse pe cei care veniseră să-L prindă să cadă cu faţa la pământ, l-a vindecat pe slujitorul a cărui ureche fusese tăiată de ucenicul impulsiv (Ioan 18.6; Luca 22.51).

Ospăţul cel mare ne face să ne gândim, pe de altă parte, la marea „cină“ a harului (Luca 14.17). Dumnezeu i-a invitat acolo pe cei care-I erau vrăjmaşi.

Dar fapta generoasă a lui Elisei nu va fi recom­pensată! Sirienii asediază Samaria, determi­nând o foa­mete cu consecinţe deosebit de grave. Însă Dom­nul Se va folosi de ea în mod just, pentru a-Şi demon­stra în ace­laşi timp şi puterea Sa şi harul Său.

 

 

16 Iulie

2 Împăraţi 7.1-8

 

Locuitorii Samariei au ajuns la capătul dispe­rării. Acum este timpul ca Dumnezeu să acţione­ze. La încer­carea împă­ratului de a-l omorî, Elisei, profetul harului, răspun­de cu o veste bună: aceea a eliberării. Mântuirea este încă proclamată astăzi. Dar ce mulţi sunt aceia care, asemenea acestui ofiţer, manifestă faţă de ea neîn­cre­dere şi dispreţ!

Patru sărmani leproşi sunt folosiţi pentru aducerea ştirii despre această salvare (compară cu 1 Cor. 1.28). Fără vreo intervenţie omenească, armata siriană a fost pusă în derută. Domnul Însuşi a repurtat victo­ria. Tot aşa a fost la cruce, unde Isus a tri­umfat singur asupra tuturor vrăjmaşilor noştri. Noi am fost asemeni acestor sărmani leproşi, păcătoşi într-o situaţie disperată, con­dam­naţi la o moarte sigură şi eternă. Dar această moarte este acum nimicită pentru cel credincios. În locul ei, el găseşte viaţă, pace, libertate, belşug de bogăţii spirituale pentru prezent şi un viitor asigurat. Acestea sunt roadele victoriei lui Hris­tos la cruce. Vrăjmaşul a fost învins pe deplin. Şi să remar­căm faptul că a fost suficient doar să se scoale şi să meargă pentru a lua în stăpânire aceste lucruri (v. 5; compară cu Luca 15.18). Aţi făcut pasul acesta? Sau, cu adevărat, staţi încă „în întuneric, … în ţinutul şi în umbra morţii“? (Matei 4.16).

 

 

2 Împăraţi 7.9-20

17 Iulie

 

„Ziua aceasta este o zi de veste bună“ (v. 9). Ah, dacă o cunoaştem − această veste bună a Evanghe­liei − să n-o păs­trăm din egoism numai pentru noi! Să ne grăbim să răspândim fericitul mesaj celor care sunt încă nefericiţi şi care nu cunosc salvarea di­vină. „Iată, a­cum este ziua mântuirii“ (2 Corin­teni 6.2). Oare nu vom fi vinovaţi dacă tăcem? (vezi Ezechiel 33.6). Este ceea ce conşti­inţa le spune acestor patru leproşi; şi, fără să aştepte dimineaţa, ei se grăbesc să dea de ştire străjerilor cetăţii. Dar ascultaţi ce ar­gumen­te îi întâmpină! Îm­păratul şi servitorii lui ţin un consiliu, trecând în revistă toate explicaţiile posibile înainte de a o ac­cepta pe cea mai simplă şi mai minunată: Această eliberare este aceea pe care o anunţase profetul; ea vine de la Domnul. „O, nepricepuţilor şi înceţi cu inima ca să credeţi toate câte au spus profeţii“, Se putea mira Dom­nul Isus (Luca 24.25). Scăparea era chiar la poartă. Dar, pentru ofiţerul care nu crezuse, acolo se afla şi judecata. Sin­gur el nu se va bucura de prada abundentă. Cuvân­tul Domnului s-a împlinit literă cu literă. Şi întot­deauna este aşa!

 

 

 

 

 

18 Iulie

2 Împăraţi  8.1-29

 

La începutul capitolului 8 apar din nou persoane cunoscute: femeia sunamită, căreia Domnul i-a purtat de grijă în timpul unei foamete; apoi Ghehazi, care pare să fi prosperat în pofida leprei lui (subiect pe care, cu siguranţă, preferă să-l păstreze sub tăcere). Îl găsim, în adevăr, la curtea împărăteas­că, unde Dumnezeu îl folo­seşte pentru ca drepta­tea să triumfe de partea sunamitei.

În continuare sunt re­latate vizita lui Eli­sei la Damasc şi întâlnirea lui cu Hazael. Acesta din urmă comite un omor, luând astfel tronul Siriei în locul lui Ben-Hadad. Acest om, cândva martor la vindecarea lui Naaman, moare într-un fel ruşinos.

În final, în versetele 16-29 vedem cursul isto­riei paralele a împăraţilor lui Israel şi Iuda. Ioram, fiul lui Iosafat, este departe de a urma exemplul bun al tatălui său; şi ni se arată şi motivul: „pentru că fiica lui Ahab îi era soţie“ (v. 18). Observaţi încă o dată ce mare este influenţa unei soţii sau a unui soţ asupra perechii sale. Ioram al lui Iuda este deci cumnatul lui Ioram, împăratul lui Israel, pe care-l cunoaştem bine. Şi, la rândul lui, fiul său Ahazia devine „ginerele casei lui Ahab“ (v. 27). Sunt ali­anţe bune în opinia lumii, dar, în ochii Domnului, ele reprezintă grave infidelităţi. Vom constata prea des tragicele lor consecinţe.

 

 

2 Împăraţi 9.1-15

19 Iulie

 

Cu mult timp în urmă, pe muntele Horeb, Dom­nul i-l desemnase lui Ilie pe Iehu ca succesor al casei lui Ahab (1 Împăraţi 19.16). Însă Dumnezeu nu Se grăbeşte niciodată când este vorba de judeca­tă. Numai atunci când toate celelalte re­surse ale harului Său s-au epuizat, decide să ac­ţioneze. Nu Elisei va fi acela care îl va unge pe acest nou împărat ca exercitant al justiţiei, şi aceasta, în mod sigur, deoarece este profetul harului. Un tâ­năr dintre fiii profeţilor este ales pentru acest ser­viciu. Faptul în cauză ne arată că o misiune, chiar importantă, poate fi uneori încredinţată de Dom­nul unui tânăr. Trebuia să se prezinte perso­nal la cartierul general al armatei lui Israel din garni­zoana de la Ramot-Galaad şi să toarne uleiul ungerii împărăteşti pe capul lui Iehu, care avea probabil învestiţia de comandant-şef. Nu era îndeajuns lucrul acesta ca să-l intimideze pe tânărul profet? Dar, când ascultăm de Dumne­zeu, putem conta pe ajutorul Lui în cele mai dificile situaţii. Versetul 7 ne arată că Dumnezeu nu uită suferinţele alor Săi (Luca 18.7, 8). Cu cât mai mult Îşi aminteşte El de sângele Fiului Său, dat la moarte prin mâna oamenilor vinovaţi!

Ales de Domnul, aclamat de ofiţerii săi, noul împărat intră imediat în acţiune, fără să piardă nici un moment.

 

 

 

20  Iulie

2 Împăraţi 9.16-29

 

Iehu este un om ager şi plin de energie. Pe cât de spontan îşi concepe planul, pe atât de rapid îl pune în aplicare. Urmat de o ceată de oameni cre­dincioşi lui, îşi conduce cu înverşunare carul la destinaţie, la Izreel. Văzându-l, ne gândim la acest Călăreţ urmat de armatele cereşti care vine să împlinească judecata „mâniei aprinse a lui Dumnezeu cel Atotpu­ter­nic“. Numele Lui este: „Cu­vântul lui Dumnezeu“ sau, de asemeni, „Împăratul împă­raţilor şi Domnul domnilor“, cu alte cuvinte, Hristos În­suşi. Apoi dispensaţia ha­rului va lua sfârşit (Ap. 9.11-16).

„Este pace?“ întreabă neliniştit Ioram prin me­sageri; apoi mai întreabă o dată când ajunge în faţa celui trimis să execute judecata asupra lui. Dar ce spu­ne Scriptura? „Pentru cei răi nu este pace“ (Isaia 57.21). Dimpotrivă, „când spun: «Pace şi siguranţă!», atunci deodată vine pieirea peste ei“ (1 Tesaloniceni 5.3). A sosit momentul ca împăratul lipsit de evlavie să dea socoteală. Harul îi fusese vestit adesea prin Elisei; dar îm­păratul a rămas surd la cuvintele lui. „Trădare!“ strigă el. „Pedeapsă!“ ar fi trebuit să spună mai degrabă, pentru că mâna lui Dumnezeu este aceea care-l străpunge prin inimă, făcând ca tru­pul să-i fie aruncat chiar în ogorul lui Nabot unde, potrivit profeţiei neschimbătoare, s-a împlinit sfârşitul casei însângerate a lui Ahab.

 

 

2 Împăraţi 9.30-37; 10.1-11

21 Iulie

 

După moartea lui Ioram şi cea a nepotului său Ahazia, rămâne în scenă personajul cel mai ne­fast din întreaga familie regală: regina mamă, Iza­bela. Ea tocmai aflase de moar­tea fiului ei (deoarece îl numeşte pe Iehu ucigaşul stăpâ­nului său); dar, în loc să-l plângă, într-o ultimă izbuc­ni­re de vanitate, bătrâna regină se împodobeşte şi-şi fardează ochii (Ieremia 4.30). Apoi se aşază la fereastră ca să-l insulte şi să-l batjocorească pe cel care se pre­zin­tă. La apelul lui Iehu, propriii servitori o a­run­că pe fereastră pe această blestemată femeie, din care, în câteva clipe, câinii nu mai lasă decât niş­te rămăşiţe însângerate, de nerecu­nos­cut. Un sfârşit oribil pen­tru personajul care va deveni în Scriptură perso­ni­fi­ca­rea puterii corupte în Biserică! (Apo­ca­lipsa 2.20).

Bătrânii Samariei şi căpeteniile din Izreel, precum altădată în cazul lui Nabot, sunt gata să comită crime ca să placă noului monarh. Dar mâna Domnului se afla în spatele acestei laşităţi şi putem fi siguri că nici unul dintre cei şaptezeci de fii ai lui Ahab nu merita cruţarea, pentru că, în acord cu Ezechiel 18.17, fiul care a împlinit poruncile Domnului „nu va muri pentru nelegiu­irea tatălui său, (ci) va trăi negreşit“.

 

 

 

 

22 Iulie

2 Împăraţi 10.12-27

 

Continuându-şi misiunea de răzbunare, Iehu întâlneşte un grup de tineri voioşi, care merg pe drumul lor fără nici o grijă. Ei sunt cei patruzeci şi doi de fraţi (sau veri) ai lui Ahazia. Fără să cunoască lucrurile tocmai întâmplate, ei vin să facă o vizită iluştrilor tineri ai celeilalte familii îm­pă­ră­teşti … mai precis acelora ale căror capete, şaptezeci, se aflau toate în acel moment strânse în două grămezi la poarta Izreelului. Ei bine, îi vor întâlni în moarte! Să ne gândim la nenumăraţii tineri şi tinere a căror singură preocupare este să se bucu­re de viaţă, uitând că moartea îi poate lua ori­când prin surprindere, fără să fie pregătiţi pentru ea (Eclesiastul 11.9). Da, ce mulţi dintre ei au întâlnit moartea dintr-o dată, de exemplu într-un accident rutier, în timp ce se-ndreptau spre plăcerea lor!

O altă întâlnire foarte interesantă este aceea cu Ionadab, fiul lui Recab. Acesta este un om credincios. Capitolul 35 din Ieremia ne relatează istoria familiei lui. Iehu se laudă cu propriul zel înaintea lui, apoi îl invită să fie prezent la masacrul preoţilor lui Baal. Viclenia folo­sită nu se poate însă compara deloc cu scena de la Carmel, care a avut ca rezultat întoarcerea inimi­lor poporului Israel la Domnul (1 Împăraţi 18).

 

 

 

 

2 Împăraţi 10.28-36; 11.1-3

23 Iulie

 

Considerându-l pe Iehu executor al răzbunării Dom­nu­lui, ne gândim la Împăratul, la Omul vi­teaz (Hristos) că­ruia I se adresează Ps. 45: „Tu ai iubit dreptatea şi ai urât răutatea; de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus de­cât pe tovarăşii Tăi …“ (Ps. 45.7; compară cu 2 Împ. 9.6). „Şi, victorios în măreţia Ta, înaintează …“ (Ps. 45. 4 – comp. cu 2 Împ. 9.16). „Dreapta Ta îţi va arăta fapte în­fri­coşă­toa­re. Săgeţile Tale sunt ascuţite … în inima vrăj­ma­şilor Îm­pă­ratului“ (Ps. 45.4,5 – comp. cu 2 Împ.9.24). În conse­cinţă, tronul Îi este conferit nu pentru un timp (ca lui Iehu pentru patru generaţii – v. 30), ci în vecii vecilor (Ps. 45.6).

Însă v. 31 subliniază contrastul şi ne învaţă o lecţie serioasă: este posibil să mani­fes­tăm un mare zel pentru Dumnezeu, să facem lu­cruri spectaculoase, care toate pot avea aparenţa cre­dinţei, şi, cu toate acestea, să ne căutăm propri­ile interese.

Capitolul 11 ne readuce în împărăţia lui Iuda, unde o vedem pe dezgustătoarea Atalia, fiica ade­vă­rată a lui Ahab şi a Izabelei, care, pentru a ajunge la coroană, ucide toţi descendenţii de parte bărbătească.

 

 

24 Iulie

2 Împăraţi 11.4-21

 

Familia împărătească a lui Israel urmează să fie masacrată în întregime. Cea a lui Iuda are de suferit aceeaşi soartă, cu excepţia unui băieţel ascuns în templu de mătuşa lui, soţia marelui preot (2 Cro­nici 22.11). În acest timp, odioasa Atalia ocupă pe nedrept tronul lui Iuda.

Timpul actual prezintă o situaţie similară: Isus, după ce a trecut prin moarte (în timp ce Ioas a scăpat de ea), Se află astăzi în Casa Tatălui, exercitându-Şi preoţia ascuns de ochii lumii, dar în prezenţa lui Dumnezeu, pentru ca, în curând, în ziua gloriei Sale, să apară ca adevăratul „Fiu al lui David“. Dar aceia care sunt ai Lui Îl cunosc şi-L onorează încă de acum ca Adevăratul Împă­rat, aştep­tându-L să apară (Tit 2.13). Ei se află în posesia atât a unui secret preţios, cât şi a unei speranţe binecuvântate. În consecinţă, dominaţia temporară a lui Satan, „Prinţul acestei lumi“, nu trebuie să-i tulbure: el va fi în curând distrus, cum este aici răutăcioasa Atalia. Încoronarea lui Ioas este astfel o imagine a unei scene viitoare, pe care inimile noastre o salută prin credinţă.

Închinarea la Baal este apoi desfiinţată din Iuda, fără ca, pentru aceasta, să fie necesare vicleniile folosite de Iehu.

 

 

 

2 Împăraţi 12.1-16

25 Iulie

 

Moartea lui Iehoiada marchează un punct de cotitură în lunga domnie a lui Ioas. Cartea 2 Cronici ne relatează sfârşitul trist al vieţii lui. Dar aici, până la v. 16, se de­ru­lează perioada fericită a domniei lui. Un singur lucru pare să umple inima împăratului: restaurarea casei Dom­nu­lui. După domnia lui Solomon, templul se degradase. Însă Io­as, crescut în preajma preoţilor, în încă­perile în­vecinate sanctuarului, păstrase un interes profund pentru această casă încă din tinereţe. Totodată avusese prilejul să cunoască fiecare crăpătură a construcţiei.

Cât despre voi, tineri (sau tinere) crescuţi în adevă­rurile privind Adunarea, puteţi voi spune că Adunarea are un loc important în inima voastră? Fără îndoială că şi voi cunoaşteţi unele „spărturi“ ale ei: ne­în­ţelegeri, de­lă­sare, lipsă de zel, asemănare cu lumea … Oare nu este un serviciu frumos şi de dorit să de­venim, ca şi Ioas, „reparatori de spărturi“ (Isaia 58.12)? O persoană tânără poate deja să înveţe să facă aceasta. Ce fel de ciment este necesar să fo­lo­sim cu pricepere în acest scop? Dragostea, bună­voinţa, îngă­du­in­ţa, blândeţea şi inestimabila „le­gătură a păcii“ (Ef. 4.2,3)!

 

 

 

 

 

26 Iulie

2 Împăraţi 12.17-21; 13.1-9

 

Hazael, împăratul Siriei, s-a suit împotriva Ieru­sa­li­mului. Dar ce face Ioas, în loc să conteze pe Domnul? El acţi­onează precum altădată Asa, la sfârşitul domniei, când Baeşa se suise împotriva lui (1 Împăraţi 15.17, 18). Aban­­donând toate obiectele sfinte consacrate de înain­taşii săi şi de sine însuşi la începutul domniei, el le dă în mâna împăratului Siriei. Vai, cât de mulţi au imi­tat exem­plul acestui sărman împărat! La începu­tul vieţii lor creşti­ne au făcut cu bucurie sacrificii pentru Domnul. Au con­sa­­crat sau au pus deo­par­te una şi alta, pentru serviciul Dom­nului. Apoi a intervenit împotrivirea lumii şi, nefiind gata să-i facă faţă prin credinţă, au preferat să arunce totul peste bord. Exact ceea ce dorea şi Vrăjmaşul! De atunci încolo i-a lăsat în pace. Da, dar cu ce preţ!

Viaţa sărmanului Ioas, începută bine, sfârşeşte tragic. Este ucis de propriii sluji­tori. Amaţia domneşte în locul său, în timp ce, în Israel, Ioahaz îl înlocuieşte pe Iehu. Ioahaz este un împărat rău, dar este deschisă o paranteză (versetele 4-6) în care se manifestă cu strălucire tot harul lui Dumnezeu. Domnul dăruieşte poporului Său un sal­va­tor (compară cu Isaia 19.20). Cu cât mai măreţ este însă Mân­tu­itorul de care ne-a făcut parte nouă (Luca 2.11)!

 

 

2 Împăraţi 13.10-25

27 Iulie

 

Elisei, al cărui nume semnifică „Mântuire de la Dumnezeu“, rămâne până la sfârşitul îndelungatului său serviciu ca profet al harului. Aici el îi anunţă lui Ioas, noului împărat al lui Israel care-l vizitează, eliberarea poporului. Unde găsim astăzi harul şi mântuirea, dacă nu la Hristos, Cel care a murit pentru noi?

Ioas, din nefericire, nu este în stare să profite în întregime de harul care i-a fost oferit. Îi lip­seş­te credinţa. Nu suntem şi noi adesea ca el? Dum­nezeu are la înde­mână binecuvântări bogate. El este gata să ni le dea. Dar noi I le cerem cu timiditate, ca şi cum ar fi sărac sau ca şi cum n-ar dori să le toarne din belşug peste noi. Faptul acesta semnifică o cunoaştere slabă a Tată­lui nostru. Limitele nu vin niciodată de la El, ci de la lipsa noastră de credinţă. „Nu aveţi, pen­tru că nu cereţi“ (Iacov 4.2).

Elisei moare, dar chiar moartea lui devine o sursă de viaţă pentru alţii. Astfel, chiar în mor­mânt, acest profet deo­sebit rămâne un simbol al lui Hristos (vezi Matei 27.52).

Sfârşitul capitolului ne arată că Domnul, for­ţat să-Şi disciplineze poporul, este în acelaşi timp mişcat, simţind o compasiune divină pentru ei (Mica 7.18, 19).

 

 

 

28 Iulie

2 Împăraţi 14.1-16

 

Amaţia, fiul lui Ioas, urcă pe tronul lui Iuda în acelaşi timp în care Ioas, fiul lui Ioahaz, ocupă tronul lui Israel. Remarcăm încă o dată buna influenţă a unei mame din poporul lui Dumnezeu (v.2).

Despre noul împărat se spun lucruri bune; este amintită în special preocuparea lui de a asculta de Cuvântul lui Dumnezeu (v.6; vezi Deute­ronom 24.16). „Dar nu ca David, tatăl său“, se spune în v.3, făcându-se apel la exem­plul împăratului preaiubit.

Etalonul la care se raportează cel credincios este  întot­­dea­­una Isus, Modelul desăvârşit. Aşa cum suntem în­demnaţi în prima epistolă a lui Ioan, trebuie să ne reîntoarcem la „ce era de la început“. Acestea sunt primele cuvinte ale epistolei. Şi care sunt ultimele ei cuvinte? „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli“. Cartea 2 Cro­nici (25.14) ne spune că Amaţia, după victoria sa asupra edomiţilor, îşi stabileşte idolii acestora ca dumnezei. Câtă nerecunoştinţă faţă de Domnul care-i dă­duse victoria asupra acestui popor! Înfrângerea usturătoare suferită de Amaţia înaintea lui Ioas, împăratul lui Israel, este tocmai conse­cinţa acestei ido­latrii şi a orgoliului pe care Ioas însuşi i-l identifică (v.10). Dacă ne atri­buim nouă înşine meritul de a fi victorioşi, Dumnezeu va permite să pierdem bătălia ur­mă­toare, ca să ne înveţe să nu contăm pe nimeni, decât pe El.

 

2 Împăraţi 14.17-29

29 Iulie

 

Nu se spune nimic despre ultimii cincisprezece ani ai vieţii lui Amaţia. Ani pierduţi! Nimic nu merită să fie menţionat de către Dumnezeu! Oare nu există astfel de perioade şi în pro­priile noastre vieţi? Ca şi tatăl său Ioas, Amaţia moare de o moar­­te violentă – sfârşit trist pentru omul care „s-a abătut de la a-L urma pe Domnul“ (2 Cronici 25.27)! Fiul său, Azaria (în altă parte numit Ozia, vezi 2 Cronici 26.1), i-a urmat la tron la vârsta de şai­sprezece ani, în timp ce în Is­rael se desfăşoară lunga domnie a celui de-al trei­lea descendent al lui Iehu: Ieroboam II. Ulti­mul, asemenea prede­cesorilor, păstrează ataşa­mentul faţă de viţelul de aur al lui Ieroboam I. Totuşi, în îndurarea Lui, Dumnezeu continuă să-Şi salveze poporul, chiar prin inter­mediul acestui împărat rău. Câtă răbdare şi ce mişcătoare sunt pentru inimi cuvintele: „Domnul nu zisese că va şterge de sub ce­ruri numele lui Israel“ (v.27; cap.13.23). Dum­nezeu, con­strâns să acţio­neze prin judecată, Se grăbeşte să folosească orice posibi­li­tate a harului pe care le­gământul dreptăţii Sale I-l permite.

El continuă să trimită profeţi în timpul acestei domnii: pe Osea, pe Amos şi pe Iona, care este menţionat aici (v.25). Dumnezeu în­mulţeşte aver­tismentele. În epis­tola către Evrei ne spu­ne că „a vorbit odinioară în multe rânduri şi în multe feluri părinţilor prin pro­feţi“. Dar acum nouă  ne-a vorbit în Fiul Său (Evrei 1.1, 2).

 

30  Iulie

2 Împăraţi 15.1-22

 

Azaria (sau Ozia), despre care 2 Cronici 26 ne oferă informaţii detaliate, a sfârşit trist, după o domnie de cincizeci şi doi de ani. Avusese un început bun. La fel se întâmplase mai înainte şi cu tatăl şi cu bunicul său. Să ne amintim că un început bun în viaţa creştină nu ne garan­tează o viaţă fericită până la sfârşit. Să nu ne spriji­nim niciodată pe credincioşia noastră  trecu­tă sau pre­zen­tă, ci pe Domnul, care singur poa­te să ne păzească de orice cădere (Iuda 24).

În timpul acestei vieţi lungi a lui Azaria, la tronul lui Israel urcă, rând pe rând, Zaharia (al patrulea şi ultimul descendent al lui Iehu), apoi Şalum, Menahem, Pecahia şi Pecah. „A făcut ce este rău, … nu s-a depărtat de păcatele lui Ieroboam …“ consti­tuie refrenul trist care rezumă aceste domnii suc­cesive. Este puţin important cât a reţi­nut istoria lumii despre ei; ceea ce contează pentru întrea­ga viaţă a unui om, inclusiv pentru a mea şi a ta, este apre­cierea divină. „Şi-au pus împăraţi, dar nu prin Mine“ (Osea 8.4). Este un fapt solemn să ve­dem, în această perioadă finală a istoriei împără­ţiei lui Israel, cum Domnul, obosit de atâta necredincioşie, Îşi abandonează poporul, lăsându-l singur (Osea 4.17).

 

 

 

 

2 Împăraţi 15.23-38

31 Iulie

 

Toate avertismentele lui Dumnezeu, incluzând tăcerea Lui, au fost zadarnice pentru a trezi con­ştiinţa poporului Său. În cele din urmă soseşte ceasul când actul final de dis­ciplină tre­buie adus la îndeplinire, ceea ce implică acum îm­prăştierea lor printre naţiuni. Aceasta a fost pe­dea­p­sa extremă, pre­co­ni­zată încă de la începutul istoriei lui Israel (Levitic 26.33; Deut. 28.64), întârziată timp de se­cole datorită răbdării divine. Putem să ne gân­dim la cât de mult a costat această decizie pentru inima lui Dum­nezeu. El îl scosese pe acest popor din Egipt. Îi adunase, îi pusese deoparte şi-i condu­sese într-o ţară bună. Şi, iată, acum trebuie să-Şi contramandeze lucrarea şi să-l pună pe acest popor demn de plâns din nou sub jugul din care-i scosese (Ier. 45.4). Dar, ca o ultimă re­sursă a harului, deportarea nu primeşte încă începerea executării. Este încă loc pentru pocăinţă.

Să remarcăm că printre pri­­mele victime figurează locuitorii Galaadului. Numeri 32 a relatat opţiunea dezas­tru­oasă a celor două seminţii şi jumătate, care se aşeza­seră din­colo de Iordan din cauza intereselor lor mate­riale. Des­cendenţii lor se­ceră acum consecinţele tragice ale acelui fapt.

În Iuda împărăţesc succesiv credinciosul Iotam, apoi fiul său, Ahaz, care este, prin contrast, unul dintre cei mai răi împăraţi.

2 Împăraţi 16.1-20

1 August

 

În timpul domniei lui Ahaz în Iuda (şi a lui Pecah în Israel), în istorie îşi face apariţia Asiria. Dumnezeu urmea­ză s-o folosească drept „nuiaua mâniei“ Lui (Isaia 10.5), pentru a-l împrăştia pe Israel şi pentru a-l pedepsi pe Iuda. În faţa aces­tei intervenţii de temut, Ahaz acţio­nează, fără dubiu, ca un adevărat politician, dar neţinând cât de puţin seama de voia Domnului. Totuşi, cea mai minunată dintre revelaţii lui îi fusese ofe­ri­tă, după cum învăţăm de la Isaia, cel care a profeţit în timpul domniei lui (Isaia 7.14): „Iată, fecioara va rămâne însărcina­tă şi va naşte un Fiu şi-I va pune numele Emanu­el“. Există mulţi oameni şi în zilele noastre care au auzit vestea cea bună a naşterii Mântuito­rului, dar au refuzat acest Dumnezeu venit pentru a fi „cu noi“.

Ahaz îşi ia libertatea de a schimba orice în casa Domnului. El dispune confecţionarea unui altar mai mare: oamenii găsesc mereu că ce a stabilit Dumnezeu este prea strâmt. Apoi împăratul lipsit de evlavie înde­părtează altarul pentru sacrificii: valoarea ispăşirii, efica­citatea crucii sunt negate. Apoi îndepărtează temelia lighe­nelor şi a mării: adică suprimă ju­decata de sine. În final modifică porti­cul şi intrarea „din cauza împăratului Asiriei“ (v. 18): imagine a acelei religii care place lumii şi care-şi deschide larg porţile către ea.

 

 

2 August

2 Împăraţi 17.1-41

 

Osea, ucigaşul şi succesorul lui Pecah, va fi ultimul împărat al lui Israel. Amânarea acordată de Domnul timp de câţiva ani nu a adus nici un profit. Cel de-al nouălea an al domniei lui Osea marchează, împreună cu cucerirea Samariei, deportarea tuturor celor zece seminţii. Însă Domnul, în drepta­tea Lui, n-a dorit să facă acest pas final fără să stabilească încă o dată şi într-o manieră indiscu­tabilă vina lui Israel. Versetele de la 7 la 18 constituie acuzarea sigură din partea Domnului vizavi de acest po­por nefericit. Tot aşa va fi şi înaintea scaunului de judecată. Morţii nu vor fi judecaţi fără ca acele cărţi de aducere-aminte ale lucrărilor lor să fie deschise, spre completa lor descum­pănire (Apoca­lipsa 20.12, 13).

Împăratul Asiriei a procedat la un schimb de populaţii. Este jalnic să vezi, de aici înainte, frumoasa ţară a Ca­na­anului ocupată din nou de naţiuni idolatre, chiar dacă, în afară, acestea au învăţat să se teamă de Domnul şi au adăugat închinarea către El la cultul propriilor dumnezei! (v. 23-34).

Am ajuns acum la momentul despre care, prin gura profetului Osea, Domnul a pronunţat asupra lui Israel so­lem­nul „Lo-Ami“: «Nu sunteţi poporul meu!», cu re­ciproca: „Eu nu voi fi Dumne­zeul vostru“ (Osea 1.9, 10).

 

 

 

2 Împăraţi 18.1-12

3 August

 

De acum încolo, până la sfârşitul acestei cărţi, istoria îl priveşte numai pe Iuda. Dumnezeu urmează să recapituleze cu tristeţe toate păcatele poporului Său. Dar acum găseşte plăcere să ne vorbească de­spre un împărat credincios. Domnia lui Ezechia ocupă nu mai puţin de unsprezece capitole din Biblie (de la 18 la 20; 2 Cronici 29 la 32; Isaia 36 la 39); este ca şi cum lui Dumnezeu I-a plăcut, în tim­puri de ruină şi înainte să abordeze un capitol chiar mai sumbru, să zăbovească asupra vieţii slujitorului Său evlavios. Până la el, referirile de­spre cele mai bune domnii au inclus întotdeauna această rezervă: „Numai că înăl­ţimile n-au fost înlăturate“. Aceste înălţimi, pe care poporul oferea sacri­ficii (fie Domnului, fie, mai târziu, idolilor), conti­nuaseră să existe, în semn de neas­cul­tare faţă de Deuteronom 12. Ele ne rea­mintesc de toate tradiţiile şi superstiţiile care au înlocuit în creştinătate învăţăturile Bibliei cu privire la adorare. Veneraţia cu care a fost înconjurat şarpele de bronz ne reaminteşte de faptul că însăşi cru­cea a devenit pentru mulţi un obiect de idolatrie. Ezechia îndepăr­tează, sfărâmă, taie în bucăţi (v. 4).

Apoi scutură jugul asirian şi triumfă asupra filis­tenilor, după cum profeţise Isaia (Isaia 14.28 …).

 

 

 

4  August

2 Împăraţi 18.13-25

 

Ezechia a luat în mod curajos poziţie pentru Dom­nul. Dar credinţa lui n-a fost pusă încă la încerca­re. Lucrul acesta era necesar. Şi, tot aşa, fiecare creştin trebuie să arate, mai curând sau mai târziu, dacă faptele lui sunt izvorâte din credinţă sau dacă a depăşit măsura ei. În faţa asaltului formidabil al împăra­tului Asiriei, această cre­dinţă a lui Ezechia începe să se clatine. Se gândeşte să iasă cu bine din încurcătură trimiţând o sumă enormă ca tribut lui Sanherib. Acelaşi lucru făcuse odinioară şi Ioas. Dar Dumne­zeu îl va învăţa (şi pe noi totodată) că elibe­rarea şi pacea adevărată nu se obţin făcând concesii (Prov. 29.25). Vrăjmaşul înşală şi duce în rătăcire întot­deauna. Sanherib, departe de a-şi contra­manda acţiunea, expediază forţe impresionante împotriva lui Ezechia şi a locuitorilor Ierusalimului. El trimite în acelaşi timp trei personaje periculoase, fiecare cu rolul lui special: pe generalul suprem pentru a-i învinge, pe mai-marele peste slujitorii lui pentru a-i aservi şi pe mai-marele pahar­nicilor pentru a-i seduce prin vorbe măgulitoare. Să învăţăm deci să nu avem încredere în astfel de persoane pe care Satan ni le trimite uneori cu o misiune de genul acesta şi să fim siguri că felul lor de vorbire îi va trăda!

