1 Ianuarie

Iov
1.1‑12

Cartea Iov se distinge prin trăsături care o fac să fie diferită de cele dinaintea ei: este o carte poetică, abordează episoade din timpuri foarte îndepărtate, iar personajele ei sunt alese din afara poporului Israel, ceea ce ne ajută să‑i înţelegem deschiderea, în ce priveşte învăţătura, nu numai spre familia lui Avraam, ci şi spre naţiuni (spre întreaga făptură).

Să‑I cerem lui Dumnezeu ajutor ca, în timp ce‑l vom privi pe Iov însuşindu‑şi lecţiile, acestea să ne înveţe şi pe noi.

«Duhul Sfânt nu a considerat necesar să ne relateze pe larg prosperitatea lui Iov; dimpotrivă, găseşte potrivit să ne povestească în detaliu tot ce s‑a petrecut în timpul încercărilor lui. Merită osteneala să parcurgem atent această istorisire: ea va fi benefică tuturor copiilor lui Dumnezeu, până la sfârşitul timpului!» (J.N.D.).

În timp ce primele versete (1‑5) ne comunică pe scurt cine este acest om, posesiunile sale, precum şi ce preocupări are pentru ai săi, următoarele ne deschid voalul din ceruri pentru a vedea ce hotărâri se iau acolo cu privire la Iov. Intră în scenă temutul Acuzator (Apocalipsa 12.10), dar să remarcăm şi două adevăruri care ne liniştesc: Cel care angajează cel dintâi acţiunea este Dumnezeu, iar permisiunea pe care El i‑o acordă lui Satan este strict limitată. Să nu uităm niciodată de întrebarea din Romani 8.33, nici de Romani 8.28. Vom vedea cum „toate lucrurile“ (încercările de după prosperitate) „lucrează împreună spre bine“, pentru cel care se teme de Dumnezeu.

2 Ianuarie

Iov
1.13‑22

Până în momentul acesta, Domnul îl înconjurase pe robul Său Iov cu un adevărat gard protector (v. 10): este acea barieră (nevăzută) care îi protejează pe cei credincioşi atât faţă de atacurile din afară, cât şi faţă de propriile tendinţe de a se depărta de locul binecuvântării. De exemplu, copiii care au părinţi creştini sunt păziţi prin învăţătura primită în casă şi în adunare. Fie ca ei să nu distrugă niciodată în mod voit acest gard protector (Eclesiastul 10.8)!

Satan obţine permisiunea de a acţiona (comp. cu Luca 22.31) şi, alegând ziua prielnică, îl izbeşte pe nefericitul Iov cu patru lovituri succesive, cu o râvnă care îi scoate în evidenţă ura. Într‑o clipă, fără să‑şi fi putut trage răsuflarea (cap. 9.18), patriarhul nostru se trezeşte jefuit de toată bogăţia sa şi lipsit de toţi cei zece copii. Neclătinat în mijlocul dezastrului, el rămâne în picioare, arătând că încrederea lui nu se odihnea pe bunurile primite, ci pe Acela care i le dăruise.

„Oare pentru nimic se teme Iov de Dumnezeu?“ insinuase diavolul (v. 9). Prin har, Iov îi dă lui Satan votul de neîncredere şi, chiar când nu mai are absolut nimic, el continuă să se teamă de Dumnezeu. Satan afirmase: „să vezi dacă nu Te va blestema“ (v. 11), însă Iov, chiar când totul îi este luat, strigă încrezător: „Binecuvântat fie Numele Domnului!“, punând în practică îndemnul atât de dificil de împlinit, „mulţumiţi pentru toate“ (1 Tesaloniceni 5.18).

3 Ianuarie

Iov
2.1‑13

Cu permisiunea Domnului, Satan lansează un nou asalt împotriva lui Iov: de astă dată este un atac la propria sa persoană. Pentru soţia lui Iov este prea mult. „Blestemă pe Dumnezeu şi mori!“, strigă ea, provocându‑şi soţul (v. 9). Este o nouă încercare pentru patriarhul nostru, ca însăşi soţia lui să fie instrumentul din mâna vrăjmaşului pentru a‑l instiga să‑L „blesteme pe Dumnezeu în faţă“ (cum prezisese Satan: 1.11; 2.5). Totuşi Iov rămâne ferm, primind „din partea lui Dumnezeu“ atât răul, cât şi binele (v. 10; Plângeri 3.38).

Noi, care ne irităm adesea din cauza unor lucruri atât de mărunte, am face bine să luăm aminte şi să imităm exemplul acestui om al lui Dumnezeu. În timp ce tendinţa noastră este de a pune întotdeauna dificultăţile pe seama unor cauze (vizibile), Iov nu‑i face responsabili de nenorocirile sale nici pe sabeeni, nici pe caldeeni şi nici chiar pe Satan. El recunoaşte mâna lui Dumnezeu în spatele acestor agenţi umani (deşi nu conştientizează încă faptul că este o mână iubitoare). Noi însă avem un Model nespus mai minunat: pe Cel care a luat totul din mâna Tatălui Său, inclusiv paharul mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului (Ioan 18.11).

Capitolul se încheie cu o scenă mişcătoare: Iov şi cei trei prieteni ai săi stau cufundaţi în muţenie timp de şapte zile, în faţa unei dureri fără seamăn şi a unei taine prea adânci.

4 Ianuarie

Iov
3.1‑26

Asemenea valurilor care se rostogolesc şi se sparg cu zgomot unul după altul, asupra lui Iov se năpustesc şapte încercări succesive. Vrăjmaşul (a cărui mânie este întotdeauna aprinsă când vede dragostea lui Dumnezeu pentru ai Săi), l‑a lovit pe patriarh în cinci rânduri: de trei ori asupra bunurilor sale, a patra oară asupra copiilor săi, apoi asupra sănătăţii sale. A şasea lovitură, mult mai mârşavă, a venit din partea soţiei sale, însă omul lui Dumnezeu a rămas neclintit. Apoi vine cea din urmă din aceste şapte necazuri (5.19), dintr‑o direcţie din care nu se aşteptase deloc: Trei prieteni se înţeleseseră să‑i facă lui Iov o vizită de compătimire. Şi ceea ce n‑au reuşit să producă atacurile furibunde ale lui Satan va împlini intervenţia acestor consolatori. Remarcăm cât de dificil este de făcut o vizită utilă cuiva care trece prin încercări şi cât de importantă este pregătirea ei în rugăciune. Aceşti oameni stau acolo, tăcuţi, privindu‑l în dezolarea sa pe cel pe care‑l cunoscuseră şi‑l respectaseră în prosperitatea sa. Dar prezentarea în faţa celorlalţi a nimicniciei sale, faptul de a fi compătimit, erau lucruri pe care Iov nu le putea suporta. Amărăciunea înăbuşită atâta vreme se revarsă în sfârşit. Cu cuvinte sfâşietoare, Iov îşi „blestemă ziua“; ar fi vrut să nu se fi născut. Îşi doreşte moartea. Dar, în înţelepciunea şi în dragostea Sa, Dumnezeu nu‑i permisese lui Satan să meargă până într‑acolo.

5 Ianuarie

Iov
4.1‑21

Este rândul prietenilor lui Iov să ia cuvântul. Ce pot spune aceşti «mângâietori» despre mângâiere? Cu ce înţelepciune vor aceşti «înţelepţi» să‑şi instruiască prietenul nefericit şi să‑i potolească disperarea? Aveau ei, precum mai târziu Divinul lor Învăţător, acea limbă iscusită care să ştie „să ajute cu un cuvânt pe cel obosit“ (Isaia 50.4)? Dimpotrivă, unul după altul, discursurile lor nu vor face decât să‑l exaspereze pe sărmanul Iov! Acest lucru se întâmplă nu pentru că argumentele lor ar fi fost mereu false – din contră, găsim în ele mari adevăruri, care fac parte din Cuvântul inspirat, unele versete fiind chiar citate în Noul Testament (de exemplu, Iov 5.13 este citat în 1 Corinteni 3.19) – ci pentru că Elifaz, Bildad şi Ţofar aplică greşit aceste adevăruri în cazul lui Iov. Asemeni acestor trei oameni, şi noi putem cunoaşte multe adevăruri, dar pe care să le cităm într‑un mod nepotrivit. „Ce bun este un cuvânt spus la timpul potrivit!“ – găsim scris în cartea Proverbe (15.23).

În v. 3 şi 4, Elifaz depune o mărturie bună despre Iov, amintindu‑i acestuia că, înainte să fi fost sub disciplină, el însuşi întărise mâinile slăbite şi genunchii care se îndoiau (Evrei 12.12). În următoarele versete, schimbând oarecum tonul adresării, îi spune destul de brusc prietenului său: «Ei bine, întrucât este rândul tău să fii în necaz, pune deci în practică ceea ce tu i‑ai învăţat pe alţii!» (vezi Romani 2.21).

6 Ianuarie

Iov
5.1‑27

Principala temă pe care cei trei prieteni doresc s‑o dezvolte în discursurile lor este că Dumnezeu este drept. Deşi o vor aborda în moduri diferite, ei vor susţine aceeaşi idee, că Dumnezeul cel drept nu l‑ar fi lovit atât de crunt pe Iov dacă acesta n‑ar fi meritat‑o, cu alte cuvinte, că toate încercările care s‑au abătut asupra lui sunt o pedeapsă, o judecată. «Să‑şi mărturisească păcatele, şi va fi restabilit!» Ştim însă, încă de la începutul cărţii, că Iov nu putea fi învinuit de nimic cert, pentru că Domnul Însuşi îi spusese lui Satan: „M‑ai întărâtat împotriva lui, ca să‑l înghit fără motiv“ (2.3). Este deci o greşeală să se considere suferinţele lui ca fiind o pedeapsă.

Cu excepţia cuvântului «pedeapsă», v. 17 şi 18 sunt un admirabil rezumat al întregii istorii a lui Iov. Am putea asemăna aceste versete cu Proverbe 3.11‑12, citate în Evrei 12.5‑6: „Fiul meu, nu dispreţui îndrumarea Domnului şi nici nu desconsidera mustrarea Lui; pentru că Domnul îl mustră pe acela pe care‑l iubeşte“. În ce priveşte mustrarea, cu siguranţă că Domnul avea ce să mustre şi să corecteze la slujitorul Său: conştienţa propriei îndreptăţiri; iar în ce priveşte rana, El o făcuse şi tot El o va vindeca, spre binele lui Iov. Ce mângâiere cu totul deosebită găsim în cuvintele: «Acela pe care‑l iubeşte Domnul!» Urgia dezlănţuită de Satan ajunge, în final, pentru cel credincios, o dovadă a dragostei divine.

7 Ianuarie

Iov
6.1‑30

Fiecare cuvântare a vreunuia dintre prietenii lui Iov face loc unui nou răspuns din partea acestuia. Patriarhul este conştient de faptul că durerea lui peste măsură a fost aceea care l‑a făcut să pronunţe „cuvinte pripite“ (v. 3). Să fim atenţi şi noi la ceea ce poate să ne scape într‑o izbucnire de iritare … sau de mânie (Proverbe 29.20).

„Care îmi este sfârşitul, ca să mai am răbdare?“, întreabă Iov în v. 11. „Răbdarea lui Iov“, despre care aduce mărturie epistola lui Iacov, nu a ţinut decât până la a şasea încercare. El dorea să‑şi poată cunoaşte „sfârşitul“ sau, mai degrabă, „sfârşitul dat lui de la Domnul“, dar mai înainte de aceasta era neapărată nevoie ca răbdarea să‑şi fi făcut „desăvârşit“ lucrarea în el. Iar cea care produce răbdarea este încercarea credinţei (Iacov 1.3,4; 5.11).

Ca şi Iov, suntem întotdeauna nerăbdători să ştim care va fi sfârşitul celor ce ni se întâmplă, dar Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, nu ne descoperă, în general, mai dinainte lucrul acesta, pentru a putea ajunge să învăţăm adevărata răbdare, cea care nu cere întâi să înţeleagă, pentru a ne putea apoi supune sau bizui pe El. Iov a învăţat o primă lecţie, că nu se poate ajuta singur şi că orice înţelepciune „a fost alungată“ de la el (v. 13). Ar fi bine dacă am învăţa‑o şi noi. Şi nu trebuie nicidecum să trecem prin multe suferinţe pentru a ne‑o însuşi, ci doar să credem simplu ceea ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu.

8 Ianuarie

Iov
7.1‑21

O privire îndreptată spre strâmtorarea lui Iov – cel zdrobit în trup, chinuit în suflet, aflat faţă‑n faţă cu un Dumnezeu a Cărui tăcere îl umple de teamă – le‑ar putea fi de folos acelora care trec prin descurajare, care nu înţeleg scopul încercării în viaţa lor. Iov ne mai învaţă, la sfârşitul cărţii sale, că sensul încercării nu poate fi cunoscut decât prin credinţă.

În finalul cuvântării, Iov nu i se mai adresează lui Elifaz, ci Domnului. El zugrăveşte pe scurt starea jalnică a omului pe pământ, folosind expresii care rezumă atât de bine experienţa umană: trudă, suspin, decepţie, sărăcie, frământare, amărăciune, strâmtorare, dezgust, deşertăciune… Dar cuvântul cheie încă nu fusese pronunţat, cel care, fie că‑l recunoaştem, fie că nu, exprimă cauza iniţială a nenorocirii omului. În cele din urmă, Iov strigă: „Am păcătuit“ (v. 20). Însă adaugă: „Ce Ţi‑am făcut?“, ca şi cum, pentru om, păcatul nu s‑ar rezuma decât la un singur lucru: sursă a mizeriei umane. De fapt, păcatul este mai întâi şi mai presus de toate o ofensă adusă lui Dumnezeu. Într‑o manieră generală, acesta este întreg mersul gândirii pe care Dumnezeu caută să o producă în cel pe care‑l încearcă: constatarea stării sale mizerabile, condamnarea păcatului şi mărturisirea în faţa lui Dumnezeu.

La întrebarea disperată din v. 17 şi 18, Psalmul 8 aduce un răspuns glorios, prezentându‑L pe Hristos, Fiul Omului, ultimul Adam (1 Corinteni 15.22,45).

9 Ianuarie

Iov
8.1‑22

Să ascultăm acum ce are de spus Bildad. Neîndrăznind încă să afirme deschis că nenorocirile lui Iov sunt rezultatul propriilor sale păcate, începe prin a vorbi despre fiii acestuia. Pentru el, problema era simplă: «moartea copiilor lui Iov era consecinţa fărădelegilor lor (v. 4): au păcătuit şi Dumnezeu i‑a lovit». Erau vorbe crude pentru acest om evlavios, căruia îi cunoaştem fericitul obicei: Iov se scula dis‑de‑dimineaţă ca să aducă arderi‑de‑tot pentru fiii săi (1.5). Era ca şi cum prietenul său i‑ar fi spus: «Rugăciunile tale au fost inutile; Dumnezeu nu te‑a ascultat şi n‑a vrut să‑ţi salveze copiii».

Cei trei prieteni Îl cunoşteau pe Dumnezeu doar ca Judecătorul cel drept. Desigur că dreptatea Celui Atotputernic (v. 3) este un aspect al adevărului. Ea este atât de perfectă, încât, atunci când propriul Său Fiu S‑a încărcat cu păcatele noastre, Dumnezeu a fost nevoit să‑L lovească, în mânia Sa. Dar crucea, prin care s‑a făcut dovada supremă a dreptăţii Sale, ne aduce în acelaşi timp cea mai minunată dovadă a dragostei Sale. Dacă le vorbim oamenilor numai despre dreptate, nu şi despre dragoste, îi expunem atât descurajării, cât şi riscului de a se justifica singuri: acesta este dublul efect pe care îl vor produce raţionamentele prietenilor săi asupra lui Iov.

10 Ianuarie

Iov
9.1‑21

Bildad scoate în evidenţă fermitatea dreptăţii lui Dumnezeu şi Iov nu poate face altceva decât să fie de acord cu el. Dar imediat se naşte şi întrebarea: „Cum poate omul să fie drept înaintea lui Dumnezeu?“ (v. 2). Este marea problemă care a frământat mulţimi de înţelepţi şi de gânditori încă de la începuturile lumii şi al cărei răspuns îl găsim nu în raţionamentele filosofilor sau ale moraliştilor, nici în lucrările de putere ale Creatorului (cu privire la care Iov dă aici câteva exemple), ci în Cuvântul lui Dumnezeu! După ce stabileşte că „nu este niciunul drept, niciunul măcar“, Cuvântul ne anunţă vestea bună: suntem „îndreptăţiţi fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus…“ Şi, în acelaşi timp, aflăm că „omul este îndreptăţit prin credinţă…“ (Romani 3.10,24,28; vezi şi Tit 3.7; 1 Corinteni 6.11; Galateni 3.24).

Începând cu v. 15, Iov îşi exprimă totala sa neputinţă. Lupta dintre Dumnezeu şi el i se pare inegală. El se consideră zdrobit de un Judecător necruţător, care îi „înmulţeşte rănile fără motiv“ (v. 15,17). Ce tristă gândire pentru un credincios!

Prin Isus, noi avem un Tată plin de afecţiune. Fie ca nicio împrejurare, oricât de dureroasă ar fi ea, să nu ne facă să uităm acest lucru!

11 Ianuarie

Iov
9.22‑35

În cap. 7.6, Iov comparase scurgerea zilelor sale cu suveica ţesătorului. Aici foloseşte imaginile unui alergător, a bărcilor purtate cu uşurinţă de un curent, precum şi a unui vultur care se repede asupra prăzii (vezi şi Iacov 4.14; Psalmul 39.5). Câtă vreme suntem tineri nu ne dăm seama de acest lucru, dar mărturia tuturor vârstnicilor este unanimă – că viaţa este în realitate o trecere grăbită. Şi nu avem decât una singură de trăit!

Nu, nu pot fi oprite aceste zile care se duc pentru totdeauna. În schimb, modul în care le folosim le poate da o valoare eternă. Cheltuit pentru lume, timpul se iroseşte în minciuni deşarte. Dar, dacă sunt folosite pentru Domnul, scurtele clipe petrecute pe pământ pot aduce roade care rămân (Ioan 15.16).

Adresăm un îndemn cu totul deosebit acelora dintre cititorii noştri care încă nu sunt ai Domnului: Această trecere grăbită a zilelor este o provocare pentru multe persoane de a se bucura de viaţă. «Să ne grăbim să ne bucurăm de ceasurile fugare. Omul n‑are niciun port, timpul n‑are niciun ţărm…» sunt cuvintele unui poet. Minciună! Există un ţărm (Marcu 4.35: „cealaltă parte“), există un port (Psalmul 107.30). Pregătiţi‑vă să vă adăpostiţi acolo!

12 Ianuarie

Iov
10.1‑22

„Îţi place să asupreşti?“ – este felul în care se pregătea Iov, în amărăciunea sa, să‑I pună întrebarea lui Dumnezeu (v. 3). Scriptura îi răspunde cu un verset pe care nu trebuie să‑l uităm niciodată în încercările noastre: „El nu necăjeşte, nici nu întristează cu plăcere pe fiii oamenilor“ (Plângeri 3.33): sunt cuvinte pe care cu atât mai mult nu trebuie să le piardă din vedere cei care sunt copiii Săi.

Asemeni lui Iov în v. 8‑12, David se minunează şi el (în Psalmul 139.14‑16) de modul în care a fost conceput. Cei doi ajung la aceeaşi concluzie: Cel care „m‑a întocmit“ în felul acesta şi care „m‑a ţesut cu oase şi cu nervi“ mă cunoaşte până în străfundul sufletului. Cum I‑ar putea fi Lui ceva ascuns – orice ar fi? Lumina lui Dumnezeu, ochii Săi care scrutează păcatul, iată ce îl făcea pe Iov să nu se simtă deloc în largul său. Se vedea înaintea Domnului ca o pradă urmărită de leu (v. 16). Ca şi autorul Psalmul 139, Iov căuta la început să se ascundă de privirea lui Dumnezeu, dar la sfârşit va dori să fie cercetat şi cunoscut de El. Ce progres!

„Grija Ta mi‑a păstrat duhul“, recunoaşte Iov (v. 12). Fără această grijă, cine ştie până unde s‑ar fi cufundat? Poate până la a‑L blestema pe Dumnezeu şi la a‑şi lua viaţa (2.9)… Să înţelegem şi noi cât de multă nevoie de Domnul are duhul nostru, pentru a fi protejat, un duh care cade atât de uşor pradă fie exaltării, fie deprimării!

13 Ianuarie

Iov
11.1‑20

Este rândul lui Ţofar să ia cuvântul. Chiar mai sever decât ceilalţi doi tovarăşi ai săi, acest ciudat mângâietor începe prin a‑l acuza pe Iov că este un vorbăreţ (v. 2), un mincinos şi un batjocoritor (v. 3); îi vorbeşte apoi despre nelegiuirea lui (v. 6), iar de la v. 13 îi zugrăveşte un tablou despre ceea ce ar trebui, după părerea lui, să facă pentru a fi binecuvântat de Dumnezeu: dacă faci (aceasta), dacă faci (aceea)…! Înclinaţia duhului nostru către respectarea minuţioasă a legii se numeşte legalism. Elifaz îl îndemnase deja pe Iov să‑şi pună încrederea nu în Dumnezeu, ci în propria lui teamă de Dumnezeu, ca şi în onestitatea căilor sale (4.6), dar Iov nu fusese dispus să se încreadă în sine, ci în Domnul. Aceasta ne arată în faţa căror probleme tinde inima omului să se agaţe de propria îndreptăţire. Chiar şi un credincios este vulnerabil în faţa acestui spirit legalist care conduce la a gândi bine despre sine şi, prin urmare, la a subestima imensitatea harului lui Dumnezeu.

Versetele 7‑9 se referă la infinitul Persoanei lui Dumnezeu în înălţime, în adâncime, în lungime şi în lărgime. Care muritor este capabil să îl aprecieze? Efeseni 3.18‑19 dă răspunsul: Prin Duhul, toţi sfinţii pot fi făcuţi în stare să înţeleagă pe deplin „care este lărgimea, şi lungimea, şi adâncimea şi înălţimea“ şi să cunoască „dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă“.

14 Ianuarie

Iov
12.1‑25

Banalităţile pe care Ţofar venise să le înşire, ca şi când Iov i‑ar fi fost inferior în cunoştinţă, n‑au făcut altceva decât să umilească şi să jignească. Iov nu numai că nu a avut parte de mila pe care avea dreptul să o aştepte de la prietenii săi (6.14), dar constată că a devenit şi batjocura lor (v. 4; vezi şi 17.2; 21.3; 30.1; Psalmul 35.15). Cum nu ne redeşteaptă ei imaginea acelor clătinători din cap care, trecând prin faţa „Dreptului desăvârşit“ crucificat, Îl batjocoreau, spunând: „S‑a încrezut în Dumnezeu; să‑L scape acum, dacă‑L iubeşte!“ (Matei 27.43)? Sau, în alţi termeni: «Dacă Dumnezeu nu‑L scapă, aceasta este tocmai dovada că a meritat mânia Lui». Pe scurt, acesta era şi raţionamentul prietenilor lui Iov.

Poporul iudeu pocăit, când se va întoarce la Isus, Salvatorul său, va mărturisi: „Noi L‑am socotit pedepsit, lovit de Dumnezeu şi chinuit“ (Isaia 53.4). Domnul Hristos a cunoscut şi a simţit mai mult decât oricine amărăciunea acuzaţiilor nedrepte, tocmai pentru că El era Dreptul desăvârşit; dar, în toate acestea, încrederea în Dumnezeul Său şi totala Lui supunere nu I s‑au clătinat (Psalmul 56.5,6,11). Ce contrast faţă de Iov, cel care n‑a putut suporta nici blestemul, nici acuzaţiile mincinoase şi care, pe parcursul a trei capitole (12; 13 şi 14), se va face avocatul „cauzei sale drepte“ (13.18)!

15 Ianuarie

Iov
14.1‑22

Multe persoane îşi fac despre Dumnezeu aceeaşi imagine ca şi Iov, că «El este un Atotputernic care acţionează în mod liber, fără să ţină cont de cineva, ale Cărui căi sunt de neînţeles», iar despre om, că «se află în întregime la mila acestui Dumnezeu, precum o frunză gonită de vânt (13.25)» şi că omul nu ar avea altceva mai bun de făcut decât «să caute să se adăpostească de loviturile Sale cât mai bine posibil». Acest «fatalism» se întâlneşte în cele mai multe dintre religiile orientale. Este adevărat că Dumnezeu este atotputernic şi că acţionează după voinţa Sa suverană şi tot atât de adevărat este şi că omul este slab şi dependent, că „răsare ca o floare şi este tăiat“ (v. 2; 1 Petru 1.24), dar nu este adevărat că Dumnezeu Îşi bate joc de om, dominându‑l pentru propria Sa plăcere (v. 20). Dimpotrivă, El poartă de grijă creaturii Sale şi nu zdrobeşte „trestia frântă“ (Isaia 42.3; Matei 12.20).

„Cine ar putea să scoată [un om] curat dintr‑unul necurat?“, întreabă Iov în v. 4, pentru ca, imediat, în v. 17, să adauge: „Fărădelegea mea este pecetluită într‑un sac“. Este strigătul unui om care nu are conştienţa plinătăţii harului – şi aşa se întâmplă întotdeauna cu cei preocupaţi de propria îndreptăţire (sau justificare).

Îl cunoaştem noi, fiecare în parte, pe Acela care curăţă perfect pe păcătosul întinat şi care a azvârlit în adâncurile mării „sacul“ apăsător cu toate păcatele din el? (Mica 7.19).

16 Ianuarie

Iov
15.1‑16

Acum se deschide o nouă temă a dezbaterilor şi fiecare interlocutor îşi reia cuvântul în aceeaşi ordine ca prima dată. Lovitură după lovitură, cei trei însoţitori îşi înfig acuzaţiile în conştiinţa lui Iov, cum se înfige un cui: eşti un ipocrit, eşti un om şiret; dacă n‑ai fi vinovat, nu te‑ai apăra cu atâtea cuvinte (v. 5,6); iar proverbul, «Cine se scuză se acuză», pare să le susţină vorbele.

Cei trei moralişti, «prietenii» lui Iov, dispun fiecare de metode şi de argumente proprii. Elifaz se bazează pe experienţa omenească: ce ştia (v. 9), ce văzuse (v. 17); Bildad apelează la vechile tradiţii (expl. cap. 8.8); cât despre Ţofar, după cum am observat, argumentele lui sunt dirijate de un legalism intransigent. Niciuna însă dintre aceste trei direcţii nu se întemeia pe ceea ce spusese Dumnezeu. Neavând o bază sigură, să nu ne mirăm că cei trei greşesc, „necunoscând Scripturile…“ (Matei 22.29).

Cuvântul lui Dumnezeu este singura sursă în care ne putem încrede, atât pentru noi înşine, cât şi pentru a‑i ajuta pe aceia care sunt aşezaţi în calea noastră. Un tânăr, chiar copil fiind, care cunoaşte Cuvântul, are mai multă înţelepciune decât un om în vârstă, cu păr alb (v. 10), a cărui înţelepciune nu se bazează decât pe propria‑i experienţă (Psalmul 119.99,100).

17 Ianuarie

Iov
16.1‑22

„Voi toţi sunteţi nişte mângâietori supărăcioşi“, le răspunde Iov vizitatorilor săi (v. 2). «Iată cum aş acţiona eu, dacă voi aţi fi în locul meu, iar eu într‑al vostru» (v. 5). Pentru a arăta cu adevărat simpatie cuiva, este necesar să ne facem una cu încercarea prin care trece el, ca şi cum am suporta‑o noi înşine (Evrei 13.3). Domnul Isus nu a vindecat niciun bolnav fără să fi simţit mai întâi povara suferinţelor lui. „El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre“ (Matei 8.17). De aceea merită El numele de Prieten (Matei 11.9), nume care se cuvenea atât de puţin celor trei vizitatori ai lui Iov.

În v. 9, Iov se vedea lovit de mânia lui Dumnezeu, iar în v. 10 exprimă ceea ce îndura din partea oamenilor. Încercarea lui Iov a fost multiplă. Dar ce este ea faţă de ce a suferit Domnul Hristos, Cel care „nu săvârşise nicio violenţă“?! (Isaia 53.9; comp. cu v. 17). El a suferit chinuri de nedescris şi din partea oamenilor conduşi de Satan şi din partea lui Dumnezeu, în timpul celor trei ceasuri de întuneric de la cruce. Acum sângele Său vărsat salvează pe credincioşi şi condamnă lumea. El Însuşi este în ceruri pentru noi, ca Martor al îndreptăţirii noastre (v. 19). Şi este, de asemeni, înaintea lui Dumnezeu ca Mijlocitor (sau ca Arbitrul de care Iov avea atâta nevoie; v. 21).

18 Ianuarie

Iov
17.1‑16

În durerea lui, Iov nu vede altă ieşire decât moartea: şi o cheamă în ajutor. Pentru prietenii săi, aceasta ar fi trebuit să fie o dovadă că el nu avea conştiinţa încărcată. Dacă ar fi fost vinovat, cum îl acuzau ei, ar fi trebuit să‑i fie teamă să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu.

Cuvintele lui devin tot mai sfâşietoare: „Am ajuns ca unul de scuipat în faţă“ (v. 6). Această insultă dezgustătoare şi josnică a fost aruncată Salvatorului nostru (Isaia 50.6; Marcu 14.65; 15.19). Omul şi‑a arătat toată josnicia de care este capabil insultându‑L în mod atât de laş pe Cel care era fără apărare şi care, de bunăvoie, Se afla în cele mai mari adâncimi!

„Oamenii drepţi vor fi uimiţi de aceasta“, continuă Iov (v. 8). Ce lucru de neînţeles, în adevăr, să‑l vezi „pe cel drept părăsit“ (Psalmul 37.25)…! Un astfel de spectacol risca să răstoarne încrederea multora în dreptatea lui Dumnezeu (comp. cu Psalmul 69.6). „Planurile mele s‑au năruit, – striga Iov – gândurile dragi ale inimii mele… “ (v. 11).

Se întâmplă uneori ca Dumnezeu să Se pună de‑a curmezişul căilor noastre, pentru a ne determina să ne cercetăm inima şi să descoperim acolo proiecte cu care cochetăm fără aprobarea Lui (Proverbe 16.9; 19.21): să fim siguri că, atunci când El închide o uşă în faţa noastră, o face pentru că ştie că nu se află nimic bun pentru noi dincolo de ea!

19 Ianuarie

Iov
18.1‑21

Copleşindu‑şi prietenul cu tot felul de acuze, Elifaz, Bildad şi Ţofar lucrau, fără să‑şi dea seama, la clătinarea credinţei acestuia.

«A acuza» este metoda specifică a lui Satan. Şi acesta nu numai că îl atacă pe cel credincios înaintea Domnului, cum am văzut că o face în cap.1 şi 2, ci îl acuză şi înăuntrul său, inspirându‑i îndoieli: «Nu ai o credinţă adevărată! Nu eşti mântuit! Vezi bine că Dumnezeu te‑a părăsit! Dacă ai fi un copil al Lui, nu te‑ai comporta astfel…!» Şi, odată semănate cele dintâi îndoieli, sunt atrase şi altele, iar vrăjmaşul se foloseşte de ele pentru a ne şopti din nou: «De vreme ce ai îndoieli, aceasta este dovada că îţi lipseşte credinţa; un credincios nu se poate îndoi…».

Să respingem cu fermitate „săgeţile arzătoare ale celui rău“. În ce fel? Folosindu‑ne de „scutul credinţei“, altfel spus, de încrederea simplă, curată, în Dumnezeu şi în promisiunile Cuvântului Său (Efeseni 6.16).

Bildad îl evocă pe împăratul spaimelor (v. 14). Este moartea, ameninţare permanentă, spre care orice om este constrâns să‑şi îndrepte paşii, fără să ştie când o va întâlni. Dar, pentru credincios, ea nu mai este un subiect de groază. Domnul Isus, înfruntând El Însuşi de bunăvoie moartea, l‑a făcut fără putere pe cel care avea puterea ei, pe Satan (Evrei 2.14).

20 Ianuarie

Iov
19.1‑20

„Până când?“, întrebase Bildad (18.2). „Până când…?“, ripostează Iov pe un ton înfierbântat. Într‑adevăr, acest «dialog al surzilor», în care fiecare îşi urmărea propria idee, nu putea continua la infinit. «Iov credea că Dumnezeu era împotriva lui fără motiv; prietenii lui considerau că Dumnezeu era împotriva lui cu motiv. De fapt, toţi greşeau, pentru că Dumnezeu era pentru Iov» (comp. cu Plângeri 3.1…).

Noi, care suntem înconjuraţi de dragostea Prietenului nostru suprem şi care, în cea mai mare parte, ne bucurăm şi de înţelegerea alor noştri, am putea oare să ne imaginăm cât de singur trebuie să se fi simţit Iov într‑o astfel de durere, fără să aibă pe nimeni înaintea căruia să‑şi deschidă inima…? Versetele 13‑19 aduc un ecou sfâşietor al acestui sentiment de singurătate, cu atât mai profund cu cât Iov era convins că Îl avea pe Dumnezeu împotriva lui: „Şi‑a aprins mânia împotriva mea“, strigă el (v. 11).

Nu, Iov! Mânia divină pe care o meritam şi tu şi eu L‑a lovit pe Altul în locul nostru. Cei care sunt ai Domnului Isus nu o vor mai cunoaşte niciodată! Având în faţă doar un Dumnezeu care‑L abandonează, Domnul Hristos nu a mai putut împărtăşi nimănui suferinţele Sale. A fost neînţeles de toţi şi părăsit de ai Săi (Marcu 14.37,50). Într‑o suferinţă care n‑a mai existat vreodată, nimeni niciodată n‑a fost aşa de singur ca El.

21 Ianuarie

Iov
19.21‑29; 20.1‑29

Cuvintele înfocate ale lui Iov contrastează cu sentinţele reci ale celor trei tovarăşi ai săi. În durerea lui, aceştia nu‑i puteau oferi niciun ajutor, dar descoperim în acelaşi timp că Iov avea un sprijin care nu‑i putea fi clătinat: credinţa sa într‑un Răscumpărător viu. Versetele 25‑27 din cap. 19 ne învaţă că Iov, ca şi alţi patriarhi, primise o descoperire divină cu privire la înviere: „În carnea mea voi vedea pe Dumnezeu“ (19.26; comp. cu Psalmul 17.15).

Spre deosebire de ei, noi, cei de astăzi, Îl putem cunoaşte pe deplin dacă Îl privim în lumina Noului Testament! Şi totuşi, mulţi copii ai lui Dumnezeu nu trec deloc de crucea unde contemplă un Mântuitor mort pentru păcatele lor. Ce adevăr de nepreţuit! Îl cunoaştem noi în întregime? Cunoaştem noi faptul că Răscumpărătorul nostru este viu acum (Apocalipsa 1.18)? „Hristos este Cel care a murit şi, mai mult, a şi fost înviat, Cel care şi este la dreapta lui Dumnezeu, Cel care şi mijloceşte pentru noi!“ (Romani 8.34).

În faţa remarcabilelor cuvinte ale credinţei pe care Duhul lui Dumnezeu i le dictase lui Iov, Ţofar răspunde din ce‑i dictează propria pricepere (20.2,3). Reluând tema lui Elifaz şi a lui Bildad (15.20‑25; 18.5‑21), el zăboveşte îndelung asupra soartei care‑i aşteaptă pe cei răi, atacându‑l astfel indirect şi fără milă pe sărmanul său prieten (vezi Proverbe 12.18).

22 Ianuarie

Iov
21.1‑34

Iov se află în faţa unei taine de nepătruns: Pentru ce Dumnezeu, care este drept, îl loveşte tocmai pe acela care caută să‑I fie plăcut? (Şi oare nu aceasta este întrebarea întrebărilor, cea pe care a pus‑o Domnul Isus pe cruce – Psalmul 22.1?) Pentru ce, pe de altă parte, contrar celor declarate de Elifaz, Bildad şi Ţofar, cei răi prosperă în voie pe pământ? Ei Îl insultă pe Dumnezeu, spunând: „Pleacă de la noi, pentru că nu dorim cunoştinţa căilor Tale“ (v. 14) şi, cu toate acestea, rămân încă nepedepsiţi! (v. 7‑15; Maleahi 3.18). Tăcerea lui Dumnezeu, aparenta Lui indiferenţă faţă de provocările oamenilor – sunt o enigmă pentru mulţi credincioşi (Psalmul 50.21).

Această problemă importantă l‑a frământat, de exemplu, pe credinciosul Asaf, în Psalmul 73. «La ce serveşte că mi‑am curăţit inima – meditează el cu amărăciune – dacă pedeapsa mea trebuie totuşi să revină în fiecare dimineaţă? Partea celor răi este mai bună decât a mea». Dar să citim v. 17 al acestui psalm: „… am înţeles sfârşitul lor“. Ah, să nu‑i invidiem niciodată pe cei din lume! Acest sfârşit înfiorător, care‑i aşteaptă pe cei care nu au crezut, se află în contrast total cu viitorul glorios pe care Domnul l‑a pregătit pentru răscumpăraţii Săi iubiţi (Ioan 14.3; 17.24; Romani 8.17,18).

23 Ianuarie

Iov
22.1‑30

Începe o a treia serie de cuvântări. Până acum, prietenii vorbiseră la modul general despre omul rău: face aceasta, merită aceea (15.20…). Acum Elifaz dă pe faţă fondul gândirii sale prin acuzaţii directe: răutatea ta, nelegiuirile tale… (v. 5). Cât de departe de învăţătura Domnului se aflau ei (el şi cei doi tovarăşi ai săi), învăţătură care porunceşte să luăm bârna din ochiul nostru înainte de a scoate paiul din ochiul fratelui (Matei 7.1‑5)! Şi, de asemeni, cât de departe de exemplul Celui care S‑a aplecat să spele picioarele ucenicilor Săi (Ioan 13.14‑15)!

Comparând v. 3 cu ceea ce i‑a spus Domnul lui Satan (1.8; 2.3), vedem cât de eronată era părerea lui Elifaz despre Dumnezeu. Nimic nu‑I este Lui mai plăcut decât omul care practică dreptatea (Fapte 10.35).

Totuşi, urmărind aceste cuvinte, să învăţăm să ascultăm ceea ce Duhul lui Dumnezeu doreşte să ne spună nouă. De exemplu, dacă unul dintre cititorii noştri încă nu este în pace cu Dumnezeu, să se supună ordinului categoric din v. 21: „Împrieteneşte‑te cu El, te rog, şi fii în pace: prin aceasta îţi va veni fericirea“ (comp. cu 2 Corinteni 5.20). Cât despre versetul următor, nu se adresează el oare tuturor acelora care încă mai avem de progresat? „Primeşte, te rog, învăţătura din gura Lui şi pune cuvintele Lui în inima ta“!

24 Ianuarie

Iov
23.1‑17

Iov este deja la cea de‑a opta cuvântare a sa, iar prăpastia care‑l desparte de tovarăşii lui se lărgeşte mereu. Aceşti însoţitori ai lui Iov, ca multe persoane astăzi, vedeau în Dumnezeu un Creator suveran, prea mare pentru a binevoi să consimtă să Se ocupe în amănunt de problemele lor sau pentru a ţine cont de sentimentele lor (22.2,3,12). Iov are mai multă cunoştinţă. Ştie că Dumnezeu Se interesează de el – chiar mai mult decât şi‑ar fi dorit (7.19) – dar Îl consideră inaccesibil. „Oh, dacă aş şti unde să‑L găsesc!“, strigă el.

Cunoaştem noi, fiecare în parte, unde Îl putem găsi pe Dumnezeu? El S‑a apropiat de noi prin Isus (în Persoana lui Isus), astfel că, la rândul nostru, putem să ne apropiem de El cu libertate, prin rugăciune, şi să avem acces la locul unde Hristos S‑a aşezat (sau: este aşezat – Evrei 8.1): la dreapta lui Dumnezeu (v. 3; Evrei 4.16).

Versetul 10 dă la iveală gândul lui Iov cu privire la scopul încercării sale: „voi ieşi curat ca aurul“. Chiar dacă nu era încă conştient de prezenţa harului lucrând spre binele lui, patriarhul nostru este de acord cu apostolul Petru. „Sunteţi întristaţi – scrie acesta – pentru puţin, dacă trebuie, … pentru ca încercarea credinţei voastre, mult mai preţioasă decât aurul care piere, deşi încercat prin foc, să fie găsită spre laudă şi glorie şi onoare, la descoperirea lui Isus Hristos“ (1 Petru 1.6‑7).

25 Ianuarie

Iov
25.1‑6; 26.1‑14

Bildad înseamnă «fiu al contestaţiei (al contrazicerii)». Este un nume pe care, în adevăr, şi‑l merită! Dar ce recomandă Cuvântul? „Un rob al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă de toţi, capabil să‑i înveţe, răbdător, corectându‑i cu blândeţe pe cei care se împotrivesc… “ (2 Timotei 2.24,25). Niciunul dintre cei trei prieteni nu a manifestat asemenea trăsături de caracter. Ei ştiau să pună întrebări, dar erau incapabili să dea răspunsuri; puteau răni, dar nu vindeca; dărâma, dar nu zidi.

După o scurtă cuvântare a lui Bildad, ei trec definitiv la tăcere. Nici cele mai crude cuvinte n‑au reuşit să‑l convingă pe Iov de existenţa păcatului în el. Cu cât i‑au adus mai multe acuzaţii, cu atât mai mult a simţit nevoia să se justifice. Numai Duhul Sfânt poate produce această convingere cu privire la păcat. A făcut El aceasta şi în conştiinţa voastră?

Nici inima lui Iov n‑a fost mai mult atinsă de vreun cuvânt de adevărată mângâiere. Ne gândim la acea exclamaţie a celui mai lovit dintre toţi: „Am aşteptat compătimire, … dar degeaba, … şi mângâietori, dar n‑am găsit niciunul“ (Psalmul 69.20).

Departe de a‑l linişti pe Iov sau de a‑l ajuta cu un sfat înţelept (26.2,3), cuvintele prietenilor săi l‑au condus la exasperare. Şi acum Iov se lansează într‑un lung şi dezolant monolog.

26 Ianuarie

Iov
27.1‑23

Nu mai puţin de şase capitole îi sunt necesare lui Iov pentru a‑şi dovedi propria dreptate. Sunt multe, dar, în acelaşi timp, insuficiente! Dacă ar fi avut o sută, tot nu i‑ar fi fost suficiente, de vreme ce nimic din ce vine de la om nu poate avea greutate în balanţa justiţiei divine. Privită din altă perspectivă, îndreptăţirea este lucru înfăptuit în întregime şi dincolo de propriile sale eforturi.

Observăm că actul îndreptăţirii de sine îl conduce implicit pe Iov la a‑L acuza pe acest Dumnezeu care l‑a lovit pe nedrept (comp. cu cap. 40.8). Mai mult, el îşi permite să‑I facă reproşuri pe faţă Celui Atotputernic care „i‑a înlăturat dreptul“ şi care îl chinuia fără motiv (v. 2).

Această atitudine dezvăluie mândrie. „Ţin cu tărie la dreptatea mea… – spune Iov – inima mea nu‑mi reproşează niciuna din zilele mele“ (v. 6). Dar ce răspunde Cuvântul lui Dumnezeu? „Dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi“ (1 Ioan 1.8). De altfel, dacă propria noastră inimă nu ne mustră cu nimic, aceasta nu înseamnă că suntem fără păcat. Dumnezeu este mult mai sensibil în perceperea răului decât sunt conştiinţele noastre (1 Corinteni 4.4). În penumbră, hainele noastre ne pot părea curate, în timp ce în plin soare (cel al luminii lui Dumnezeu) iese la iveală şi cea mai mică pată (Proverbe 4.18).

27 Ianuarie

Iov
28.1‑28

Iov înţelesese un lucru foarte important: din această încercare, prin care Dumnezeu îl făcea să treacă, credinţa lui va ieşi precum aurul din creuzetul aurarului (23.10). Dar ceea ce nu ia el în seamă este zgura care trebuia îndepărtată înainte de aceasta: „Negreşit, … este un loc unde se curăţă aurul“ (v. 1; vezi, de asemenea, Zaharia 13.9 şi Maleahi 3.3). Şi acest loc este creuzetul încercării! Domnul, ca Meşter aurar înţelept, cunoaşte şi intensitatea şi durata acestui foc necesar pentru a‑Şi curăţi argintul şi aurul Său, adică pe scumpii Săi răscumpăraţi. «Giuvaergiul» desăvârşit ştie câte lovituri dureroase de daltă trebuie aplicate înainte ca onixul, şi safirele, şi rubinele şi topazurile Sale să strălucească în toată splendoarea lor.

Omul este capabil să execute lucrări remarcabile: baraje, tunele, autostrăzi etc. Extrage din pământ tot felul de produse rare şi de mare preţ (v. 9‑11). Dar este un lucru de care nu se preocupă câtuşi de puţin să‑l caute: înţelepciunea. Totuşi, ea este mai de preţ decât perlele (v. 18) sau decât rubinele, declară cartea Proverbe (3.15; 8.11), carte care ne vorbeşte atât de mult despre această Înţelepciune divină. Comparaţi, de asemenea, importanta definiţie din v. 28 cu Proverbe 9.10 şi cu Psalmul 111.10.

28 Ianuarie

Iov
29.1‑25

La începutul cărţii, Dumnezeu vorbise pe scurt despre cea dintâi stare a lui Iov. Acum, aceste versete completează tabloul; dar, de data aceasta, Iov îşi face portretul singur. Şi tot ce spune el despre lucrările sale este cu certitudine adevărat, astfel că acuzaţiile lui Ţofar (20.19) şi cele ale lui Elifaz (22.6,7,9) apăreau ca pure calomnii (comparaţi cu v. 12,13).

Oare cine ar putea astăzi să mai alinieze tot atâtea titluri demne de aprobarea lui Dumnezeu şi totodată şi de consideraţia oamenilor? Cu toate acestea, mulţumirea de sine cu care Iov îşi descrie condiţia precedentă arată că el îşi pusese inima acolo şi se glorifica prin aceasta. Încă nu învăţase, precum apostolul, „să fie mulţumit“ în împrejurările în care se găsea; nu suportase nici pe departe să fie „smerit“ sau „în lipsuri“, pe cât era „în belşug“ (Filipeni 4.11,12). În plus, am putut remarca cum „eu“, „mă“, „îmi“ vin unul după altul în aceste versete (de circa o sută de ori). Sunt cuvinte mici, dar care dezvăluie părerea înaltă pe care Iov o hrănea cu privire la propria persoană. Până în acel moment îşi ascunsese acest sentiment în străfundul inimii, sub o aparentă modestie, dar acum apare evident: explodează în plină zi. Aceasta Îi va permite lui Dumnezeu să îl elibereze, dar numai după ce Iov şi‑o va mărturisi.

29 Ianuarie

Iov
30.1‑31

Câtă deosebire între acest capitol şi cel precedent! Copleşit de onoruri, bucurându‑se de o popularitate măgulitoare, Iov se trezeşte, de pe o zi pe alta, obiect al dispreţului şi al bătăii de joc. Lumea este ipocrită şi trădătoare. Cei credincioşi care au crezut că‑şi pot pune nădejdea în ea, fie şi pentru un moment, au ajuns, mai devreme sau mai târziu, la această dureroasă concluzie. Inima omului găseşte plăcere în nenorocirea altora. Nu se bucurau oamenii cu răutate de înjosirea Domnului Isus? (comp. v. 9 cu Psalmul 69.12).

Binecuvântările pământeşti ale lui Iov putuseră să se ofilească, însă cele ale creştinului sunt „binecuvântări spirituale în locurile cereşti, în Hristos“ (Efeseni 1.3), şi pe acestea nici Satan, nici lumea, nici chiar moartea nu le pot răpi vreodată. Iov, cel care gândea că evlavia sa îi dădea dreptul la prosperitate, merge acum până acolo încât se plânge de Dumnezeu. Suntem noi siguri că nu vom face niciodată aşa ceva? Şi încă pentru motive mai mărunte!

„Strig către Tine şi nu‑mi răspunzi“ (v. 20) – sunt şi cuvintele Psalmului 22.2. Dar ce contrast între amărăciunea lui Iov, cel care Îl învinuieşte pe Dumnezeu de sentimente de ură şi de cruzime (v. 21), şi supunerea desăvârşită a Domnului Isus, care nu Şi‑a părăsit nici măcar o clipă încrederea în Dumnezeul Său.

30 Ianuarie

Iov
31.1‑12 şi v.29‑40

În cap. 29, Iov desfăşurase pe larg binele pe care‑l făcea; aici expune în amănunt răul pe care nu‑l făcea: s‑a ferit şi de imoralitate (v. 1‑12), şi de nedreptate (v. 13‑15), şi de egoism (v. 15‑23) şi de idolatrie (v. 24‑28). Într‑un fel sau în altul, el se laudă, uitând că numai Dumnezeu ne dă putere să facem binele şi tot El ne păzeşte şi să nu facem răul.

Bineînţeles că, dacă ar exista vreun om care să aibă dreptul să se sprijine pe lucrările lui, acela ar fi, mai mult ca sigur, Iov. Pavel a scris aceleaşi lucruri despre sine în Filipeni 3.4. Dar a adăugat: „cele care îmi erau câştig le‑am socotit pierdere, datorită lui Hristos…“ (Filipeni 3.7). Avantajele sale naturale de bun israelit, dreptatea sa anterioară de fariseu conştiincios, pe toate acestea el le consideră de atunci gunoaie. De altfel, Dumnezeu nu a mai fost nevoit să i le îndepărteze, precum lui Iov; prin har, Pavel pusese deja deoparte tot ce nu era Hristos.

Să remarcăm numeroasele provocări din text, rămase fără răspuns; ele par să implice toate gândurile bune pe care le avea Iov despre sine şi despre lucrările lui din trecut.

La încheierea acestei expuneri a tuturor meritelor sale, Iov îşi pune solemn semnătura şi Îl provoacă sfidător pe Dumnezeu să‑i răspundă (v. 35).

31 Ianuarie

Iov
32.1‑22

Elifaz, Bildad şi Ţofar şi‑au epuizat argumentele. La rândul său, Iov a tăcut! Acum intră în scenă o nouă persoană: Elihu, al cărui nume înseamnă „Dumnezeu Însuşi“. Prin gura sa urmează să vorbească Duhul lui Dumnezeu (1 Petru 4.11).

Insuficienţa omului a fost pe deplin demonstrată. La Iov s‑a manifestat incapacitatea de a face faţă încercărilor; la prietenii săi, deşertăciunea mângâierii omeneşti. De vreme ce „înţelepciunea pământească“ s‑a dovedit neputincioasă, „înţelepciunea de sus“ urmează să se pronunţe prin intermediul lui Elihu (Iacov 3.14‑17). Şi, în faţa acestui om mai tânăr decât ei, cei patru bătrâni vor rămâne umiliţi.

Elihu are simţul bunei‑cuviinţe. A aşteptat cu răbdare sfârşitul cuvântărilor precedente. Tinerii trebuie în special să ştie să asculte. Aceasta este primul semn al înţelepciunii (Iacov 1.19). Cunoştinţa şi experienţa celor mai bătrâni sunt, în general, mai bogate decât ale lor! Este apoi un semn simplu al politeţii.

Totuşi, aceste considerente nu‑l împiedică pe Elihu să fie umplut de o dreaptă mânie. Gloria lui Dumnezeu fusese pusă sub semnul întrebării de către Iov şi de către însoţitorii acestuia, iar omul credincios al lui Dumnezeu nu‑i poate trata cu blândeţe. El nici nu‑i va flata, nici nu‑i va părtini: două pericole care ne ameninţă şi pe noi întotdeauna (v. 21).

1 Februarie

Iov
33.1‑22

În două rânduri, Iov ceruse intervenţia unui mediator (9.33; 16.21), iar acum dorinţa îi este îndeplinită: Elihu urmează să fie pentru el interpretul gândurilor lui Dumnezeu. Iov mai înţelesese că această misiune nu putea fi îndeplinită decât de un om asemenea lui (9.32), iar acum poate auzi din gura lui Elihu tocmai această trăsătură: „iată, înaintea lui Dumnezeu eu sunt ca tine: şi eu sunt frământat din lut“ (v. 6).

Scriptura ne învaţă că este „un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos…“ (1 Timotei 2.5). Este marea taină a Domnului Isus – umanitatea Sa – fără de care El nu S‑ar fi putut face purtătorul de cuvânt al omului înaintea lui Dumnezeu!

„Dumnezeu vorbeşte o dată, şi de două ori…“ (v. 14). După ce a vorbit prin profeţi, Dumnezeu a vorbit în Fiul. Câtă atenţie ar fi trebuit să acorde lumea acestui limbaj! (Evrei 1.1,2; 2.1). Şi totuşi în Iov 33.14 trebuie să se facă această tristă remarcă: „(omul) nu ia seama“. Ce mari sunt indiferenţa şi împietrirea inimii omului! Din acest motiv, aceeaşi epistolă avertizează solemn: „Luaţi seama să nu Îl respingeţi pe Cel care… vorbeşte din ceruri“ (Evrei 12.25).

Printr‑un verdict concis, Elihu pune deoparte toate raţionamentele: „Dumnezeu este mai mare decât omul“ (v. 12) şi nu este obligat să „dea socoteală“ oamenilor (v. 13).

2 Februarie

Iov
33.23‑33 şi 34.1‑15

Versetele 23 şi 24 din cap. 33 ne îndreaptă gândurile spre Mesagerul dragostei divine, spre Isus, Mijlocitorul nostru.

(Viaţa Lui:) El a venit pentru a‑i arăta omului păcătos calea dreptăţii, pentru a‑l ajuta să‑şi recunoască starea şi să se judece în lumina divină. Felul Său de a trăi viaţa aici, pe pământ, pune cu atât mai mult în evidenţă adevărata stare a omului. Dar, pentru ca Dumnezeu să poată manifesta îndurare, a fost necesară ispăşirea. Şi soluţia a fost găsită:

(Moartea Lui:) Prin jertfa Domnului Isus, noi suntem eliberaţi de groapa pieirii! Şi aceasta nu este totul! Versetele 25 şi 26 vorbesc despre viaţa cea nouă, despre comuniune, despre bucurie, despre îndreptăţire, toate ca fiind partea noastră. Dumnezeu ne‑a primit prin har, ne‑a făcut plăcuţi în Cel Preaiubit (Efeseni 1.6 notă).

(Învierea Lui:) Astăzi noi ne bucurăm de prezenţa unui Mântuitor viu în glorie. El este acolo ca Mijlocitor al nostru. Câte consecinţe binecuvântate decurg din aceasta!

Versetele 27 şi 28 vorbesc despre mărturia pe care suntem chemaţi s‑o dăm „înaintea oamenilor“ cu privire la ce a făcut Dumnezeu pentru noi. Să nu pierdem niciodată din vedere această slujbă, care este partea noastră!

În cap. 34, Elihu este obligat să vorbească cu asprime. Căutând să se îndreptăţească, Iov Îl acuzase pe Dumnezeu de nedreptate (32.2). Era mult prea grav. Iov se asocia astfel cu cei răi şi de aceea mustrarea trebuia să‑i fie făcută răspicat (Romani 9.14).

3 Februarie

Iov
34.16‑37

Prin propriile sale raţionamente, omului îi este imposibil să‑L înţeleagă pe Dumnezeu, deoarece nu‑i are ca termeni de comparaţie decât pe semenii săi. Pentru ca făptura Lui să‑L poată cunoaşte, a fost nevoie ca Dumnezeu Însuşi să Se reveleze pe Sine. Nici chiar inteligenţa noastră nu poate înţelege această descoperire divină. Numai credinţa este în stare. Dumnezeu Se manifestă acum prin Duhul Său. „Nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, … afară de Duhul lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 2.11). El îi îndrumă pe credincioşi în tot adevărul (Ioan 16.13).

Instruindu‑l pe Iov, Elihu este o astfel de imagine. El îi arată patriarhului că încercarea de a‑L cunoaşte pe Dumnezeu în lumina propriei experienţe şi a propriilor gânduri (v. 33) l‑a rătăcit complet. N‑a ajuns el să‑L condamne „pe Cel Întrutotuldrept“ (v. 17)?!

Ce ar fi trebuit să facă Iov, în loc să cultive şi să dezvăluie aceste gânduri nepotrivite despre Dumnezeu? Să‑I ceară cu umilinţă: „Ce nu văd, învaţă‑mă (arată‑mi)“ (v. 32). Aceasta este scurta rugăciune pe care fiecare dintre noi ar trebui să I‑o adresăm Domnului în fiecare moment al zilei.

4 Februarie

Iov
35.1‑16

Din necazurile sale, Iov trăsese trista concluzie că nu merită să încerci să fii drept, pentru că, în cele din urmă, nu eşti cu nimic mai câştigat decât cel care a păcătuit (9.22; 34.9; 35.3). Vai, cum îşi descoperea el acolo adâncul inimii! Părea să dea dreptate insinuării lui Satan: „Oare în zadar (sau: pentru nimic) se teme Iov de Dumnezeu?“ (1.9). Era aproape aceeaşi logică a „oamenilor stricaţi la minte“ cărora le vorbea apostolul şi care considerau că „evlavia este sursă de câştig“ (1 Timotei 6.5; citiţi şi Maleahi 3.14).

Patriarhul nostru nu îşi amintea să fi avut până atunci astfel de sentimente în inimă. Îşi cunoştea faptele bune, dar nu şi motivele lor tainice. Şi acestea erau departe de a fi întotdeauna bune. Să‑I dăm voie Duhului să ne cerceteze prin Cuvânt, pentru a distinge şi a da la iveală intenţiile inimii (Evrei 4.12). Este serviciul pe care Elihu i l‑a făcut lui Iov, spunându‑i adevărul. Unele lucruri nu sunt plăcute de auzit, dar „rănile făcute de un prieten sunt credincioşie“ (Proverbe 27.6; vezi şi Coloseni 4.6). Iar când aceste lecţii importante vor fi fost învăţate, lacrimile, strigătele din necazuri, chemarea în ajutor (19.21) vor face loc „cântărilor în noapte“ (v. 9,10).

5 Februarie

Iov
36.1‑21

Continuând cuvântarea, Elihu Îl îndreptăţeşte pe Dumnezeu (v. 3), combătând cele două idei false cu privire la El.

Întâi întăreşte faptul că, în ciuda atotputerniciei Sale, Creatorul Se interesează de făptura Sa şi nu o dispreţuieşte deloc (v. 5). Cel drept (credinciosul) se bucură de grija Sa deosebită. Ochii Săi veghează fără încetare şi asupra celui pe care îl înalţă (v. 7) şi asupra celui peste care trimite încercări (v. 8).

Apoi spune cu hotărâre că Dumnezeu nu acţionează niciodată într‑un fel capricios, cum lăsase Iov să se înţeleagă. Permiţând încercarea, El urmăreşte un scop bine definit: să le arate alor Săi ce au făcut, să le deschidă urechile spre disciplină şi să‑i motiveze să se întoarcă, dacă au înfăptuit nedreptate. Disciplina formează discipolii (ucenicii); supunerea modelează supuşii. Evrei 12.7 ne aminteşte că disciplina este rezervată pentru „fiii lui Dumnezeu“, aşa cum şi părinţii îşi disciplinează propriii copii, nu pe ai altora. Disciplinarea este o dovadă a relaţiei noastre cu Tatăl. Dar, conform aceluiaşi pasaj (Evrei 12.5,6), sufletul care este sub disciplină poate ori să o nesocotească, neascultând de ea sau neacordându‑i nicio importanţă (v. 12; comp. cu 5.17), ori, dimpotrivă, să‑şi piardă curajul, uitând că cea care a pregătit disciplina este credincioşia dragostei Domnului (Psalmul 119.75). Există şi o a treia atitudine, iar aceasta este cea bună: de a ne lăsa exersaţi prin disciplină, altfel spus, de a ne întreba cu ce scop a trimis‑o Dumnezeu în calea noastră (Evrei 12.11).

6 Februarie

Iov
36.22‑33 şi 37.1‑4

„Cine învaţă (pe alţii) ca El?“, întreabă Elihu (v. 22). Dumnezeu are şcoala Lui. Spre deosebire de cele ale oamenilor, ea durează întreaga viaţă. Dacă acceptăm să urmăm cursurile acestei şcoli, ea ne va da mai multă înţelepciune şi educaţie decât o pot face toate universităţile lumii (Psalmul 94.10,12; Isaia 48.17).

După ce au auzit predica de pe munte, mulţimile au recunoscut că Isus îi învăţa „ca având autoritate, şi nu precum cărturarii lor“ (Matei 7.29). Autoritate încununată de înţelepciune, de îndelungă‑răbdare, de blândeţe, dovedită în special faţă de cei critici, acestea sunt câteva din minunatele caracteristici ale Învăţătorului venit de la Dumnezeu pentru a‑i învăţa pe oameni (Ioan 3.2). El nu mai este pe pământ, dar ne‑a lăsat Cuvântul Său, sursa tuturor învăţăturilor de care are nevoie sufletul nostru.

Elihu glorifică puterea lui Dumnezeu (v. 22), lucrarea Lui (v. 24), măreţia Lui (v. 26), dreptatea Lui şi bunătatea Lui (v. 31). Ce bucurie să putem exclama împreună cu el: „Iată, Dumnezeu este puternic!“ „Iată, Dumnezeu este înălţat!“ „Iată, Dumnezeu este mare!“ (36.5,22,26).

«Să‑L facă cunoscut pe Tatăl şi să glorifice Numele Său mare», acestea au fost pentru Isus, în timp ce Se afla pe pământ, scopul întregii Sale slujbe. Şi acesta este minunatul rezumat al învăţăturii Sale (Ioan 17.4,6,26).

7 Februarie

Iov
37.5‑24

Pentru a zugrăvi starea de suflet a patriarhului şi căile lui Dumnezeu cu privire la el, Elihu ia ca exemplu cerul într‑o zi de furtună (pe care l‑am văzut deja în cap. 36.27,28,29,32,33; cap. 37.2…). Norii întunecoşi reprezintă doliul şi încercările care, pentru moment, ascund lumina feţei lui Dumnezeu. Inimii fireşti îi este greu să înţeleagă tainica lor plutire (v. 16). Iov trebuie să înveţe o lecţie: că aceşti nori sunt umpluţi de Dumnezeu cu apa binecuvântării (pentru el): v. 11; cap. 26.8.

Ploaia poate cădea pe pământ fie ca beneficiu (Psalmul 65.10), fie ca pedeapsă, precum o nuia (v. 13; cf. Psalmul 148.7,8). Ea poate veni fie sub formă de revărsări fertilizante, în abundente picături benefice, care fac pământul să rodească (36.27,28; 37.6), fie, din contră, ca nişte torente (ploaia puterii Lui), devastând solul fără să intre în el. În ultimul caz este ca judecată, fără niciun efect asupra sufletului. Dar nu acesta era gândul lui Dumnezeu cu privire la slujitorul Său Iov. El dorea să‑l binecuvânteze, de aceea îl corectează „cu măsură“ (Ieremia 10.24), până îl va face să spună, în acordurile cântării:

Ce dulce‑i să descopăr,

Mai sus de zarea‑nghiţită de nor,

Cum Tu, în limpezime, Prieten divin,

Străluceşti scăldat în splendori! (comp. cu v. 21)

8 Februarie

Iov
38.1‑18

„Să‑mi răspundă Cel Atotputernic!“, strigase Iov (31.35; comp. cu ceea ce îi spusese Elifaz în cap. 5.1). Ei bine, Dumnezeul pe care Iov Îl credea surd şi inaccesibil îi împlineşte dorinţa, însă nu aşa cum gândea el, ci, în loc să‑i răspundă la întrebări, Domnul, la rândul Său, îi pune alte întrebări. Putem remarca deseori la Domnul Isus acelaşi fel de a proceda cu cei care I se adresau (Luca 10.25‑26; 20.2‑4; 20.21‑24).

Iov avea despre sine o părere înaltă şi, din acest motiv, avea nevoie să fie smerit (31.37). Aceasta urmează să realizeze Dumnezeu prin întrebările Sale: să‑l ajute pe Iov să‑şi dea seama de micimea lui şi de adânca lui ignoranţă. Cunoştinţa cercetării (dacă este obiectivă) conduce tocmai la acest rezultat – iată unul dintre motivele pentru care cei mai mari savanţi sunt adesea cei mai modeşti oameni.

Când omul ascultă, Dumnezeu vorbeşte! În răbdarea Sa, Dumnezeu le‑a acordat, atât lui Iov, cât şi prietenilor săi, timp suficient să‑şi exprime falsele idei; apoi l‑a împuternicit pe Elihu să le respingă opiniile într‑un mod argumentat. Acum, în sfârşit, se face linişte. Dumnezeu poate vorbi şi va avea, bineînţeles, ultimul cuvânt.

Ar fi bine dacă am şti şi noi să ţinem sub tăcere duhul nostru agitat, imposibil de liniştit, pentru ca Dumnezeu să ne poată face să‑I auzim vocea.

9 Februarie

Iov
38.19‑38

Creaţia este cea dintâi mărturie pe care Dumnezeu o dă despre Sine Însuşi, astfel că orice om, fără excepţie, este responsabil să distingă, prin inteligenţă, „lucrurile Sale nevăzute, … la fel şi eterna Sa putere şi divinitate“. A contempla însă „lucrurile făcute“, fără a‑L recunoaşte şi onora pe Cel care le‑a făcut, îl face pe om să fie de neiertat (Romani 1.19,20).

Dumnezeu ne invită ca, împreună cu Iov, să admirăm minunatul Său univers. Despre toate aceste minuni ale creaţiei, cine poate vorbi însă cu mai multă competenţă decât Autorul Însuşi? Iar Cel care a creat lumina, care a „înnodat legăturile Pleiadelor“ (v. 31) şi a stabilit „rânduielile cerurilor“ este şi Cel care, cu condescendenţă, Se ocupă de un singur suflet: aici de cel al lui Iov, dar, în egală măsură, de al meu şi de al tău! Acest lucru îl exprimă poetic şi versurile cântării:

«Păcătosul mizerabil

Are mai mult preţ în ochii Săi

Decât cortegiul nemăsurabil

Al stelelor de pe‑ale cerurilor căi».

Din toate timpurile, oamenii au fost atraşi să examineze sau să scruteze cerul; unii şi‑au dedicat întreaga existenţă acestei cauze. Oare nu este cu mult mai important ca noi să o dedicăm pe a noastră cercetării Scripturilor? (Ioan 5.39); pentru că, dacă „cerurile istorisesc gloria lui Dumnezeu“ (Psalmul 19.1), Cuvântul Său dă mărturie despre harul Lui nemăsurat!

10 Februarie

Iov
38.39‑41 şi 39.1‑18

Rămas fără grai atât în faţa subiectului despre măreţele fenomene ale naturii, cât şi a celui despre legile care menţin echilibrul universului, Iov, elev neştiutor, este acum întrebat la zoologie de către Doctorul tuturor ştiinţelor. Nota sa la această materie nu va fi mai bună. Omul a încercat încă din vremurile cele mai îndepărtate (precum cele în care trăia patriarhul nostru) să pătrundă tainele creaţiei, însă acestea i‑au rămas neclare, pentru că ştiinţa umană este orbită de înseşi teoriile ei (începând cu cea a originii vieţii).

Pe parcursul acestor patru capitole (38‑41) în care vorbeşte Dumnezeu, El aminteşte despre multe lucruri, şi mici şi mari, toate însă lucruri pe care El le‑a făcut. Nu găsim niciun cuvânt despre lucrările lui Iov. Dintre toate isprăvile sale, pentru care patriarhul şi‑a dat osteneala să le enumere detaliat, Domnul nu poate reţine nici măcar unul. Fără cruce, spre care Dumnezeu privea încă de atunci (Romani 3.25), da, fără cruce, un asemenea om era pierdut.

Prietene, dacă încă te mai încrezi în strădaniile şi în capacităţile tale, priveşte la Domnul! El Însuşi a întocmit lucrări măreţe, care proclamă înţelepciunea Sa, iar ca o culme a tuturor, El a înfăptuit lucrarea mântuirii tale, care preamăreşte iubirea Sa.

11 Februarie

Iov
39.19‑30 şi
40.1‑5

Iov crezuse că pe Domnul nu‑L interesa bunăstarea sa. Dar a existat vreodată vreo creatură – de la puiul de corb până la cal sau până la vultur – de care să nu fi avut grijă Dumnezeu? Iar dacă Se îngrijeşte de tot ce este viu, cu cât mai mult veghează El asupra omului, culmea creaţiei Sale, a cărui existenţă se prelungeşte şi dincolo de mormânt!

În evanghelii, Domnul Isus le dă alor Săi exact aceeaşi învăţătură (compară Iov 38.41 cu Luca 12.24). El ne îndeamnă să nu ne îngrijorăm din cauza nevoilor noastre de zi cu zi: Dumnezeu le cunoaşte. Un singur lucru însă ne lipseşte de cele mai multe ori: credinţa în acest Dumnezeu credincios.

Domnul vine să‑i vorbească lui Iov despre creaţia Sa şi patriarhul rosteşte o concluzie dreaptă: „Iată, eu nu sunt nimic“ (40.4). Mai mult el nu poate spune. Cel care‑şi propusese să discute cu Dumnezeu de la egal la egal (10.2; 13.3; 23.3,4), acum, când i se oferă ocazia, înţelege în faţa măreţiei Creatorului său că acest lucru nu este cu putinţă: este o primă lecţie. Îi mai rămâne una de învăţat: Domnul urmează să‑i vorbească pentru a doua oară, cu scopul de a‑l aduce pe Iov la o reală şi deplină convingere cu privire la păcat.

12 Februarie

Iov
40.6‑24 şi 41.1‑8

Tabloul creaţiei nu ar fi fost complet fără descrierea celor două animale misterioase şi totodată cumplite.

Primul este behemotul, probabil hipopotamul, un animal sălbatic impresionant, a cărui putere o aminteşte pe cea a morţii. Este solemn faptul pe care el îl ilustrează, şi anume că cea dintâi cale pe care Dumnezeu a trebuit să Se îndrepte spre omul vinovat a fost cea a morţii. Ca urmare a căderii, moartea a fost înarmată cu o sabie invincibilă, necesară pentru a pedepsi păcatul (v. 19; vezi Geneza 3.24); şi nu numai că îi cade pradă orice om, dar şi toate fiarele pământului îi sunt date ca hrană (v. 20). Iordanul, fluviul morţii (v. 23), vorbeşte tot despre aceasta.

Iată însă un monstru şi mai de temut: Satan! În timp ce moartea nu are putere decât asupra vieţii prezente, acest împărat al spaimelor, care este reprezentat de leviatan, îşi tâ­răşte victimele cu el în moartea a doua (Isaia 27.1). În faţa unui asemenea duşman suntem tot atât de dezarmaţi ca şi un copil care pretinde să prindă un crocodil cu o undiţă derizorie (41.1). Cu siguranţă, nu ne putem juca cu puterea răului, fără a fi pedepsiţi. Atunci, suntem noi la bunul ei plac? Nu, prin harul lui Dumnezeu! Hristos a triumfat la cruce asupra înfricoşătorului Adversar. Trebuie să ne amintim de această bătălie definitivă şi să rămâ­nem alipiţi de Cel care a câştigat‑o (41.8; Coloseni 2.15)!

13 Februarie

Iov
41.9‑34

Sub imaginea înfricoşătoare a leviatanului, Dumnezeu îi descoperea lui Iov cine era, de fapt, acuzatorul şi vrăjmaşul său (cel din cap. 1 şi 2). După cum un luptător trebuie să‑şi cunoască adversarul, pentru a nu‑l subestima, tot astfel, cel credincios trebuie să cunoască puterea lui Satan (v. 12), pentru a nu fi „necunoscător al planurilor (sau: gândurilor) lui“ (2 Corinteni 2.11 şi notă). Satan este înfrânt! – este adevărul măreţ care a triumfat la cruce – dar Satan este şi întotdeauna activ!

Să observăm cu atenţie ce îl caracterizează: Fălcile sale sunt duble (v. 13, comp. cu 1 Petru 5.8). Inima îi este tare ca piatra (v. 24), fiind complet străin de dragostea lui Dumnezeu. Este invulnerabil la orice atac omenesc (v. 26‑29). Cu arma sa, moartea, răspândeşte groaza, doborându‑i chiar pe cei mai viteji oameni (v. 25). În plus, Satan este şi mincinosul şi înşelătorul: să ne păzim de amăgirile lui (v. 18; Ioan 8.44; 2 Corinteni 11.14)! El atrage sufletele în lume, în această mare clocotind de patimi omeneşti, prezentându‑şi resursele ca pe o hrană adevărată (oala) sau ca pe un leac împotriva relelor (vasul de unsoare). Sub înfăţişarea înţelepciunii şi a experienţei (pletele unui bătrân), el atrage în adânc, pentru a‑i înghiţi acolo pe cei fără minte care îi urmează „cărarea luminoasă“ (v. 31,32). Să reţinem şi titlul înfricoşător care îi este dat, „împărat peste toţi fiii mândriei“ (v. 34 notă; vezi şi 1 Timotei 3.6).

14 Februarie

Iov
42.1‑17

Am ajuns la deznodământul cărţii. Iov, în sfârşit, a înţeles lecţia cea mare: se numeşte eliberare! – este descătuşarea de eul vrednic de dispreţ. În timp ce Domnul îi vorbea, lui Iov i se spulberau rând pe rând toate părerile înalte pe care le avusese despre sine. Încetul cu încetul, şi‑a descoperit cu scârbă răutatea inimii. Cel care promisese că nu avea nimic de adăugat a capitulat, în sfârşit, strigând: „Mi‑e scârbă de mine şi mă pocăiesc…“ (v. 6; vezi şi 40.5). Aceasta era tot ce a mai putut spune, în prezenţa lui Dumnezeu, un om care până acum se considerase drept, fără pată, temător de Dumnezeu şi departe de rău.

Iov fusese cernut precum grâul (Luca 22.31). A fost un proces dureros, dar care, ca şi în cazul lui Petru mai târziu, i‑a risipit toată încrederea în sine. El a putut de atunci să‑şi întărească fraţii şi să se roage pentru prietenii săi (v. 10). În patru rânduri, Domnul l‑a numit: „robul Meu Iov“ (v. 7,8); şi i‑a condamnat pe cei trei jalnici mângâ­ietori. I‑a trimis pe alţii la Iov, care i‑au adus o mângâ­iere adevărată. Şi nu S‑a mărginit numai să‑l readucă pe Iov în starea de dinainte, ci i‑a dat de două ori mai mult decât tot ceea ce avusese înainte. Totuşi, Iov a căpătat ceva mult mai de preţ decât toate acestea: a învăţat să‑L cunoască pe Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să se cunoască pe sine.

15 Februarie


Psalmul 1

Psalmii (sau „laudele“) sunt supranumiţi şi „inima Scripturilor“, deoarece, sub forma lor poetică, ei exprimă în special sentimente. Vom găsi astfel redate, pe paginile psalmilor, suferinţa, neliniştea, teama, … dar şi încrederea, bucuria, mulţumirea. Sunt sentimentele israeliţilor credincioşi (pe care aceştia le vor cunoaşte în timpul şi după domnia lui Antihrist); sunt sentimentele şi afecţiunile Domnului Isus (pe care‑L putem observa încărcându‑Se mai dinainte, din compasiune pentru rămăşiţa credincioasă a iudeilor, cu mâhnirile pe care aceasta le va avea de suportat); sunt şi sentimentele care‑i pot încerca, în împrejurările lor, pe credincioşii din toate timpurile.

Psalmul 1 se deschide cu trei versete care definesc trăsăturile celor care pot cânta aceşti psalmi (ale fericiţilor, despre care poetic se spune: „ferice de cei…“). Mai presus de toate, Dumnezeu o cere pe cea de pus deoparte, de separat de rău. Câtă aplicabilitate are v. 1 în viaţa de toate zilele! Este condiţia indispensabilă pentru a ne putea apoi bucura de Cuvânt (v. 2) şi pentru a aduce rod (v. 3; Ieremia 17.7,8; Ioan 15.5). Pomul sădit lângă „pâraie de apă“ îl reprezintă pe credinciosul înrădăcinat în Hristos, care‑şi primeşte puterea de viaţă din El. Isus, ca Om, a împlinit perfect şi punerea deoparte şi desfătarea în legea Domnului şi plinătatea în rodire, toate spre gloria lui Dumnezeu.

16 Februarie


Psalmul 2

Psalmii 1 şi 2, complementari unul altuia, servesc drept introducere a întregii cărţi. Ei pun în evidenţă cele două mari păcate comise de Israel prin refuzul dublei mărturii date de Dumnezeu poporului: neascultare faţă de legea Sa (Psalmul 1) şi respingerea Fiului Său (Psalmul 2).

Psalmul 2 ne ajută să‑L descoperim pe Dumnezeu având gândurile îndreptate spre Cel care este „Unsul Său“ (v. 2), „Împăratul Său“ (v. 6), „Fiul Său“ (v. 7,12 citate în Fapte 13.33) şi veghind ca Isus să fie onorat pe acelaşi pământ pe care a fost şi dispreţuit. Odinioară, „Irod şi Ponţiu Pilat, împreună cu naţiunile şi cu popoarele lui Israel“ s‑au strâns împotriva Lui (Fapte 4.25‑28); crucea Sa a purtat batjocoritoarea inscripţie: „Isus din Nazaret, Regele iudeilor“ (Ioan 19.19), prin care oamenii ar fi vrut să‑I transmită lui Dumnezeu: «Iată ce facem din Împăratul Tău». Într‑o zi viitoare însă, chiar în timpul revoltei deschise a naţiunilor, va apărea Împăratul cel drept pe care Dumnezeu Îl rezervă pentru acest pământ (Psalmul 89.27,28).

De aceea, încă de la începutul cărţii Psalmilor, pentru a‑l încuraja pe cel credincios în necazurile sale, Dumnezeu Se prezintă (v. 6) ca dominând întreaga scenă a evenimentelor, dirijând totul spre gloriosul Său ţel final.

Să reţinem îndemnul din v. 11: „Slujiţi Domnului cu teamă“. „Cu bucurie“, spune de asemenea Psalmul 100.2. „Din toată inima voastră“, completează 1 Samuel 12.20.

17 Februarie


Psalmul 3

O mare parte dintre psalmi au fost compuşi ca urmare a unor împrejurări speciale care, în parte, le‑au inspirat conţinutul. Fuga lui David din faţa lui Absalom a fost ocazia de care Dumnezeu S‑a folosit pentru a ni‑l oferi pe cel de faţă (2 Samuel 15; 16; 17; 18).

În timp ce fiul ticălos urzea comploturi împotriva tatălui său, „cântăreţul plăcut al lui Israel“ (2 Samuel 23.1), în loc să se pregătească de apărare, îşi exprimă printr‑o cântare încrederea în Dumnezeul său. Ce conta numărul vrăjmaşilor, din moment ce Domnul Se aşezase ca un „scut“ protector între aceste „zeci de mii“ şi preaiubitul Său! (comp. cu Geneza 15.1; Deuteronom 33.29). David se putea bucura de un somn dulce în mijlocul primejdiilor atât de mari, pentru că‑L ştia pe Domnul veghind asupra lui (v. 5).

Ce linişte perfectă dă la iveală Domnul Isus în timpul vieţii Sale pământeşti! În timpul furtunii, deşi valurile furioase umpluseră deja corabia, „El era la cârmă, dormind pe căpătâi“ (Marcu 4.37,38; vezi şi exemplul lui Petru în Fapte 12.6). Dumnezeu să ne ajute să experimentăm şi noi o astfel de fericită încredere!

Versetul 8 ne ajută să înţelegem că David preţuia mai mult binecuvântarea Domnului acordată poporului decât propria sa siguranţă. Israel rămâne poporul lui Dumnezeu chiar şi atunci când se revoltă împotriva Unsului Său.

18 Februarie


Psalmul 4

În Psalmul 3 L‑am putut observa pe Domnul ca fiind protecţia celui credincios. În Psalmul 4, Domnul este partea sa.

Omul evlavios are asigurarea că Dumnezeu l‑a ales pentru Sine (v. 3), că „l‑a introdus în favoarea Sa“ (v. 3, lit.). Dar el încă se află în mijlocul unei lumi în care domnesc deşertăciunea şi minciuna (v. 2) şi deci nu poate decât să sufere aici… „Cine ne va arăta binele?“ este întrebarea care răsună adesea într‑o astfel de lume (v. 6). „Binele“ acesta nu‑l vom găsi în jurul nostru şi, cu siguranţă, nici în noi înşine! Singurul bine adevărat este cel pe care Dumnezeu îl face. Numai El ne poate da expresia desăvârşită a binelui, prin viaţa Fiului Său, a „Omului evlavios“ prin excelenţă, singurul despre care se poate spune: „Toate le face bine“ (Marcu 7.37).

Dumnezeu este izvorul oricărui bine, dar şi al oricărei bucurii adevărate. „Tu mi‑ai pus bucurie în inimă“, declară psalmistul (v. 7): este bucuria care nu depinde de abundenţa bunurilor materiale, după cum aflăm şi din sfârşitul versetului (comp. cu Habacuc 3.17,18). Filipeni 4, capitol ce ne îndeamnă să ne bucurăm întotdeauna în Domnul, este totodată şi capitolul care ne aminteşte că un credincios poate fi la fel de fericit în lipsuri, ca şi în belşug (Filipeni 4.4,12). Bucuria divină poate umple sufletul chiar în mijlocul necazului; împrejurările nu o afectează, cu siguranţă, deoarece izvorul ei este în Cel care nu Se schimbă (Evrei 13.8).

19 Februarie


Psalmul 5

La sfârşitul Psalmului 4 l‑am văzut pe cel credincios culcându‑se şi adormind în pace. Aici îl vom privi când se trezeşte. Evlavia trebuie să ne însoţească în orice moment din viaţă, ceea ce înseamnă că şi în clipele pe care le petrecem singuri în camera noastră. Deuteronom 6.7 ne invită să‑I dăm Cuvântului lui Dumnezeu locul său dimineaţa, ca şi seara; în casă, ca şi pe drum (înăuntru, ca şi afară). La ivirea zorilor, primul lucru pe care‑l făcea psalmistul era să‑şi înalţe rugăciunea către Împăratul său, către Dumnezeul său (Psalmul 63.1). Să‑l imităm, iubiţi prieteni creştini, cu tot mai mult zel şi libertate, cu cât Dumnezeul Căruia ne adresăm este, în Isus, Tatăl nostru.

În Psalmul 4, rugăciunea avea o notă de urgenţă şi se reducea la un simplu strigăt (v. 1,3): acesta era suficient pentru ca Dumnezeu să asculte. Aici, în Psalmul 5, cererea este pregătită, formulată într‑un mod anume, după care credinciosul poate aştepta un posibil răspuns… pe care, de altfel, nu trebuie să încerce să‑l obţină.

Subiectul încrederii în faţa uneltirilor celor răi continuă. Este remarcabil să găsim citat v. 9, cel care se aplică vrăjmaşilor, în Romani 3.13, care‑i califică pe toţi oamenii. Aceasta se explică prin Romani 5.10: noi toţi eram vrăjmaşi lui Dumnezeu în ce priveşte gândirea noastră, în lucrări rele (vezi şi Coloseni 1.21).

20 Februarie


Psalmul 6

Încercările celui credincios vin, uneori, ca o consecinţă directă a propriilor lui greşeli. El intră atunci sub incidenţa guvernării lui Dumnezeu, care îl corectează şi îl pedepseşte (v. 1; comp. Ieremia 31.18).

Acesta a fost cazul lui David după cumplita întâmplare cu Urie hetitul şi, de asemeni, după numărarea poporului. În acest caz nu mai poate fi vorba de bucurie şi de pace, ca în Psalmul 4 (v. 7,8). În loc să mediteze în inima sa, în aşternutul său (4.4), cel vinovat îşi înmoaie patul cu lacrimi amare (v. 6). Ştiind că merită ceea ce i se întâmplă, este urmărit de regrete şi de sentimentul că L‑a ofensat pe Dumnezeu. Frica de moarte este gata să pună stăpânire peste sufletul său (v. 5). Nu se mai bucură de libertatea fericită ce decurge dintr‑o conştiinţă curată.

Totuşi, chiar şi în asemenea situaţii, Îl poate găsi pe Dumnezeu, pentru că El îl iubeşte prea mult pe răscumpăratul Său, ca să‑l lase să dispere. Domnul îi aude cererea; îi primeşte rugăciunea (v. 9); şi, precum lui Ezechia pe când se chinuia în patul său simţind apropierea morţii, îi adresează un cuvânt de mângâiere: „ţi‑am auzit rugăciunea, ţi‑am văzut lacrimile… te voi scăpa“ (Isaia 38.5,6; comp. v. 5 cu Isaia 38.18). Da, dintr‑o dată, David primeşte asigurarea că rugăciunea îi este ascultată. Împrejurările nu s‑au schimbat, dar credinţa lui deja triumfă în speranţă.

21 Februarie


Psalmul 7

Pentru a înţelege Psalmii şi în special pentru a nu fi surprinşi de unele cuvinte severe şi chiar înfricoşătoare cu privire la cei răi, nu trebuie să pierdem niciodată din vedere un fapt: credincioşii care se exprimă astfel nu fac parte din Biserică; din punct de vedere profetic, Psalmii se aplică perioadei de după răpire.

Cu siguranţă că putem aplica multe versete la situaţia noastră, de exemplu, pe toate cele care exprimă încrederea (vezi v. 1), suferinţa în faţa nedreptăţii (v. 9), lauda (v. 17) sau alte sentimente; totuşi, în prezent, nu este timpul potrivit să cerem judecata lui Dumnezeu, cum se întâmplă în Psalmi (vezi v. 6). Rugăciunea noastră ca oameni creştini nu este: loveşte‑i ca pe nişte vinovaţi, Dumnezeule! (vezi Psalmul 5.10), ci, în şcoala Modelului nostru divin, învăţăm să spunem: „Tată, iartă‑i…“ (Luca 23.34). În schimb, după ce timpul harului se va fi sfârşit şi Antihrist va asupri firava rămăşiţă credincioasă, rugăciunea pentru distrugerea celui rău va fi după gândul lui Dumnezeu (Luca 18.7), pentru că numai după judecarea celor păcătoşi va putea fi întemeiată pe pământ împărăţia Fiului Omului, cea despre care ne va vorbi Psalmul 8.

22 Februarie


Psalmul 8

Acest psalm începe prin stabilirea raportului dintre nimicnicia omului şi măreţia creaţiei. Este un raport pe care fiecare dintre noi l‑a putut percepe, contemplând, de exemplu, grandoarea impresionantă a unui cer înstelat: „Ce este omul?“ Apoi, readuşi la umilele noastre dimensiuni, înţelegem că Dumnezeu a avut în vedere, cu toate acestea, lucruri măreţe şi glorioase pentru om şi prin om. Dar cum să le realizeze El cu o fiinţă păcătoasă şi muritoare? Imposibil de încununat cu glorie şi cu cinste o creatură adâncită în mizerie şi corupţie! Atunci, ceea ce Dumnezeu n‑a putut face nici pentru şi nici prin întâiul Adam, El a împlinit în Hristos, al doilea Om. Da, Creatorul S‑a îmbrăcat cu însuşi trupul creat de El. „A fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii“.

Evrei 2.6‑9, care citează versetele noastre de la 4 la 6, le completează spunând şi motivul: „din pricina morţii pe care a suferit‑o“. Şi tocmai în această natură omenească a primit Fiul domnia universală. În El, omul găseşte mai mult decât pierduse Adam (v. 5‑8; 1 Corinteni 15.27). Încununat cu glorie şi cu cinste, Hristos, Omul înviat, va introduce pe alţi oameni împreună cu El în cer şi îi va face părtaşi gloriei Sale.

23 Februarie


Psalmul 9

Sub aspect profetic, Psalmii 9 şi 10 sunt strâns legaţi unul de altul. Psalmul 9 îl pune în scenă pe vrăjmaşul din afară: naţiunile coalizate împotriva lui Israel; Psalmul 10 introduce vrăjmaşul dinăuntru: asupritorii necredincioşi persecutând rămăşiţa credincioasă. Uneltirile celor răi nu sunt decât pentru un timp limitat. Numele lor va fi şters pentru totdeauna („în vecii vecilor“ – v. 5); distrugerile lor se vor sfârşi pentru totdeauna (v. 6) „şi speranţa celor întristaţi“ (aşteptarea celor blânzi) nu va pieri pentru totdeauna. În adevăr, tot pentru totdeauna, Domnul S‑a aşezat („şade“) pe tron; „Şi‑a pregătit tronul Său pentru judecată“ (v. 7; Psalmul 58.11). Atunci El va cere socoteală pentru sângele şi lacrimile celor credincioşi vărsate sub toate dispensaţiile. Îi va răzbuna pe cei asupriţi (v. 9), pe nenorociţii ale căror strigăte nu le‑a uitat (v. 12). Dar principalul motiv de acuzare adus împotriva umanităţii este cel sugerat de titlul Psalmului, omorârea Fiului lui Dumnezeu (Mut‑laben: – notă – Moartea Fiului): insulta adusă lui Dumnezeu din partea lumii prin crucificarea Preaiubitului Său. O pedeapsă înfiorătoare stă să cadă asupra rasei de ucigaşi.

În parabola oilor şi a caprelor (Matei 25.31), Domnul Isus descrie judecata naţiunilor în zorii Împărăţiei Sale şi anunţă că fiecare va fi judecat după ceea ce Îi va fi făcut Lui Însuşi.

24 Februarie


Psalmul 10

„Timpurile de necaz“ descrise în Psalmii 9 şi 10 (9.9; 10.1) vor fi înspăimântătoare. Pofte, mândrie, necredinţă, făţărnicie, violenţă…, aceste tendinţe ale firii care există în lumea de acum vor atinge măsura lor maximă în zilele când „Cel care opreşte“ (Duhul Sfânt) va fi departe: în zilele lui Antihrist, al cărui sinistru portret ni‑l fac versetele acestui psalm (vezi şi 2 Tesaloniceni 2.7,8).

Contrar gândurilor celui rău, care consideră că Dumnezeu nu Se informează de nimic („nu cercetează“ – v. 4,13), tot ce el face în taină, cu viclenie şi răutate, este dat pe faţă. Şi tot ce el spune „în inima lui“ (v. 6,11,13) este făcut public de către Cel care „cercetează inimile“ (Luca 12.3).

„Nu voi fi clătinat“: aici este limbajul nebuniei (v. 6); dar poate fi şi cel al credinţei (Psalmul 62.6). Gândul că Dumnezeu vede totul îl încurajează pe credinciosul aflat în încercare. Cel nenorocit poate să se abandoneze în El (v. 14). Versetul 2 cuprinde un alt adevăr liniştitor: cel rău se va încurca întotdeauna în propriile lui curse (comp. Psalmul 7.15; Psalmul 9.16).

Psalmul 9 se încheia cu meditaţia că naţiunile „nu sunt decât oameni“; Psalmul 10 se termină numindu‑l pe asupritor: „omul care este din ţărână“. Credincioşi, să nu uităm niciodată că suntem ai cerului şi deci ne aflăm în afara atingerilor lumii şi ale prinţului ei.

25 Februarie


Psalmul 11

Dumnezeu susţine astăzi în lume autorităţile: guverne, magistraţi, poliţie…; ele sunt responsabile să asigure ordinea, dreptatea şi pacea. Dar, în timpul necazului celui mare, tot ceea ce contribuie la protecţia omenirii va fi răsturnat („sunt distruse temeliile“). Întrebarea din v. 3 îi va pune atunci pe cei drepţi la încercare. Vor ceda ei ispitei de a fugi, precum îşi ia zborul o pasăre pentru a scăpa de pericol? Nu! Încrederea lor nu este într‑un adăpost pământesc (munţii), ci în Cel Neschimbabil, care Îşi are tronul în ceruri (v. 4). Prieteni, în cine este ancorată credinţa noastră? Dacă Domnul ar trebui să ne ia principalele puncte de sprijin de aici, de jos: familie, prieteni, sănătate, bunuri materiale, s‑ar putea vedea în cine ne‑am încrezut? Iar când ne gândim la temeliile adevărului, constatăm că acestea sunt clătinate din toate părţile în creştinătate… Ce trebuie să facă cel drept? Să se despartă de tot ce atacă şi caută să distrugă stâlpii adevărului divin!

Privirea lui Dumnezeu îi cercetează pe fiii oamenilor (v. 5; Psalmul 7.9; vezi de expl. Luca 7.39,40; 11.17; 22.61). Gând neliniştitor şi insuportabil pentru cel rău! Sentiment de fericire pentru „cel drept“! Este pentru binele lui că este cercetat astfel (Psalmul 139.23,24).

26 Februarie


Psalmul 12

Psalmul 12 redă suferinţa unui suflet copleşit de sentimentul nedreptăţii care‑l împresoară. David, cel care l‑a compus, a avut nenumărate ocazii să o probeze personal. Duplicitatea şi ura geloziei lui Saul (1 Samuel 18.17…), intenţiile laşe ale locuitorilor Cheilei (1 Samuel 23.12), dubla trădare a zifiţilor (1 Samuel 23.19; 26.1), precum şi cea a lui Doeg edomitul (22.9‑10), cea mai mârşavă dintre ele, dispreţuitoarea nerecunoştinţă a lui Nabal (1 Samuel 25.10‑11), toate acestea nu‑l puteau lăsa pe David indiferent. Cu siguranţă, de fiecare dată a putut experimenta şi preţiosul răspuns divin: „voi pune în siguranţă pe cel împotriva căruia se suflă“ (v. 5; comp. Psalmul 10.5).

Însă, în timp ce propria măsură de adevăr, în ce‑l privea pe David, nu era deloc perfectă (vezi 1 Samuel 20.6; 21.2), sfinţenia Domnului Isus Îi conferea în totalitate abilitatea de a percepe viclenia şi falsitatea vrăjmaşilor Săi (despre care Luca 20.20 ne dă un exemplu).

Cu cât un creştin va sta mai drept în lumină, cu atât va simţi mai mult atmosfera coruptă a acestei lumi. Tot aşa se va întâmpla şi la contactul cu limba mincinoasă, ipocrită şi orgolioasă a oamenilor (v. 2,3), iar aceasta îl va ajuta să aprecieze mai bine curăţia şi valoarea practică a cuvintelor Dumnezeului său (v. 6): „Cuvântul Tău este adevărul“ (Ioan 17.17; Psalmul 119.140).

27 Februarie


Psalmul 13

Despre necazul pe care‑l va traversa rămăşiţa lui Iuda în timpurile apocaliptice, Domnul Isus declară că nu a mai fost altul asemenea lui de la începutul creaţiei… şi nici nu va mai fi vreodată. Putem deci înţelege acest strigăt al neliniştii: „Până când?“, repetat de patru ori la începutul acestui psalm şi, de asemenea, în mulţi alţii. Ca răspuns, Domnul va face o scurtare a acelor zile pe pământ (acţiunea va avea loc în grabă: Marcu 13.20; Romani 9.28).

Deşi niciodată nu poate cunoaşte vreun asemenea necaz, potrivit promisiunii Domnului (Apocalipsa 3.10), un creştin s‑ar putea afla pentru un timp, mai lung sau mai scurt, în descurajare şi s‑ar putea gândi că Dumnezeu l‑a uitat sau că Îşi ascunde intenţionat faţa de el (v. 1). Aceasta ni se poate întâmpla şi nouă. Cum să ieşim atunci dintr‑un astfel de tunel întunecos? Mai întâi, să încetăm să ne mai frământăm şi ne mai consultăm cu mâhnire propria inimă (v. 2), pentru că aceasta nu ne va aduce niciun răspuns, ci doar oboseală şi nelinişte (1 Samuel 27.1). Mai curând să ne amintim de acest strigăt de biruinţă: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necaz, sau strâmtorare, sau persecuţie…?“ (Romani 8.35…). Amintirea de bunătatea şi de mântuirea Sa, iată secretul pentru a ne recăpăta încrederea şi bucuria (v. 5)!

28‑29 Februarie

Psalmii
14 şi 15

Cu adevărat nebun este cel care, în faţa tuturor mărturiilor pe care Dumnezeu i le dă cu privire la puterea şi dragostea Lui, îşi închide ochii, îşi împietreşte inima şi declară: „Nu este Dumnezeu“ (14.1; Psalmul 10.4; Ieremia 5.12); şi chiar dacă nu toţi oamenii sunt atei, tuturor, fără excepţie, le lipseşte adevărata pricepere: pentru că niciunul nu‑L caută pe acest Dumnezeu (a Cărui existenţă totuşi I‑o recunosc), până nu lucrează El la inimă.

Ce îngrozitor este acest tablou al umanităţii, aşa cum îl poate contempla Dumnezeu din ceruri! Dar să nu uităm că această rasă rebelă şi coruptă prin natura ei este cea din care facem parte şi noi, tu şi eu.

După trista constatare din Psalmul 14, „nu este niciunul care să facă binele“, Psalmul 15 poate să pună întrebarea: „Cine va locui în cortul Tău…?“ Romani 3, care citează v. 1‑3 din Psalmul 14, descoperă gloriosul adevăr care ne priveşte şi pe noi: dintre aceşti oameni – dovediţi păcătoşi – Dumnezeu îi îndreptăţeşte pe gratis, fără plată, pe cei care cred (Romani 3.10‑12, 22‑26).

Trăsăturile israelitului credincios sunt şi cele pe care harul trebuie să le producă într‑un creştin: dreptate şi adevăr, în umblare, în fapte şi‑n cuvinte; bunăvoinţă faţă de aproapele nostru; aprecierea binelui şi a răului potrivit măsurii divine (citiţi Isaia 33.15,16).

1 Martie


Psalmul 16

Aşa cum arată şi cartea Faptele Apostolilor, citând în ea din Psalmul 16 (Fapte 2.25 şi 13.35), acest psalm se aplică direct Omului Hristos Isus. De altfel, cine altul decât El ar îndrăzni să declare: „Am pus întotdeauna pe Domnul înaintea Mea“ (v. 8)? Îl contemplăm aici nu ca pe Mântuitorul (aceasta va fi în Psalmul 22), ci ca pe Modelul; nu ca pe Fiul lui Dumnezeu, ci ca pe Omul credinţei. În calitate de Fiu, El nu ar avea nevoie să fie păzit (v. 1), iar bunătatea Lui s‑ar contopi cu cea a lui Dumnezeu Însuşi (v. 2; vezi Marcu 10.18). Însă încrederea, dependenţa, răbdarea, credinţa – pe scurt, toate sentimentele pe care le vedem în Psalmul 16 strălucind în acest Dumnezeu cunoscut şi onorat – sunt sentimente umane. Pentru a le manifesta în perfecţiune, Hristos a venit să locuiască pe pământ (şi în ce condiţii!), trăind viaţa unui om (însă a unui om fără păcat!). El ni S‑a prezentat supus lui Dumnezeu, Domnul (v. 2: „Tu eşti Domnul Meu“); găsindu‑Şi plăcerea în cei credincioşi (v. 3), în partea pe care Tatăl i‑a rezervat‑o (v. 5 şi Evrei 12.2), în Domnul Însuşi (v. 8, 9 şi 11); iar v. 10 ne ajută să‑L privim încrezătornă şi la moarte. Ce drum minunat, care L‑a încântat pe Dumnezeul Său! Este drumul pe care ni l‑a deschis şi nouă, ca să mergem pe el, păşind pe urmele Sale! (1 Petru 2.21).

2 Martie


Psalmul 17

În Psalmul 16 am admirat încrederea Omului desăvârşit. În Psalmul 17 avem înaintea noastră dreptatea Lui.

Ca şi încrederea Lui, şi dreptatea Lui se află – şi aceasta în primul rând – înaintea lui Dumnezeu, care găseşte în ea o satisfacţie deplină. Oamenii nu pot vedea decât umblarea cuiva; dar Dumnezeu merge şi mai în profunzime şi ia în considerare motivele care dirijează această umblare. Psalmul 11.5 ne‑a învăţat că „Domnul cercetează pe cel drept…“. Şi iată rezultatul examinării atente a inimii Domnului Isus: „… Tu n‑ai găsit nimic; gândul Meu nu este altfel decât cuvântul Meu“ (v. 3; comp. cu Ioan 8.25). Ce model incomparabil! Să veghem asupra gândurilor noastre, astfel încât ele să fie întotdeauna în perfect acord cu cuvintele noastre; şi invers. Pe de altă parte, să învăţăm să cunoaştem şi să folosim Cuvântul lui Dumnezeu aşa cum a făcut‑o El: S‑a folosit de Cuvânt pentru a Se apăra de omul violent, de Satan însuşi (v. 4; Matei 4.4,7,10).

Versetele 14 şi 15 accentuează contrastul dintre oamenii lumii acesteia, care „au partea lor în această viaţă“, şi cel drept (Hristos, dar şi cel credincios), a cărui parte este cerească (Psalmul 16.5). Suferind acum în totul pentru dreptate, el se gândeşte la înviere şi la subiectul afecţiunilor sale: „mă voi sătura de chipul Tău“ (v. 15; comp. cu Psalmul 16.11).

3 Martie

Psalmul
18.1‑29

Psalmul 18 (un psalm mesianic) cuprinde măreaţa profeţie cu privire la moartea, învierea, înălţarea, victoria finală şi domnia lui Mesia.

Primele trei versete enunţă tema – iar următoarele o vor expune pe larg – referitor la cum a fost eliberat „Slujitorul Domnului“ (nume al Domnului Isus despre care aflăm încă din titlul psalmului). Ca Unul care a experimentat El Însuşi puterea lui Dumnezeu, Domnul Isus ne învaţă, din propria Lui experienţă, ce este Dumnezeu pentru cel care se încrede în El. „Nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi, care credem“, a fost demonstrată în învierea lui Hristos, în înălţarea Sa, în aşezarea Sa (în locul care Îi este dat) deasupra tuturor vrăjmaşilor Săi (citiţi Efeseni 1.19‑21).

Ceea ce a fost Dumnezeu pentru Domnul Isus în ceasul strâmtorării Sale (v. 6), al necazului Său (v. 18), este şi pentru noi; iar încercările prin care trecem constituie tot atâtea ocazii de a‑L cunoaşte pe acest Dumnezeu într‑un fel nou. Sunt obosit, istovit? El este tăria mea. Şovăie credinţa mea? El este Stânca mea. Se arată un pericol? El este cetăţuia mea, turnul cel înalt unde găsesc un adăpost sigur (Psalmul 9.9). Sunt în luptă cu duşmanul? El este scutul care mă apără de loviturile lui.

Pentru Isus, eliberarea Sa a fost o consecinţă a dreptăţii Sale (v. 19,24); pentru noi, eliberarea noastră este asigurată în baza relaţiei pe care o avem cu El.

4 Martie

Psalmul
18.30‑50

Domnul Isus găseşte plăcere în a ni‑L face cunoscut pe Dumnezeul Său, pe Cel a Cărui cale este desăvârşită şi al Cărui Cuvânt este încercat (v. 30; Proverbe 30.5). În prima parte a psalmului, El ne‑a învăţat, dându‑ne propriul Său exemplu, cum să Îl chemăm pe Dumnezeu în întristările noastre. Acum ne va învăţa cum să ne sprijinim pe Dumnezeu atât pentru umblare (v. 33,36), cât şi pentru luptă (v. 34,35,39).

Cunoaştem noi din experienţă ce înseamnă ca El să ne facă să stăm pe înălţimile noastre? (comp. cu Habacuc 3.19: umblăm pe înălţimile noastre). De pe o culme înaltă ne bucurăm de o perspectivă largă şi cu bătaie lungă (vezi Isaia 33.17). Să o privim pe cea care ni se oferă la încheierea acestui psalm. Privirile ne sunt îndreptate spre viitor, asupra momentului când Dumnezeu va nimici pe vrăjmaşii Fiului Său. La orizont vedem mijind zorii împărăţiei Lui. Isus va fi rânduit Prinţ peste poporul Său, Israel, dar şi Conducător al naţiunilor. «Să‑L contemplăm pe Măreţul Împărat al împăraţilor domnind în putere peste întreg universul şi, prin prezenţa Lui, rupând orice lanţ» este invitaţia cuprinsă într‑un imn creştin. Era necesar, pentru gloria lui Dumnezeu, ca naţiunile să‑L laude; şi toate o vor face în timpul împărăţiei. Dar noi, cei care am fost scoşi din mijlocul naţiunilor, avem un privilegiu deosebit, acela de a cânta psalmi încă de acum, spre gloria Numelui Său (v. 49 citat în Romani 15.9). Să nu‑L privăm de aceasta!

5 Martie


Psalmul 19

Dumnezeu S‑a descoperit succesiv printr‑o dublă mărturie: Prima este cea a creaţiei Sale (v. 1‑6), al cărei limbaj tăcut, dar foarte convingător, face cunoscut până la marginile lumii puterea şi înţelepciunea Lui (Fapte 14.17). Acţiunea regulată şi binefăcătoare a soarelui, vărsând peste tot pământul lumina şi căldura sa, este dovada constantă a bunătăţii lui Dumnezeu faţă de toate creaturile Sale (Psalmul 136.8; Matei 5.45).

A doua mărturie este cea a cuvântului (v. 7‑11). Dacă acesta era sfânt, drept, bun, spiritual, chiar şi atunci când cuprindea numai legea dată către Israel (Romani 7.12,14), cât de nepreţuit este el acum, când este complet! Acest Cuvânt minunat îl învaţă pe cel care slujeşte (v. 11) şi îi atinge conştiinţa.

Conştiinţa constituie, am putea spune, cea de‑a treia mărturie şi se află în interiorul fiecărui om; ea pune în lumină atât greşelile comise fără voie, ascunse (v. 12), cât şi păcatele comise cu voie (cu propria voinţă, rod al mândriei sau al orgoliului); distincţia între cu voie şi fără voie se poate observa în Numeri 15.27‑30.

Şi la începutul epistolei către Romani putem vedea aceeaşi triplă mărturie, a creaţiei (Romani 1.20), a conştiinţei (Romani 2.15) şi a legii (Romani 2.17…), aşezată înaintea omului cu scopul de a scoate în evidenţă starea acestuia şi de a‑l conduce la mântuire.

6 Martie


Psalmul 20

Dumnezeu a dat lumii mai mult decât mărturii (cele amintite în Psalmul 19): El a dat un Martor viu, pe Isus Hristos. Psalmul 16 ni L‑a arătat pe Omul desăvârşit găsindu‑Şi întreaga desfătare în cei credincioşi, „sfinţii“, „aleşii“ de pe pământ. În Psalmul 20 Îl vom vedea pe Domnul Hristos ca fiind centrul preocupărilor şi al afecţiunilor alor Săi. Celui care, pe cruce, era nevoit să strige: „Strig ziua, şi nu‑Mi răspunzi“ (Psalmul 22.2), ei Îi spun: „Domnul să‑Ţi răspundă…! Domnul să împlinească toate cererile Tale!“ (v. 1,5). Apoi vine siguranţa credinţei: „Îi va răspunde“ (v. 6), căreia îi corespunde strigătul de eliberare din Psalmul 22.21: „Mi‑ai răspuns…“

Numai după aceea, credincioşii mijlocesc pentru ei înşişi: „Să ne răspundă Împăratul…“ (v. 9). Ce bine ar fi să înţelegem şi noi mai profund ce au însemnat pentru Isus părăsirea Sa şi apoi eliberarea Sa, precum şi care sunt rezultatele glorioase ale acestora pentru noi!

„Aceştia se încred în care şi aceia în cai, dar noi ne încredem în Numele Domnului Dumnezeului nostru“ (v. 7). Omul modern se mândreşte mai mult ca oricând cu mijloacele sale de transport puternice şi rapide, precum şi cu multe alte lucruri. Dar gloria creştinului este de a aparţine lui Hristos şi de a purta frumosul Său Nume (Iacov 2.7).