Rab-Şache le adresează o cuvântare în care ridicu­lizează deschis încrederea lor în Domnul.

 

 

2 Împăraţi 18.26-37

5 August

 

Mai-marele paharnicilor îşi desfăşoară discursul uzând rând pe rând de ameninţări, de ironii şi de minciuni. Pretin­de în mod fals că a primit poruncă de la Domnul să se ridice împotriva lui Iuda şi să-l ni­mi­cească (v. 25). Pentru moment încearcă seducţia. Împrumutând lim­bajul poporului (după cum Satan ştie să-l folosească pe al nostru), descrie în culori stră­lu­citoare bogă­ţii­le   Asi­ri­ei în care propune să-i ducă: grâu, pâine, vii etc. Pe scurt – îi asigură el – este „o ţară ca ţara voas­tră“. Într‑ade­văr, dacă comparăm aceste resur­se ale Asi­riei cu cele ale Canaanului, aparent nu sunt diferenţe. Totuşi există una! şi esenţială: Ţara vrăjmaşului nu este ca cea a Domnului, „ţară cu pâraie de apă, cu izvoare şi cu ape adânci care ţâşnesc în văi şi munţi“ (Deu­teronom 8.7, 8). O ţară ca ţara voastră? Cu si­gu­ranţă nu! Isus nu dă „cum dă lumea“ (Ioan 14.27). Dacă vrăjmaşul nu reu­şeşte să-l deter­mi­ne pe credincios să-i accepte resursele sale înşe­lă­toare, va căuta să-l înde­părteze de Resursa su­premă: de Atotputernicul său Dumnezeu (vezi v. 33-35). Ce răs­puns trebuie să dea cel credin­cios? Pur şi simplu să tacă. Nu discutaţi deloc cu diavolul! Fugiţi de el!

 

 

 

 

 

6 August

2 Împăraţi 19.1-13

 

În faţa asaltului armatelor asiriene, Ezechia are un fel neobişnuit de a conduce războiul: În loc de armură, se îmbracă cu un sac. Cartierul său general nu se află pe fortificaţia pe care o construise, ci în casa Domnului. În fine, în loc să apeleze la cei mai bravi ostaşi ai săi, se adresează profetului Isaia. Dar, în contrast cu aroganţa şi cu mândria împăratului Asiriei, nu este aceasta buna strategie militară pe care ne-o recomandă apos­tolul Pavel? „Armele luptei noastre nu sunt fireşti“, scrie el în 2 Co­rin­teni 10.4, 5, „ci puternice, potrivit lui Dum­nezeu, spre dărâmarea întăriturilor, dărâmând raţiona­mente şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu“. Ezechia, al cărui nume înseamnă „puterea Domnului“, ştie la cine să meargă să caute ajutor (Psalmul 121.2). Încre­derea nu-i este dezamăgită. „Nu te speria …“, îi răs­punde profetul. Cuvânt preţios, pe care-l auzim atât de des în Scriptură şi în special din gura Dom­nului: „Nu te teme; crede numai“ (Marcu 5.36). El are limba unui om învăţat, capabil să-l învioreze cu un cuvânt pe cel obosit (Isaia 50.4). Sufletul te­mător, dar plin de încredere, al răscum­păratului Său aflat încă în încercare primeşte prin acest cu­vânt puterea şi curajul necesare să aştepte eliberarea.

 

 

 

2 Împăraţi 19.14-24

7 August

 

Să sufere în tăcere, să nu răspundă nimic – aceas­ta am văzut că este atitudinea potrivită celui cre­dincio­s atât în faţa provocărilor din partea lumii, cât şi a atracţiilor ei celor mai se­ducă­toa­re. Dimpotrivă, când se află înaintea Dum­nezeului său, el poate lua cuvântul. Acesta este felul în care a acţionat Ezechia. Înce­pând prin a prezen­ta înaintea Domnului scrisoa­rea pe care tocmai o primise, el I se adresează cam aşa: «Aceas­ta Te priveşte pe Tine; las în sea­ma Ta să Te ocupi». În adevăr, asirienii Îi aduseseră insultă lui Dumnezeu Însuşi, a Cărui glorie era astfel luată în râs (v. 19; vezi Ps. 83.12, 18).

Ezechia îşi întregeşte surprinzătoarea sa pregătire militară prin cea mai eficace tactică: se retrage în linişte, păstrându-se în afara vederii, lăsând vrăjmaşul să dea faţă cu Domnul Însuşi, care este cel mai puternic! «Pen­tru ca să Te lăsăm să lucrezi singur şi, încre­zători în victorie, să ne odihnim în Tine» − pot fi şi cuvintele unui imn de-al nostru. În dificultăţile noastre, mici sau mari, este bine să începem prin a deveni conştienţi că sun­tem prea slabi ca să depăşim ob­stacolul. Să-I spunem apoi Dom­nului nevoia noastră prin rugăci­une şi să aşteptăm în pace scăparea care vine de sus. Astfel, nu încercarea se va aşeza ca un ecran despărţitor între Domnul şi noi, ci, mai degrabă, Domnul Însuşi Se va des­făşura ca un scut protector între încercare şi răscumpă­ra­tul Său (citiţi Psalmul 38.14, 15).

8 August

2 Împăraţi 19.25-37

 

Orgoliul împăratului Asiriei crescuse peste măsură, pentru că până atunci nimeni n-a putut să-i reziste. Să remarcăm cât de des face apel la cuvântul „eu“: de şase ori în v. 23 şi 24. Dar acest orgo­liu este cu atât mai îngrozitor cu cât îşi măsoară puterea cu cea a lui Dumnezeu Însuşi. Pretenţia prostească a omului „de a fi egal cu Dumnezeu“ (Filipeni 2.6) se vede clar în lumea de astăzi. Prin ştiinţă, tehnologie şi pro­gres, pen­tru care‑şi atribuie tot meritul, lumea se îndreap­tă vertiginos spre timpul când omul se va închina sieşi în persoana unui „supra­om“, care va fi Antihristul.

Asirianul este, de asemenea, un personaj al profeţiei: o putere asiatică mare care, în vii­tor, va invada Palestina şi va asedia Ierusalimul. Dar a­ceastă putere va fi distrusă la apariţia Dom­nu­lui Isus, prefigurat aici prin Îngerul Dom­nului. Ta­băra asiriană este distrusă într-o singu­ră noap­te. Apoi, la rândul lui, Sanherib este asa­sinat de pro­priii fii în templul dumnezeului său, Nisroc. Omul care declarase că Domnul nu poate să-l scape pe Ezechia este lovit de moarte în prezenţa idolului său, care este incapabil să-l protejeze.

Astfel Dumnezeu Se manifestă în toată gloria şi putem fi siguri că întotdeauna o va face, salvându-Şi slujitorul credincios.

 

 

2 Împăraţi 20.1-11

9 August

 

O a doua încercare, mai grea decât prima, îl atinge acum pe nefericitul împărat. Moartea bate la uşă. În întristarea lui, şi de această dată se îndreaptă spre Domnul. Desigur, el nu se poate urca la templu, cum îi era obiceiul, dar oare nu este posibil să-L găsim întot­deauna pe Dumne­zeu, în orice împrejurare, chiar şi pe un pat de suferinţă? Ce mulţi invalizi ţintuiţi la pat fac această experienţă în fiecare zi!

Ahaz, tatăl lui Ezechia, refuzase semnul pe care Domnul dorise să i-l dea (Isaia 7.10-12). Şi, pe cadranul solar pe care-l făcuse, ceasul jude­că­ţii se apropia cu repeziciune. Dar aici împăratul credincios şi evlavios primeşte, pe lângă vindeca­rea sa, un semn cu totul extra­ordinar. Întorcând umbra (zece trepte) înapoi, Dum­ne­zeu îi arată că acceptă întârzierea pedepsei.

Mai multe detalii ale acestei frumoase istorii ne duc cu gândul, prin contrast, la Domnul Isus. În Psalmul 102 avem rugăciunea Sa: „Dumnezeul meu, nu mă lua la jumătatea zilelor mele …“, apoi răspunsul Tatălui Său: „Anii Tăi sunt din generaţie în generaţie“ (v. 24). Isaia a anunţat că împăratul se va vindeca până în a treia zi. Hristos a intrat cu adevărat în moarte, ieşind din ea tot a treia zi.

 

 

 

10 August

2 Împăraţi 20.12-21

 

Ieşit victorios din două încercări, sărmanul Ezechia capitulează la a treia, fiindcă, în mod sigur, aceasta din urmă nu părea deloc să constituie o în­cercare! Ce putea fi mai măgulitor decât nişte mesageri importanţi veniţi din partea împăratu­lui Babilonului?! Ei sosesc cu o scrisoare şi cu un cadou pentru Ezechia. Ce păcat că el nu a adus înaintea Domnului şi această scrisoare! Cu pri­vi­re la cadou, se vede dintr-o dată legat de el şi îndatorat faţă de aceşti străini. Ce primejdioase sunt amabilităţile lumii pentru un creştin! Ele găsesc prea adesea un răspuns al mulţumirii de sine în îngâmfarea inimi­lor noastre. Oare această situa­ţie nu constituia pentru Ezechia o ocazie de a le vorbi acestor oameni despre bunătatea şi despre puterea Domnului care-l scăpase deja de două ori? O ocazie, de asemenea, de a le face cunoscut casa Dumnezeului său? În loc de aşa ceva, Ezechia le arată propria casă, casa armelor, care nu-i fusese de nici un fo­los împotriva lui Sanhe­rib, şi toate bogăţiile lui din  care acum Domnul îl anunţă că nu va mai rămâne nimic. „Ce au văzut în casa ta?“ (v.15). Iată o în­trebare serioasă! Ce văd vizitatorii în casele noas­tre? Despre ce le vorbim? Cumva despre bogăţii, toate trecătoare, cu a căror posesie ne mândrim? Sau despre Cel căruia Îi aparţin toate?

Ezechia admite că a meritat judecata. Şi aşa se încheie viaţa acestui împărat credincios.

2 Împăraţi 21.1-18

11 August

 

Ezechia fusese cel mai credincios dintre împăraţii de după David. Fiul său Manase va fi cel mai detestabil. „A făcut rău peste măsură în ochii Domnului“ (v. 6). Şi, la toate crimele lui, se adaugă responsabilitatea de a fi chiar fiul evlaviosului Ezechia, al celui care spusese mai îna­inte: „Tatăl va face cunoscut copiilor ade­vărul Tău“ (Isaia 38.19). Dacă la a­cest subiect nu ni s-ar fi dat decât acest singur capitol, am spune că un astfel de om este cu siguranţă pier­dut pentru totdeauna. Dar cartea 2 Cronici (33.12-13), care descrie sfârşitul istoriei lui Manase, ne învaţă că harul lui Dumnezeu a avut cel din urmă cuvânt. Cine ar fi crezut vreodată că un astfel de om s-ar fi putut pocăi, ruga şi să fie iertat? Cu adevărat, gândurile lui Dumnezeu nu sunt gândurile noastre. Mântuirea noastră nu depinde de felul cum ne-am purtat, mai mult sau mai puţin respectabil. Ea este rezultatul harului neasemuit al Dumne­zeu­lui dragostei. Dar ceea ce am făcut înainte de con­vertire, sub orice formă am privi, trebuie să ve­dem ca dezgustător înaintea lui Dumnezeu. Apos­tolul Pavel s-a numit pe sine cel dintâi dintre păcătoşi, pentru că perse­cutase Adunarea. „Dar pentru aceasta mi s-a arătat îndu­rare“, adaugă el, „ca Isus Hristos să arate în mine, cel dintâi, toată înde­lunga Lui răbdare …“ (1 Timotei 1.16).

 

 

 

12 August

2 Împăraţi 21.19-26; 22.1-7

 

Amon succedă lui Manase. După doi ani de domnie fără frică de Dumnezeu, el piere printr-o moarte violentă. Şi micul Iosia, fiul său, urcă pe tron la vârsta de opt ani. Ne amintim că numele lui fusese menţionat deja, cu câteva secole în urmă, de profetul venit din Iuda la Betel ca să vorbeas­că împotriva altarului, în prezenţa lui Ieroboam (1 Împăraţi 13.2). Acest fiu trebuia să se nască în casa lui David pentru a împlini dreptatea şi judecata. În felul acesta, vedem cum, în prezenţa răului pe care-l su­porta, gândurile lui Dumnezeu se îndreptaseră spre acest copil cu mulţi ani mai înainte. Încă din eternitate, ele se odihneau asupra Copilaşului din Betleem care avea să devină Mântuitorul lumii.

Domnia lui Iosia, asemenea celei a străbuni­cu­lui său, Ezechia, corespunde unui fenomen care se numeşte reînsufleţire. În starea de adormire a creştinătăţii, Duhul Sfânt produce încă, ici şi colo, reîn­sufleţiri asemănătoare. Cea pentru care Iosia devine instrumentul remarcabil se carac­terizează prin:

• un interes înnoit pentru casa lui Dumnezeu;

• o întoarcere la Cartea sfântă;

• în sfârşit, printr-o preo­cupare cu despărţirea de rău.

Exemplul micului împărat Iosia le aminteşte de asemenea tuturor copiilor noştri că nu este niciodată prea devreme pentru a face „ceea ce este drept în ochii Domnului“ (v.2).

2 Împăraţi 22.8-20

13 August

 

Lucrările întreprinse de Iosia în casa Dom­nului au condus la descoperirea cărţii Legii. Ea fu­se­se pierdută, uitată chiar de preoţii care, cu toate acestea, aveau răs­pun­derea de a o păstra (Deuteronom 31.9, 26). În decursul isto­riei Bisericii, marea trezire din timpul Renaşterii a adus Scripturile sacre înapoi, la loc de cinste. După seco­lele de în­tuneric ale evului mediu, Cartea lui Dumnezeu a fost scoasă din umbră, tradusă în limbile popula­re, tipărită şi răspândită în toate mediile. Să nu uităm să fim recunoscători pentru lucrul acesta. Citirea Bibliei atunci a deschis ochii multora ca să vadă starea de ruină a creşti­nătăţii. Dar, în acelaşi timp, lu­mina divină a Evangheliei a venit ca să lumineze sufletele ignorante. Acest Cu­vânt al vieţii ne prezintă nu numai – cum a făcut cartea Legii lui Iosia – ceea ce Dum­nezeu a aşteptat de la om şi cum omul a eşuat în mod absolut (Vechiul Testament), ci de asemeni şi care este intenţia Lui în Hristos, Omul nou, şi ce a îm­plinit El în mod desăvârşit (adică întregul Nou Testa­ment). Dacă Biblia este o Carte care ne pune înainte întreaga noastră responsabilitate, ea ne aduce în acelaşi timp şi mesajul de har al lui Dum­nezeu pentru sărmanii păcătoşi pierduţi.

 

 

 

 

14 August

2 Împăraţi 23.1-11

 

După cuvântul de judecată pe care Domnul tocmai îl pro­nun­ţase, Iosia ar fi putut concluzio­na: La ce bun atunci să curăţ acest loc asupra căruia Domnul Îşi va aprin­de mânia? Dar acesta nu este niciodată şi raţio­na­men­tul unui credin­cios adevărat. Chiar în aju­nul judecăţii fina­le, Scriptura porunceşte: „Cine este sfânt să fie sfinţit în continuare“ (Apo­calipsa 22.11). Aplicând cuvintele care i-au fost citite din Deuteronom 31.11, împăratul recu­­noaşte valoarea Cuvântului lui Dumne­zeu şi se pre­o­cupă să-l facă auzit la „tot poporul, de la mic până la mare“ (v.2). Avem şi noi aceeaşi dorinţă de a face cunoscut în jurul nostru Cuvântul cel viu şi eficace?

Râvna pentru casa lui Dumnezeu îl „mistuie“ pe Iosia, cum Îl va mistui, mai apoi, pe Unul mai mare decât el (Ioan 2.15-17). Să ne amintim cu ocazia aceasta de în­tre­ba­rea pe care apostolul Pavel le-o pune corintenilor: „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? … că templul lui Dum­nezeu este sfânt şi aşa sunteţi voi?“ (1 Corin­teni 3.16-17; 6.19). Am primi noi oare vreun vi­zi­tator nobil într-o casă plină de dezordine şi de praf? Se va simţi el însuşi bine acolo? Cu cât mai mult trebuie să ne îngrijim când este vorba de Oaspetele divin care doreşte să-Şi facă locuinţa în inima noas­tră! A-I da onoarea cuvenită înseamnă, în primul rând, să punem această inimă în ordine, îndepăr­tând tot ceea ce o împovărează şi o spurcă.

2 Împăraţi 23.12-23

15 August

 

Iosia îşi urmează curajoasa lucrare de cu­ră­ţi­re. Şi iată că în mijlocul mormintelor preoţilor idola­tri remarcă un alt mormânt. Este cel al omu­lui lui Dumnezeu care anunţase evenimentele care se îm­pli­neau acum. Oasele morţilor zăceau acolo, unele lângă altele, însă destinul lor etern diferea. Dom­nul, la venirea Sa, va deosebi şi va învia dintre cei morţi trupurile credincioşilor care „au adormit“ (1 Tesaloniceni 4.13 …). Ceilalţi vor fi lăsaţi să aştepte învierea pentru judecată.

Iosia a înţeles că, înainte să celebreze Paştele Dom­nului într-un fel demn, toată necurăţia tre­buia îndepărtată din ţară, căci nu poate exista vreun acord între adorarea Dumnezeului celui sfânt şi orice se află în asociere cu idolii (2 Corinteni 6.16, 17). Dacă cel credincios doreşte să rostească Nu­mele lui Hristos într-un fel demn, este invitat să se depărteze de fărădelege şi să se cureţe de „vasele de ocară“ (2 Timotei 2.19). Poate fi dure­ros să ne separăm, să ne retragem, să ne curăţăm şi, fără îndoială, vom fi acuzaţi de mândrie şi de îngustime. Dar aceasta este ceea ce Dum­nezeu ne solicită înainte de a întreprinde orice lucrare pentru El. Să vedem care este consecinţa binecuvântată pentru Iosia şi pentru tot poporul: „Pentru că nu se sărbătorise Paşte ca acesta din zilele judecă­torilor“ (v. 22).

 

 

16 August

2 Împăraţi 23.24-37

 

În pofida credincioşiei împăratului lor, poporul nu se întorsese la Domnul cu toată inima (Iere­mia 3.10). „Vicleana Iuda“ n-a învăţat lecţia din pedeapsa suferită de „necredin­cioa­sa Is­rael“. Astfel, acum va sosi ceasul când aceas­tă seminţie va fi, la rândul ei, izgonită din ţară.

Pentru a-Şi împlini scopurile, Dumnezeu S-a folo­sit atât de marile popoare ale antichităţii, cât şi de naţiunile moderne, agenţi inconştienţi de gândurile Sale faţă de Israel. El controlează eve­ni­mentele mondiale şi le fo­lo­seş­te pentru a-i proteja sau disciplina pe ai Săi.

Cele două mari puteri din vremea lui Iosia erau Egiptul şi Asiria. Situate la extremităţile opuse ale Canaanului, aceste două împărăţii afla­te în permanent conflict trebuia să traver­seze te­ritoriul lui Israel pentru a lupta una contra celeilalte. Iosia, luând partea împăratului Asiriei, încearcă să împiedice trecerea lui faraon Neco, dar este omorât de acesta la Meghido. Vai, măcar dacă s‑ar fi despărţit de lume şi de alianţele ei cu aceeaşi grijă cu care se despărţise de rău! El a luat parte la o dispută care nu-l privea şi a  suferit consecinţele-i fatale (Proverbe 26.17).

După o domnie rea de trei luni, Ioahaz, fiul lui Iosia, cade sub puterea lui Neco. Acesta îl deportează şi-l înlocuieşte cu fratele lui, Ioiachim, care nu se va purta mai bine decât Ioa­haz.

 

2 Împăraţi 24.1-20

17 August

 

După cum spune profeţia din Isaia 10, puterea asi­riană a fost anihilată. Pe ruinele ei s-a ridicat imperiul babilonian, înglobând aproape întreaga lu­me antică, inclusiv Egiptul. În consecinţă, va fi cu­noscut ca primul mare imperiu al naţiunilor. Este un punct de cotitură în istoria lumii. Israel este lăsat deoparte; încetează să mai constituie centrul guvernării lui Dumnezeu pe pământ. Guvernarea este destinată acum naţiunilor (popoa­relor neiudaice), iar ceea ce numi­m timpul naţiunilor urmează să înceapă. Ea durează şi astăzi.

Ioiachim, împăratul lui Iuda, devenit şi el vasal lui Nebucadneţar, se revoltă după trei ani, iar fiul său Ioiachin (sau Ieconia), care-i succedă, urmează aceeaşi cale rea. Atunci are loc prima de­portare a lui Iuda la Babilon. Eveniment solemn! Chiar şi aşa, mai rămâne o ultimă şan­să pentru poporul sărac al ţării, care scapă de deportare. Ca suveran, Nebu­cadne­ţar îl aşază pe tronul lui Iuda pe un al treilea fiu al lui Iosia: Zedechia. Dar nici acesta nu acţionează altfel decât pre­de­cesorii lui. Adânca orbire a aces­tor din urmă trei îm­păraţi este mult mai de ne­scuzat, deoarece profetul Ieremia n-a încetat pe parcur­sul domniei lor să-i aver­tizeze din partea Domnului.

 

 

 

18 August

2 Împăraţi  25.1-17

 

Exasperat de spiritul de revoltă al împăraţi­lor lui Iuda, Nebucadneţar se ridică pentru a treia oară împotriva Ierusalimului, îl înconjoară şi pătrunde în el după un asediu care durează mai mult de un an. De această dată nu mai există milă pentru oraşul orgolios. Începând cu templul, totul este complet distrus prin foc. Zidurile îi sunt de­molate şi locuitorii sunt duşi în captivitate. Zedechia suferă consecinţele crude ale propriei îndă­răt­nicii. Numai câţiva lucrători ai câmpului sunt lăsaţi în ţară.

Apoi gărzile caldeene îşi dezlănţuie mânia asu­pra templului, care pentru ei era simbolul rezistenţei. Nesatisfăcuţi doar cu incendierea lui, reuşesc să-l sfărâme şi să ia cu ei măreţele-i coloa­ne de bronz, marea de bronz, piedestalele şi restul vaselor. Oare de ce v. 16 şi 17 repetă detaliile de ornament ale coloanelor toc­mai în momentul când ele vor dispărea? Fără îndoială, dintr-un motiv foarte dureros: Nu era acolo cea din urmă privire aruncată asu­pra unui obiect preaiubit, după care inimile lor aveau să tânjească până la sfârşit? Cât de frumoase fuseseră aceste coloane, simboluri ale stabilităţii şi ale puterii, pe care Domnul le va îndepărta de atunci înainte de poporul Său neascultător şi răzvrătit! (1 Împ. 7.21).

 

 

 

2 Împăraţi 25.18-30

19 August

 

Astfel se sfârşesc cele două cărţi ale Împăraţi­lor (care în originalul ebraic constituie o singură carte). Se deschi­seseră cu gloria împăratului lui Israel şi se încheie cu cea a împăratului Babi­lonu­lui; începuseră cu con­stru­i­rea Templului şi se termină cu tabloul distrugerii sale. La început, întâiul suc­ce­sor al lui David urcase pe tron la Ierusalim (1 Îm­păraţi 1). La sfârşit, ultimul lui descen­dent este închis într-o temniţă la Babilon. Între acel început şi acest sfârşit, capitol după capitol, am fost martorii unui dureros declin. Aceasta este situaţia cu orice lucru încredinţat omului! În adevăr, inima omului este înşelătoare şi incurabi­lă. Iar Eze­chiel, a cărui voce s‑a făcut auzită în timpul aces­tei perioade a captivităţii, confirmă aceasta în ex­clamaţia lui venind din adâncul inimii: „Cât de sla­bă îţi este inima − zice Dom­nul Dum­ne­zeu − de faci toate acestea! …“ (Ezechiel 16.30)

Este consolant să vedem cum din aceste ultime ver­sete străbate o mică licărire: un atât de slab început al restaurării. Dumnezeu ne arată că lucrarea Lui nu s-a încheiat. Ultimul cuvânt va fi al Lui când, după falimen­tul tuturor acestor împăraţi, va apărea Hristos, Fiul lui David, adevă­ratul Împărat al lui Israel.

 

 

 

 

20 August

1 Cronici 1.1-34

 

Acum, după ce omul a falimentat în totalitate pe terenul propriei responsabilităţi, urmează să-l vedem pe Dumnezeul harului reluând totul, de la început, în aceste cărţi ale Cronicilor. Istoria rasei umane este într-un fel recapitulată aici, însă fără să se mai pună accentul pe răul produs de om (ca în cărţile lui Samuel şi ale Împăraţilor), ci subliniindu-se binele gândit şi împlinit de Dumnezeu ca răspuns la acest rău. Iată deci această istorie a omenirii recapitulată, mergând înapoi în genealogie până la Adam! Şi este de remarcat că semnificaţiile primelor zece nume permit să se citească o frază care este ca un rezumat al întregii Evanghelii.

(Adam:) Omul  (Set:) a luat locul lui (Enoş:) mortal, incu­rabil, (Cainan:) plângând; (Mahalaleel:) Dumnezeul preafericit, (Iared:) coborât, (Enoh:) consacrat, instruit, (Metuşala:) aduce prin moartea lui, (Lameh:) pentru cel care a călcat legea, (Noe:) consolare şi odihnă.

Nu este aici în primul rând o concluzie asupra a tot ce fusese înainte, adică declaraţia asupra ruinei ireme­diabile a creaturii? Dar, în acelaşi timp, este şi o admi­rabilă introducere la dez­văluirea planului divin, pe care îl vom urmări ca pe un fir de aur, de-a lungul întregului curs al acestor două cărţi!

 

 

 

1 Cronici 2.1-24

21 August

 

Nu trebuie să căutăm în aceste liste cu nume ordinea şi precizia presupuse, spre exemplu, de un registru de stare civilă. Aici, ca peste tot, Cu­vântul lui Dumnezeu nu răspunde curiozităţii sau cercetării întreprinse de inte­ligenţa ome­nească. În aceste capitole se pot observa de multe ori omisiuni, substituiri, inversiuni, care răspund intenţiilor Duhului lui Dumnezeu. Şi care sunt aceste intenţii? Pentru ce aceste lungi genealogii greu de citit? Este vorba în pri­mul rând de a dovedi drepturile familii­lor is­raelite la promisiunile făcute lui Avraam. Fie­ca­re israelit putea, rapor­tându-se la aceste genea­lo­gii, să-şi găsească originea şi să beneficieze de drep­turile lui la moştenire. Vai! ştim că în timpul când Domnul Isus a trăit printre noi, iudeii se lă­udau că-l aveau pe Avraam ca tată, re­fuzând în acelaşi timp să-L recunoască în mijlocul lor pe Cel care este înainte de Avraam (Ioan 8.58).

În ceea ce-l priveşte pe credincios, odată ce a primit viaţa divină, în momentul naşterii din nou, face parte din familia lui Dumnezeu. Descendenţa lui pământească devine neimportantă; Dumnezeu i-a devenit Tată în Isus şi el poate exclama: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu!“ (1 Ioan 3.1).

 

 

 

22 August

1 Cronici 3.1-14; 4.9 - 10

 

Aceste genealogii mai au un motiv să fie amin­tite: întrebarea „al cui fiu este Mesia?“ va trebui să aibă un răspuns indiscu­tabil. În decursul timpului, Îl vedem pe Dum­nezeu punând deoparte, în mod succesiv, din mijlocul rasei umane: fa­milia lui Avraam; din aceasta, seminţia lui Iuda şi, din nou, din mijlocul aces­tei semin­ţii, dinastia re­gală a lui David. Aceasta este cea care ocupă capitolul 3. Şi putem remarca cu câtă grijă şi cu câtă atenţie a urmărit Dum­nezeu, din gene­ra­ţie în gene­raţie, linia din care în final avea să se nas­că „Isus, care Se numeşte Hristos“ (Matei 1.16).

Scurta istorie a lui Iaebeţ, care era mai vrednic de cinste decât fraţii săi, este inclusă în lista fiilor lui Iuda. Simţind greutatea durerii care este consecinţa păcatului, acest om Îl cheamă pe Domnul să îndepărteze răul de pe calea lui. Este ascultat. Să ne plecăm urechea la cele patru cereri pe care le formulează şi să procedăm întoc­mai, cerând fără teamă: 1. Să ne bucurăm de binecu­vân­tări spirituale din belşug; 2. Să avem limite mai extinse de preocupare pentru inteligenţa şi pen­tru inima noastră; 3. „Mâna lui Dumnezeu“ să fie cu noi în tot ce între­prin­dem; 4. Să fim scăpaţi de păcat şi păziţi în ispită (Matei 6.13).

 

 

 

1 Cronici 4.21-43

23 August

 

Aflându-ne încă printre fiii lui Iuda, iată că, după împăraţi şi după persoanele bogate şi cu vază, ca Iaebeţ, îi vedem pe simplii meşteşugari (v. 14, 21-23). Ei erau lucrători de pânză fină (pregăteau firul şi îl ţe­seau), erau olari şi grădinari. Condiţia lor era umi­lă, dar privilegiile le erau foarte mari, pentru că „locuiau acolo, la împărat“, şi lucrau pentru nevoile sale. Să ne ferim să căutăm o poziţie înaltă pentru noi în lume, dacă Domnul nu ne-a chemat în mod ex­pres pentru ea. Poporul lui Dumnezeu include „nu mulţi puternici, nu mulţi de neam ales“ (1 Corinteni 1.26; vezi şi Ie­remia 45.5). Orice poziţie im­por­­tan­tă aduce cu ea, în mod inevitabil, responsa­bilităţi care ne absorb, lăsându-ne, în general, puţin timp pen­tru Cu­vântul şi pentru lucrarea Domnului. De aceea, să nu alegem ocupaţii care ne vor împiedica „să locuim la Împăratul“ sau să împlinim lucrarea Lui.

Seminţia lui Simeon a fost obiectul unei judecăţi severe, din cauza violenţei căpeteniei ei (Geneza 49.5-7) şi a idolatriei faţă de Baal-Peor (Nu­meri 25.14). Dar aici, potrivit cu trăsătura aces­tei cărţi, nu este vorba decât de binele pe care ha­rul l-a realizat. Seminţia şi-a extins hotarele şi a repurtat victorii strălucite.

 

 

 

 

24 August

1 Cronici 5.1-26

 

Capitolul 5 se ocupă de fiii lui Ruben, de ai lui Gad şi de jumătatea seminţiei lui Manase. Mult mai îngrijoraţi de bunăstarea lor decât de stăpâ­nirea ţării promise, aceste seminţii se aşezaseră la est de Iordan. Lipsa lor de cre­dinţă şi de perseverenţă, precum şi materialismul lor apar cu clari­ta­te în toate faptele lor. Dar aici (exceptând v. 25, inclus în mod necesar pentru înţelegerea istoriei lor), cât de mişcător este să vedem din nou Cuvântul rela­tând  numai lucrurile bune care se pu­teau spune despre ei. Curajul şi încrederea lor sunt subliniate în mod special (Ps. 146.5). Au strigat către Domnul în luptă (această luptă „era de la Dumnezeu” − v.22) şi El le-a răspuns rugăciunilor lor, pentru că îşi puseseră încrederea în El.

Inima lui Dumnezeu este mereu aceeaşi. Vor­bind Tatălui despre ucenicii cei slabi de lângă El, care aveau să-L părăsească puţin după aceea, Domnul Isus a putut spune: „Ei au păzit Cuvân­tul Tău, … au crezut că Tu M-ai trimis“ (Ioan 17.6-8). Acolo, în locul unde noi vedem numai ruină şi mi­zerie, El descoperă ceva care-I face plăcere! Ce exemplu pentru noi! Înainte să formu­lăm o judecată, o critică, să ne aducem aminte de felul în care vorbeşte Dom­nul despre ai Săi, în absenţa lor.