7 Martie


Psalmul 21

În Psalmul 20 i‑am putut observa pe credincioşi adresându‑se direct Împăratului lor. Acum ei Îi vorbesc Domnului despre acest Împărat (v. 1‑7). Ce subiect încântător pentru inima lui Dumnezeu! Să nu uităm că principalul act al închinării creştine este de a‑L prezenta Tatălui pe Cel care Îi este infinit de plăcut: pe Fiul Său Isus Hristos.

„Binecuvântările bunătăţii“, care sunt acum ale Sale, prind întregul lor contur când sunt privite în contrast cu suferinţele şi insultele care au fost atunci partea Sa: astfel, coroanei de spini îi corespunde o coroană de aur curat; împărţirea veşmintelor Lui are drept corespondent înveşmântarea Sa cu strălucire şi cu măreţie de către Însuşi Dumnezeu (Psalmul 45.6‑8); ruşinii crucii îi succedă gloria învierii (v. 4). Da, Cel care a fost făcut blestem pentru noi este rânduit ca binecuvântare pentru totdeauna. Şi Cel Căruia Dumnezeu, pentru o clipă, I‑a întors spatele este din nou umplut de bucurie văzându‑I faţa (v. 6). Am putea atunci să ne întrebăm de ce Duhul n‑a inversat între ei Psalmul 21 şi 22. Nu a făcut aceasta cu siguranţă pentru că Dumnezeu L‑a preîntâmpinat pe Fiul Său cu aceste binecuvântări pregătite dinainte pentru El (comp. cu Ioan 17.4,5). Şi, de asemeni, pentru că nu vrea să ne lase să abordăm subiectul abandonării Preaiubitului Său (Psalmul 22) fără să avem făcute cunoscut mai dinainte gloriile Sale (Psalmul 21).

8 Martie

Psalmul
22.1‑21

Poate mai mult ca de oricare altă parte din Scriptură, de Psalmul 22 trebuie să ne apropiem cu „picioarele descălţate“, deoarece el conţine tema cea mai profundă: sentimentele şi rugăciunile Domnului Hristos în ceasurile de la cruce. După ce a fost expus răutăţii oamenilor, suferind pentru dreptate, El cunoaşte în timpul celor trei ore de întuneric profund abandonarea de către Dumnezeul Său puternic. Complet singur, Omul desăvârşit traversează această încercare fără seamăn având numai sprijinul lăuntric al iubirii Sale fără egal. El nu încetează nicio clipă să Se încreadă în Cel care, pentru moment, nu‑I putea răspunde. Îşi afirmă public slăbiciunea şi ruşinea (v. 1,2,6) şi nu manifestă nicio stare care să semene cu nerăbdarea, cu disperarea sau cu încercarea de a Se apăra.

La cruce, omul a dat la iveală măsura sa întreagă: a arătat până unde este capabil să meargă cu ura sa, cu violenţa sa, cu sfidarea sa, cu josnicia sa morală (v. 6‑8,12,13,16‑18). Dar, în acelaşi timp, şi Dumnezeu a dezvăluit măsura totală a ceea ce este El: a arătat până unde poate merge şi în dreptatea Sa perfectă împotriva păcatului, şi în dragostea Sa desăvârşită pentru păcătos. Crucea a proiectat totul la adevărata scară. Ah, fie ca această contemplare a Domnului Isus murind pentru noi să producă tot mai mult în sufletul nostru umilinţă şi recunoştinţă, respect şi adorare!

9 Martie

Psalmul
22.22‑31

Pentru Cel aflat „între coarnele bivolilor“ (comp. v. 2 cu v. 21) soseşte răspunsul. Este învierea şi, în acelaşi timp, bucuria comuniunii regăsite! În dragostea Sa, Domnul Hristos S‑a grăbit ca această bucurie să fie împărţită. Primul Său gând a fost să le facă cunoscut „fraţilor Săi“ noua relaţie în care i‑a aşezat lucrarea Sa şi să le vorbească acestora despre Tatăl Său care devine Tatăl lor, despre Dumnezeul Său care devine Dumnezeul lor (v. 22; Ioan 20.17). Spre deosebire de alţi psalmi care tratează tot suferinţele lui Hristos, în acesta nu se pune problema judecăţii. Domnul Isus poartă aici păcatele şi, ca urmare, nu găsim decât har şi binecuvântare: binecuvântare pentru Adunare (alcătuită la început din ucenici iudei: v. 22 citat în Evrei 2.12); binecuvântare pentru Israelul restaurat, numit în v. 25 „adunarea cea mare“; binecuvântare pentru „toate familiile naţiunilor“ sub Împărăţia de o mie de ani (v. 27,28); binecuvântare pentru toţi cei care se nasc în timpul acestei domnii glorioase. Aşa cum se lărgesc undele în jurul centrului de unde au fost produse, tot aşa se extind consecinţele minunate şi multiple ale lucrării de la cruce asupra întregii creaţii. Şi înţelegem astfel de ce a fost Isus abandonat (comp. cu v. 1).

10 Martie


Psalmul 23

Bunul Păstor Şi‑a dat viaţa pentru oile Sale (am văzut în Psalmul 22 şi la fel putem vedea în Ioan 10.11). Acum, în Psalmul 23, El merge înaintea lor; le paşte cu tandreţe şi ele nu duc lipsă de nimic, pentru că El este acolo, răspunzând de ele. Oile, aceste creaturi slabe şi dependente, care ne reprezintă, fac zilnic experienţa grijii păstorului (Isaia 40.11; 49.10). Simpla recunoştinţă constată: nu am dus lipsă de nimic (Luca 22.35), iar credinţa afirmă chiar mai mult: „nu voi duce lipsă de nimic“ (de nimic cel puţin din cele necesare sufletului: acesta îmi este înviorat – v. 3). Domnul Isus mă duce la ape liniştite şi totodată mă conduce pe cărări ale dreptăţii, aşa cum se cuvine propriului Său Nume pe care eu Îl port.

Începând cu v. 4, oaia I se adresează direct: „Tu eşti cu mine…“ Cu această însoţire, nici chiar valea umbrei morţii nu mai este de temut. Toiagul şi nuiaua acestui bun Păstor mă mângâie şi totodată mă protejează de însemi rătăcirile mele. Şi astfel, fără să fiu înfricoşat de prezenţa potrivnicilor puternici, pot să mă aşez la masa împărătească, în locul care mi‑a fost pregătit – nu doar pentru o invitaţie ocazională, ci pentru „toate zilele vieţii mele“ (comp. cu 2 Samuel 9.13): da, în casa Dumnezeului bunătăţii şi al harului, a Tatălui meu, în care acum locuiesc prin credinţă, aşteptând să rămân în ea, într‑adevăr, pentru totdeauna.

11 Martie


Psalmul 24

În Psalmul 22 L‑am putut observa pe Salvatorul: acest psalm cuprinde trecutul, cu momentul său de har, crucea, de la care pornesc toate; Psalmul 23 l‑am văzut corespunzând prezentului, în care se experimentează prezenţa unui Păstor; este rândul Psalmul 24 să ne deschidă viitorul: acolo Îl admirăm pe Împăratul gloriei. Toţi aceşti psalmi sunt ai lui David, omul care nu numai că a cunoscut respingerea şi suferinţa (Psalmul 22), dar care a fost şi păstor (Psalmul 23) al lui Israel (2 Samuel 5.2), şi împărat glorios (Psalmul 24) în Sion.

Psalmul 24 începe cu afirmarea drepturilor Domnului asupra pământului: pe pământ a fost înălţată crucea (Psalmul 22); pe pământ, în prezent, se înfăţişează această vale întunecoasă (Psalmul 23); pe pământ, în curând, Îşi va aşeza Domnul tronul Său de domnie (Psalmul 24). „Lumea şi cei care o locuiesc“ vor fi nevoiţi atunci să‑L recunoască pe Cel căruia Îi aparţin şi să se supună dominaţiei Sale. Unii se vor supune doar sub efectul constrângerii, „linguşind“ (sau „prefăcându‑se“), cum anunţă Psalmul 18.44. În ceea ce ne priveşte, noi putem să‑I aducem de pe acum Domnului Isus ascultarea dragostei. Pentru a avea parte de Împărăţie, cetăţenii trebuie să aibă caracterele ei (v. 3‑6), iar pe acestea, Isus le‑a vestit încă de la începutul slujbei Sale (comp. v. 4 cu Matei 5.8). El era Împăratul, Mesia al lui Israel; poporul Său însă L‑a respins: şi aşa a ieşit El, ducându‑Şi crucea (Ioan 19.5,17). Să‑L contemplăm acum intrând ca Însuşi Domnul, Împăratul gloriei, în împărăţia binecuvântării Sale.

12 Martie


Psalmul 25

Psalmii 16‑24 s‑au ocupat în special cu Hristos, Mesia. Odată cu Psalmul 25 se deschide o altă serie (Psalmii 25‑39), în care privirea ne este îndreptată mai ales înspre „rămăşiţa“ credincioasă şi înspre credincioşi în general.

În timpul citirii psalmilor trebuie să luăm seama la simbolurile ce marchează începutul unei serii de psalmi (în unele versiuni Psalmul 25 şi Psalmul 40 au un asterisc „“ în titlu); şi, de asemenea, să luăm seama la simbolurile din text ce separă ideile principale. Ele ne ajută să remarcăm în Psalmul 25 două rugăciuni: una de la v. 4 la 7 şi alta de la v. 16 la 22 (în unele versiuni v. 4, 8 şi 16 sunt marcate printr-un simbol „Y“).

Cererile din v. 4 şi 5 trebuie luate ca fiind cu totul speciale pentru noi: „…Condu‑mă în adevărul Tău“ (comp. cu Psalmul 43.3). Era un subiect de nespusă bucurie pentru apostolul Ioan să găsească, în familia „alesei doamne“ (2 Ioan 1), copii umblând în adevăr (2 Ioan 4).

Dar cum ar fi posibil mersul, fără a cunoaşte calea şi potecile? Dumnezeu le arată; şi observaţi cum sufletul face progrese (v. 8‑10,12). Totuşi, este impusă o condiţie: „Domnul Se destăinuie (notă: comunică intim) celor care se tem de El“ (v. 12 şi 14). Altfel spus, Dumnezeu nu‑Şi descoperă gândurile şi nu‑Şi face înţeles Cuvântul Său decât acelora care sunt dispuşi să I se supună. Iată de ce domneşte atâta ignoranţă în creştinătate… şi iată de ce, atât de des, aceasta e în chiar sufletele noastre.

13 Martie


Psalmul 26

În Psalmul 25, credinciosul avea de mărturisit păcate (v.7, 11 şi 18), iar rugăciunea lui era: „Condu‑mă în adevărul Tău“. În Psalmul 26, tonul se schimbă; credinciosul stă înaintea Domnului cu o conştiinţă curată (v. 1,2) şi poate declara: „Am umblat în adevărul Tău“ (v. 3). El este unul dintre acei fericiţi care, potrivit Psalmului 1.1, nu s‑a asociat cu cei care fac răul (v. 4,5). Toate gândurile îi sunt absorbite de o preocupare sfântă, cea ilustrată în v. 6 şi 7. Cu mâinile spălate în ligheanul de aramă, altfel spus, după ce s‑a judecat pe sine, el înconjoară altarul, privind sub toate aspectele lucrarea de la cruce şi pe Cel care a fost Jertfa desăvârşită. Gura i se deschide pentru a lăuda şi a istorisi „toate minunile“ făcute prin har (v. 7).

Viaţa creştină nu constă numai în scoaterea din nelegiuire. Odată curăţit de „vasele de ocară“, copilul lui Dumnezeu îi caută şi îi găseşte pe aceia care, împreună cu el, „cheamă pe Domnul dintr‑o inimă curată“ (2 Timotei 2.21‑22). Aici, credinciosul care a urât „adunarea celor care fac răul“ (v. 5) se bucură de locuirea gloriei Dumnezeului său şi‑L binecuvântează pe Domnul „în adunări“ (v. 12). Constituie o bucurie pentru inima noastră prezenţa Domnului Isus în adunarea a doi sau trei strânşi în Numele Lui (Matei 18.20)?

14 Martie


Psalmul 27

În acest Psalm străluceşte încrederea totală a celui credincios în Cel care este Lumina, Mântuirea şi Tăria vieţii sale (v. 1; Psalmul 18.27,28,29). Epistola către Efeseni va confirma acest adevăr, că Domnul este în acelaşi timp şi Lumina şi Tăria puterii creştinului (Efeseni 5.14; 6.10). Dar cine Altul a arătat această încredere totală în Dumnezeu decât Domnul Isus?

Dacă Psalmul 22 ar putea fi numit „psalmul crucii“, atunci acestuia (Psalmului 27) va trebui să‑i dăm titlul de „psalmul Ghetsimani‑ului“. Într‑adevăr, v. 2 evocă într‑un mod izbitor mulţimea înarmată cu săbii şi cu bâte care înaintează sub îndrumarea lui Iuda pentru a‑L prinde pe Domnul gloriei. Însă la singura Sa rostire, „Eu sunt“, ei dau înapoi şi cad la pământ (Ioan 18.6).

„Casa Domnului“ – acesta este locul în care îşi caută refugiul psalmistul (v. 3‑5; comp. cu 2 Împăraţi 19.1,14): ce frumoasă imagine a comuniunii, a acestui „un lucru“ (v. 4) pe care se cuvine să‑l cerem şi să‑l urmărim înainte de orice altceva. Iar această comuniune nu este numai pentru ceasul încercării, ci pentru „toate zilele vieţii mele“. Comuniunea este şi «climatul» necesar pentru a distinge frumuseţea Domnului şi pentru a progresa în cunoaşterea acestei frumuseţi. Ultimul verset vine ca un răspuns de sus care opreşte toată alarmarea credinciosului: „Da, aşteaptă‑L pe Domnul!“

15 Martie


Psalmul 28

Implorările pe care le auzim răzbătând prin acest psalm nu seamănă deloc cu rugăciunile pline de încredere pe care un creştin le poate adresa astăzi Dumnezeului şi Tatălui său. Teama de a nu rămâne fără răspuns, groaza din faţa morţii, frica de a nu fi luat odată cu cei răi, precum şi apelul către judecarea celor răi redau aici sentimentele israelitului credincios din zilele de la urmă. Această mare strâmtorare nu va putea face altceva decât să scoată încă o dată în evidenţă răspunsul pe care îl primeşte cel credincios şi bucuria pe care i‑o prilejuieşte acestuia primirea unui răspuns (v. 6‑9).

„Domnul este tăria mea“, declară în v. 7, iar în v. 8: „Domnul este tăria lor“. Experienţa este mai întâi individuală şi apoi colectivă. Să ne amintim de un episod din istoria lui David, autorul psalmului nostru. La întoarcerea la Ţiclag, el găseşte cetatea incendiată şi pe toţi locuitorii ei duşi în captivitate; însoţitorii săi vorbesc să‑l ucidă cu pietre; se află într‑o mare strâmtorare. Şi atunci se întăreşte în Domnul Dumnezeul său (1 Samuel 30.6). Asemeni lui David, experimentarea întregii noastre slăbiciuni este uneori necesară pentru a conştientiza că toată puterea noastră este în Domnul (2 Corinteni 12.10). Remarcăm, de asemeni, că răspunsul lui Dumnezeu aduce lauda în inima celui credincios. În ce ne priveşte, să nu uităm vreodată să I‑o exprimăm Domnului (Isaia 25.1)!

16 Martie


Psalmul 29

Din punct de vedere profetic, acest psalm vorbeşte despre momentul când cei puternici ai pământului vor trebui să se supună Domnului. Gloria şi tăria, pe care omul şi le atribuie cu atâta plăcere, aparţin, de fapt, numai lui Dumnezeu. Şi acestea Îi vor fi recunoscute doar atunci când El va considera potrivit să‑Şi înalţe glasul, pentru a‑Şi revendica drepturile (glasul Domnului este amintit de şapte ori în acest psalm). Dominaţia naţiunilor (numite: „fii ai celor puternici“ – v. 1) asupra lui Israel va lua atunci sfârşit, pentru că poporul căruia îi va da Domnul puterea când va fi să şadă ca Împărat pentru totdeauna (v. 10‑11) va fi chiar poporul Său.

Ce puternic şi impunător este acest glas al Creatorului, pe care toţi oamenii au ocazia să‑l audă! Dumnezeu le vorbeşte cu tot dinadinsul («de‑a curmezişul») prin fenomene ale naturii: vânt, tunete, avalanşe, cutremure de pământ… care umplu sufletele cu un sentiment de măreţie şi de groază… în general foarte trecător! Dar, mai presus de toate, Dumnezeu a vorbit lumii prin Isus Hristos, Cuvântul devenit trup (Ioan 1.14; 18.37). Acesta a fost şi glas al puterii divine „pe ape mari“ (v. 3), şi glas al unui singur cuvânt, rostit pe când El potolea furtuna (Marcu 4.39), precum şi glasul „blând, în şoaptă“ (1 Împăraţi 19.12), al dragostei: glasul bunului Păstor. Acesta se face auzit şi astăzi în Cuvântul Său. Să învăţăm să‑l ascultăm!

17 Martie


Psalmul 30

Chiar dacă sunt scrise în dreptul rămăşiţei lui Israel, v. 1‑5 sunt o încurajare pentru toţi răscumpăraţii, amintindu‑le că, dacă trebuie să treacă printr‑o „întristare uşoară de o clipă“, aceasta lucrează pentru ei o „greutate eternă de glorie“ (2 Corinteni 4.17). Lacrimilor – care sunt partea celor mai mulţi în noaptea întunecoasă a acestei lumi – le vor urma curând cântările de bucurie, în dimineaţa zilei fără apus. Dar chiar şi noaptea, în mijlocul încercărilor, cel care Îl cunoaşte pe Domnul are o bucurie interioară care îl face în stare şi totodată îl îndeamnă să cânte (Psalmul 42.8; Iov 35.10). El le dă în felul acesta celor din jur cea mai puternică mărturie (Fapte 16.24‑25).

Descurajarea în încercare este un lucru periculos! Pe de altă parte, un credincios prosper riscă să se sprijine pe prosperitatea lui („muntele meu“ – spune psalmistul), obligându‑L pe Dumnezeu să‑i zdruncine aceste temelii, pentru a‑l determina să‑L caute pe El (v. 6‑8). Prosperitatea în lume devine pe nesimţite un obstacol care împiedică comuniunea cu Domnul; de aceea, este spre folosul nostru să fim lipsiţi de ea. Care este mijlocul de a scăpa de astfel de pericole? Privind mai departe de noaptea de acum şi mai sus de „muntele nostru“, cântărind toate lucrurile în perspectiva preafericitei eternităţi.

18 Martie

Psalmul
31.1‑14

În Tine, Doamne, mi‑am pus încrederea“ – în felul acesta răsună, de astă dată, declaraţia fermă a celui credincios (v. 1). Apoi, în v. 6: „Cât despre mine, mă încred în Domnul“. Şi, din nou, la sfârşitul pasajului nostru: „Dar eu mă încred în Tine“ (v. 14). În mijlocul furtunii dezlănţuite de oameni, el se agaţă de această certitudine. Adăpostul şi l‑a aşezat nu pe propriul munte (Psalmul 30.7), ci în Domnul, Stânca lui (v. 3) de neclintit. „Fii pentru mine o stâncă…“, cere el în v. 2, iar în v. 3 confirmă: „Tu eşti stânca mea“. Nimic niciodată nu va putea răsturna o credinţă aşezată pe o astfel de temelie (Matei 7.25). Drag prieten, ai construit tu pe această stâncă?

Există un moment în viaţă când această încredere este mai necesară ca oricând. Este vorba de ultimul moment, când totul trebuie părăsit, pentru a trece prin moarte. În această traversare întunecoasă, niciun sprijin pentru suflet nu poate dăinui, decât Dumnezeul în care, acum şi pentru totdeauna, ne‑am pus toată încrederea (Proverbe 14.32).

Să ne gândim la Modelul nostru incomparabil: În momentul morţii Sale, Hristos Îşi exprimă această încredere absolută prin ultimele Sale cuvinte de pe cruce, despre care ne vorbeşte v. 5: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul“ (Luca 23.46; vezi şi v. 15).

19 Martie

Psalmul
31.15‑24

„Este un timp pentru orice ocupaţie: … un timp pentru a se naşte şi un timp pentru a muri, … un timp pentru a jeli şi un timp pentru a sări de bucurie…“ (Eclesiastul 3.1‑8). Dar întreg timpul nostru (toate aceste momente pentru…) se află în mâna Dumnezeului nostru. El a hotărât mai dinainte şi succesiunea (şirul de evenimente), şi durata, în special în ce priveşte timpul încercării. Să nu uităm niciodată v. 15, ori de câte ori ne întocmim proiecte!

Pe lângă ocrotire şi eliberare, sufletul găseşte alături de Domnul ceva mai de preţ: o bunătate mare (v. 19), minunată (v. 21), păstrată (v. 19) pentru cei ce se tem de Dumnezeu şi care se încred în El (v. 19; Psalmul 34.9). Să nu ne temem că se va epuiza vreodată această rezervă divină (bunătate păstrată, rezervată).

Dar cum am putea noi oare să răspundem la o astfel de bunătate? Versetul 23 ne învaţă: „Iubiţi pe Domnul, toţi sfinţii Săi!“ Aceasta este „porunca cea mare şi cea dintâi“ a legii (Matei 22.37,38). Şi nu este greu de împlinit (vezi 1 Ioan 5.2,3), pentru că „a înţelege bunătatea Domnului“ înseamnă chiar „a‑L iubi pe Domnul“. Pentru ca iubirea înspre El să fie produsă şi întreţinută în inimile noastre, trebuie să ne preocupăm mai mult cu iubirea dinspre El înspre noi (1 Ioan 4.19). «Prin însăşi dragostea Ta va trăi dragostea mea» – ne aminteşte o cântare.

20 Martie


Psalmul 32

Cu cât sufletul a gemut mai mult la început sub povara păcatelor, cu atât poate el gusta mai plăcut binecuvântarea despre care ne vorbesc v. 1 şi 2. Sunteţi printre aceşti fericiţi? Dacă nu, v. 5 vă arată drumul pentru a deveni fericiţi (comp. cu Luca 15.18): „Nu mi‑am acoperit…“ (v. 5); altfel spus, «mărturisirea în întregime este mijlocul indispensabil pentru ca Dumnezeu să acopere păcatul meu» (v. 1). Dacă încerc să‑l ascund, Dumnezeu va trebui, mai devreme sau mai târziu, să‑l pună în lumină (Matei 10.26), pentru că cea dintâi lucrare pe care o face Dumnezeu într‑un om este trezirea conştiinţei acestuia. Apoi apasă cu mâna Sa până când păcătosul este adus la pocăinţă. După pocăinţă, imediat urmează iertarea (şi iertarea ni se prezintă aici sub trei aspecte: eliberarea de povară, curăţirea de întinare şi anularea datoriei). Apoi vine umblarea. Să nu fim precum animalele care, fiind fără pricepere, trebuie conduse prin constrângere din exterior! Frâul şi zăbala sunt imagini ale mijloacelor dureroase pe care Dumnezeu este nevoit să le folosească atunci când nu vrem să ne apropiem de El (v. 9; comp. cu Proverbe 26.3). Cu mult mai bine este să ne lăsăm instruiţi, învăţaţi (titlul Psalmul 32: „maschil“, învăţătură) şi sfătuiţi direct de Cuvânt şi în comuniune cu Domnul!

21 Martie


Psalmul 33

Primul verset al Psalmului 33 reia gândul din finalul Psalmului 32. Cel îndreptăţit prin iertarea păcatelor este invitat se bucure şi să‑L laude pe Domnul: este partea şi datoria fiecărui credincios.

În acelaşi timp, acest psalm se aplică direct Israelului viitor, când păcatul respingerii lui Mesia al lui îi va fi iertat. Lauda sa va avea trei mari subiecte:

Credincioşia lui Dumnezeu (v. 4‑9): El este Creatorul tuturor lucrurilor;

Înţelepciunea lui Dumnezeu (v. 10‑17): El cunoaşte totul şi guvernează naţiunile;

Bunătatea lui Dumnezeu (v. 18‑22): această bunătate se manifestă faţă de toţi cei care se încred în El.

Cântarea nouă (v. 3) este aici în legătură cu un pământ nou, căruia Dumnezeu îi va şterge nedreptatea şi pe care îl va umple de bunătatea Sa. Sfaturile naţiunilor (intenţiile popoarelor) vor fi fost nimicite, pentru a putea fi împlinite planurile eterne ale lui Dumnezeu şi intenţiile inimii Sale (v. 10‑11). Acelaşi Cuvânt al Său, care a creat cerurile (comp. v. 6 cu Evrei 11.3), acum ne dă o viaţă nouă şi lucrează în noi, aşteptând să şi desăvârşească lucrarea într‑o lume restaurată. Dumnezeu priveşte din ceruri şi ia aminte la toţi locuitorii pământului (v. 13,14). Dar, potrivit promisiunii din Psalmul 32.8, sunt urmăriţi de ochiul Său veghetor în special cei care Îl ascultă şi gustă iubirea Sa (v. 18; Psalmul 34.15).

22 Martie


Psalmul 34

Pentru a ne arăta că toate circumstanţele, inclusiv cele mai umilitoare, ne pot conduce, în final, la a‑L binecuvânta pe Dumnezeu, Duhul S‑a folosit de un episod neplăcut din istoria lui David (când şi‑a schimbat purtarea înaintea lui Abimelec), pentru a‑i dicta apoi cuvintele acestui psalm. Să‑l imităm pe „acest întristat“. Să învăţăm, asemeni lui, să preamărim oricând şi oriunde Numele Dumnezeului nostru.

În v. 11 Îl vedem pe Domnul cum, cu tandreţe, ne strânge în jurul Său, spunându‑ne: „Veniţi, fiilor, ascultaţi‑Mă…“ El are un cuvânt de încurajare pentru fiecare dintre noi. Pe cel aflat în pericol îl linişteşte prin v. 7, 15 şi 17 (vezi Isaia 63.9). Un altul cunoaşte lipsuri materiale? El răspunde la îngrijorarea lui prin v. 9 şi 10. Cineva trece prin doliu sau prin durere? El îi arată la Cine se găseşte mângâierea (v. 18). Dorinţa Lui este să ne întărească încrederea în Tatăl Său, astfel încât să‑L lăudăm împreună cu El (v. 3). Gustaţi – ne spune El – cât de bun este Domnul (comp. cu 1 Petru 2.3).

Dar Domnul ştie că avem nevoie şi de îndemnarea Sa, de aceea ne îndeamnă: „Păzeşte‑ţi limba de rău, … depărtează‑te de rău şi fă binele, … caută pacea şi urmăreşte‑o“ (v. 13,14; vezi 1 Petru 3.10‑12). Petru, citând în epistola sa din Psalmul 34, nu preia şi partea cu care se încheie acest pasaj (v. 21), pentru că astăzi este ziua harului. Judecata anunţată în finalul psalmului urmează să vină.

23 Martie

Psalmul
35.1‑16

Îngerul Domnului, Cel pe care L‑am văzut în Psalmul 34 cum „Îşi aşază tabăra în jurul acelora care se tem de El şi‑i scapă“ (Psalmul 34.7), este chemat în Psalmul 35 să‑i alunge şi să‑i urmărească pe vrăjmaşii celui drept (v. 5‑6). «După un timp de răbdare şi de har, care a rămas fără niciun rezultat, rămăşiţa, în loc să se răzbune singură, se va bizui pe Dumnezeu pentru a obţine eliberarea» (J.N.D.).

Această eliberare a credincioşilor evrei va fi însoţită, negreşit, de judecarea celor răi. În ce‑i priveşte pe creştini, ştim că nu prin nimicirea celor răi se va împlini eliberarea lor, ci prin însăşi răpirea lor, pentru a‑L întâmpina pe Domnul. Credincioşii nu vor rămâne pentru totdeauna împreună cu necredincioşii. Când Domnul va veni pe nor, cei credincioşi vor fi luaţi de pe pământ, iar ceilalţi vor fi lăsaţi acolo pentru teribilul „ceas al încercării“… (Apocalipsa 3.10); în momentul arătării Sale în glorie însă va fi invers: credincioşii din acel timp vor fi lăsaţi pentru a împărăţi, iar cei răi vor fi înlăturaţi (Luca 17.34‑36).

Ce nerecunoştinţă din partea omului firesc! David vorbeşte din experienţă, ca unul căruia i‑a fost dat atât de des să o sufere din partea acelora de lângă el (v. 12‑15). Dar Hristos a cunoscut şi a resimţit această nerecunoştinţă într‑un mod cu mult mai profund: „Îmi întorc rău pentru bine şi ură pentru dragostea mea“ (v. 12; Psalmul 109.5).

24 Martie

Psalmul
35.17‑28

Chiar dacă nu avem câtuşi de puţin de‑a face cu răutatea oamenilor în felul credinciosului din acest psalm, să nu uităm că persecuţia a fost şi este încă partea celor mai mulţi dintre creştini. Cât de recunoscători ar trebui să fim pentru libertatea conştiinţei şi a strângerilor ca adunare care continuă să ne fie acordate în ţara noastră! Celebrarea Domnului (prin laudă şi mulţumire) în mijlocul poporului Său de răscumpăraţi este dorinţa dreaptă a celui credincios (v. 18). Apreciem noi acest privilegiu, cei care încă îl mai avem?

În Ioan 15.25, Domnul Isus (citând v. 19 din psalmul nostru) Se referă la această ură fără temei căreia El i‑a fost ţinta (obiect al urii). Fără temei…! Deşi a fost în felul acesta, ura lumii împotriva lui Hristos şi împotriva alor Săi nu trebuie să ne mire (1 Ioan 3.13). Este cea pe care Satan o inspiră oamenilor împotriva Aceluia care l‑a învins pe el. Ne putem imagina sentimente mai îngrozitoare decât cele din v. 21, 25 şi 26? Puţine expresii sunt atât de izbutite pentru a da pe faţă, în toată grozăvia lor, hăţişurile răutăţii inimii omeneşti: bucuria perversă de a vedea suferind un nevinovat … care era Fiul lui Dumnezeu venit pentru salvarea oamenilor. „Ha, ha! Ochiul nostru a văzut“ – strigă batjocoritorii (v. 21). „Orice ochi Îl va vedea, şi cei care L‑au străpuns“, anunţă Apocalipsa 1.7. Şi nu pe cruce, ci în toată gloria Lui de Judecător!

25 Martie


Psalmul 36

Să comparăm sfârşitul v. 4 cu îndemnul din Romani 12.9: „Fie‑vă groază de rău“. Nu numai că omul din lume este indiferent faţă de păcat (pentru că, dacă l‑ar judeca, ar însemna să se condamne pe sine), dar se şi distrează cu el, făcându‑l tema preferată a literaturii şi a spectacolelor sale. În acelaşi timp, această insensibilitate faţă de rău îl aduce în starea de a se lăuda şi de a se „măguli în ochii lui“, chiar în prezenţa celor mai strigătoare nelegiuiri (v. 2; Romani 3.18; Deuteronom 29.19).

Pentru că suntem obligaţi să trăim într‑o asemenea atmosferă, conştiinţa noastră de creştini, cu timpul, riscă să se tocească; dar ne va fi întotdeauna scârbă de păcat dacă ne amintim de cruce şi de preţul nespus care a trebuit să fie plătit acolo pentru înlăturarea lui.

Bunătatea lui Dumnezeu este în ceruri, în afara atingerilor intenţiilor celor răi (v. 5,7) şi, în acelaşi timp, se întinde ca o aripă ocrotitoare pentru a‑i adăposti pe fiii oamenilor (Psalmul 17.8). Vai, ca şi locuitorii Ierusalimului din timpul Domnului, mulţi resping adăpostul astfel oferit (Matei 23.37)!

Izvorul vieţii şi lumina divină, privite împreună în v. 9, ne readuc la Hristos, Cuvântul, despre care este scris: „În El (Cuvântul) era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor“ (Ioan 1.4).

26 Martie

Psalmul
37.1‑22

Psalmul 37 nu mai este, ca cea mai mare parte a psalmilor anteriori, o rugăciune a credinciosului cu privire la cei răi care‑l chinuie. Este, dimpotrivă, răspunsul care îi soseşte de sus.

Acest răspuns nu îi aduce încă eliberarea aşteptată, ci, mai degrabă, resursele şi învăţămintele necesare pentru a face faţă răului care‑l înconjoară. Şi de câte ori nu experimentăm aceasta! În loc să ne fie ridicată încercarea, ca răspuns la rugăciunea noastră, Domnul ne dă ceea ce ne trebuie pentru a o putea traversa. Potrivit promisiunii din Psalmul 32.8: „Te voi instrui şi te voi învăţa; … te voi sfătui…“, noi recunoaştem glasul Stăpânului iubitor. El Însuşi a pus în practică învăţăturile pe care ni le dă aici. Şi, cunoscând sărmanele noastre inimi, ştie bine că vederea răului în preajma noastră poate produce în noi două sentimente chinuitoare: mâ­nia şi gelozia (v. 1,7,8; Proverbe 24.1,19). De aici rezultă aceste îndemnuri pe care trebuie să le citim adesea: „nu te mânia“ (repetat de trei ori), „încrede‑te“, „fă binele“, „încredinţează Domnului calea ta“, „rămâi liniştit“…; dar şi bogatele promisiuni care sunt legate de acestea: „El îţi va împlini cererile inimii tale…“, „El va lucra“. Ce bine ar fi dacă L‑am lăsa să lucreze! În curând, Dumnezeul păcii îl va zdrobi pe Satan sub picioarele noastre (comp. v. 10,17,20 cu Romani 16.20).

27 Martie

Psalmul
37.23‑40

De Domnul sunt întăriţi paşii omului“ (v. 23). Din firea noastră, suntem independenţi. A recunoaşte că avem nevoie de Dumnezeu pentru fiecare pas al vieţii noastre zilnice este un lucru evident, dar pe care nu‑l admitem întotdeauna. Să nu aşteptăm să avem de‑a face cu multe căderi, pentru a fi convinşi de aceasta şi pentru a accepta ajutorul Domnului!

În acest psalm îl întâlnim pe cel drept (sau: cei drepţi). Este numele dat rămăşiţei credincioase dintre iudei; aceasta va stăpâni ţara (lucru menţionat de cinci ori: v. 9,11,22,29,34), după înlăturarea celor răi (înlăturare menţionată tot de cinci ori: v. 9,22,28,34,38).

Astăzi, copilul lui Dumnezeu are dreptul să poarte acelaşi titlu (Romani 5.19). Cum se poate face recunoscut cel drept? El „se îndură“ şi „“ (v. 21); gura lui „rosteşte înţelepciune“; „limba lui vorbeşte dreptate“; „legea Dumnezeului său este în inima lui“ (v. 30,31). Dragoste, înţelepciune, adevăr, alipire faţă de Cuvânt, toate aceste etape de drum se pot ele remarca în mersul nostru de zi cu zi? Pentru aceasta, să contăm pe tăria, pe ajutorul şi pe scăparea lui Dumnezeu (v. 39,40).

Abandonarea celui drept este un fapt ce poate fi considerat, în adevăr, de neconceput (v. 25; 2 Corinteni 4.9). Şi totuşi, aceasta a trebuit să îndure „Cel Întrutotuldrept“ (Iov 34.17; Psalmul 22.1).

28 Martie


Psalmul 38

Îndemnurile din Psalmul 37 par să fi fost înţelese. Credinciosul nu mai cere înlăturarea celor răi, care, de altfel, i‑a fost promisă lămurit. În loc să se mânie din cauza celor care fac răul, este pătruns de propriul său păcat (v. 3‑5). În acelaşi timp realizează că se află în mâna lui Dumnezeu care îl disciplinează şi‑l pedepseşte (v. 1); şi pe El Îl aşteaptă (v. 15). Nu‑i treaba lui să le răspundă personal celor care îl persecută; cu atât mai puţin, să se răzbune. „Tu vei răspunde, Doamne, Dumnezeul meu!“ (v. 15).

Recunoaştem aici învăţăturile Noului Testament: „neîntorcând nimănui rău pentru rău…, nu vă răzbunaţi singuri, preaiubiţilor; … Eu voi răsplăti, zice Domnul“ (Romani 12.17,19). Singurul răspuns pe care suntem îndreptăţiţi să‑l dăm în faţa răului care ni se face este binele, şi aceasta spre deosebire de aceşti „vrăjmaşi“ (v. 19) sau „adversari“ care „răsplătesc cu rău pentru bine“ (v. 20).

Şi tot aici ne este dezvăluit şi meschinul lor sentiment: gelozia. Dorinţa perversă de a elimina ceea ce, prin contrast („…pentru că eu urmăresc ce este bine“), subliniază propria lor răutate – iată îngrozitorul mobil care i‑a condus pe oameni la a‑L da la moarte pe Cel Sfânt şi Drept (Ioan 10.32; citiţi şi 1 Ioan 3.12)!

29 Martie


Psalmul 39

Pentru a înfrâna voinţa proprie a unui credincios, Dumnezeu este uneori nevoit să recurgă la frâu şi la zăbală (Psalmul 32.9). Duhul impune tăcere firii noastre vechi, pentru a face să rodească şi să vorbească viaţa cea nouă (v. 1).

Când ni se face o nedreptate şi ne este poate cel mai greu să tăcem, să ne gândim la exemplul desăvârşit al Mielului care nu Şi‑a deschis gura (v. 9; Psalmul 38.13; Isaia 53.7; 1 Petru 2.23).

„Tu mi‑ai dat zile cât un lat de mână…“ (v. 5): scurtă este existenţa noastră şi, cu toate acestea, ea este risipită atât de prosteşte, de către atâ­tea persoane, în febrila agitaţie de a acumula bunuri pământeşti! (v. 6; Eclesiastul 2.21‑23). Să fim atenţi la cele patru certitudini („în adevăr…“) exprimate în v. 5, 6 şi 11! Omul este „doar o suflare“ (v. 5 şi 11) şi, în plus, „umblă ca o umbră…“ (v. 6). De pe scena acestei lumi, curând, când drama umană va ajunge la final, personajele şi decorul vor fi puse deoparte. „Chipul lumii acesteia trece“ (1 Corinteni 7.31). Ceea ce este adevărat, sigur şi nepieritor aparţine doar domeniului ceresc, invizibil (1 Petru 1.4). Înţelegând că nu poate aştepta nimic de la o astfel de lume, credinciosul îşi pune întrebarea: „ce aştept eu, Doamne?“ şi îşi dă el însuşi răspunsul: „Aşteptarea (speranţa) mea este în Tine“ (v. 7).

30 Martie


Psalmul 40

Psalmul 40 este unul glorios. Hristos, Omul înviat, ia cuvântul pentru a dezvălui „lucrările minunate“ şi „gândurile“ lui Dumnezeu îndreptate înspre noi (El Se asociază cu ai Săi: v. 5). Acest lucru îl putem vedea în patru tablouri succesive.

Primul tablou ne poartă în eternitatea trecută (v. 6 şi 7, citate în Evrei 10.5‑9). Fiul, singurul vrednic să reglementeze chestiunea păcatului, Se prezintă pentru a fi Robul ascultător: „Iată, vin…“ – „şi a venit…“, confirmă Efeseni 2.17.

Următorul tablou ni‑L arată pe Isus pe pământ: El vesteşte şi împlineşte „toată dreptatea“ (Matei 3.15), dă mărturie despre Dumnezeul bunătăţii şi al adevărului, vorbeşte despre credincioşia Sa şi despre salvarea Sa. Întreaga viaţă a lui Hristos este rezumată în v. 8‑10.

În cel de‑al treilea tablou, Salvatorul este înaintea noastră în ceasul solemn, când trebuie să strige: „Nelegiuirile Mele M‑au ajuns…“ (v. 12). Nelegiuirile Mele…? O, El Se încarcă cu nelegiuirile noastre, ale mele şi ale tale, şi acestea sunt şi prea numeroase, după ce, în Psalmul 38.4, le‑am văzut ca fiind şi prea apăsătoare.

Ultimul tablou ne readuce la v. 1‑3, unde „groapa pieirii“ şi „noroiul mocirlei“ fac loc Stâncii învierii. Hristos, eliberat din moarte prin puterea lui Dumnezeu, pe care a aşteptat‑o cu răbdare, Îşi cântă lauda şi îi invită şi pe oameni să I se alăture, pentru a‑L celebra în acelaşi fel (v. 3).

31 Martie


Psalmul 41

Prin Duhul profetic, Hristos declarase la sfârşitul Psalmului 40: „Sunt întristat şi sărac“: sărăcie de bunăvoie, destinată îmbogăţirii noastre! (2 Corinteni 8.9). Ferice de acela care‑L înţelege pe acest Sărac! Ferice şi de acela care ştie să se pună în locul celor săraci, al celor umiliţi, al celor care sufăr…! Şi tot ferice şi de acela care, măcar în duh, dacă nu în realitatea văzută, ia această poziţie de sărac, ca şi Învăţătorul său! (Matei 5.3).

Versetul 3 aduce preţioase încurajări credincioşilor bolnavi. În primul rând avem promisiunea ajutorului divin. Chiar dacă „omul din afară trece“, omul dinăuntru este reînnoit zi de zi, sub grija marelui Doctor al sufletelor (2 Corinteni 4.16). Ba, mai mult! „Orice pat“ de boală va fi transformat în chip miraculos, pentru că prezenţa Domnului la căpătâiul lui are putere să‑i schimbe suferinţa în bucurie. Ce plăcută companie, bună să‑l facă să uite faptul că nu a fost înţeles, precum şi indiferenţa căreia i‑a fost, poate, obiectul (v. 8)!

Noi ştim în ce moment s‑a împlinit v. 9. Cu câtă tristeţe a trebuit Domnul să‑l citeze înainte de a‑i da trădătorului Iuda „bucăţica“ care avea să‑l facă cunoscut… (Ioan 13.18,26)

Cea dintâi carte a Psalmilor se încheie aici, cu o laudă eternă, căreia, prieteni credincioşi, îi putem alătura şi amin‑ul nostru!

1 Aprilie

Proverbe
1.1‑19

Folosindu‑Se de cel mai înţelept dintre cei mai înţelepţi, de Solomon (despre a cărui înţelepciune citim în 1 Împăraţi 4.29‑34), Dumnezeu ne‑a dăruit „Proverbele“, „Cartea Înţelepciunii“, carte care se adresează tuturor, dar în mod deosebit tânărului (v. 4). Da, ţie, tânăr credincios ajuns la vârsta reflectării şi a judecăţii personale, îţi este dedicată cartea aceasta! A fost scrisă special pentru tine, pentru că a sosit momentul orientării tale, a alegerilor tale decisive. În şcoala lui Dumnezeu, unde se urmăreşte educarea ta în spirit creştin, sub autoritatea şi exemplul părinţilor tăi (v. 7‑9), cartea Proverbe constituie unul dintre „manualele“ de bază. Ea conţine definiţii, reguli (şi aplicaţii ale lor), exerciţii, exemple de urmat şi altele care nu trebuie urmate. Înţelepciunea (Cuvântul cu care ea se identifică) este în acelaşi timp o Persoană care învaţă şi care îndrumă paşii acelora pe care ea îi numeşte fiii Săi.

Asemeni cărţii psalmilor, care începea cu punerea deoparte a celui credincios (Psalmul 1.1), şi aici vom putea vedea cum cea dintâi instrucţiune dată fiului îl previne să evite „calea celor păcătoşi“, a celor care caută să‑l ispitească spunându‑i: „Vino cu noi“ (v. 11). Înţelepciunea îi arată unde duce această cale şi îl pune în gardă: „fiul meu, să nu porneşti la drum cu ei“ (v. 15; citiţi Efeseni 5.11)!

2 Aprilie

Proverbe
1.20‑33

Înţelepciunea şi‑a luat ca obligaţie educarea „fiilor“ ei (a ucenicilor ei), însă, în aceeaşi măsură, ea se îndreaptă şi spre cei din afară, pentru a‑i invita şi pe alţii să devină ucenici. Dumnezeu nu a dat Cuvântul Său numai pentru îndrumarea (sau: instrucţia, corectarea, disciplinarea, atenţionarea) celor credincioşi. Biblia este în acelaşi timp Evanghelia harului, care le arată celor neconvertiţi calea mântuirii. Priviţi Înţelepciunea – şi prin ea pe Domnul Isus – cum caută cu stăruinţă sufletele, pretutindeni pe unde sunt ele rătăcite! Sunt cunoscute acele locuri zgomotoase, în care lumea petrece pentru a uita, mai cu seamă dacă le vom fi frecventat şi noi înainte de întoarcerea noastră la Dumnezeu. Pentru a‑Şi face auzit glasul peste toată această gălăgie, Înţelepciunea strigă (comp. cu Ioan 7.37 şi 12.44); şi acest Cuvânt pe care Dumnezeu îl vesteşte pretutindeni are un dublu efect: mântuire pentru unii şi condamnare pentru alţii (comp. cu Fapte 17.32‑34).

Pentru cei care refuză să asculte (şi, vai, sunt numeroşi aceştia), aceeaşi voce care astăzi face să răsune chemarea stăruitoare a harului va deveni într‑o zi ironică şi cutremurătoare (v. 26). Atunci va fi prea târziu (comp. v. 28 cu Amos 8.12). Însă cei care ascultă vor locui în siguranţă, fără să se teamă de judecată (v. 33), şi vor fi beneficiarii promisiunii din v. 23: „Voi revărsa Duhul meu peste voi, vă voi face cunoscut cuvintele mele…“

3 Aprilie

Proverbe
2.1‑22

Înainte de a „lua în mâini“ educarea „fiului“, Înţelepciunea îi testează înclinaţiile: este „fiul“ hotărât să se lase învăţat, pentru a găsi cunoştinţa lui Dumnezeu? (v. 5); se supune el de bunăvoie disciplinei din această „şcoală“?; pentru că, în adevăr, nicio învăţătură nu este profitabilă dacă nu este însoţită de dorinţa de a dobândi cunoştinţă şi nici dacă lipseşte conştientizarea importanţei ei. În felul acesta ne putem explica cum se poate întâmpla ca un şcolar rău să devină dintr‑o dată un bun elev: se schimbă brusc din momentul când ajunge să înţeleagă că viitorul lui depinde de munca lui.

Înţelepciunea şi priceperea ni se oferă ele însele. Dumnezeu nu limitează darurile Duhului Său (Ioan 3.34). În acelaşi timp însă, noi trebuie să le urmărim, să le căutăm activ prin rugăciune (v. 3; comp. cu 1 Corinteni 14.1). Versetele 1‑4 îl invită pe cel credincios să facă un efort înşeptit: dacă vei primi cuvintele…, păstra poruncile…, pleca urechea…, îndrepta inima…, striga…, căuta…, cerceta… Într‑adevăr, dacă inima noastră nu este angajată ferm şi personal, cea mai bună educaţie nu ne va putea păzi mult timp (v. 10,11; vezi Daniel 1.8). Tendinţa noastră va fi să ne adaptăm mediului în care ne vom afla: vom fi la discreţia influenţelor negative (v. 12‑22); şi, de asemeni, ziua plecării de acasă ar putea marca o întorsătură fatală pentru noi (citiţi 1 Corinteni 15.33).

4 Aprilie

Proverbe
3.1‑20

Pentru tine, tânăr credincios, răsună aceste cuvinte pline de dragoste ale Tatălui ceresc: „Fiul meu, nu uita…“ (v. 1). Expresia „fiul meu“ se repetă de paisprezece ori în cap. 1‑7. Citându‑le evreilor Proverbe 3.11,12, apostolul va fi obligat să le spună: „Aţi uitat de tot îndemnul care vă vorbeşte ca unor fii…“ (Evrei 12.5,25). În ce ne priveşte, să luăm bine seama la avertismentele pe care le găsim în aceste capitole, gândindu‑ne la Cel care ni le adresează.

Bunătatea şi adevărul sunt de nedespărţit: ele corespund perfect naturii Dumnezeului dragostei şi al luminii. Şi, pentru că noi suntem copiii acestui Dumnezeu, se cuvine să gravăm bunătatea şi adevărul pe inimile noastre (v. 3)!

Există o pricepere care se caută prin rugăciune (am învăţat aceasta din cap. 2): este priceperea prin care Duhul Sfânt ne ajută să pătrundem gândurile lui Dumnezeu: ferice de toţi cei care o găsesc (v. 13)! Însă există şi una în care nu am voie să‑mi pun încrederea: este propria mea pricepere (v. 5). Nu pot în acelaşi timp să mă sprijin şi pe priceperea mea şi să mă încred şi în Dumnezeu din toată inima; să urmez şi raţionamentele mele… şi instrucţiunile de sus. „Nu fiţi înţelepţi în ochii voştri“, recomandă Romani 12.16, reluând v. 7 din capitolul nostru.

5 Aprilie

Proverbe
3.21‑35

Învăţăturile Înţelepciunii trebuie reţinute! Acest lucru va fi benefic în primul rând pentru viaţa sufletului meu. „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu“ (Luca 4.4). Ele îmi vor fi o adevărată podoabă a harului „pentru gâtul“ meu (v. 22; cap. 1.9; cap. 4.9); mersul îmi va fi întărit ziua, iar noaptea mă voi putea odihni în siguranţă. Somnul îmi va fi dulce (v. 24). De unde atunci şovăirile şi judecăţile greşite, care mă fac să mă poticnesc chiar şi ziua? De unde temerile şi frământările interioare, care mă asaltează uneori şi noaptea? Acestea apar pentru că am pierdut din vedere învăţăturile Domnului; am abandonat simpla încredere în El (v. 26), alegând să raţionez după mintea mea.

În al doilea rând, Dumnezeu, care‑mi cunoaşte inima egoistă, îmi aminteşte şi care‑mi sunt îndatoririle faţă de aproapele meu (v. 27; Luca 6.30). Pentru că sunt copilul Lui, El aşteaptă de la mine o îndreptare totală, fără cel mai mic compromis în fapte, cuvinte sau intenţii. Blândeţea şi bunătatea sunt virtuţi de care lumea profită pentru a‑l jefui pe creştinul care le manifestă, dar cel credincios nu va fi niciodată în pierdere, pentru că Dumnezeu dă un mai mare har, după cum anunţă Iacov, citând v. 34 (Iacov 4.6).

6 Aprilie

Proverbe
4.1‑19

Copilul cu părinţi creştini începe să dobândească noţiunile elementare ale înţelepciunii lui Dumnezeu din familie. Negarea, dispreţuirea sau abandonarea (v. 2) „învăţăturii bune“ primite în casa părintească sunt tot atâtea atitudini care nu pot fi binecuvântate şi prea adesea ele constituie punctul de lansare în pierderea mărturiei în viaţă (comp. v. 10 cu Exod 20.12).

Tatăl va face cunoscut copiilor adevărul Tău“ (Isaia 38.19). Învăţătura creştină este în responsabilitatea capului de familie. Adesea tatăl le transmite copiilor săi ceea ce, la rândul său, el însuşi a primit de la părinţii săi (Psalmul 78.4‑6). Solomon, scriitorul inspirat al Proverbelor, îşi amintea, cu siguranţă, de cele din urmă cuvinte ale tatălui său, David (v. 3; 1 Împăraţi 2.1‑3).

Versetele 11‑13 ne instruiesc cu privire la umblare, în timp ce v. 14‑19 cuprind amănunte cu privire la cale. Ne este descrisă cărarea celor răi tocmai pentru a şti să o evităm şi pentru a porni cu hotărâre pe cărarea celor drepţi. Aceasta este „ca lumina strălucitoare, care luminează tot mai mult, până când ziua e deplină“ (v. 18). Înţelepciunea este un domeniu în care, în mod normal, se progresează puţin câte puţin (comp. Luca 2.52). Oprirea din această creştere, cauzată de o conştiinţă aflată într‑o stare rea, este, în schimb, un lucru anormal.

Fie ca v. 18 să poată rezuma viaţa fiecăruia dintre noi!

7 Aprilie

Proverbe
4.20‑27; 5.1‑23

Simţurile celui credincios (ilustrate în aceste versete de organele vitale) trebuie să rămână în totalitate sub controlul Înţelepciunii. Această Înţelepciune, drag prieten creştin, îţi este pusă la dispoziţie de Dumnezeu (Iacov 1.5), pentru că tu ai răspunderea să‑ţi controlezi urechile (v. 20), ochii (v. 21,25), picioarele (v. 26,27; vezi Psalmul 119.101), gândurile, buzele (cap. 5.2) şi, mai presus de toate, inima, centrul motor care guvernează întreaga fiinţă (v. 23). Ţine de tine ca inima să nu‑ţi fie prinsă (în cursă). Câţi nu şi‑au irosit viaţa şi nu au vărsat lacrimi amare, pentru că, în tinereţea lor, au lăsat să se dezvolte în ei afecţiuni care nu erau după voia Domnului…

Dacă buzele sunt poarta de ieşire a inimii, ochii sunt principala poartă de intrare. Să veghem ca ochii noştri să privească drept înainte, spre Isus, ţinta alergării credinţei (Evrei 12.2)! În felul acesta, nicio lăcomie nu va putea găsi acces de bunăvoie în inima noastră.

Versetul 8 şi următoarele descriu mizeria celui care se lasă deturnat de „străină“, a celui care şi‑a dat anii „celui nemilos“ (v. 9). I‑am dat şi noi deja prea mulţi ani lui Satan, înainte de convertirea noastră. Am mai dori oare să reintrăm sub stăpânirea lui…?

8 Aprilie

Proverbe
6.1‑19

„A te pune chezaş“ pentru cineva înseamnă a întări mărturia despre acea persoană că ea prezintă garanţie în dreptul angajamentelor pe care şi le‑a luat. Deşi porneşte de la un sentiment aparent bun, Dumnezeu urăşte acest gen de chezăşie: în primul rând, pentru că exprimă încrederea în om, iar în al doilea rând, pentru că se angajează în mod nechibzuit viitorul, care nu‑I aparţine decât Lui (Ieremia 17.5; Iacov 4.13,14).

Versetele 6‑8 îi îndeamnă pe cei leneşi să facă o vizită la furnicar. Ce lecţii utile putem învăţa de la acest mic popor muncitor: hărnicie, perseverenţă, prudenţă, ordine, întrajutorare, disciplină de bunăvoie! Niciuna nu stă degeaba, iar dacă povara uneia este prea grea, o tovarăşă îi vine repede în ajutor. Să învăţăm şi noi să luăm seama la exemplele vii pe care Dumnezeu ni le pune la dispoziţie ici şi colo în creaţia Lui!

După ce am înţeles din cap. 4 şi 5 că mădularele celui credincios trebuie păzite şi sfinţite în totalitate pentru Dumnezeu (4.21‑27; 5.1,2), în cap. 6 (v. 12‑19) vedem cum mădularele omului firesc sunt puse în slujba răului. La fel a fost şi starea noastră pe când eram robi ai păcatului, dar am fost eliberaţi! Şi tot Romani 6.18 şi 19, care ne aminteşte acest mare adevăr, ne îndeamnă cu tărie să ne punem de acum mădularele în slujba dreptăţii, dându‑le, ca roabe, pentru sfinţire.

9 Aprilie

Proverbe
6.20‑35

Încă de la începutul cărţii, tânărului creştin i‑a fost amintit (tot ca o îndatorire de frunte, imediat după teama de Domnul) să asculte de părinţi şi să li se supună lor (cap. 1.8,9). Versetele 20‑22 fac o revenire asupra acestui subiect important, pentru a da învăţăturii oferite de tată şi de mamă acelaşi loc pe care Deuteronom 11.18,19 îl atribuie cuvintelor lui Dumnezeu (vezi şi Proverbe 23.22). A asculta de părinţi înseamnă, în lumina acestor versete, a asculta de Dumnezeu: lucru nu numai „drept“ (Efeseni 6.1), ci şi „plăcut în Domnul“ (Coloseni 3.20). Fie ca această ascultare să se vadă în căminele creştine cu atât mai mult cu cât ea dispare atât de repede în lumea zilelor noastre! (2 Timotei 3.2). Influenţei căminului i se opune încă o dată cea a femeii străine, care personifică păcatul (cap. 2.16; 5.3,20, apoi 7.5). Să nu fim surprinşi de aceste avertismente repetate. Ştim din experienţă că ispitele îşi înnoiesc atacul; şi vor fi cu atât mai puternice, cu cât vor întâlni în gândurile sau în obiceiurile noastre necurăţii nejudecate.

La rândul ei, lenea deschide larg porţile pentru poftele cărnii, aşa cum putem învăţa şi din istoria lui David şi a îngrozitorului său păcat (2 Samuel 11).

10 Aprilie

Proverbe
7.1‑27

Capitolul 7 prezintă cu solemnitate pericolul la care femeia străină îl expune pe tânărul fiu al înţelepciunii. Asistăm la o adevărată vânătoare a sufletului (comp cu 6.26): Ea stă la pândă; această femeie destrăbălată, gălăgioasă şi fără astâmpăr (v. 11), care‑şi ascunde intenţiile perverse sub înveliş religios (v. 14), umblă de colo‑colo, pândindu‑şi prada la adăpostul nopţii. Armele ei sunt cuvintele dulci şi clipitul seducător al pleoapelor (cap. 2.16; 5.3; 6.25). Victima ei este un tânăr uşuratic, fără ocupaţie, învins mai dinainte, pentru că nu are voinţă şi pentru că este dominat de simţuri.

Scena este repede jucată: inconştient, fără minte, el „a mers deodată după ea“. Laţul „păsărarului“ – adică al lui Satan – este închis deodată (v. 23; Psalmul 91.3). Prea târziu…! Plăceri de o clipă, dar cu ce preţ plătite! „Îşi pierde viaţa…“ şi nu ştie.

Tineri creştini, voi sunteţi şi mai responsabili, pentru că aţi fost preveniţi de toate acestea. În plus, ştiţi şi unde poate fi găsită resursa: „Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Păzindu‑se după Cuvântul Tău“ (Psalmul 119.9). Gândiţi‑vă la exemplul lui Iosif şi la răspunsul lui categoric, prezentat în Geneza 39.9, iar în ceasul pericolului, strigaţi la Cel care oricând „poate să‑i ajute pe cei ispitiţi“ (Evrei 2.18).

11 Aprilie

Proverbe
8.1‑21

Acum Înţelepciunea se întoarce spre cei pierduţi şi îşi face auzită lămurit chemarea ei de har (la fel ca în cap. 1). De astă dată se aşază pe înălţimi, în mijlocul drumurilor, la porţile oraşelor, pretutindeni pe unde trece lumea. Răspântia (v. 2) este locul de drum unde avem ocazia să schimbăm direcţia şi acolo vedem că sunt trimişi şi slujitorii împăratului din parabolă, ca să caute şi să poftească pe câţi vor găsi (Matei 22.9). Proverbe 9 ne va arăta că şi Înţelepciunea îşi are ospăţul pregătit (la fel ca Matei 22) şi că trimite invitaţii prin slujitori.

Voi, care încă mergeţi pe calea cea largă, răspundeţi acum vocii insistente care vă cheamă la răspântie! Este vocea lui Isus. El vă vrea fericiţi. El vă spune lucruri minunate, cuvinte drepte, limpezi şi adevărate, tuturor celor care‑L ascultaţi (v. 6,9). El are puse deoparte comori care nu se pot compara cu aurul sau cu argintul acestei lumi şi dă moştenire „avuţii trainice“ (v. 18), „adevărate“, „bunuri viitoare“ (Evrei 10.1), „o avere mai bună şi statornică“ (Evrei 10.34). Cât de glorios este „ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru aceia care‑L iubesc“ (1 Corinteni 2.9; comp. cu v. 17‑21)!

12 Aprilie

Proverbe
8.22‑36

Cele pe care „le‑a pregătit Dumnezeu pentru aceia care‑L iubesc“ (1 Corinteni 2.9) izvorăsc din Hristos. El este „Înţelepciunea lui Dumnezeu (care este) în taină, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit‑o mai înainte de veacuri spre gloria noastră“ (1 Corinteni 2.7; 1.30). Versetele 22‑31 ridică cortina de peste evenimentele derulate înainte de lucrurile create şi ne poartă atât de departe cât pot pătrunde gândurile noastre. Înţelepciunea era deja acolo, o Persoană alături de Dumnezeu: Fiul alături de Tatăl, într‑o plinătate reciprocă de dragoste şi de bucurie, pentru a concepe, apoi pentru a înfăptui împreună actul creaţiei. De aici mai învăţăm un lucru extraordinar: înainte să fi existat un singur om, înainte chiar să fi fost pământul, pentru a‑l susţine, înainte şi de „începutul pulberii lumii“, noi, tu şi eu, eram deja cunoscuţi şi iubiţi. „Desfătările Mele erau în fiii oamenilor“ (8.31) este minunata declaraţie a Preaiubitului lui Dumnezeu dinainte de a exista timpul. El nu voia să Se bucure singur de dragostea Tatălui. De aceea, întreaga lucrare pe care plănuise să o facă urmărea acest scop: să‑i introducă pe oamenii salvaţi şi făcuţi desăvârşiţi în propria Sa fericire, în gloria lui Dumnezeu, Tatăl Său.

13 Aprilie

Proverbe
9.1‑18

Cuvântul care „era la început cu Dumnezeu“, şi care „era Dumnezeu“, a coborât pentru a le vorbi oamenilor şi pentru a li‑L descoperi pe Tatăl (este măreţul subiect al Evangheliei după Ioan). Însă acest Cuvânt care nu a rămas singur cu Dumnezeu, ci „şi‑a construit casa“ (v. 1) în mijlocul oamenilor (Ioan 1.14 notă: „Şi‑a ridicat cort printre noi“), este totodată Înţelepciunea. Ea întâi invită la masă: „Veniţi… mâncaţi… beţi“ (v. 5, comp. cu Ioan 6.51). Cel dintâi lucru pe care îl oferă Înţelepciunea este înviorarea (apoi învăţătura, îndrumarea, instrucţia). Domnul Isus întâi umple inimile şi apoi duhul şi mintea, deoarece, dacă dragostea pentru El nu se află înaintea „poruncilor Lui“, nici pe acestea nu vom fi capabili să le păzim.

Învăţătura Înţelepciunii se deschide cu începutul. Şi ce găsim la început? Teama de Domnul (v. 10), altfel spus, conştientizarea autorităţii Celui care ne învaţă! Din respect pentru Dumnezeu, trebuie să dăm importanţă fiecărui cuvânt al Său şi acest respect să nu ne lipsească niciodată când citim Biblia.

În lume, o altă voce caută să‑i „abată“ pe oameni: este cea a nebuniei (şi a păcatului)! Împrumutând înfăţişarea Înţelepciunii (comp. v. 4 cu 16), ea ne oferă posibilitatea să ne bucurăm de „plăcerile trecătoare ale păcatului“ (Evrei 11.25). Dar să privim mai de aproape la feţele invitaţilor ei: la masa sinistrului ei ospăţ stau morţii (v. 18; 2.18,19).

14 Aprilie

Proverbe
10.1‑15

Începând cu acest capitol, Proverbele se prezintă sub forma unor fraze inspirate de Înţelepciune, cărora nu ne va fi uşor să le înţelegem întotdeauna ordinea şi nici să le desprindem ideile principale. Din lipsă de spaţiu, nu ne vom putea opri aici decât la un număr restrâns de versete (însă pentru un studiu mai aprofundat ne putem folosi de lucrarea: „Etude sur les Proverbes“ – „Studiu asupra Proverbelor“, de Henri Rossier).

Cel dintâi verset are rol de introducere generală: „Un fiu înţelept îl înveseleşte pe tată“ (v. 1). El este completat de v. 24 din cap. 23: „Tatăl celui drept va avea multă bucurie“ (vezi şi 15.20; 17.21,25; 29.3). Să ne gândim la satisfacţia pe care o au părinţii noştri când văd la noi manifestări ale trăsăturilor dreptăţii şi înţelepciunii conform gândului lui Dumnezeu. Şi ce să mai spunem când, privind mai sus, spre necurmata plăcere a Tatălui, Îl vedem pe Dumnezeu admirând Înţelepciunea Fiului Său, arătată nu numai în veşniciile trecute, ci şi în timpul cât a străbătut acest pământ… (cap. 4.3; Matei 3.17; 17.5).

Versetele care urmează ne arată în ce fel un fiu înţelept îşi onorează şi îşi bucură tatăl: Dreptatea practicată în lucrare (v. 4‑5), în umblare (v. 9), în vorbire (v. 11,13,14) – iată ce a manifestat Domnul Isus şi ceea ce a stârnit o bucurie infinită în inima Tatălui Său (vezi Ioan 8.29)!

15 Aprilie

Proverbe
10.16‑32

Un om drept este recunoscut mai ales după limbajul său (comp. cu Matei 26.73). Acordăm noi suficientă atenţie acestui aspect, de a nu rosti vorbe grele, cuvinte necuviincioase sau nebune? (Efeseni 4.29; 5.4). Dacă suntem dintre aceia care obişnuim să spunem orice ne trece prin minte, atunci v. 19 şi 20 ni se adresează în special nouă.

„Limba celui drept este argint ales“: ea filtrează necurăţiile şi nu lasă să treacă decât ceea ce are valoare. În inima credinciosului pulsează două izvoare şi amândouă curg prin aceeaşi poartă a buzelor (Iacov 3.9‑11): fântâna vieţii (v. 11; comp. cu Ioan 4.14), care îi poate înviora pe mulţi (v. 21), şi izvorul de necurăţie al cărnii, din care ţâşnesc toate gândurile rele (Matei 15.18‑19; Proverbe 12.18). Înţelepciunea ne va arăta, prin intermediul învăţăturii ei, când să vorbim şi când să tăcem (de citit rugăciunea din Psalmul 141.3).

Versetele 24‑30 compară sfârşitul celui rău cu al celui drept. Cel rău se teme (v. 24), dar teama lui nu este frica de Domnul, ci o groază nedefinită şi superstiţioasă, care are la orizont moartea, pentru care el nu este pregătit (Iov 15.20‑21). Cât de diferită de aceasta este calea celui credincios! În ce priveşte viaţa prezentă, Dumnezeu îi împlineşte dorinţele drepte (v. 24), iar cât despre viitor, inima i se bucură într‑o aşteptare fericită (v. 28).

16 Aprilie

Proverbe
11.1‑17

Putem remarca cum, în aproape fiecare verset al acestui capitol, partea şi caracterul celui drept sunt puse în antiteză cu cel rău. La fel este şi în viaţa de zi cu zi a copilului lui Dumnezeu: aşezat alături de cei necredincioşi din această lume, credincioşia sa scoate în evidenţă (prin contrast) nelegiuirea lor (şi invers): un om drept în mijlocul perversiunii, un om integru între oameni ai necredinţei…

Versetele de la 9 la 14 prezintă în special aspectele vieţii în societate. Cel drept nu este chemat să trăiască singur. Prezenţa lui în mijlocul lumii care‑l observă este o mărturie. Epistola către Tit ne îndeamnă să trăim drept… în veacul acesta, „pentru a împodobi“ – precum fac ilustraţiile unei cărţi – „învăţătura Dumnezeului nostru Mântuitor“ (Tit 2.10‑12).

„Înţelepciunea este cu cei smeriţi“ (v. 2). Credinciosul care rămâne lângă Dumnezeu nu are niciodată o părere înaltă despre sine. Cel mai bun remediu împotriva mândriei este să ne îndreptăm gândurile spre măreţia Domnului Isus.

Versetul 12 pune în contrast mândria cu priceperea: astfel, în timp ce mândria este însoţită de nedreptăţirea aproapelui, priceperea mă va ajuta întotdeauna să găsesc motive de a‑l considera pe celălalt superior mie (Filipeni 2.3).

17 Aprilie

Proverbe
11.18‑31

Tendinţa inimii noastre egoiste este de a acapara şi de a reţine mai mult decât avem nevoie (v. 24,26). Să citim în Luca 6.38 ce drum ne recomandă Domnul Isus. Vom găsi aici că adevărata cale de a fi binecuvântaţi este să ne ocupăm de binele altora. Uneori, aceasta sfidează prevederea şi înţelepciunea omenească, dar Dumnezeu nu are aceeaşi aritmetică cu cea pe care o are omul. El răstoarnă calculele şi previziunile acestuia. Bogăţiile sunt întotdeauna o piedică pentru cei care se încred în ele (v. 28; comp. Marcu 10.24 cu 1 Timotei 6.17,18). Ambiţia noastră trebuie să fie aceea de a fi „bogaţi în fapte bune“.

Cu toate acestea, există în lume un lucru de cea mai mare valoare, pe care suntem invitaţi să‑l căutăm şi să‑l câştigăm. Ce poate avea mai mare preţ decât sufletul? Pentru a‑l răscumpăra pe al nostru, Domnul „a vândut tot ce avea“ (Matei 13.44‑46). Da, „cel înţelept câştigă suflete“ (v. 30). Cunoaştem noi această fericită slujbă? Era a ucenicului Andrei (Ioan 1.41‑43), dar poate fi şi a noastră, indiferent de vârstă sau de nivelul de cunoştinţă. De ce anume are nevoie în mod deosebit cel care vrea să câştige suflete pentru Domnul? Cu siguranţă, de o înţelepciune promptă în a prinde ocaziile (Efeseni 5.15,16) şi de o dragoste dispusă să găsească drumul înspre inimi (1 Corinteni 9.19,22)!

18 Aprilie

Proverbe
12.1‑16

Cel drept este privit acum în viaţa sa de familie: cu soţia sa (v. 4), în casa sa (v. 7), lângă slujitorul său (v. 9), cu animalul său (v. 10), la munca sa (v. 11). Unde trebuie să se manifeste cel dintâi credincioşia celui credincios, dacă nu în relaţiile lui de familie şi în munca de zi cu zi?

Învăţăturile Înţelepciunii nu trebuie confundate cu ceea ce, în lume, numim morală. Morala este o sumă de reguli de bună comportare, stabilite de oameni pentru propriul lor beneficiu; ele sunt exprimate deseori sub formă de maxime. Unele dintre ele, cu siguranţă, sunt împrumutate din creştinism, iar altele sunt inspirate de bunul simţ sau din experienţa vieţii în societate. Morala omului însă nu face loc intervenţiei lui Dumnezeu, în timp ce aici avem principii divine, transmise de Dumnezeu.

Iacov 3.15 deosebeşte „înţelepciunea de sus“ de înţelepciunea acestui veac, „pământească, naturală“, sufletească, diabolică, cum a fost, de exemplu, cea prin care a vorbit Petru în Matei 16.22 şi care L‑a determinat pe Domnul să‑l numească „Satan“.

Versetul 15 ne arată că omul este incapabil să judece singur dacă se află sau nu pe o cale dreaptă. Lumea este plină de astfel de nebuni care‑şi îndreaptă paşii după morala omenească, în loc să asculte sfatul lui Dumnezeu.

19 Aprilie

Proverbe
12.17‑28; 13.1‑6

„Cine îşi păzeşte gura îşi păzeşte sufletul…“ (13.3). Să nu ne mire faptul că în cartea Proverbe găsim atât de multe recomandări cu privire la folosirea limbii. Versetul 17 ne ajută să privim limba pusă în slujba adevărului. Un copil al lui Dumnezeu se face recunoscut prin aceea că spune întotdeauna adevărul, oricât l‑ar costa (Efeseni 4.25). „Buza adevărului“ (v. 19) se împotriveşte buzelor mincinoase, care sunt „o urâciune pentru Domnul“ (v. 22).

Versetul 25 ne sugerează o altă întrebuinţare pentru limba noastră: aceea de a înveseli, printr‑un cuvânt bun, inimile întristate. Cuvântul bun prin excelenţă nu este oare vestea bună a Evangheliei? Prin ea pot să‑i arăt colegului meu calea vieţii (v. 26).

A arăta calea înseamnă a‑L arăta pe Isus (Ioan 14.6) prin cuvintele mele, dar mai ales prin faptele mele! El este Fiul înţelept din cap. 13.1 care ascultă de îndrumarea (învăţătura) Tatălui Său (Ioan 8.49).

Îl regăsim aici pe leneş alături de opusul lui, cel harnic (v. 24,27; 13.4). Neglijând chiar să‑şi frigă vânatul (v. 27), cel leneş se lipseşte de hrană. Să ne amintim că, pentru a ne însuşi adevărurile biblice pe care le‑am citit sau auzit, trebuie neapărat un efort personal (însemnări făcute şi reluate, versete învăţate pe dinafară etc.). Să nu fim leneşi („greoi“) la auzire (Evrei 5.11)!

20 Aprilie

Proverbe
13.7‑25

„Lumina celor drepţi se bucură“ („arde voioasă“ – v. 9; comp. cu Psalmul 97.11). În adevăr, bucuria, dacă este în conformitate cu gândul lui Dumnezeu, face parte integrantă din mărturia pe care sunt chemaţi s‑o dea copiii luminii. Un creştin trist este adesea un creştin posomorât, iar chipul îmbufnat este ca un ecran care ascunde strălucirea pe care trebuie s‑o redea cel credincios.

„Dar lampa celor răi se va stinge“ (v. 9; 24.20). Lipseşte uleiul! La fel li s‑a întâmplat şi fecioarelor nechibzuite din parabolă (Matei 25.8): le lipsea viaţa din Duhul, necesară pentru întreţinerea luminii.

Din mândrie vine numai ceartă“ (v. 10). Când este vorba să ne explicăm disputele în care suntem prinşi, de obicei ne folosim de cu totul alte motive decât de cel al mândriei; cel mult, discernem orgoliul la adversarul nostru. Acest verset vine să ne trezească la realitate: Cearta trădează propriul meu orgoliu: vreau să am dreptate şi m‑ar umili să cedez, când, de fapt, ar fi suficient doar să manifest Duhul lui Hristos, şi conflictul ar înceta îndată, iar victoria… ar fi repurtată (Matei 5.39,40; Geneza 13.8,9).

Învăţătura înţeleptului este un izvor de viaţă“ (v. 14). Suntem chemaţi să ne deschidem urechea spre aceia la care recunoaştem uşor înţelepciunea care vine de sus! Însă şi mai câştigaţi am fi dacă am merge cu ei (v. 20). Cât despre inima noastră, cu ce fel de legături este prinsă ea?

21 Aprilie

Proverbe
14.1‑16

Înţelepciunea femeilor“ este privită vizavi de casa lor (v. 1). În secolul nostru, când femeia căsătorită îşi caută un rol important în mai toate domeniile, mai puţin în propriul ei cămin, este important de subliniat ce învăţătură ne dă Biblia şi în această privinţă (Tit 2.5). Oare să fie nevoie de mai puţină înţelepciune divină când este vorba de educarea copiilor noştri?! Chiar dacă obligaţiile zilnice din gospodărie le par unora prea umilitoare şi prea monotone, ele au mare preţ înaintea Domnului.

Mai multe versete redau, în continuare, modul în care este văzută nebunia în ochii lui Dumnezeu. Felul Său de a o privi nu are nimic comun cu criteriile lumii (1 Corinteni 1.19,20). Una dintre caracteristicile nebunului este că îşi bate joc de păcat (v. 9), iar aceasta echivalează cu dispreţuirea crucii prin care s‑a plătit înlăturarea păcatului. Şi nu există insultă mai mare la adresa lui Dumnezeu decât dispreţuirea crucii!

Versetul 13 defineşte, prin contrast, bucuria celui necredincios şi a celui credincios. Creştinul are speranţă şi aceasta îi menţine bucuria în inimă chiar şi când trece prin necazuri; el poate fi uneori întristat, dar întotdeauna se bucură (2 Corinteni 6.10). Pentru cel din lume însă, „chiar când râde, inima este plină de durere“ (v. 13). Ce sărmană şi sinistră bucurie, care nu face altceva decât să mascheze, pentru o clipă, perspectiva înspăimântătoarei judecăţi care va veni!

22 Aprilie

Proverbe
14.17‑35

„Cel iute la mânie se poartă cu nebunie“ (v. 17; comp. cu Eclesiastul 7.9), dar „(în cel) încet la mânie este mare pricepere…“ (v. 29; vezi şi Iacov 1.19). „Încet la mânie“ este o trăsătură pe care o găsim deseori pe paginile Scripturii, însă atribuită lui Dumnezeu (Exod 34.6; Numeri 14.18 etc.). În ce ne priveşte, câte fapte nu facem la mânie şi câte cuvinte nu rostim în astfel de momente, pe care apoi le regretăm amarnic…! În loc să dăm la iveală „un duh nerăbdător“, mai bine această „mare pricepere“, ca, înainte de a permite mâniei să explodeze din fiinţa noastră, să facem loc unei clipe de cugetare sau, şi mai bine, de rugăciune. Vom constata o dată în plus că nu avem niciun motiv întemeiat să ne mâ­niem; iar când suntem în acord cu voia lui Dumnezeu, vom fi în stare să aşteptăm cu răbdare intervenţia Lui (comp. 1 Împăraţi 22.24,25).

„Ferice de cine se îndură de cei întristaţi“ (v. 21). Sub pretext că faptele bune nu au nicio valoare în împlinirea mântuirii noastre, tindem să neglijăm aspectul lucrărilor, însă nu trebuie să pierdem din vedere că invitaţi „să fie cei dintâi în fapte bune“ (Tit 3.14) sunt chiar copiii lui Dumnezeu – şi toate acestea fără a ignora faptul că problema sufletului contează mai mult decât cele materiale.

Versetul 25 ne reaminteşte de Martorul desăvârşit şi totodată de ceea ce trebuie să caracterizeze orice mărturie autentică: să le arate sufletelor calea eliberării: „un martor adevărat scapă suflete“.

23 Aprilie

Proverbe
15.1‑15

Despre mijloacele de a ne înfrâna propria mânie am învăţat: acestea sunt răbdarea şi rugăciunea. Acum ne stă în atenţie un remediu pentru a stăvili mânia altora şi acest balsam incomparabil se numeşte „un răspuns blând“ (v. 1). Răspunsul umil şi paşnic al lui Ghedeon dat oamenilor din Efraim (Judecători 8.1‑3) a fost cel mai în măsură să înăbuşe mâ­nia lor; iar biruinţa câştigată atunci de acel om al credinţei nu a fost nicidecum una neînsemnată, câtă vreme Ghedeon era numit ofensativ „Ierub‑Baal“ (Apere‑se Baal), deoarece el însuşi dăduse prilej la aceasta. La polul opus, „un cuvânt aspru“ (ofensator) provoacă răni (ofense) greu de vindecat.

Să ne oprim şi asupra v. 5, 10 şi 12 (precum şi v. 31,32): tema lor centrală este mustrarea şi corectarea, ca mijloace de avertizare, puse în calea noastră tocmai pentru ca, ţinând cont de ele, să evităm să începem din nou să facem răul. Chiar dacă aparenţele nu sprijină aceeaşi idee, cap. 13.24 afirmă că părinţii îşi manifestă dragostea faţă de copiii lor prin chiar faptul că îşi disciplinează copiii. Acelaşi adevăr îl prezintă şi Evrei 12.6, în care rolul de părinte Îl are Însuşi Dumnezeu. Secretul pentru a accepta mustrarea constă în a înţelege că ea izvorăşte dintr‑o dragoste autentică şi că are în vedere „binele nostru“. Să nu fim ca batjocoritorul căruia „nu‑i place să fie mustrat“(v. 12).

În v. 8 citim: „rugăciunea celor drepţi este desfătarea Sa“. Cine sunt aceşti drepţi, a căror rugăciune primeşte şi garanţia că va fi ascultată (1 Ioan 5.14,15)? Cei în care nu‑şi găseşte loc voinţa proprie, ci doar voia lui Dumnezeu, căreia ei i se supun în întregime.

24 Aprilie

Proverbe
15.16‑33

Din v. 16 şi 17 învăţăm care sunt valorile autentice aici, jos: teama de Dumnezeu, însoţită de dragostea care vine de la El. „Evlavia cu mulţumire este mare câştig“ – confirmă apostolul – „… având hrană şi îmbrăcăminte, vom fi mulţumiţi“ (1 Timotei 6.6‑8).

Subliniem într‑un mod cu totul deosebit v. 23: „Ce bun este un cuvânt la timpul său!“ De câte ori nu rămânem tăcuţi când ar trebui să spunem un cuvânt… şi aceasta, în general, pentru că ne lipseşte curajul sau dependenţa de Duhul Sfânt (Matei 10.19,20)! Când însă, cu ajutorul Domnului, nu lăsăm să ne scape ocaziile de a vorbi despre El, experimentăm şi cea dintâi parte a acestui verset: bucuria ne umple inimile.

Capitolul 15 se încheie cu proverbul atât de des exemplificat de Domnul Isus: „Înaintea onoarei merge smerenia“ (Matei 18.4; 19.30; 20.27‑28; 23.11,12…), proverb pe care nu l‑a prezentat numai în cuvinte. Căci cine oare s‑a smerit vreodată ca El? Tot astfel, nimeni niciodată nu va fi înălţat mai mult ca Domnul nostru.

Capitolele 16‑31, ca şi Eclesiastul şi Cântarea Cântărilor,
ne vor sta în atenţie în volumul 5.

25 Aprilie

Isaia
1.1‑17

După cum putem învăţa din înseşi cuvintele Domnului Isus (prezentate în Luca 24.44 şi 24.27), Vechiul Testament poate fi împărţit în trei părţi importante: legea lui Moise (Pentateuhul), profeţiile (care includ şi cărţile istorice) şi psalmii (cuprinzând şi cărţile poetice). Odată cu cartea lui Isaia începem una dintre aceste părţi importante ale Bibliei, profeţiile, parte adesea neglijată, din cauza dificultăţilor pe care le prezintă. Să‑I cerem Domnului să ne ajute să putem descoperi şi aici „cele despre El“ (Luca 24.27).

Profetul este pentru poporul său un purtător de cuvânt al Domnului, un trimis cu misiunea de a mustra, de a avertiza, de a îndrepta sau de a mângâia. Ca o introducere a acestei noi materii, în cap. 1 îl vedem pe Isaia în cea dintâi misiune a sa, aceea a unui medic ce trebuie să se prezinte în faţa unui bolnav fără speranţă. Versetele 5 şi 6 prezintă diagnosticul îngrozitor pe care trebuie să‑l anunţe, valabil în aceeaşi măsură pentru omul zilelor noastre, ca şi pentru israelitul din acea vreme: „tot capul este bolnav şi toată inima slăbită“. Inteligenţa (simbolizată de cap) a fost total pervertită prin abaterea de la Dumnezeu (Romani 1.21). Afecţiunea faţă de El (simbolizată de inimă) a dispărut cu desăvârşire; totul, din cap până‑n tălpi (ilustrând umblarea), este rău. Nimic nu este sănătos! Într‑o astfel de condiţie, participarea la ceremoniile religioase exterioare nu este decât ipocrizie şi „o urâciune“ (v. 13; comp. cu Proverbe 21.27).

26 Aprilie

Isaia
1.18‑31

Iată aici întreg harul divin strălucind asupra mizerabilului popor (ca, de altfel, asupra oricărui păcătos care se recunoaşte pierdut). Ieri l‑am lăsat acoperit de plăgi şi de răni deschise, asemeni omului din parabolă căzut în mâinile tâlharilor (Luca 10.30). Astăzi, Domnul invită poporul să‑şi apere cauza în instanţă în faţa Lui. Să şi‑o apere?! La ce bun? Ce‑ar putea spune în apărarea sa? Vinovatul are gura închisă, nu poate vorbi; însă, în loc să‑şi audă condamnarea, el poate auzi, pronunţată de Însuşi Judecătorul Său, promisiunea fără seamăn din v. 18. Este făgăduinţa care a adus pace în inimi fără număr: „Dacă vor fi păcatele voastre cum este cârmâzul, se vor face albe ca zăpada…“ Curăţirea aceasta se poate face numai prin sângele lui Isus Hristos (1 Ioan 1.7)! Dar peste toţi cei care refuză graţierea oferită se va abate pedeapsa executorie.

Versetul 21 şi următoarele descriu ce a devenit Ierusalimul, „cetatea credincioasă“: un bârlog de ucigaşi. Domnul va trebui să‑l cureţe. Dar aceasta nu se va face, din nefericire, prin sângele răscumpărător, pentru că Ierusalimul nu l‑a dorit, ci prin judecata care se va abate asupra călcătorilor de lege, după toată îndelunga‑răbdare de care Dumnezeu a dat dovadă faţă de un popor răzvrătit.

27 Aprilie

Isaia
2.1‑22

În ciuda ruinei şi a mizeriei lor orbitoare, Ierusalimul şi Iuda plesneau de mândrie şi de pretenţii. Când însă va veni ziua despre care vorbesc v. 12‑21, atunci „îngâmfarea omului se va pleca şi Domnul singur va fi înălţat…“ (v. 11,17).

Dumnezeu, făcând public ceea ce gândeşte despre gloria şi înclinaţia oamenilor (cu îndrăgitele lor opere de artă – v. 16), este nevoit să meargă şi mai departe şi să spună în v. 22: „Terminaţi cu omul!“ – iată concluzia nu numai a primelor două capitole, ci şi a întregului Vechi Testament. Această expresie cuprinde în ea sentinţa irevocabilă a lui Dumnezeu asupra rasei umane, căreia Israel nu îi este decât un eşantion. Curând după aceasta, crucea va pune punct experienţei omului în Adam. De la cruce, Dumnezeu nu‑l mai ia în considerare pe om şi, în consens cu El, noi avem privilegiul de a ne socoti „morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu, în Hristos Isus“ (Romani 6.11).

Cartea lui Isaia se deschide asemeni epistolei către Romani, în care cele dintâi trei capitole stabilesc în mod categoric vina omului, deci nevoia sa de îndreptare (de vindecare). Mântuirea Domnului (semnificaţie a numelui Isaia) va putea fi descoperită mai departe în Persoana lui Hristos Mântuitorul (cap. 40 şi următoarele).

28 Aprilie

Isaia
3.1‑15

Primele douăsprezece capitole ale cărţii Isaia surprind îndeosebi judecata abătută asupra lui Israel şi asupra lui Iuda, iar cap. de la 13 la 27 cuprind în special judecarea naţiunilor. Întotdeauna Dumnezeu începe judecata de la casa Lui – sfera cea mai responsabilă – şi la fel va fi şi cu aşa‑numita creştinătate (Romani 2.9; 1 Petru 4.17). Falimentul total al omului apare cu atât mai pregnant cu cât este vorba de cei care au responsabilităţi şi care ocupă poziţii publice. În ciuda îndemnurilor categorice date de Dumnezeu (Deuteronom 18.10), printre ei îl găsim pe ghicitor şi „pe cel priceput în descântece“ (v. 3). În ce adâncă corupţie s‑a prăbuşit Israel…! Dar Dumnezeu şi de aici îl va deosebi pe cel drept de cel rău (v. 10,11) şi îi va răsplăti fiecăruia după faptele lui. „Ce seamănă omul, aceea va şi secera“, confirmă Galateni 6.7 (comp. Iov 4.8 cu Osea 8.7; 10.12,13).

Unul dintre tristele roade culese de popor este dezordinea socială, răsturnarea ordinii stabilite. Nu mai există disciplină: copiii contestă autoritatea părinţilor şi a educatorilor; „tânărul va fi obraznic faţă de bătrân“ (v. 5); valorile morale şi constrângerile sunt date deoparte… Cât de mult seamănă această profundă decădere a lui Israel cu cea pe care o vedem astăzi în ţările noastre creştinate!

29 Aprilie

Isaia
3.16‑26; 4.1‑6

Versetele 18‑23 vă învaţă, tinerelor, că tentaţiile modei nu au apărut odată cu epoca noastră. Este oare ceva mai greu de suportat – şi în acelaşi timp mai ridicol (vedeţi sf. v. 16) – decât această preocupare exagerată cu propria persoană? decât această căutare neobosită de a atrage atenţia şi admiraţia altora? Dumnezeu subliniază deşertăciunea tuturor acestor podoabe şi mofturi. Înseamnă atunci că o creştină nu trebuie să aibă grijă deîmpodobirea“ sa? Dimpotrivă, chiar Cuvântul o învaţă şi în ce fel să o facă. „Faptele bune“ (1 Timotei 2.9,10) şi „un duh blând şi liniştit“ (1 Petru 3.2‑6) sunt o podoabă morală de mare preţ înaintea lui Dumnezeu, fără a pierde din vedere că felul nostru de a ne comporta şi de a ne îmbrăca nu Îi este indiferent.

Intervenţia Domnului în favoarea poporului Său, la finalul istoriei sale, aminteşte de grija cu care i‑a însoţit încă de la început (comp. v. 5 cu Exod 13.21,22). Este ca şi cum le‑ar afirma: nu am încetat să vă am înaintea ochilor Mei!

Aici se încheie prefaţa cărţii Isaia: s‑a deschis prezentându‑ne ruina morală a lui Iuda şi a Ierusalimului, precum şi judecăţile care se vor abate asupra lor, şi se închide prezentându‑ne restaurarea lor şi gloria lui Hristos („Odrasla Domnului“, izvorul şi puterea vieţii – v. 2).

30 Aprilie

Isaia
5.1‑17

O emoţionantă parabolă ne serveşte drept ilustraţie pentru grija Domnului faţă de poporul Său. Israel este viţa Preaiubitului lui Dumnezeu. Sădită, apoi curăţită şi întreţinută cu cea mai afectuoasă îngrijire, ea nu a dat decât struguri sălbatici, care nu sunt buni de mâncat şi care nu au valoare. În parabola Sa cu privire la vierii cei răi, Domnul va exprima dezamăgirea totală pe care o va încerca Preaiubitul în via lui Israel, El, Cel care avea toate drepturile asupra ei (Luca 20.9‑16).

Aceste versete sunt însă un arătător tot atât de sensibil şi asupra nerecunoştinţei noastre. Este ca şi cum Domnul, după tot ce a făcut pentru noi, luând în socoteală toate harurile pe care ni le‑a pus la dispoziţie din copilărie, ne întreabă cu tristeţe pe unul sau pe altul dintre noi: Ce aş mai putea să fac pentru tine şi nu ţi‑am făcut? Nu am oare dreptul să aştept rod bun de la tine? Şi totuşi, tu nu ai rodit nimic pentru Mine!

Cunoaştem mijlocul de a aduce roade: este rămânerea strâns legaţi de „Viţă“. În timp ce Israel, viţa neroditoare, a fost înlăturată, Hristos este Viţa cea adevărată, iar Tatăl Său este Viticultorul (Ioan 15.1…).

Începând cu v. 8, cartea Isaia deschide o pagină de „vai‑uri“. Sunt tristele consecinţe ale refuzului de a asculta de Dumnezeu, atât pentru Israel, cât şi pentru om în general.

1 Mai

Isaia
5.18‑30

Pasiunile oamenilor şi scopurile pe care ei le urmăresc în viaţă variază în funcţie de poziţia lor socială şi de temperamentul lor: Unii sunt preocupaţi să strângă ogor lângă ogor şi casă lângă casă (deşi nu pot locui în mai mult de un singur loc în acelaşi timp – v. 8). „Vai de ei“, pentru că aceste lucruri de pe pământ vor rămâne pe pământ, iar ei se vor înfăţişa înaintea lui Dumnezeu cu mâinile goale! Alţii îşi caută satisfacţia în petrecerile lumii şi în senzaţiile înşelătoare ale alcoolului (v. 11,12,22). „Vai de ei“: când se vor trezi în faţa realităţii eterne, va fi prea târziu! Alţii, însoţitori fideli (de‑a gata) ai propriilor nelegiuiri, se mândresc cu păcatul şi Îl provoacă deschis pe Domnul („vai de ei…“ – v. 18,19). „Vai de cei“ care, având conştiinţa împietrită, au pierdut noţiunea binelui şi a răului (v. 20). De asemenea, „vai de cei“ care îşi găsesc plăcerea în propria lor înţelepciune (v. 21, comp. cu Proverbe 3.7). Toţi oamenii, de la beţivul mizerabil până la cel mai mare filosof, se regăsesc în acelaşi loc: într‑o comună şi deşartă căutare a fericirii (Eclesiastul 8.13). Însă Cuvântul lui Dumnezeu afirmă, iar sfârşitul tuturor gândurilor şi poftelor omului, fie ele vulgare, fie distinse, o confirmă, că toate aceste pasiuni şi scopuri duc la „vai…“, „vai…“, „vai…“!

În capitolele următoare vom vedea în ce fel Se foloseşte Dumnezeu de o naţiune (Asiria) ca de o nuia pentru a‑Şi pedepsi propriul popor.

2 Mai

Isaia
6.1‑13

Într‑o viziune glorioasă, tânărul Isaia se găseşte dintr‑o dată în prezenţa Dumnezeului preasfânt. Solemnitatea acestei prezenţe are ca urmare convingerea cu privire la păcat, ceea ce îl determină pe profet să pronunţe un nou „vai…“; de data aceasta însă, vai‑ul este îndreptat împotriva lui însuşi: „vai de mine…“ (v. 5; comp. cu Luca 5.8). Harul lui Dumnezeu poate satisface exigenţele propriei Sale sfinţenii, pentru că, alături de tron, se află altarul. Curăţirea păcătosului este deci posibilă, prin jertfa Domnului Hristos, despre care ne vorbeşte altarul. Este de remarcat cu ce zel se prezintă Isaia, îndată, pentru a‑I sluji Celui care i‑a înlăturat păcatul. Suntem noi dispuşi să răspundem în acelaşi fel chemării Domnului: „Iată‑mă, trimite‑mă“?

Misiunea pe care o primeşte pentru început tânărul profet este una ciudată: de a spune „acestui popor“ că Dumnezeu le va da un mesaj de neînţeles. Împietrirea la care se face deseori referire (Matei 13.14…) le va fi însă trimisă după ce poporul va respinge cu dispreţ „Cuvântul Sfântului lui Israel“ (5.24); iar Dumnezeu va permite aceasta, pentru ca şi „naţiunile“ să poată avea parte de mântuire (Romani 11.25).

Anul morţii împăratului Ozia a fost unul hotărâtor pentru tânărul Isaia. Există şi în viaţa voastră o astfel de dată decisivă? Vă întrebăm despre momentul întâlnirii cu Domnul Isus Hristos…

3 Mai

Isaia
7.1‑25

După ce a răspuns chemării lui Dumnezeu, se pare că Isaia a trebuit să mai aştepte timp lung până să‑şi înceapă slujba în public (cel puţin şaisprezece ani, cât a durat domnia lui Iotam). Dacă şi noi avem de trecut printr‑o astfel de şcoală a răbdării, să nu ne descurajăm. Să‑L lăsăm pe Domnul să aleagă El momentul potrivit şi modul în care doreşte să ne folosească. Singura noastră responsabilitate este să fim disponibili şi ascultători (comp. cu Matei 8.9).

Cel dintâi împărat la care este trimis Isaia este cel al lui Iuda, răutăciosul Ahaz, într‑un ceas de cumpănă pentru micul regat. Acesta era ameninţat nu numai de Reţin, împăratul Siriei, ci, mai trist, şi de Pecah, împăratul lui Israel. Folosindu‑se de aceştia, Satan căuta să răstoarne tronul lui David şi astfel să se împotrivească domniei lui Mesia cel promis. Însă profetul este purtătorul unor veşti bune: cei doi asediatori nu‑şi vor putea împlini planurile lor rele. Apoi Ahaz este invitat să audă o revelaţie pe cât de măreaţă, pe atât de glorioasă: este cea a naşterii lui Emanuel. Acesta va aduce mântuire casei lui David, lui Israel şi întregii lumi. Ce frumoasă semnificaţie are numele Emanuel: „Dumnezeu cu noi“ (Matei 1.23)! Îl întâlnim aici ca pe cea dintâi rază de lumină proiectată de făclia profetică în mijlocul adâncului întuneric moral (2 Petru 1.19).

4 Mai

Isaia
8.1‑22

Două mari personaje – şi totodată două subiecte importante – domină întreaga profeţie a lui Isaia: Unul, nespus de preţios şi de mângâ­ietor, este Mesia Însuşi. Celălalt, aflat la polul opus, este înspăimântătorul Asirian, puternicul vrăjmaş al lui Israel în zilele din urmă. Pentru că poporul L‑a refuzat pe Cel dintâi, va avea de‑a face cu cel de‑al doilea; pentru că au respins apele harului Celui care le‑a fost trimis (Siloam sau Siloe semnificând „Trimis“: Ioan 9.7), le rămâne ca, în judecată, să fie potopiţi de „apele puternice şi multe“ ale temutului împărat al Asiriei (v. 6,7). Cu toate acestea, pentru că este vorba de ţara lui Emanuel, Dumnezeu îi va zdrobi în final pe cei care se unesc pentru a o invada. Versetul 9 ne descrie care va fi în curând soarta acestor naţiuni aliate, temă astăzi la ordinea zilei (Isaia 54.15).

Pentru a păstra firul călăuzitor al acestor cuvinte profetice, să nu uităm că ele privesc atât poporul răzvrătit şi apostat, luat în întregime (v. 11,14,15,19…), cât şi rămăşiţa credincioasă, căreia Duhul i Se adresează deopotrivă aici.

Citarea v. 18 în Evrei 2.13 ne ajută să‑L vedem, în profet şi în fiii acestuia (7.3; 8.18), pe Hristos, prezentându‑Se înaintea lui Dumnezeu împreună cu „ucenicii“ Săi (v. 16): Lui nu‑I este ruşine să‑i recunoască şi să‑i numească „fraţii“ Săi (vezi Ioan 17.6; 20.17).

5 Mai

Isaia
9.1‑21

În timp ce cap. 8 se încheie cu „întunericul greu“ în care Israel umblă ca un orb, bâjbâind, cap. 9 se deschide cu „o mare lumină“ (v. 2) strălucind înaintea paşilor săi. Citarea acestui pasaj în Matei 4.15,16 ne poartă înspre perioada Evangheliei, pentru a‑L putea vedea strălucind acolo pe Cel care este Lumina lumii (Ioan 9.5). Galileea cea dispreţuită (dar atât de privilegiată) este tocmai locul în care Domnul Isus Îşi împlineşte cea mai mare parte a slujbei Sale: Îl putem vedea pe malul lacului cu ucenicii şi cu mulţimile; Capernaumul, datorită prezenţei Fiului lui Dumnezeu în mijlocul său, va fi înălţat în mod deosebit: „până la cer“ (Matei 11.23). Însă adevărata lumină nu este rezervată unei regiuni sau unui popor, ci ea „luminează pe orice om“; cu toate acestea, „oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele“ (Ioan 1.9; 3.19). Versetele noastre trec şi peste timpul respingerii Domnului şi peste întreaga perioadă actuală a Bisericii, care nu reprezintă niciodată tema profeţiilor, pentru a ne duce dintr‑o dată în bucuria lui Israel (v. 3) când, după secole de întuneric, va răsări gloriosul Soare al dreptăţii (comp. cu 60.1,19,20). Frumosul v. 6 dezvăluie câteva dintre numele şi titlurile atribuite Fiului, care constituie tot atâtea binecuvântate subiecte de meditaţie pentru sufletele noastre.

6 Mai

Isaia
10.1‑23

Ultimele trei paragrafe din cap. 9 (v. 8‑21) şi primul din cap. 10 (v. 1‑4) sintetizează toate motivele pentru care mâ­nia lui Dumnezeu „nu se abate“ de la Israel şi „mâna Sa este tot întinsă“ (9.12,17,21; 10.4). Însă această mână ţine o nuia înfricoşătoare, pentru a pedepsi poporul vinovat: este Asiria, amintită deja. A existat un asirian istoric (Sanherib şi armatele sale: vezi cap. 36.1), dar el nu a fost decât o palidă imagine a groaznicului asirian profetic care va invada ţara lui Israel puţin înainte de domnia lui Hristos. Dumnezeu, în indignarea Sa, va ordona acest atac împotriva poporului Său, atac de care agresorul va profita pentru a‑şi atribui succesul şi chiar pentru a se ridica împotriva lui Dumnezeu (v. 13,15; comp. cu 2 Împăraţi 19.23…). Ce nebunie! Unealta nu este nimic fără mâna care o mâ­nuieşte! Din acest motiv, Dumnezeu, de îndată ce Îşi va încheia lucrul în care S‑a folosit de această nuia, o va pune pe foc, cum se arde un simplu toiag (v. 16; 30.31‑33).

Fie ca exemplul acestui act atât de drastic să ne aducă şi nouă aminte de ceea ce suntem, chiar în calitate de creştini, şi anume: instrumente fără putere şi fără înţelepciune proprie (comp. cu v. 13), pe care Domnul le poate pune deoparte sau înlocui, după cum găseşte El cu cale.

Gândul final al lui Dumnezeu nu este judecata, ci harul: „…o rămăşiţă … se va întoarce“ (v. 21,22, citate în Romani 9.27).

7 Mai

Isaia
11.1‑16; 12.1‑6

Versetele 18, 19, 33 şi 34 din cap. 10 îl compară pe Israel cu o pădure semeaţă în care securea şi ferăstrăul (Asiria, instrument în mâna Domnului, v. 15) vor face mari defrişări. Arborele regal al lui Iuda va fi şi el doborât, pentru că în curând nu va mai fi niciun descendent din David pe tron. Dar, după cum în natură se întâmplă ca dintr‑un buştean proaspăt tăiat să prindă viaţă lăstari tineri, plini de sevă, tot astfel, din „tulpina lui Isai“ (11.1), aparent moartă, a apărut un Vlăstar cu totul nou: „o Odraslă“, care a crescut înaintea lui Dumnezeu şi a adus rod bogat în Duhul (11.2).

Vlăstarul, Rădăcina şi Urmaşul lui David (v. 1,10; Apocalipsa 22.16) sunt nume pe care Domnul Isus le poartă în raport cu binecuvântarea lui Israel şi a lumii. Atunci vor domni pe pământ dreptatea şi pacea, chiar şi între animale. Ce contrast între acest tablou încântător al împărăţiei milenare şi starea de azi a creaţiei care încă „suspină“ şi este în „dureri de naştere“, aşteptând odihna şi gloria viitoare! (Romani 8.19‑22). Toţi surghiuniţii (exilaţii) lui Israel vor avea parte de această împărăţie: ei se vor întoarce de unde sunt răspândiţi (în diaspora), precum altădată poporul din robia sa în Egipt. Iar cap. 12 le va pune pe buze lauda finală, laudă care aduce aminte de cea dintâi cântare a lui Israel (comp. v. 2 cu Exod 15.2).

8 Mai

Isaia
13.1‑22

De aici şi până la cap. 27, Dumnezeu ne va pune înainte judecăţile asupra naţiunilor, numite oracole sau profeţii: „Profeţia despre…“ (v. 1: lit. „Povara despre…“). Acest cuvânt („povara“) are o mare putere de sugestie, deoarece omul lui Dumnezeu, când este constrâns să anunţe judecata viitoare, astăzi ca şi atunci, nu o poate face altfel decât cu o inimă profund împovărată.

Din punct de vedere istoric, popoarele amintite aici erau contemporane cu Isaia şi, în această privinţă, profeţiile pe care le vom citi s‑au împlinit deja ad‑litteram. Relatările pelerinilor confirmă că locul în care a fost amplasat Babilonul este şi astăzi de‑a dreptul dezolant şi înspăimântător, în el adăpostindu‑se numai fiarele pustiului (v. 17‑22). Totuşi, după cum „nicio profeţie a Scripturii nu se interpretează singură“ (2 Petru 1.20), nici aceasta nu poate fi explicată izolat, chiar dacă aruncăm un ochi în oglinda istoriei. Întotdeauna trebuie să căutăm în ea, însoţită de priceperea pe care ne‑o dă Duhul Sfânt, o raportare la centrul şi scopul profeţiilor, Hristos şi împărăţia Sa viitoare.

Va fi un Babilon profetic: falsa Biserică apostată (vezi Apocalipsa 17.5; 18.1‑24). Acest Babilon va cădea înainte de întemeierea împărăţiei, spre încântarea sfinţilor, a celor care „se bucură de măreţia lui Dumnezeu“ (v. 3; Apocalipsa 18.20; comp. cu Psalmul 35.15,26).

9 Mai

Isaia
14.1‑27

Din compasiune pentru rămăşiţa poporului Său, Dumnezeu va răsturna chiar şi cele mai mari imperii (43.3‑5). Nimic nu este prea greu pentru El când este vorba să‑i elibereze pe cei pe care‑i iubeşte. Să nu ne temem! El are în mâini toate mijloacele pentru a‑i ocroti pe copiii Săi, şi aceasta nu în virtutea credincioşiei noastre, ci a Sa.

După Babilon ne este adus în atenţie împăratul Babilonului. Devenim martorii unei scene deosebit de cumplite, pentru că Isaia ne conduce până la locuinţa morţilor, pentru a ne zugrăvi acolo tremurul cauzat de apariţia acestui personaj impunător. „Iată! Şi tu ai ajuns…“ (v. 10) – se miră cei care îl cunoscuseră în culmea puterii lui! În acest împărat al Babilonului îl recunoaştem pe conducătorul celui de‑al patrulea imperiu (cel roman), numit şi „Fiara“. Totuşi, gândul Duhului trece mai departe de acest agent al lui Satan, pentru a ni‑l evoca (începând cu v. 12) pe însuşi Satan. „Cum ai căzut din ceruri…?“ Felul cum a pătruns mândria în Lucifer (numit şi Luceafărul, Steaua strălucitoare, Fiul zorilor, Heruvimul de lumină) rămâne o taină prea adâncă. Şi, deşi a devenit prinţ al întunericului, el încă ştie să se deghizeze în înger de lumină, pentru a înşela (2 Corinteni 11.14); el face şi astăzi pământul să tremure sub puterea întunericului şi nu‑şi eliberează nicidecum prizonierii (v. 17; 49.24,25). Dar, potrivit promisiunii divine, Dumnezeu îl va zdrobi în curând sub picioarele noastre (Romani 16.20; Ezechiel 28.16‑19).

10 Mai

Isaia
14.28‑32; 15.1‑9; 16.1‑14

După judecata împotriva Babilonului şi a Asiriei urmează cea a naţiunilor vecine lui Israel. Asemenea unor inculpaţi care se perindă în boxa acuzaţilor, aceşti vrăjmaşi dintotdeauna ai poporului evreu vor auzi, unul după altul, solemna profeţie.

Filistia, subjugată de Ozia, tatăl lui Ahaz (2 Cronici 26.6), nu avusese deloc răgaz să se bucure de moartea lui Ahaz (v. 28,29), pentru că Ezechia, fiul acestuia, avea să‑i lovească şi el pe filisteni (2 Împăraţi 18.8).

Moabul este numit „prea arogant“ (16.6). Caracteristica acestui popor era mândria, cu privire la care Domnul declară: „urăsc mândria şi îngâmfarea“; şi tot Domnul mărturiseşte că „mândria merge înaintea pieirii, iar un duh îngâmfat, înaintea căderii“ (Proverbe 8.13; 16.18). Asistăm la ruina Moabului; dezolarea sa este de nedescris. Urletele sale de groază şi de deznădejde umplu cap. 15 şi 16.

Versetele 3 şi 4 din cap. 16 ne ajută să înţelegem că cei credincioşi, fugind de persecuţia lui Antihrist (asupra lui Iuda), vor găsi adăpost pe teritoriul Moabului, iar v. 5 ne spune că, după împlinirea acestor judecăţi, va fi Unul care va domni în bunătate, în adevăr, în dreptate şi în nepărtinire. Psalmul 72.1‑4 vesteşte vremea fericită când Hristos, adevăratul Solomon, va judeca poporul cu dreptate şi cu nepărtinire.

11 Mai

Isaia
17.1‑14; 18.1‑7

În cap. 7.1 l‑am văzut pe împăratul Siriei, Reţin, atacând Iuda cu complicitatea lui Pecah, fiul lui Remalia. Cartea 2 Împăraţi (16.5‑9) ne ajută să vedem deznodământul acestei istorii: Damascul a fost luat (de către Ţiglat‑Pileser), iar Reţin, omorât. „Profeţia despre Damasc…“ ne permite să privim în viitor, aşa cum au făcut şi toate oracolele sau profeţiile precedente; şi vedem cum Siria modernă va face parte din acel „torent de popoare“ (v. 12; Apocalipsa 17.15) care, asemeni unei mări agitate, va încerca să‑l înece (aparent) pe Israel, … însă, „înainte de a se face dimineaţă, ele nu mai sunt“ (v. 14; Psalmul 37.36).