 

 

1 Cronici 6.1-3 şi 48-65

25 August

 

Capitolul 6, consacrat fiilor lui Levi şi pre­oţilor, fii ai lui Aaron, este perechea capitolului 3, în care erau prezentaţi împăraţii. Este vorba despre fami­liile privile­giate din Israel. Dar, când ajun­gem la po­porul de astăzi al lui Dumnezeu, aceste funcţii reprezintă partea fiecărui credin­cios. A­pos­­tolul Petru ne reaminteşte că „voi … sunteţi o se­minţie aleasă, o preoţie împărătească … ca să vestiţi vir­tuţile Celui care v-a chemat“ (1 Petru 2.9; vezi şi Apocalipsa 1.6). Să ne expri­măm ru­gă­ciunile înaintea Domnului şi să vestim virtuţile Lui şi al­to­ra, iată care este dublul servi­ciu al cre­din­ciosului! Leviţii ne amintesc de aceasta. Unii erau de­sem­naţi să cânte (v. 31-33). Alţii slujeau în casa lui Dumnezeu sub îndrumarea lui Aaron şi a fiilor lui (v. 48, 49).

Apoi, în cap. 7 şi 8, vin genealogiile lui Isahar, Beniamin, Neftali şi a celeilalte jumătăţi din seminţia lui Manase, iar în final genealogiile lui Efraim şi Aşer. Să remarcăm neglijenţa lui Neftali, o seminţie atât de puţin preocupată de privilegiile ei, încât întreaga ei istorie nu necesită decât un scurt verset pentru a fi amintită în car­tea lui Dumnezeu (7.13). Subliniem cu această ocazie şi interesul pe care trebuie să-l acordăm istoriei Bisericii şi aducerii-aminte a ce­lor care i-au fost conducători credin­cioşi, deoa­re­ce majoritatea suntem moşte­ni­torii lor spiri­tuali şi trebuie să fim responsabili.

26 August

1 Cronici 9.17-34

 

Alţi leviţi sunt menţionaţi în capitolul 9. Aceştia sunt uşierii. Funcţia lor este foarte im­por­tantă. Ea poate fi re­zu­mată printr-o scurtă po­runcă de care Domnul ne re­a­min­teşte într-o mică parabolă: „Şi (stăpânul) arată fiecă­ruia lucrarea sa şi porunceşte portarului să vegheze“ (Marcu 13.34).

Veghere asupra vaselor şi a uneltelor, asupra jertfelor, asupra hranei, asupra accesului în Casă! Cu câtă grijă aduceau aceşti leviţi uneltele pe care aveau misiunea să le păzească, numărându-le şi renumă­rându-le! (v.28; citiţi şi 2 Cor. 8.20,21). Acest serviciu co­res­punde în Noul Testa­ment cu cel al suprave­ghetorilor, păstorilor sau bă­trâ­­ni­lor. Ei sunt cei care, în mod particular, au avut şi în­că au în grijă sufletele şi menţinerea doctrinei sănă­toase în adunări. Este un serviciu de încredere şi de onoare, pen­­tru care ei vor avea de dat so­coteală la venirea Domnului!

Aceşti uşieri erau descendenţii lui Core răz­vrătitul (Numeri 16). Dar ei au preferat să fie uşieri la pragul casei Dum­ne­zeului lor, decât să locuiască în „corturile rău­tă­ţii“, cum făcuse tatăl lor. Ne amintim de frumo­sul Psalm 84 compus de aceşti fii ai lui Core: „Cât de plăcute sunt locaşurile Tale, Doamne al oştirilor … căci mai mult face o zi în curţile Tale decât o mie în altă parte“ (Psalmul 84.1,10). Cui a încredinţat Dumnezeu grija casei Lui, a adunării? Acelora care sunt legaţi de ea şi care-L iubesc (Ioan 21.15-17).

1 Cronici 10.1-14

27 August

 

De acum înainte, Cronicile reiau istoria lui David şi a succesorilor lui, începând cu moartea lui Saul. Dar relatarea va prezenta multe dife­renţe faţă de ceea ce găsim în cărţile Samuel şi Împăraţi. Unele fapte sunt adăugate; asupra altora se păstrează tăcere. Fiecare dintre aceste variaţii corespunde scopului pe care Dumnezeu Şi l-a propus scriind din nou această istorie, sub un alt unghi de vedere: cel al harului Său suveran. Din acelaşi motiv, El ne-a dat de patru ori în cele patru evanghelii istoria Fiului Său, ca să-L putem privi în diferitele Lui glorii.

Astfel, n-ar trebui să ne obosească citirea din nou a relatărilor cu care ne-am familiarizat, ci, mai degrabă, să căutăm să remarcăm ceea ce Duhul adaugă şi ceea ce El omite intenţionat.

Să nu ne descurajăm, ci, mai degrabă, să ne bu­curăm să auzim repetat că Dumnezeu a terminat cu omul în carne (în natura sa cea veche). Saul este prin aceasta o imagine a rasei sale. Cade sub mâna filistenilor şi i se ia totul pe muntele Ghilboa. Ruinarea îi este terminată, i se constată moartea: şi acestea înainte să apară pe scenă David, omul care răspunde gân­durilor divine, imagine a Domnului Isus.

 

 

 

28 August

1 Cronici 11.1-14

 

Anii lungi de suferinţă şi de exil s-au terminat pentru David. Drepturile lui la tron sunt recunos­cute de întregul Israel. El ia în stăpânire această fortăreaţă a Sionului, celebrată în atâţia psalmi (spre exemplu Psalmul 87.1-3), şi care ne vorbeşte de harul împărătesc. Dar el nu va locui singur acolo. Oa­menii credinţei, care rătăciseră prin deşerturi şi prin munţi, locuind în peşteri şi în crăpăturile pământului (însă de care lumea nu era vrednică), vor putea acum să locuiască cu el pentru totdea­una în această cetate (Neemia 3: sfârşitul v. 16; Evrei 11.16, 38). Copii ai lui Dumnezeu, nu vedem noi răsărind la orizont minunata cetate de aur către care Isus ne con­duce? Fie ca această perspectivă să ne întărească în mersul şi în lupta credinţei creştine!

Viteazul Eleazar s-a luptat cu filistenii ca să păzească un ogor cu orz. El ne aminteşte de acei sluji­tori ai Domnului care au avut de luptat pentru asigurarea hranei poporului lui Dumne­zeu. Unii au fost nevoiţi să se angajeze în contro­verse dure cu adversarii adevărului. Se cuvine să le fim foarte recunoscători şi să fim gata, la rân­dul nostru, să apărăm doctrina sănătoasă pe care ei au păstrat-o pentru noi (Iuda 3).

 

 

 

 

1 Cronici 11.15-47

29 August

 

Odată ajuns pe tron, David nu i-a ui­tat pe însoţitorii din peştera Adulam. Oare îi va uita Domnul pe cei care caută să-L urmeze şi să-I ser­vească aici jos? Ştim că lucrul acesta este abso­lut imposibil. În momentul când Domnul ur­ma să-Şi dea viaţa pentru ucenici şi în timp ce ei dispu­tau cine va fi cel mai mare în împărăţia cerurilor, ce le spune Învăţătorul? „Voi sunteţi aceia care aţi rămas mereu cu Mine în încer­cările Mele. Şi Eu vă rânduiesc o împărăţie, după cum Tatăl Meu Mi-a rânduit Mie“ (Luca 22.28-29).

Între aceşti oameni puternici există o anumită ierarhie. Ea nu depinde de forţa fizică a fie­că­ruia, pentru că toţi sunt puternici, ci de devo­ta­mentul lor, fie că este vorba de serviciu, ca în cazul celor trei viteji care au mers să scoată apă, fie de luptă, ca în cazul lui Benaia. Şi la fel este printre credincioşi astăzi. În toate cercurile creştine, unii ies în evidenţă faţă de alţii prin zelul şi ataşamentul lor faţă de Domnul. Într-o zi, în cer, vom afla faptele lor de valoare. Nu doreşti să fii găsit printre ei? „Pentru că astfel vi se va da din belşug intrare în Îm­părăţia eternă a Domnului şi Mântuitorului nos­tru Isus Hristos“ (2 Petru 1.11).

 

 

 

 

30 August

1 Cronici 12.1-18

 

Înfrângerea lui Saul fusese provocată de arcaşii filisteni, faţă de care nu avusese posibilitatea de ripostă (10.3). Totuşi aflăm aici că ar fi putut găsi, printre propriii fraţi din seminţia lui Benia­min, oameni deprinşi la război, care mânuiau cu măiestrie arcul şi praştia. Din nefericire pentru el (şi spre deosebire de v. 29), aceştia îl părăsiseră pe împăratul condamnat de Dumnezeu, ca să i se alăture lui David la Ţi­clag. Ei îşi puseseră îndemâ­narea la dispoziţia unuia pe care-l recunoscuseră prin credinţă ca fiind adevăratul lor domn. Ce facem noi cu apti­tudinile pe care Dumnezeu ni le-a încredinţat? În serviciul cărui stăpân sunt ele angajate? Pentru Hristos, sau pentru Prinţul acestei lumi?

De asemenea, dintre gadiţi i s-au alăturat unsprezece bărbaţi de o vitejie ieşită din comun. David le încredin­ţează responsabilităţi.

Apoi mai vin oameni din Iuda şi din Beniamin. Împă­ratul probează sentimentele lor faţă de el. Nu este cu ade­vărat magnific răspunsul dat prin Duhul de către Amasai, şeful căpitanilor? „Ai tăi sun­tem, Davide, şi cu tine, fiu al lui Isai!“ Fie ca oricare dintre noi să poată mărturisi prin acelaşi Duh: „Sunt al Tău, Doamne Isuse, … al Tău, dar şi cu Tine! Este trist să spunem, dar mulţi dintre răscumpă­raţi, deşi aparţin cu siguranţă Domnului, nu par să doreas­că să se afle în compania Lui.

 

1 Cronici 12.19-40

31 August

 

În jurul lui David se strâng credincioşi din toate seminţiile, care-i recu­nosc autoritatea. De ici, de colo, sosesc în grupuri, unii mai nerăbdători decât alţii, „până a fost o tabără mare, ca tabăra lui Dum­nezeu“. Ţadoc, un tâ­năr viteaz şi puternic, este men­ţionat în mod spe­cial între ei. Pe cine ar putea Domnul să desemneze în felul acesta între cei din poporul Lui de astăzi?

Fiecare ostaş care i se alătură are caracte­rul lui parti­cular: Unii au curaj şi putere mai mare, alţii mai mult discernământ şi înţelepciu­ne, alţii mai multă vază sau integritate de spirit … Aşa este în mijlocul copiilor lui Dumnezeu. Di­feriţi unul faţă de altul, fiecare va străluci aparte printr-o virtute deosebită în caracterul lui: ener­gie, înţelepciune, răbdare, credinţă, dragoste, per­severenţă … Şi fiecare dintre aceste virtuţi Îi este cunoscută Dom­nului, care o remarcă în mod spe­cial, căci El este Singu­rul care le-a manifestat pe toate.

Scena cu care se încheie acest capitol ne duce cu gândul la Luca 12.37. Dar Stăpânul fără ase­mănare nu va lăsa nimănui altcuiva grija de a se ocupa de slujitorii Săi credincioşi, de luptătorii Săi obosiţi. El „Se va încinge, îi va face să se aşeze la masă, Se va apropia şi le va sluji“.

 

 

 

1 Cronici 13.1-14

1 Septembrie

 

O dorinţă fericită se naşte în inima noului îm­părat: să‑i redea chivotului locul de onoare care i se cuvenea în Israel şi să adune întregul popor la acest eveniment. Totul pare să se deruleze foarte bine. Bucuria este generală. Din ne­fericire, un singur detaliu (dar de mare impor­tan­ţă) fusese trecut cu vederea şi faptul acesta este su­­fi­cient ca să determine moartea lui Uza; şi, odată cu ea, cea mai mare consternare. Ca rezul­tat al acestei lovituri, bucuria din inima împăra­tului este înlocuită cu un sentiment de teamă, iar mânia ia locul laudei!

Cuvântul le prescrisese leviţilor să ducă pe umeri chivotul, dar lucrul acesta nu fusese împlinit, probabil din pură ignoranţă. Necunoscând mai mult, ei acţiona­seră cât de bine putuseră. Dar tot atât de bine împăratul, care trebuia să-şi facă o copie din cartea legii (De­ut. 17.18), cât şi leviţii, răs­punzători să înveţe pe popor din ea (Deut. 31.12), se cuvenea să fi cunoscut porunca asupra acestui subiect. De aceea, ei n-aveau nici o scuză. Noi, care avem Scriptura în mâini, suntem răspunzători să umblăm şi să-I  slujim Domnului corespunzător învă­ţăturii pe care ea o conţine.

Chivotul este deturnat spre Obed-Edom şi urmează să rămână trei luni „cu familia“ acestui om, în casa lui. Acolo va aduce binecuvântarea, cum o face întotdeauna prezenţa Domnului Isus în casele şi în inimile noastre.

 

2 Septembrie

1 Cronici  14.1-17

 

Gloria şi prosperitatea lui David au ajuns la urechile vecinilor săi. Unii, ca Hiram şi poporul lui, caută fa­voarea şi prietenia împăratului lui Israel; alţii, cum sunt filistenii, nu-şi lasă armele. Să remarcăm că, în con­cordanţă cu caracterul „Cronicilor”, nu apare aici nici o menţiu­ne despre asocierea vinovată a lui David cu Achiş (1 Sam. 27-29), cu excepţia aluziei discrete din 1 Cronici 12.19.

Învingătorul lui Goliat declanşează apoi un atac în două reprize împotriva filistenilor, nu fără să-L fi întrebat de fiecare dată mai întâi pe Dumnezeu. Insistăm din nou asupra acestei atitudini de umilinţă. David nu are încre­dere în propria ca­pacitate de conducător; nu se spri­jină pe propria experienţă militară pentru a decide asupra ce­lei mai bune tactici de adoptat. Când Vrăjmaşul „se su­ie să ne caute” (v.8), este oare prima noastră reacţie aceea de a-L întreba pe Dumne­zeu despre modul cum am putea să‑l învingem pe Satan? Să nu ne încre­dem în pro­pria înţelepciune şi, înainte ca să dăm piept cu Adver­sarul şi înainte de a lua orice de­ci­zie, să-I cerem Dom­nului Isus sfatul şi ajuto­rul Său. Cele mai multe dintre înfrân­ge­­rile noastre îna­in­tea marelui Vrăjmaş nu au altă expli­ca­ţie decât aceea că am uitat să căutăm voia lui Dumne­zeu.

 

 

1 Cronici 15.1-24

3 Septembrie

 

Să avem curajul să ne recunoaştem lipsurile înaintea Domnului şi înaintea oamenilor (Prov. 28.13). „Nu L-am căutat pe Dumnezeu“ „după rânduială“ (v. 13), le declară David leviţilor care aveau misiunea să poarte chivotul. De data aceasta însă, toate dispoziţiile sunt date pentru a fi suit „după Cuvântul Domnului“. Ce scenă de bucurie şi de laudă! Să remarcăm locul pe care îl ocupă aici Obed-Edom. S-ar fi putut plânge, în mod egoist, vă­zând chi­votul părăsindu-i casa. Nu pier­dea el o sursă de bine­cu­vântare odată cu plecarea aces­tuia? (13.14). Departe aşa ceva de gân­durile lui! Binecuvântarea va fi îm­părtăşită cu în­tregul Israel, iar el însuşi, un levit dintre fiii lui Core, va exercita simultan funcţiile de uşier (v. 18), de muzi­cian, de conducător al cântării (v. 21) şi de uşier pentru chivot (v.24). Deci de chivot tot nu se va despăr­ţi. Credin­cios în lucrurile mici, va primi mult (Luca 16.10); pentru că şi-a cârmu­it bine propria casă, Dumnezeu îi încredinţează acum o poziţie de răspundere în casa Lui  (1 Timotei 3.4-5).

Chenania, şeful leviţilor, devine „învăţător în cântare, pentru că era iscusit“ (v. 22). Faptul acesta ne reaminteşte de acel cuvânt al apostolului Pavel: „Voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea“ (1 Corinteni 14.15).

 

 

4  Septembrie

1 Cronici 15.25-29; 16.1-6

 

Versetele 24 şi 25 ale Psalmului 68 fac aluzie la sărbătoarea care se derulează aici sub ochii noş­tri: „Ei au văzut umbletele Tale, Dumnezeule! (umbletele Fiului lui Dumnezeu prefigurat de chivot) … Cântăreţii mergeau înainte, apoi cântăreţii cu instrumente cu coarde …“ Dar mai ales Ps. 132 ne oferă posibilitatea să cunoaştem gân­durile lui David în această împrejurare solemnă. Intrarea Chivotului în odihna Sa răspundea dorinţei celei mai arzătoare a lui David (Psalmul 132.3-5 şi 8).

Fie ca şi inimile noastre să vibreze la gândul odihnei cereşti în care Domnul Isus a intrat deja, înaintea noastră! Să re­marcăm cât de mult depăşesc promisiunile divine ale frumosului Psalm 132 scena din capitolul de faţă: „voi îmbrăca pe preoţii săi cu mântuire; şi sfinţii săi vor izbucni în cântări de bucurie (comp. 1 Cronici 15.17, 28 cu Ps. 132.16).

„Voi bine­cuvânta din belşug hrana sa, voi sătura cu pâine pe săracii săi“ (comp.1 Cronici 16.3 cu Ps. 132.15).

Cei răscumpăraţi de Domnul sunt chemaţi să-şi exprime bucuria şi lauda fără să mai aştepte odihna cerească. Încă de pe pământ ei se află deja în posesia centrului strângerii laolaltă: Hristos. Ei au fost lăsaţi aici ca să facă slujba, să aducă aminte, să mărească (sau să mulţumească), să-L laude (v.4) atât pe Tatăl, cât şi pe Fiul.

1 Cronici 16.7-22

5  Septembrie

 

Cântăreţii şi muzicienii fuseseră desemnaţi (indicaţi anume). În zilele noastre însă, cântarea nu mai este doar partea unora. Nu ne este tuturor plăcut să cântăm recu­noştinţa noastră şi, în special în timpul mesei Domnului, să ne unim vocile în imnuri de adorare? (Efeseni 5.19; Colo­seni 3.16). Acum David rânduieşte un psalm nou, „pen­tru întâia dată“, pentru ca, prin Asaf, „să aducă mul­ţu­miri Domnului“. Numele Său, lucrările Sale, gloria Sa, relaţiile cu sfinţii Săi, … câte mo­tive aveau israeliţii să-L bi­ne­­cu­­vân­teze! Dar şi mai multe subiecte pentru a-L a­do­­ra avem noi, cei de astăzi, care-L cunoaştem pe Dom­nul Isus şi lucrarea Lui de la cruce. Da, să cântăm făcând apel şi la inteligenţa noastră: să me­di­tăm la cuvintele pe ca­­re le pronunţăm. Imnurile noastre, compuse după Scrip­­­­tură, desfăşoară multiplele aspecte ale gloriilor Tată­­lui şi ale Fiului. Este im­portant şi de ajutor să le dis­tin­gem pe unele de altele.

Cum sunt copiii lui Dumnezeu în raport cu lu­mea care-i înconjoară? „Un număr mic de oameni, foarte puţini şi străini în ţara aceea“ (v. 19). Sunt ei nefericiţi?  Din con­tră! „Glorificaţi-vă în sfântul Său Nume“, răs­pun­de v. 10. Numele lui Isus, re­laţia noastră, prin El, cu Tatăl Său, iată gloria noastră, bo­gă­ţia noastră, bucuria noastră şi, de asemeni, siguranţa noastră (1 Corinteni 1.30, 31)!

 

6 Septembrie

1 Cronici 16.23-43

 

În acelaşi fel în care prima «strofă» a acestei cân­tări    (v.7-22) corespunde unei părţi din Psal­­mul 105 (v.1-15), ceea ce urmează reuneşte o parte din Psalmul 96 (v.2-12) cu trei ver­sete din Ps. 106 (v.1,47,48). O trăsătură devine însă re­marcabilă: tot ceea ce nu cores­punde în cei trei psalmi caracterului harului a fost lăsat deoparte. Nu sunt menţionate aici nici fapte rele comise, nici judecata lor meritată.

Când cei răscumpăraţi vor înconjura tronul Mielului şi când vor răsuna cântările cele noi, va mai putea exista atunci vreo amintire copleşitoare a păcate­lor acestora (ca în Ps. 106.6,7,13-43 pentru Isra­el)? Imposibil, deoa­rece Dum­nezeu a promis: „nu-Mi voi mai amin­ti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor“ (Evrei 8.12). Păca­tele vor fi menţionate numai atunci când se va spu­ne: „A Aceluia care ne iubeşte şi care ne-a spălat de pă­catele noastre în sângele Său … a Lui să fie gloria şi puterea în vecii vecilor! Amin“ (Apocalip­sa 1.5-6).

Această scenă se termină prin stabilirea servi­ciului permanent înaintea chivotului. Fiecare la locul său îşi va împlini, de acum înainte, servi­ciul sfânt, imagine a celor care aparţin deja ado­ratorilor adevăraţi.

 

 

 

 

1 Cronici 17.1-15

7 Septembrie

 

Acest capitol reproduce aproape cu­vânt cu cuvânt      2 Sa­­muel 7, dar este plăcut să recitim această «conver­saţie» minunată dintre Dum­nezeu şi un om care a devenit su­biect al harului Său. Dumnezeu îi vorbeşte, prin Natan, preaiubitului împărat; apoi acesta din urmă Îi răspunde direct. Am experimentat noi astfel de conversaţii cu Dumne­zeu (şi cu Domnul Isus)? El comunică cu noi în mod esenţial prin Cuvântul Său, iar noi avem deplina libertate de a-I răspunde prin rugăciune.

Mereu în concordanţă cu caracterul cărţii Cronici (harul), unele cuvinte referitoare la fiul lui David au fost omi­se. Expresia: „Dacă va face nelegiuire, îl voi mustra…“ (2 Samuel 7.14), nu se găseşte în capitolul nostru, ca o dovadă că aici Cuvântul Îl are în vedere pe Unul mai mare decât Solomon.

„Eu îi voi fi Tată − declară Domnul − şi el Îmi va fi fiu“ (v.13). Citarea aces­tui verset în Evrei 1.5 confirmă şi faptul că acest fiu este, în adevăr, Isus, în care ni s-a des­coperit harul. Ast­fel, subiectul de preţ al conver­sa­ţi­i­lor pe care le avem cu Dumnezeu este Isus, Fiul Său prea­­iu­bit. „Comuniunea noastră este în adevăr cu Tatăl …“, cu alte cuvinte, putem avea acelaşi gând cu El, iar acest gând se referă la Fiul Său, Isus Hristos  (1 Ioan 1.3).

 

 

 

8 Septembrie

1 Cronici 17.16-27

 

David realizează că n-a meritat nimic. De-a dreptul copleşit, cheamă asupra sa bunătatea lui Dum­nezeu, Îi aduce laudă, mulţumeşte.

Să spu­nem mulţumesc! Când cine­va omite să facă lucrul acesta faţă de noi, îl acu­zăm de impoliteţe sau de nerecunoştinţă. Să nu ne închipuim că Dumnezeu nu simte când copiii Lui uită să-I mulţumească. Şi totuşi să ne gândim ce multe binecuvântări primim de la El în fiecare zi fără să ne punem problema să-I mulţumim sau pe care nici măcar nu le remarcăm … Asemeni psalmistului, să ne încurajăm sufletul să nu uite nici una din binefacerile Lui (Ps. 103.2). Ce multe dintre îndurările Sale le lu­ăm ca de apucat, mai cu seamă cele pe care le avem … Când ne aşe­zăm să luăm masa, cei din familiile creş­tine avem obi­ce­iul (şi datoria) de a aduce mulţumiri. Este necesar însă ca inimile noastre să se adân­cească cu adevărat în cuvintele rostite de capul familiei şi să-L bine­cu­vântăm pe Domnul atât pentru beneficiile materiale pe care le primim de la El, dar mai ales pentru privilegiile creştine: Cuvântul, strângerile credincioşilor, educaţia noas­tră în fri­ca de Domnul (Efeseni 5.20) şi, mai pre­sus de toate, să nu obosim să-I aducem mulţu­miri pen­tru marea Lui mântu­ire, pentru măreţul Mân­tu­i­tor pe care ni L-a dat. Să repetăm împre­u­nă cu apostolul: „Mulţumire fie adusă lui Dumnezeu pentru darul Său de nespus!“ (2 Cor. 9.15).

1 Cronici 18.1-17; 20.4-8

9 Septembrie

 

Capitolele 18, 19 şi 20 se referă la războaiele lui David. Ele grupează laolaltă faptele care în 2 Sa­mu­el sunt separate de diferite eveni­mente din istoria împăratului. Le-am luat deja în considerare acolo şi nu există nici o diferenţă apreciabilă între cele două rela­tări, cu o singură excepţie: tăcerea totală care se păs­trează înce­pând cu cap. 20 referitor la teribilul păcat al lui David şi la consecinţele lui tragice. Nici scan­daloasa afacere cu Urie, nici păcatul lui Amnon urmat de ucide­rea sa, nici conspiraţia lui Absa­lom, nici rolul criminal jucat de Ioab, nici una din toate acestea nu-şi găseşte loc în această carte a Cronicilor. Iată felul în care lucrea­ză harul! Dumnezeu întinde voalul îndurării peste această perioadă sumbră a sărmanului Său slujitor. „Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit“, spune David în Psalmul 32.

Oare face fieca­re dintre ci­titorii noştri parte dintre aceşti fericiţi?

David triumfă succesiv asupra filistenilor, moabiţilor, sirienilor, edomiţilor; apoi din nou asupra fiilor lui Amon (cap. 19 şi 20). Toţi vrăjmaşii tradiţionali ai lui Israel sunt subjugaţi, ilustrare a momentului când Dumnezeu Îi va su­pune lui Hristos toate lucrurile şi-I va pune vrăj­maşii aşternut al picioarelor Sale (Evrei 1.13; 2.8).

 

 

10 Septembrie

1 Cronici  21.1-13

 

Ne putem întreba de ce Dumnezeu, care a trecut peste greşelile precedente ale lui David, o reamin­teşte acum pe cea a numărării. Păcatul acesta ne arată înainte de toate distanţa care-l separă pe acest împărat de acel Unul faţă de care el constituia doar o slabă reflectare. Era necesar ca Israel să nu-L confunde pe Mesia al lor nici măcar cu cel mai mare dintre împăraţii lor. Fiul lui David era în acelaşi timp şi Domnul său (Matei 22.41-45). Pe de altă parte, trebuia să explice ne­cesitatea pedepsei divine şi harul care avea să-i pună sfârşit. Fără acestea, istoria nu poate fi înţeleasă. David apare aici ca fiind nici mai mult nici mai puţin decât un păcătos vinovat, la fel ca tine şi ca mine. Însă el cunoaşte inima lui Dum­nezeu. Răspunsul lui este dovada pentru aceasta: „Să cad … în mâna Dom­nului, pentru că îndu­rările Lui sunt foarte mari“ (v. 13). Cu­noaşte fiecare dintre noi, din experienţă personală, bogăţia şi varietatea acestei îndurări a Domnului? (citiţi  Pl. Ier. 3.22, 23, 32).

 Pentru ispă­şirea păcatelor noastre nu poate fi o chestiu­ne de alegere între trei ani de foamete, trei luni de război sau trei zile de boală. Dar Hristos, luând locul nostru, a cunoscut în timpul celor trei ceasuri de în­tu­neric de la cruce măsura deplină a mâniei lui Dumnezeu; El a luat asupra Sa pedeapsa noastră eternă.

 

 

1 Cronici 21.14-30

11 Septembrie

 

Tot pe acest munte, Moria, Avraam îl adusese odată ca jertfă pe fiul său, Isaac (Geneza 22.2; 2 Cronici 3.1). Însă Dumnezeu oprise mâna lui Avraam în acelaşi fel în care acum opreşte mâna îngerului. Judecata divină astfel detur­nată ia acum forma unui foc, consumând jert­fa oferită de David (v. 26). După ce i se prezentase o jertfă înlocuitoare, care l-a substi­tuit pe Isaac, Avra­am a pus locului acestuia numele „Jehovah-Jireh“, adică: „La muntele unde Domnul va purta de grijă“ (Geneza 22.14).

În ce ne priveşte, cunoaştem solemnitatea acelei purtări de grijă şi, de asemenea, cine a fost Acela care a trebuit să primească în locul nostru loviturile judecăţii lui Dumnezeu. Vocea care aici îi spune îngerului: „Destul“, îi porunceşte apoi să-şi pună iarăşi sabia în teacă; şi această voce este aceeaşi cu cea care într-o zi va trebui să spună: „Trezeşte-te, sabie, împotriva păstorului Meu şi împotriva omului care este tovarăşul Meu … loveşte păs­torul“ (Zaharia 13.7). Ce taină minunată şi de nepătruns! Ju­decata pe care o meritam s-a depărtat pentru tot­deauna de la noi, pentru că a căzut asupra Celui zdrobit în locul nostru: Isus, Păstorul rânduit de Dumnezeu, Păstorul nostru cel bun, este „Însoţitorul Domnului“.

 

 

 

12 Septembrie

1 Cronici 22.1-19

 

Casa la care s-a gândit David şi pe care Solo­mon a construit-o este o imagine a viitorului loc de poposire a lui Dumnezeu în mijlocul lui Israel. Totuşi, multe dintre detaliile referitoare la pregă­tirea şi construirea ei ne vor ajuta să înţelegem mai bine, prin comparaţie, marile adevăruri ale Noului Testament cu privire la Bi­serică. În ace­laşi fel în care aria lui Ornan (unde se oferea sacrificiul) va constitui terenul casei, lu­crarea lui Hristos la cruce va fi fundamentul Bi­sericii.

Ace­laşi adevăr ar apărea sub o altă formă, dacă i-am considera pe David şi pe Solo­mon îm­preună, ca un singur prefigurator al Domnului Isus. David ne vorbeşte despre un Hristos sufe­rind şi respins; el a pregătit – în necazul lui (v.14) – tot ce era necesar pentru constru­irea casei lui Dum­nezeu. So­lo­mon Îl reprezintă pe Hristos glorificat, con­stru­indu‑Şi Adunarea şi fiind gata să apară împre­ună cu ea ca să domnească peste întregul uni­vers. Materialele, în spe­cial „pietrele vii“, care sunt credincioşii, n-au putut fi puse împreună fără suferinţele şi moartea Dom­nului Isus. Dar înăl­ţarea Lui a fost necesară pen­tru ca Biserica să poată fi construită. Această construcţie nu este înche­iată în prezent. Poate că nu-i mai lipseşte decât o singură piatră. Vei fi tu această piatră?

 

 

 

1 Cronici 23.1- 6 şi 23. 24-32

13 Septembrie

 

David îl aşază pe Solomon alături de el pe tron. Nu se face aici nici o menţiune despre conspiraţia lui Adonia, nici despre împrejurările încoronării noului împărat. În consecinţă, aici putem să ne ridicăm la înălţimi mai mari decât în 1 Împăraţi şi să-L vedem pe Fiul aşezat cu Tatăl pe tron (vezi Apocalipsa 3.21). Dintre activi­tăţile lui Isus în glorie, una ne este descoperită în Efeseni 4.8-12: „Suindu-Se în înălţime, … a dat daruri oamenilor … pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evan­ghelişti şi pe unii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de sluji­re, pentru zi­direa trupului lui Hristos“.

Aici, ca şi în capitolele următoare, asistăm la desem­narea fiecă­rui lucrător: supraveghetori, ad­mi­nistratori, judecă­tori, uşieri, cântăreţi, îm­păr­ţiţi după cele trei case părin­teşti ale leviţilor. Funcţiile lor sunt precise, mai ales cele legate de serviciul esenţial al laudei. Să-L adori şi să-L lauzi pe Dumnezeu în fiecare diminea­ţă şi în fiecare seară este un serviciu de mare privilegiu … şi se află la înde­mâna noastră (v. 30; Ps. 92. 1, 3).

În capitolul care urmează îi găsim pe preoţi, fiii lui Aaron, împărţiţi în douăzeci şi patru de grupe.