Cu totul diferită este tema cap. 18. Aici găsim prezentată o ţară maritimă care‑şi întinde puterea protectoare (umbra aripilor) pentru a‑i veni în ajutor poporului ales. Dumnezeu distinge între naţiunile lumii pe cele care‑i sunt favorabile lui Israel de cele care nu‑i sunt favorabile. Înţelegem de aici cu ce gând se îndreaptă El spre sărmanul Său popor pământesc, atunci când acesta este dispreţuit şi călcat în picioare de lume: în ochii Săi, Israel este „minunat“ şi‑n prezent şi‑n viitor. Nu este el poporul Celui care se numeşte „Minunat“…? (cap. 9.6) – un popor care aşteaptă, „tot aşteaptă…“ (18.2,7). Cât despre noi, prieteni credincioşi, Îl aşteptăm oare cum se cuvine pe Cel care este nu numai Împăratul nostru, ci şi Mirele ceresc al Bisericii?

12 Mai

Isaia
19.1‑25

Este rândul Egiptului să audă o profeţie ameninţătoare: Războiul civil, tirania unui despot crud (precum cea a Faraonului de odinioară), secarea Nilului (artera vitală), bogăţia şi orgoliul ţării (Ezechiel 29.3) – iată pe scurt ce îl aşteaptă pe acest duşman ereditar al lui Israel.

Prinţii din Ţoan şi din Nof sunt o imagine fidelă a oamenilor acestei lumi: ei se cred înţelepţi, dar, de fapt, nu sunt decât nebuni (v. 11; comp. cu Romani 1.22), pentru că refuză să‑L asculte pe Dumnezeul care li S‑a descoperit şi, în acelaşi timp, dau crezare oricăror forme posibile de superstiţie (comp. cu v. 3). Este de remarcat, de altminteri, un fapt paradoxal, că cei mai îndărătnici necredincioşi sunt adesea cel mai uşor de amăgit. Aceasta se explică simplu: fără să‑şi dea seama, ei sunt orbiţi şi înşelaţi de Satan, stăpânul cel dur şi împăratul cel crud (v. 4; 2 Timotei 3.13) care domneşte asupra lor prin înşelăciune. Dar harul lui Dumnezeu are de spus un cuvânt chiar şi pentru Egipt: alături de Israel, care este moştenirea specială a Domnului, îşi vor găsi loc în binecuvântarea milenară şi Egiptul şi Asiria, imagini ale lumii, odată vrăjmaşi ai poporului lui Dumnezeu, însă în viitor supuşi în întregime Fiului Omului (Geneza 22.18).

13 Mai

Isaia
20.1‑6; 21.1‑10

Capitolul 20 completează „Profeţia despre Egipt…“. Umblând dezbrăcat şi în picioarele goale, profetul anunţă drumul înfiorător pe care‑l vor avea de parcurs captivii egipteni şi etiopieni deportaţi de către împăratul Asiriei, specializat în strămutări de popoare. Israel („locuitorii ţărmului acestuia“ – v. 6) va vedea atunci consternat şi plin de teamă că s‑a încrezut degeaba în poporul lui faraon, pentru a fi eliberat de grozavul asirian (Psalmul 60.11 sf.).

Capitolul 21 se deschide cu „Profeţia despre pustiul mării…“. Este vorba de noul Babilon. În timpul pe care el îl numeşte „noaptea plăcerii mele“, mezii şi perşii (Elam) pun capăt cu brutalitate acestui imperiu şi bogăţiilor sale (v. 4; vezi Daniel 5.28‑31). Dar şi această profeţie are o aplicaţie viitoare, ca şi cea din cap. 13 (Luca 21.35).

În v. 6, profetul este invitat să pună o strajă. Ordinele străjerilor erau să asculte cu atenţie şi să strige! Într‑o armată, santinela ocupă un post de încredere. Responsabilitatea sa este foarte mare, pentru că cele două datorii care‑i revin sunt foarte importante: să vegheze şi să avertizeze (vezi Ezechiel 3.17‑18, în contrast cu Isaia 56.10). Nu sunt oare acestea îndatoririle oricărui credincios? Le îndeplinim noi cu credincioşie cu privire la oamenii din lume şi faţă de fraţii noştri?

14 Mai

Isaia
21.11‑17; 22.1‑11

Pe lista vrăjmaşilor lui Israel trebuie să ne aşteptăm să găsim şi Edomul (aici Duma sau Idumeea). Profeţia în legătură cu el este, pe cât de scurtă, pe atât de gravă. Santinela credincioasă, pusă din ordinul Domnului (21.6), este provocată de batjocoritorii din Seir: „Cât mai este din noapte?“ (v. 11; comp. cu 2 Petru 3.3,4); iar răspunsul este deopotrivă serios şi urgent: „Vine dimineaţa…“ (pentru cei care o aşteaptă: vezi Romani 13.12), „de asemenea şi noaptea“, noaptea eternă, pentru cei care sunt pierduţi! Creştini, să fim santinele vigilente, conştiente de slujba noastră pentru păcătoşi, de a‑i îndemna: „Întoarceţi‑vă, reveniţi!“ Să mergem „în întâmpinarea celui însetat“, pentru a‑i da apă (v. 14).

După „Profeţia împotriva Arabiei…“, ţară a cărei glorie de asemenea trebuie să ia sfârşit, găsim, odată cu începutul cap. 22, „Profeţia despre Valea viziunii“. Recunoaştem în această profeţie însuşi Ierusalimul, în starea sa de necredinţă. Ce descriere tragică şi pătrunzătoare! Toată cetatea fierbea, oamenii erau strânşi pe acoperişuri de beton pentru a asista la dezastrul său. Nu luaseră ei toate măsurile de precauţie posibile (v. 8‑11)? Da, dar cu excepţia singurei măsuri necesare: aceea de a privi spre „Cel care a făcut acestea“, spre Domnul Dumnezeul lor.

15 Mai

Isaia
22.12‑25

Una dintre reacţiile oamenilor din lume, atunci când sunt ameninţaţi de o calamitate, este să‑şi ia toate măsurile de prevedere posibile din punct de vedere omenesc (aşa ne ajută să înţelegem v. 8‑11); o altă reacţie, mai rea, este aceea de a lăsa lucrurile să curgă într‑o totală nepăsare. Aici Domnul, printr‑o încercare, îl invită pe Israel să plângă şi să se smerească; am putea spune că, într‑un fel, „i‑a cântat de jale“ (Matei 11.17). Dar poporul nu numai că nu s‑a căit, ci a şi dat frâu liber veseliei şi bucuriei! Această filosofie, numită materialistă, are mulţi adepţi în secolul nostru agitat. «Pentru că existenţa este aşa de scurtă» – spun aceşti nebuni – «şi pentru că suntem la discreţia calamităţilor, să ne bucurăm pe cât posibil de clipa de faţă!». Ideea lor este rezumată atât de scurt de sfârşitul v. 13: „Să mâncăm şi să bem, pentru că mâine vom muri“. Apostolul le citează corintenilor aceste cuvinte (din Isaia 22.13) ca pentru a le spune: Dacă n‑ar exista învierea, atunci, în adevăr, n‑am avea altceva de făcut decât să trăim ca animalele, în unica bucurie a clipei care trece (1 Corinteni 15.32; Luca 17.27).

Versetele 15‑25 îl pun deoparte pe administratorul necredincios, imagine a Antihristului, pentru a ni‑l introduce pe fiul lui Hilchia: pe Eliachim (cel pus de Dumnezeu), o frumoasă imagine a Domnului Isus (v. 22‑24; comp. cu Apocalipsa 3.7).

16 Mai

Isaia
25.1‑12

Tir, înfloritoarea metropolă comercială a lumii antice, a făcut obiectul cap. 23, capitol în care am găsit prezentată cea din urmă „Profeţie despre…“ (sau oracol). Fiecare dintre aceste judecăţi a condamnat omul sub câte un alt aspect moral (de mare folos pentru înţelegerea lor ne este studiul făcut de J.N.D.: „Les Prophetes“, în care găsim un tablou care le rezumă pe toate).

În cap. 24, judecăţile apocaliptice menite să pună capăt puterii răului sunt desfăşurate pe pământ: şi îl zdruncină din temelii. În cap. 25 însă auzim înălţându‑se o cântare emoţionantă chiar din mijlocul acestor ruine (v. 2). Rămăşiţa lui Israel, scăpată ca prin miracol de la nimicire, sărbătoreşte ceea ce a fost Domnul pentru ea în timpul necazului: acum i‑a sosit „timpul cântării“ (Cartea Cântărilor 2.12; comp. cu 24.13).

Versetul 4 a fost mângâierea – şi totodată experienţa –în încercările lor pentru credincioşi fără număr, iar v. 8 ne permite să întrevedem manifestarea unei puteri şi mai mari: „El va înghiţi moartea prin victorie (sau pentru totdeauna)“. Remarcăm că această propoziţie este la timpul viitor în cartea Isaia, în timp ce în 1 Corinteni 15.54 o vom găsi citată la timpul trecut, ca un fapt împlinit în favoarea celor credincioşi: „Moartea a fost înghiţită…“ Între aceste două versete a intervenit crucea şi învierea triumfătoare a Învingătorului de la Golgota. Iar după „învierea“ celor răi, moartea va fi nimicită (1 Corinteni 15.26).

17 Mai

Isaia
26.1‑21; 27.1‑13

Prima parte a cărţii Isaia (cap. 1‑12), având ca subiect judecata lui Israel, se încheia cu o magnifică viziune asupra împărăţiei de o mie de ani. Observăm că şi această a doua parte (cap. 13‑27), care abordează tema pedepsirii naţiunilor, se încheie în acelaşi fel: este înălţată o cântare, din ale cărei versuri, cu totul speciale, câteva merită a fi subliniate şi în Bibliile noastre: v. 3 şi 4 din cap. 26, care au susţinut atâtea generaţii de copii ai lui Dumnezeu (comp. cu Psalmul 16.1); v. 8 şi 9, care dau glas suspinelor adânci ale credinciosului; de asemeni v. 13, care ne aminteşte de legăturile robiei din trecut. Îi cunoaştem prea bine pe aceşti alţi „stăpâni“: este vorba de Satan, de lume şi de poftele noastre, cei care ne‑au dominat până când am fost dezrobiţi de Domnul, Căruia Îi aparţinem de acum înainte (2 Cronici 12.8).

În cap. 27, leviatanul, imagine a diavolului („şarpele cel vechi“), îşi pierde puterea (este redus la neputinţă – Psalmul 74.14; Apocalipsa 20.1‑3). După aceasta, Israel este prezentat ca o viţă nouă (comp. cu cap. 5), care de astă dată nu mai produce struguri sălbatici, ci vinul curat al bucuriei fără amestec, umplând faţa pământului de roade pentru gloria lui Dumnezeu. Pentru că nu mai sunt vierii cei răi care să o aibă în întreţinere, Domnul Însuşi are grijă de ea, noapte şi zi.

18 Mai

Isaia
28.1‑29

Odată cu cap. 28 se deschide cea de‑a treia parte a acestei cărţi. Pentru început se face o revenire asupra unei teme deja abordate, pentru a fi prezentată în detaliu invadarea temutului Asirian profetic în Efraim (cele zece seminţii) şi apoi în Iuda. Îmbătat de orgoliu, nenorocitul popor evreu va fi dus în rătăcire, pentru că va avea cutezanţa să creadă că se poate pune la adăpost sigur făcând „legământ cu moartea“ (v. 15), aici simbolizată de conducătorul imperiului roman, iar din acest „legământ“ i se va trage pieirea. Asemeni unui ciclon, Asirianul va devasta Ierusalimul. Domnul Se va folosi de această „furtună de ape puternice care năvălesc“ (v. 2) pentru a‑Şi împlini „lucrarea Sa ciudată … fapta Sa neobişnuită“ (v. 21): judecata – în timp ce lucrarea Sa obişnuită este să mântuiască şi să binecuvânteze (Ioan 3.17).

Dar prăbuşirea tuturor valorilor şi a oricărui sprijin omenesc Îi dă lui Dumnezeu ocazia de a arăta temelia sigură pe care a pus‑o El în Sion. Cu câtă dragoste o priveşte, accentuând cu satisfacţie fiecare expresie: „o piatră, o piatră încercată, o preţioasă piatră de unghi, o temelie sigură“ (v. 16)! Da, această piatră, simbol al Domnului Hristos, „lepădată de oameni“, este „preţioasă înaintea lui Dumnezeu“ şi, de asemeni, are preţ pentru noi, cei care credem (1 Petru 2.4,6,7). Pentru fiecare, Domnul Isus devine literalmente piatra de încercare. Este El preţuit de inima noastră, sau nu?

19 Mai

Isaia
29.1‑24

După invazia din cap. 28, Ierusalimul tot nu cunoaşte eliberarea (vezi 40.2). El va suferi un nou asalt, din partea unei formidabile coaliţii de popoare, însă, de data aceasta, toţi duşmanii se vor topi ca un vis, pentru că Cel atacat va fi „Ariel“ (Leul lui Dumnezeu), cetatea adevăratului David. Concomitent cu eliberarea, Dumnezeu va înfăptui încă o lucrare pentru poporul Său, vrednică de El: aceasta va fi în conştiinţă (v. 18‑24). Urechile surde şi ochii orbi, potrivit profeţiei din cap. 6, v. 10, vor fi deschise. Inteligenţa îi va fi redată poporului, iar cuvintele cărţii, mai înainte pecetluite (v. 11), vor fi înţelese şi primite. Să ne amintim cu această ocazie că Biblia este o carte inaccesibilă inteligenţei naturale şi că, pentru a o înţelege, este nevoie de Duhul Sfânt.

Versetul 13 va fi citat de Domnul cărturarilor şi fariseilor, pentru că el exprimă starea lor (Matei 15.7,8). A‑L onora pe Domnul cu buzele, având inima cu totul depărtată de El, este, cu siguranţă, o stare în care ne putem găsi şi noi dacă nu ne‑am judecat pe noi înşine. Această formă de ipocrizie îi poate înşela pe alţii, pentru că ne poate face să părem mai evlavioşi decât suntem, dar nu‑L va putea înşela pe Cel care ne citeşte inimile! (Ezechiel 33.31,32).

20 Mai

Isaia
30.15‑22; 31.4‑9

Capitolele 30 şi 31 invocă o dublă nenorocire asupra poporului răzvrătit care şi‑a căutat ajutorul în Egipt. Niciodată nu vom ajunge să repetăm suficient de des, împreună cu Cuvântul lui Dumnezeu, că punerea încrederii în oameni este întâi nebunie (deoarece nu există un loc mai rău decât acesta), în al doilea rând, este necredinţă, cât timp Dumnezeu a stabilit încă de la începutul acestei cărţi să nu avem nimic de‑a face cu omul (2.22), în al treilea rând, este o jignire adusă lui Dumnezeu, o dispreţuire a puterii şi dragostei Sale, ca şi cum El n‑ar fi capabil să ne protejeze sau ca şi cum n‑ar ţine de plăcerea Lui să facă aceasta.

Calea eliberării şi a puterii o găsim trasată în frumosul v. 15 din cap. 30: Întoarcerea la Domnul, în loc de mersul la lume (Egipt), şi rămânerea în odihnă, în loc de zbuciumare! „Liniştea şi … încrederea“ sunt condiţii necesare pentru a distinge îndrumarea Domnului: „Când veţi merge la dreapta sau când veţi merge la stânga“, „urechile tale (personal) vor auzi un cuvânt în urma ta, spunând: «Aceasta este calea, umblaţi pe ea!»“ (v. 21). De câte ori nu ne‑am rătăcit, pentru că inima noastră a neglijat să acorde atenţia cuvenită acestui glas statornic şi apropiat…! (Proverbe 5.12‑14).

21 Mai

Isaia
32.1‑8; 33.17‑24

În aceste capitole nu trebuie să căutăm o istorie închegată a evenimentelor viitoare; dimpotrivă, cele prezentate sunt tot atâtea imagini distincte, proiectate una câte una pe ecranul profetic. Izolate sau grupate, aceleaşi fapte pot apărea în mai multe rânduri din perspective şi lumini diferite. Din acest motiv, pentru a treia oară în această carte, avem ocazia să admirăm zorii radioşi ai împărăţiei milenare, de data aceasta în cap. 32 şi 33.

După îngrozitoarea nimicire a asirianului şi a falsului împărat, Antihrist (30.31‑33), se face loc adevăratului Împărat, Hristos, şi El va domni în dreptate (de data aceasta, cu siguranţă, accentul se pune pe dreptate sau pe justiţie): 32.16,17; 33.5,15. Aceia care vor scăpa teferi (rămăşiţa poporului) Îl vor contempla – cu ochi „care văd“ (32.3) – „pe Împărat, în frumuseţea Lui“ (33.17). Cu încântare, vor descoperi în El „un Om“ care va fi pentru ei protecţie, odihnă, viaţă a sufletului lor (32.2).

Iubiţi copii ai lui Dumnezeu, cât de scumpe sunt şi pentru inimile noastre aceste promisiuni făcute lui Israel, pentru că şi noi trăim în aceeaşi lume nedreaptă şi‑L aşteptăm pe acelaşi Domn, care este „mai frumos decât fiii oamenilor“ (Psalmul 45.2)! Subliniem şi v. 8 din cap. 32, pentru a ne îndrepta gândul spre nobleţea morală care trebuie să caracterizeze comportarea celor pe care Dumnezeu îi pune alături de cei nobili (1 Samuel 2.8).

22 Mai

Isaia
34.9‑17; 35.1‑10

Capitolul 34 ne aduce în atenţie pedeapsa care se va abate asupra Edomului. Acest popor blestemat, descinzând din Esau, va fi nimicit în întregime, iar ţara sa, muntele Seir, va deveni o pustietate „în veci de veci“ (34.10). Unii predicatori moderni îndrăznesc să afirme că Dumnezeu, în dragostea Lui, nu poate condamna pe nimeni, însă un astfel de pasaj le aduce o dezminţire solemnă.

Capitolul 35 oferă o altă privelişte: aici vedem ce va fi moştenirea lui Israel (fratele lui Esau). Până şi pustia va deveni acolo o grădină minunată, în care va străluci neumbrită „gloria Domnului, măreţia Dumnezeului nostru“ (v. 2). Să observăm, de asemenea, „veselia şi bucuria“ care se degajă din micul cap. 35. O asemenea perspectivă nu este oare în măsură să reanimeze inimile descurajate? (v. 3). Tot aici găsim şi cel mai puternic motiv al speranţei creştine: venirea Domnului pentru a‑Şi răpi Biserica. În ce ne priveşte, să nu o uităm niciodată şi să vorbim despre ea şi altor credincioşi. Nu există niciun mijloc mai eficace pentru întărirea mâinilor slăbite şi a genunchilor care se clatină, altfel spus, pentru a ne încuraja în slujire, în rugăciune şi într‑o umblare neşovăielnică (v. 3; Evrei 12.12). „Mângâiaţi‑vă deci unii pe alţii cu aceste cuvinte“, recomandă apostolul Pavel (1 Tesaloniceni 4.18).

23 Mai

Isaia
36.1‑10 şi v.22; 37.1‑4

Aşezate între două diviziuni profetice ale cărţii Isaia, cap. 36‑39 constituie un adevărat intermezzo istoric. Este vorba de o istorie pe care o cunoaştem deja din 2 Împăraţi 18.30–20.21 şi din 2 Cronici 32. Dumnezeu ne‑o dă aici pentru a treia oară, ca pe o vie ilustraţie pe de o parte a încrederii în El, iar pe de altă parte, a răspunsului pe care‑l primeşte această încredere. Neaşteptată în această parte a cărţii, frumoasa istorie a lui Ezechia are rolul de a întări „mâinile slăbite“ şi de a încuraja „genunchii care se clatină“ (35.3), ea fiind, în al treilea rând, şi o ilustraţie a situaţiei în care se va găsi rămăşiţa lui Israel în timpul invaziei asiriene.

Victorios până atunci, duşmanul se prezintă „lângă apeductul iazului de sus, pe drumul mare al ogorului nălbitorului“ (36.2), în acelaşi loc în care, la năvălirea lui Reţin, profetul şi fiul său, Şear‑Iaşub, fuseseră trimişi în întâmpinarea lui Ahaz cu un mesaj de har (cap. 7.3‑4). În faţa provocării acestui nou cotropitor, Ezechia îşi poate aminti de promisiunea făcută tatălui său în acelaşi loc: „Ia seama şi fii liniştit, nu te teme de nimic şi să nu îţi slăbească inima…“ (cap. 7.4).

24 Mai

Isaia
37.5‑20

Slujitorii lui Ezechia au ascultat de împăratul lor şi au rămas tăcuţi în faţa duşmanului; de asemenea, au fost credincioşi suveranului lor, raportându‑i cuvintele rostite de Rabşache (36.21‑22); acum îi vedem împlinind aproape de Isaia misiunea care le fusese încredinţată, punând în practică proverbul pe care ei înşişi îl transcriseseră (vezi Proverbe 25.1 şi 13). Pentru a afla secretul frumoasei lor supuneri va trebui să remarcăm că ei erau sub conducerea lui Eliachim, fiul lui Hilchia, administratorul credincios rânduit de Dumnezeu, care Îl simbolizează pe Domnul Isus (22.20).

După prima provocare a Asirianului, Ezechia a fost încurajat de răspunsul profetului. Acum însă este din nou încercat: el primeşte de la împăratul Asiriei o scrisoare plină de ameninţări la adresa lui şi totodată dispreţuitoare faţă de Domnul. Conştient şi de neputinţa sa şi de faptul că era ofensat Numele Dumnezeului lui Israel, Ezechia intră din nou în Templu, unde depune scrisoarea arogantă. De astă dată nu se mulţumeşte numai cu o rugăciune înălţată de Isaia (v. 4), ci el însuşi se adresează Domnului. Remarcaţi argumentele lui: nu face nicio menţiune despre el, nici despre popor, pentru că singura care contează este gloria Celui care „şade între heruvimi“. „Dumnezeii naţiunilor“ subjugate de Asiria nu trebuie confundaţi cu Cel care „singur este Dumnezeul tuturor împărăţiilor pământului“ (v. 12,16 – comp. de asemenea v. 17 cu Psalmul 74.10,18).

25 Mai

Isaia
37.21‑38

Ezechia a probat v. 15 din cap. 30: „În linişte şi încredere va fi puterea voastră“, şi nu a fost înşelat. Credinţa sa L‑a onorat pe Domnul şi, ca răspuns, Domnul a onorat credinţa lui. Astăzi, Dumnezeu este „Acelaşi“ (ebr. „El“, nume al lui Dumnezeu; cap. 37.16) şi nu poate să nu răspundă la cea mai slabă credinţă, pentru că în cauză este gloria Sa.

Odată ce Ezechia îşi predă problema, Domnul o ia asupra Lui şi răspunde într‑un mod în care împăratul Asiriei s‑ar fi aşteptat poate cel mai puţin, deoarece Îl credea pe Domnul incapabil să elibereze Ierusalimul (cap. 36.20): un singur înger al acestui Dumnezeu dispreţuit este suficient să lovească o sută optzeci şi cinci de mii de luptători din armata asirianului! Obligat să renunţe la campanie, Sanherib se întoarce la Ninive copleşit de ruşine şi de ciudă; apoi cade, la rândul său, sub loviturile propriilor fii. Câtă deosebire între falnicul şi arogantul cuceritor, care şi‑a găsit sfârşitul în chiar templul idolului său, şi smeritul împărat al lui Iuda, îmbrăcat în sac, care a rămas în Casa Dumnezeului său pentru a primi eliberarea (vezi Psalmul 118.5)!

Ce vrednic de admiraţie este harul lui Dumnezeu care, în plus faţă de această eliberare, a mai adăugat şi un semn: cunoscând nevoile alor Săi, le promite că le va asigura existenţa (v. 30; Matei 6.31‑33).

26 Mai

Isaia
38.1‑16

Credinţa lui Ezechia primeşte încă un răspuns din partea Domnului, de data aceasta şi mai minunat faţă de cel din capitolul precedent.

În poarta vieţii împăratului se prezintă un vizitator nepoftit: Moartea. Disperarea care‑l cuprinde pe împărat în faţa ei pare să trădeze că Ezechia nu cunoştea promisiunea pe care Dumnezeu o făcuse prin gura lui Isaia: „El va înghiţi moartea prin victorie (sau: pentru totdeauna) şi Domnul Dumnezeu va şterge lacrimile de pe toate feţele“ (25.8). Ezechia, trăind în timpul promisiunilor pentru pământ (Psalmul 116.9), nu putea privi dincolo de o prelungire a zilelor lui; nu avea înainte certitudinea învierii pe care o au astăzi credincioşii; nu ştia că „a muri este un câştig“, pentru că a pleca şi a fi „împreună cu Hristos este cu mult mai bine“ (Filipeni 1.21,23). Cu toate acestea, Dumnezeu aude rugăciunea lui, vede lacrimile sale şi … Se lasă înduioşat (Psalmul 34.6). Şi de data aceasta însoţeşte răspunsul Său cu un semn al harului: umbra dă înapoi pe cadranul solar, simbol al judecăţii amânate.

Versetul 3 ne duce cu gândul la Evrei 5.7 şi la lacrimile din Ghetsimani. Cine altul decât Isus a mai putut împlini în totul aceste cuvinte?

Această frumoasă istorie ne‑a fost deja relatată în 2 Împăraţi 20.1‑11, dar numai aici găsim mişcătoarea scriere a lui Ezechia… (v. 9) care însoţeşte vindecarea sa.

27 Mai

Isaia
38.17‑22; 39.1‑8

„Scrierea lui Ezechia“ se încheie cu o lucrare de har: s‑a rugat la început pentru a fi scăpat de moarte şi se roagă acum pentru a‑I mulţumi Celui care l‑a salvat.

Pentru cei care nu s‑au întors la Dumnezeu aici, pe pământ, rămâne un singur cuvânt: „amărăciune peste amărăciune“ (v. 17; comp. cu Eclesiastul 2.23). Chiar dacă totul le reuşeşte, aceştia nu se pot elibera de o nelinişte ascunsă. „Dar Tu“ – scrie răscumpăratul adresându‑se Salvatorului său – „în dragostea Ta, mi‑ai scăpat sufletul din groapa pieirii; pentru că ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele“ (v. 17). „Domnul este gata să mă salveze“ (v. 20). Dacă aceasta este şi istoria noastră, să nu ne lipsească nici nouă punerea în practică a v. 19: „cel care trăieşte Te va lăuda, ca mine astăzi“. Dintr‑o perspectivă foarte largă, aceasta este istoria lui Israel care va renaşte ca popor al lui Dumnezeu în zilele din urmă, după iertarea tuturor păcatelor lor.

Capitolul 39 relatează ispita subtilă pe care i‑o furişează lui Ezechia ambasadorii împăratului Babilonului. El cade … asemenea nouă, ori de câte ori transformăm o lucrare pe care Dumnezeu ne‑a încredinţat‑o spre gloria Lui în una care ne glorifică pe noi. „Ce lucru ai pe care să nu‑l fi primit?“ – întreabă 1 Corinteni 4.7 – „Iar dacă ai şi primit, de ce te lauzi ca şi cum n‑ai fi primit?“ (1 Corinteni 4.7).

„Sunt bogat, m‑am îmbogăţit…“ nu este altceva decât pretenţia de nesuportat a Laodiceii (Apocalipsa 3.17).

28 Mai

Isaia
40.1‑17

Capitolele 40‑66 constituie un ansamblu atât de bine delimitat, încât uneori acesta a putut fi numit „a doua carte a lui Isaia“. Prima parte a avut ca subiect principal istoria trecută şi viitoare a lui Israel, precum şi a naţiunilor cu care acesta a avut (şi va avea) de‑a face. În partea pe care o abordăm vom găsi redată în principal lucrarea lui Dumnezeu în inimile lor pentru a‑i întoarce la El. Rugăciunea noastră în timp ce citim acestea este ca aceeaşi lucrare să aibă loc şi în inima fiecăruia dintre noi. Şi, pentru că numai harul divin poate s‑o înfăptuiască, Dumnezeu începe prin a vorbi despre mângâiere şi despre iertare.

Printre „strigătele“ care răsună la începutul acestui capitol (v. 2,3,6,9) este un mesaj pe care îl recunoaştem uşor: cel al lui Ioan Botezătorul (Ioan 1.23). Evangheliile ne vor învăţa în ce fel a pregătit el calea Domnului Isus. Următoarea strigare (citată în 1 Petru 1.24,25) compară caracterul firav şi trecător al cărnii, inclusiv ce poate produce ea mai frumos (floarea ei), cu „Cuvântul lui Dumnezeu“ care „rămâne pentru totdeauna“ (v. 8; comp. cu Matei 24.35). Prin cea din urmă „strigare“, Ierusalimul este invitat să vestească tuturor: „Iată Dumnezeul vostru…“ (v. 9). Suntem şi noi astfel de mesageri, ai veştilor bune? (comp. cu 2 Împăraţi 7.9).

29 Mai

Isaia
40.18‑31

Capitolele 40‑48 ale cărţii Isaia dezbat o problemă dintre cele mai spinoase: cea a idolatriei poporului. În mod firesc, acest subiect începe printr‑o lămurire: Cine este Dumnezeul creaţiei? (v. 12…). Înainte de a vorbi despre falşii dumnezei, profetul stabileşte existenţa şi măreţia incomparabilă a lui Dumnezeu (v. 18,25; comp. cu Psalmul 147.5). Acesta este şi cel mai bun mod de a vesti Evanghelia: Să începem prin a‑L prezenta pe Isus, după care puţine cuvinte vor fi suficiente pentru a demonstra deşertăciunea idolilor lumii. Când un copilaş apucă un obiect periculos, este cazul să i‑l smulgem din mână? Nu, ci mai curând să‑i arătăm o jucărie mai atrăgătoare, care‑l va face să renunţe fără dificultate.

Dumnezeu nu numai că are putere în Sine Însuşi, ci este şi sursa adevăratei puteri, chiar şi pentru voi, tinerilor, care poate credeţi că încă aveţi putere şi aptitudini personale! Reţineţi aceste versete, de la 29 la 31! Ele au fost probate de credincioşi fără număr, reanimându‑i din descurajările lor. Păstraţi‑le şi voi în inima voastră, aşa cum un alergător sau un călător prevăzător îşi face provizii pentru momentul când va apărea oboseala. Apostolul nu şi‑a abandonat cursa, pentru că privirile sale erau aţintite asupra realităţilor nevăzute (2 Corinteni 4.1,16‑18).

30 Mai

Isaia
41.1‑29

Dumnezeu nu S‑a făcut cunoscut numai prin creaţia Sa, ci, în aceeaşi măsură, El a arătat că este preocupat şi de om. Naţiunilor, El li S‑a descoperit în dreptate şi judecată (v. 1‑4), în timp ce lui Israel i S‑a dezvăluit în har. Nu erau israeliţii descendenţi din Iacov, robul Său, şi din Avraam, prietenul Său? Ei „sunt preaiubiţi, datorită părinţilor lor. Pentru că darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără părere de rău“ (Romani 11.28,29; Psalmul 105.6‑10).

Slăbiciunea acestui mic popor – „un vierme“ – nu este un obstacol în calea binecuvântării sale; dimpotrivă, este tocmai condiţia pentru ca el să se bucure de minunatele promisiuni, în special cele din v. 10, care ne pot încuraja şi pe noi: „Nu te teme, pentru că … Eu sunt Dumnezeul tău. Eu te voi întări şi te voi ajuta şi te voi sprijini…“ „Nu te teme!“ Această scurtă propoziţie, atât de familiară (v. 13,14; 41.10; 44.2…) este cea prin care vine să ne încurajeze, cu tandreţe, Cel care ne vede toate necazurile şi neliniştile.

Ultima parte a capitolului continuă să ne vorbească despre Dumnezeu, de data aceasta precizând ce este El în raport cu idolii. Aceştia sunt întrebaţi sfidător dacă au cea mai mică cunoştinţă despre „lucrurile trecute“, ori despre „cele ce se vor întâmpla“ (v. 22,23). Dacă da, atunci s‑o arate…! Creatorul, Dumnezeul care Se ocupă de om, este deopotrivă Dumnezeul oricărei cunoştinţe.

31 Mai

Isaia
42.1‑18

Descoperirea pas cu pas pe care Dumnezeu o face despre Sine se completează acum în chip minunat. Capitolul 42 se deschide cu prezentarea unei Persoane: „Iată Robul Meu…“. Persoana Domnului Isus ocupă până‑ntr‑atât paginile cărţii Isaia, încât ea a trebuit să fie numită uneori „Evanghelia Vechiului Testament“. Am întâlnit deja versete anunţând naşterea Sa, apoi lucrarea Sa în Galileea (cap. 7.14; 9.1,2,6). Acum suntem purtaţi pe malurile Iordanului. Vocea puternică a lui Ioan Botezătorul răsună în pustiu (40.3). Atunci apare Robul desăvârşit. Şi imediat, conform promisiunii de aici, Dumnezeu pune „Duhul Său peste El. Sub înfăţişarea unui porumbel, Duhul Sfânt vine să locuiască în Cel Preaiubit, în care Tatăl „Îşi găseşte plăcerea“ (v. 1; Matei 3.16,17). Uns cu Duhul Sfânt şi cu putere, El Îşi începe slujba neobosită de har şi de adevăr (v. 1‑4, citate în Matei 12.18‑21).

„Nu voi da altuia gloria Mea“ (v. 8), afirmă Domnul. Este versetul care ne ajută să explicăm de ce sunt atâtea pedepse şi umilinţe, nu numai pentru Israel (v. 12…), ci şi pentru creştini, astăzi (48.11).

1 Iunie

Isaia
42.19‑25; 43.1‑7

Este foarte important să înţelegem cui i Se adresează Duhul lui Dumnezeu în fiecare parte a Sfintelor Scripturi. Multe persoane s‑au rătăcit în special în interpretarea profeţiilor, pentru că au aplicat pe terenul Bisericii ceea ce se referea numai la poporul iudeu. În toate aceste capitole nu se va spune decât despre Israel şi despre Mesia al lui.

Cu toate acestea, să fim atenţi să nu neglijăm aceste pasaje, sub pretext că nu‑i privesc direct pe creştini. Ce cuvinte mişcătoare cuprind ele, pe care copilul lui Dumnezeu le recunoaşte, şi le însuşeşte, pentru că le‑a auzit în adâncul inimii sale de nenumărate ori: „Nu te teme de nimic, pentru că Eu te‑am răscumpărat; te‑am chemat pe nume, eşti al MeuEu voi fi cu tine; …când vei umbla prin foc, nu vei fi ars…“ (43.1,2). Aceasta a fost experienţa celor trei prieteni ai lui Daniel (Daniel 3), dar dacă şi noi trebuie să trecem prin focul încercării, nu vom fi nici noi niciodată singuri. Domnul ne‑a promis în mod expres însoţirea Sa. „Cuptorul“ este un loc privilegiat, de întâlnire între Hristos şi ai Săi (2 Timotei 4.17). De asemeni, ce scumpe mângâieri pentru „când vei trece prin ape…“! După cum pentru a obţine un oţel de calitate este nevoie şi de foc şi de apă, tot astfel, pentru a ne căli o credinţă energică, Dumnezeu ne pune şi pe noi când în foc, când în apă, iar când trecem prin ele avem asigurată protecţia Sa.

2 Iunie

Isaia
43.8‑28

Să medităm la numele minunate pe care Dumnezeu Şi le dă în v. 11‑15: „Domnul“, „Acelaşi“ (Eu sunt „El“), „Răscumpărătorul vostru“, „Sfântul vostru“, „Creatorul lui Israel“, „Împăratul vostru“.

În afară de El, nu este Salvator; „în nimeni altul nu este mântuire“, va repeta apostolul Petru în Fapte 4.12. Însă viaţa creştină nu se limitează numai la mântuire. Dumnezeu are şi drepturi asupra noastră, după cum are şi asupra poporului Său pământesc: „Am întocmit poporul acesta pentru Mine; ei vor vesti lauda Mea“ (v. 21). Israel nu a recunoscut, cu siguranţă, aceste drepturi (v. 22…), iar în creştinătatea de astăzi, însemnătatea laudei şi a închinării este la fel de puţin cunoscută.

Pentru Mine!“ – acesta este motivul pentru care Dumnezeu şterge păcatele (v. 25); gloria Lui reclamă sfinţenia noastră. Deşi Dumnezeu este Cel ofensat, El personal Se ocupă de aceasta: „îţi şterg fărădelegile, pentru Mine“. Ce har că nu Se mulţumeşte numai să le înlăture, ci promite: „Nu‑mi voi aminti de păcatele tale“; totuşi, adaugă: „Adu‑Mi aminte, …vorbeşte tu însuţi“. Dumnezeu ne lasă nouă grija de a ne mărturisi starea (sau propriile greşeli) tocmai ca să poată fi pusă în valoare, în mod deplin, întreaga lucrare de ispăşire. Aceasta face parte din lauda Sa pe care suntem chemaţi s‑o vestim.

3 Iunie

Isaia
44.1‑13

Aceste capitole ne poartă din nou spre începutul istoriei lui Israel. Domnul a format şi a pus deoparte acest popor pentru El Însuşi (cap. 43.21; 44.2). Ei erau ai Lui, şi El al lor (v. 5). El le‑a dat apoi Legea, care începea astfel: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, … să nu ai alţi dumnezei afară de Mine… Să nu‑ţi faci niciun chip cioplit…“ (Exod 20.2‑4), iar istoria poporului ne învaţă cât de mult au fost călcate aceste porunci. Idolatria nu este însă în exclusivitate păcatul lui Israel, nici al popoarelor păgâne (1 Corinteni 10.14). Făcând inventarul obiectelor pe care noi le posedăm – ca şi al celor mai tainice gânduri pe care le nutrim – vom descoperi, probabil, mai mult decât un idol bine instalat în inima noastră. Din acest motiv, Duhul lui Dumnezeu este atât de des întristat, iar binecuvântarea este oprită… (comp. cu v. 3).

Finalul pasajului citit ne aduce în atenţie încă două expresii cu privire la idol, la care dorim să medităm. Idolul este făcut „după frumuseţea omului“ (v. 13; comp. cu 1.6), ca expresie a faptului că omul se complace (în sinea lui) în a onora şi a sluji creatura, mai degrabă decât pe Cel care l‑a creat (Romani 1.25). În al doilea rând, idolul este făcut „ca să stea într‑o casă“ (v. 13), de aceea trebuie să veghem şi asupra inimii noastre, „locul ascuns“ din Deuteronom 27.15, dar şi asupra casei noastre.

4 Iunie

Isaia
44.14‑28

Pentru a‑şi linişti conştiinţa, lumea asociază cu plăcere religia cu căutarea confortului şi a plăcerilor (comp. cu Exod 32.6), asemenea acestui om care, din acelaşi lemn, îşi aprinde un foc, îşi coace pâinea, se încălzeşte … şi îşi ciopleşte un idol. Această descriere este suficientă pentru a dovedi nebunia unei asemenea închinări: în loc să‑L adore pe Cel care l‑a creat, nebunul se prosterne înaintea unui obiect inert, ieşit din propriile lui mâini.

Versetele 9‑20 sunt marcate de lucrarea omului: el face una, el face alta. Îşi cheltuie truda fără măsură, şi toate acestea într‑o tragică iluzie, pentru că „se hrăneşte cu cenuşă … ca să nu‑şi scape sufletul“ (v. 20).

Începând cu v. 21 găsim ce face Dumnezeu: „Eu ţi‑am şters fărădelegile ca pe un nor gros, şi păcatele tale ca pe un nor … Eu te‑am răscumpărat“ (v. 22). După cum vântul îndepărtează într‑o clipă norii cei mai groşi, tot aşa Dumnezeu, cu suflarea Lui puternică, alungă tot ceea ce s‑a strâns între El – care este lumină – şi sufletul nostru, care are nevoie de această lumină precum pământul de lumina soarelui. Cel care a „desfăşurat cerurile“, „a aşternut pământul“ şi „a făcut omul“ (v. 24) va face şi tot ceea ce este necesar pentru restaurarea poporului Său … şi pentru mântuirea oricăruia care crede.

5 Iunie

Isaia
45.1‑13

Domnul a anunţat că avea să Se folosească de Cirus pentru a‑Şi împlini toată buna Sa plăcere (recitiţi 44.28). Acest împărat, care trebuia să pună capăt captivităţii poporului în Babilon, a fost chemat (numit) pe nume cu mult timp înainte ca poporul să fi fost dus în robie şi, în consecinţă, cu mult timp înainte să se fi născut. Am putea spune că harul divin ţinea acest „salvator“ în rezervă în tot timpul captivităţii. Domnul i S‑a descoperit personal lui Cirus, arătându‑i că nu există alt Dumnezeu în afară de El (v. 5; comp. cu 1 Corinteni 8.4‑6 şi cu Efeseni 4.6), iar acest fapt ne ajută să înţelegem că Dumnezeu nu S‑a descoperit numai evreilor, ci şi naţiunilor, din care facem parte şi noi. Cu mult înainte să ne fi născut, înainte de originea lumii, din veşniciile trecute, numele voastre şi al meu au fost în gândurile Lui. El Şi‑a propus astfel să împlinească, prin noi, toată buna Sa plăcere, şi aceasta la momentul potrivit, … care este clipa de faţă (Efeseni 3.8‑10). Răspundem noi oare, fiecare la locul său şi după măsura sa, aşteptărilor lui Dumnezeu? (comp. cu Fapte 13.36 în legătură cu David).

Versetele 9 şi 10, la care se gândea cu siguranţă apostolul când scria Romani 9.20, dovedesc nebunia celor care‑L contestă pe acest Dumnezeu creator şi suveran.

6 Iunie

Isaia
45.14‑25

Ceea ce Domnul va împlini pentru restaurarea poporului Său Îl va face cunoscut tuturor ca fiind „Dumnezeul lui Israel, Salvatorul…“ (v. 15). Spre deosebire de dumnezeii care nu salvează (sf. v. 20), El Însuşi susţine cu tărie că: „un Dumnezeu drept şi un Salvator nu este altul în afară de Mine“ (v. 21). „Întoarceţi‑vă spre Mine (sau: Priviţi la Mine) şi veţi fi salvaţi, toate marginile pământului…“ (v. 22) – sunt cuvinte cu care Dumnezeu Se adresează nu numai descendenţilor lui Israel, ci şi tuturor oamenilor.

Această chemare răsună şi astăzi în lume. Aţi răspuns la ea, fiecare în parte? În ce ne priveşte, noi recunoaştem vocea „lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului“ (1 Timotei 2.3,4; citiţi şi Tit 2.11). Pentru ca Dumnezeu să Se poată arăta deopotrivă „drept şi mântuitor“, a fost necesară pedeapsa care să satisfacă dreptatea în privinţa păcatului, şi aceasta L‑a lovit pe Cel care (în acelaşi pasaj din 1 Timotei) este numit: „Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Omul Isus Hristos, care S‑a dat pe Sine Însuşi preţ de răscumpărare“ (1 Timotei 2.5‑6). Atunci cum să nu fie îndreptăţit apostolul să exclame (citându‑l pe profetul Isaia): „orice genunchi se va pleca“ înaintea Domnului şi „orice limbă va mărturisi“ măreţia lui Dumnezeu! (v. 23 citat în Romani 14.11).

7 Iunie

Isaia
46.1‑13

Profetul îşi continuă comparaţia, zugrăvind un alt tablou contrastant: pe de o parte, idoli deşerţi, care sunt poveri grele pentru cei care îi poartă, iar pe de altă parte, un Dumnezeu puternic şi credincios, care, dimpotrivă, Îşi poartă El Însuşi poporul, de la începutul şi până la sfârşitul istoriei sale (v. 3; Deuteronom 1.31; 32.11,12). În locul acestei poziţii privilegiate, Israel a preferat totuşi să slujească falşilor dumnezei neputincioşi şi ridicoli (v. 6,7). Aceştia l‑au făcut să se poticnească greu, l‑au zdrobit sub povara lor şi, în final, au devenit cauza captivităţii sale.

Din punct de vedere moral, lucrurile nu s‑au schimbat de atunci. Idolii cei mai onoraţi astăzi în lume (şi care sunt din aur şi argint, spre deosebire de aceia din cap. 44, care nu erau decât din lemn) îi conduc negreşit la ruină pe cei care îi slujesc. Şi ce mare putere exercită încă aurul asupra inimii omului…! Ce ne propune Domnul în schimb? Să ne încredem în El din tinereţea noastră, să ne bizuim pe El fără‑ncetare, an de an, tot timpul vieţii noastre, iar dacă trebuie să ajungem la vârsta când puterile ne scad, din nou să ne bucurăm, pentru că avem o frumoasă promisiune: „Până la bătrâ­neţe Eu sunt Acelaşi şi până veţi încărunţi, Eu vă voi purta“ (v. 4).

8 Iunie

Isaia
47.1‑15

Acum ne stă în atenţie Babilonul şi observăm că înainte chiar ca acesta să‑şi fi făcut intrarea pe scena istoriei, căderea îi fusese deja anunţată. Folosit de Domnul pentru a‑l disciplina pe poporul Său, Babilonul nu a arătat niciun pic de milă faţă de el, nu şi‑a „pus la inimă (aceste lucruri)“ şi nici nu şi‑a „amintit de sfârşitul lor“ (v. 7; Deuteronom 32.29). Prin gura lui Daniel, Dumnezeu îi făcuse deja cunoscut Babilonului acest sfârşit (vezi Daniel 2.45). Cu toate acestea, cetatea îngâmfată a proclamat: „Voi fi stăpână pentru totdeauna“ (v. 7). Şi cunoaştem sfârşitul ei solemn şi subit, în noaptea tragică a ospăţului lui Beltşaţar … (Daniel 5.30).

În Noul Testament, Babilonul este o imagine a creştinătăţii ca Biserică responsabilă: ea a încetat să mai fie aici, jos, o străină şi mai sufere; a preferat un tron în locul crucii; a uitat mila, dominând sufletele, nesocotind drepturile Domnului, pierzând din vedere întoarcerea Lui şi deprinzându‑se cu o mulţime de idolatrii şi superstiţii (v. 12,13). Dar ceasul ruinei ei se apropie (Apocalipsa 18). Momentul când Hristos o va prezenta cerului şi pământului pe adevărata Lui Mireasă, Biserica, alcătuită din toţi răscumpăraţii Săi iubiţi, înălţaţi împreună cu El, va avea loc înainte de dezlănţuirea evenimentelor din Apocalipsa 18. Faceţi şi voi parte din Biserica celor răscumpăraţi?

9 Iunie

Isaia
48.1‑8

Cititorii în stele, „cei care împart cerurile“ (47.13) şi alţi astrologi s‑au dezvoltat în toate timpurile pe seama credulităţii poporului. În ciuda pretenţiilor acestora, nimeni nu are puterea să prezică viitorul. Numai Dumnezeu îl cunoaşte şi ne descoperă prin Cuvântul Său ceea ce avem nevoie să ştim (46.10; Fapte 1.7). Împlinirea în trecut a evenimentelor care fuseseră vestite mai înainte prin profeţi este încă o dovadă a existenţei şi atotputerniciei lui Dumnezeu (v. 5; vezi şi Ioan 13.19). Lucrurile dintâi, vestite cu mult înainte, s‑au împlinit (v. 3). Aceasta dovedeşte că şi lucrurile cele noi sunt şi vor fi tot lucrarea lui Dumnezeu (v. 6; Matei 13.52). Astăzi este la îndemâna oricui, şi mai ales a evreilor, să cerceteze Scripturile, pentru a se convinge de aceste lucruri. Cu multe secole înainte, respingerea lui Mesia a fost anunţată limpede, printr‑unul dintre cei mai mari profeţi, exact în capitolele de care ne ocupăm noi acum. Cu ce durere trebuie să spunem că nu numai Israel, ci omul în general este foarte „îndărătnic“; grumazul său este un tendon de fier, fruntea îi este de aramă (v. 4), urechea îi este închisă (v. 8) şi, ca şi cum ar fi puţin acestea, inima sa este tare (46.12).

10 Iunie

Isaia
48.9‑22

Pentru Numele Meu … pentru Mine!“ (v. 9,11). Prea adesea uităm care este măreţul motiv care stă la baza intervenţiilor lui Dumnezeu. Adoptându‑l pe Israel ca popor al Său – şi pe noi, creştinii, ca pe fiii şi fiicele Sale – putem spune că Dumnezeu este implicat personal, aşa cum un părinte este responsabil în faţa altora pentru faptele copiilor săi. Suntem, după caz, eliberaţi, curăţiţi … sau pedepsiţi, datorită gloriei Tatălui ai Cărui copii suntem (vezi Iosua 7.9; sf. v. 9).

Dumnezeu mai are însă şi un alt motiv pentru care ne învaţă şi ne disciplinează: este vorba de folosul nostru (v. 17; Evrei 12.10). Pacea inimii celui credincios decurge din ascultarea sa. Ea poate fi „ca un râu“ calm şi puternic (v. 18) – se înţelege – dacă urmăm cursul voii lui Dumnezeu; în felul acesta nu cunoaştem agitaţia şi nici efervescenţa (sau: clocotirile) pârâului de munte şi putem experimenta v. 3 din cap. 26: „Tu vei păzi în pace desăvârşită mintea care se sprijină pe Tine“. Este de remarcat că numai după ce i‑a îndemnat pe ai Săi să păzească poruncile şi Cuvântul Său, Domnul le dă pacea Lui (Ioan 14.15,21,23,27). Ce pace de nepreţuit pentru răscumpăraţii Domnului! Pentru cei răi, ea este însă necunoscută (v. 22).

11 Iunie

Isaia
49.1‑13

În acest important punct al cărţii, care marchează începutul unei alte teme, este deja făcută dovada că Israel a fost un slujitor necredincios. Din acest motiv, Dumnezeu îl va înlocui pe Israel cu Hristos, Slujitorul ascultător, adevăratul Israel (v. 3), Cel în care El Se va glorifica. La prima vedere, lucrarea Domnului ar fi putut părea „în zadar“ (v. 4). Nu numai că Israel nu fusese „încă strâns“ (ca naţiune), dar el L‑a şi respins pe Mesia al său. Cu toate acestea, v. 5‑6, ca şi cap. 53.11, ne asigură că, în ciuda acestui aparent eşec, Hristos „va vedea din rodul muncii sufletului Său“. „Copiii lui Dumnezeu cei risipiţi“ sunt astăzi strânşi pentru a alcătui familia cerească (Ioan 11.51,52). Respingerea Domnului de către poporul Său I‑a permis lui Dumnezeu să‑Şi extindă mântuirea „până la capătul pământului“ (v. 6).

Nu este minunat acest dialog între Domnul şi „Sfântul Său Slujitor, Isus“? (Fapte 4.27). Adresându‑Se „Celui pe care omul Îl dispreţuieşte“ (comp. cu cap. 53.3), Celui pe care naţiunea Îl urăşte, Robului celor puternici (v. 7), (dar nespus de scump inimii Sale), Dumnezeu Îi promite că, în curând, situaţia se va inversa: Când El va apărea în gloria Sa minunată, va fi rândul celor care stăpânesc să se plece înaintea Lui. „Împăraţii … se vor ridica, prinţii, de asemenea, şi I se vor închina“ (v. 7; comp cu Filipeni 2.6‑11).

12 Iunie

Isaia
49.14‑26

La prima venire a Domnului, Israel nu a fost adunat (v. 5), dar ceasul acestei strângeri va suna în curând şi atunci nu numai Iuda şi Beniamin, ci şi celelalte zece seminţii, astăzi împrăştiate, îşi vor lua calea întoarcerii. Ele se vor îndrepta spre acelaşi loc, venind din toate zările, chiar şi din îndepărtata Chină. Dumnezeu a ştiut să păstreze în chip miraculos, timp de peste douăzeci de secole, unitatea lor rasială. Ce viziune glorioasă ne oferă Ierusalimul strângându‑şi, în sfârşit, copiii sub aripile sale, aşa cum a dorit atât de mult Domnul Isus să o facă în vremea când Se afla aici, jos, şi ei n‑au vrut (Luca 13.34)! Fiii şi fiicele lui Iacov, despărţiţi atâta timp, se vor recunoaşte şi bucura împreună, ca la o reuniune de familie de mari proporţii: aceasta va fi împlinirea profetică a Psalmului 133.

De la această scenă pământească, gândurile ne poartă spre măreaţa întâlnire cerească. Dintre toţi răscumpăraţii Domnului, pe care Hristos i‑a primit de la Tatăl, nu va lipsi niciunul. Fiecare oaie este de acum la adăpost în mâna Lui şi are numele înscris pe palmele acestor mâini care au fost străpunse (v. 16; Ioan 10.28; 17.12). Captivii omului „tare“ au fost eliberaţi pentru totdeauna prin victoria de la cruce (v. 25; Luca 11.21,22).

13 Iunie

Isaia
50.1‑11

În zadar a răsunat chemarea Domnului; în zadar s‑a repetat fără‑ncetare: „Ascultaţi‑Mă!“ (44.1; 46.3,12; 48.1,12; 49.1). Fie că a fost vocea lui Ioan Botezătorul (40.3), fie a lui Mesia Însuşi, … „nu a fost nimeni care să răspundă“ (v. 2). Cât de mult L‑a îndurerat pe Domnul Isus această indiferenţă, care‑i caracterizează deopotrivă şi pe oamenii din zilele noastre! A venit la noi cu o limbă iscusită (v. 4: instruită, capabilă să spună un cuvânt la timpul potrivit), limba dragostei (Ioan 7.46). Nimeni însă nu a dorit s‑o înţeleagă, nici s‑o asculte: „n‑ai auzit … şi de demult nu ţi s‑a deschis urechea“ (48.8). Cu toate acestea, ce exemplu minunat au putut vedea oamenii la El! Fiecare dimineaţă Îl găsea pe acest OM ascultător plecându‑Şi urechea la cuvintele Tatălui Său, atent la exprimarea voii Sale pentru ziua respectivă. Iar dacă El simţea această nevoie, cu cât mai mult ar trebui să o simţim noi…!