 

 

 

 

14 Septembrie

1 Cronici 25.1-8; 26.13-19

 

Darurile, responsabilităţile şi diferitele servicii sunt, aşa cum am amintit ieri, împărţite de Capul Bisericii. Dar credinciosul este invitat să dorească aceste daruri şi să le ceară de la Domnul. „Râvniţi cele spirituale, dar mai ales să profeţiţi ... Cine profeţeşte vorbeşte oamenilor spre zidire şi în­cura­jare şi mângâiere“ (1 Corinteni 14.1-3). Este oare dorinţa fiecăruia dintre noi să fie astfel folosit de Domnul? Atunci să-I cerem să ne acorde unul dintre aceste daruri spirituale nu ca să ne dăm importanţă, ci având în vedere binele Adunării şi glo­ria Domnului Isus. După cei care profeţeau (ca­p. 25), cei amintiţi din nou sunt uşierii sau su­pra­ve­ghetorii (cap. 26). Iată un serviciu care este demn de dorit! „Dacă cineva doreşte să facă lu­cra­rea de supraveghere, bun lucru doreşte“ (1 Ti­m. 3.1).

Îl regăsim aici pe Obed-Edom împreună cu cei opt fii şi cu cei şaizeci şi doi de descendenţi ai săi. El ono­rase chivotul. Acum, Dumnezeu este acela care îl onorează şi-l binecuvântează (26.4-8,15). Dum­nezeu încre­din­ţea­ză aces­tei familii casa maga­zii­lor. De ei va depinde hra­na pre­oţilor, care este o imagine a învăţăturii în Adunare. Im­­por­tantă responsabili­tate, în adevăr! (Matei 24.45-46).

 

 

 

 

 

1 Cronici 26.20-32

15 Septembrie

 

Dintre leviţi, unii aveau în grijă vistieriile casei Domnului şi vistieriile lucrurilor dedi­ca­te. Unul dintre ei, Şebuel, „supraveghetor peste vis­tierii“, era descendent al lui Moise. Suntem oare siguri că şi nouă ni s-au încre­dinţat multe co­mori? Cea mai mare dintre ele nu este alta decât Cuvântul lui Dumnezeu. Bogăţiile lui sunt inepui­zabile. Care este importanţa pe care o acordăm Bibliei noastre? O socotim a fi cu adevărat o comoară?

„Lucrul bun încredinţat ţie, pă­strează-l“, îi re­comandă Pavel tână­ru­lui Timotei (2 Ti­motei 1.14). Iar în prima sa epistolă, după ce a pus în antiteză bogăţiile deşerte din veacul de acum cu comoara strânsă ca o temelie pentru viitor, apostolul îl îndeamnă pe tânărul ucenic: „Timotei, păzeşte ce ţi s-a încredinţat! …“ (1 Ti­motei 6.19-20). Fie­ca­re dintre noi să citească din nou acest v. 20, punându-şi numele său în lo­cul celui al lui Timotei.

Alţi leviţi sunt numiţi în v. 29-32. Ei erau supra­ve­ghetori, judecători, administratori. Puşi acolo pentru a face „toa­te treburile lui Dumnezeu“ (v. 30, 32; vezi şi 2 Cronici 19.11), ei ne fac să ne gândim la Cel care, încă din copilărie, S-a aflat întâi şi mai presus de orice „în cele ale Tatălui“ Său (Luca 2.49).

 

 

 

16 Septembrie

1 Cronici  27.1 şi 27.22-34

 

Capitolul 27 ne învaţă că, odată cu supra­ve­ghe­torii, sunt necesari şi soldaţii. Ca să ne păstrăm avuţiile, va fi poa­te necesar să luptăm şi tre­buie să fim pregătiţi pentru aceasta.

Versetele 25-31 arată că existau şi alte avuţii, mai puţin nobile decât cele din locul sfânt, dar care trebuia să fie păzite cu tot atâta grijă, pentru că erau bunuri care făceau parte din „averea împăratului“ (v.31). Să evaluăm cu aten­ţie tot ceea ce Domnul ne-a încredinţat. Asemeni acelui stăpân care, plecând, a încredinţat talanţi ser­vi­torilor lui, Domnul a pregătit fiecăruia dintre noi un anumit număr de bunuri sau de aptitudini pentru a le pune în folosul Său (Matei 25.14 …).

Subiectul particular al acestui fragment este munca la câmp. Fie ca aceia dintre cititorii noştri care locuiesc la ţară să nu subestimeze partea pe care Domnul le-a dat-o lor. Ceea ce le este încredinţat poartă numele tot de avuţii sau de „talanţi“. Nu este vorba de a le compara cu ceea ce au primit alţii, ci de a le administra cu credincioşie. Deci, în locul în care am fost aşezaţi, să acţionăm în aşa fel încât, într-o zi, Stăpânul să ni Se poată adresa cu aceste cuvinte de har: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios pes­te puţine, te voi pune peste multe; intră în bucuria domnului tău!“

 

 

1 Cronici 28.1-10

17 Septembrie

 

Anterior, în cap. 22.17, David mai adu­nase odată căpeteniile poporului. Acum adaugă la ele pe toţi cei care au vreo poziţie sau vreo responsabi­litate în Israel. Fără îndoială, toţi bărbaţii ale căror nume apar în capitolele 23-27 se găsesc acolo ca să-l asculte pe domnul lor. Nici unul n-ar fi vrut să scape această mare întâlnire.

Domnul, de asemenea, ne invită la adunări unde doreşte să ne dea instrucţiuni. Nu suntem oare vinovaţi dacă absentăm din motive deşarte (Evrei 10.25)?

Împăratul le comunică gândurile lui cele mai intime şi mai de preţ tuturor acestor oameni strânşi în jurul său. Îi îndeamnă să cerceteze şi să împli­nească toate poruncile Domnului. Stă de vorbă cu ei despre casa glorioasă care trebuie construi­tă. Şi, în mod particular, le vorbeşte despre fiul său, în care şi prin care va fi rea­lizat întregul său proiect. Acestea sunt subiecte care corespund acelor teme cu care Duhul Sfânt ne preocupă în adu­nările de zidire!

Apoi David se adresează lui Solomon. Să fim foarte atenţi la aceste cuvinte ale unui tată către fiul său! Ele ni se adresează în egală măsură şi nouă: „Fiul meu, cunoaşte pe Dumnezeul părintelui tău şi slujeşte-I cu întreagă inimă şi cu suflet binevoitor … Dacă-L vei căuta, El va fi găsit de tine“ (v. 9).

 

 

18 Septembrie

1 Cronici 28.11-21

 

Acum, în mod solemn, David îi predă fiului său, Solomon, tot ceea ce a pregătit pentru casa lui Dumne­zeu. Să ne gândim la acea sublimă declaraţie din Evan­ghelie: „Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate în mâna Lui“ (Ioan 3.35).

Începând cu porticul templului şi până la cel mai mic pocal, totul devine subiect al instruc­ţiu­nilor precise şi în detaliu. Priceperea cu privire la acestea îi fusese dată lui David în scris, prin mâna Domnului peste el (v. 19). Ca să-şi comunice gândurile Sale, Dum­ne­zeu S-a folosit de scriitori inspiraţi. Cele şai­zeci şi şase de cărţi ale Bibliei au fost scrise de patruzeci de autori foarte diferiţi, într-o perioadă de aproximativ o mie şase sute de ani. Dar unul şi acelaşi Duh a dictat toate pa­ginile Cărţii Sfinte. Să nu uităm nicio­dată când le citim că Dumnezeu este Acela care ne vorbeşte prin ele.

Capitolul se încheie cu încă un cuvânt al tatălui pentru fiul său. Solomon a primit tot ce îi era necesar. Acum este vremea ca el să acţioneze contând pe ajutorul Dom­nului. Şi noi am primit mult; vine timpul când este ne­cesar să acţionăm în acord cu ceea ce Domnul aşteaptă de la fiecare dintre noi! Într-o zi va trebui să dăm socoteală de tot ceea ce – din timiditate sau din lenevie – am ne­glijat să împlinim.

 

 

1 Cronici 29.1-9

19 Septembrie

 

David şi-a consacrat toată puterea (v. 2) ca să pregă­tească un palat pentru Domnul.

Să ne întrebăm acum, când ci­tim aceste rânduri, dacă nu cumva „palatul inimii noastre“ este închinat omului (în general eului nostru), în loc să fie închinat Domnului     (v. 1).

„Dragostea“ împăratului pentru această casă l-a de­terminat să dăruiască pentru ea mari bogăţii care-i apar­ţineau lui personal (v. 3). Cu cât mai mare este dragostea lui Isus! Evanghelia ne vorbeşte despre negustorul care a vândut tot ce avea ca să cumpere un mărgăritar de mare preţ (Matei 13.45, 46). Interpretarea acestei parabole ni se oferă în Efeseni 5.25: „Şi Hris­tos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea“ (vezi şi 2 Corinteni 8.9). Faptul acesta numai Dom­nul Isus a putut să-l facă. Dar, în ce priveşte lucrarea dragostei, El ne spune ca şi uce­ni­cilor Lui: „v-am dat un exemplu, pentru ca, aşa cum v-am făcut Eu, să faceţi şi voi“ (Ioan 13.15).

Exemplul lui David a adus roade. Toţi oamenii care l‑au auzit oferă acum, la rândul lor, de bu­nă­voie, aur, argint şi pietre preţioase, pentru con­struirea casei lui Dum­nezeu (vezi 1 Corinteni 3.12). Ce mare bucurie pentru David … şi pentru Dom­nul când inimile noastre se află în acord cu a Lui!

 

 

20 Septembrie

1 Cronici 29.10-20

 

După ce s-a adresat poporului, David se în­toar­ce spre Domnul. Se laudă oare cu tot ce au dăruit, el şi căpe­teniile? Din con­tră! El Îi dă glorie Dumnezeului căruia Îi aparţin toate lu­crurile şi se pleacă înaintea Lui. Aceste două senti­mente merg totdeauna împreună.

„Din mâna Ta primim ce Îţi aducem“, declară împăra­tul. Dom­nul ne încredinţează bunuri pentru a ne acorda bu­cu­ria de a-I oferi Lui ceva. El Însuşi n-are nevoie de ni­mic (Psalmul 50.10-12). Dar ceea ce-I este adus de bunăvoie, cu bucurie, are preţ înaintea Lui. A da prin constrângere sau dintr-un spirit legalist nu cere nici dragoste, nici credinţă. Este felul în care fariseii îşi plăteau zeciuielile (Matei 23.23). În contrast cu ei, macedo­nenii despre care vorbeşte Pavel au acţionat „de bunăvoie“, prisosind „spre bogăţia dărniciei lor“ (2 Corinteni 8.1-3).

Nu este măreaţă lauda lui David (v. 10-13)? Merită efortul de a o citi cu voce tare, în timp ce gân­durile ni se îndreaptă spre Cel căruia ne adresăm: „A Ta … mărirea, pute­rea şi gloria şi splendoarea şi măreţia, pentru că tot ce este în ceruri şi pe pământ este al Tău; a Ta … este împărăţia şi Tu eşti înălţat drept Cap peste toate …“ Expresia «peste toate» ne poate ajuta să înţelegem că este Cap «peste toate inimile» celor care-I aparţin.

 

 

 

1 Cronici 29.21-30

21 Septembrie

 

Iată o grandioasă zi de sărbătoare şi un semn de hotar în istoria poporului Israel! Sunt aduse sacrificii; poporul mănâncă, bea şi se bucură în pre­zenţa lui Dumnezeu. Apoi, pentru a doua oară, Solomon este proclamat împă­rat şi uns pentru Domnul. El se aşază „pe scaunul de domnie al Domnului“. Maiestatea şi dominaţia conferite fiu­lui lui David prefigurează acea pe­rioadă de o mie de ani, în care Hristos va domni pentru Dum­ne­zeu peste întreg pământul.

Moartea lui David „la o bătrâneţe fericită, să­tul de zile, de bogăţii şi de glorie“ (v. 28) încheie acum aceas­tă primă carte a Cronicilor, că­reia ne-ar plăcea să-i conferim ca titlu cu­vin­tele de la Isaia 55.3: „Harurile întărite lui David“. Felul în care le citează Pavel în Fapte 13.34 arată că acestea se referă în special la în­vierea pe care acest om al credinţei o aşteaptă de atunci împreună cu mulţimea sfinţilor adormiţi. Dar n-a fost el întrea­ga viaţă un subiect al harurilor întărite de Dum­nezeu Însuşi?

Dragii mei credincioşi, şi noi ne bucurăm, atât pentru prezent, cât şi pentru viitor, de harurile întă­rite în Hristos: „Pentru că noi toţi (nu numai David) am primit din plinătatea Lui, şi har peste har“ (Ioan 1.16).

 

 

 

22 Septembrie

2 Cronici 1.1-17

 

Suntem introduşi dintr-o dată în î măreţului Solomon. Numele lui, semnificând „cel plin de pace“, ne atrage atenţia asupra lui Hristos, „Prinţul păcii“ (Isaia 9.6), a cărui domnie viitoare este frumos ilustrată în pasajele şi descrierile pe care urmea­ză să le citim. Facem precizarea că aceste capitole surprind în principal împărăţia şi adorarea  pe pământ a lui Mesia al lui Israel. Şi încă o dată gândurile noastre se îndreaptă, prin analo­gie sau prin contrast, asupra Bisericii şi a Capului ei.

Cererea pe care Domnul o discerne în inima tâ­nărului împărat este similară celei a apostolu­lui Pavel făcută în favoarea efesenilor. Pavel i-a amintit în rugăciune, pentru ca Dumnezeul Dom­nului nostru Isus Hristos, Tatăl gloriei, să le dea un duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea deplină a Lui, iar ochii inimii lor să fie luminaţi (Efeseni 1.16-18).

„Pentru că Domnul dă înţelepciune; din gura Lui ies cunoştinţa şi priceperea“, a scris Solomon în cartea Proverbe (2.6). Fie ca să dorim să ne aflăm în posesia acelei înţelepciuni de sus şi să o cerem de la Cel „care dă tuturor cu dărnicie şi nu reproşează“ (Iacov 1.5).

 

 

 

 

 

2 Cronici 2.1-10

23 Septembrie

 

Relaţiile dintre Hiram, împărat al Tirului, şi Solomon prefigurează relaţiile pe care Israel le va avea cu toate naţiunile pământului în perioada împărăţiei de o mie de ani. Atunci „pământul va fi plin de cunoştinţa Dom­nului, aşa cum apele acope­ră marea. Şi va fi aşa în ziua aceea: rădăcina lui Isai va sta steag al popoarelor; naţiunile o vor căuta şi locul Său de odihnă va fi glorios“ (Isaia 11.9-10). Hiram Îl binecuvântează pe Domnul care a făcut cerurile şi pământul (v.12).

Pe lângă tot ceea ce strânsese în dragostea lui pentru casa lui Dumnezeu, David pregătise şi muncitori care să împlinească lucrarea (sf. v. 7; vezi şi 1 Cronici 22.15-16). La fel este cu lucrarea Domnului astăzi. Lui Îi sunt nece­sari lucrători pregătiţi cu multă atenţie în vede­rea oricărei lucrări pentru El. Angaja­rea prea devreme într-o lucrare poate duce la un serviciu prost îndeplinit. Dumnezeu, Cel care a pregă­tit lucrările, tot El a şi chemat, apoi a instruit lucrători pentru a le face. Efeseni 2.10 ne reamin­teşte că „suntem lucrarea Sa, creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumne­zeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele“.

 

 

 

 

 

24 Septembrie

2 Cronici 2.11-18

 

Am înţeles, atunci când meditam asupra cărţilor Împăraţilor, că Huram-Abi (sau Hiram), lucrătorul cel mai priceput dintre toţi, era o imagine a Duhului Sfânt. Tocmai sub călăuzirea luminată a acestui om, muncitorii pregătiţi de David îşi vor duce îndatorirea la bun sfârşit. În mod similar, cre­dinciosul va fi apt să servească numai lăsându-se călăuzit de Duhul lui Dumnezeu. Să vedem în cartea Fapte cum Duhul comunică apostolilor poruncile Dom­nului: Fapte 1.2; 8.29; 13.2, 4; şi să luăm seama la vocea Lui. El ne va spune adesea, cum le-a spus şi lui Pavel şi însoţitorilor lui, «Nu face aceasta; nu merge acolo!» (Fapte 16.6-7).

O sută cincizeci şi trei de mii şase sute de bărbaţi au fost număraţi ca să facă această lucrare. Unii erau hamali, alţii tăiau piatra, în sfârşit, alţii erau supraveghetori. Aici sunt sugerate trei forme de activitate creştină: 1) Să porţi poverile în rugă­ciune. 2) Să scoţi pietrele vii din cariera lumii şi să le dai acolo formă: este lucrarea evanghe­lis­tului şi a altor slujbe. 3) Să veghezi asupra lucrării şi asupra lucrătorilor.

Avem un detaliu remarcabil: forţa de muncă era compusă din acei canaaniţi, străini, odată vrăjmaşi şi în robie faţă de Israel. Sub domnia împăratului păcii, ei devin slujitori folositori.

 

 

2 Cronici 3.1-17

25 Septembrie

 

Cronicile prezintă construcţia Templu­lui dintr-un unghi diferit faţă de cartea Împăraţilor. Aceasta din urmă o vedea înainte de toate ca lo­cul prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. Cartea noastră urmează să ne‑o arate mai degrabă ca fiind locul unde închinătorul este pri­mit să-L întâlnească pe Dumnezeul său. Temelia Ca­sei este stabilită pe acel Munte, Moria, unde harul lui Dum­nezeu suspendase judecata şi consumase arderea-de-tot.

Cât priveşte Biserica, ştim, din declaraţia lui Petru şi din răspunsul Domnului Isus, pe ce stâncă este zidită: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumne­zeului celui viu“ (Matei 16.16, 18).

Solomon construieşte succesiv porticul, casa pro­priu‑zi­să şi locul preasfânt. Apoi confecţionează cei doi heruvimi mari, perdeaua şi cele două coloane, Iachin şi Boaz. Înălţimea extraordinară a porticului nu este men­ţio­na­tă decât aici: o sută douăzeci de coţi, adică de patru ori înăl­ţimea casei. Nu este aceasta o ilustrare a Psalmului 24, care repetă v.7 în v.9, spunând: „Porţi, ridicaţi-vă capetele! Şi ridicaţi-vă, porţi ale eternităţii, şi va intra Împăratul gloriei“? Pentru o Persoană de o asemenea grandoare, ce poar­tă s-ar potrivi?

 

 

 

26 Septembrie

2 Cronici  4.1-22

 

Complet îmbrăcat în aur, templul semnifică dreptatea desăvârşită şi curată. Mai mult, închi­nătorul nu se putea apropia de templu înain­te să fi trecut mai întâi pe la altarul de aramă pentru jertfe. Acest altar era pătrat, iar dimensiunile lui, „lung de douăzeci de coţi şi lat de douăzeci de coţi“, erau identice cu cele ale locului preasfânt. Altfel spus, gloriile acestui loc preasfânt cores­pund cu mă­re­ţia şi cu perfecţiunea sacrificiului reprezen­tat de altar.

Apoi este „marea turnată“, ai cărei doisprezece boi ne amintesc de lucrarea liniştită şi perse­ve­rentă a lui Hristos potrivit cu Efeseni 5.26, ca şi de stator­nicia de a Se manifesta în toate direcţiile, ca să reziste influen­ţelor externe şi să menţină curăţia. Numai după aceea sunt enumerate celelalte o­biec­te: li­ghe­nele, sfeşnicele, mesele, altarul de aur şi diferitele acce­sorii ale preoţilor, astfel încât să ne reamintească faptul că nu putem să ne bu­cu­răm de adevărurile reprezentate de aceste o­biec­te, îna­inte să fi fost curăţiţi din punct de ve­dere moral la „marea de bronz“ (Psalmul 26.6; 2 Co­rin­teni 7.1).

Cu excepţia paharului şi a pâinii de la momentul Cinei, închinătorul nou-testamental nu mai are înaintea lui nici obiecte vizibile, nici «tainele» bisericeşti, nici ceremo­nialuri. În toată simplitatea, el este invitat să participe la Masa Dom­nului. Închinarea sa este în duh şi în adevăr (Ioan 4.24).

2 Cronici 5.1-14

27 Septembrie

 

Măreţul edificiu este terminat. Totuşi, obiec­tul principal încă lipseşte: chivotul sfânt. In­tro­du­cerea acestuia „la locul său, în partea din spate a casei, în Sfânta Sfintelor, sub aripile heruvimi­lor“ (v. 7), ne în­dreap­tă privirile spre Isus în locurile cereşti, preamărit de Dumnezeu În­suşi, centrul laudei universale, umplând cerurile şi pă­mântul cu gloria Sa. Isus face obiectul admi­ra­ţiei îngerilor (heruvimii; 1 Timotei 3.16) şi al adorării poporului Său binecuvântat. „Un singur glas“, dar cu diferite instrumente (v. 13). O singură cântare, cântarea cea nouă, intona­tă de mulţimea răscumpăraţilor, avându-şi fiecare nota sa particulară, dar într-o perfectă armonie.

Dintre cele trei obiecte pe care chivotul le conţinuse: mana, în vasul ei de aur, toiagul preo­tului Aaron şi tablele legământului, numai aces­tea două din urmă rămân (v. 10). În decur­sul călătoriei israeliţilor, de acum sfârşită, Dumne­zeu le dăduse mana şi condusese pe popor până la Sine prin preoţi. Acum chivotul se află în Sion, în locul de odihnă al lui Dumnezeu, care Şi-a împlinit promi­siunea. Şi El Însuşi, în baza unui nou legământ garantat prin table, Se odihneşte în dragostea Lui în mijlocul poporului răscumpărat de El (Ţefania 3.17).

 

 

28 Septembrie

2 Cronici  6.1-11

 

Aflat înaintea adunării întregului popor, Solo­mon Îl laudă pe Dumnezeul lui Israel şi reamin­teşte faptele Lui de har, expunând motivele pentru care fusese construit templul.

Dorinţa împăratului era să întoarcă inimile poporului la Dumnezeu. Să ne gândim la Acela care a putut să spună de pe cealaltă parte a râului mor­ţii: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei, Te voi lăuda în mijlocul adunării“ (Psalmul 22.22). Uneori ne este teamă să ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciunile noastre. Ni se pare că vom găsi mai multă înţelegere şi dragoste la Domnul Isus. Nu este aceasta o lipsă de încredere în Dumne­zeul dra­gostei? „Căci Tatăl Însuşi vă iubeşte“, le spune Domnul ucenicilor Săi (Ioan 16.27). Hristos doreş­te ca noi să-L cunoaştem pe Tatăl Lui aşa cum Îl cunoaşte El. Crucea a făcut posibilă stabilirea acestei relaţii. Mai mult, chiar pri­me­le Lui cuvinte către ai Săi, după ce a înviat, au fost: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dum­­nezeul Meu şi Dumnezeul vostru“ (Ioan 20.17). Acum, când lucrarea de răscumpă­rare a fost împlinită, nu mai avem de-a face cu un Dum­ne­zeu de care să ne fie frică sau cu un Judecător care trebuie înduplecat. Faţă de noi, Dumnezeu este acum Tată, de care ne putem apropia fără frică, în Numele Domnului Isus.

 

 

2 Cronici  6.12-21, 40-42

29 Septembrie

 

Se poate remarca faptul că platforma din bronz de pe care împăratul vorbeşte Domnului are ace­leaşi dimensiuni ca şi altarul de bronz din pustiu (v. 13; Exod 27.1). Acest detaliu are o frumoasă şi importantă semnificaţie. Pe baza sacri­ficiului Său împlinit şi acceptat de Dumnezeu, Hristos Îşi exercită în favoarea alor Săi slujbele de preot şi de avocat înaintea Ta­tă­lui. Rezultatul este că, „dacă ne măr­turisim păca­tele“, Dumnezeu este „cre­dincios şi drept ca să ne ierte“; credincios şi drept, pentru că, Isus făcând odată ispăşire pen­tru ele pe cruce (despre care ne vorbeşte altarul), Dumnezeu nu mai poate să ne ceară socoteală pentru ele a doua oară.

Să remarcăm că nu se spune: dacă cerem iertare, deoarece iertarea este deja acordată copilului lui Dum­nezeu, ci: „dacă ne mărturisim păcatele“. „Dacă cine­va a păcă­tuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel drept; şi El este ispăşire pentru păcatele noastre“ (1 Ioan 1.9; 2.1-2).

După v. 22-39, care diferă foarte puţin de 1 Împăraţi 8.31-53, Solomon îşi termină rugă­ciunea folosind cuvin­tele Psalmului 132.8-10: „Ridică-te, Doamne, la odihna Ta, Tu şi chivotul puterii Tale! … nu întoarce faţa de la unsul Tău!“ Cei credincioşi, care cunosc voia izvorâtă din dragoste a Domnului, pot spune din proprie experienţă: „Ştim că ne ascultă“ (1 Ioan 5.15).

 

30 Septembrie

2 Cronici 7.1-10

 

Ca răspuns la rugăciunea împăratului, focul coboară peste arderea-de-tot. Şi, pentru a doua oară (vezi 5.14), gloria Domnului umple Casa. De aici şi până în perioada lui Ezechiel (Ezechiel 10.18; 11.23), ea va locui aici.

Teama pe care o inspira acea glorie îi împie­dica pe preoţi să intre în casă (5.14; 7.2). În contrast cu aceasta, să ne gândim la poziţia noastră eternă. Dom­nul doreşte să-i aibă pe ai Săi în jurul Său în glo­rie. Deja pe muntele sfânt El este pre­zentat aşa ucenicilor, Moise şi Ilie aflându-se cu El în norul luminos, numit „gloria minunată“ (Matei 17.5; 2 Petru 1.17).

Tot poporul se pleacă cu faţa la pământ, intonând imnul care va fi şi al împărăţiei de o mie de ani: „Lăudaţi pe Domnul, căci este bun; căci îndurarea Lui ţine în veac!“ (v. 3; Ps. 136). După aceea se aduce un număr mare de jertfe: două­zeci şi două de mii de boi şi o sută douăzeci de mii de oi. Ce contrast există aici, de aseme­nea, cu „singura jertfă“ prin care am fost sfinţiţi şi făcuţi desăvârşiţi: aceea a „trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdea­una“ (Evrei 10.10, 14)!

Apoi, pentru poporul marelui împărat, rămâne bucuria neumbrită a Sărbătorii Corturilor.

 

 

2 Cronici 7.11-22

1 Octombrie

 

Casa a fost terminată şi inaugurată. În răs­punsul pe ca­re i-l dă lui Solomon, Domnul de­clară că a sfinţit-o pen­tru ca Numele Lui să rămână în ea pe vecie (v.16,20). Binecu­vântată asi­gurare! Ceea ce caracterizează as­tăzi reuniunea credincioşi­lor în mijlo­cul cărora Domnul Isus a promis să fie prezent este faptul că ei se adună în numele Domnului (Matei 18.20). În consecinţă, vine şi responsabilitatea serioasă de a nu tolera aici nimic care să dezonoreze acest Nu­me şi această prezenţă. Tocmai în acest sens îl avertizează Domnul pe Solomon, începând cu v. 19.

În acelaşi timp, prezenţa Domnului în mij­locul alor Săi le garantează tot ceea ce suflete­le lor au nevoie. Cum se face atunci că unele strângeri laolaltă se desfă­şoară ca pe un drum bătătorit, lâncezind în rutină? Cu siguranţă le lipseşte ceva şi este evident că nu mai reprezintă împli­nirea pro­misiunii Domnului. Ne întristează s-o spunem, ceea ce lipseşte este credinţa, încrederea mea în prezenţa Lui, care este suficientă ca să mă binecuvânteze din abundenţă şi să mă binecuvânteze acolo.

Să remarcăm cum răspunsul divin urmează în detaliu rugăciunea împăratului din capitolul precedent. Compa­raţi, de exemplu, v. 15 din cap. 7 cu v. 40 din cap. 6. Da, să aşteptăm din partea lui Dum­nezeu binecuvântări sigure. Lui Îi face plăcere să ni le acorde.

2 Octombrie

2 Cronici  8.1-18

 

Solomon îşi întăreşte împărăţia. Construieş­te cetăţi pentru provizii şi fortificaţii. Dintre acestea, Bet-Horonul de sus şi Bet-Horonul de jos (v. 5) ne amintesc de victoria extraordinară a lui Io­sua (sau mai degrabă a Domnului) pe dru­mul de coborâre care separa aceste două cetăţi (Iosua 10.11). Acum toţi canaaniţii care, prin neascultarea poporului fuseseră lăsaţi cu viaţă după cu­ce­rire, sunt supuşi unui tribut. În contrast cu ei, ascultând de Cu­vânt (Levitic 25.42), copiii lui Israel nu sunt supuşi mun­cilor rezervate sclavilor. Împăratul face astfel o dis­tincţie clară între cei care aparţin şi cei care nu aparţin poporului lui Dumnezeu, chiar şi în cazul propriei soţii (v. 11). Să nu uităm niciodată că această distincţie mai există şi astăzi şi se referă la noi.

Este adevărat că noi am fost altădată sclavi ai păca­tului (Romani 6.20), dar acum Fiul ne-a eli­berat; suntem liberi (Ioan 8.36). Liberi pentru a lăuda şi pentru a sluji, „după cum cere datoria fiecărei zile“ (v. 14), dar nu liberi să facem ce vrem. „Nu s-au abătut de la porunca împă­ra­tu­lui“ (v. 15). Versetul 13 menţionează porunca lui Moise, iar v. 14 pe cea a lui David. Adevărata liber­tate pentru cre­dincios constă în a face din dragoste voia Dom­nului.

 

 

 

2 Cronici 9.1-12

3 Octombrie

 

Alături de caracterul ei profetic, vizita îm­părătesei din Seba ilustrează drumul păcătosului care vine la Mân­tuitorul. Este ocazia de a oferi un cuvânt aceluia dintre cititorii noştri care n-a făcut încă acest pas al credinţei spre Domnul Isus: Să ştii că nimic din ce auzi despre El nu se poate compara cu cunoaşterea Lui într-un mod perso­nal. De aceea, singurul lucru pe care ţi-l vom spu­ne este la fel cu cel pe care Filip i l-a spus lui Na­tanael: „Vino şi vezi“ (Ioan 1.46; compară cu v. 6).

Cei care-L cunoaştem deja pe Domnul Isus, de mai mult sau de mai puţin timp, ştim noi care este mărturia cea mai puternică pe care o putem da despre El? Aceea de a arăta că suntem fericiţi. În jurul nostru mulţi tânjesc după o fericire autentică, deşi nu re­cunosc lucrul acesta. Oare pot ei vedea că noi o avem? Şi că secretul acestei fericiri este relaţia noastră personală cu Domnul? Îi face po­zi­ţia noastră invidioşi, cum a fost cazul împărătesei din Seba când i-a văzut pe slujitorii lui Solomon? Dacă avem o faţă tristă şi nemulţumită, îi vom determina pe oameni să creadă că Isus nu ne poate satisface inimile şi astfel îi vom împiedica pe alţii să vină, să vadă … şi să creadă.

Remarcăm că nu există o măsură comună între ceea ce adusese împărăteasa şi ceea ce avea să primească: „tot ce a dorit ea, tot ce a cerut” (v. 12).

 

 

4 Octombrie

2 Cronici 9.13-31

 

Glorie, bogăţie, înţelepciune, putere: domnia fiului lui David se sfârşeşte într-o viziune mă­rea­ţă! Nu numai îm­pă­­ră­teasa din Seba, ci toţi îm­păraţii pământului vin să as­culte înţelepciunea măreţu­lui Solomon, să-i aducă daru­rile lor şi, mai presus de orice, să-i caute prezenţa (v.23).

Cu cât mai măreaţă va fi această situaţie la venirea Domnului Isus! „Împăraţii vor vedea şi se vor ridica, prinţii, de asemenea, şi se vor în­china, datorită Domnului care este credincios, Sfântului lui Israel care te-a ales“ (Isaia 49.7; de citit şi Isaia 11.10). De aseme­nea este scris: „Ochii tăi vor vedea pe Îm­părat în frumuseţea Lui“ (Isaia 33.17). Împli­nirea acestei promisiuni va fi pentru Israel şi pentru naţiuni suprema bine­cuvântare, dar primii care-L vor contempla vor fi cei răscumpăraţi.

Da, să-L vedem pe Domnul! Oare acest gând ne umple inima de bucurie, … sau de teamă?… Sau încă o dată ne lasă indiferenţi?

Istoria lui Solomon s-a încheiat. Dar unde sunt păca­tele grave prezentate în 1 Împăraţi? Este oare posibil ca această carte să nu le menţioneze deloc? Într-adevăr, ha­rul minunat al lui Dum­nezeu le-a şters pe toate, ca să ni-L ara­te, prin acest împărat, pe Unul cu mult mai mare decât Solo­mon.

 

2 Cronici 10.1-19

5 Octombrie

 

Copiii lui Israel sunt adunaţi la Sihem, în jurul noului împărat şi îi cer: „Uşurează această aspră robie …“ Ce sfat îi dau bătrânii lui Roboam? „Dacă vei fi bun cu poporul acesta şi le vei fi pe plac … (v.7). Şi în 1 Împăraţi 12.7: „Dacă vei fi astăzi un slu­ji­tor al poporului acestuia şi le vei sluji …“ Aceasta este chiar şi pentru un împărat singura cale de a câştiga sau de a păstra afecţiunea celorlalţi. Gândurile noastre se întorc spre Domnul Isus. „El a venit nu „ca să I se slu­jească, ci ca El să slujească“ (vezi Matei 20.26-28). Titlurile Sale glorioase nu L-au reţinut în mersul Său de umilire, de dragoste şi de devotament. Rezultatul este că acum El a dobândit toate drepturile la ascultare din partea oricărui om (Filipeni 2.6-11). Urmând acest măreţ Exemplu, cel care are o poziţie de autoritate trebuie să fie primul în slujire. Pentru că, cum ai putea pretinde ascultare şi devotament atât timp cât n-ai oferit tu însuţi un bun exem­plu? Roboam a refuzat să-şi slujească poporul. Ne surprinde atunci că cele zece seminţii refuză să-l slujească la rândul lor? Propria mândrie i-a îndepărtat de pe calea supunerii în umilinţă. Şi iată despărţirea! Niciodată până la venirea Domnului, poporul nu-şi va mai găsi unitatea adevărată.

 

 

 

6 Octombrie

2 Cronici 11.1-23

 

Divizarea lui Israel în două împărăţii a fost o judecată din partea lui Dumnezeu. Este deci o pierdere de timp pregătirea a o sută optzeci de mii de oameni aleşi, „pentru a răsturna“ situaţia. Roboam, avertizat de omul lui Dum­nezeu, renunţă la ideea sa. Îşi concentrează forţele ca să con­struiască cetăţi de apă­rare în scopul asigurării protecţiei şi a resur­selor de hrană pentru mica lui împărăţie.

În ceea ce-l priveşte, Ieroboam nu rămâne inactiv, dar ce dureros că el acţionează într-un alt sens! Temându-se ca nu cumva să-şi piardă influenţa dacă le va mai permite alor lui să meargă la sărbătorile din Ierusalim, stabileşte un cult naţional idola­tru, dezgustător în ochii lui Dumnezeu. Atunci preoţii şi leviţii din cele zece seminţii îşi arată ata­şa­mentul lor pentru Domnul şi pentru po­runcile Lui. Pără­sind ţara mânjită, ei merg să se stabilească în Iuda, pre­ferând să abandoneze tot ce aveau, decât să rămână aso­ciaţi cu păcatul. Ce mulţi sunt credincioşii care au făcut acelaşi lucru, din supunere faţă de Domnul!

Încurajaţi de exemplul acestor leviţi, alţi credincioşi aparţinând acestor zece se­min­ţii, probabil fără să-şi pără­sească defini­tiv ce­tăţile, încep să se suie de atunci la Ierusalim, pentru a aduce acolo jertfe după Cuvânt.

 

 

2 Cronici 12.1-16

7 Octombrie

 

Trei ani scurţi! Atât a durat credincioşia lui Roboam şi a poporului. Ca şi odinioară sub judecători, Dum­nezeu urmează să le vorbească ridicând împotriva lor ad­ver­sari. Ofensiva lui Faraon Şişac va da posibilitate împă­ratului şi popo­rului să com­pa­re ce înseamnă să-I ser­vească Dom­nului cu a-i servi împăratului Egiptului (v. 8). O primă constatare: în timp ce Dom­nul Îşi îmbo­gă­ţeşte servitorii, Vrăjmaşul îi jefuieşte pe aceia pe care-i reduce la sclavie.

Cuvântul profetului Şemaia a produs smerire în inimile căpeteniilor lui Israel şi a împăratului, ceea ce-i face să mărturisească: „Domnul este drept“. Re­cu­noaş­terea acestei dreptăţi, … chiar dacă ea trebuie să se exer­cite contra noastră, este întotdea­una un semn fericit (vezi Luca 23.41). Acest fapt Îi va permite apoi lui Dumnezeu să Se descopere nu numai ca un Dumnezeu drept, ci şi ca un Dumne­zeu îndurător, un Dumnezeu Mântuitor. Să remarcăm cum, în har, subliniază „lucrurile bune“ pe care încă le poate vedea în împărăţia lui Iuda. În pofida tuturor, Roboam „a făcut rău“ (v. 14). Un rău cu rădă­cini înde­părtate, întrucât mama lui, o amonită, fusese luată în căsătorie de Solo­mon înainte de moartea lui David (comparaţi 9.30 cu 12.13).

 

 

 

8 Octombrie

2 Cronici 13.1-12

 

Contrar instrucţiunilor Cuvântului (Deut. 21.15-17), Roboam l-a stabilit ca moştenitor şi succesor pe Abiia, fiul soţiei sale favorite, Micaia (sau Maaca, vezi 11.20-21), care era, de altfel, o idolatră (15.16). Dintr-o ase­menea necredincio­şie nu putea să rezulte decât o domnie rea. Şi totuşi, scurta istorie a acestui împărat conţine un pasaj bun, omis în „Împăraţi”, dar care nu a putut fi tre­cut sub tăcere în cartea noastră, a harului. Este vorba de războiul care izbucneşte între Abiia şi Ie­roboam. Potrivit cu Luca 14.31, era o ne­bunie din partea împăratului lui Iuda să meargă la război cu un număr de soldaţi pe jumătate faţă de cei ai adversarului său. Totuşi, Abiia are unele atuuri care, în ochii lui, îi compensează infe­rioritatea numerică. El le dezvăluie în cuvân­tarea ţinută în faţa arma­tei lui Israel. Iuda rămăsese încă în linia îm­părătească a lui David, avea încă forma adevărată de închinare, cu sacrificii, precum şi prezenţa Domnului. Abiia pretinde că nu L-a părăsit (v. 10), dovadă că nu se cunoştea pe sine. În sfârşit, exista la el o armă se­cretă, cea mai efica­ce dintre toate celelalte, şi căreia îi vom vedea mâine rolul decisiv pe care îl va juca: „trâmbiţele răsunătoare“ (v. 12).

 

 

 

 

2 Cronici 13.13-22

9 Octombrie

 

Cuvântarea lui Abiia în faţa armatei lui Israel a fost ţinută pe un ton de superioritate, dar care s-a dovedit a nu fi de calitate. N-a fost necesar decât ca Ieroboam să-i încercuiască, pentru a pune la încercare pe împăratul lui Iuda şi armata acestuia. Dintr-o dată, Abiia se trezeşte luat pe la spate, pe punctul de a fi zdrobit. Totuşi, o direcţie rămâne liberă: spre cer. Strigătele de disperare se înalţă către Domnul; acum, toate pretenţiile au dispărut şi apare credinţa. Ea se foloseşte de un straniu instru­ment de război, … dar bine cunoscut în istoria lui Israel: trâmbiţele (vezi Iosua 6.4; Judecători 7.18). Aceasta este o armă căreia nimic nu-i stă în cale, de­oarece credinţa care o foloseşte se odihneşte pe Cuvântul divin şi pe promisiunile sale întotdeauna valabile (vezi Numeri 10.9). Ei bine, chemarea credinţei nu putea să rămână neauzită! Sunetul pătrunză­tor a vorbit inimii lui Dum­nezeu despre pericolul care se abătuse asupra poporului Său şi, fără nici un dubiu, a vorbit solemn şi inimilor oamenilor lui Ieroboam, care erau gata să facă război cu fraţii lor … şi cu Domnul.

Armata lui Israel este tăiată în bucăţi şi umi­li­tă (v.18), făcând dovada că nici forţa (v. 3), nici şiretenia nu pot învinge credinţa în Dumnezeu.

 

 

 

10 Octombrie

2 Cronici  14.1-15

 

Asa, un împărat credincios, fiul şi succesorul lui Abiia, curăţă Iuda de idolatrie. Această carte insistă asupra odihnei şi liniştii de care ţara s-a bu­curat în timpul primei perioade a domniei lui (v. 1, 5, 6, 7). Asa fo­lo­seşte acest timp de odihnă ca să con­stru­iască ce­tăţi înconjurate cu ziduri şi ca să-şi în­tă­rească sistemul de apărare al teri­toriului, oferindu-ne astfel o lecţie importantă. Sunt peri­oade din viaţa noastră care corespund unui timp de odihnă, de exemplu vacanţele şi diversele momente de distracţie sau de destindere. Să le folosim pentru a ne fortifica sufle­tele prin citirea Bibliei şi pentru a ne întări în adevăr. „Toată ar­mă­tu­ra lui Dumnezeu“ trebuie îmbrăcată mai dinain­te, „ca să vă puteţi împo­trivi în ziua cea rea … “ (Efeseni 6.12 …)

Ziua cea rea, ziua ofensivei lui Zerah, găseşte deci un Asa pregătit. „Peste toate“, el aşază „scutul cre­dinţei“, altfel spus, se bazează pe încrederea simplă în Dumne­zeul său. Ea stră­luceşte în frumoasa lui rugăciune din     v. 11 şi constituie punctul de forţă de partea lui, indi­fe­rent de cei cinci sute optzeci de mii de soldaţi ai săi. Un mi­­lion de adversari îi stau înainte. În ter­meni ome­neşti, aceasta este o confruntare inega­lă, dispro­porţionată. Dar întot­deauna se verifică adevărul biblic: „când sunt slab, atunci sunt tare“ (2 Co­rin­teni 12.10). Dumnezeu răspun­de credin­ţei lui Asa, dân­du-i o victorie strălucită şi o pradă bogată.

 

2 Cronici 15.1-19

11 Octombrie

 

Asa a fost credincios. Prin Azaria, Dumnezeu îl va în­curaja şi mai departe. Cuvântul Dom­nului nu este mai puţin ne­cesar după bătălie, faţă de cât este î­na­intea ei; pentru că ten­dinţa naturală după bătă­lie este de rela­xare. „Fiţi tari şi să nu vă slăbească mâinile“, îi îndeamnă profetul, adă­ugând această promi­siune: „pentru că este o răsplă­tire pentru lucrul vostru“ (v. 7). Aceste cuvinte au efect. Asa, plin de energie, îndepăr­tea­ză urâciunile din toată ţara şi res­tabileşte serviciul la al­tarul Domnului. Zel remar­cabil, care îi antre­nea­ză nu numai pe cei din Iuda şi din Be­niamin, ci şi pe „mulţi din Israel, din alte seminţii“ (v.9). Ace­laşi lucru se aplică devotamen­tului pe care noi îl ară­tăm Domnului. Acesta îi va în­cu­ra­ja pe alţi credin­cioşi, care sunt probabil mai ti­mizi, să-şi arate cre­din­ţa. Este o experienţă pe care mulţi au avut-o în special în timpul ser­­vi­ciului militar. «O inimă ata­şa­tă sincer de Domnul, iată ceea ce vorbeşte cu a­de­vă­rat con­ştiinţei alto­ra» [W.K.]. Asa înţelege că nu poa­te să ceară poporului o curăţire com­pletă, dacă el în­suşi nu dă un exemplu în propria-i casă. De aceea nu e­zi­tă s-o pe­dep­sească pe Maaca, regi­na mamă, luân­du-i co­roana şi transformându-i idolul în praf şi cenuşă.

 

 

 

12 Octombrie

2 Cronici 16.1-14

 

Versetul 11 face distincţie între „cele dintâi“ fapte ale lui Asa, care erau plăcute lui Dumnezeu, şi „cele de pe urmă“ care, în mod trist, erau rele.

Baeşa, împăratul lui Israel, gelos să-i vadă pe mulţi dintre supuşii lui trecând în ţara lui Iuda (15.9), con­struieşte o cetate întărită, ca să-i împiedice. Apoi Asa, în loc să privească spre Domnul ca să oprească lucrarea lui Baeşa, face o alianţă păgână, cu Siria. Politică inteligentă la prima vedere, de vreme ce a început prin a pro­duce efec­tul dorit! Însă Dumnezeu nu vede lucru­rile în acelaşi fel şi-l mustră pe împărat prin in­termediul unui profet. Lipsa lui de încredere – şi de ţinere de minte (v. 8) – îl va priva pe Asa de o victorie asupra sirienilor. Iritat că a lăsat să-i sca­pe o ocazie atât de bună şi lezat în amorul pro­priu, Asa îl aruncă în închisoare pe cel care-i devenise vrăjmaş pentru că-i spusese adevărul (Galateni 4.16) şi-i asupreşte pe unii din popor. Dumnezeu îl disciplinează printr-o boală dureroasă. În zadar! Continuă să se sprijine tot pe oameni în loc să se bazeze pe Dumnezeu şi, în mod trist, moare fără să fi învăţat această ultimă lecţie. Timp de treizeci şi cinci de ani din patruzeci, Asa umblase cu Dumnezeu. I‑ar mai fi trebuit câţiva ani ca să-şi sfâr­şească viaţa bine. Să-I cerem Dom­nului să ne păstreze drepţi pe cale până în ultima zi a vieţii noastre (2 Timotei 1.12; 4.18).

 

2 Cronici 17.1-19

13 Octombrie

 

Ne reîntoarcem acum la Iosafat, împăratul evlavios despre care au vorbit mult cărţile Împăraţilor. Să ne amintim că, de la moartea lui So­lomon, „Cronicile“ urmăresc istoria împăraţilor lui Iuda, în timp ce „Îm­păraţii“ se ocupă în spe­cial cu cei ai lui Israel. De ce atunci i s-a acor­dat vieţii lui Iosafat o întindere atât de mare acolo (pe paginile cărţii 1 Împăraţi)? Pentru că, din nefericire, era în luptă strânsă cu Ahab şi cu Ioram, împă­raţi ai lui Israel! Dar capitolul nostru, 17, nu are decât lucruri bune să ne spună despre acest împărat. El se întă­reşte (v. 1); umblă „în căile dintâi ale lui David …“; Îl caută pe Dumnezeul tatălui său; umblă în poruncile Lui; îşi întăreşte inima … îndepărtează idolii (v. 1-6). Şi nu numai că se desparte de rău, cum a făcut tatăl său Asa, dar face binele (v. 7-11). Iată două aspecte insepa­rabile ale vieţii creştine! (Romani 12.9; 1 Petru 3.11). Din­tre ofi­ţerii superiori, Amasia se prezentase de bună­voie să-I slujească Domnului, ca un autentic nazireu (Numeri 6.2; vezi şi 2 Corinteni 8.5). Este posibil – şi acesta constituie un apel adresat fiecărui cre­din­cios – să fii consacrat Domnului şi în acelaşi timp să-ţi faci cu credincioşie şi serviciul sau îndatoririle zilnice. „Orice faceţi, lucraţi din suflet, ca pentru Domnul“, recomandă Coloseni 3.23.

 

 

 

14 Octombrie

2 Cronici  18.1-11, 28-34

 

Istoria lui Iosafat continuă. Cele ce l-au făcut pe acest om credincios să cadă au fost aso­cie­rile lui. Relaţiile mon­dene, schimburile priete­noa­se între oameni de aceeaşi clasă socială au con­stituit o cursă pentru mulţi credincioşi (1 Corin­teni 15.33). Priviţi la consecinţele acestora pentru Iosafat!

(1) A ajuns în situaţia de a aranja un mariaj nobil pen­tru fiul său, dându-i ca soţie pe o fiică a casei împărăteşti a lui Israel, nu alta decât Ata­lia! Fără îndoială, o căsătorie splendidă în ochii oa­me­nilor! În realitate, ea a constituit star­tul unei inevitabile ruine a întregii sale familii.

(2) Îşi pierde mărturia, punându-se pe aceeaşi treap­­tă cu împăratul rău al lui Israel: „Eu sunt ca tine …“

(3) În final, temându-se să displacă prietenului său de rang împărătesc, se lasă an­trenat în acţiunea de recuperare a Ramotului din Galaad. În adevăr, trebuie să medităm la acest aspect şi să ne reamintim textul de la Galateni 1.10. Alianţa pe care Iosafat o face cu Israel îm­potriva sirienilor nu este mai bună decât cea făcută de tatăl său, Asa, cu sirienii împotriva lui Israel. Alianţa se termină prin a-l plasa pe nefe­ricitul împărat într-o poziţie dramatică, la fel cu cea a lui Saul pe muntele Ghilboa, situaţie din care numai Dumnezeu, ca răspuns la strigătul lui, poate să-l salveze în mod miraculos (vezi Psalmul 120.1).

 

 

2 Cronici 19.1-11

15 Octombrie

 

Alianţa fatală a lui Iosafat cu Israel justifică o dezaprobare severă din partea Domnului. Iehu îi pu­ne îm­pă­ratului o întrebare care-l cercetează şi care în acelaşi timp îl înştiinţează cu privire la ce gândeşte Dumne­zeu despre Ahab: „Să ajuţi tu pe cel rău şi să iubeşti tu pe cei care urăsc pe Domnul?“ (v. 2).

Credincioşilor, să nu uităm ce nume cutremurător pune Cuvântul în dreptul celor care iubesc lu­mea: „Oricine vrea să fie prieten al lumii se face vrăjmaş al lui Dumnezeu“ (Iacov 4. 4)!

Iehu nu era nicidecum un om lipsit de curaj, din moment ce, sub domnia lui Asa, o misiune asemănătoare avusese ca urmare aruncarea în închisoare a tatălui său, Hanani (cap. 16.7-10). Iosafat însă ascultă mustrarea. Iată mijlocul de a deveni „chibzuiţi“, de a căpăta „minte“ (Proverbe 13.18; 15.5,32). Să acceptăm şi noi mustrările şi observaţiile care poate ni se fac, deoa­rece pot avea un rezultat la fel de benefic.

În timp ce tatăl său, Asa, nu se reabilitase, Io­safat poate să-şi reia după această eclipsă buna lucrare din cap. 17. Nefiind mulţumit de data aceasta să trimită doar delegaţi, iese el însuşi prin popor. Şi, ca un ade­vă­rat păstor al lui Israel, se stră­du­ieş­te să-i aducă înapoi la Domnul (v.4). După aceasta sta­bi­leşte judecători, cărora le dă instrucţiuni urgen­te.

 

16 Octombrie

2 Cronici 20.1-13

 

Nu mai puţin de trei armate inamice înaintează simultan îm­potriva micii împărăţii a lui Iuda. Ele sunt ale vrăjmaşilor ei constanţi: Moab, Amon şi maoniţii (lit. Amoniţii), care făcuseră parte din Edom (v. 22). În faţa aces­tei ameninţări de invazie, Iosafat Îl caută pe Domnul şi proclamă un post. Poporul se strânge. Referindu-se la rugăciunea lui Solomon (6.34-35), împăratul se aşază în faţa locaşului sfânt şi Îl cheamă pe Acela care promisese că-i va asculta şi că le va face dreptate (v.8, 9).

Strângând la un loc personalul militar pe care Iosafat îl avea la dispoziţie (17.14-18), se ajunge la numărul impresionant de un milion o sută şaizeci de mii de oameni. Ei bine, în mod practic ei nu vor juca nici un rol în acest lung capitol! Iosa­fat înţelesese cuvântul din Psalmul 33: „Un împărat nu este salvat prin mulţimea oştirii sale; viteazul nu este scăpat prin mărimea puterii sale … Sufletul nostru aşteaptă pe Domnul; El este aju­torul şi scutul nostru“ (Psalmul 33.16, 20). Astfel, împă­ratul recunoaşte pe de o parte lipsa lor de putere, iar pe de altă parte, lipsa lor de înţelep­ciune (v.12). Totuşi adaugă: „ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine“. Şi, în sens invers, „ochii Domnului cutreieră tot pământul, ca să Se arate tare pentru cei cu inima în totul pentru El“(16.9).

 

2 Cronici 20.14-24

17 Octombrie

 

Rugăciunea făcută cu credinţă de Iosafat pri­meşte un răs­puns prompt şi aceasta se întâmplă chiar în public. În nume­le Domnului, Iahaziel reasigură poporul şi îm­păra­tul cu privire la voia Lui. Ce mulţi credin­cioşi aflaţi în pericol au avut de câştigat de atunci încoace, citind asemenea încurajări di­vine! Să com­parăm v.17 cu cuvintele lui Moise pen­­tru Israel când traversau Marea Roşie: „Nu vă temeţi; staţi pe loc şi veţi vedea salvarea Domnului …“ (Exod 14.13).

Fără să aştepte ca Dumnezeu să fi acţionat, Iosafat şi tot poporul Îi aduc laudă şi adorare. Aceasta Îl glorifică pe Dumnezeu: credinţa care este în stare mai dinainte nu numai să dea deoparte întreaga tulburare, ci şi să mulţumească anticipativ pen­tru răs­punsul pe care El l-a garantat. Iată o pur­ta­re care imită Modelul divin. Înainte să-l învie pe Lazăr în virtutea puterii de la Dum­ne­zeu, Tatăl Său, Isus începe prin a I Se adresa: „Tată, Îţi mulţu­mesc că M-ai ascultat“ (Ioan 11.41).

Ce frumoasă este această închinare celebrată chiar în prezenţa vrăjmaşilor! (vezi Psalmul 23.5). Cei care aduc lauda merg înaintea bărbaţilor î­nar­maţi. Şi cântarea de triumf intonată dintr-o dată dă, am pu­tea spune, semnalul unei victorii ui­mi­toare, repurtată fără a se da o singură lovitură.

 

 

18 Octombrie

2 Cronici 20.25-37

 

În timp ce răsuna cântarea de eliberare, vrăjmaşii se distrugeau reciproc. Pentru popor nu mai ră­mâne decât să constate anihilarea lor şi să strân­gă prăzile îmbelşugate. De câte ori n-a procedat Dumne­zeu şi cu noi la fel, făcând să dispară din calea noas­tră dificultăţi care păreau de neînvins…!

Apoi poporul se adună din nou ca să-L laude pe Domnul în Valea Beraca – sau a bine­cu­vân­tării – (citiţi Ps. 107. 21, 22).

Să ne gândim la triumful lui Isus pe cruce, realizat fără cea mai mică participare din partea credincioşilor. Ce le rămâne de făcut? Să se bucure de roadele acestei vic­torii şi, cu inimi pline de recunoştinţă, s-o celebreze în valea acestui pământ, înainte să o facă pentru eternitate în Sfânta Cetate (compară cu v. 28).

Ultimul paragraf ne întoarce un pas înspre domnia lui Iosafat, pentru a ne aminti că, după alianţa militară dezastruoasă cu Ahab, împăratul lui Iuda se implică în alta, nu mai puţin prostească, de data aceasta cu scop comercial, cu fiul acestuia, Ahazia. Dumnezeu permite eşecul acesteia şi ne învaţă prin gura lui Eliezer ce gân­deşte El despre acest fel de asociere cu un om al lumii în scopul îmbogăţirii.

 

 

 

2 Cronici 21.1-20

19 Octombrie

 

Se pare că aici Cronicile şi-au pierdut dintr-o dată carac­terul de carte a harului! În afara ex­cepţiilor jus­tificate de evenimente, cartea a aco­perit sistematic până acum greşelile poporului şi ale împăratului său, ca să sublinieze, prin con­trast, tot binele ce se putea găsi. Să remarcăm în trecere că acesta este un lucru pe care şi noi tre­buie să-l facem totdeauna (citiţi 1 Petru 4.8).

Paginile de care ne apropiem acum sunt în con­trast cu „lucrurile bune“ pe care Dumnezeu a ţinut să ni le arate până la acest punct (12.12; 19.3). De acum înainte, aco­pe­rirea relelor lui Ioram şi ale succesorilor lui nu mai este posibilă. Acest împărat, ginere al lui Ahab şi al Izabelei, ucigaş (v. 4) şi închinător la idoli, îl forţează pe Iuda să adore falşii dum­nezei. Este o realitate gravă, care are rolul de a sublinia îndelunga răb­dare a lui Dumnezeu faţă de sărmanul Său popor. Astfel, harul continuă să strălucească în această carte cu mai multă mă­reţie peste întunericul care se lasă asupra împără­ţiei lui Iuda. Harul se va înmulţi şi mai mult decât pă­catul (Romani 5.20).

O scrisoare de la Ilie soseşte la Ioram pentru a-i reca­pitula crimele şi pentru a-l avertiza cu privire la pedeapsa divină. Şi aceasta nu va întârzia să se împlinească.

 

 

20 Octombrie

2 Cronici  22.1-12

 

Cât de trist este acest capitol! Ahazia, sfătuit de mama lui şi de rudele din partea lui Ahab, se aliază cu Ioram, împăratul lui Israel, şi merg împreună într-o nouă expe­diţie împotriva sirie­ni­lor. Această asociere fatală duce la „pi­eirea“ lui (v. 7). Moare de o moarte violentă.

Acum să ne întoarcem puţin la această istorie: Cei şase fraţi ai lui Ioram au fost omorâţi chiar de el (21.4). Apoi toţi fiii săi au fost ucişi de arabi, în afară de cel mai tânăr dintre ei, Ahazia (v. 1). În sfârşit, la a treia genera­ţie, în urma unui alt masacru care se abate asupra spiţei im­pe­riale, îi supravieţuieşte încă o dată doar un singur descendent: Ioas, un copilaş. Cum se pot explica aceste exter­minări succesive? Prin îndârjirea lui Satan, decis să întrerupă linia genealogică a lui David, care avea să ducă la Hristos.

Pe de altă parte, cum se explică faptul că, în pofida tuturor circumstanţelor, un membru supravieţuieşte de fie­care dată – unul singur şi cel mai slab – totuşi un des­cen­­dent al familiei împă­răteşti? Prin cre­dincioşia haru­lui lui Dumnezeu! El Îşi ţine promisiunea făcută lui David, că-i va păstra o lumină (2 Împăraţi 8.19). O lumi­nă care acum nu mai este decât un fitil care fumegă … (vezi Matei 12.20).

 

 

 

2 Cronici 23.1-11

21 Octombrie

 

De data aceasta, în mijlocul nopţii morale care domneşte în Iuda, este ca şi cum un far îşi proiectează fascicu­lul de lumină asupra lui Ioas, importantul prin­ţi­şor. Toate sfaturile lui Dumnezeu îl vizează de acum înainte pe acest copil slab, ultimul „fiu al lui David“ (Ps. 89. 29, 36).

Câte analogii aici cu o altă perioadă, şi mai în­tunecată, când Irod avea să ocupe pe nedrept tro­nul la Ierusalim! Adevăratul împărat al iudeilor, născut în Betleem, a fost scăpat, ca şi Ioas aici, de la masacrul ordonat de uzur­pator. De-a lungul întregii vieţi, Isus a rămas ascuns sub umilul „chip de rob“ pe care a ales să-l poarte. Şi, chiar acum, El este ascuns de ochii lumii, în cer, unde numai credinţa Îl poate vedea şi cunoaşte. În acest capitol avem un exemplu al zilei arătării Lui în glorie. Precum aceşti leviţi şi aceste că­petenii ale poporului, aceia care astăzi Îi slujesc şi-L aşteaptă vor fi cu El în ziua aceea. Ei se vor arăta împreună cu Isus în glorie (vezi Colo­s. 3.4; 1 Tes. 3.13). Cât de privilegiaţi suntem pentru că facem par­te din escorta binecuvântată şi putem să fim „cu împăratul când intră şi când iese“ (v.7)! Şi, pen­tru că aceasta este partea noastră, a creştinilor, să ne ţinem aproape de El prin credinţă, încă de acum, când, pentru încă puţină vreme, El Se află în afara vederii noastre, în cer!

 

 

22 Octombrie

2 Cronici 23.12-21

 

Încoronarea lui Ioas şi apariţia lui în public au dejucat toate planurile răutăcioasei Atalia. În acelaşi fel, învierea Domnului Isus a nimicit pla­nurile Vrăjmaşului.

Uzurpatoarea este trecută prin ascuţişul săbiei. Pe­deap­sa ei subită o ilustrează pe cea a lui Antihrist la  apa­riţia Domnului. Acel „om al păcatului“ va fi aruncat de viu în iazul de foc, împreună cu capul imperiului roman.

Cu toate acestea, ca şi mama ei Izabela, Atalia, această femeie dezgustătoare, ucigaşă a propriilor copi­laşi, ne duce cu gândul la falsa Bise­rică, marea creş­tinătate cu numele. Ea a vrut să domnească sacrificând în acest scop sufletele de care era responsabilă. Care este judecata lui Dum­nezeu? „Pentru că zice în inima ei: «Şed ca îm­pă­răteasă şi nu sunt văduvă şi nu voi vedea nicidecum în­tris­ta­rea», de aceea, într-o singură zi vor veni plăgile ei, moarte şi întristare şi foamete şi va fi arsă în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care o jude­că, este puternic“ (Apocalipsa 18.7-8). Moartea Ataliei este urmată de cea a lui Matan, preotul lui Baal, apoi de introducerea cere­monială a dom­niei lui Ioas.

 

 

 

 

2 Cronici 24.1-3 şi 24.15-27

23 Octombrie

 

Cât timp Iehoiada a fost în viaţă şi l-a dirijat, totul a fost bine şi am fi tentaţi să credem că Ioas putea fi numărat printre cei mai buni împăraţi. Constatăm însă cu tristeţe că moartea marelui preot marchează o întor­să­tură fatală în viaţa lui. Cum se poate explica aceasta? În loc să se fi sprijinit direct pe Dum­nezeu – ceea ce este specific credinţei – Ioas se aban­donase în seama ta­tălui adoptiv. Şi, când acesta avea să-i lipsească, credincioşia lui se va prăbuşi. Ioas n-a avut niciodată o credinţă personală.

Nu vă înşelaţi, tineri cititori care aveţi părinţi creştini: educaţia, bunele maniere, cele mai favo­rabile cir­cum­stanţe, toate aceste lucruri nu sunt credinţă. Mai mult, credinţa părinţilor voştri nu este credinţa voastră. Odată ei plecaţi, va mai fi Domnul cu voi?

Căpeteniile poporului vin şi-l flatează pe împă­rat. „Atunci împăratul i-a ascultat …“ (v. 17; Prov. 29. 12). Ce face Ioas sub influenţa lor? Fapte care fac să te înfiori: Cere uciderea fiului binefăcătorului său. Domnul reamin­teşte fariseilor ipocriţi de moartea lui Zaharia (al cărui nume înseamnă celui căruia Domnul îi rea­minteşte) în momentul când ei se află pe punctul de a comite o crimă şi mai înfiorătoare (comparaţi cu Matei 23.34-35; vezi şi Matei 21.35 …).

 

 

24 Octombrie

2 Cronici 25.1-13 şi 25.25-28

 

Amaţia succedă tatălui său, Ioas. În ansamblu, el începe prin a face ce este bine în ochii Domnu­lui. Cuvântul însă adaugă: „dar nu cu o inimă întreagă“ (v.2). O inimă per­fectă nu semnifică nicidecum ine­xis­tenţa păcatului, ci faptul că are o voinţă hotărâtă de a face doar un singur lucru: să-I placă lui Dumnezeu prin ascultarea de El (comp. Filipeni 3.15 cu v. care le precedă în Filipeni 3).

Prima greşeală: Amaţia merge la război împo­triva lui Edom şi angajează o sută de mii de mer­cenari din Israel pentru a-şi întări armata. Fiind mustrat de un om al lui Dumnezeu, Amaţia se supune şi triumfă asupra vrăjmaşilor săi. Dar apoi, ce cădere! În această inimă împărţită a lui Amaţia, idolii edomiţilor îşi găsesc un loc şi îl ocupă (v. 14). Şi, pentru că este imposibil să slujeşti şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei 6.24; Luca 16.13), din acest moment Domnul dispare din gân­durile sale. „Amaţia s-a abătut de la a-L urma pe Domnul“ (v. 27). Dacă Isus nu ne umple toată inima, Vrăjmaşul va şti cum să ocupe locul rămas liber.