Indiferenţa faţă de Isus s‑a transformat apoi în ură. Versetul 6 ne aminteşte despre insultele pe care a trebuit să le sufere, iar v. 5 şi 7 ne arată că, deşi cunoştea tot ce Îl aştepta, n‑a dat înapoi, ci Şi‑a „făcut faţa ca o cremene“ (v. 5,7; Luca 9.51). Cât despre noi, să ascultăm cu atenţie chemarea din v. 10! Ca unii care suntem copii ai luminii, să nu ne lăsăm orbiţi de scânteirile trecătoare cu care lumea încearcă să se lumineze (v. 11).

14 Iunie

Isaia
51.1‑11

În cap. 46.12, Domnul Se adresase celor care erau „departe de dreptate“; acum harul Său le vorbeşte celor care „urmăresc dreptatea“ (v. 1) şi care o cunosc (v. 7). Într‑o lume nedreaptă, aceştia sunt expuşi suferinţei din cauza dreptăţii şi de aceea au nevoie să fie încurajaţi: „Nu vă temeţi de dispreţul oamenilor şi nu vă înfricoşaţi de batjocurile lor“ (v. 7). Hristos, cel dintâi care a îndurat ruşine şi insulte din partea omului (50.6), ne‑a lăsat prin aceasta un model, ca să călcăm pe urmele Lui (1 Petru 2.20‑24; 3.14).

Cu ochii îndreptaţi spre Domnul Isus (vezi Psalmul 40.8), Dumnezeu poate vorbi aici despre un popor în inima căruia sălăşluieşte legea Lui. Ne poate desemna El astăzi şi pe noi în acelaşi fel? Locuieşte Cuvântul lui Hristos din belşug în noi? (Coloseni 3.16; Ioan 15.7).

Rugăciunea din v. 9 invocă braţul puternic al Domnului (53.1). Cel care odinioară doborâse la pământ puterea Egiptului şi uscase „apele adâncului celui mare“ (v. 10) îl va smulge încă o dată pe Israel din captivitatea sa. Ca şi la malul Mării Roşii, Duhul va pune atunci cântări de triumf în gura celor „răscumpăraţi“, iar capul li‑l va încununa cu „o bucurie eternă“ (v. 11; comp. cu 35.10).

15 Iunie

Isaia
51.12‑23

„Eu, Eu sunt Cel care vă mângâi“ (v. 12). Câţi credincioşi nu au experimentat în încercările lor că nu există mângâieri autentice în afara celor de la Dumnezeu… Cu adevărat, El este „Dumnezeul oricărei mângâieri“ (2 Corinteni 1.3). Uneori, manifestarea noastră este însă ca cea a psalmistului, care declara: „sufletul meu refuza să fie mângâiat“ (Psalmul 77.2). Cu excepţia unei firave rămăşiţe care umbla după dreptate, chemările emoţionante adresate de Domnul poporului Său au rămas fără ecou: „Nu era nimeni care să răspundă“ (50.2; 66.4).

Acum se face auzit un strigăt repetat şi puternic: „Trezeşte‑te, trezeşte‑te, ridică‑te, … îmbracă‑te cu … hainele cele frumoase“ (v. 17 şi 52.1). Este smulgerea Ierusalimului din somn, pentru că Mesia urmează să Se arate. Capitolul 53 ne va arăta ce fel de primire I‑a fost rezervată la cea dintâi venire a Sa: respins (pe pământ), Hristos a fost înălţat (lit. „primit sus“ – Fapte 1.2) în glorie. Astăzi suntem în ajunul întoarcerii Lui. Domnul Isus ne aminteşte de promisiunea Sa: „Iată, Eu vin curând“, şi ni Se prezintă El Însuşi: „Eu sunt … Luceafărul strălucitor de dimineaţă“ (Apocalipsa 22.12,16,17,20). Trezită şi plină de speranţă, Mireasa strigă: „Vino!“ Să facem şi noi din inimile noastre un ecou care răspunde: „Amin! Vino, Doamne Isuse!“

16 Iunie

Isaia
52.1‑15

Până la v. 6 al acestui capitol îi vom găsi pe cei răscumpăraţi, însă începând cu v. 7 ne este prezentat Însuşi Răscumpărătorul. Prima misiune a Duhului Sfânt pe pământ este aceea de a îndrepta privirile celor credincioşi asupra lui Hristos şi a suferinţelor Sale. Toate îndemnurile de a asculta, de a se trezi şi de a se separa au ca scop prezentarea unei Persoane: Hristos, Mesia al lui Israel. El este deopotrivă şi Mesagerul care „aduce veşti bune“, vestind pacea, evanghelia şi mântuirea (v. 7), şi Robul care lucrează cu înţelepciune (v. 13 notă): iată, în rezumat, înaintea noastră, atât cuvintele Sale, cât şi lucrările Sale.

În adevăr, avem de ce să fim încurcaţi şi copleşiţi de uimire când medităm la umilinţa Fiului lui Dumnezeu (v. 14 completat de 53.3). „Faţa Sa desfigurată“ mărturiseşte împotriva lumii păcătoase cât de mult L‑a costat pe Omul perfect să treacă prin ea. Pe drept Dumnezeu L‑a înălţat acum, L‑a ridicat şi L‑a aşezat foarte sus, în aşteptarea momentului când El va apărea în glorie. Când Îl vor vedea, „împăraţii îşi vor închide gura“; dar cei răscumpăraţi nu vor tăcea niciodată: asemenea străjerilor din v. 8, după oboseala veghei îndelungate, după aşteptarea interminabilă evocată de Psalmul 130.6, ei îşi vor înălţa glasul într‑o cântare de biruinţă, pentru că Îl vor vedea faţă către faţă.

17 Iunie

Isaia
53.1‑12

Acesta este pasajul «de neînţeles» pe care‑l citea, în carul său, famenul împărătesei Candace a etiopienilor, însă Filip, „începând de la Scriptura aceasta, i‑a vestit Evanghelia lui Isus“ (Fapte 8.27…). Şi pentru noi, tot aici se află începutul tuturor cunoştinţelor: în Isus Mântuitorul. Noi apucasem fiecare pe drumul neascultării lui (v. 6), dar Mielul lui Dumnezeu, pentru a ne mântui, a urmat calea ascultării depline şi a supunerii totale. Pe această cale, El a fost dispreţuit, părăsit, asuprit, chinuit şi, în final, şters de pe pământ, de către oameni (v. 3,7,8). În acelaşi timp însă a fost rănit, zdrobit, bătut şi supus suferinţelor, de către Dumnezeu Însuşi (v. 4,5,10). Cine va putea pătrunde vreodată infinitul acestei expresii: „Domnului I‑a plăcut să‑L zdrobească“? (v. 10). Neputinţele şi durerile noastre (v. 4 notă), fărădelegile şi nelegiuirile noastre (v. 5), păcatul nostru sub toate formele sale – de la cele mai subtile până la cele mai evidente – împreună cu toate consecinţele lor îngrozitoare: ce povară inexprimabilă a fost cea cu care S‑a încărcat acest „Om al durerii“…!

Aceasta a fost munca sufletului Tău, scump Mântuitor! Dar dincolo de moartea la care Tu Te‑ai dat de bunăvoie, Tu guşti de acum, din rodul suferinţelor Tale, bucuria de negrăit a iubirii împlinite, pentru totdeauna (Evrei 12.2).

18 Iunie

Isaia
54.1‑17

Odată încheiată lucrarea din cap. 53, credincioşii sunt invitaţi să se bucure şi să cânte. Versetul 10 din cap. 53 anunţa: „După ce Îşi va aduce sufletul Său o jertfă pentru vină, va vedea o sămânţă“, iar Domnul Isus va confirma: „Dacă grăuntele de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce mult rod“ (Ioan 12.24). Capitolul 54 ne lasă să‑l întrezărim în acest seceriş bogat pe Israelul pământesc; Noul Testament însă îi asociază acestui seceriş pe copiii familiei cereşti: „Ierusalimul de sus“ (vezi Galateni 4.26,27).

Pentru a‑şi întâmpina fiii şi fiicele, Ierusalimul – mult timp o cetate văduvă şi sterilă – este invitat să se lărgească şi să se întindă (v. 2,3). Datorită lucrării de pe cruce, Dumnezeu poate manifesta compasiune pentru ei şi poate să‑i strângă. Mânia Lui a ţinut o clipă, dar bunătatea Lui va fi eternă (v. 7,8; Psalmul 30.5).

„Toţi fiii tăi vor fi ucenicii Domnului“, promite v. 13, citat în Ioan 6.54. Lucrarea Domnului pentru noi cuprinde alte două părţi importante: a purtat nelegiuirile noastre şi a învăţat pe mulţi în dreptate (53.11 şi notă). Să nu uităm această a doua parte: dacă I‑am adus Lui povara păcatelor noastre, să ne lăsăm de acum şi învăţaţi de El. În felul acesta vom putea aduce roadele dreptăţii, spre gloria Lui (2 Corinteni 9.10).

19 Iunie

Isaia
55.1‑13

Din lucrarea crucii se revarsă, precum din stânca lovită în pustiu (48.21), un râu de viaţă şi de binecuvântare. Ce izvor inepuizabil, oferit oricărui însetat! Aici găsim chemarea profetului, dar în evanghelia după Ioan o avem chiar pe cea a Domnului Isus, care Se exprimă în acelaşi fel: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea“ (Ioan 7.37); şi tot aici întâlnim şi pe acest „oricine“ al harului (în Ioan 3.15,16; 11.26; 12.46).

Două trăsături caracterizează marea mântuire a lui Dumnezeu: în primul rând este „fără plată“. Oamenii se căznesc mult şi cheltuiesc averi pentru „ceea ce nu satură“ (v. 2), în timp ce bunul cel mai de preţ pe care îl putem avea se obţine „fără bani şi fără plată“ (v. 1). Dumnezeu a plătit totul pentru aceasta (comp. cu 52.3).

În al doilea rând, mântuirea trebuie apucată acum: „Căutaţi pe Domnul cât timp se poate găsi“ (v. 6). Dumnezeu este aproape, El iartă din plin, dar grăbiţi‑vă! Vine clipa când nu va mai putea fi găsit (Ioan 7.34; 8.21).

Să privim din nou în acest frumos capitol la ceea ce ni se spune despre gândurile iubirii şi despre căile nepătrunse ale lui Dumnezeu (v. 8,9; vezi şi Romani 11.33‑36). Cât despre Cuvântul Său, v. 11 promite: Nu se va întoarce la Mine fără rod. A avut Cuvântul acest efect în inima voastră?

20 Iunie

Isaia
56.1‑57.2; 57.15‑21

Aceste două capitole relatează un moment trist din istoria viitoare a lui Israel. Mulţimea poporului, amăgită de santinelele oarbe (v. 10…), îl va urma pe Antihrist (împăratul din cap. 57.9). În tot acest timp, Dumnezeu îi va urmări cu privirea şi îi va încuraja prin promisiunile Sale pe credincioşii care respectă sabatele Sale. Templul este în prezent distrus, după ce a fost profanat, dar îşi va recăpăta numele şi rostul de „casă de rugăciune“, spre bucuria rămăşiţei; mai mult, el va fi deschis pentru toate popoarele (56.7). Cât despre cei credincioşi, noi avem oricând acces la Dumnezeu pentru rugăciune şi laudă. Să ne folosim de acest privilegiu!

Versetele 1 şi 2 din cap. 57 ne dezvăluie adevărata semnificaţie a morţii celui drept şi a „oamenilor evlavioşi (sau: miloşi)“. Dumnezeu îi pune în felul acesta la adăpost de pedepsele pe care le pregăteşte pentru ceilalţi oameni (1 Împăraţi 14.12,13).

„Eu creez rodul buzelor“, declară Domnul (57.19), iar Evrei 13.15 ne lămureşte că este vorba despre „jertfa de laudă“. Acestea sunt adresate lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp El le produce în inimile alor Săi, prin Duhul Său.

Versetul 20 schiţează un tablou al agitaţiei nebune (nesănătoase) a celor răi, cu consecinţele ei. Iuda îl completează, comparându‑i pe aceştia cu nişte „valuri înfuriate ale mării, spumegându‑şi ruşinile lor“ (Iuda 13).

21 Iunie

Isaia
58.1‑14

Această parte importantă a cărţii, care se deschide odată cu acest capitol, începe prezentându‑ne poporul postind şi întristându‑şi sufletul. Pentru că Domnul îl are în vedere tocmai pe „omul cu duhul zdrobit şi smerit“ (57.15 şi 66.2), ne putem întreba ce găseşte El de criticat. Versetele 3 şi 7 ne învaţă că Dumnezeu nu Se mulţumeşte numai cu simple forme religioase exterioare, nici cu declaraţii evlavioase. Prin gura unui alt profet, El ne pune tuturor o întrebare directă: „Cu adevărat, aţi postit pentru Mine, chiar pentru Mine?“ (Zaharia 7.5). În spatele unei frumoase evlavii de faţadă, câte lucruri nu‑şi pot găsi locul: împlinirea poftelor noastre, chiar şi în ziua sfântă a Domnului, duritate şi egoism, contestări şi certuri (v. 3,4), judecăţi şi critici (v. 9: „arătarea cu degetul“), chiar şi flecării (v. 13: „cuvinte deşarte“). Adevăratele exigenţe sau cerinţe ale lui Dumnezeu sunt, de fapt: să o rupem cu obiceiurile păcatului, cu aceste lanţuri care ne ţin sub puterea vrăjmaşului (v. 6; Daniel 4.27); Proverbe 18.13 ne aminteşte de milă, care este promisă aceluia care‑şi mărturiseşte fărădelegile şi se lasă de ele; suntem, de asemenea, învăţaţi să punem în practică dragostea în toate ocaziile care ni se ivesc (v. 7,10). Ce frumoase promisiuni sunt legate de această nouă umblare!

22 Iunie

Isaia
59.1‑21

Fărădelegile poporului au ridicat un zid de netrecut între el şi Domnul, iar cât timp acest zid rămâne, este împiedicat atât Dumnezeu să primească vreun serviciu religios din partea omului, cât şi poporul Său, să primească intervenţia Domnului pentru el. Acesta poate fi şi motivul pentru care rugăciunile noastre rămân uneori fără răspuns (Proverbe 15.8,29).

Lista copleşitoare a tuturor păcatelor acumulate de popor este derulată în faţa lui în v. 3‑8, cu scopul de a le trezi conştiinţa. Romani 3.10‑18 aminteşte unele dintre aceste păcate, pentru a stabili, fără drept de apel (într‑un mod incontestabil), răutatea întregii rase umane.

În v. 9 iau cuvântul credincioşii rămăşiţei. Ei recunosc cu smerenie acurateţea tabloului tocmai zugrăvit. „Ne cunoaştem nelegiuirile“, declară ei, adăugând încă o listă de fărădelegi la cea alcătuită de profet (v. 12‑15). Pe scurt, această rămăşiţă arată cât este de „zdrobită“ şi cât de mâhnit (sau „smerit“) îi este sufletul (57.15), iar aceasta Îi dă Domnului posibilitatea să arate că, potrivit promisiunii Sale, poate s‑o mângâie, s‑o învioreze prin Duhul Său şi s‑o îndreptăţească prin intermediul lui Mesia, Răscumpărătorul şi Eliberatorul ei şi care va fi, de asemenea, şi al naţiunilor (v. 20; Romani 11.26).

23 Iunie

Isaia
60.1‑22

Remarcăm un detaliu important: că expresia din v. 1, „gloria Domnului (a lui Iahve) a răsărit peste tine“, este preluată în Efeseni 5.14 sub forma: „Hristos va străluci peste tine“. Aceasta pune în lumină faptul că gloria lui Dumnezeu se identifică cu Persoana Fiului (vezi şi 2 Corinteni 4.6) şi că ea este legată de locul unde locuieşte El: „voi face glorios locul picioarelor Mele“ (v. 13).

„Sionul Sfântului lui Israel“ (v. 14) are drept corespondent Ierusalimul ceresc din Apocalipsa 21, după cum putem vedea dacă punem în paralel v. 19, 3 şi 11 din Isaia 60 cu Apocalipsa 21.23‑26.

În continuare este evocată din nou adunarea cea mare a lui Israel, ca şi în cap. 49, într‑o descriere minunată şi emoţionantă. Viziunea acestei promisiuni va susţine rămăşiţa credincioasă în mijlocul necazurilor ei. Cât despre noi, cei credincioşi, care traversăm uneori momente de descurajare, să ne ridicăm ochii şi să ne gândim, prin credinţă, la poporul lui Dumnezeu, aşa cum a fost îndemnat şi Avraam odinioară să o facă (Geneza 15.5). Vom vedea că nu suntem singuri, ci, dimpotrivă, călători fără număr merg împreună cu noi spre cetatea cerească. Oboseala şi suferinţa vin adesea să le îngreuneze mersul, dar priviţi‑i: faţa le străluceşte, iar inima le tresaltă şi li se lărgeşte în bucuria dragostei eterne (v. 5).

24 Iunie

Isaia
61.1‑11

Începutul acestui capitol prezintă un interes cu totul deosebit, fiind pasajul pe care l‑a ales Domnul Isus să‑l citească atunci când S‑a ridicat să vorbească în sinagoga din Nazaret (Luca 4.16‑21). Remarcăm un detaliu de cea mai mare importanţă: Isus a întrerupt lectura textului din Isaia la mijlocul frazei, înainte să menţioneze ziua răzbunării, pentru că numai prima parte a slujbei Sale (cea a harului) era împlinită („în urechile“ celor care‑L ascultau). Ceea ce urmează, respectiv judecata, era amânată şi este încă şi astăzi. În locul din textul nostru care nu permite nicio inserţie (nu dă voie nici măcar unei singure virgule), Dumnezeu a intercalat deja aproape două mii de ani de răbdare.

Cu toate acestea, răzbunarea nu este nicidecum cel din urmă cuvânt al frazei; după ea urmează mângâierea şi bucuria, rezervate rămăşiţei credincioase. Ca şi Iov în final, ei vor primi „dublu“ (v. 7) – această dublă rodire le fusese deja vestită prin numele de Efraim (Geneza 41.52, notă: Efraim înseamnă dublă rodire) – şi, de asemenea, „vor avea o bucurie eternă“ (v. 7).

Ca răspuns la aceste promisiuni, rămăşiţa îşi înalţă glasul: „Mă voi bucura mult în Domnul, mi se va veseli sufletul în Dumnezeul meu, pentru că El m‑a îmbrăcat cu hainele mântuirii, m‑a acoperit cu mantaua dreptăţii…“ (v. 10).

Astăzi creştinul nu are, oare, aceleaşi motive pentru a‑L lăuda pe Domnul şi a se bucura în El?

25 Iunie

Isaia
62.1‑12

Ierusalimul cel abandonat, femeia sterilă şi întristată, văduva din cap. 54, se va numi: „Măritată“ (v. 4 notă: ebr. Beula), „Cea căutată“, „cetate nepărăsită“ (v. 12), iar Domnul, Mirele ei, Se va putea din nou bucura de ea. În aşteptarea acestui moment, pe ziduri au fost puşi străjeri vigilenţi, cu ordinul: „Voi, care vă aduceţi aminte de Domnul, nu tăceţi“ (v. 6). Respectând acest îndemn, credincioşii evrei ai vremurilor din urmă se vor îndrepta către Dumnezeu, strigând: „Aminteşte‑Ţi de adunarea Ta, pe care ai câştigat‑o din vechime, pe care ai răscumpărat‑o…“ (Psalmul 74.2).

Prieteni creştini, şi noi am fost puşi de Domnul într‑un loc sau altul, fiecare în parte, şi am primit o misiune asemănătoare, care depinde de două cuvinte: „Vegheaţi şi rugaţi‑vă“ (Matei 26.41; 1 Petru 4.7). Rugăciunile noastre sunt aşteptate acolo sus şi pentru ele sunt pregătite răspunsuri şi împliniri îmbelşugate. Avem oare şi noi subiecte importante de adus înaintea inimii Tatălui nostru ceresc? Adunarea Lui ne stă şi nouă pe inimă? Sunt cei din oraşul sau din localitatea noastră subiecte pe care să I le amintim Domnului? Să nu rămânem tăcuţi câtă vreme astăzi avem privilegiul de a fi cei care Îl determină pe Domnul să‑Şi amintească de ai Săi. Cât de impresionant este să‑L auzim pe Dumnezeu vorbind de rugăciunile noastre ca de unele de care El ar avea nevoie pentru a‑Şi aminti de promisiunile Sale! Ce har din partea Lui!

26 Iunie

Isaia
63.1‑14

Cine este şi de unde vine Acesta care soseşte aici glorios şi impunând teamă? De ce are veşmintele însângerate? O, El este executorul cumplitei „zile de răzbunare“ (Luca 21.22), pe care‑L vedem întorcându‑Se după ce Îşi va fi îndeplinit lucrarea! (v. 4; 61.2). În revolta finală, popoarele se vor strânge pe teritoriul Edomului pentru un ultim atac împotriva lui Dumnezeu şi a celor care‑I aparţin (vezi şi 34.6), însă aceasta se va întâmpla tocmai pentru ca ele să fie zdrobite acolo, potrivit imaginii culegătorilor de vie care‑şi călcau cândva strugurii în teascuri.

Ne este oare greu să‑L recunoaştem în acest Răzbunător pe Mântuitorul nostru cel plin de îndurare? Slujba Lui pentru gloria lui Dumnezeu îmbină aceste două trăsături: El, Cel care a fost singur pe cruce, este deopotrivă singurul care judecă (v. 3). „Măreţ în puterea Sa“ (v. 1), El lucrează cu „braţ măreţ“ (v. 12), Îşi face „un Nume măreţ“ (v. 14) şi locuieşte în măreţie (frumuseţe, glorie) (v. 15). „Victorios în măreţia Ta, înaintează pentru adevăr…!“ (Psalmul 45.4), sunt cuvinte care I se adresează Lui chiar cu privire la această judecată.

Odată cu v. 7 se deschide un nou episod al cărţii, cel din urmă, prin rememorarea îndurărilor şi a laudelor Domnului. Aceasta este şi datoria noastră, iar împlinirea ei nu trebuie să lipsească de la niciunul dintre noi!

27 Iunie

Isaia
63.15‑19; 64.1‑12

Rămăşiţa credincioasă şi‑a amintit de „marile binefaceri“ cu care Domnul Îşi copleşise odinioară poporul (63.7). După atâtea dovezi de dragoste, ar mai putea El acum să‑i abandoneze? Ei apelează la inima acestui Dumnezeu milos, care este Tatăl lor, şi‑L roagă: „Priveşte din ceruri…“; şi nu se opresc la atât, ci strigă: „Ah, dacă ai despica cerurile, dacă ai coborî…“ (64.1). Strigătul acesta a găsit răspuns: Domnul Hristos a coborât, prima dată pentru mântuirea noastră; şi va mai coborî încă o dată, pentru a‑i elibera pe cei ai Săi din încercare şi pentru a‑i nimici pe vrăjmaşii lor (Psalmul 18.9; 144.5).

Versetul 6 compară „toate faptele noastre drepte“ cu „o haină mânjită“. Despre păcatele noastre înţelegem uşor că sunt aşa, dar şi faptele noastre drepte? În adevăr, şi ele tot aşa sunt! Tot ce am putut face bun şi drept înainte de convertirea noastră sunt zdrenţe care nu fac altceva decât să scoată în evidenţă mizeria, în loc să o ascundă. Dar Domnul înlocuieşte aceste veşminte murdare cu hainele mântuirii şi cu mantaua dreptăţii (61.10; Zaharia 3.1‑5).

Modelaţi precum lutul pe roata olarului (v. 8), noi nu avem nicio valoare prin ţărâna din care am fost plămădiţi (Psalmul 100.3). Singura care contează este munca Lucrătorului divin care face din noi „vase de onoare…“ (2 Timotei 2.21).

28 Iunie

Isaia
65.1‑12

„Sunt găsit de cei care nu Mă căutau…“ (v. 1) – scrie Isaia cu îndrăzneală. Despre acest curaj al profetului aflăm de la apostolul Pavel care, atunci când va cita v. 1 din Isaia 65 în Romani 10.20 va adăuga şi această expresie („Isaia îndrăzneşte şi spune…“). Îndrumat de Duhul, profetul deschide în mod vădit uşa naţiunilor, a celor care nu‑L căutau pe Dumnezeu şi nu purtau numele Lui (49.6). Ce declaraţie curajoasă, ca să nu spunem revoluţionară, făcută în urechile israeliţilor atât de geloşi pentru privilegiile lor! Acesta era unul dintre lucrurile despre care se spunea în capitolul precedent că „niciodată n‑au auzit.

Mărturisirea şi rugăciunile rămăşiţei necăjite se încheiau cu întrebarea neliniştitoare: „Vei tăcea Tu şi ne vei întrista peste măsură?“ (64.12). Nu, niciodată nu este în zadar când o inimă pocăită se întoarce la Domnul (Psalmul 51.17). Nu o ştim fiecare dintre noi din propria experienţă?

Dumnezeu nu rămâne tăcut. Va lua cuvântul şi aceasta se va desfăşura, practic, până la sfârşitul cărţii. Cu toate acestea, înainte de a revela ceea ce a pregătit pentru cei care‑L aşteaptă (aleşii şi slujitorii Săi: v. 9,10; 64.4), trebuie să pronunţe sentinţa definitivă prin care condamnă nu numai naţiunile duşmane lui Israel, ci şi poporul răzvrătit şi apostat.

29 Iunie

Isaia
65.13‑25

Israeliţii credincioşi vor fi multă vreme confundaţi cu mulţimea care‑l va urma pe Antihrist, dar, la momentul potrivit, Dumnezeu îi va deosebi şi îi va răsplăti pe robii Săi. Atunci ei îşi vor uita suferinţele şi „vor cânta tare, în veselia inimii lor“ (v. 14).

Şi noi, copiii lui Dumnezeu, cei pe care lumea în prezent nu‑i cunoaşte, cum nu L‑a cunoscut nici pe El, ne vom înfăţişa prin Domnul şi împreună cu El la glorioasa Lui venire (1 Ioan 3.1,2). Va fi oare atunci bucuria noastră mai prejos…?

Dumnezeu va crea ceruri noi şi un pământ nou. Nu este încă vorba de înlocuirea universului actual cu elemente noi, potrivit cu 2 Petru 3.13 şi cu Apocalipsa 21.1, însă, în timpul împărăţiei de o mie de ani, atât cerul, eliberat de prezenţa lui Satan, cât şi pământul, supus Domnului, vor fi într‑o stare nouă. Creaţia va cunoaşte eliberarea (Romani 8.22); viaţa omenească se va lungi; vârsta de o sută de ani va fi o vârstă tânără, iar moartea nu va fi decât o pedeapsă excepţională (Proverbe 2.22; Psalmul 37.9). Chiar şi instinctele crude ale animalelor vor dispărea (v. 25), iar natura va cunoaşte atunci deplina Sa înflorire şi va corespunde planului iniţial al lui Dumnezeu cu privire la minunata Sa creaţie.

30 Iunie

Isaia
66.1‑24

Ierusalimul va fi un subiect de bucurie pentru credincioşii poporului, după cum îndeamnă şi v. 10: „Bucuraţi‑vă împreună cu Ierusalimul şi veseliţi‑vă cu el, toţi cei care‑l iubiţi“. Tot acestora li se adresează şi Psalmul 122.6: „Rugaţi‑vă pentru pacea Ierusalimului! Cei care te iubesc vor prospera“. Ca răspuns la această rugăciune, pacea se aşterne peste cetate şi devine centrul de la care se răspândeşte către toate naţiunile cunoştinţa gloriei lui Dumnezeu.

Domnul este şi astăzi la fel de atent faţă de rugăciunile celor care iubesc Adunarea Lui (Psalmul 122.6; 2 Corinteni 11.28). Să cerem ca aceasta să rămână în pace şi să poată manifesta gloria Domnului Hristos aici, jos, pe pământ.

Chiar şi în mijlocul fericirii milenare trebuie să rămână o mărturie vizibilă a pedepsirii nelegiuiţilor, o privelişte cutremurătoare, ca aducere‑aminte, cum a fost mormanul de pietre de pe mormântul lui Absalom (2 Samuel 18.17). Astfel se încheie această frumoasă carte a lui Isaia, cea mai întinsă dintre toate profeţiile, cea mai des citată în Noul Testament (de circa şaizeci de ori) şi cea care acordă cel mai mare spaţiu Domnului Isus în suferinţele şi gloriile Sale.

Cartea Ieremia a fost plasată după Evanghelia după Matei, începând cu 3 septembrie.

1 Iulie

Matei
1.1‑17

Glasul profeţilor se stinsese de mai bine de patru sute de ani. Pentru Dumnezeu, sosise „împlinirea vremii“ (Galateni 4.4): de acum va vorbi „în Fiul“ (Evrei 1.1,2) şi va face cunoscut poporului Său, lumii, precum şi fiecăruia dintre noi, personal, vestea bună a Evangheliei. Aceasta, redată în puţine cuvinte, poate fi rezumată prin: a dat pe Fiul Său (sau: „dar de Fiu“).

Dar cum pot spiritele noastre limitate să pătrundă în cunoaşterea unei asemenea Persoane…? Dumnezeu S‑a îngrijit de aceasta, oferindu‑ne patru Evanghelii, ca să putem privi gloria Fiului Său sub mai multe aspecte, tot aşa cum valoarea unui obiect (diamant) de mare preţ este pusă în evidenţă când acesta este privit sub străluciri şi unghiuri diferite.

Matei este evanghelia împărăţiei (sau a Împăratului) şi, din acest motiv, aici este necesară o genealogie care să‑L plaseze de la început pe Mesia în cadrul promisiunilor făcute lui Avraam şi, de asemeni, care să dovedească fără drept de apel titlul Său de moştenitor al tronului lui David (Galateni 3.16 şi Ioan 7.42). Din această lungă listă nu au fost şterse câteva nume de tristă amintire (Ahaz, Manase, Amon…). Altele, precum Rahav, Rut sau soţia lui Urie, amintesc de harul divin care s‑a manifestat faţă de cei care nu aveau niciun drept. Este acelaşi har care acum dă un Mântuitor lui Israel şi lumii întregi, … ceea ce înseamnă că şi vouă şi mie.

2 Iulie

Matei
1.18‑25; 2.1‑6

Isus a vrut să vină în această lume în felul tuturor oamenilor, adică prin naştere. Iosif şi Maria, bucurându‑se de o favoare excepţională, au fost cei aleşi pentru a primi şi a creşte Copilul divin. Gândurile lui Dumnezeu se împlinesc: în acord cu profeţiile, naşterea Moştenitorului la tronul lui David are loc în cetatea regală a Betleemului. Să remarcăm că în această evanghelie nu se vorbeşte nimic nici despre ieslea care I‑a servit drept leagăn, nici despre ceva care să amintească de sărăcia Lui. Dimpotrivă, Dumnezeu a vegheat ca Fiul Lui să fie onorat de vizita nobiliară a magilor veniţi din Răsărit. Cât despre oficialităţile iudaice, niciuna nu este calificată din punct de vedere moral să vină să se prostearnă înaintea lui Mesia al lui Israel: nu au dorit venirea Sa. De altminteri, ne aflăm într‑una dintre cele mai întunecate perioade din istoria acestui popor, când, încălcându‑se prevederile din Deuteronom 17.15, la Ierusalim împărăţea un edomit – crudul Irod.

Cu excepţia unui mic număr de suflete evlavioase, pe care ni le va aminti Luca, nimeni în Israel nu‑L aştepta pe Hristos. Şi astăzi, dintre toţi cei care pretind că sunt ai Lui, oare câţi aşteaptă într‑adevăr întoarcerea Lui?

3 Iulie

Matei
2.7‑23

După o lungă călătorie, prefigurată de Psalmul 72.10, magii au fost conduşi de steaua care s‑a oprit deasupra Pruncului. Ce subiect de mare încântare pentru ei („s‑au bucurat cu bucurie foarte mare“)! L‑au întâlnit, I s‑au închinat, I‑au adus daruri şi „au plecat în ţara lor pe alt drum“ (v. 11). Nu este aceasta istoria tuturor celor care vin la Mântuitorul?

Planurile ucigaşe ale lui Irod au fost dejucate; la fel şi cele ale lui Satan, care căuta să‑L elimine chiar de la venirea Sa pe lume pe Cel care va deveni Învingătorul său. Călătoria în Egipt, mijlocul poruncit de Dumnezeu pentru a‑L sustrage pe Prunc de la acele planuri criminale, ilustrează şi harul Celui care a dorit să urmeze aceeaşi cale ca şi poporul Său odinioară.

Copilului divin I‑au fost date deja două nume în capitolul precedent: Isus (Dumnezeu Mântuitorul – cap. 1.21), atât de scump inimii fiecărui credincios, şi Emanuel (Dumnezeu cu noi – cap. 1.23). Acum I se adaugă cel de „Nazarinean“ (v. 23). Împreună, cele trei nume au o triplă semnificaţie: din punct de vedere moral, Isus a fost separat şi consacrat pentru Dumnezeu, în acord cu Numeri 6; de asemeni, El a „ieşit din tulpina lui Isai“ (tatăl lui David), ca o Odraslă, ca o Ramură purtând roade (Isaia 11.1); în al treilea rând, El va fi, timp de treizeci de ani, un cetăţean necunoscut (obscur) al dispreţuitului Nazaret (Ioan 1.47).

4 Iulie

Matei
3.1‑17

Ioan Botezătorul face slujba de a vesti apropiata venire a Împăratului asemeni unui ambasador care precedă o persoană importantă. Numai că Împăratul nu‑Şi poate găsi loc în mijlocul unui popor indiferent cu privire la starea sa de păcat. Predicarea lui Ioan este, din acest motiv, o chemare la pocăinţă; cât despre fariseii şi saducheii care veneau să fie botezaţi după propria lor îndreptăţire, pe aceştia trebuia să‑i anunţe judecata.

Se înţelege că Ioan a fost încurcat când Acela Căruia nu se considera vrednic să‑I dezlege curelele încălţămintei vine, la rândul Său, să fie botezat de el. Versetul 15 ne ajută să auzim cel dintâi cuvânt rostit de Isus în această Evanghelie: „Lasă acum…“. Pentru că omul nu a ştiut să facă decât rău, se cuvine de acum să‑L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze prin Hristos şi să împlinească întreaga dreptate (vezi şi Romani 10.3). „Atunci L‑a lăsat“, se spune despre Ioan, deşi el era cel care boteza. Avem şi noi întotdeauna interesul să‑L lăsăm pe Domnul să lucreze?

Domnul Isus iese imediat din apă, pentru că nu are nimic de mărturisit, iar cerul se deschide pentru a da o dublă mărturie: Duhul Sfânt coboară asupra Lui asemeni unui untdelemn al ungerii care‑l desemna odinioară pe împărat (comp. cu 1 Samuel 16.13) şi, în acelaşi timp, primeşte de la Tatăl Său un preţios cuvânt de iubire şi de aprobare.

5 Iulie

Matei
4.1‑11

Îmbrăcat cu puterea Duhului Sfânt, Isus este gata să‑Şi împlinească slujba; însă, ca orice slujitor al lui Dumnezeu, El trebuie mai întâi să fie pus la încercare. Astfel a avut El de‑a face cu marele vrăjmaş. Pentru a‑l abate pe un om al lui Dumnezeu de la calea ascultării, Satan utilizează două tactici principale: sau îi prezintă lucruri înspăimântătoare (pentru Hristos, aceasta va fi în special lupta din Ghetsimani), sau îi aşază lângă drum lucruri de dorit – şi aceasta este ceea ce face diavolul aici.

Să remarcăm că, citând v. 11 şi 12 din Psalmul 91, Satan evită să adauge şi versetul următor, care face aluzie la propria sa zdrobire: „Vei păşi peste leu şi peste năpârcă, vei călca în picioare leul tânăr şi şarpele“. Năpârca este şarpele căruia Geneza 3.15 îi vestise că va avea capul zdrobit de Hristos, „sămânţa femeii“. În felul acesta, în Eden, fără a‑i lipsi nimic, cel dintâi Adam a suferit o triplă înfrângere: prin „pofta cărnii“, „pofta ochilor“ şi „trufia vieţii“ (1 Ioan 2.16), în timp ce Omul desăvârşit a triumfat în pustiu asupra şarpelui celui vechi prin Cuvântul suveran al Dumnezeului Său (Psalmul 17.4). Iar „în ceea ce El Însuşi a suferit, fiind ispitit, poate (acum) să‑i ajute pe cei ispitiţi“ (Evrei 2.18).

6 Iulie

Matei
4.12‑25

Citatul din Isaia 9.1,2 este preluat în capitolul nostru (la v. 16) cu o uşoară modificare: astfel, dacă în timpul profetului poporul încă „umbla în întuneric“, aici el „stă (în întuneric)“, avându‑şi locuinţa departe de lumina lui Dumnezeu, fiind lipsit de orice curaj, fără nicio speranţă. Este exact momentul când Dumnezeu poate interveni. Cel care este Lumina poate să aducă eliberarea. El trece. La chemarea Lui, atraşi de dragostea Sa, câţiva ucenici se alipesc de El şi Îl urmează: doi de aici, doi de colo: Simon şi Andrei; Iacov şi Ioan. Pentru aceşti oameni sosise clipa decisivă, care le va schimba viaţa dintr‑o dată şi pe care n‑o vor uita niciodată (19.27). Da, ei îşi părăsesc îndată tatăl, corăbiile, mrejele, pentru că au găsit un Stăpân ca nimeni altul, şi promisiunea unei noi slujbe: vor deveni pescari de oameni. La timpul potrivit, Domnul îi va face pe aceştia evanghelişti şi apostoli.

Nu toţi creştinii sunt chemaţi să‑şi lase îndeletnicirea cu care‑şi câştigă pâinea sau să renunţe la bucuria legăturilor de familie, dar fiecare creştin a auzit într‑o zi sau alta în inima lui glasul cunoscut care‑i spunea: „Urmează‑Mă“ (8.22). Aţi răspuns voi acestei chemări?

Versetele 23 şi 24 rezumă într‑un mod admirabil întreaga lucrare a dragostei Domnului Isus.

7 Iulie

Matei
5.1‑16

A‑L urma pe Isus înseamnă, în primul rând, a‑L asculta (Ioan 12.26), iar abia după aceasta, în noi se pot manifesta aceleaşi trăsături de caracter ca ale Lui. Aceste trăsături sunt tocmai cele pe care Domnul le explică acum ucenicilor Săi.

Ferice de cei care au o credinţă simplă (curată) şi care nu pun preţ pe propria lor înţelepciune; ferice de cei care sunt mâhniţi de răutatea lumii, fără să înceteze însă a arăta în acelaşi fel bunătatea şi mila; ferice de cei care suferă pentru Numele Domnului tot felul de nedreptăţi şi de persecuţii… Acesta nu este genul de fericire pe care şi‑o doresc majoritatea oamenilor, departe de aşa ceva, însă pentru ca cei credincioşi să fie fericiţi este suficient ca ei să aibă aprobarea Domnului. Bucuriile împărăţiei lor le sunt rezervate.

În v. 13 şi 14 este prezentată poziţia lor actuală. Ţinându‑se separat de rău, creştinul îndeplineşte pe pământ rolul sării, care împiedică stricăciunea. În acelaşi timp, el este şi lumina, având responsabilitatea de a face să strălucească trăsăturile morale ale lui Dumnezeu înaintea oamenilor şi, în primul rând, „pentru toţi cei care sunt în casă“, adică pentru familia lui. Obrocul, recipient folosit pentru a măsura, este un simbol al activităţii, iar patul (Luca 8.16), al leneviei, ambele extreme putând întuneca strălucirea pe care trebuie s‑o aibă un copil al lui Dumnezeu.

8 Iulie

Matei
5.17‑30

Nu putem citi v. 17 şi următoarele fără să nu ne cuprindă teama: Domnul declară aici nu numai că n‑a venit să desfiinţeze înspăimântătoarea lege a lui Dumnezeu care ne condamna pe toţi, ci, în plus, El dă o interpretare şi mai severă a voii divine. Până în acel moment, un israelit scrupulos ar fi putut spera să merite viaţa eternă dacă, într‑o oarecare măsură, ar fi „păzit toate acele lucruri din tinereţea lui“ (vezi Marcu 10.20). Acum însă, cuvintele lui Isus nu‑i mai lasă nicio speranţă. Iar dacă astfel sunt cerinţele sfinţeniei lui Dumnezeu, atunci cine mai poate fi mântuit? Da, în acel Om fără seamăn era prezentă întreaga plinătate a dreptăţii divine, însă aceeaşi Persoană care a venit să facă cunoscut dreptatea a venit şi pentru a o împlini în locul nostru (v. 17; Psalmul 40.8‑10).

În iudaismul din vechime nu conta ce gândea Dumnezeu nici despre mânie, nici despre privirile păcătoase: condamnate erau numai extremele acestora, crima şi adulterul. Poruncile Domnului ţintesc, în schimb, spre sursa acestor fapte culpabile şi ne conştientizează că sediul lor este în inima noastră, care este capabilă de aceleaşi urâciuni (15.19).

Domnul are grijă ca, mai înainte să auzim vorbindu‑se despre har, noi să putem înţelege în ce măsură avem nevoie de acest har.

9 Iulie

Matei
5.31‑48

Cel care vorbeşte aici – să nu uităm – este Mesia, Împăratul lui Israel. Învăţătura Lui a fost numită Carta sau Constituţia Împărăţiei, pentru că ea enunţă condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească supuşii. Câtă deosebire între aceasta şi constituţiile naţiunilor de pe pământ! În timp ce codurile de legi ale oamenilor au la bază apărarea drepturilor persoanei şi regula egoistă: „Fiecare pentru el!“, învăţătura Domnului Isus stabileşte nu numai principiile non‑violenţei, ci pune bazele iubirii, ale smereniei şi ale renunţării, principii total străine de spiritul acestei lumi! Mulţi cred că asemenea principii nu pot fi aplicate pe pământul pe care trăim. Oare creştinii care le respectă ad‑litteram vor fi ei victimele fără apărare ale abuzurilor de tot felul? Să fim siguri că Dumnezeu va şti să‑i protejeze. În plus, un asemenea comportament va putea fi o mărturie puternică pentru cei care vor dori să‑i facă rău credinciosului, reuşind chiar să‑l motiveze să se întoarcă la Dumnezeu.

Versetele 38‑48 ne umilesc şi totodată ne mustră. Cât de departe suntem noi de Cel despre care ne vorbesc 1 Petru 2.22,23; Iacov 5.6 şi atâtea alte pasaje…! Ceea ce‑i conferea autoritate învăţăturii Domnului era tocmai faptul că El făcea ceea ce îi învăţa pe alţii (7.29).

10 Iulie

Matei
6.1‑18

Milosteniile (v. 1‑4), rugăciunile (v. 5‑15) şi posturile (v. 16‑18) sunt trei manifestări principale prin care oamenii cred că se achită de „îndatoririle lor religioase“. Când acestea sunt făcute într‑un mod care atrage atenţia altora, aprecierea pe care o primesc ţine deja loc de răsplată (Ioan 5.44). Vai, cât de vicleană este inima omului şi cum se foloseşte ea şi de lucrurile cele mai bune pentru a se îngâmfa! Darurile cele mai generoase, când sunt făcute la vedere, pot fi însoţite de cel mai crunt egoism; pe chipul nostru afişăm mâhnirea (regretul, căinţa), … iar în adâncul inimii ascundem mulţumirea de sine.

Domnul ne învaţă cum să ne rugăm. Rugăciunea nu este nicidecum un act merituos, ci o umilă prezentare a nevoilor noastre înaintea Tatălui ceresc, în taina cămăruţei noastre. Nu devin oare prea adesea rugăciunile noastre fraze negândite şi repetări obositoare? (vezi Eclesiastul 5.2). Până şi această frumoasă rugăciune pe care Domnul le‑a dat‑o ca învăţătură ucenicilor Săi (v. 9‑13), atât de bine adaptată necesităţilor momentului, a devenit pentru mulţi o repetiţie zadarnică. Copilul lui Dumnezeu are privilegii pe care israelitul nu le avea: poate să se apropie în orice vreme, prin Duhul, de tronul harului, în Numele Domnului Isus. Folosim noi din plin acest privilegiu?

11 Iulie

Matei
6.19‑34

Ochiul simplu este acela care nu se îndreaptă decât spre un singur obiect. Pentru credincios, acest obiect este „comoara“ lui: Domnul Hristos. Noi Îl contemplăm „cu faţa descoperită“ în Cuvânt şi această viziune ne luminează tot lăuntrul nostru (citiţi 2 Corinteni 3.18 şi 4.6‑7). Inima noastră nu poate fi în acelaşi timp şi în cer şi pe pământ. A îndrăgi o comoară cerească şi, în acelaşi timp, a aduna bunuri pentru pământ sunt, prin urmare, două ocupaţii absolut incompatibile. Tot astfel, este imposibil să slujim mai mult decât unui singur stăpân (v. 24); dacă vom încerca, vom constata că poruncile primite sunt adesea contradictorii. Renunţând însă la Mamona (la „bogăţii“ – vezi Luca 16.13), nu cumva ne expunem privaţiunilor, riscând să fim lipsiţi de ceea ce ne este necesar în clipa de faţă? Domnul ne avertizează cu privire la această scuză rea. „De aceea, vă spun: Nu vă îngrijoraţi…“ (v. 25). Să deschidem ochii, după cum ne invită Domnul Isus, şi să observăm în creaţie mărturiile nenumărate cu privire la grija plină de afecţiune şi de bunătate a Tatălui ceresc îndreptată spre cele mărunte: flori, păsări… (comp. cu Psalmul 147.9).

Nu, Dumnezeu nu va rămâne niciodată dator faţă de cei care vor pune interesele Sale pe primul plan în viaţa lor, faţă de cei care‑L vor alege pe El (Luca 10.42). Dar trebuie să începem cu aceasta.

12 Iulie

Matei
7.1‑14

Versetele 1‑6 şi 12 aşază înaintea noastră principiile care trebuie să reglementeze relaţiile noastre cu oamenii, cu fraţii noştri. Încercând să găsească soluţie la această problemă, marii gânditori ai tuturor civilizaţiilor au umplut biblioteci întregi cu doctrinele lor sociale, politice, morale sau religioase; Domnului însă Îi este de ajuns un mic verset pentru a exprima şi a cuprinde soluţia Sa de înţelepciune divină, desăvârşită şi definitivă: „Toate deci câte doriţi să vă facă vouă oamenii, faceţi‑le şi voi la fel“ (v. 12; comp. cu Romani 13.10). Ce regulă de aur este aceasta, pentru care fiecare zi este încă un prilej de a o pune în practică! Să învăţăm să ne punem întotdeauna în locul acelora cu care avem de‑a face.

Versetele 13 şi 14 ne aduc aminte că, dacă sunt doi stăpâni, sunt şi două căi şi două porţi. Calea largă este a celor mulţi, şi aceasta în ciuda unui indicator care înfioară: „Spre pieire“ (v. 13)! În schimb, puţini găsesc (pentru că puţini sunt cei care caută – vezi v. 7) „calea care duce la Viaţă“. „Strâmtă este poarta“: pe ea nu se poate intra fără a lăsa bagajele eului“ şi ale propriei îndreptăţiri, precum şi poverile cu care vieţile noastre sunt deseori încărcate.

13 Iulie

Matei
7.15‑29

Dacă pomii buni pot fi recunoscuţi după fructele lor bune, atunci v. 22 nu ne prezintă oare oameni de excepţie? Aparent, ei au mâinile pline de lucrări lăudabile: profeţii, miracole, demoni scoşi … având Numele Domnului întotdeauna (toată ziua bună ziua) pe buzele lor. „Nu v‑am cunoscut“ le va răspunde cu hotărâre Domnul Isus. Roadele voastre nu sunt cele ale ascultării de Dumnezeu.

Nu ne este greu să pătrundem sensul tuturor acestor învăţături. Ceea ce ne lipseşte nu este, de fapt, înţelegerea lor, ci, mai degrabă, împlinirea lor. Din acest motiv, în încheierea cuvântării Sale, Domnul ilustrează printr‑o scurtă parabolă diferenţa dintre această punere în practică şi simplul fapt de a auzi: Două case, din exterior asemănătoare; însă coborâţi la subsol şi priviţi! Una dintre ele are ca temelie stânca credinţei în Isus Hristos (1 Corinteni 3.11); constructorul ei a săpat în profunzime (Luca 6.48). Cealaltă casă se sprijină numai pe nisipul mişcător şi nesigur al sentimentelor omeneşti. Până la probă, care este necesară, aceste case pot fi confundate. Urmăriţi însă ce s‑a întâmplat cu cea de‑a doua casă… Chibzuit şi nechibzuit sunt cele două nume pe care le primesc constructorii. Care dintre acestea vi se potriveşte?

14 Iulie

Matei
8.1‑17

Serviciul dragostei şi cel al dreptăţii Domnului sunt cele care iau acum locul învăţăturilor Sale. Pentru început, suntem martorii a trei vindecări. Leprosul din v. 12 cunoştea puterea lui Isus, dar se îndoia de dragostea Lui: „Dacă vrei, poţi“. Isus voia şi l‑a vindecat (Osea 11.3 sf.).

Centurionul din Capernaum s‑a apropiat condus nu numai de sentimentul autorităţii atotputerniciei Domnului, ci şi de cel al propriei nevrednicii: „numai rosteşte un cuvânt…“ Această credinţă nemaiîntâlnită L‑a mirat şi L‑a bucurat pe Domnul Isus. El a dat‑o drept exemplu celor care‑L urmau, dar ea ne umileşte totodată şi pe noi.

Este nevoie ca Învăţătorul să lucreze deopotrivă şi în familiile alor Săi: El o vindecă pe soacra ucenicului Petru.

Isus nu S‑a ocupat de bolnavi în felul medicilor care consultă, care pun un diagnostic, prescriu un tratament, îşi încasează onorariul şi pleacă. El nu S‑a mulţumit numai să vindece, ci „suferinţele noastre le‑a purtat şi durerile noastre le‑a luat asupra Lui“ (Isaia 53.4), mergând până la sursa lor, care este păcatul. El le‑a simţit toate poverile, toate amărăciunile (Ioan 11.35). O asemenea compasiune este mult mai de preţ decât eliberarea propriu‑zisă şi aceasta este ceea ce experimentează mulţi credincioşi prin bolile lor.

15 Iulie

Matei
8.18‑34

Cărturarului, care se oferise să‑L urmeze pe Domnul oriunde va merge, Domnul nu i‑a ascuns faptul că drumul Lui este unul al renunţării totale. Până şi păsările cerului, de care Tatăl ceresc Se îngrijeşte (6.26), o duc mai bine aici decât Însuşi Creatorul lor. Ce umilinţă! El nu avea pe pământ nici unde să‑Şi pună capul; numai pe cruce, după ce Şi‑a încheiat lucrarea, a putut să‑Şi odihnească – sau să‑Şi plece – capul (în greacă, acelaşi verb: Ioan 19.30).

În v. 21, un alt om răspunde la invitaţia Sa printr‑o scuză, aparent justificată: nu era îndreptăţit să participe la înmormântarea tatălui său? Totuşi, oricât de urgentă ar putea părea o datorie, niciun „întâi de toate“ nu poate lua locul celor pe care ni le‑a poruncit Domnul (6.33). Ceea ce au hotărât apoi cei doi oameni nu ni se mai spune. Important este să ştim dacă noi am răspuns chemării Domnului Isus.

Scena atât de cunoscută şi de frumoasă a trecerii prin furtună ilustrează călătoria credinciosului pe pământ. El întâmpină multe vijelii, dar Salvatorul lui, care este deopotrivă şi Stăpânul stihiilor, este cu el (Psalmul 23.4). El porunceşte vântului şi valurilor, bolilor şi morţii, dar şi puterilor satanice, după cum demonstrează eliberarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarenilor (sau Gherghesenilor, sau Gherasenilor).

16 Iulie

Matei
9.1‑17

Bolile pe care Domnul le‑a întâlnit, sub diferitele lor forme, şi pe care le‑a vindecat, sunt tot atâtea aspecte ale stării triste în care a găsit făptura creată de El. Lepra pune accentul pe întinarea prin păcat; frigurile simbolizează agitaţia necontenită care‑i stăpâneşte pe oamenii acestei lumi; demonizatul este direct stăpânit de Satan, în timp ce surdul, orbul şi mutul (v. 27,32; cap. 11.5) au simţurile incapabile să perceapă chemarea Domnului şi nu ştiu să se roage. Paraliticul care a fost adus la Domnul Isus demonstrează totala incapacitate a omului de a face cea mai mică mişcare spre Dumnezeu (comp. cu Ioan 5.7); el nu spune nimic: doar aşteaptă şi … speră. Dar Doctorul divin (v. 12) ştie că o boală şi mai gravă măcina sufletul acestui paralitic şi începe prin a‑l elibera întâi de aceasta: „Iertate sunt păcatele tale“ (v. 2). Ce ar trebui să ne neliniştească mai mult, atât la noi, cât şi la alţii: boala, sau păcatul?

Să urmărim acum chemarea lui Matei, aşa cum o relatează chiar el: Matei nu ezită să mărturisească faptul că făcea parte dintre păcătoşii pentru care venise Domnul Hristos.

Întrebarea din v. 14, pusă de ucenicii lui Ioan, dă prilejul unei noi învăţături: Pentru a putea cuprinde vinul cel nou al Evangheliei, burdufurile cele vechi ale religiei iudaice nu‑şi mai au rostul.

17 Iulie

Matei
9.18‑38

Evangheliile nu pot nici pe departe să cuprindă toate minunile făcute de Domnul Isus (vezi Ioan 21.25). Dumnezeu le‑a consemnat în Cuvântul Său numai pe acelea care îşi găsesc un corespondent în învăţătura pe care El vrea să ne‑o dea.

Învierea fetei fruntaşului sinagogii are, printre altele, o aplicaţie profetică: Domnul este privit ca fiind pe cale să redea viaţa poporului Său, Israel. În tot acest timp (cel de faţă), El este la dispoziţia tuturor acelora care se apropie de El prin credinţă, aşa cum a făcut această femeie (v. 20).