După ce a suferit o înfrângere ruşinoasă în mâinile împăratului lui Israel, sărmanul Amaţia mai trăieşte încă cincisprezece ani, după care este omorât, fără să fi dat între timp vreun semn de pocăinţă.

 

 

2 Cronici 26.1-15

25 Octombrie

 

Împăratul Ozia ne este prezentat ca un om cu o excepţională agerime a minţii. Domnia lui deosebit de lungă, de cincizeci şi doi de ani, este încărcată de o activitate remarcabilă. Împăratul veghează ca popo­ru­lui să nu-i lipsească nimic: fântâni, cirezi de vite, ogoare, vii, toate însoţite de o puternică protecţie mili­tară. Pe scurt, ga­rantează împă­răţiei lui atât prosperitatea, cât şi securitatea. Oare nu spre aceste două ţeluri sunt îndrep­tate toate eforturile oamenilor? Şi la ce-i conduc ele pe oameni în general? La a-I fi oare recunoscători lui Dumnezeu? Îşi folosesc ei bunurile pentru lu­crarea Domnului? Este trist să con­statăm că îşi atribuie lor înşişi meritele pentru aceste eforturi şi bunuri şi îşi pun încrederea în bogăţiile adunate, de care se bucură într-un mod egoist. Aceste pericole sunt actuale pentru cre­dinciosul care este împlinit din punct de vedere ma­terial. El îşi asumă un mare risc când se sprijină pe propriile resurse, crezând că-i este suficient. În acelaşi timp, el încetează să mai conteze pe ajutorul minunat al lui Dum­ne­zeu (v.15), pierzând astfel beneficiul. În asemenea condiţii, căderea nu va întârzia.

Ozia pregătise totul pentru a rezista unui atac exterior, dar neglijase să vegheze pe frontul interior, altfel spus, asupra propriei inimi.

 

26 Octombrie

2 Cronici 26.16-23

 

Cinci împăraţi: Asa, Iosafat, Ioas, Amaţia, Ozia! Cinci istorii având între ele o tragică similitudine! De cinci ori, după un început cu succes al dom­ni­ei, câte o capcană diferită a dus la o cădere fata­lă.

Să reţinem bine numele fiecăruia dintre aceste laţuri, pentru că vicleanul Vrăjmaş n-a încetat să le folosească pentru a-i face pe copiii lui Dumne­zeu să se poticnească. La Asa a fost sprijinirea pe ajutorul lumii; la Iosafat, alianţa şi prietenia pe care a legat-o. Ioas a căzut când a fost flatat, în timp ce Amaţia s-a întors la idoli. În sfârşit, aici vedem mândria spirituală (1 Ioan 2.16) făcându-l pe Ozia să se prăbuşească.

Numele acestui împărat înseamnă „puterea lui Dumnezeu“; vine însă momentul când va fo­lo­si această putere pentru sine însuşi, ceea ce îi va aduce căderea (v.16). În faţa preoţilor pe care are îndrăzneala să-i înlocuiască din funcţiile lor sfinte, mâna lui Dumnezeu îl loveşte solemn, într-un fel vizibil pentru toţi (Prov. 16.18). Mândria se află în adâncul inimii fiecăruia dintre noi înain­te de a apărea în afară, ca lepră pe frunţile noas­tre. Dacă noi o judecăm imediat, Dumnezeu nu va mai fi constrâns să ne aplice o pedeapsă, poate prin umilirea noastră în public.

 

 

2 Cronici 27.1-9

27 Octombrie

 

Acest scurt capitol evocă numai lucruri bune despre Iotam, fiul şi succesorul lui Ozia. Cu toate că şi el a devenit puternic (v. 6), a ştiut să tragă învăţăminte din îngro­zi­toa­rea lecţie primită de tatăl său, cum subliniază v. 2. Iată un semn de înţelepciune! Dacă învăţăm din expe­rienţa altora, vom evita să trecem personal prin aceeaşi şcoală dureroasă. Iotam triumfă asu­pra fiilor lui Amon. Care este secretul lui? Să-l reţinem, dacă dorim să obţinem şi noi această putere divină: „Şi-a rânduit căile înain­tea Domnului Dum­nezeului său“ (v. 6). A-şi rândui necurmat căile în­sea­mnă a-şi acorda mersul potrivit instrucţiunilor Scrip­tu­rilor şi a păşi înaintea lui Dumnezeu pe o cale care primeşte aprobarea Lui. „Cumpăneşte cărarea picioarelor tale şi toate căile tale să fie bine rânduite. Nu te abate nici la dreapta, nici la stân­ga; depărtează-ţi piciorul de la rău“ (Prov. 4.26-27).

Cu tristeţe vedem că poporul nu urmea­ză exem­plul acestui împărat credincios! Ba încă „poporul se strica tot mai mult“ (v. 2). De aceea, domnia lui Iotam nu poate fi con­siderată o peri­oadă de renaştere, ca cea pe care Duhul lui Dum­nezeu o va produce în timpul domniilor lui Ezechia şi a lui Iosia.

 

 

 

 

28 Octombrie

2 Cronici 28.1-15

 

În contrast cu Iotam, despre care se amintesc numai lucruri bune, nici un cuvânt favorabil nu se poate spune despre fiul său, Ahaz. Aceasta a fost o domnie îngro­zitoare, în timpul căreia nimic nu-i lipseşte din ce-L putea mânia pe Dumnezeu. În ce stare a căzut poporul lui Iuda! Ca să-i pedepsească, Dumnezeu îi foloseşte, pe rând, pe împăraţii Siriei şi ai Israelului. Ul­timul ucide o sută douăzeci de mii de oameni într-o singură zi şi ia două sute de mii captivi. Dar lecţia, aşa cum vine să declare profetul Oded, este atât pentru învingător, cât şi pentru cel învins. Oare nu este şi pentru noi? Înainte de a-i ju­deca pe alţii, să ne întrebăm dacă înăuntrul nos­tru n‑avem vreun păcat împotriva Dumnezeului nostru (v.10; Matei 7.2-4). Oded a vorbit despre acest lucru bărbaţilor lui Israel. Patru dintre ei, men­ţionaţi pe nume, sunt pro­fund mişcaţi şi intervin în favoarea sărmanilor captivi. Apoi, nesa­tisfăcuţi doar cu obţinerea eliberării lor, se în­gri­­jesc şi de nevoile acestora, după care-i duc înapoi în Iuda. Ei pun în practică învăţătura de la Rom. 12.20-21. Iată un frumos exemplu de dragoste şi de devo­tament! Nu ne face el să ne gândim la felul în care s-a pur­tat samariteanul din parabolă (Luca 10.33-34)?

 

 

 

2 Cronici 28.16-27

29 Octombrie

 

Insensibil la harul care-i adusese înapoi pe captivii poporului său, Ahaz se cufundă tot mai adânc în rău. El caută acum ajutor de la îm­păratul Asiriei. Însă este scris: „Blestemat să fie omul care se încrede în om şi [care] îşi face car­nea braţ al său“ (Ieremia 17.5). În pofida bogăţiilor pe care Ahaz i le oferă în dar lui Tilgat-Pilneser prin jefuirea templului, acest ultim împărat nu-i este de nici un folos (v. 21). Astfel, nelegiuitul Ahaz adaugă mai mult păcatelor sale. Ajutorul pe care nu-l pri­meşte din partea oamenilor îl caută la idoli, altfel spus, la demoni (1 Corinteni 10.20)! Şi nu numai că nu primeşte ajutor, dar ceea ce în­treprinde îi va aduce căderea.

În acelaşi timp, pentru a umple măsura, Ahaz închide porţile templului, cum face cineva unei case de vânzare sau abandonate. Interzice intrarea în sfântul locaş, după ce l-a umplut cu murdării şi necurăţii (29.5,16). Dar de­claraţia Scripturii este explicită: „Dacă cineva distruge templul lui Dumnezeu, pe acela îl va distruge Dum­nezeu“ (1 Corinteni 3.17). Da, pa­ha­rul răutăţii acestui om s-a umplut! Ahaz moare, nefi­ind socotit demn nici măcar pentru un loc în mor­mântul predecesorilor lui.

 

 

 

 

30 Octombrie

2 Cronici 29.1-19

 

Deşi Cronicile nu menţionează aceasta, am atins punctul în care Domnul, prin împăratul Asi­riei, vine să le ducă în robie pe cele zece seminţii ale lui Israel. Ahaz I-a dat lui Dumnezeu toate moti­vele ca să facă acelaşi lucru şi împărăţiei lui Iuda. Totuşi harul mai are încă o resursă, pe care nimic n-o lăsa să se întrevadă. Această resursă este un împărat credincios: Ezechia. Prin provi­denţa lui Dumnezeu, el a scăpat de îngrozitorul sacrificiu al co­piilor în cinstea lui Moloh, pe care fraţii lui l-au suferit (28.3; 2 Îm­pă­raţi 23.10). El este „un tăciune scos din foc“ (Zaharia 3.2). Ne putem da seama cât de mult trebuie să fi suferit acest tânăr în timpul domniei infame a tatălui său. Ca urmare, încă din prima lui zi pe tron, fără a pierde nici un moment, începe acţiunea de curăţire cu ajutorul preoţilor şi al leviţilor, care sunt men­ţio­naţi pe nume. El începe în prima zi a primei luni a întâiului an (v. 3, 17)! Dragi prieteni, dacă n-aţi făcut încă aşa, începeţi fără întârziere să vă puneţi inimile în ordine. Deschideţi-I larg uşa, Lui, care doreşte să intre. Aruncaţi afară necură­ţia tolerată sub domnia de până acum a prinţului întune­ricului. Sfinţiţi-vă inimile pentru Domnul Isus Hristos. El vrea să facă din ele o casă a Lui, de acum pentru totdeauna.

 

 

 

2 Cronici 29.20-36

31 Octombrie

 

Celor paisprezece leviţi şi fraţilor lor le-a luat nu mai puţin de şaisprezece zile ca să cureţe complet casa Domnului şi să pună totul înapoi în ordine. Totuşi, nu este suficient ca ea să fie „goa­lă, măturată şi împodobită“ (Matei 12.44). Închi­narea faţă de Domnul trebuie acum restabilită. Deşi abia terminase sfinţirea sanctua­rului, Ezechia nu mai pierde nici o clipă. El se scoală dis-de-di­mi­neaţă ca să aducă sacrificii îm­pre­ună cu mai-marii cetăţii şi cu preoţii (totuşi, fără să ia locul acestora din urmă, cum făcuse Ozia). Este de remarcat că arderile-de-tot şi jertfele pentru păcat sunt pentru întreg Israelul. Să nu uităm niciodată: credincioşii care-şi amin­tesc de Dom­nul în jurul mesei Sale nu sunt decât o slabă „expresie“ a între­gului popor al lui Dum­nezeu. Pâinea şi vinul rea­mintesc de sa­cri­ficiul oferit lui Dumnezeu nu numai celor pre­­zenţi acolo în mic număr, ci şi mulţimii celor răs­cum­păraţi care alcătuiesc Biserica lui Dumnezeu pe pământ.

În final, cântările acompaniază arderile-de-tot. Cântă­rile nu pot veni înaintea lor. În afara lu­crării de la Golgo­ta nu sunt posibile nici o laudă şi nici o bucurie. Dar acum, când lucrarea este împlinită odată pentru tot­deauna, serviciul ade­văraţilor adoratori poate începe … ca să nu se mai sfârşească niciodată (Psalmul 84.4).

 

2 Cronici 30.1-14

1 Noiembrie

 

Inima înţeleaptă a lui Ezechia înţelege că Paş­tele trebuie să fie restabilit: acesta va avea loc în luna a doua, cum autoriza Numeri 9.11. Inima largă a lui Ezechia cuprinde întregul Israel, unde trimite soli … în­toc­mai cum astăzi Domnul face publică, peste tot, invitaţia Lui de har. Oare vede El în noi acei ser­vitori cărora să le poată încredinţa preţiosul me­saj? Ce conţine acest mesaj?

1) „Întoarceţi-vă la Domnul“: pocăinţa.

2) „Daţi mâna Domnului“: credinţa.

3) „Veniţi la sfântul Lui lo­caş“: căutaţi locul prezenţei Sale.

4) „Slujiţi Domnului“.

5) În sfârşit: Să ştiţi că El este milos şi în­durător (v. 9).

     Un asemenea mesaj este întâmpinat cu mult dispreţ, iar atitudinea pe care prea mulţi oameni o au faţă de che­mă­rile harului este una de neîncredere sau de indi­ferenţă. Totuşi atenţionarea lor a meritat, pen­tru că unii s-au sme­rit şi au venit la Ierusalim, locul unde se strângea o mare adu­nare. Acolo continuă cu­răţirea începută prin leviţi. Altarele pe care Ahaz le făcuse pentru sine însuşi „în toate colţurile Ieru­salimului“ (28.24) ajung din urmă necu­răţiile din templu, fiind şi ele aruncate tot în adâncul pâ­râu­lui Chedron (29.16).

 

 

 

2 Noiembrie

2 Cronici 30.15-27

 

Asemenea împăratului din parabolă, Ezechia a făcut ca invitaţia harului să fie proclamată în toată ţara: „Iată, am pregătit ospăţul meu; … toate sunt gata. Veniţi …“ (Matei 22.4). Mulţi n-au luat-o în seamă, dar şi dintre cei care au venit, mulţi nu se sfin­ţiseră (v.17). Ce era de făcut? Ar fi trebuit trimişi aca­să? Deloc! Întocmai cum invitaţii la marea sărbă­toare primesc din partea împăratului câte o haină de nuntă, harul lui Dumnezeu se o­cu­pă de cură­ţirea aces­tor israeliţi, ca să-i aducă într-o stare po­tri­vi­tă cu sfinţenia prezenţei Lui. Şi această cu­răţire este atinsă toc­mai prin interme­diul Paşte­lui pe care au venit să-l cele­breze. Sângele animalelor în­­jun­ghi­ate le asigură sfinţirea.

Gândurile ni se îndreaptă spre sângele lui Isus, Mielul sfânt al lui Dum­nezeu, ce curăţă orice păcat (1 Ioan 1.7).

În ce-i priveşte pe cei slabi şi ignoranţi, Ezechia, ca simbol al lui Hristos, mediază pentru ei înaintea lui Dumnezeu care iartă. Urmea­ză sărbătoarea Azimelor. Ea ne  vorbeşte despre sfinţirea practică. O mare bucurie o în­so­ţeşte, dovadă că punerea deoparte pentru Dumnezeu nu poate fi nicidecum sinonimă cu tristeţea. Şi rugă­ciunea purtătorilor de cuvânt ai poporului îşi atinge scopul: „s-a suit până la locuinţa cea sfântă a Domnului din ceruri“.

 

2 Cronici 31.1-8

3 Noiembrie

 

Israeliţii care au răspuns chemării lui Ezechia au trăit experienţa prezenţei Domnului şi a bu­curiei pe care ea o aduce. Ei pleacă acum, plini de entuziasm, pe întreg cuprinsul ţării, pentru a distruge toate urmele religiei idolatre. După ce au experi­mentat în mod personal valoa­rea adevăratei închinări din partea lui Israel, ei reali­zează acum cât de mult se depărtaseră de ea înainte.

Acesta este un adevăr de o importanţă vitală! Pentru a fi în stare să judeci răul, trebuie înainte de orice să-L fi întâlnit pe Dom­nul. Nu poţi să-i ceri cuiva să respingă lumea şi idolii ei; asta ar însemna să-ţi pierzi timpul. Mai întâi trebuie să-i conducem la Isus şi apoi să aşteptăm roadele. Iată lecţia pe care ne-o oferă aici Ezechia!

Binefacerea nu se desparte de celelalte jertfe (vezi Evrei 13.15-16). Cele dintâi roade şi zeciuielile sunt strân­se în grămezi în perioada dintre cele două mari săr­bă­tori anuale care au urmat celei a Paştelui: Cinci­zecimea, în luna a treia, şi săr­­bătoarea Corturilor, în luna a şaptea (v.7). Împăratul aduce din averile lui ceea ce este necesar pentru arderile-de-tot şi poporul îl imită, cum făcuse deja când distrusese falşii dumnezei. Forţa exem­plului este mai mare decât cea a cuvintelor. Să nu uităm faptul acesta şi în ceea ce ne priveşte pe noi (vezi 2 Tes. 3.7-9).

 

 

4 Noiembrie

2 Cronici 31.9-21

 

Împăratul îi întreabă pe preoţi şi pe leviţi cu privire la „grămezi“. În acelaşi fel, Domnul ia notă de tot ceea ce dăm (sau nu dăm) pentru El. Vor fi totdeauna lucruri pu­ţine: „cinci pâini de orz şi doi peştişori“, dar El le poate transforma în „mare abunden­ţă“. Şi încă va mai rămâne ceva după ce fiecare se va fi săturat (v.10; vezi Ioan 6.12 şi de asemeni Maleahi 3.10). Nimic din ceea ce ne dă Dumnezeu nu tre­buie să se piardă sau să se risipească.

Sunt desemnaţi supraveghetori şi administra­tori. Func­ţiile lor constau pentru unii în a veghea asupra pro­viziilor, iar pentru ceilalţi în a „împărţi cu credin­cioşie fraţilor lor“ (v. 15). „Încolo“, spune apostolul, „se cere ad­mi­nistratorilor ca fiecare să fie găsit credincios“         (1 Corinteni 4.2). Pavel însuşi a dat un exemplu în acest sens, când a mers personal la Ierusalim ca să ducă darurile strânse pentru sfinţii de acolo (Ro­mani 15.25-26; 1 Corinteni 16.3-4). Dar această credincioşie este la fel de importantă când este vorba de hrana spirituală a poporului lui Dumnezeu.

Ezechia a făcut ceea ce era bine şi drept şi adevărat. „A lucrat cu toată inima“. Frumos re­zumat al activităţii sale. Fie ca Domnul să poată spune acelaşi lucru despre fiecare dintre noi la sfârşitul lucrărilor noastre!

 

 

2 Cronici 32.1-15

5 Noiembrie

 

Ne puteam aştepta ca „aceste lucruri şi această credin­cioşie“, plăcute lui Dumne­zeu, să-i fie insu­por­ta­bile marelui Vrăj­maş. Ele l-au făcut să se ridice împotriva lui Israel şi a îm­păratului lor.

Bucuria pe care o putem experimenta în Dom­nul nu trebuie să ne facă să uităm de existenţa acestui adversar care dă târcoale în jurul nostru ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită (1 Petru 5.8). Satan deci va prelua ofensiva. El îl îndreaptă împotriva Ierusalimului pe puternicul împărat al Asiriei, care începe prin a adresa popo­rului un mesaj ameninţător şi perfid: „Ezechia“ – le spune el – „vă amăgeşte ca să vă dea morţii prin foamete şi prin sete“ (v. 11). Mare minciună! Nu erau cămările templului pline cu grămezi de provizii strân­se încă de pe vremea când în ţară era belşug (31.10-11)? Şi, graţie ape­ductului pe care împăra­tul tocmai îl construise (comparaţi v. 4 cu 2 Împă­raţi 18.17; 20.20), în interiorul cetăţii curgea apă proaspătă.

Tot aşa vorbeşte Înşelătorul şi astăzi. A-l ascul­ta, încercând totodată să rămânem aproape de Domnul Isus, înseamnă să ne expunem la lipsuri şi privaţiuni. Dar noi ştim că adevărul este reversul a ceea ce spune el. Hristos este pâinea vieţii (Ioan 6.48, 51) şi sursa de apă vie (Ioan 7.37), în timp ce, în afara Lui, domneşte setea (v. 4).

 

 

6 Noiembrie

2 Cronici 32.16-33

 

În cartea 2 Împăraţi (cap. 18 şi 19) am citit în deta­liu remarcile jignitoare ale lui Rab-Şache, urmate de scri­soarea din partea împăratului Asiriei. Cum răspunde Eze­chia? El se roagă! Împreună cu Isaia strigă la Dumne­zeu în această privinţă. Iată cea mai mică adunare de rugă­ciune. Dar Domnul a prevăzut-o şi ea are o putere irezis­tibilă, con­form promisiunii Lui: „Dacă doi dintre voi se vor învoi … asupra oricărui lucru, orice ar cere, li se va face de la Tatăl Meu care este în ceruri“ (Matei 18.19). Vedem astfel pe de o parte doi oameni rugân­du‑se, iar pe de cealaltă parte, o armată formidabilă. Victoria este a pri­­milor; masa ataca­torilor este zdrobită, fără ca aceştia să-şi poată explica cum. Şeful lor se întoarce „cu faţa ruşinată (lit: cu ruşinea feţei)“, pentru a pieri, la rândul său, asasinat de cei doi fii ai săi.

După împăratul Asiriei vine împăratul spai­melor: Moartea (Iov 18.14), vrăjmaş încă mai înfricoşător, care se prezintă pentru a-l înghiţi pe Ezechia. Dar şi contra acestuia rugăciunea lui este suve­rană şi Dumnezeu îl scapă din nou.

Observăm cu tristeţe că această fericită domnie nu se sfârşeşte fără o pată întunecată: o gravă slăbiciune, generată de mândrie, care va fi urmată de umilinţă, iar apoi de restaurare.

 

 

2 Cronici 33.1-13

7 Noiembrie

 

Domnia lui Manase bate un dublu record: este cea mai lungă (cincizeci şi cinci de ani) şi cea mai rea. Cum se explică această durată de excepţie, de vreme ce nedreptatea era insuportabilă în ochii lui Dumnezeu? Cunoaştem motivul şi ne minunăm: este răbda­rea haru­lui. Să nu uităm că aceasta caracterizează cele două cărţi ale Cronicilor de la un capăt la celălalt. După ce a vorbit lui Manase şi poporului său, deşi ei n‑au vrut să asculte (v.10), Domnul foloseşte limbajul lanţurilor şi al captivităţii, care este, în sfârşit, ascultat. Exemplul lui Manase ne învaţă că nu există păcătos atât de mare căruia Dum­nezeu să nu poată să-i schimbe inima. Şi această istorie, din toată Scrip­tura, este una dintre cele mai încu­ra­jatoare. Să nu considerăm niciodată că o per­soană este prea mult legată de păcat pentru a nu mai putea fi mântuită.

De asemenea, în această domnie lipsită de evlavie a lui Manase, avem rezumată istoria profetică a lui Israel. Numele acestui împărat semnifică „uitare“ şi ne reamin­teşte de declaraţia Domnului: „Poporul Meu M-a uitat de zile fără număr“ (Ieremia 2.32). Exilul actual al lui Israel sub jugul naţiunilor este consecinţa acestui aban­don; dar tot el va fi, ca şi în cazul lui Ma­nase, mijlocul de trezire, în cele din urmă, a conştiinţelor şi a inimilor lor.

 

8 Noiembrie

2 Cronici 33.14-25

 

Nu numai că harul lui Dumnezeu se lasă miş­cat de rugăciunea stăruitoare a lui Manase, dar îi oferă încă o dată ocazia să repare, într-o anumită măsură, răul pe care-l făcuse mai înainte. În adevăr, există întoarceri la Dumnezeu şi pe patul de moarte. Dar dacă aceste întoar­ceri oferă posibilitatea salvării sufletului, ele nu mai lasă timp pentru a-I mai putea servi Dom­­nului aici jos, pe pă­­mânt. Şi asta ar fi o pierde­re mare pen­tru eternitate!    (2 Corinteni 5.10; 1 Corin­teni 3.15).

Dovada convertirii este dată de roadele ei. Toată Iuda este martoră a convertirii lui Manase. Falşii dumnezei, pe care-i servise atât de mult, sunt respinşi; închinarea la idoli este înlocuită de închinarea faţă de Dom­nul, în adevăr, semn al unei adevărate convertiri (1 Tesaloniceni 1.9). Acest cuvânt semnifică o întoar­cere, o schimbare com­pletă a direcţiei. Domnul Isus devine scopul vieţii, iar întreaga energie pusă până atunci în slujba lumii şi a păca­tului este înlocuită prin devo­tamentul faţă de Domnul.

Amon n-a tras nici un profit de pe urma exemplului tatălui său (Ieremia 8. 12). Smerenia nu îşi găseşte loc în inima lui. De aceea trece „ca floarea câmpului“ după ex­presia profetului: „Vântul Domnului suflă peste ea“ (Isaia 40.6-7).

 

 

2 Cronici 34.1-7 şi 34.29-33

9 Noiembrie

 

Iosia semnifică: „Cel căruia Dumnezeu îi poartă de grijă“. Şi toţi credincioşii am avea dreptul să purtăm acest nume frumos. Însoţit încă de la naştere de această purtare de grijă, la vârsta de şaisprezece ani, Iosia începe să-L caute pe Domnul. El întreprinde apoi marea lucrare de trezire pe care am văzut-o în 2 Împăraţi 22 şi 23.

Şaisprezece ani este poate vârsta unora dintre cititorii noştri. Ei nu mai sunt copii; viaţa li se deschide înainte cu toate posibilităţile ei. Tinereţea reprezintă un capital pre­ţios, oferit de Dum­nezeu. Cum îl vor folosi? Unii îl iro­sesc prosteşte … şi îi culeg mai apoi roadele amare. Alţii, mai prudenţi din punct de vedere omenesc, îşi dedică zilele tinereţii pentru pregătirea unei poziţii avan­tajoase. În sfârşit, alţii, cei mai înţelepţi, procedează precum Iosia. Întâi Îl caută pe Dom­nul, apoi pun totul în acord cu voia Lui (Matei 6.33). Legea a fost regăsită în templu în timpul acestor strădanii. Pentru a face tot poporul să beneficieze de ea, Iosia trebuie să-i oblige să‑L slujească pe Domnul (v. 33). Este semn rău! Oare ascultarea faţă de Domnul nu trebuie întotdeauna să izvorască din dragostea noastră pentru El? „Aceste cu­vinte pe care ţi le poruncesc astăzi să fie în inima ta“ spunea Moise popo­rului în momentul când le dădea această carte (Deut. 6.6).

 

 

10 Noiembrie

2 Cronici 35.1-14

 

Celebrarea Paştelui de către Iosia şi popor o­cu­pă aici aproape întregul capitol, în timp ce 2 Îm­păraţi nu i-a consacrat decât trei versete (23.21-23). Este rezultatul întoarcerii la Domnul, la care am asistat în capitolul anterior. Paştele era pentru Israel cea dintâi instituire divină (prin lege). Dum­nezeu li-l dăduse chiar înainte ca ei să fi părăsit Egiptul. El reprezenta memorialul marii eliberări a lui Israel. Un astfel de „memorial“ au şi copiii lui Dumnezeu de astăzi (1 Co­rin­teni 11.24-25). În jurul Mesei Domnului, în fie­care zi dintâi a săptămânii, cei răscumpăraţi îşi aduc aminte de marea lor mântuire şi de Cel care a împlinit-o. Ce carac­terizează în acelaşi timp şi Paştele de atunci şi închinarea creştină de astăzi? În primul rând, prezenţa chivotului: Hristos (v. 3). Apoi, în mod necesar, sfinţenia: Chivotul fiind sfânt, trebuia ca leviţii să se sfinţească, ca să fie potriviţi acestei prezenţe. În sfârşit, motivul însuşi al sărbătorii era aducerea de jertfe. Ele ne rea­min­tesc de jertfa pe care fiecare credin­cios este che­mat să o ofere, nu numai duminica, ci fără înce­tare, lui Dumnezeu: „o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui“ (Evrei 13.15).

2 Cronici 35.15-27

11 Noiembrie

 

Pagina este pe punctul de a fi întoarsă. Domniile groaznice ale lui Manase şi Amon L-au determinat pe Domnul să ia o decizie irevocabilă cu privire la Iuda. Dar ce frumos este să vedem harul producând încă o dată, în această perioadă finală, o renaştere ca cea a lui Iosia!

Judecata lumii actuale este şi ea la uşă. Toate lucrurile ne-o arată. Totuşi, chiar în timpuri ca acestea, Duhului lui Dumnezeu Îi face plăcere să facă treziri ici şi colo. Dorinţa Lui este să se facă o trezire întâi în inima fiecăruia dintre noi.

Iată cum acest Paşte readuce în minte zilele de altădată, mergând nu numai până la cele ale lui Solomon şi ale lui David, ci până la ale lui Samuel. Totul este în armonie; fiecare se află la locul lui; dragostea frăţească este la lucru. Această imagine străluceşte cu atât mai mult cu cât se află intercalată între domniile rele ale împă­raţilor precedenţi şi decadenţa finală care va urma.

Sfârşitul lui Iosia nu este la înălţimea vieţii pe care a dus-o el. Ca şi Ezechia, se încurcă în relaţiile sale cu puterile politice ale timpului. În pofida unui avertisment care ve­nea din partea lui Dumne­zeu Însuşi, i se opune lui Fa­ra­on şi îşi găseşte moartea într-o bătălie în care n-ar fi tre­buit să se angajeze.

 

12 Noiembrie

2 Cronici 36.1-14

 

În ansamblul său, poporul lui Iuda nu urmase exemplul lui Iosia. Multe semne indică aceasta. As­cul­ta­rea de lege le fusese impusă. La momentul Paştelui, ară­taseră mult mai puţină bucurie şi spontaneitate decât la Paştele lui Ezechia. A fost necesar ca împăratul şi condu­cătorii poporului să dea animalele pentru sacrificii (35.7-9). Acum, când credinciosul Iosia a fost scos din scenă, când cel drept a fost „luat (sau strâns, adunat) dinaintea răului“ (Isaia 57.1), nimic nu-L mai reţine pe Domnul să împli­nească judecata faţă de Iuda. Atunci evenimentele se petrec repede: Se succed pa­tru suverani: Ioahaz, Ioiachim, Ioiachin şi Zedechia; unul mai rău ca altul. Spi­ri­tul lor de revoltă le-a oferit întâi egiptenilor, apoi babi­lo­nienilor, ocazia să intervină în treburile micii împărăţii. Potrivnicul şi vrăjmaşul intră pe porţile Ieru­sa­limului (Pl. Ier. 4.12) şi, în trei rânduri, atât obiectele Tem­plului cât şi persoanele suferă aceeaşi soartă, fiind în­străinate, parţial, în Ba­bi­lon. Versetul 14 şi următoarele scot în evidenţă faptul că mai-marii preoţilor şi poporul îm­part răs­punderea împăraţilor lor în judecata care-i loveşte.

 

2 Cronici 36.15-23

13 Noiembrie

 

Deşi sunt cărţi ale harului, „Cronicile“ sunt totuşi obligate să con­cluzioneze: „şi n-a mai fost vindecare“, pentru că atunci când harul este dispre­ţuit, nu mai rămâne decât „o înfricoşătoare aşteptare sigură a ju­decăţii“ (Evrei 10.27). Expresia din v.15: „Îi era milă de poporul Său“, devine în v. 17: „Nu a avut milă … “

În acelaşi fel, Cel căruia „I se făcuse milă“ de mulţimi a trebuit să pronunţe foarte curând o sentinţă irevocabilă împotriva cetăţilor din care ieşiseră mulţimile (Matei 9.36; 11.21, 23). În pofida acestui lucru, încă găsim aici harul divin. Cărţile Cronicilor, prin contrast cu cele ale Îm­pă­­raţilor, trec foarte repede peste această tristă peri­oadă finală. Iar aceste cărţi nu se termină cu deportarea însăşi, ci cu decretul lui Cir care avea să-i pună capăt şaptezeci de ani mai târziu! Harul insondabil al lui Dumnezeu are astfel întotdeauna ultimul cuvânt.

Putem vedea că aceste evenimente nu ni se re­la­tează aşa cum ar face-o manualele noastre de istorie. Dum­nezeu nu ne aduce la cunoştinţă fapte doar pen­tru a satis­face interesul nostru intelectual sau pentru a ne mobila memoria. Intenţia Lui este să vorbească con­ştiinţelor noastre şi să ne atingă inimile. Şi-a atins El această ţintă pe când ţi S-a adresat ţie?

 

14 Noiembrie

Ezra 1.1-11

 

Prin Ieremia, Domnul fixase mai dinainte ca durata captivităţii în Babilon să fie de şaptezeci de ani. Aceia care, ase­menea lui Daniel, cercetau Scripturile, avuseseră posibilitatea să cunoască sfârşitul apropiat (Daniel 9.2). Cei şaptezeci de ani sunt număraţi de la primul an al lui Nebu­cad­neţar, cel responsabil cu transportarea, până la primul an al lui Cirus, cel care îi va pune punct (Ieremia 25.1, 11). Cu circa două secole mai devreme, Domnul îl iden­ti­ficase deja, pe nume, pe acest ultim împărat (Isaia 44.28; 45.1). Fără nici o îndoială, Cirus avea cu­noş­tinţă de această profeţie, deoarece era conştient că ea reprezenta un instrument ales de Dumne­zeu ca să restabilească închi­narea faţă de El.

În acelaşi timp, Domnul trezeşte duhul unui număr de iudei exilaţi, dintre aceia care-şi aminteau de Ierusalim cu la­crimi şi care făceau din el „cea dintâi dintre bucuriile lor“ (vezi Psalmul 137.1, 5, 6). Prieteni creştini, şi noi ne aflăm într-un „ţinut străin“. Tânjim noi după Cetatea cereas­că? Duhul nostru a fost el „trezit” ca să-L aştep­tăm pe Domnul Isus? El este marele Împărat, centrul pro­feţiilor, Cel Căruia Dumnezeu Îi va da în curând toate împărăţii­le pământului (v. 2), ca să-Şi restabilească lauda şi gloria.

Ezra 2.1, 2 şi 59-70

15 Noiembrie

 

Drumul spre Ierusalim este deschis. Câţi sunt cei care vor profita de aceasta? Ceva mai puţin de cincizeci de mii de oameni din diferite pături sociale ale poporului. În plus, printre cei din această ră­măşiţă slabă existau unii care nu puteau dovedi că aparţineau cu adevărat lui Israel. Chiar şi dintre pre­oţi fuseseră neglijenţi, ceea ce mai apoi îi va îm­pie­dica să-şi îndeplinească serviciul divin. Vai, mulţi creş­tini sunt ca aceşti israeliţi! Ei nu pot afirma cu sigu­­ranţă că sunt copii ai lui Dumne­zeu. Dacă vreunul dintre cititorii noştri se găseşte într-o asemenea situaţie, atunci să apeleze la „înregistrarea sa genea­lo­gică“ (v. 62). O va găsi în Biblia lui. Să se prindă cu fermitate de pasaje ca Ioan 1.12; 1 Ioan 5.1,13. Atât de multe suflete cu mari în­doieli (sau ezitări) au găsit, în aceste versete şi în al­tele, do­vada incon­testabilă că aparţin familiei lui Dumnezeu!

Dumnezeu Îşi are ochii aţintiţi asupra acestei rămăşiţe fără putere. A numărat-o cu atenţie şi urmează să vegheze cu gingăşie asupra ei nu doar datorită îndurării Sale, ci şi pentru că are un plan măreţ cu privire la ea: des­cendenţilor acestor iudei reîntorşi în ţară le va fi pre­zen­tat, după paisprezece gene­raţii, Hristos, Mesia al lui Israel (Matei 1.17).

 

 

16 Noiembrie

Ezra 3.1-13

 

Psalmul 137 ni-i arată pe exilaţii lui Iuda lângă malurile râurilor Babilonului, incapabili să cânte, din cauza tristeţii. Dar acum este Psalmul 126 cel care vor­beş­te: „Când a întors Domnul pe captivii Sio­nului … gu­ra ne era plină de râs şi limba de strigăte de bucurie … Dom­nul a făcut mari lucruri pentru noi: suntem bucuroşi“ (Ps. 126.1-3). Dar nu era aceasta şi o poruncă divină? (Isaia 48.20). Ei celebrează „sărbătoarea Corturilor“, sărbătoa­rea bucuriei (în v.11 îi vedem de asemenea cân­tând). Prima lor grijă se îndreaptă spre alta­rul Dom­nu­lui pe care îl aşază „pe temelia lui“. Motivul lor este demn de remarcat: „pentru că teama era peste ei din cauza popoarelor acelor ţări“ (v. 3). Frica îi conduce nu la asigurarea propriei protecţii, ci la strângerea în jurul Dom­nului, El fiind acela care-i va apăra.

Apoi sunt puse fundaţiile noii case. Faptul aces­ta dă naştere unei ceremonii mişcătoare, în care îşi fac apariţia atât bucuria cât şi lacrimile (vezi Ie­remia 33.10, 11). Ce contrast cu primul templu! Ace­laşi contrast există şi între începuturile Bisericii, relatate în cartea Fapte, şi slaba mărturie colec­tivă pe care cei credincioşi o mai pot da în mijlocul ruinei actuale.

Ezra 4.1-16

17 Noiembrie

 

Situaţia oamenilor lui Iuda n-a scăpat atenţiei naţi­unilor din jur. Iată-i cum vin cu o ofertă tentantă: „Să construim cu voi, deoarece căutăm ca şi voi pe Dum­nezeul vostru …“ (v. 2). Nu era acesta un gest de prie­te­nie din partea lor? Lucrarea ar înainta mult mai repede. Şi un refuz i-ar jigni cu siguranţă pe aceşti oameni. Dar con­ducătorii iudeilor nu sunt nicidecum naivi. Ei res­ping ferm sugestia, spre deosebire de Iosua şi de mai‑marii lui Israel care se lăsaseră înşelaţi altădată de un truc asemănător (Iosua 9). Ca să ia parte la o lucrare a lui Dumnezeu, este esenţial ca cei im­plicaţi în ea să aparţină poporului lui Dumne­zeu. Să nu ne temem să men­ţinem o despărţire categorică faţă de cercurile reli­gioase ale căror principii sunt confuze, chiar dacă aceas­ta ar intra în con­tradicţie cu ceea ce ar sugera falsa dra­goste sau, simplu, dorinţa de a nu-i leza pe alţii.

Ceea ce urmează aruncă o lumină asupra identi­tăţii acestor ajutoare binevoitoare: vrăjmaşi! Nereuşindu-le înşelăciunea, ei îşi descoperă jocul şi recurg la ame­nin­ţări. Apoi, schimbând încă o dată tactica, trimit o scri­soare acuzatoare lui Artaxerxes, noul conducător al imperiului.

 

 

18 Noiembrie

Ezra 4.17-24; 5.1-5

 

Ca să oprească lucrarea fiilor lui Iuda, vrăjmaşii lor au folosit, pe rând, şiretenia (v. 2), intimidarea (v. 4-5) şi acuzaţiile (v. 6-16). Acum, când au obţinut de la îm­părat spriji­nul pe care-l doreau, folosesc o nouă armă: vio­len­ţa. Ei se duc în grabă lângă iudei, ca să-i oprească „prin forţă şi cu putere“ (v. 23) de la con­tinuarea lucrării. Dar adevă­ratul motiv ca lucra­rea să fie oprită este altul. Profetul Hagai ni-l face cunoscut în primul său capitol: este însăşi lipsa de credinţă şi neglijenţa poporului. De-a lungul anilor (în jur de cincisprezece) care s-au scurs de la punerea temeliilor, preocuparea pen­tru casa lui Dum­ne­zeu scăzuse treptat şi fiecare începuse să se ocupe de pro­pria casă. Vai! Nu trecem şi noi astăzi, ca oameni cre­dincioşi, prin asemenea perioade de declin spiri­tual? Dom­nul şi Casa Lui (Adunarea) nu ne mai atrag inimile. Şi, pro­porţio­nal cu lipsa de interes pentru cele ale Dom­nului, creşte preocuparea noastră cu pro­priile afaceri. Totuşi, Dum­ne­zeu nu vrea să ne lase în această stare. El ni Se adresează în acelaşi fel în care Îi vorbeşte aici lui Iuda. La îndemnul lui Hagai şi al lui Zaha­ria, poporul se trezeşte, iese din indiferenţă şi reîncepe lucrul.

Ezra 5.6-17

19 Noiembrie

 

În timp ce, sub „ochiul Dumnezeului lor“ (v.5; Psalmul 32.8), iudeii au reînceput lu­crul, vrăjmaşii, pe de altă parte, îşi reiau planurile rele.

Atât timp cât viaţa noastră creştină se află în declin, cât timp ne căutăm propriile interese, nu-i dăm diavolului nici o bătaie de cap. În mod sigur va avea grijă să nu ne deranjeze din somnul nostru. Îi convine de minune. Dar odată ce Domnul, prin Cuvântul Său, ne trezeşte inima şi zelul pentru El, imediat îl găsim pe Satan din nou în drumul nostru (vezi 1 Corinteni 16.9).

Guvernatorul şi însoţitorii lui folosesc aceleaşi tactici care au reuşit atât de bine în capitolul anterior: ei îi scriu lui Darius, noului împărat, încer­când să-l facă să inter­vină, dar de data aceasta îşi ascund vrăjmăşia sub o haină a indiferen­ţei şi chiar a toleranţei. Scri­soarea lor, care cuprinde declaraţiile bătrânilor lui Iuda, constituie în mod invo­luntar o frumoasă mărturie în favoarea acestora      (v. 11 şi următoarele). Aceşti bătrâni nu s-au ruşinat să se numeas­că pe ei înşişi slujitori ai lui Dumnezeu, nici să desco­pere ce a făcut Domnul pentru ei, chiar dacă aceasta însemna să mărturisească greşelile părinţilor lor.

 

 

 

20 Noiembrie

Ezra 6.1-12

 

O nouă scrisoare a acuzatorilor pleacă deci spre capitala imperiului, dar ea îi va pune în încurcă­tură.

Nu numai că cercetările pe care Darius le între­prinde permit redescoperirea edictului lui Cirus, dar însuşi împăratul, în răspunsul său, ia în mână cauza rămăşiţei lui Iuda şi a constru­irii Templului. Şi, ca paharul să fie plin, dă dispoziţie chiar vrăjmaşilor iudeilor să le acorde acestora tot ajutorul necesar. În finalul său, decre­tul lui Darius este însoţit de cumplite ameninţări contra acelor persoane care i-ar modifica conţinutul. Acesta a fost deci rezultatul poziţiei clare şi îndrăzneţe adoptate de bătrânii iudeilor (5.11,12; vezi Matei 10.32). Ati­tu­dinea lor I-a dat Domnului ocazia să-Şi arate public aproba­rea.

Este încurajator să-l vedem pe împărat, în v. 10, re­cu­nos­când puterea rugăciunilor către Dumnezeul cerurilor şi chiar solicitându-le pentru sine şi pentru fiii săi. Acest Dum­nezeu al cerurilor este acum Tatăl nostru; să nu neglijăm să-I vor­bim. În plus, suntem îndemnaţi să ne rugăm „pen­tru toţi oamenii“ − şi în mod special „pentru împăraţi (autorităţi) şi pentru toţi cei care sunt în poziţii înalte, ca să ducem o viaţă paşnică şi liniştită, în toată evlavia şi demnitatea“ (1 Timotei 2.1, 2).

Ezra 6.13-22

21 Noiembrie

 

Acuzatorii iudeilor au înţeles că n-ar fi fost în­ţelept să se opună ordinelor pe care le primiseră. Ei le execută prompt, dar cu re­sen­timentele care se sub­înţeleg.

Cu o asemenea protecţie din partea autorită­ţilor şi dispunând de noi mijloace materiale, bătrânii iudeilor în­cheie construirea templu­lui. Dar să remarcăm acest detaliu important: dacă ei prosperă, nu este datorită decretului lui Darius, ci „prin profeţiile lui Hagai profetul şi ale lui Zaharia, fiul lui Ido“ (v. 14). Tot aşa se prezintă şi situaţia celui credin­cios. Izvorul pros­perităţii lui nu se găseşte în împrejurările favorabile în care Dum­ne­zeu îl pune aici, pe pământ, ci în supu­ne­rea faţă de Cuvântul Dumne­zeului său.

Inaugurarea casei are loc cu bucurie. Totuşi, ce mare este contrastul faţă de inaugurarea primului templu, când s-au sacri­ficat douăzeci şi două de mii de boi şi o sută douăzeci de mii de oi (2 Cro­nici 7.5). Nu se face nici o menţiune aici cu privire la foc coborând din cer sau la glorie umplând casa, deoarece chivotul lui Dumnezeu fusese pier­dut; el nu va mai fi regăsit.

După dedicarea Casei, Paştele şi sărbătoarea Azimelor se ţin în luna întâi. În pofida slăbiciunii lor, Dumnezeu a bucurat inimile acestor sărmani iudei, după întoarcerea lor din exil.

22 Noiembrie

Ezra 7.1-18

 

S-au scurs aproximativ patruzeci de ani între eveni­mentele din cap. 6 şi cele cu care începe cap. 7; este vorba de călătoria lui Ezra sub domnia lui Ar­taxerxes. Spre deo­se­bi­re de preoţii neglijenţi − a căror problemă a fost în cap. 2.61-62 − Ezra este capabil să reconsti­tuie genealogia în­tor­cându-se până la Aaron. De asemenea, el este „cărturar priceput în legea lui Moise“. Cât de bine este să fim in­struiţi în Cu­vântul lui Dumnezeu! Dar nu este de ajuns să-l cunoaştem prin inteligenţă şi memorie, ase­me­nea ma­teriilor învăţate la şcoală. Acest gen de cu­noaş­tere nu ser­veşte decât la umflarea mân­driei (1 Corinteni 8.1; 13.2). Este deci vital să iubim acest Cuvânt şi Persoana pe care ne-o prezintă. Priviţi-l pe Ezra! El „îşi îndreptase i­ni­ma să caute legea Dom­nu­lui“ (v. 10), şi nu numai să o ca­u­te, ci şi „s-o împlinească”, deoarece cu­noaş­terea (chiar cu inima) nu este suficientă, dacă nu pu­nem în prac­tică ceea ce ne-a învăţat Scriptura (Iacov 1.22). Nu­mai când aceste condiţii sunt îm­plinite, o per­soa­nă va putea să-şi asume respon­sabilitatea de a-i învăţa pe alţii.

Cu bu­năvoin­ţă şi generozitate, împăratul a dat toate dispoziţiile necesare pentru a-i permite lui Ezra să între­prindă călătoria şi, de asemeni, să se ocupe, la sosirea lui, de lucrarea casei Domnului.

Ezra 7.19-28

23 Noiembrie

 

Ezra a păzit Cuvântul lui Dumnezeu şi n-a făcut de ruşine Numele Lui. Ezra şi oamenii care se strâng ca răs­puns la chemarea sa vor fi făcuţi con­ştienţi de propria slăbiciune (sunt cel mult o mie cinci sute), dar, în acelaşi timp, şi de faptul că Dum­nezeu le-a „pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate s-o închidă“ (Apoc. 3.8). Artaxerxes I (Longimanus), zis Mână Lungă, aseme­nea predecesorilor săi Cirus şi Darius, este un instrument pregătit de Domnul ca să ţină deschisă uşa reîntoarcerii la Ierusalim pentru rămăşiţa exilată a lui Iuda.

Scrisoarea împăratului arată că el era atent la toate. Întâi restabileşte închinarea în Ierusalim, cu tot ce era ne­ce­sar jertfelor şi întreţinerii leviţilor; apoi pune în funcţie magistraţi şi judecători; în sfârşit, lucru remarcabil, dă instrucţiuni lui Ezra pentru a le face cunos­cut tuturor legile Dumnezeului său (v. 25). „Inima împăra­tului în mâna Dom­­nului este ca nişte izvoare de apă: El o îndreaptă în­cotro vrea“ (Prov. 21.1; vezi şi Prov. 8.15-16). Ezra îl bine­cu­vân­tează pe Domnul, ca pe Acela care a pus astfel de gânduri în inima împăratului. Să ne stră­duim, ase­menea lui Ezra, să vedem întotdeauna „mâna“, da, „mâna bună a lui Dumnezeu“ (v. 6, 9, 28; 8.18, 31), în orice ni se întâmplă.

 

24 Noiembrie

Ezra 8.1 şi 8.15-30

 

Adunarea îşi face tabăra lângă râul Ahaba. Pen­tru a-şi completa rândurile, Ezra trebuie să trimită după unii dintre leviţi. „Puţini sunt lucrătorii“ şi „mare este sece­rişul“ le spune Domnul ucenicilor Săi (Matei 9.37). As­tăzi, El priveşte asupra tuturor răs­cumpăraţilor Săi de pe pământ şi îi ştie pe nume pe aceia care vor să-I slujească cu adevărat.

Este acum totul gata pentru plecare? Nu; un lucru esenţial lipseşte încă! Întocmai cum un călător nu pleacă fără să-şi studieze mai înainte harta, lui Ezra îi este necesar să cunoască dru­mul pe care trebuie să-l urmeze şi, în consecinţă, Îl consultă pe Domnul. „Calea cea dreaptă pentru noi şi pentru copiii noştri“ – nu este oare cea a ascultării depline de Dumnezeu? Hristos a fost primul care a evidenţiat-o în această lume (1 Petru 2.21), astfel încât Scriptura, care ne des­co­peră paşii desăvârşiţi ai căii Lui, devine într-un fel o „hartă rutieră“ pentru noi. Vai, adesea pier­dem calea sigură şi adevărată, pentru că mergem pe căile întortocheate ale voinţei noastre!

Smerenia, dependenţa, încrederea în Dumne­zeu şi nu  în om sunt câteva dintre lecţiile binecuvântate pe care le învăţăm în compania lui Ezra … sau, mai degrabă, în compania Domnului Isus.

Ezra 8.31-36; 9.1-4

25 Noiembrie

 

În timpul primei întoarceri în Ierusalim, Cirus înmânase iudeilor repatriaţi un număr dintre vasele Casei lui Dumnezeu. Nici Ezra, nici însoţi­torii lui n-au plecat cu mâinile goale. Împăratul şi anturajul său, ca şi israeliţii care au rămas în exil, au dat daruri pentru templu.

Cu această bogăţie care ar fi putut atrage jefu­itori, firava caravană fără escortă (dar protejată de mâna bună a lui Dumnezeu) a ajuns la Ierusalim. Prima lor preocupare este să înmâneze preţioasa încărcătură preoţilor res­ponsabili. Apoi „repede“, în acord cu ordinul pe care-l primiseră (7.17), aduc sacrificii.

Să ne gândim la „talanţii“ care ni s-au încredinţat pentru drum (Matei 25.15). Ce va­loa­re adăugăm noi tuturor acestor daruri pe care ni le-a acordat Domnul: sănătate, inteligenţă, memorie şi, mai presus de toate, Cuvântul Lui? Când vom ajunge în cetatea cerească, totul va fi cântărit şi numărat la scara de valori a sanctuarului (vezi v. 33; Luca 12, sf. v. 48).

Totuşi, întoarcerea lui Ezra este umbrită  dintr-o dată de ceea ce aude despre popor. Astfel, asistăm la o scenă de durere şi de lacrimi. „Râuri de apă curg din ochii mei, pentru că nu se păzeşte legea Ta” – spune psalmistul (Ps. 119.136).

26 Noiembrie

Ezra 9.5-15

 

Să luăm seama la atitudinea lui Ezra din acest capitol şi s-o imităm. Oricine altcineva ar fi adus poporului repro­şurile cele mai severe. Ezra însă se înfăţi­şează îna­intea lui Dumnezeu, acuzându-se pe sine împre­ună cu în­tregul Israel. Jertfind doisprezece boi şi doi­sprezece ţapi (8.35), el reafirmase unitatea poporului lui Dumnezeu. O con­secinţă naturală a acestei unităţi este împărţirea res­pon­sabilităţii şi a suferinţei (vezi 1 Corinteni 12.26). Ce lecţie în această privinţă ne dă acest slujitor al lui Dumnezeu! El ne învaţă nu numai să evităm să scoatem în evidenţă gre­şe­lile altor creştini, ci şi să simţim noi înşine ruşinea şi durerea lor înaintea Dom­nului. „Dum­nezeul meu, îmi este ruşine şi nu îndrăz­nesc să-mi ridic faţa către Tine” – spune omul lui Dum­nezeu (v. 6).

Cuvintele lui Ezra sunt cu adevărat mişcă­toa­re. Ele pun în antiteză îndurarea Dum­nezeului lui Israel cu nerecunoştinţa poporului Său. Dar, în timp ce simte pro­fund greutatea păcatului pe care nu l-a comis personal, Ezra n-are nici o putere să facă ceva pentru a-l îndepărta de sub ochii unui Dumnezeu sfânt. Unul singur a avut puterea să împlinească ispăşirea. Fiul lui Dum­ne­zeu, luând asupra Sa păcatele noastre, a fost în stare să exclame în sufe­rin­ţa Sa inexprimabilă: „M-au ajuns pe­dep­se­le pen­tru nelegiuirile Mele …“ (Psalmul 40.12).

Ezra 10.1-19

27 Noiembrie

 

Exemplul lui Ezra făcuse deja ca „toţi cei care tremu­rau la cuvintele Dumnezeului lui Israel“ să se smerească împreună cu el (9.4). Acum, ca răspuns la rugăciunea lui, acelaşi simţământ se trezeşte în inimile unei mulţimi foarte mari de oameni din Israel, bărbaţi, femei şi copii“ (v. 1). Tinereţea (să fii tânăr) nu te poate împiedica să te întristezi de ceea ce-L dezonorează pe Dumne­zeu. Aceste căsătorii cu per­soane străine amintesc acelora dintre noi care sunt cre­dincioşi despre mondenitate. „Nu vă înjugaţi nepotrivit cu cei necredincioşi; pentru că ce le­­gă­­tură este între drep­tate şi fărădelege sau ce comu­ni­une are lumina cu întune­ricul? (2 Cor. 6.14). Oare n-am per­mis noi în mul­te ocazii acestui intrus să pătrundă în ca­sele şi în vie­ţile noastre? Tinerii au fost, adesea, pri­mii care l-au intro­dus în case­le părinţilor lor. Ei bine! Nu este de ajuns să descoperim acest rău în lumi­na Cu­vântului şi să ne sme­rim. Trebuie să acţi­onăm despărţin­du‑ne de el. Aceas­­ta va implica, spre exem­plu, să ne exami­năm obi­ceiu­rile cu o reală seve­ri­tate: cărţile din biblioteca noas­tră, hainele, o­biec­tele de toa­letă…, ca să îndepărtăm fără milă toate lu­cru­rile „stră­ine“. Este o misiune neplăcută, care va dura pro­ba­bil un timp (v.13), dar acesta este preţul pentru reluarea re­laţiilor fericite cu Domnul.

 

28 Noiembrie

Neemia 1.1-11

 

Din punct de vedere istoric, cartea Neemia este ultima privire pe care Vechiul Testament ne per­mite s-o arun­căm asupra poporului Israel. Eveni­mentele descrise în ea încep la circa treizeci de ani după cele relatate în cartea Estera şi la trei­sprezece ani după întoarcerea lui Ezra. În conse­cinţă, învăţăturile ei ne sunt potrivite în special nouă, creştinilor „peste care au ajuns sfârşi­turile vea­curilor“ (1 Cor. 10.11). Ce popor demn de compă­ti­mit! El se află „în mare necaz şi în ruşine“, după relatarea câtorva călători (v.3). Însă Dumnezeu a pregătit pe cineva care va pune la inimă această situaţie. Este Neemia! Acest om este sensibil la suferinţele şi la umi­linţa celor „care au rămas, care au scăpat din capti­vi­tate“ şi măr­turiseşte înaintea Dom­nului păcatele care le-au cauzat situaţia. Ezra făcuse şi el acelaşi lucru (Ezra 9). Dum­ne­zeu alege întot­dea­una, din mijlocul celor care iubesc poporul Său, instrumente ale eliberării lor.

Dar să ne fixăm ochii asupra Unuia mai mare decât Neemia. Cine a pus la inimă condiţia dispe­rată a lui Is­rael şi a lumii în general, dacă nu În­suşi Fiul lui Dumne­zeu? El a înţeles starea noastră mizerabilă, a pătruns până în acel abis al păcatului în care căzusem şi a venit să ne scoată din el.

Neemia 2.1-8

29 Noiembrie

 

În timp ce fiii lui Iuda se aflau în mare necaz şi în ruşine, Neemia deţinea una dintre poziţiile cele mai de cinste la curte: cea de paharnic al împă­ratului. Ar fi putut, din egoism, să-şi păstreze acest post avantajos sau chiar să şi-l justifice, spunând: «Deoarece am încrederea împă­ratului, lângă el voi fi mai de folos poporului meu. Pentru scopul acesta m-a pus Dumnezeu aici». Dar Neemia nu judecă în felul acesta. Inima lui, asemenea celei a lui Moise altădată, îl îndeamnă să-şi viziteze fraţii, pe fiii lui Israel (Fapte 7.23). Decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale palatului impe­rial, el alege „mai degrabă să sufere răul cu poporul lui Dumnezeu“ (Evrei 11.25).

Să remarcăm că discuţia lui cu Artaxerxes nu este doar precedată (1.11), ci şi însoţită (v. 5) de rugă­ciune. Între întrebarea împăratului şi pro­priul răspuns, Neemia găseşte timp să-I vor­bească lui Dumnezeu în inima sa. Numim aceasta «rugăciune-săgeată». Să imităm mai des acest exemplu şi vom vedea, ca şi acest slujitor (al Domnului mai degrabă decât al împăratului), mâna bună a lui Dumnezeu odihnindu-se asupra noastră şi asupra a tot ce facem.

 

 

 

30 Noiembrie

Neemia 2.9-20

 

Neemia a ajuns la Ierusalim având scrisori din partea împăratului. El începe prin a inspecta zidurile sau, mai degrabă, ceea ce mai rămăsese din ele. Fraţii lui îi relata­seră despre ele (1.2-3), dar el vrea să evalueze per­sonal ex­tin­­derea stri­că­­­ciunilor. Consternarea îl copleşeşte înaintea aces­­tei privelişti cu care, în ce-i priveşte, locuitorii Ierusa­li­mu­lui se obişnuiseră! Fără nici o îndoială, şi noi, creş­tinii, ne aflăm în pericolul de a înceta să ne mai întristăm de situaţia de ruină în care Bise­ri­ca responsabilă se găseşte astăzi. Nici un zid nu o protejează împotriva invaziei din partea lumii şi o astfel de stare serveşte per­fect scopurilor vrăjmaşilor ei.

În timpul lui Zorobabel şi al lui Ezra, aceşti vrăjmaşi ai lui Israel se numeau Bişlam, Tabeel … Tatnai, Şetar-Boznai şi însoţitorii lor. Sub Neemia, Israel se confruntă cu Sanbalat, Tobia şi Gheşem. Dia­volul foloseşte o vari­e­tate de lucrători. El îşi în­no­ieşte mereu «personalul». Scopul lui însă este întot­deauna acelaşi: să menţină popo­rul lui Dum­nezeu în înjosire şi în sclavie.

Neemia ştie ce trebuie făcut ca să-i îndemne pe băr­baţii din Ierusalim. Numele lui înseamnă: Domnul a mân­gâiat (sau «Mângâierea Domnului», cap. 1 v.1 notă). El primeşte acest răspuns îmbucurător şi încurajator: „Să ne ridicăm şi să reconstruim!“ (v. 18).

 

Neemia 3.1-15

1 Decembrie

 

Contrar ordinii normale, reconstrucţia Ierusa­limului a început cu altarul, a continuat cu temp­lul (Ezra 3) şi a sfârşit cu zidul cetăţii. Altarul şi templul (sanctuarul) vorbesc de­ închinare, care, în mod evident, constituie cea dintâi res­pon­sabilitate a poporului lui Dumnezeu. Dar noi nu suntem doar creştini de duminică. Restul ce­tă­ţii, care sim­bo­lizează viaţa cotidiană din casele noas­tre, cu îm­prejurările de zi cu zi, trebuie şi ea protejată împo­triva răului de afară şi, de asemenea, des­păr­ţită clar de lu­mea din jur. Fiecare trebuie să ve­ghe­ze şi în special să con­stru­iască înaintea propriei case (v. 10, 28, 30).

Sub impulsul dat de Neemia, întregul Iuda s-a apucat de lucru. Acest capitol ne poartă în jurul oraşului, ca să ne arate diferitele grupuri de lucră­tori în acţiune. Fiecare a preluat, fie poarta, fie turnul, fie partea sa de zid, după puterea lui şi, mai ales, după măsura devo­ta­men­tului său. Dar, în timp ce unii au zel suficient ca să repare o parte dublă (v. 11, 19, 24, 27, 30), alţii – inclusiv dintre condu­că­tori – refuză să-şi plece grumazul în ser­vi­ciul Dom­nului (comp. cu Matei 20.27-28; 2 Cor. 5.15). Ce tristă măr­turie consemnează aici cartea lui Dumnezeu!

 

 

 

2 Decembrie

Neemia 3.16-32

 

De la v. 16 înainte este vorba despre partea de zid protejând cetatea lui David şi curtea templului.

Suntem uimiţi să aflăm că Eliaşib, marele preot, nu a reparat în faţa propriei case (con­fruntă cu 1 Tim. 3.5). A fost necesar ca alţii să lucreze în dreptul său (v. 20, 21). O a doua neglijenţă vinovată este aceea că, reconstruind Poarta Oilor, el şi fraţii săi, aceşti păstori răi, au neglijat s-o doteze cu încuietori şi cu zăvoare (v. 1). Aceasta va permite hoţilor şi tâlharilor să intre şi să ia în stăpânire „oile“ lui Israel (vezi Ioan 10.8, 10).

Argintari, făcători de mir, negustori (v. 8, 32) lucrează ca zidari. Unul dintre conducători, Şalum (v. 12), repară împreună cu fiicele sale. Dumne­zeu ne învaţă prin aceste e­xem­ple că ne putem adu­ce aportul la lucrarea Lui indi­ferent de vârsta, sexul sau profesiunea noastră. Să obser­văm, de ase­­menea, că mai mulţi dintre aceşti oameni, sau părinţii lor, fuseseră im­plicaţi în vremea lui Ezra în căsă­torii nelegiti­me cu femei străine. Astfel a fost cazul lui Baruc, fiul lui Zabai, al lui Malchiia, al lui Peda­ia, fiul lui Pareoş (Ezra 10.25, 28). Este fru­mos să vedem acum nerăb­darea lor de a proteja Ierusalimul tocmai îm­potriva unor astfel de influenţe străine.

Neemia 4.1-14

3 Decembrie

 

În timp ce zidurile se refăceau, mânia vrăj­maşilor vuia împotriva lui Iuda. Sanba­lat, purtătorul lor de cuvânt, se aprinde de mânie şi îi batjocoreşte în acelaşi timp. Noi toţi suntem cu predilecţie sensibili la batjocură. Lu­mea nu încetează să ridiculizeze despărţirea dintre creştini, slăbiciunea strângerilor lor lao­laltă … Să nu ne lăsăm intimidaţi de remarcile sale. În loc de răspuns, Neemia I se adresează Dumnezeului său: „Auzi, Dumnezeul nostru, pen­tru că suntem dispreţuiţi …“(v. 4). El nu ţine nicidecum cont de ameninţări. „Dar noi am reconstruit …“, con­cluzionează omul lui Dumnezeu (v. 6)!

Atunci vrăjmaşul se pregăteşte de luptă deschisă şi des­curajarea pune stăpânire pe oamenii lui Iuda. Ei se uită la propria slăbiciune (v. 10): as­ta înseamnă să-i dea drep­­tate vrăjmaşului care îi dis­preţuise, numindu-i „iu­dei neputincioşi“ (v. 2). Mai privesc şi la greutatea po­ve­­ri­lor, la mor­manele de dărâmături … Totuşi este unul ca­re, îm­pre­ună cu Neemia, cunoaşte dubla resursă (v.9). Aceasta este şi o poruncă a Dom­nului: „Vegheaţi şi rugaţi-vă …“ (Matei 26.41; 1 Petru 4.7). Rugăciunea tre­buie să fie primul nos­tru răspuns la eforturile Vrăjma­şului. Ea nu se desparte de veghe­re. Iată de ce Neemia ia nu­meroase măsuri pentru a asigura supravegherea şi păzirea poporului în timpul încheierii lucrării.