În Isus se află suficientă putere pentru a vindeca „orice boală şi orice neputinţă“ (v. 35); în inima Sa se află suficientă dragoste pentru a‑Şi purta întregul popor ca Adevăratul Păstor al lui Israel (v. 36) şi, cu toate acestea, chiar dacă pe ici pe colo întâlneşte şi credinţă (aici, din partea celor doi orbi: v. 28,29), El Se loveşte de cea mai cumplită necredinţă (v. 34).

Noi, cei care traversăm aceeaşi lume şi ne confruntăm cu aceleaşi nevoi (în mod trist, adesea cu inimi atât de nesimţitoare: Iacov 2.15,16), să‑I cerem Domnului să ne dezvăluie mai clar perspectiva măreţului Său seceriş (Ioan 4.35) şi să‑L rugăm să scoată noi lucrători (v. 38).

18 Iulie

Matei
10.1‑23

Cei doisprezece ucenici au devenit apostoli (v. 2). În timp ce îi enumeră pe toţi, scriitorul Matei îşi aduce aminte de vechea sa ocupaţie şi o consemnează: „Matei, vameşul…“ (vezi 21.31 sf.). După ce au fost instruiţi prin cuvintele şi prin exemplul divinului Învăţător, a sosit momentul să fie trimişi (apostol înseamnă trimis) ca lucrători la seceriş. Un copil nu merge toată viaţa la şcoală, este evident aceasta, însă, într‑un sens, credinciosul este tot timpul în şcoala lui Dumnezeu. Mai devreme sau mai târziu trebuie să ne însuşim lecţiile de bază, în special cele despre totala noastră incapacitate naturală, iar numai după aceea putem fi folosiţi de Domnul.

Să mai observăm câteva aspecte de maximă importanţă: Cel care cheamă, care pregăteşte, care trimite, care îndrumă, susţine, încurajează şi îi răsplăteşte pe slujitorii Săi este Domnul. Aceştia nu umblă dintr‑un impuls propriu şi nici trimişi de oameni. Ei nu numai că nu aşteaptă nicio plată de la oameni, ci şi dau gratuit ceea ce au primit gratuit. Cât de mult sunt pierdute astăzi din vedere aceste adevăruri simple în creştinătate! Sub formă de comitete, de ierarhii sau de diverse organizaţii, între Domnul şi lucrătorii Săi s‑au interpus persoane, adesea bine intenţionate, în detrimentul lucrătorilor şi, mai presus de toate, al lucrării care le fusese încredinţată.

19 Iulie

Matei
10.24‑42

După cum „nu este ucenic mai presus de învăţătorul său“ (v. 24), tot astfel, nimeni nu poate pretinde să fie tratat mai bine decât stăpânul său. Fie creştin, fie evreu în vremea necazului, adevăratul ucenic trebuie să se aştepte din partea lumii nedrepte şi pline de răutate la o împotrivire asemănătoare aceleia cu care a fost întâmpinat Domnul Isus (v. 17,18). Aceasta îi va da însă ocazia să guste şi toate resursele harului, ale acestui har nelimitat care îl cunoaşte şi îl susţine pe cel răscumpărat, păzindu‑i până şi un fir de păr (v. 30; vezi 2 Corinteni 12.9).

Credinciosul trebuie să facă faţă nu numai urii lumii, ci prea adesea şi ostilităţii cu care este întâmpinat chiar şi în propria familie (v. 36). Să nu se descurajeze! Domnul a anunţat în mod expres că va fi aşa şi a prevăzut resurse şi pentru acest caz.

A ne lua crucea înseamnă a ne purta semnul distinctiv al condamnaţilor la moarte; altfel spus, aceasta înseamnă că am terminat cu plăcerile lumii, că am renunţat la voinţa proprie. Din punctul de vedere al oamenilor, aceasta se traduce cu a ne pierde viaţa, însă Învăţătorul combate părerea omenească, afirmând că acesta este singurul mod de a o câştiga. Şi din nou aflăm din gura Domnului Isus că motivul esenţial al acestei atitudini trebuie să fie: „din dragoste pentru Mine“ (2 Corinteni 5.14‑15).

20 Iulie

Matei
11.1‑19

Domnul nu S‑a mulţumit numai să trimită ucenici: El Şi‑a continuat şi propria Sa lucrare, în timp ce Ioan Botezătorul, încă din cap. 4.12, şi‑o sfârşise pe a sa, în închisoarea lui Irod. Întrebarea pe care ucenicii lui Ioan vin să I‑o pună Domnului Isus din partea acestuia trădează descurajarea şi nedumerirea lui Ioan: «…Acela Căruia Îi fusese marele premergător nu Îşi lua împărăţia şi nu făcea nimic pentru a‑l elibera… Nu era El Mesia cel promis?» Domnul îi trimite lui Ioan un răspuns prin care îi pune, cu blândeţe, degetul pe rană (v. 6), însă înaintea mulţimilor dă o mărturie despre Ioan incomparabil mai măreaţă decât despre oricare alt profet (v. 7‑15).

Când este vorba de intrarea în împărăţie, violenţa (năvala) devine o calitate, şi chiar o calitate indispensabilă (v. 12). Dumnezeu ne deschide toate comorile Lui, dar se cere din partea noastră să dorim fierbinte să avem tot ceea ce El ne oferă, zelul sfânt al credinţei care‑şi însuşeşte cu curaj toate promisiunile divine. Vai, câţi tineri şi tinere au rămas la uşă din lipsă de hotărâre şi de forţă, de teama luptelor şi a renunţărilor. Să nu uităm că fricoşii vor fi alături de cei necredincioşi, de ucigaşi şi de toţi ceilalţi păcătoşi care nu s‑au pocăit (Apocalipsa 21.8).

21 Iulie

Matei
11.20‑30

În cetăţile Galileii, Domnul Isus a făcut cele mai multe dintre minunile Sale, însă, aşa cum profeţise Isaia, inimile au rămas închise: „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise şi cui i s‑a descoperit braţul Domnului?“ (Isaia 53.1). Domnul Isus dă totuşi un răspuns la această întrebare, lăudându‑L, „în timpul acela“, pe Tatăl: „Tu ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le‑ai descoperit pruncilor“ (v. 25). Apoi, întorcându‑Se spre oameni, i‑a chemat: „Veniţi la Mine!«Veniţi cu această încredere de copil; nimeni altul în afară de Mine nu vi‑L poate descoperi pe Tatăl. Şi învăţaţi nu numai din cuvintele Mele, ci „de la Mine“, din propriul Meu exemplu, „pentru că Eu sunt blând şi smerit cu inima“» (v. 28,29; Efeseni 4.20‑21).

Lângă Domnul Isus vom găsi două lucruri în aparenţă contradictorii: odihna şi jugul. Jugul este acea piesă grea, de lemn, folosită pentru a înhăma boii şi simbolizează ascultarea şi lucrarea. Jugul Domnului este însă uşor. Pentru Domnul, jugul era reprezentat de voia Tatălui Său, iar împlinirea acestei voi Îi umplea fiinţa de desfătare. În acelaşi fel, cel răscumpărat schimbă oboseala şi povara păcatului (v. 28) cu sacrificiul de bunăvoie al dragostei (2 Corinteni 8.3‑5). „Ferice de cei blânzi“, anunţase Domnul Isus în cap. 5.5; nu au ei privilegiul să‑I fie Lui asemeni?

22 Iulie

Matei
12.1‑21

După ce a oferit adevărata odihnă a sufletului (11.28,29), Domnul Isus lămureşte că odihna reglementată prin sabat nu‑şi mai avea rostul. Referitor la problemele legate de sabat, fariseii căutau să‑i prindă întâi pe ucenici (v. 2), apoi pe Însuşi Stăpânul lor (v. 10). Dar El S‑a folosit de aceste ocazii pentru a le explica – citându‑le pentru a doua oară versetul din Osea 6.6 (v. 7; vezi cap. 9.13 şi Mica 6.6‑8) – faptul că tot sistemul bazat pe legea jertfelor fusese pus deoparte (desfiinţat) prin venirea Lui în har. La ce ar fi folosit respectarea celei de‑a patra porunci a Legii, când toate celelalte erau călcate? Mila avea şi ea cerinţele ei. Şi ce aroganţă să‑I impui să respecte sabatul tocmai Aceluia care l‑a instituit! De fapt, cât timp domnea păcatul, nimeni nu se putea odihni, nici omul, împovărat cu el, nici Dumnezeu (Tatăl şi Fiul lucrând împreună pentru a înlătura în acelaşi timp răul şi consecinţele lui: Ioan 5.16‑17).

Fără să Se lase întrerupt de sfaturile celor răi, Slujitorul desăvârşit Îşi continuă slujirea, lucrând cu un duh de umilinţă, de har şi de blândeţe, care, conform cu Isaia 42.1‑4, ar fi trebuit să‑i facă să‑L recunoască. Cât de nepreţuit este pentru inima lui Dumnezeu acest duh al Slujitorului desăvârşit! (comp. cu 1 Petru 3.4).

23 Iulie

Matei
12.22‑37

Invidioşi pe puterea şi pe autoritatea Domnului Isus, fariseii Îl urăsc pe Învăţătorul şi, pentru că nu‑I pot contesta minunile, atunci Îi contestă originea puterii Sale. Cum au mai făcut deja (cap. 9.34; 10.25), ei atribuie domnului demonilor puterea Duhului Sfânt, cea pe care Dumnezeu o dăduse Preaiubitului Său (v. 18; comp. cu Marcu 3.29,30): aceasta era o hulă împotriva Duhului Sfânt, un păcat ce nu putea fi iertat. Lucrarea Domnului, dimpotrivă, era dovada triumfului Său asupra lui Satan, „omul cel tare“: îl „legase“ în pustiu prin Cuvânt (4.3‑ 10), iar acum îi elibera pe captivii săi (Isaia 49.24‑25). Apoi Isus le arată acestor farisei că ei înşişi erau sub stăpâ­nirea lui Satan, asemeni unor pomi răi care fac roade rele.

Din prisosul inimii vorbeşte gura“ (v. 34). Dacă inima noastră este plină de Domnul Hristos, ne va fi imposibil să nu vorbim despre El: „Inima mea clocoteşte… – scriau fiii lui Core în Psalmul 45 – … spun ce am compus despre Împăratul“. Dar, dacă inima nu ne este plină de Domnul Hristos, gândurile rele ascunse în străfundurile noastre vor ieşi, mai devreme sau mai târziu, pe buze, iar pentru „orice cuvânt nefolositor“ (v. 36), fiecare va da socoteală într‑o zi.

24 Iulie

Matei
12.38‑50

Odată cu cap. 12 se încheie prima parte a acestei evanghelii. Pentru că fusese respins ca Mesia de către cei care ar fi trebuit să fie cei dintâi care să‑L primească, Isus începe acum să vorbească despre moartea şi despre învierea Sa. Era marea minune care mai rămăsese de împlinit şi despre care iudeii aveau deja o imagine prin istoria lui Iona cel înghiţit de peşte şi redat cu viaţă de către acesta. În acelaşi timp, Domnul le arată acestor cărturari şi farisei zdrobitoarea lor responsabilitate, cu atât mai mare cu cât ei erau mult mai instruiţi decât fuseseră odinioară cetăţenii din Ninive sau decât împărăteasa din Seba, iar El era cu mult deasupra lui Iona sau a lui Solomon!

El venise să locuiască în această casă, a lui Israel, alungând demonii şi înlăturând idolatria (comp. cap. 8.31 cu 21.12,13), dar ei nu L‑au primit, de aceea casa a rămas goală, … gata să adăpostească o putere a răului şi mai grozavă decât cea dinainte: aceasta se va întâmpla cu Israel sub domnia lui Antihrist.

Versetele 46‑50 arată că Domnul Isus nu le mai poate recunoaşte nici chiar pe rudele Sale. El rupe de acum relaţiile pământeşti şi naturale cu poporul Lui şi va explica prin parabolele din cap. 13 ce este Împărăţia cerurilor şi cine poate fi primit în ea.

25 Iulie

Matei
13.1‑17

Inima poporului se împietrise şi, de bunăvoie, îşi închiseseră ochii şi îşi astupaseră urechile (v. 15). De acum, Isus le va vorbi prin parabole, într‑un mod ascuns, rezervând învăţăturile Sale numai pentru ucenici. Versetele 18, 36 şi 37 arată că Domnul este întotdeauna gata să le explice alor Săi ceea ce ei doresc să înţeleagă. Biblia cuprinde multe lucruri greu de înţeles şi neclare pentru inteligenţa noastră naturală limitată (Deuteronom 29.29), dar explicaţia o vom primi, la momentul potrivit, dacă o dorim cu adevărat (vezi Proverbe 28.5 sf.). Să nu ne lăsăm deci descurajaţi de pasajele sau de expresiile pe care nu le înţelegem imediat. Să‑I cerem Domnului să ne explice Cuvântul Său.

Respingerea lui Mesia de către Israel a avut şi o altă consecinţă: negăsind să strângă roade în mijlocul poporului Său, Domnul va începe de acum să semene în lume Cuvântul Evangheliei. Acesta este numit în alt loc „Cuvântul sădit“, care are putere să salveze sufletele (Iacov 1.21). Cu toate că nu este decât un singur soi de sămânţă, nici vorbă ca toţi să primească în acelaşi fel Cuvântul. Întrebarea este: voi cum l‑aţi primit?

26 Iulie

Matei
13.18‑30

Între cei care aud Cuvântul, Domnul, Cel care cunoaşte perfect inima omenească, distinge patru categorii de persoane.

Prima este comparată cu pământul bătătorit al drumului, devenit tare pentru că este călcat de toată lumea. Nu cumva inima noastră seamănă cu acest drum pe care lumea tot trece, din moment ce Cuvântul nu poate pătrunde în ea?

Alţii, asemeni acestor „locuri stâncoase“, sunt cei cu duhuri superficiale, în a căror conştiinţă nu s‑a imprimat profund convingerea stării de păcat. În felul acesta, emoţia trecătoare simţită la auzirea evangheliei este doar o credinţă aparentă.

Dacă credinţa autentică are în mod necesar rădăcini (nevăzute), cel care o face cunoscut este însă rodul (şi acesta este văzut). Credinţa fără fapte este moartă, sufocată, precum sămânţa căzută „între spini“ (Iacov 2.17).

Sămânţa cade însă şi înpământ bun“, în care spicul, la vremea lui, va putea rodi (se va putea maturiza).

Parabola neghinei ne învaţă că vrăjmaşul nu s‑a mărginit numai să fure sămânţa bună, de fiecare dată când a putut (v. 19), ci a şi semănat sămânţă rea, „pe când dormeau oamenii“. Pentru că somnul spiritual ne lasă în voia influenţelor rele, suntem îndemnaţi cu stăruinţă să fim vigilenţi (Marcu 13.37; 1 Petru 5.8 etc.).

27 Iulie

Matei
13.31‑43

În cele şase „parabole ale Împărăţiei“ care urmează după cea a semănătorului, Domnul prezintă rezultatul semănăturilor Sale în această lume.

Parabola bobului de muştar devenit un copac mare descrie forma exterioară pe care a luat‑o Împărăţia cerurilor după respingerea Împăratului, în timp ce a aluatului pus în făină pune accentul pe lucrarea tainică care alterează caracterul ei. Este vremea Bisericii responsabile. După un început foarte timid (câţiva ucenici), creştinismul a cunoscut marea dezvoltare, cea pe care o cunoaştem noi. Succesul şi răspândirea lui în lume nu dovedesc însă câtuşi de puţin binecuvântarea şi aprobarea lui Dumnezeu şi nici vorbă să o pună la adăpost de atacurile lui Satan: chiar de la început, ea a fost invadată de rău (păsările – conform v. 4 şi 19 – şi aluatul).

Amestecul care caracterizează creştinătatea de nume este ilustrat şi într‑un alt mod: prin parabola neghinei din ogor, pe care Domnul o explică aici. Ştim că numele de creştin este purtat astăzi de toţi cei care sunt botezaţi, fie că sunt, fie că nu sunt copii autentici ai lui Dumnezeu. Domnul mai suportă această stare de lucruri până în ziua secerişului (Apocalipsa 14.15,16). El va arăta atunci, prin trierea finală a unora faţă de alţii, ce reprezenta fiecare dintre ei.

28 Iulie

Matei
13.44‑58

Scurtele parabole ale comorii şi ale mărgăritarului subliniază două adevăruri minunate: preţul nespus de mare cu care Domnul Hristos estimează Adunarea Sa şi pe care l‑a plătit pentru a o dobândi: El a vândut tot ce avea, Şi‑a dat chiar viaţa, iar în al doilea rând, ilustrează bucuria pe care o găseşte în ea.

În v. 47, năvodul evangheliei este aruncat în marea popoarelor. Domnul le spusese ucenicilor Săi că îi va face pescari de oameni. Acum iată‑i pe slujitori la lucru. Nu toţi peştii însă sunt dintre cei buni, … după cum nu toţi creştinii cu numele sunt şi credincioşi autentici. Cuvântul este cel care ne permite să‑i deosebim: Peştele bun se recunoaşte după solzi şi după înotătoare (Levitic 11.9‑11), iar adevăratul creştin, după armura sa morală, după capacitatea de a rezista la infiltrarea şi la antrenarea în curentul acestei lumi.

În afară de comoara pe care Domnul a găsit‑o în ai Săi (v. 44), v. 52 ne arată ce are ucenicul în Cuvântul Său. Este el pentru fiecare dintre noi „vistieria“ din care ştim să scoatem „lucruri noi şi lucruri vechi“?

Într‑un mod lamentabil, acest capitol se încheie, ca şi cel precedent, cu necredinţa mulţimilor: acestea nu vedeau în Isus decât pe „fiul tâmplarului“, motiv pentru care harul Său nu se poate exercita asupra lor.

29 Iulie

Matei
14.1‑21

Capitolul 11 ni l‑a prezentat pe Ioan Botezătorul în închisoare. Aici aflăm că fusese aruncat acolo de către Irod (fiul celui din cap. 2). Pentru ce motiv? Pentru că Ioan îndrăznise să‑l mustre că o luase pe soţia fratelui său. Acum martorul credincios plăteşte cu viaţa adevărul pe care a avut curajul să‑l spună direct regelui. Moartea sa în timpul serbărilor şi a distracţiilor de la curtea regală este plata cerută de cel rău în schimbul plăcerii (comp. cu Iacov 5.5,6). Poate că lui Irod i‑a părut rău o clipă, dar el nutrea de mult dorinţa tainică de a‑l omorî pe Ioan (v. 5), pentru că ura faţă de adevăr şi ura faţă de cei care îl rostesc merg întotdeauna împreună (Galateni 4.16). Din punct de vedere omenesc, sfârşitul lui Ioan este tragic şi oribil; în ochii lui Dumnezeu însă este sfârşitul triumfător al „alergării sale“ (Fapte 13.25).

Printre rânduri citim ceea ce a însemnat pentru Isus vestea morţii precursorului Său. Nu era acesta anunţul respingerii şi al răstignirii Sale? Pare că tristeţea L‑a făcut să simtă nevoia de a rămâne singur (v. 13), dar mulţimile veniseră deja după El, iar inima Sa, gândindu‑Se numai la alţii, a fost cuprinsă de milă şi El a făcut pentru ei minunea celei dintâi înmulţiri a pâinilor.

30 Iulie

Matei
14.22‑36

Această scenă a corabiei în mijlocul furtunii zugrăveşte poziţia actuală a răscumpăraţilor Domnului. În timp ce El este în ceruri, aparent absent, dar rugându‑Se şi mijlocind pentru ei, aceştia au de traversat într‑un mod supărător marea agitată a acestei lumi. Este noaptea morală: vrăjmaşul stârneşte împotrivirea oamenilor, acţionând precum vântul şi valurile care fac zadarnice eforturile celor care vâslesc. Dar nu vine Isus în întâmpinarea alor Săi? Vocea Lui cunoscută îi îmbărbătează pe sărmanii ucenici: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!“ (v. 27). Şi credinţa, sprijinindu‑se pe cuvântul Său (vino!), îl poartă pe Petru în întâmpinarea Celui care‑l iubeşte. Dintr‑o dată însă această credinţă dispare şi Petru se afundă. Ce se întâmplase? Petru şi‑a luat privirile de la Învăţătorul Său şi a privit la înălţimea valurilor şi la furia vântului, ca şi cum ar fi fost mai uşor de mers pe o apă liniştită decât pe o mare agitată! Dar a strigat la Domnul şi El i‑a venit imediat în ajutor.

Apoi Isus este primit în ţinutul Ghenezaretului, unde înainte nu făcuse multe minuni, din cauza necredinţei oamenilor (13.58). Aceasta este o imagine a momentului când poporul Lui, cel care L‑a respins, Îl va recunoaşte şi Îl va onora, fiind eliberat prin El.

31 Iulie

Matei
15.1‑20

Zelul religios al fariseilor se mărginea la respectarea cu stricteţe a unor forme exterioare şi a unor tradiţii. Sub această mască evlavioasă (care pe oameni îi poate induce în eroare, nu însă şi pe Dumnezeu), fariseii se lăsau conduşi de toate tendinţele inimii lor fireşti. Au ajuns să se sustragă, din zgârcenie, până şi de la cele mai elementare datorii, precum aceea de a se îngriji de nevoile părinţilor lor (v. 5; comp. cu Proverbe 28.24). Întrebarea Domnului din v. 3 răspunde punct cu punct celei puse de farisei în v. 2.

Prin tradiţiile lor, aceştia desfiinţau poruncile lui Dumnezeu. Atunci Isus, Cel pentru care aceste porunci erau o desfătare, îi pune pe aceşti ipocriţi în faţa propriilor lor scripturi. Apoi, spre folosul ucenicilor care fuseseră şi ei încurcaţi de cuvintele Lui, Domnul dezvăluie răutatea inimii omeneşti şi falimentul ei total: mâinile pot fi spălate cu grijă, în timp ce inima rămâne murdară. Recunoaştem cât de real este acest inventar înspăimântător al conţinutului inimii omului, al propriilor noastre inimi (v. 19,20), chiar când îl mascăm cu o înfăţişare respectabilă.

1 August

Matei
15.21‑39

Isus face o vizită în părţile Tirului şi ale Sidonului. Aceste cetăţi păgâne, după cum spusese El, erau mai puţin vinovate decât cele din Galileea, în care făcuse cele mai multe dintre minunile Sale (cap. 11.21,22); ele nu aveau parte de niciuna din binecuvântările „Fiului lui David“ (v. 22) şi erau străine de legămintele promisiunii (Efeseni 2.12). Acesta era şi cazul nostru, al oamenilor dintre naţiuni. Printr‑un cuvânt neobişnuit gurii Sale, Domnul începe să sublinieze acest fapt în faţa sărmanei cananite care‑L ruga pentru fiica ei. Şi această femeie îşi recunoaşte întreaga nevrednicie. Când ne însuşim poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, harul poate străluci cu toată intensitatea. În adevăr, dacă ar fi vorba de cel mai mic drept sau de cel mai mic merit al omului, atunci nu ar mai fi har, ci lucru datorat (Romani 4.4). Pentru a preţui din ce în ce mai mult măreţia acestui har faţă de noi, nu trebuie să uităm niciodată nimicnicia şi nevrednicia noastră înaintea lui Dumnezeu.

După acestea, Domnul Se întoarce din nou spre poporul Său. Potrivit Psalmului 132.15, El îi binecuvântează din belşug hrana şi îi satură cu pâine pe săracii acestui popor. Şi în această a doua minune, ca şi în cea dinainte, El acţionează cu inima mişcată de milă pentru mulţimi (v. 32; cap. 14.14).

2 August

Matei
16.1‑12

Încă o dată fariseii cer un semn (cap. 12.38…); încă o dată Isus le aminteşte de semnul lui Iona: moartea Sa pe care urma să o împlinească. Creştinii de azi, care sunt în ajunul revenirii Lui, nu mai trebuie să aştepte semne înainte de venirea Sa. Credinţa lor se odihneşte pe promisiunea Sa şi nu pe dovezi vizibile, pentru că altfel nu ar mai fi credinţă. Totuşi, câte indicii avem că aici, jos, se apropie sfârşitul istoriei Bisericii! Mândria omului creşte mai mult ca oricând; lumea creştinată manifestă caracteristicile din 2 Timotei 3.1‑5. În plus, sunt şi semne exterioare: poporul evreu se întoarce în ţara lui, naţiunile Europei încearcă să se unească în cadrul vechiului imperiu roman… Să deschidem ochii şi să ni‑i ridicăm spre cer: Isus revine.

Domnul îi lasă pe aceşti necredincioşi şi pleacă (v. 4). Acum însă chiar ucenicii Lui Îl întristează, atât prin lipsa lor de încredere, cât şi prin faptul că nu‑şi mai aduc aminte, după cum în cap. 15.16‑17 Îl mâhniseră prin lipsa lor de pricepere. Nu suntem şi noi uneori ca ei? Să reţinem îndemnul pe care Dumnezeu ni‑l dă prin chiar gura lui Petru, de a arunca asupra Lui toate îngrijorările noastre, căci El Însuşi Se îngrijeşte de noi (1 Petru 5.7).

3 August

Matei
16.13‑28

Din întrebarea pe care Domnul le‑o pune ucenicilor Săi aflăm că părerile despre El erau împărţite; şi la fel sunt şi astăzi. Dar tu, cititorule, poţi spune cine este Isus şi ce reprezintă El pentru tine? Tatăl din ceruri i‑a dictat lui Petru minunata mărturisire: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!“ (v. 16). Aceasta este temelia de neclintit pe care Domnul va zidi Adunarea Sa, în care fiecare credincios, asemeni lui Petru, va deveni o piatră vie. Cum ar putea izbuti forţele răului împotriva celor care sunt ai lui Hristos şi pe care El Însuşi îi zideşte? Domnul îl va onora pe ucenicul Său cu o misiune specială: aceea de a deschide (prin predicile lui) porţile împărăţiei pentru iudei şi pentru naţiuni (Fapte 2.36; 10.43).

„De atunci“, Isus, menţionând Adunarea, va trebui să vorbească şi despre preţul pe care‑l va plăti pentru a o dobândi: suferinţele şi moartea Sa. Sărmanul Petru! Cu o clipă înainte vorbise sub inspiraţie divină, iar acum devine un instrument al lui Satan! Vrăjmaşul caută să‑L abată şi pe Hristos de la calea Sa de ascultare, dar este recunoscut pe dată şi respins.

Isus, Cel care a străbătut primul calea renunţării totale, nu ascunde ceea ce presupune mersul în urma Sa (comp. cu cap. 10.37‑40). Suntem noi gata să‑L urmăm cu orice preţ? (Filipeni 3.8).

4 August

Matei
17.1‑13

Capitolul 16 se încheia cu gândul la suferinţele şi moartea lui Isus; cap. 17 se deschide cu apariţia Sa în glorie, care răspunde promisiunii făcute ucenicilor (16.28). După dispreţul de care Fiul Său a avut parte de la poporul Israel şi după toate formele de necredinţă pe care Acesta le‑a întâmpinat în capitolul precedent, Dumnezeu a dorit să pună în scenă, în faţa unor martori aleşi dintre oameni, o anticipare a decorului măreţiei Sale imperiale.

Ce scenă grandioasă! Cei trei ucenici nu pot însă s‑o suporte: teama pune stăpânire peste ei (după ce dormiserăLuca 9.32). În final, Dumnezeu trebuie să ia cuvântul, pentru ca Preaiubitul Său să nu fie confundat cu cei doi care‑L întovărăşeau în glorie. Abia mai târziu, după învierea Domnului, ucenicii vor înţelege semnificaţia acestei minunate viziuni şi li se va permite să o relateze: aceasta este ceea ce va face Petru în cea de‑a doua sa epistolă (2 Petru 1.17‑18).

Dar acum, în timp ce Moise şi Ilie se întorc la odihna lor, Fiul lui Dumnezeu Îşi reia înfăţişarea Sa de OM smerit, cu chip de rob, pe care încetase să o poarte doar pentru o clipă… Şi, coborând de pe munte, Îşi continuă drumul crucii, absolut singur…

5 August

Matei
17.14‑27

Adorarea creştină are efectul de a‑l purta pe cel credincios, în duh, sus, „pe munte“, în prezenţa Domnului glorificat. Ce bine ar fi să putem cunoaşte şi noi mai des asemenea momente…! Dar trebuie să ştim să şi coborâm împreună cu El în mijlocul împrejurărilor vieţii din această lume în care împărăţeşte Satan. Aceasta este ceea ce experimentează aici ucenicii. Vindecarea copilului lunatic Îi dă lui Isus ocazia să sublinieze atotputernicia credinţei.

Scena din v. 24‑27 este în acelaşi timp şi instructivă şi sensibilizatoare. Petru, întotdeauna gata să treacă la fapte înainte de a cugeta, uitând de viziunea gloriei şi de glasul Tatălui, se angajează în numele Învăţătorului său să plătească darea pentru Templu. Isus îl întreabă cu blândeţe dacă s‑a văzut vreodată ca un fiu de împărat să plătească taxă către propriul său tată; iar Simon era tocmai cel care Îl recunoscuse cu puţin înainte ca fiind „Fiul Dumnezeului celui viu“ (16.16)! După această clarificare, Domnul îi dă totuşi lui Petru misiunea să plătească această sumă (pe care El nu era dator s‑o dea), pentru a‑Şi arăta deopotrivă puterea Sa, a Aceluia care stăpâ­neşte peste întreaga creaţie, inclusiv asupra peştilor mării (Psalmul 8.6,8), precum şi dragostea Sa, a Aceluia care Se asociază cu slabul Său ucenic, plătind în mod egal şi pentru el.

6 August

Matei
18.1‑14

Lumea se complace în poziţia celui mare. Ucenicii nu scapă nici ei de această mentalitate: ei doresc să ştie „cine este deci mai mare în Împărăţia cerurilor“ (v. 1). Domnul le răspunde că primordial este să intre în împărăţie, iar pentru cel intrat acolo, important este să fie nu mare, ci mic. Pentru a le întipări şi mai bine în inimi această învăţătură, cheamă un copilaş şi îl aşază în mijlocul lor.

Avem poate şi noi copii mici în jurul nostru: ei sunt aşezaţi lângă noi ca modele de încredere şi de simplitate. Să ne ferim să nu‑i dispreţuim din pricina slăbiciunilor lor, a neştiinţei sau a naivităţii lor. Mai mult însă decât aceasta, să ne ferim să nu‑i facem să păcătuiască (sau să se mânie). Exemplul rău al unuia mai vârstnic este cea mai rea cursă întinsă celor mai mici. Isus repetă aici ceea ce spusese deja cu privire la prilejurile de cădere (comp. v. 8,9 şi cap. 5.29,30).

Departe de a‑i dispreţui pe aceşti micuţi, Dumnezeu răspunde la slăbiciunea lor printr‑o grijă deosebită: responsabilizează îngeri să vegheze asupra lor. Şi să nu uităm că Domnul Isus a venit pentru a‑i mântui (v. 11), astfel că ei beneficiază de lucrarea Lui chiar dacă mor înainte de a fi atins vârsta responsabilităţii. Parabola cu oaia rătăcită ne învaţă ce valoare are un singur mieluşel pentru Bunul Păstor.

7 August

Matei
18.15‑35

Domnul explică în ce fel trebuie rezolvate nedreptăţile între fraţi (v. 15‑17) şi putem lega de aceasta învăţătura Sa cu privire la iertare (v. 22; comp. cu Efeseni 4.32 şi cu Coloseni 3.13). El foloseşte această ocazie şi pentru a reveni asupra subiectului Adunării, dându‑ne o promisiune de importanţă capitală: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor“ (v. 20). Prin această prezenţă sunt satisfăcute toate nevoile celei mai slabe adunări de credincioşi strânşi în Numele lui Isus. Poate oare lipsi binecuvântarea când Cel care îi este izvorul Se află acolo, în mijlocul celor care se sprijină pe El? Această promisiune se raportează aici în special la autoritatea conferită Adunării (de a lega şi de a dezlega) şi la rugăciunea a doi sau trei căreia i se acordă tot ce ar cere. Din nefericire, unii creştini par să fi uitat importanţa adunărilor de rugăciune.

Parabola cu sclavul care datora zece mii de talanţi (o sumă fabuloasă) aminteşte de datoria incalculabilă pe care Dumnezeu a achitat‑o prin Hristos (Ezra 9.6). Ce sunt, faţă de aceasta, micile nedreptăţi pe care noi le suferim? Mila divină de care am avut parte ne cere să arătăm şi noi, la rândul nostru, milă.

8 August

Matei
19.1‑26

La începutul acestui capitol, Isus, răspunzând la o întrebare a fariseilor, condamnă încă o dată divorţul (vezi 5.31,32).

După aceasta, El îi binecuvântează pe copilaşii care sunt aduşi la El şi îi mustră pe ucenicii care voiau să‑i oprească. Facem şi noi parte dintre aceia care aduc, prin rugăciune, suflete tinere la Domnul? sau, dimpotrivă, dintre aceia care îi împiedică să vină, poate printr‑un exemplu rău?

În v. 16 vedem un tânăr care se apropie de Isus cu o dorinţă binevenită, să obţină viaţă eternă, numai că întrebarea lui era pusă greşit, iar Domnul vrea să‑l facă pe vizitatorul Său să înţeleagă acest lucru. «Vrei să faci binele (sau: un lucru bun)? Ei bine, iată poruncile!» Răspunsul tânărului arată că el nu‑şi dădea seama că era incapabil să facă vreun bine, cât de mic. Atunci Domnul îi explică faptul că în inima lui locuieşte un idol: bunurile sale trecătoare (proprietăţile sale), un obstacol care împiedică pe atât de multe persoane să vină la Domnul Hristos şi să‑L urmeze! Nu, viaţa eternă nu se primeşte făcând binele. Şi nici cel mai bun temperament, însoţit de cele mai înalte aptitudini naturale, nu ne ajută la nimic ca să o merităm, … pentru că viaţa eternă nu se primeşte pe merit, ci în dar: este darul fără plată al lui Isus, făcut tuturor acelora care‑L urmează (Ioan 10.28).

9 August

Matei
19.27‑30; 20.1‑16

Problema care‑i frământa atât de mult pe ucenici, aceea de a şti cine va fi cel dintâi şi cine cel din urmă în Împărăţia cerurilor, este ilustrată acum printr‑o nouă parabolă.

Probabil că şi noi am fi dispuşi să luăm partea lucrătorilor nemulţumiţi şi să considerăm nedrept modul de a răsplăti al acestui stăpân. Dar să privim povestirea mai îndeaproape: Lucrătorii care veniseră de dimineaţă se învoiseră cu proprietarul (v. 2,13): ei îşi estimaseră munca la un anumit preţ. Următorii însă se încrezuseră în gospodar, că le va fixa el „ce va fi drept“ (v. 4,7). Aceştia din urmă nu au ce să regrete. În Împărăţia cerurilor, răsplata nu este niciodată un drept. Toţi sunt „robi netrebnici“, potrivit cu Luca 17.10: nimeni nu merită nimic. Totul depinde de harul suveran al lui Dumnezeu şi fiecare primeşte ceea ce‑i este necesar pentru a trăi, indiferent de cât a lucrat.

Pe de altă parte, lucrătorii din ceasul al unsprezecelea, nu sunt ei, de fapt, cei mai defavorizaţi dintre toţi, din moment ce au pierdut ocazia şi bucuria de a‑i sluji acestui stăpân bun în cea mai mare parte a zilei?

În istoria căilor lui Dumnezeu, primii lucrători, cei care s‑au învoit cu stăpânul, îl reprezintă pe Israel sub legământ; cei din ceasul al unsprezecelea vorbesc despre „naţiuni“ ca subiect al harului lui Dumnezeu.

10 August

Matei
20.17‑34

Este o problemă intimă şi deosebit de solemnă, cu privire la care Domnul Isus caută înţelegerea ucenicilor Săi: este vorba de suferinţele şi de moartea care‑L aşteptau la Ierusalim. Mama lui Iacov şi a lui Ioan alege însă tocmai acest moment pentru a‑I cere Domnului să‑i satisfacă interesele: ea ar fi fost mândră să‑şi vadă fiii ocupând locurile de cinste în Împărăţia lui Mesia; iar ceilalţi zece aleg tot acest moment pentru a‑şi arăta indignarea. Nemulţumirea lor se născuse, probabil, nu din faptul că cererea acelei mame era egoistă şi inoportună, ci pentru că, în taină, fiecare avea ambiţia de a ocupa acel loc (Luca 22.24). Ce trist că, după tot ce le spusese Domnul şi după ce aşezase un copilaş în mijlocul lor, ei nu înţeleseseră şi nu reţinuseră nimic! Dar să nu‑i judecăm! Cât de greu ne este şi nouă să ne însuşim lecţiile: aceleaşi lecţii! Cât de mult semănăm cu ei!

Atunci Învăţătorul, fără niciun reproş, cu o răbdare nesfârşită, Îşi reia învăţăturile, recurgând, de astă dată, la propriul Său exemplu, cel din v. 28, tema eternă a adorării celor răscumpăraţi.

Urmându‑Şi calea care suia spre Ierusalim, Isus vindecă doi orbi la porţile Ierihonului. Subliniem la aceştia frumoasa stăruinţă a credinţei lor, iar la Domnul, compasiunea Sa fără margini.

11 August

Matei
21.1‑17

În fiecare dintre primele trei evanghelii, trecerea prin Ierihon şi intrarea în Ierusalim marchează începutul ultimei părţi a călătoriei Mântuitorului nostru pe pământ. Împlinirea versetului din Zaharia 9.9 era pentru Israel încă o dovadă că Cel care venise să‑l viziteze era chiar Mesia al său. Imposibil să‑L confundăm cu vreun altul: „El este drept şi aduce mântuire, este smerit şi călare pe un măgar…“ (Zaharia 9.9)! De obicei, un rege se prezintă mândru şi impunător, intrând triumfător în capitala lui, călare pe un cal de luptă, în fruntea oştilor sale; un împărat umil şi blând este însă ceva străin de gândirea omenească.

Aceste trăsături ale harului şi ale blândeţii nu‑L împiedică nicidecum pe Domnul să acţioneze cu cea mai mare severitate atunci când vede drepturile lui Dumnezeu călcate în picioare (v. 12…). La fel trebuie să fie şi trăsăturile celor care sunt ucenicii Săi: blândeţea care trebuie să‑i caracterizeze să nu excludă nimic din cea mai mare fermitate a lor (1 Corinteni 15.58).

Prezenţa lui Isus în Templu are efecte diferite: în primul rând, o curăţire imediată, în acelaşi timp cu vindecarea prin har a infirmilor care vin la El; apoi lauda din partea copiilor, deopotrivă cu indignarea şi cu împotrivirea din partea vrăjmaşilor adevărului.

12 August

Matei
21.18‑32

În drum spre Ierusalim, Domnul Isus înfăptuieşte o minune care, în mod cu totul excepţional, nu este o minune a dragostei, ci un semn de avertizare asupra judecăţii care urma să se abată asupra poporului. Să privim spre acest smochin: Nimic altceva decât frunze! Sunt prezente toate formele exterioare ale evlaviei, dar niciun fruct! Aceasta era starea lui Israel … şi la fel este a tuturor aşa‑zişilor creştini!

Această minune Îi dă Domnului Isus ocazia să le reamintească ucenicilor de atotputernicia rugăciunii credinţei. Apoi El intră din nou în Templu, unde mai‑marii poporului urmează să‑I conteste autoritatea. Prin întrebarea Sa, Domnul îi face să înţeleagă că ei nu‑I pot recunoaşte această autoritate, pentru că nu recunoscuseră mai întâi misiunea lui Ioan Botezătorul. Asemeni celui de‑al doilea fiu dintr‑o altă parabolă (Luca 15.29), preoţii de seamă şi bătrânii poporului declarau cu tot dinadinsul că împlineau voia lui Dumnezeu, însă, în realitate, aceasta era pentru ei literă moartă (Tit 1.16). Alţii, dimpotrivă, odinioară răzvrătiţi, păcătoşi recunoscuţi, s‑au pocăit la glasul lui Ioan şi apoi au împlinit această voie.

Copii care proveniţi din familii creştine, pentru noi există cel puţin riscul de a fi întrecuţi, în drumul nostru spre cer, de către aceia pe care acum îi privim poate cu dispreţ sau cu superioritate (vezi 20.16)! Să ne gândim la responsabilitatea care ne revine!

13 August

Matei
21.33‑46

O altă parabolă ilustrează starea jalnică a poporului şi a răilor săi conducători. Dumnezeu aştepta roade de la via Sa, Israel. Nu neglijase nimic din ce trebuia să facă pentru a le obţine (comp. cu Isaia 5.1,2). Evreii însă (şi oamenii în general) au dovedit nu numai incapacitatea lor de a le produce, ci şi un duh de răzvrătire şi de ură împotriva Stăpânului tuturor lucrurilor. Ei nu numai că nu i‑au recunoscut, dar i‑au şi respins pe slujitorii Acestuia, pe profeţi, iar acum se pregătesc să‑L înlăture – şi încă în ce fel – pe Însuşi Moştenitorul, pentru a rămâne ei singurii stăpâni peste moştenire – adică peste lume (1 Tesaloniceni 2.15).

Domnul întâi îi provoacă pe aceştia să‑şi rostească propria sentinţă (v. 40,41), apoi le arată că El Însuşi este „piatra din capul unghiului, aleasă şi preţioasă“, pe care Dumnezeu o pusese în Israel, însă pe care ziditorii (căpeteniile iudeilor) nu o doriseră, potrivit cu Psalmul 118.22,23. Astfel El a devenit, în acelaşi timp, şi piatra unghiulară a unei „case spirituale“, Adunarea, şi „o stâncă de cădere“ pentru cei neascultători (1 Petru 2.4‑8). Conform acestui pasaj, Domnul Hristos este, în esenţă, piatra de încercare a credinţei: Preţioasă înaintea lui Dumnezeu şi având acelaşi preţ şi pentru noi, cei care credem, El este respins de oameni şi devine o „piatră de poticnire“ pentru cei necredincioşi.

14 August

Matei
22.1‑22

Parabola nunţii fiului de împărat, care vine în completarea celei a viticultorilor cei răi, arată ce se va întâmpla după respingerea Moştenitorului. Iudeii, cei dintâi invitaţi, refuză harul vestit de apostoli (robii din v. 3), determinându‑i pe aceştia să se întoarcă spre naţiuni (Fapte 13.46).

Dumnezeu le acordă oamenilor onoarea şi harul de a‑i invita. Şi voi aveţi în mâini invitaţia Sa. Ce dureros însă că dispreţul şi împotrivirea sunt răspunsurile majoritare pe care El le primeşte (Evrei 2.3). Nu este de ajuns să fii invitat (v. 3); trebuie să accepţi şi să vii … să vii aşa cum a poruncit Dumnezeu, adică îmbrăcat cu haina îndreptăţirii pe care o oferă Însuşi Împăratul (comp. cu Filipeni 3.9). Omul din v. 11, cel care crezuse că hainele lui ar fi fost potrivite, îi reprezintă pe aceia care‑şi închipuie că pot fi primiţi în cer pe temeiul propriei lor dreptăţi; ei se alătură Bisericii, fără a‑L primi însă pe Hristos ca Mântuitor personal (5.20; Romani 10.3,4). Cât de încurcaţi vor fi aceştia şi ce soartă groaznică vor avea în final!

Surzi faţă de toate aceste învăţături, fariseii şi irodianii se apropie cu o întrebare gândită să‑L „prindă“ pe Isus. El însă discerne imediat cursa mascată prin linguşiri, iar răspunsul Său neaşteptat întoarce săgeata înspre aceia care o trimiseseră.

15 August

Matei
22.23‑46

Este rândul altor împotrivitori, a saducheilor, să vină la Domnul cu o întrebare inutilă. Aceştia se gândesc să demonstreze prin relatarea lor absurditatea învierii. Înainte de a le da dovezi prin Scripturi cu privire la înviere, Isus Se adresează conştiinţei acestor oameni şi le arată că ei vorbesc fără să cunoască Cuvântul, pe baza nesigură (şi întotdeauna falsă) a propriilor lor gânduri. Aceasta este ceea ce fac astăzi multe persoane, în special cele aparţinând sectelor rătăcirii şi ale pierzării.

Învinşi pe terenul Scripturii, vrăjmaşii adevărului trec din nou la atac (v. 34‑40). Ei primesc, drept răspuns, un rezumat perfect al întregii legi, … care‑i condamnă fără drept de apel. La rândul Său, Isus le pune interlocutorilor Săi o întrebare care le închide gura. Respins, Cel care este în acelaşi timp şi Fiul şi Domnul lui David urmează să ocupe o poziţie glorioasă. Iar aceia care, în ciuda tuturor, voiau să rămână vrăjmaşi ai Săi îşi vor găsi şi ei locul care le este rezervat: … ca aşternut al picioarelor Lui (v. 44). Este întotdeauna impresionant să vedem persoane atât de hotărâte să‑şi urmeze propria cale, încât refuză să se încline şi în faţa celor mai clare învăţături biblice (2 Timotei 3.8).

16 August

Matei
23.1‑22

Isus, Cel care a dejucat toate atacurile conducătorilor religioşi, acum îi pune în gardă pe ucenici şi pe cei din mulţime cu privire la aceştia. Ceea ce ei spuneau era, în general, foarte bine, dar, din nefericire, făceau cu totul altceva (vezi 21.30). Noi, cei care am învăţat probabil atâtea adevăruri biblice şi care ştim în anumite situaţii să le amintim chiar şi altora, suntem noi siguri că le punem în practică? (Ioan 13.17; Romani 2.21).

Câtă deosebire între aceşti conducători religioşi şi Domnul Hristos, singurul conducător autentic (v. 8,10)! Ei recomandau legea – El o împlinea (5.17 notă: revela plinătatea lui Dumnezeu prefigurată în lege). Ei puneau asupra altora „poveri grele şi greu de purtat“ (v. 4) – El îi chema pe cei „trudiţi şi împovăraţi“ pentru a le da odihnă (11.28). Ei îşi alegeau primele locuri (v. 6) – El, de la iesle până la cruce, a ocupat constant cel din urmă loc. El a fost slujitor înainte de a fi conducător (v. 11). Nimeni nu va fi înălţat mai sus, pentru că nimeni nu s‑a smerit mai adânc. De partea lor însă, aceşti cărturari şi farisei care căutaseră propria lor glorie vor merge spre ruina şi pierzarea lor. În locul „fericirilor“ de la începutul slujbei Sale, Domnul trebuie să pronunţe acum de şapte ori îngrozitorul „vai“ împotriva acestor oameni atât de responsabili.

17 August

Matei
23.23‑39

Prin cuvinte furtunoase, Domnul îi condamnă grav pe aceia pe care i‑am putea numi clerul lui Israel. Aceste călăuze oarbe erau de două ori vinovate: nu numai că nu intrau ele însele în Împărăţia cerurilor, ci, în plus, abuzau de poziţia lor de autoritate pentru a‑i împiedica şi pe alţii să intre (v. 13). Tipicari (sau exigenţi) în lucrurile mărunte, ei le neglijau pe cele importante: judecata, mila şi credincioşia (v. 23). În felul acesta, masca lor ipocrită încă înşela încrederea celor simpli. Isus, plin de indignare, le descoperă adevărata faţă: sunt „morminte văruite“ (morţi pe dinăuntru), „şerpi“, ucigaşi, fii de ucigaşi.

Înainte de a părăsi Templul şi de a lăsa goală această casă în care Dumnezeu nu‑Şi mai găsea locul, Isus Se exprimă în termeni dramatici (răscolitori) cu privire la judecata care avea să se abată asupra Ierusalimului. Ce puţin înţelegem noi din ce a însemnat pentru inima Lui, de o sensibilitate divină, acest dispreţ faţă de oferta harului! Nu vreţi să veniţi… (22.3: „n‑au vrut să vină“ – Osea 11.7): ce cuvânt copleşitor! Dintre cei care vor trebui să‑l audă într‑o zi, cine va putea să‑L facă atunci răspunzător pe Dumnezeu de nenorocirea lui veşnică? Mântuirea în Domnul Hristos i‑a fost oferită, însă el nu a vrut s‑o primească.

18 August

Matei
24.1‑14

Ucenicii nu au ezitat să‑I împărtăşească Domnului cât de mult se mândreau ei cu Templul a cărui semeţie părea să sfideze vremurile, … dar care în curând urma să fie distrus. Atunci Domnul, luându‑i deoparte, le expune pe parcursul a două capitole, 24 şi 25, cum se vor succeda evenimentele profetice. Înainte de a le răspunde una câte una la toate cele trei întrebări puse de ucenici (când se vor întâmpla aceste lucruri? – v. 15‑28; care va fi semnul venirii Sale? – v. 29‑31; care va fi semnul sfârşitului veacului acestuia? – v. 32‑51), Domnul începe prin a Se adresa conştiinţei lor (v. 4). Un adevăr trebuie să aibă întotdeauna un efect moral: de exemplu, de a înteţi teama de Dumnezeu sau de a înflăcăra dragostea pentru Domnul. Fără aceste rezultate, adevărul ar hrăni doar curiozitatea, iar cugetul (sau conştiinţa) s‑ar împietri.

Aici ucenicii sunt puşi în gardă exact cu privire la aceasta. Ei sunt tot „copilaşi“ în credinţă; Îl cunosc pe Tatăl, pe care Isus li L‑a descoperit (11.27), dar nu sunt încă înarmaţi împotriva celor pe care 1 Ioan 2.18 îi numeşte „mulţi antihrişti“, adică împotriva acelora care răspândesc diverse erezii, motiv pentru care ei au nevoie să fie avertizaţi. Satan caută să înşele prin contrafaceri (2 Tesaloniceni 2.9,10), dar noi, ca unii care suntem avertizaţi, să nu ne lăsăm tulburaţi (v. 6), ci să veghem, astfel ca dragostea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţi să nu se răcească.

19 August

Matei
24.15‑31

Evenimentele anunţate în aceste versete îl privesc pe Israel şi ele nu vor avea loc decât după răpirea Bisericii. Pentru a dovedi şi mai bine că acestea sunt consecinţele respingerii Lui, prezentată în capitolele precedente, Domnul Se adresează ucenicilor ca şi cum generaţia lor ar fi aceea care trebuia să treacă prin această perioadă de groază. În realitate, când Antihrist va ademeni naţiunile, când va pângări Templul (v. 15) şi îi va persecuta pe credincioşi (v. 16…), creştinii din dispensaţia actuală nu vor mai fi pe pământ. În felul acesta putem înţelege că toate avertismentele şi încurajările date aici nu ne privesc direct, însă Isus Însuşi are un interes deosebit faţă de împrejurările care preced venirea Lui în glorie (v. 30). El Se gândeşte cu o afecţiune deosebită la credincioşii care vor suferi atunci. De asemenea, El presupune că şi aceia pe care îi numeşte prietenii Săi împărtăşesc acelaşi interes şi aceeaşi simpatie (Ioan 15.15). Faptul că El ne vorbeşte despre acestea mai dinainte (v. 25) arată încrederea şi dragostea Lui (comp. cu Geneza 18.17). Nu sunt aceste motive suficient de convingătoare pentru a ne determina să căutăm să înţelegem această profeţie? Cu siguranţă, şi, în plus, este un izvor de îndemnuri, de folos în orice vreme pentru toţi credincioşii Domnului, îndemnuri precum: „Răbdaţi!“ (v. 13), „Rugaţi‑vă!“ (v. 20) şi „Vegheaţi!“ (v. 42).

20 August

Matei
24.32‑51

Domnul Îşi întrerupe expunerea Sa profetică pentru a‑i îndemna pe ai Săi la veghere şi la lucrare. Judecata asupra lumii va cădea pe neaşteptate şi îi va lovi şi pe necredincioşi şi pe batjocoritori. În acelaşi timp însă, ea îi va atinge şi pe cei indiferenţi, pe cei nehotărâţi şi pe copiii cu părinţi creştini care nu sunt şi copii ai lui Dumnezeu. Este cumva aceasta şi situaţia ta? „De aceea şi voi fiţi gata“ (v. 44) ne îndeamnă Domnul pe fiecare în parte.

În v. 45, o frumoasă slujbă este aşezată înaintea celor rânduiţi de El: aceea de a împărţi în jur hrana Cuvântului (Fapte 20.28; 1 Timotei 1.12). Pentru aceasta sunt de îndeplinit două condiţii: Credincioşia, pentru a cunoaşte Cuvântul şi a nu ne abate de la el, şi priceperea, pentru a şti cum să‑l folosim potrivit cu nevoile şi cu situaţiile altora. În cercul larg al creştinătăţii sunt însă şi robi răi; aceştia stăpânesc cu asprime peste suflete şi se îmbată de plăcerile lumii (comp. cu 1 Tesaloniceni 5.7…). Din ce cauză? Pentru că, în străfundul lor, aceştia nu cred în întoarcerea Stăpânului. Slujitorul Domnului Hristos nu poate fi credincios şi priceput decât dacă păzeşte un fericit secret: în fiecare zi, el Îl aşteaptă pe Domnul. „Sufletul meu aşteaptă pe Domnul mai mult decât aşteaptă străjerii dimineaţa“, scrie psalmistul (Psalmul 130.6).

21 August

Matei
25.1‑13

Potrivit obiceiului oriental, mirele care venea noaptea pentru sărbătoarea nunţii sale era escortat de lumini purtate de fete tinere, prietene ale miresei (noi le numim astăzi domnişoare de onoare; comp. cu Psalmul 45.9,14). Domnul foloseşte această imagine emoţionantă pentru a ne arăta cum trebuie aşteptat El, Mirele ceresc. Lucru trist însă, în adunările lor, creştinii nu şi‑au mai dat osteneala în această aşteptare! Somnul spiritual a pus stăpânire pe toţi aceştia şi a durat multe secole. A trebuit ca, în istoria recentă a Bisericii, într‑un moment numit pe drept „Trezirea“, să răsune acest „strigăt de la miezul nopţii“: „Iată mirele...!“ (v. 6). Domnul vine! Ca urmare, a apărut o diferenţă: Fecioarele înţelepte aveau ulei în candelele lor; în acelaşi fel, adevăraţii credincioşi sunt pregătiţi pentru venirea Domnului, iar lumina lor, cea a Duhului Sfânt, poate străluci în noaptea lumii. Alte persoane, precum fecioarele nechibzuite, au mărturisit că‑L aşteaptă pe Domnul, fără să aibă viaţa Lui. Ele purtau pe nedrept frumosul nume de creştini. Ce jalnică iluzie şi ce deşteptare cutremurătoare!