4 Decembrie

Neemia 4.15-23; 5.1-5

 

La dificultăţile şi la oboseala construcţiei se adaugă, la sf. cap. 4, cele ale luptei. Şi, în adevăr, cre­din­ciosul nu este numai un lucrător, ci şi un luptător. Asemenea găr­zii lui Neemia, acesta îşi ţine într-o mână instru­mentul de lucru, iar în cealaltă, arma (care este Cuvântul lui Dum­­nezeu: Efeseni 6.17). N-are voie să renunţe la nici una.

După frumoasa manifestare de zel pe care am văzut-o, capitolul 5 ne pune înainte o surpriză neplăcută. Aceşti „scăpaţi”, care, înainte să vină Neemia, trăiau într-o mare sărăcie (1.3), se găsesc acum într-o stare şi mai rea. Au fost nevoiţi să-şi pună garanţie posesiunile şi, în unele cazuri, să-şi dea în robie copiii, ca să-şi poată plăti taxele şi să nu moară de foame. Şi ce era mai rău, cei care îi aduseseră în această stare nu erau vrăjmaşii. Erau propriii lor fraţi care, făcând aşa, călcaseră legea (Exod 22.25; Levitic 25.39-43; Deuteronom 15.11; 23.19-20).

Unde ne aflăm noi pe planul dragostei frăţeşti? Fără ea, cel mai bun serviciu creştin este fără valoare (1 Cor. 13.1-3). Să punem în prac­tică ceea ce ne spune apostolul Iacov (2.15-16). Da, să ne cercetăm cu atenţie inimile în această problemă. Şi, la fel, şi purtarea noastră!

Neemia 5.6-19

5 Decembrie

 

Indignat şi „mâniat foarte mult“, Neemia îi strânge pe mai-mari şi pe căpetenii înaintea restu­lui poporului pen­tru a le adresa reproşurile pe care le merită. Cei care sunt vinovaţi se su­pun şi aceasta nu numai pentru că Neemia este guvernatorul, ci pentru că el însuşi le dă exem­plul dragostei dezinte­resate. El renunţase la privi­legiile perso­na­le pe care i le dădea poziţia sa, iar aceasta îi per­mite acum să le ceară căpeteniilor să se poarte în acelaşi fel. Exemplul este regula de aur pentru a obţine ceva de la aproapele nostru. Apostolul Pavel îşi făcuse un ţel din a fi totdeauna un exemplu pentru credincioşii pe care îi învăţa (Fapte 20.35; 1 Corinteni 4.16; 10.32,33…). Mai presus de toate, să gândim la divinul Stăpân. El le-a spus ucenicilor Săi: „V-am dat un exemplu, pen­tru ca, aşa cum v-am făcut Eu, să faceţi şi voi“ (Ioan 13.15). Dar, în acelaşi timp, i-a pus în gardă faţă de cărturari şi faţă de farisei: „Deci toate câte vă spun ei, faceţi şi ţineţi, dar nu faceţi după faptele lor, pentru că ei spun şi nu fac“ (Matei 23.3). Mulţimile au observat diferenţa: Isus îi învăţa „ca având autoritate şi nu precum căr­turarii lor“ (Matei 7.29).

 

 

 

6 Decembrie

Neemia 6.1-14

 

Încercările anterioare lipsite de succes nu i-au descu­rajat pe Sanbalat, pe Tobia şi pe Gheşem. Ei îi fac lui Neemia o propunere vicleană: „Vino să ne întâlnim îm­pre­ună…“. Valea Ono (sau a meşteşugarilor: 11.35), fixată ca loc de întâlnire, reprezintă un act de colaborare cu vrăjmaşii po­po­rului lui Dumnezeu. Oferta este res­pinsă, în pofida ameninţărilor care-o însoţesc până la a cincea oară. Apoi o altă cursă îi este întinsă, de data aceasta prin intermediul unui iudeu, Şemaia. Printr-o falsă profeţie, acest slujitor al vrăjmaşului încearcă să-l împin­gă pe Neemia (care nu era preot), la neascultarea de Dom­nul prin cău­tarea unui refugiu în Templu (2 Cor. 11.13; 1 I­oan 4.1). În acelaşi fel au acţionat fariseii cu Domnul Isus. „Ieşi şi pleacă de aici“, Îi spun ei, „pentru că Irod vrea să Te omoare“ (Luca 13.31). Ei au încercat (şi Satan a fost în spatele lor) să-L înfri­coşeze şi să-L abată de pe calea credinţei pe Acela care-Şi îndreptase hotărât faţa să meargă la Ierusalim (Luca 9.51).

Dublul atac, respins de credinciosul Neemia, îl pune pe credinciosul de astăzi în gardă cu privire la două peri­cole extreme: 1. Lărgirea căii, lucrând mână-n mână cu cei care nu se supun Cuvântu­lui; 2. „Închiderea“ într-un sectarism pretenţios şi egoist.

Neemia  6.15-19; 7.1-7

7 Decembrie

 

Cincizeci şi două de zile le-au fost suficiente oame­nilor lui Iuda ca să astupe spărturile şi să recon­struiască zidul. Majoritatea erau neexperimentaţi în mânuirea mistriei şi a cazma­lei, dar au avut zel şi inimă pentru lucrare (3.20; 4.6). Şi în ochii Domnului, devotamentul lucră­to­ri­­lor Săi este mai valoros decât capacităţile lor. El dă, cu siguranţă, aceste capacităţi tuturor acelora care au devotament şi care-L urmează.

Eforturile lui Tobia de a-l intimida pe Neemia şi spri­jinul pe care această persoană cu influenţă rea îl primeşte din partea mai multor conducători din Iuda reprezintă ulti­me­le manifestări de ostilitate ale vrăjmaşilor. Ierusa­li­mul cu zidu­rile reconstruite va apărea de aici înainte naţiu­nilor încon­jură­toare „zidit ca o cetate strâns unită împre­ună“ (Psalmul 122.3). Dar este necesar să fie încă supra­vegheat. Neemia se ocupă de porţi, ca şi de stabilirea gărzilor (vezi Isaia 62.6-7). Sunt atribuite şi alte funcţii, incluzându-le aici şi pe cele ale celor doi guvernatori ai ora­şului (v. 1, 2). Şi unul şi altul meritau această respon­sa­bi­litate: Hanani, prin preocuparea lui pentru popor (1.2), Hanania, în virtutea credincioşiei şi a temerii lui de Dumnezeu (v. 2).

 

 

8 Decembrie

Neemia 7.61-73

 

Neemia are pe inimă realizarea unui recensă­mânt al poporului. El foloseşte registrul genealo­gic stabilit în timpul primei întoarceri în Ierusa­lim. De aceea, v. 6-73 repetă mai mult sau mai puţin capitolul 2 al cărţii Ezra. Îi găsim aici, spre exemplu, pe descendenţii acelui om care „şi-a luat soţie dintre fiicele lui Barzilai Galaadi­tul şi s-a numit după numele lor“ (v. 63). Barzilai fusese acel bătrân bogat şi respectat care-l întreţinuse pe David şi pe însoţitorii lui la Mahanaim (2 Samuel 19.32). Aici aflăm că gine­rele lui, deşi fusese preot, renunţase odinioa­ră la propriul nume. Alesese să fie chemat după cel al socrului său, deoarece aceasta-i conferea un statut social mai înalt. Care au fost consecin­ţele nefericite? Descendenţii lui au fost excluşi din serviciul preoţiei, ca fiind necuraţi! Să fim atenţi ca nu cumva, din preocuparea pentru întâietate, să ne abandonăm privilegiile de creştini! Există vreo demnitate şi vreo nobleţe mai mare decât aceea de a aparţine familiei lui Dumnezeu, „preoţiei împărăteşti“ ?

Această înregistrare a poporului subliniază contrastul cu zilele lui David. Numai seminţia lui Iuda numărase în acel timp patru sute şaptezeci de mii de bărbaţi în stare să scoată sabia: deci de zece ori mai mult decât acum. Dar ceea ce are impor­tanţă nu sunt cifrele, ci credincioşia!

Neemia 8.1-12

9 Decembrie

 

Pentru frumoasa scenă care ocupă acest capitol, Neemia îi cedează locul de onoare lui Ezra, preotului. Ştim că „era cărturar priceput în legea lui Moise“ şi de mult timp „îşi îndreptase inima să … înveţe în Israel rân­duieli şi judecăţi“ (Ezra 7.6, 10). Fericită dorinţă, care, la cererea popo­rului, găseşte ocazia să se împlinească! Este vorba de citi­rea clară şi de explicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Deschizându-l, Ezra nu uită să-L binecu­vânteze pe Domnul care a dat acest Cuvânt, tot aşa cum astăzi începem prin a mulţumi atunci când în adunare urmează să se citească Scriptura şi să se mediteze asupra ei. În ce-i priveşte pe cei pre­zenţi, nu este suficient să poată pricepe (v. 3); este necesar şi să ia aminte (sf. v. 3). Facem totdeauna aşa în strângerile noastre sau în lectura din familie? Înţele­gerea Cuvântului este mijlocul prin care putem fi noi înşine hrăniţi şi încurajaţi în comu­ni­unea cu Domnul (v. 12). Dar să ne gândim şi la cu­vin­tele „trimiteţi porţii“, ceea ce în­seam­nă să-i facem şi pe cei care n-au fost pre­zenţi să profite de ceea ce ne-a făcut nouă bine.

Subliniem în încheiere acest verset glorios: „Bu­cu­ria Domnului este tăria voastră“ (sf. v. 10 – compară cu Ps. 28.7). Şi, mai presus de orice, să-l experi­men­tăm în vieţile noastre!

10 Decembrie

Neemia 8.13-18; 9.1-4

 

„Tot aşa va fi Cuvântul Meu care iese din gura Mea: nu se va întoarce la Mine fără rod (literal: gol)“ spune Dom­­­­nul (Is. 55.11). Promisiunea aceasta se împli­neş­te aici. Potrivit instrucţiunilor divine, poporul, sub con­­­du­­ce­rea căpeteniilor, celebrează săr­bătoarea Cor­turi­lor cu o splen­doare mai mare chiar decât a celor mai im­pre­­sio­­nante zile ale lui Solo­mon. Prea ocupaţi de odihna pre­zen­tă, israeliţii uitaseră de Cel care avea să vină, şi acest pericol ne pândeşte şi pe noi. Dar acum, când slăbi­ciu­­nea şi ruina sunt atât de evidente, ochii li se îndreaptă mai uşor asupra bucuriei împărăţiei viitoare, iar carac­te­rul de străini (locuirea în corturi) este mai bine realizat. Pe noi, creştinii, situa­ţia de ruină prezentă trebuie să ne deter­mine să ne recunoaştem mai mult ca ori­când ca­racterul de străini şi să ne ajute să ne aţintim gândurile la bucuria îm­părăţiei care vine. La începutul capitolului 9, scena se schim­bă complet. Fiii lui Israel se strâng din nou într-o zi fixată. De data aceas­ta, scopul strângerii este măr­turisi­rea păcatelor lor. Exis­tă oare şi în vieţile noastre de cre­din­cioşi momente par­­ti­culare când avem de făcut bilan­ţul acţi­unilor nepo­tri­vite şi de a ne smeri? Unii cred că există motive să prac­ti­căm această punere în ordine în fiecare sâmbătă seara; alţii, la sfârşitul fiecărei zile. Nici unii nu au drep­­tate. Judecata de sine este o acţiune con­tinuă. Este necesar s-o îndeplinim de fie­care dată când Duhul Sfânt ne face conştienţi de păcat.

Neemia 9.5-15

11 Decembrie

 

Câţiva leviţi, ale căror nume sunt menţionate, invită popo­rul să se ridice pentru a-L binecuvânta pe Domnul. Şi ei Îi adresează, în numele întregii adunări, lunga rugă­ciune care ocupă restul acestui capitol. Cele dintâi cuvin­te ale ei sunt: „Tu eşti Acelaşi, Doamne, Tu singur …“ Apoi, întorcându-se în timp până la creaţie, leviţii laudă împlini­rea scopurilor lui Dumnezeu, chemarea lui Avra­am – a cărui inimă a fost găsită credincioasă – eliberarea din Egipt, de la Marea Roşie, grija răbdă­toare acordată lui Israel de-a lungul călătoriei prin pustie,  cu darea legii, şi, în sfârşit, intrarea în ţară. Pronumele „Tu“ (şi „a Ta”) folosit împreună cu un verb activ la persoana a II-a se regăseşte de douăzeci şi cinci de ori în aceste câteva versete.

Celebrarea lui Dumnezeu întâi pentru ce este El, apoi pentru ce a făcut, nu este oare un privilegiu pe care îl avem şi noi, de vreme ce aparţinem Domnului? Să ne aducem mereu aminte de ceea ce harul Lui a făcut pentru noi şi să ne străduim să găsim tot mai multe motive de recunoştinţă, care vor fi tot atâtea noi legături de dragoste cu Tatăl nostru ceresc şi cu Domnul Isus. Ca şi David, să ne îndemnăm sufletele să-L binecuvânteze pe Dom­nul şi să nu uite „nici una din binefacerile Lui“ (Psalmul 103.2)! Dar, de fapt, aceste beneficii sunt nelimitate!

12 Decembrie

Neemia 9.16-27

 

După ce, asemenea acestor leviţi, a urmărit îndelung istoria harului lui Dumnezeu pentru Israel, Ştefan, în capitolul 7 din Fapte, îşi continuă vorbirea în acelaşi fel. „Voi, cu grumazul înţepenit, … întot­dea­una vă împotriviţi Duhului Sfânt“ (Fapte 7.51). Grumazul înţepenit, gâtul care refuză să se plece pentru a se supune jugului Dom­nului, nu caracterizează numai poporul Israel sau numai pe cei neîntorşi la Dumne­zeu! Toţi ascundem înăuntrul nostru această natură nesupusă, voinţa proprie. Fiecare creştin, fără excepţie, o cunoaşte foarte bine şi este impo­sibil pentru cineva s-o învingă prin propriile eforturi. Dar, în acelaşi timp, cu­noaşte oare fiecare eliberarea pe care Domnul i-o acordă? Dând morţii, la cruce, această voinţă re­belă, nesupusă, El ne-a oferit în schimb natura supusă a Domnului Isus. Firea cea veche se află încă în noi, cu do­rinţele ei, dar nu mai are dreptul să ne conducă.

Toate aceste păcate ale lui Israel ies în evidenţă cu atât mai mult cu cât sunt puse, ca aici, în con­trast cu harul lui Dumnezeu, iar lor li se adaugă, ca să spunem aşa, lipsa de recunoştinţă (vezi Deutero­nom 32.5-6). Nu este ade­vărat lucrul acesta şi pentru atât de mulţi tineri şi tinere crescuţi de părinţi credincioşi?

Neemia 9.28-38

13 Decembrie

 

Avem rezumatul acestui întreg capitol în v. 33: „Dar Tu eşti drept în tot ce a venit asupra noastră. Pentru că Tu ai făcut potrivit adevărului, iar noi am păcătuit“ (compară cu Pl. Ier. 1.18). Să punem această declaraţie în legă­tură cu un verset din Evanghelia după Ioan: „Cine a pri­mit mărturia Lui a pecetluit că Dumnezeu este ade­vărat“ (Ioan 3.33; vezi şi Romani 3.4). Pecetluirea este actul de aprobare oficială a unei declaraţii, care o vali­dea­ză şi prin care cei care o semnează se angajează la res­pec­tarea ei. Astfel, căpeteniile, levi­ţii şi preoţii îşi pun peceţile (cu alte cuvinte, sem­năturile) pentru a-şi confirma acordul.

La sfârşitul acestei lungi mărturisiri, să ne rea­mintim încă două învăţături foarte importante: În primul rând, pentru judecarea unui rău este necesar să ne întoarcem cât mai în urmă po­sibil, până la originea lui, printr-o completă revi­zuire a paşilor făcuţi. Călcarea legii a început odată cu confecţionarea viţelului de aur; ei bine, faptul acesta nu poate trece sub tăcere (v. 18)! În al doilea rând, o mărtu­ri­sire trebuie să fie precisă: a-I spune lui Dumnezeu într-un fel gene­ral: «sunt păcătos, am comis nişte păcate», costă foarte puţin şi n-are valoare înaintea Lui. El aşteaptă de la noi să spunem: «Doamne, sunt vinovat în aceasta; iată ce am făcut şi iată ce am omis să fac» (vezi Levitic 5.5).

 

14 Decembrie

Neemia 10.28-39

 

Bărbaţii ale căror nume sunt scrise la începutul acestui capitol sunt cei care şi-au pus sigiliul la în­che­ie­rea legă­mân­tului cu Domnul. Ştim că şi Dum­ne­zeu Îşi are sigi­liul Său: Duhul Sfânt. El este aplicat pe cel răscum­părat, ca marcă de proprietate prin care Domnul îl recu­noaşte şi declară: Iată-l pe «unul care-Mi aparţine» (Efeseni 1.13; 4.30). „Este al Meu“ (comp. Exod 13.2 cu Isaia 43.1). Oare poate El să recunoască în felul acesta pe fiecare cititor al acestor rânduri?

Dar, în timp ce propriile sigilii nu le pot conferi însoţitorilor lui Neemia puterea de a împlini cele la care s-au angajat (comp. 10.39 cu 13.10,11), Duhul Sfânt este nu numai sigiliul, ci şi pute­rea prin care creştinul ac­­ţionează în acord cu voia lui Dumne­zeu (Ef. 3.16).

Întreaga naţiune s-a alăturat condu­cătorilor ei. Cu­noaş­terea legii (dobândite curând) nu rămâne la stadiul teoretic pen­tru ei, ci îi duce, pe rând, la curăţire, la respectarea sabatului şi a anului de odihnă al pămân­tului (fiecare al şapte­lea an), apoi la serviciul în templu şi la respectarea instrucţiunilor privind cele dintâi roade şi zeciuielile. „Dacă ştiţi aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceţi“, spunea Domnul Isus (Ioan 13.17).

Neemia 11.1–2; 12.22-30

15 Decembrie

 

Exilaţii întorşi din Babilon erau foarte puţini la număr com­parativ cu cei care locu­i­au în ţară înainte de depor­tare. Ierusalimul, cu zidurile reconstruite pe fundaţiile an­te­rioare, nu reunea decât un număr infim de cetăţeni,  printre care şi pe aceia care reparaseră în dreptul case­lor lor. Se ia astfel decizia să se apeleze la voluntari, din Iuda şi din Beniamin, care să vină să locuiască în oraş. Nu­mele lor sunt menţionate. Dumnezeu îi onorează, în ade­văr, pe cei care, părăsindu-şi pământurile şi casele, vin să locuiască lângă san­c­­tuarul Său, din devotament pentru locul acela. Ei nu vor fi în pierdere, după cum anunţă Ps. 122.6: „Ierusalim: cei care te iubesc vor prospera“.

Promisiunile sunt făcute cu privire la Ierusalimul din tim­­pul împărăţiei de o mie de ani (Zaharia 2.4; Isaia 33.20 şi cap. 60), dar pro­mi­siunile care privesc cetatea sfân­tă, Ierusalimul ceresc, le întrec cu mult pe acestea. Dum­­nezeu, care a „pregătit-o“ pentru Hristos (Apoca­lip­sa 21.2), a „pregătit-o“ şi pentru aceia care-I aparţin şi care au renunţat la ideea de a avea o cetate perma­nentă în aceas­tă lume (Evrei 11.16). Această cetate minunată nu este construită ca să rămână goală, ci Dumnezeu Însuşi va locui în ea, în mij­locul alor Săi. Totuşi, o con­diţie este esen­ţială pentru a in­tra în ea, aceea de a avea „hainele spălate” prin credinţa în sângele Mielului (Apocalipsa 22.14). Aţi făcut aceasta?

16 Decembrie

Neemia 12.31-47

 

Ceremonia dedicării zidurilor Ierusalimului, care începe în v. 27, se derulează în mijlo­cul unei mari bucu­rii. Două procesiuni, formate din cântăreţi şi însoţite de trompete, au pornit în acelaşi timp, mergând pe zid în direcţii opuse. Una este condusă de Ezra, în timp ce Neemia o încheie pe cealaltă. Cele două procesiuni se întâl­nesc lângă templu, după ce fiecare dintre ele a în­conjurat jumătate din oraş. Ei au împlinit acel cuvânt din frumosul psalm 48: „Înconjuraţi Sionul şi ocoliţi-l; număraţi turnurile sale, luaţi aminte la întăritura sa …“ (Ps. 48.12, 13).

Ajungând la casa Domnului, cele două coruri reunite îşi înalţă glasurile; şi „jertfe mari“ sunt aduse în mijlocul bucuriei generale. Versetul 43 ne învaţă trei lucruri despre această bucurie: întâi de toate, că ea îşi are sursa în Dumnezeu: „Dumnezeu îi făcuse să se bucure cu mare bucurie“; apoi, că toţi au luat parte la ea, inclusiv copiii, căci ceea ce îi bucură pe părinţi le face plăcere şi copiilor; în sfârşit, că această bucurie se auzea până departe. Lumea care ne înconjoară poate ea să vadă şi să audă că suntem oameni fericiţi?

Neemia 13.1-14

17 Decembrie

 

Neemia fusese obligat să se întoarcă la îm­părat. Pro­fi­tând de această absenţă, Tobia, vrăj­maşul bine­cu­nos­cut, a reuşit să aibă acces la una dintre încăperile adiacente casei lui Dum­ne­zeu, cu ajutorul unuia dintre preoţi. Acest preot nu era altul decât Eliaşib, cel care se dovedise atât de neglijent la vremea când se ridicase zidul. Dar nici uşierii, oamenii care în capitolul prece­dent fuse­seră „rân­duiţi … peste cămările vistieriilor“, nu păzi­seră ceea ce Dumne­­zeul lor le dăduse în grijă (12.45).

Cuprins de indignare, Neemia însuşi, la reîn­toarcerea sa, aruncă din cămară toate lu­crurile lui Tobia, curăţă cămările şi pune iarăşi în ele uneltele şi darurile (con­frun­tă cu Matei 21.12-13). Inimile noastre sunt une­ori ase­menea acestor încăperi, în care, în loc să punem ceea ce-I aparţine lui Dumnezeu şi‑I serveşte ca dar, lumea şi-a depo­zitat pro­pri­ile lucruri.

Acel întâi act de neglijenţă antrenase altele, astfel că Neemia trebuie acum să se ocupe în continuare de părţile cuvenite leviţilor, ca şi de supravegherea şi de repar­tizarea zeciuielilor aduse de popor.

 

 

 

 

18 Decembrie

Neemia 13.15-31

 

În pofida angajamentului pe care şi-l luase (10.31), poporul n-a mai respectat odihna de sabat. Neemia ia măsurile cele mai energice pen­tru remedierea acestei situaţii.

Oare nu se cuvine ca şi noi, dragi copii ai lui Dum­nezeu, să dăm cel puţin tot atâta importanţă zilei Dom­nului, precum odinioară Israel sabatului Său? Cu sigu­ranţă, noi nu ne mai aflăm sub Lege. Dar este trist că dumi­nica poate fi considerată de unii creştini drept o zi de răgaz, sau de odihnă obiş­nui­tă, sau folosită pentru lecţii de şcoală care s-ar fi putut termina cu o zi mai devreme.

La ce ne duc cu gândul aceste porţi care trebuia să fie închise în timpul nopţii pentru protecţia faţă de pericolele venind din afară? Nu ne amintesc o dată în plus de cetatea sfântă despre care este scris: „Porţile ei nici­decum nu vor fi închise ziua, pentru că noapte nu va fi acolo… Şi nimic întinat nu va intra nicidecum în ea, nici cine practică urâciune şi minciună“ (Apocalipsa 21.25, 27).

Cortina istoriei este căzută, în prezent, peste Israel. Ea se va ridica doar patru secole mai târ­ziu (mai exact, patru sute patruzeci de ani), descope­rindu-L pe Eliberatorul şi pe Mesia al lor, încă de pe prima pagină a Noului Testament.

Estera 1.1-9

19 Decembrie

 

Istoria Esterei constituie o naraţiune cu totul distinctă, care poate fi plasată cronologic între capitolele 6 şi 7 ale cărţii Ezra. Pe de o parte, ea îi prezintă pe acei iudei care au rămas în imperiul per­san după întoarcerea unora în Ierusalim (prima întoarcere); pe de altă parte, îl prezintă pe suvera­nul acestui imperiu, puternicul Assuerus (Ahaş­veroş), împre­ună cu cei de la curtea lui. Acest îm­pă­rat este cunoscut istoricilor ca Xerxes, fiul lui Darius. El a rămas celebru prin campania împotriva grecilor, mar­­cată de răsunătoarea înfrângere a flotei lor la Salamina. Daniel 11.2 face aluzie la acest monarh şi la bogăţiile lui.

Petrecerea fabuloasă pe care el o dă în cap. 1 a avut loc înaintea războiului cu Grecia, probabil cu scopul de a‑l pregăti. Totul în acest capitol este marcat de gloria omului, a cărui mândrie nu cunoaşte margini. Deşi un ase­­menea lux nu mai poate fi întâlnit, astăzi totuşi nu lip­sesc manifestările grandioase şi sărbătorile prin care unii oa­meni (sau naţiuni) caută să se preamărească pe ei înşişi şi să-şi eclipseze vecinii. Copilul credincios al lui Dum­nezeu n-are nici o parte în aceste lu­cruri. De ce? Tocmai pentru că puterea, inteligen­ţa, plăcerea şi toleran­ţa (amabi­litatea – v. 8) omului se exaltează aici în mândrie.

 

 

20 Decembrie

Estera 1.10-22

 

Refuzul împărătesei Vasti de a răspunde la chemarea soţului ei, să-şi arate frumuseţea, stâr­neşte mânia aces­tuia. Assuerus (Ahaşveroş) este în mod clar un om vio­lent. Însă mânia nu poate fi considerată un semn de pu­te­re sau de autoritate. În general, ea denotă contra­riul: slă­bi­ciu­ne de caracter şi lipsa autocontrolului. Cu­noaş­­tem din propria experienţă ce greu este să ne contro­lăm reacţiile când avem de făcut faţă dificultăţilor şi, în special, când acestea se acumu­lează. Să cerem astfel Dom­nului puterea de a ne controla.

Împărăteasa Vasti este aici imaginea creştinătăţii responsabile, smulse din mijlocul naţiunilor. Hristos a aşteptat ca Biserica Lui să-şi arate fru­museţea înaintea lumii şi, astfel, ca ea să-I prea­mărească gloria. Însă, vai! Cum a răspuns ea la această dorinţă? Printr-o descon­siderare totală a voii Domnului! Dar se apropie ziua când ea va auzi aceste cuvinte îngrozitoare: „Te voi vărsa din gura Mea“ (Apocalipsa 3.16). Creştinule, dacă Bise­rica, în întregul ei, şi-a pierdut mărtu­ria pe care trebuia s-o poarte, nu uita tu s-o duci mai departe! Dumnezeu aş­teaptă ca fiecare dintre copiii Lui să arate lumii ceva din frumuseţea morală a Domnului Isus.

Estera 2.1-11

21 Decembrie

 

Capitolul 2 ne conduce în afara palatului lui Assuerus (Ahaşveroş); aici aflăm de existenţa, în Susa şi în restul imperiului, a unui popor călcat în picioare, în suferinţă, a cărui umilinţă contrastează cu fastul de la curte. Ima­gi­nea aceasta este asemănătoare cu cea a lui Lazăr sublini­a­tă la masa bogatului (Luca 16.19-21). Aceşti oameni sunt iu­deii exilului. Ei se află acolo, departe de patria lor, fără templu, fără jertfe, fără îm­părat, fără unitate naţională. Ei nu avuseseră pe inimă întoarcerea în ţara părinţilor (Ezra 1.3). Prin urmare, ei par să fi fost ui­taţi com­plet de Dom­nul, al Cărui nume, re­mar­ca­bil de­taliu, nu este menţionat nici măcar o dată în toată această carte.

Pot exista perioade în viaţa noastră când, din cauza propriilor erori, ne pierdem bucuria în Hris­tos şi încetăm să recunoaştem valoarea sacri­ficiu­lui Său. Nu El, ci lu­mea domneşte atunci în inimile noastre. Ce stare dure­roa­să! Totuşi, ne-a uitat Domnul din această cauză? Cartea Estera, prin analogie, ne va arăta că nu se întâmplă aşa niciodată.

La poarta palatului îşi avea locul Mar­doheu, un israelit din seminţia lui Beniamin. El a adăpostit-o pe tână­ra lui verişoară, Estera, care era orfană, şi a vegheat asupra ei cu devotament, chiar şi după ce a fost aleasă printre candidatele la succesiunea Vastiei (v. 11).

22 Decembrie

Estera 2.12-23

 

Mâna nevăzută a lui Dumnezeu a condus eve­nimentele şi a disponibilizat inimile. Fără ca Mardoheu sau ea însăşi să fi contribuit cu ceva, Estera, tânăra iudeică, devine împărăteasă a puternicului imperiu medo-persan. Ea ne este prezentată ca o tânără fată rezervată, modestă, cu respect faţă de autoritate (în contrast cu Vasti), gata astfel pentru rolul extraordinar pe care va fi chemată să-l joace într-o zi. Aceste calităţi puţin obiş­nuite au făcut-o remarcabilă între celelalte candidate la tron. Voi, tinere surori din familii creştine, nu trebuie să gândiţi nicio­dată că, imitând manierele, toaletele, felul de a se îmbrăca şi purtarea libertină a tinerelor lumii aces­teia, vă pregătiţi viitorul şi fericirea pe pământ. Din contră! Întreaga chestiune este să ştiţi cui doriţi să vă faceţi plăcute.

Din punct de vedere profetic, această relatare ne învaţă că Hristos, după ce va fi renegat orice relaţie cu creştinătatea de nume (Vasti, soţia dintre „neamuri“), va ridica, în locul ei, în fruntea naţiunilor, pe Israel (Estera). Dar faptul acesta nu va avea loc fără ca, mai înainte, poporul iudeu să fi avut de trecut prin grele încercări, pe care le vom vedea prefigurate mişcător în capitolele următoare.

Estera 3.1-15

23 Decembrie

 

Un nou personaj apare pe scenă: Ha­man agaghitul. Influenţa acestui om seducător asupra slabului Assuerus (Ahaşveroş) îl ridică în curând într-o poziţie de putere. Numai că Haman îşi scoate ­masca! Este vorba de un membru al fa­mi­liei împărăteşti a lui Amalec (Agag, probabil titlul împăraţilor amaleciţi; comp. Numeri 24.7;     1 Sam. 15.8). În faţa unui astfel de om, Mar­doheu n-ar şti să se plece. Nu declarase Dumnezeu so­lemn, încă de la înce­putul dru­mului prin pustie: „Dom­nul va purta război cu Amalec din ge­neraţie în ge­neraţie“ (Exod 17.16), şi mai târziu: „Adu-ţi amin­te de ce ţi-a făcut Ama­lec pe drum … să nu uiţi!“ (Deut. 25.17-19)? Faptul acesta este de ajuns să-l îm­piedice pe credin­ciosul is­raelit să arate cel mai mic respect unui vrăjmaş al Domnului. Seco­le­le care au tre­cut de când au fost făcute aceste afirmaţii divine n-au scăzut nimic din puterea lor. În ce ne pri­veşte, să nu fim mai toleranţi faţă de lume şi faţă de prinţul ei decât au fost primii creştini!

Din punct de vedere omenesc, atitudinea lui Mardo­heu pare fără sens, iar consecinţele, nu numai pentru el, ci şi pentru între­gul popor, sunt îngro­zi­toa­re, fără nici o proporţie cu vina reproşată. Totuşi, Mardo­heu a împlinit Cuvântul fără să se preocupe de conse­cinţe, şi aceasta este ceea ce şi noi trebuie să facem întotdeauna.

24 Decembrie

Estera 4.1-17

 

În timp ce împăratul şi Haman „stăteau la băut“, nefericiţii iudei erau cuprinşi de cea mai pro­fundă jale.

Profetic, ne aflăm în acea perioadă vii­toare numită „necazul cel mare“, care va urma imediat răpirii Biseri­cii. Două figuri principale vor domina atunci scena: Împă­ratul, cunoscut drept „Fiara“, conducătorul imperiu­lui roman, şi „Anti­hristul“, personaj diabolic, a cărui înverşunare faţă de Israel se va spri­jini pe pute­rea