O, dacă s‑ar întreba fiecare, până când mai este timp: Am eu ulei în candelă? Sunt eu pregătit pentru venirea Lui? (Romani 8.9 sf.).

22 August

Matei
25.14‑30

Parabola celor zece fecioare se referea la aşteptarea Domnului. Cea a talanţilor va privi latura slujirii. Viaţa creştinului, după întoarcerea la Dumnezeu, are două caracteristici: „să slujiţi unui Dumnezeu viu şi adevărat şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său“ (1 Tesaloniceni 1.9‑10). A aştepta nu înseamnă nicidecum a nu face nimic până la venirea Lui, ci fiecare răscumpărat are privilegiul de a putea lucra pentru El. În acest scop, fiecare a primit un anumit număr de talanţi pe care are răspunderea de a‑i valorifica: sănătate, memorie, inteligenţă, timp liber, bunuri materiale… Mai presus de toate însă, el are Cuvântul divin împreună cu cunoştinţa care decurge din acesta (1 Corinteni 2.12).

Dragi prieteni, chiar dacă suntem mântuiţi, putem totuşi să ne asemănăm, mai mult sau mai puţin, cu robul cel rău. Suntem noi siguri că n‑am lucrat într‑un mod egoist, leneş sau în alt fel necinstit, îngropând unul sau altul dintre aceşti talanţi care‑I aparţin Domnului? Cum anume Îi vom da noi socoteală când va veni? Ne va putea El face să intrăm în bucuria Sa, cea a lucrării împlinite şi a dragostei satisfăcute, bucurie care Îi era şi Lui „pusă înainte“ (Evrei 12.2)? Răsplata este aceeaşi pentru primii doi robi, şi aceasta pentru că Domnul pune preţ nu pe rezultatele cantitative (întotdeauna „puţine lucruri“), ci pe credincioşie.

23 August

Matei
25.31‑46

Versetul 31 reia cursul profeţiei de unde a fost el întrerupt în v. 30 şi 31 din cap. 24, adică de la venirea Domnului în glorie pentru poporul Său pământesc. Pentru naţiunile prezente pe pământ (v. 32), atunci va suna fie ceasul răsplătirii, fie cel al pedepsei. Criteriul de diferenţiere va fi modul în care i‑au primit pe ambasadorii Împăratului (fraţii Săi – aici, iudeii – v. 40), când aceştia vesteau evanghelia împărăţiei (cap. 24.14).

Unii au dorit să se slujească de această parabolă pentru a susţine doctrina mântuirii prin fapte. Este clar însă că aici suntem în afara perioadei Bisericii şi a credinţei creştine propriu‑zise.

Totuşi, lăsând deoparte problema mântuirii, declaraţia Împăratului este plină de învăţăminte pentru noi, creştinii. Dacă Domnul Isus ar fi astăzi pe pământ, cât de dispuşi am fi noi să‑L primim, să‑I slujim, pe scurt, să satisfacem cele mai mici dorinţe ale Sale? Aceste ocazii sunt la îndemâ­na noastră în fiecare zi: darurile, ospitalitatea, vizitele sau tot ceea ce facem cu dragoste pentru cineva sunt în primul rând pentru El (comp. cu Ioan 13.20; 1 Corinteni 12.12). Reversul este un semnal de alarmă: ce nu facem este un refuz îndreptat înspre Domnul.

24 August

Matei
26.1‑16

Domnul Şi‑a încheiat învăţăturile. Acum urmează să se împlinească cele din urmă evenimente. În timp ce la Ierusalim se ţine „sfatul celor răi“ (v. 3‑5), o scenă cu totul diferită se desfăşoară în Betania. Respins şi urât de mai‑marii poporului Său, Isus găseşte printre credincioşii umili acceptare, iubire, dragoste şi, am putea spune, adorarea care I se cuvine. Negăsindu‑Şi loc în Templu, a fost primit în casa lui Simon leprosul. I‑a fost refuzată împărăţia, însă un parfum de mare preţ Îi este turnat pe cap, simbol al ungerii imperiale: această femeie Îl recunoaşte şi Îl onorează ca Mesia al lui Israel. „În timp ce împăratul este la masa lui, nardul meu îşi răspândeşte mirosul“ (Cântarea Cântărilor 1.12). Domnul a fost singurul care a înţeles şi a apreciat fapta ei. Dar ce contează? Din moment ce El găseşte plăcere în aceasta, nimeni nu are dreptul să o necăjească pe această femeie.

Odată cu v. 14 trecem din nou la o scenă a întunericului. Trădătorul Iuda, cel care respirase şi el mirosul parfumului, îşi împlineşte dispoziţia şi îşi primeşte plata: treizeci de arginţi, preţul unui rob. Dar profetul Zaharia îl numeşte, nu fără ironie, preţ scump, pentru că era cel cu care trebuia să fie estimat Fiul lui Dumnezeu (Zaharia 11.13).

25 August

Matei
26.17‑30

Ne putem oare imagina care au fost sentimentele Domnului în timp ce mânca acest Paşte cu ucenicii Săi…? Paştele acela era un simbol a ceea ce avea să fie El Însuşi în realitate. Încă câteva momente şi Mielul Sfânt de Paşte va fi sacrificat (1 Corinteni 5.7). Dar mai înainte El trebuia să le dea ucenicilor o dovadă deosebită a dragostei Sale. În fiecare an de la măreaţa noapte a exodului, Paştele prefigura o lucrare ce avea să fie înfăptuită (în viitor). Din acea zi, cina îi aminteşte celui credincios, în prima zi a fiecărei săptămâni, că lucrarea este împlinită. Ori de câte ori o celebrăm, noi „vestim moartea Domnului, până vine El“ (1 Corinteni 11.26).

După ce le‑a împărţit pâinea, Isus le‑a dat alor Săi paharul, spunându‑le: „Beţi toţi din el“ (v. 27). Dorea ca fiecare dintre ei să participe cu El la această masă a dragostei (afară de Iuda care ieşise – Ioan 13.30). Sunt ei demni de aceasta? Petru avea să se lepede de El, iar toţi ceilalţi să‑L părăsească şi să fugă. Cu toate acestea, Isus le spune – cum le vorbeşte şi celor răscumpăraţi ai Săi: „Beţi toţi“. Apoi le explică valoarea inestimabilă a ngelui Său care va fi vărsatpentru mulţi, spre iertarea păcatelor“. Iubit cititor, te numeri tu printre aceşti „mulţi“? Dacă da, cum vei răspunde la dorinţa pe care Şi‑a exprimat‑o Domnul Isus? (comp. cu Psalmul 116.12‑14).

26 August

Matei
26.31‑46

Plin de încredere în sine însuşi, Petru se declară gata să moară împreună cu Domnul, dar, cum vom vedea, nu va merge prea departe.

Apoi Isus, după ce i‑a îndemnat pe ucenici să vegheze şi să se roage împreună cu El, merge singur în grădina unde trebuia să dea dovada supremă a devotamentului Său în împlinirea voii Tatălui. Această voinţă, care n‑a încetat să fie plăcerea Fiului, implică acum două lucruri grozave: El să fie părăsit de Dumnezeu, lucru nespus de trist pentru inima Preaiubitului Său, şi, de asemeni, să poarte povara păcatelor, suferind moartea ca plată pentru aceasta, lucru care‑L tulbura profund pe Omul desăvârşit. Astfel, sufletul Îi este cuprins de tristeţe şi de nelinişte (v. 37). El realizează tot ceea ce reprezintă acest drum al crucii, de la care Satan încearcă să‑L abată în acest ceas, angajându‑şi pentru aceasta toate eforturile. Dar El primeşte paharul din mâna Tatălui Său: „Facă‑se voia Ta!“ (v. 42).

În harul Său, Dumnezeu ne‑a permis să asistăm la această luptă a Mântuitorului din Ghetsimani şi să auzim rugăciunea Lui spontană şi dureroasă. Să ne păzească Domnul să avem, precum cei trei ucenici (care totuşi erau cei mai apropiaţi de El), inimi aţipite şi indiferente la suferinţa Lui! Gândind la această suferinţă, El să ne deschidă inimile, umplându‑le de recunoştinţă şi de adorare!

27 August

Matei
26.47‑58

Un ucenic nu adormise ca şi ceilalţi. Acesta era Iuda. Iată‑l că vine în fruntea unei mulţimi ameninţătoare pentru a pune mâna pe Isus. Şi ce mijloc îşi alesese nenorocitul pentru a‑L arăta pe Învăţătorul lui? O sărutare ipocrită! „Prietene, pentru ce ai venit?“ (v. 50), îi spune Mântuitorul. Este cea din urmă întrebare, pusă tocmai pentru a cerceta sufletul nenorocitului Iuda. De acum este însă prea târziu pentru „fiul pierzării“ (Ioan 17.12). Aceste săgeţi care ţinteau conştiinţa (vezi şi v. 55) sunt singura apărare a Celui care S‑a predat de bunăvoie. Cei doisprezece Îl părăsesc, dar, în acelaşi moment, mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri sunt «cu arma la picior», gata să intervină la cererea Sa către Tatăl. Toată puterea lui Dumnezeu este la dispoziţia Lui, dacă ar fi dorit s‑o folosească. Soseşte însă ceasul Său. Departe de a Se ascunde sau de a Se apăra, El opreşte braţul ucenicului prea impulsiv, care, cu o clipă mai târziu, îşi arată măsura „curajului“, fugind ca şi ceilalţi tovarăşi ai lui.

În palatul marelui preot însă, cărturarii şi bătrânii sunt deja strânşi în plină noapte, pentru a înfăptui cea mai mare nedreptate (Psalmul 94.21).

28 August

Matei
26.59‑75

Mai‑marii poporului Îl au pe Domnul Isus în mâinile lor. Le lipseşte însă un motiv care să le permită să‑L condamne, pentru că Omul desăvârşit nu le dăduse niciun prilej pentru a‑L acuza. Sunt nevoiţi pentru aceasta să folosească împotriva Lui „unele mărturii mincinoase“ (Psalmul 27.12; 35.11,12). Dar chiar şi acestea sunt greu de găsit, pentru că trebuia totuşi să aibă măcar o aparenţă de realitate. În sfârşit, se înfăţişează doi martori falşi care prezintă un cuvânt sucit (v. 61; Ioan 2.19). Ceea ce le serveşte însă ca pretext pentru condamnarea lui Isus este declaraţia Sa solemnă că El este Fiul lui Dumnezeu, gata să vină cu putere şi cu glorie. Se pronunţă pedeapsa cu moartea şi imediat oamenii dau frâu liber brutalităţii şi laşităţii lor (v. 67,68). Astfel se împlineşte prima parte din ceea ce Mântuitorul le vestise alor Săi (16.21; 17.22; 20.18,19).

Şi pentru Petru a fost un ceas trist, însă pentru un cu totul alt motiv: Satan, cel care nu L‑a putut clătina pe Învăţătorul, îl face pe ucenic să se poticnească. Sărmanul Petru, de trei ori se leapădă de Cel pentru care declarase că este gata să moară! Merge până acolo încât foloseşte cuvinte grele pentru a induce în eroare, însă, fără ca el să‑şi fi dat seama, felul său de a vorbi („vorbirea sa“ – v. 73) îl face să fie recunoscut ca ucenic al lui Isus.

29 August

Matei
27.1‑18

Sosesc zorii unei zile fără pereche în istoria lumii şi a eternităţii. Primele raze ale dimineţii îi găsesc pe marii preoţi şi pe bătrâni plănuind executarea sentinţei pe care o pronunţaseră. Dar iată că vine cineva la ei; îl cunoşteau bine: era trădătorul cu ajutorul căruia şi‑au atins scopul. Ce voia el? Iuda afirmă nevinovăţia Învăţătorului său, dă înapoi banii şi îşi exprimă remuşcările.

„Te priveşte“, răspund ceilalţi (v. 4) fără pic de milă. Atunci nenorocitul merge să se spânzure, pierzându‑şi odată cu viaţa şi sufletul, ca să nu mai pomenim de banii pentru care Îl vânduse. Cât despre preoţi, care fuseseră fără scrupule când să plătească pentru sângele nevinovat, se tem când este vorba să pună preţul sângelui în vistieria Templului.

Isus a fost dus înaintea lui Pilat, guvernatorul. I‑ar fi fost uşor să găsească la acest magistrat roman un sprijin împotriva urii poporului Său (iudeu). El însă tace, cu excepţia momentului când Îşi recunoaşte titlul de împărat al iudeilor. „O oaie mută înaintea celor ce o tund… n‑a deschis gura“ (Isaia 53.7; comp. cu v. 12 şi 14 şi cu 26.63).

30 August

Matei
27.19‑31

Pilat rămâne foarte dezorientat în faţa acuzaţiilor pe care i le aduc şefii iudeilor. Niciodată nu avusese înaintea lui un Om ca Acesta. O dublă mărturie, cea a soţiei lui (v. 19) şi cea a propriei conştiinţe (v. 24) îi dau convingerea că are de‑a face cu un drept. În plus, cunoştea perversitatea celor care Îl dăduseră, din pizmă, în mâinile lui (v. 18). Ce să facă? Dacă L‑ar fi condamnat, ar fi comis cu siguranţă o nedreptate; dacă L‑ar elibera, în mod sigur i‑ar scădea popularitatea. Spălându‑şi în chip simbolic mâinile (nu însă şi conştiinţa), aruncă responsabilitatea în seama poporului, care o acceptă cu ochii închişi. Dincolo de această mulţime mânată de cele mai josnice porniri şi de şefii care o aţâţă, Satan îşi împlinea lucrarea de a cultiva ura. Dar şi Dumnezeu Îşi continua lucrarea Sa, în întregime de har şi de mântuire.

Isus încape pe mâinile soldaţilor brutali, care Îl îmbracă cu o imitaţie de veşmânt împărătesc, pentru a‑şi bate joc de El, înainte de a‑L conduce la tortură. Într‑o zi însă, în faţa tuturor privirilor, Domnul va apărea în toată gloria Sa de Împărat al împăraţilor, iar mâna Sa puternică, care în acest moment ţine o trestie, se va ridica pentru a‑i judeca pe vrăjmaşii Săi (comp. v. 29 cu Psalmul 21.3,5,8).

31 August

Matei
27.32‑49

Isus este condus din pretoriu spre Calvar. Simon din Cirene este constrâns să‑I poarte crucea, în timp ce El ia de bunăvoie o povară incomparabil mai grea: cea a păcatului, pe care nimeni altul nu o putea lua în locul Lui. Este răstignit între doi răufăcători. „Vina Lui“, scrisă pe cruce, acuză, de fapt, poporul care‑şi răstigneşte Împăratul. Această relatare ne este dată pe scurt, fără mulţimea de detalii adăugate de oameni pentru a emoţiona sentimentele. Cu toate acestea, cu ajutorul limbajului sobru al Duhului, noi înţelegem că Preaiubitul Mântuitor nu a fost cruţat de nicio suferinţă: chinuri fizice, dar, mai presus de toate, chinuri morale. Batjocoritorii sunt acolo, provocându‑L pe Isus să Se mântuiască pe Sine Însuşi (v. 40). (Dar, dacă El rămâne pe cruce, nu este aceasta, cu siguranţă, pentru mântuirea altora?) Ei Îl provoacă pe Dumnezeu, punând la îndoială iubirea Lui pentru Hristos, iar această jignire a lor Îl loveşte nespus de greu pe Domnul Isus (v. 43; Psalmul 69.9). Cu toate acestea, chinul cel mai mare (suferinţa suferinţelor) este, pentru El, abandonarea Sa timp de trei ceasuri. Dumnezeu Îşi ascunde faţa atunci când Isus este făcut blestem, ispăşind păcatele mele şi ale tale, iar «inima Sa infinit de mare, apăsată un moment de această greutate, poartă povara eternă a pedepsei noastre».

1 Septembrie

Matei
27.50‑66

Lucrarea de ispăşire este împlinită, victoria este câştigată. Cu un strigăt triumfător, Hristos intră în moarte. Şi, imediat, Dumnezeu dă şi alte dovezi ale acestei victorii: „perdeaua Templului s‑a rupt în două“ (v. 51), deschizând „calea cea nouă şi vie“, prin care, din acel moment, omul poate veni în prezenţa Sa „în siguranţă deplină“ (Evrei 10.19‑21). De asemenea, El deschide morminte şi moartea este forţată să dea pe unii din prinşii ei, ca semn că este învinsă.

Dumnezeu Se îngrijeşte apoi ca Fiul Său să primească onoarea cuvenită. Conform profeţiei, Isus este pus în mormântul unui om bogat care, cu evlavie, se preocupă de înmormântarea Sa (Isaia 53.9). Câ­teva femei, al căror devotament este consemnat, asistă la întreaga scenă. Dragostea este cea care Îl pune acum în mormânt pe Cel pe care ura Îl răstignise.

De la începutul şi până la sfârşitul acestei Evanghelii, ura omului s‑a înverşunat împotriva lui Isus. De când era în leagăn, ea s‑a manifestat prin Irod, urmărindu‑L apoi până la mormântul păzit şi pecetluit prin grija conducătorilor iudei. Soldaţii, pecetea şi piatra sunt însă tot atâtea prevederi inutile: ele nu vor servi decât la a ne demonstra în modul cel mai izbitor realitatea învierii.

Ce trist este că vrăjmaşii Domnului îşi aduc aminte de lucruri pe care propriii Săi ucenici le‑au uitat! (v. 63).

2 Septembrie

Matei
28.1‑20

Este dimineaţa triumfătoare a învierii. Prin înviere, Dumnezeu dă o mărturie răsunătoare cu privire la perfecţiunea Victimei şi la satisfacţia deplină pe care El o găseşte în lucrarea împlinită. Cei puşi să păzească mormântul, departe de a fi capabili să opună rezistenţă acestui eveniment extraordinar, devin martorii lui involuntari … şi înspăimântaţi (Psalmul 48.5). Preoţii însă, împietriţi în întregime, vor cumpăra conştiinţa acestor oameni, aşa cum înainte o cumpăraseră pe cea a lui Iuda.

Femeile primesc la mormânt mesajul îngerului. Cu inimile pline deopotrivă de teamă şi de bucurie, ele se grăbesc să meargă să transmită vestea. Atunci ele Îl întâlnesc chiar pe Domnul.

Isus Se arată apoi celor unsprezece ucenici ai Săi în Galileea, la locul pe care El li l‑a stabilit. În v. 19 şi 20, El le dă «foaia de parcurs» (ordinul de drum), o misiune cu atât mai importantă, cu cât este cea din urmă dorinţă a Celui care le‑o încredinţează. Toată autoritatea Sa imperială, pe care oamenii I‑au refuzat‑o, dar pe care Dumnezeu I‑a dat‑o şi în cer şi pe pământ, le revine acum ca sarcină ucenicilor, pentru a o face cunoscut. Isus însă le dă şi o promisiune alor Săi. Aceasta nu a lipsit şi nu va lipsi nicicând niciunui răscumpărat: „Eu sunt cu voi în toate zilele“ (v. 20). Şi astfel, Evanghelia lui Emanuel se încheie în acelaşi fel cum şi începuse: Dumnezeu cu noi (1.23).

3 Septembrie

Ieremia
1.1‑19

Cartea lui Ieremia ne readuce în timpul celor din urmă regi ai lui Iuda de dinainte de captivitate. Apariţia unui profet este întotdeauna indiciul unei stări rele a poporului Israel, dar totodată şi dovada harului lui Dumnezeu. Încă înainte de naşterea sa, Domnul îl pusese deoparte pe acest tânăr preot pentru slujba pe care i‑o hotărâse (comp. cu Galateni 1.15). Timid, Ieremia începe prin a opune rezistenţă chemării lui Dumnezeu: „Sunt un copil“ (v. 6). «Nu vorbi aşa!» îi răspunde Domnul. «Ce contează capacităţile tale, din moment ce tu nu spui şi nu faci nimic altceva decât ce îţi poruncesc Eu?» Este acelaşi gând pe care îl redau şi versurile:

«Cu cât în viaţă nu m‑avânt făr’ Domnul nicio clipă,

Cu‑atât, în drumu‑mi pe pământ, voi fi purtat pe‑aripă.

Căci nu arăt mai luminos, decât smerit, de mână,

Că eu, cât sunt neputincios, port steagul prin lumină.»

Pentru a‑l încuraja pe tânărul Său mesager, Dumnezeu îi dă două viziuni remarcabile. Nuiaua de migdal (sau „arborele care veghează“; «migdal», cuvânt derivând din «veghetor») aminteşte de toiagul lui Aaron de odinioară care înfrunzise, înflorise şi copsese migdale (Numeri 17.8) şi confirmă hotărârea Dumnezeului veghetor şi credincios. Ieremia trebuia să se grăbească să‑şi avertizeze poporul, să‑l urgenteze să se pocăiască, pentru că cea de‑a doua viziune, a cazanului fierbând, prevestea iminenta ameninţare a vrăjmaşului din nord. Ce obligaţie dificilă! Ieremia însă primeşte putere de sus (v. 18), însoţită de o preţioasă promisiune: „Eu sunt cu tine“ (v. 19; vezi şi cap. 15.20).

4 Septembrie

Ieremia
2.1‑18

Cele dintâi cuvinte pe care Domnul le pune în gura lui Ieremia au scopul de a recâştiga inima poporului Său uituc. Ce imagine asemănătoare cu cea a propriilor noastre inimi! Este ca şi cum Domnul ne‑ar întreba cu afecţiune plină de gingăşie: «Ţi‑aduci tu aminte de perioada fericită care a urmat convertirii tale, când clocoteai de zel şi de recunoştinţă? Cu siguranţă, atunci tu mergeai prin această lume ca printr‑un pustiu, ca printr‑un „pământ nesemănat“ (v. 2) şi Eu eram totul pentru tine. Chiar dacă tu ai uitat acea vreme, Eu totuşi am păstrat amintirea ei; Îmi era plăcută flacăra afecţiunilor tale, acea bucurie a „dragostei tale dintâi“» (Apocalipsa 2.4).

„Vai“, zice Domnul, „poporul Meu şi‑a schimbat gloria cu ceea ce este fără folos“ (v. 11 şi sf. v. 8)! Fii cinstit, cititorule, tu, care poate te‑ai îndepărtat de Domnul: ai avut vreun folos din aceasta? Ce nebunie să‑L părăseşti pe El, „Izvorul apelor vii“ (v. 13), pentru a săpa „fântâni crăpate, care nu ţin apa“ (v. 13)! sau pentru a merge la râurile Egiptului şi ale Asiriei (v. 18), simboluri ale lumii…! „Oricine bea din apa aceasta va înseta din nou“; însă cine va bea din apa pe care i‑o va da Isus „nicidecum nu va înseta niciodată“ (Ioan 4.10,13,14).

5 Septembrie

Ieremia
2.19‑37

Părăsirea dragostei dintâi este întotdeauna punctul de plecare (la început ascuns) al celor mai multe rele. Dumnezeu l‑a chemat pe Israel afară din Egipt, ca să‑I slujească (Exod 4.23). Acest popor însă Îi declară cu impertinenţă: „Nu voi sluji“ (v. 20; comp. în Neemia 3.5 cu exemplul mai‑marilor din Tecoa). Ce dureros că acesta este tristul răspuns (chiar dacă nu îndrăznesc să‑l formuleze cu glas tare) al celor mai mulţi creştini în faţa Celui care i‑a salvat! Putem să le afirmăm că se înşală singuri, pentru că este imposibil să nu slujeşti niciunui stăpân! Refuzul de a asculta de Domnul devine pe neaşteptate sclavie în faţa idolilor (v. 28).

Mergând şi mai departe cu răzvrătirea împotriva Domnului, acest popor rebel I‑a întors intenţionat spatele (v. 27) şi, cu o nerecunoştinţă de nedescris, L‑a uitat pe Cel care‑i făcuse numai bine (v. 32). Sărman popor! Dumnezeu a vrut să‑i deschidă ochii, invitându‑l să se întoarcă şi să‑şi privească urmele sinuoase pe care le‑a lăsat în urmă (v. 23; vezi şi cap. 14.10). Dragi prieteni creştini, şi nouă ne este uneori necesar să punem punct şi să ne cumpănim (sau să ne evaluăm) căile: câţi paşi greşiţi, câte ocolişuri, câte fundături, în care ne‑am rătăcit, pentru că nu am vrut să urmăm calea dreaptă şi atât de clară a voii Domnului…!

6 Septembrie

Ieremia
3.11‑25; 4.1‑2

Capitolul 3 îl prezintă pe Israel ca pe o soţie necredincioasă, uitând de legăturile care o unesc cu Domnul, bărbatul ei. Pe calea fărădelegii, Iuda a mers chiar mai departe decât cele zece seminţii ale lui Israel, adăugând la necredincioşia sa şi prefăcătoria: trădarea îi este agravată de ipocrizie. Deşi, din punct de vedere istoric, ne aflăm aici sub domnia evlaviosului Iosia, inima poporului tot nu şi‑a urmat într‑un mod real împăratul în trezirea pentru care acesta dăduse semnalul (vezi v. 10 şi 2 Cronici 34.33). Iuda s‑a prefăcut că se întoarce la Domnul şi astfel prefăcătoria lui este înaintea lui Dumnezeu cu mult mai rea decât îndepărtarea propriu‑zisă de El.

Cât de emoţionante sunt aceste chemări: „Întoarce‑te, întoarce‑te la Mine“; „Întoarceţi‑vă, fii răzvrătiţi“; „Eu sunt îndurător“; „vă voi vindeca…“ (v. 12,14,22; 4.1)! Şi câte secole se interpun, prin micile puncte de suspensie din v. 22, între chemarea lui Dumnezeu („Întoarceţi‑vă“) şi răspunsul poporului („Iată‑ne“), din moment ce acest răspuns al lui Israel este aşteptat de Dumnezeu şi astăzi…!

„V‑am logodit cu un singur bărbat, ca să vă înfăţişez ca pe o fecioară curată lui Hristos“, avea să le scrie Pavel corintenilor (2 Corinteni 11.2). O asemenea relaţie cu Domnul implică inimi neîmpărţite. Mult mai privilegiată decât Israel, Biserica, Mireasa lui Hristos, obiect al unei iubiri atât de mari, cu cât mai responsabilă este ea în a proteja afecţiunile Sale…!

7 Septembrie

Ieremia
5.1‑6 şi 20‑31

În ciuda frumoaselor mărturisiri de credinţă, trebuia multă osteneală pentru a găsi în Ierusalim un om „care să facă judecată, care să caute adevărul“ (v. 1; vezi şi Ezechiel 22.30). Dumnezeul îndurării ar fi fost gata să ierte cetatea vinovată, pentru un singur om (v. 1; comp. cu Geneza 18.23…). Din nefericire, această credincioşie plăcută lui Dumnezeu nu putea fi găsită nici printre oamenii de rând, nici printre cei mari, care erau mai învăţaţi şi deci mai responsabili (comp. cu Psalmul 62.9). Finalul capitolului, ca de altfel întreaga istorie a lui Ieremia, confirmă aceasta în mod trist.

„Iată, ei sunt sărmani, sunt fără minte…“ (v. 4). Oare nu acelaşi lucru se poate spune şi astăzi despre mulţimile care merg inconştiente spre pierzare?

În zadar Şi‑a pedepsit Domnul poporul: „Ei nu simt durere, … au refuzat să primească disciplinarea, … au refuzat să se întoarcă“ (v. 3; Ţefania 3.2). Ce poate face un medic când pacientul său, pretinzând că nu suferă de nimic, refuză să‑şi ia medicamentele? Să nu ne sustragem niciodată de la această corecţie necesară, ci să ne păstrăm o conştiinţă cât mai sensibilă la ceea ce vrea Domnul să ne vorbească pe această cale. Dacă nu, „ce veţi face la sfârşit?“, întreabă profetul (v. 31).

8 Septembrie

Ieremia
6.16‑30

Treptat‑treptat, profetul schimbă tonul, nemaipunând de acum accentul pe dragostea divină, ci pe mânie. Domnul este pregătit să‑Şi „viziteze“ poporul în judecată (v. 6,15; Isaia 10.3). Pentru aceasta Se va folosi de un vrăjmaş venind din nord (v. 22), după cum prevestea cazanul „fierbând“ din cap. 1, gata să‑şi reverse conţinutul înspăimântător şi să inunde ţara lui Israel. Un nou apel al harului se interpune însă între aceste pedepse. Să‑l ascultăm; el se adresează fiecăruia în parte: „Staţi pe căi şi vedeţi şi întrebaţi de cărările cele vechi, care este calea cea bună; şi umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre“ (v. 16; cap. 7.23). Aceste cărări vechi, ale credincioşiei şi ale despărţirii de lume, nu sunt nicidecum cele mai uşoare; ele se străbat adesea de unul singur. Sunt însă căi sigure, căi de odinioară, marcate şi verificate de înaintaşii noştri, căi ale puterii, «pe care este belşug de fericire, pe care totul este pace, în ciuda locului arid». Să refuzăm deci drumurile largi şi atât de plăcute care ni se deschid şi să căutăm cu atenţie această „cale bună“, aceste „cărări ale dreptăţii“ (Psalmul 23.3) şi ale adevărului, în «ghidul» nostru care este Cuvântul lui Dumnezeu! Şi să mergem pe ele!

9 Septembrie

Ieremia
7.1‑20

Domnul îl trimite pe Ieremia la poarta templului, pentru a rosti acolo o cuvântare aspră; aceasta deoarece, în ciuda stării sale de răzvrătire, poporul de la Ierusalim, în timp ce continua să practice un cult doar de formă, se fălea în mod zgomotos că are „Templul Domnului“. Câtă inconsecvenţă! Oare ceea ce dădea valoare templului nu era Însuşi Cel care locuia în el? (Matei 23.21). Ei însă tocmai pe Acela Îl renegau prin faptele lor rele, a căror listă îngrozitoare ne‑o prezintă v. 9. Călcau în picioare aproape toată legea lui Dumnezeu şi, fără să se teamă de Domnul, continuau să se înfăţişeze înaintea Lui în Casa Lui (v. 10). Făcuseră din aceasta o peşteră de tâlhari (v. 11, citat de Domnul), pângărind‑o prin urâciunile lor (v. 10). Şi astăzi, aşa‑zisa creştinătate (cea mărturisitoare) oferă aceeaşi imagine cu două feţe: respect pentru formele religioase exterioare şi totodată o tragică absenţă a vieţii lăuntrice (Apocalipsa 3.1). Fiecare dintre noi, dacă nu veghem, ne expunem aceluiaşi pericol, de a ne mulţumi cu forme de evlavie, în timp ce îi tăgăduim puterea, … care este dragostea pentru Domnul (2 Timotei 3.5). Dumnezeu doreşte realitate în vieţile noastre, iar a face caz de relaţia cu El fără a fi despărţiţi de rău înseamnă a‑L insulta.

Domnul a vorbit mult timp, iar poporul a refuzat să asculte. Acum este rândul Lui să refuze să asculte, chiar dacă este vorba de însăşi rugăciunea profetului (v. 16).

10 Septembrie

Ieremia
8.1‑22

Capitolul 5.3 ne‑a arătat că Israel nu simţise câtuşi de puţin loviturile cu care Domnul fusese nevoit să‑l lovească. Aici îi vedem pe cei responsabili legând ei înşişi „cu uşurătate“ rănile (v. 11) şi pretinzând pacea pe care Dumnezeul lor nu le‑o «putea» da (6.14). Cu toate acestea, „balsamul din Galaad“ (harul) se afla la dispoziţia lor, la fel şi Medicul credincios, Cel care ştia cum să‑l aplice (v. 22; comp. cu Matei 9.12). Este în aceasta o lecţie pentru cel credincios, anume că Dumnezeu disciplinează. Dacă acceptăm din mâna Domnului încercările care ne sunt necesare, de asemenea să‑L lăsăm pe El Însuşi să vindece rănile pe care le‑a permis (Iov 5.18). Să nu încercăm să le vindecăm superficial, prin propriile noastre resurse.

În v. 12, profetul adaugă: „Nicidecum nu s‑au ruşinat“: este caracteristica unei conştiinţe împietrite (Ţefania 3.5 sf.)! Acest sărman popor era caracterizat printr‑o indiferenţă totală faţă de răul pe care îl comisese.

Pentru că şi noi ne aflăm tot într‑o vreme când „secerişul a trecut“ şi „vara s‑a sfârşit“, la acest început de septembrie, subliniem într‑un mod cu totul deosebit v. 20. Există o vreme potrivită pentru a fi mântuiţi şi aceasta este: astăzi! În curând, Domnul va strânge spicele coapte, la marele Său seceriş al sufletelor. Atunci vara se va fi sfârşit. Ce trezire grozavă pentru aceia care vor fi nevoiţi să spună: „Noi nu suntem salvaţi“!

11 Septembrie

Ieremia
9.1‑9 şi 17‑26

La fel ca în timpul lui Ieremia, şi astăzi poporul lui Dumnezeu are numeroşi răniţi de moarte (v. 1). Dacă‑i cunoaştem, să‑i aducem în rugăciune înaintea Doctorului suprem, a Celui care are putere să‑i vindece (cap. 8.22).

Capitolul care ne stă în faţă exprimă durerea de negrăit a profetului. Severitatea cuvântărilor ţinute către popor nu‑l pot împiedica să fie profund afectat de soarta acestuia. El suferă, cu siguranţă, gândindu‑se la starea lui Israel şi la pedeapsa care‑l ameninţa, dar, mai presus de toate, din cauza necinstirii aruncate asupra Numelui Domnului. Cu cât Îl vom iubi mai mult pe Domnul, cu atât mai profund ne vom întrista văzând nerecunoştinţa şi indiferenţa cu care dragostea Lui este atât de des întâmpinată.

Să medităm la importanţa v. 23 şi 24 (citate în 1 Corinteni 1.31). Este în natura fiecăruia să se mândrească cu capacităţile sale şi să se laude cu ceea ce are. Sportivul îşi va pune în valoare agilitatea, muşchii şi supleţea; elevul bun, succesele şcolare; automobilistul, maşina sa mai puternică decât cea a vecinului. Singurul lucru însă cu care Dumnezeu ne permite să ne lăudăm este cunoaşterea Lui (Psalmul 20.7; 2 Corinteni 10.17). Apreciem noi la adevărata valoare relaţia noastră cu Domnul Isus? Sau uneori chiar ne este ruşine de ea?

12 Septembrie

Ieremia
10.1‑25

În timp ce ne stă la dispoziţie un vechi şi un bun drum, cu privire la care este bine să ne informăm (cap. 6.16), să nu uităm că există şi un altul de care trebuie să ne păzim să apucăm pe el: este cel al naţiunilor sau, altfel spus, al lumii (v. 2). De fapt, fiecare contact cu lumea tinde să ne imprime felul ei de a trăi şi de a gândi. Bineînţeles, nu ne putem sustrage de la aceste contacte, iar unii dintre noi sunt chiar foarte expuşi acestora, din cauza ocupaţiei lor, dar în niciun caz nu trebuie să fim curioşi să cunoaştem sau să arătăm interes faţă de „cele din lume“ (1 Ioan 2.15). Exemplul Dinei din Geneza 34.1 constituie un avertisment serios. Să ne ferim de anumite tovărăşii, de anumite cărţi pregătite să ne instruiască cu privire la acest drum periculos! Să nu ignorăm locul unde îi duce pe cei care‑l urmează (Matei 7.13)! Ceea ce îi caracteriza pe cei dintre naţiuni în timpul lui Ieremia (ca şi pe cei din lume, astăzi) este închinarea la idoli. Dumnezeu declară ceea ce gândeşte despre acest lucru şi le‑o rosteşte acestor naţiuni în propria lor limbă (v. 11 este scris în aramaică).

Versetul 23 ne aduce aminte de un dublu adevăr, că ziua de mâine nu este a noastră, ca să dispunem de ea (Iacov 4.13), şi, de asemenea, că nu suntem capabili să ne dirijăm propriii noştri paşi. Ieremia ştia aceasta. În ce ne priveşte, am înţeles noi, fiecare în parte, acest adevăr?

13 Septembrie

Ieremia
11.1‑23

În timpul domniei lui Iosia, preotul Hilchia (despre care unii admit că era tatăl lui Ieremia: vezi cap. 1.1) a găsit cartea Legii în timpul lucrării de restaurare a Templului (2 Cronici 34.14). Această carte cuprindea Deuteronomul, cel care vestea, prin temutul său cap. 28, toate consecinţele nerespectării legământului (vezi în special v. 64). Iosia, zguduit de spaimă, înnoieşte, în numele poporului, acest legământ – de a‑L urma pe Domnul şi de a asculta de poruncile Lui (2 Împăraţi 22.8…; 23.1‑3). Capitolul nostru însă ne arată cum acest prea frumos legământ a fost călcat, astfel că pentru popor n‑a mai existat niciun remediu (2 Cronici 36.16). Dumnezeu Îşi «astupă» de atunci urechile faţă de rugăciunile lor şi îi cere profetului să nu mai mijlocească pentru popor (v. 14; 7.16).

Ieremia este reprezentantul unei rămăşiţe credincioase persecutate. Totodată, prin el este evocat şi Mielul plin de blândeţe, ţinta uneltirilor care urmăreau să‑l nimicească împreună „cu rodul lui“, „ca să nu i se mai amintească numele“ (v. 19; comp. cu Geneza 37.18; Luca 10.3). Acesta este ţelul zadarnic al oamenilor, ca şi al lui Satan, cel care‑l inspiră, în timp ce gândul neschimbat al lui Dumnezeu este ca Numele frumos al Domnului Isus să fie onorat pentru totdeauna (Filipeni 2.9). Noi răspundem la aceasta ori de câte ori mâncăm din pâine şi bem din vin, în amintirea Lui (1 Corinteni 11.25,26).

14 Septembrie

Ieremia
12.1‑17

Capitolul 12 ne pune înainte o conversaţie dintre Domnul şi Ieremia. De această dată nu este vorba de o rugăciune a profetului în favoarea lui Israel, ci de probleme dureroase pe care el le are pe inimă şi pe care le aduce înaintea lui Dumnezeu din amărăciunea sufletului. Oamenii din cetatea Anatot, concetăţenii lui, merseseră până acolo încât îl ameninţaseră cu moartea, dacă nu avea de gând să tacă (cap. 11.21). Din cap. 12.6 aflăm că până şi familia lui se purtase cu viclenie faţă de el şi strigase împotriva lui „în gura mare“ (comp. cu Luca 4.24‑26). Ieremia avea suficiente motive să‑şi piardă curajul. Domnul însă înţelege tulburarea slujitorului Său (nu L‑a trădat şi pe El tot propriul Său popor?) şi îi explică acestuia ce este El nevoit să facă: să părăsească templul pângărit şi să‑l lase pe Israel, moştenirea Lui, să cadă în mâinile vrăjmaşilor lor (v. 7). Să ne gândim care trebuie să fi fost sentimentele lui Dumnezeu pe când lua asemenea hotărâri… Pentru a ne ajuta să le apreciem măsura, El vorbeşte despre poporul Său folosind expresia atât de mişcătoare: „iubita sufletului Meu“ (v. 7).

Naţiunile acţionează precum vecinii cei răi: vor suferi consecinţele pentru aceasta. Totuşi, Dumnezeu avea încă binecuvântări pregătite pentru Israel, ca şi pentru aceste naţiuni, dacă ele ar fi învăţat căile Sale.

15 Septembrie

Ieremia
13.1‑27

Domnul îi dă Ierusalimului un semn: este vorba de acest brâu pe care Ieremia trebuia să‑l poarte asupra lui zi de zi, fără să‑l spele niciodată, pe care apoi să‑l ascundă la peste patru sute de kilometri, lângă Eufrat, şi despre care, în final, când să se întoarcă să‑l ia, să constate că nu mai era bun de nimic. Domnul îi explică apoi semnificaţia sa spirituală: brâul este o podoabă care îşi are locul aproape de inimă; mai mult, el făcea parte din veşmintele preoţilor (Exod 28.40), iar Ieremia era unul dintre aceştia. Ce mult Se ataşase Dumnezeu de acest popor care trebuia să‑I preamărească gloria şi să‑L slujească…! Mândria însă şi închinarea la idoli au târât Iuda şi Ierusalimul într‑o aşa stare de întinare şi de inutilitate, încât deveniseră parcă un brâu putrezit. Şi, asemeni acestuia, ei urmau să fie duşi pe malurile Eufratului, în Babilon (sf. v. 19). Ca semn al maximei umilinţe, cei puşi în poziţiile cele mai înalte, împăratul şi împărăteasa, sunt invitaţi să dea cei dintâi exemplu. Versetul 23 ne aminteşte că păcatul l‑a marcat pe om într‑un fel de neşters. Nu ne putem descotorosi de el, tot aşa cum un etiopian nu‑şi poate albi pielea sau cum un leopard nu‑şi poate înlătura petele. În virtutea sângelui Domnului Hristos însă, Dumnezeu ne poate şterge păcatele şi ne poate da o inimă nouă. Este ceea ce se va întâmpla tocmai cu un etiopian, a cărui convertire o găsim descrisă în Fapte 8.

16 Septembrie

Ieremia
14.1‑22

Dumnezeu i‑a vorbit lui Israel nu numai prin vocea lui Ieremia, ci şi trimiţându‑i seceta şi foametea. Profetul mărturiseşte fărădelegile poporului său şi – în mod trist, el este singurul care o face – Îl imploră pe Domnul pentru popor. Din dragoste pentru acesta, nu putea să înceteze să se roage pentru el şi, pentru că nu avea niciun argument pe care să‑l pună în valoare în favoarea poporului, atunci cere: „Lucrează pentru Numele Tău“ (v. 7,20,21; Ezechiel 20.9; Daniel 9.19). Acesta este motivul cel mai înalt pentru a‑I cere lui Dumnezeu să intervină. În vremea lui, Iosua s‑a folosit de acelaşi argument: „Ce vei face pentru Numele Tău mare?“ (Iosua 7.9). Pentru noi, totul este îndurare. Ce motive am putea invoca pentru a cere să se pună în lucrare braţul lui Dumnezeu? Numai unul: Numele lui Isus! El Însuşi ne‑a dezvăluit puterea Sa minunată (Ioan 15.16). Tatăl nu poate să nu răspundă rugăciunilor care Îi sunt adresate în acest Nume pe care El Îl preţuieşte. „Dacă ne mărturisim păcatele (lucru pe care poporul nu voia să‑l facă), El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate“ (1 Ioan 1.9).

Versetele 13‑19 ne vorbesc despre profeţi care liniştesc poporul prin minciuni: vor suferi, atât ei înşişi, cât şi cei care i‑au ascultat, pedeapsa pe care au refuzat să o creadă (v. 15).

17 Septembrie

Ieremia
15.1‑21

Încă o dată Domnul îl previne pe Ieremia că nu poate accepta mijlocirea sa. Nici chiar Moise şi Samuel, a căror viaţă de rugăciune şi de iubire pentru Israel ne este cunoscută, nu ar fi putut face nimic în starea actuală a sărmanului popor (vezi Psalmul 99.6). Ieremia este în pragul disperării (v. 10). El Îl ia pe Dumnezeu ca martor al credincioşiei lui: „Cuvintele Tale au fost găsite şi eu le‑am mâncat“ (v. 16; comp. cu Psalmul 119.103). Cartea legii fusese, în adevăr, găsită în templu şi tânărul preot se delectase cu ea. Copii ai lui Dumnezeu, ce bine ar fi să putem găsi şi noi, asemeni lui Ieremia, în fiecare zi, în Biblie, hrana sufletelor noastre şi în acelaşi timp bucuria inimilor! Pavel îi amintea lui Timotei că „un bun slujitor al lui Hristos Isus“ trebuie să fie „hrănit cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături“ (1 Timotei 4.6).

Domnul îl încurajează pe martorul Său credincios, dar temător, care acum „suferea dispreţ“ pentru El (v. 15; Psalmul 69.7) şi îi promite eliberarea. Îl îndeamnă să separe ce este de preţ de ce este fără preţ. Un ucenic al Domnului Isus trebuie să aibă o conştiinţă sensibilă pentru a discerne binele şi a‑l practica, pentru a judeca răul şi a se despărţi de el (comp. şi cu 1 Petru 3.10‑12). Numai într‑o astfel de condiţie va putea vorbi cum vorbeşte gura sau profeţia lui Dumnezeu (v. 19).

18 Septembrie

Ieremia
16.1‑21

Pentru că avea preţ înaintea Domnului, Ieremia a fost invitat să se ţină departe de tot ceea ce era fără preţ (cap. 15.19), cu alte cuvinte, de acel popor rău. Este cu neputinţă să te amesteci cu răul şi, în acelaşi timp, să mărturiseşti împotriva celor care‑l practică. Dumnezeu nu i‑a permis acestui tânăr nici măcar să‑şi întemeieze o familie într‑un astfel de loc, tocmai pentru a arăta mai bine că nu putea avea locuinţă durabilă în Ierusalimul ameninţat de judecată. Mai mult – şi aceasta ne vorbeşte tuturor – Ieremia trebuia, ca un adevărat nazireu, să se abţină de la toate ospeţele şi sărbătorile unui popor condamnat. Aceasta însă nu este o privaţiune grea pentru cineva care îşi găseşte bucuria în Cuvântul lui Dumnezeu (cap. 15.16). Cu cât Domnul şi Cuvântul Lui vor fi mai mult fericirea noastră, cu atât mai puţin vom dori să gustăm plăcerile înşelătoare pe care lumea ni le poate oferi.

Versetele 10‑21 menţionează pedeapsa Domnului asupra poporului Său, motivul acestei pedepse, precum şi promisiunea unei restaurări viitoare (v. 15). Puternica intervenţie a Domnului prin „pescari“ şi „vânători“, pentru a‑i aduce înapoi pe fiii lui Israel, va avea ca efect faptul că El va fi recunoscut şi de către naţiuni (v. 19).

19 Septembrie

Ieremia
17.1‑11

Pentru a‑l conştientiza pe om de starea lui de păcătos inveterat (înrădăcinat), Dumnezeu foloseşte în Cuvântul Său limbaje dintre cele mai diferite: exemplul poporului Israel şi al falimentului său moral; legea Sa sfântă, viaţa perfectă a Domnului Hristos pe pământ (care, prin contrast, scoate în evidenţă răutatea omului), precum şi declaraţii directe şi de necombătut, ca cele pe care le întâlnim aici. Versetul 9 afirmă că inima omului este totalmente perversă şi incorigibilă, „nespus de înşelătoare şi fără nicio speranţă de vindecare“. Ce sentinţă care trebuie să ni se întipărească pentru totdeauna în minte! Suntem puşi în gardă să nu acordăm nici cea mai mică încredere acestei sărmane inimi, fie că este vorba de a noastră, fie de a altcuiva, pentru a nu mai suferi atât de multe dezamăgiri; şi totodată suntem îndemnaţi să experimentăm v. 7, cu toate urmările fericite care decurg din aceasta: „Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul“ (comp. v. 8 cu Psalmul 1.3). Adăpându‑se din izvorul inepuizabil, un astfel de om nu va suferi nici de căldură, nici de sete: nu le va simţi deloc; „înrădăcinat în El“ (Coloseni 2.7), nu se teme şi nu încetează să aducă rod pentru Dumnezeu. El împlineşte, în adevăr, condiţia enunţată de Domnul Isus: „Cine rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce mult rod; pentru că, fără Mine, nu puteţi face nimic“ (Ioan 15.5).

20 Septembrie

Ieremia
17.12‑27

Dacă încercăm să ne scriem numele pe pământ (v. 13), vom vedea în curând că acesta ajunge de necitit. Şi totuşi, câţi nu sunt ca aceşti nebuni care, fără să se gândească la viitor, caută să‑şi facă un nume pe un pământ care trece! Drag prieten, cartea vieţii este locul în care trebuie să fie înscris numele tău.

Găsim aici din nou trista declaraţie din cap. 2.13: „L‑au părăsit pe Domnul, Izvorul apelor vii…“. În Ioan 6.66, mai mulţi ucenici nu‑L mai urmează pe Domnul Isus, Cel care, exact în capitolul următor, urma să Se descopere ca fiind Izvorul de apă vie (Ioan 7.37).

Rugăciunea din v. 14 recunoaşte că numai Dumnezeu poate schimba inima rea a omului: „Vindecă‑mă Tu, … şi voi fi vindecat; salvează‑mă Tu, şi voi fi salvat“. În cap. 31.18, Efraim va cere, la rândul lui, „Întoarce‑mă Tu, şi mă voi întoarce“. „Pentru că Tu eşti lauda mea“, adaugă profetul, punând în lumină adevărul că, în lucrarea mântuirii noastre, totul vorbeşte despre gloria lui Dumnezeu.

În ultima parte a capitolului, Domnul aduce aminte de dispoziţiile Sale în legătură cu sabatul. Legea fusese încălcată în acest punct, ca de altfel şi în altele (cap. 7.9). Un secol mai târziu, după întoarcerea din Babilon, credinciosul Neemia va pune la inimă această învăţătură din v. 21,22 (Neemia 13.15…). Le va aminti mai‑marilor din Iuda că nenorocirile poporului fuseseră consecinţa necredincioşiei părinţilor tocmai în această privinţă.

21 Septembrie

Ieremia
18.1‑23

În casa olarului, Ieremia are parte de o nouă învăţătură. Primul vas pe care îl vede lucrat este o imagine a poporului. Asemeni brâului din cap. 13, şi acest vas „s‑a stricat“: a fost recunoscut ca „nefiind bun de nimic“ (v. 4; 13.7). Da, Israelul, ca de altfel întreaga omenire, este reprezentat în felul acesta. Meşterul divin «nu a putut» face nimic cu cel dintâi om, pe care l‑a plămădit din lut. „Au ajuns toţi împreună nefolositori…“ (Romani 3.12,23). Păcatul a ruinat şi a corupt întreaga rasă umană.

Pe roata olarului însă, lucrul este reluat: este modelat un alt vas, „aşa cum s‑a părut bine în ochii olarului să facă“ (v. 4). Acest vas fără cusur ne poartă gândurile spre Omul al doilea, Cel în care Dumnezeu Şi‑a găsit plăcerea. Potrivit planurilor lui Dumnezeu, Domnul Hristos a venit să înlocuiască rasa lui Adam cel căzut (cel atât de slab) şi, de atunci încoace, nu mai este singur: „Dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă“ (2 Corinteni 5.17). Prin harul lui Dumnezeu, credinciosul poate deveni, la rândul lui, „un vas spre onoare, sfinţit, folositor Stăpâ­nului, pregătit pentru orice lucrare bună“ (2 Timotei 2.21; citiţi şi Efeseni 2.10).

Dialogul din v. 11 şi 12 confirmă starea disperată a poporului şi justifică respingerea sa ca un vas stricat al olarului.

22 Septembrie

Ieremia
19.1‑15

Domnul l‑a invitat pe Ieremia să se ducă din nou în casa olarului, dar de data aceasta nu pentru a‑l privi cum lucrează, ci pentru a cumpăra un vas. Apoi, luând cu el pe câţiva bătrâni din Israel, trebuia să ducă acest vas în valea fiilor lui Hinom.

Era un loc sinistru această râpă a Hinomului (fr. „gué“, de unde şi numele de „gheenă“), numită şi Tofet (v. 6): acolo fuseseră aduse jertfe omeneşti lui Baal în timpul împăratului Manase (2 Cronici 33.6; Ieremia 7.31). Din acest motiv, regele Iosia (fiul fiului lui Manase) hotărâse să pângărească acel loc (2 Împăraţi 23.10); iar acum, exact în acel loc al păcatelor lor îngrozitoare, poporul trebuia să audă cuvinte înfricoşătoare şi totodată să vadă cum vasul care îi reprezenta pe ei este făcut ţăndări. Ieremia se întoarce apoi în templu şi întăreşte Cuvântul Domnului în urechile întregului Ierusalim.

Să ne gândim ce curaj trebuie să fi avut profetul pentru a condamna în mod public comportamentul poporului şi pentru a‑l anunţa decizia divină de neschimbat cu privire la ei! Se poate ca şi noi să ne găsim izolaţi într‑un mediu ostil şi să trebuiască să dăm mărturie prin faptele şi prin cuvintele noastre: să‑I cerem Domnului să ne dea pentru aceasta aceeaşi îndrăzneală.

23 Septembrie

Ieremia
20.1‑18

Spunând lumii adevărul despre starea ei, aceasta ne expune imediat urii acesteia. Profetul a făcut această experienţă dură. Complotul pe care l‑am văzut că se urzea împotriva lui în cap. 11.19 şi 18.18 îşi atinge de data aceasta scopul. Ieremia este lovit şi torturat prin «îngrijirile» lui Paşhur. Cine era omul acesta? Unul dintre preoţii de vază (v. 1) şi, în plus, unul dintre acei profeţi ai minciunii (v. 6; cap. 14.14) care, spre deosebire de Ieremia, se bucura de întreaga favoare a poporului. La rândul său, acest om trebuie să audă împotriva lui o profeţie a adevărului.

Ieremia trage încă un semnal de alarmă cu privire la îndemnul din Iacov 5.10. El este o imagine a Domnului Isus: a vestit adevărul singur, urât şi lovit din cauza acestuia (şi încă de către unul dintre preoţi); a devenit obiect al ocărilor şi al dispreţului; în el, Cuvântul Dumnezeului său a fost „ca un foc aprins“ (v. 9). Cu toate acestea, deşi a fost împins de dragostea pe care o purta şi pentru Domnul şi pentru poporul său, Ieremia rămâne departe de Modelul desăvârşit. El dă glas amărăciunii şi, precum Iov (Iov 3), îşi blestemă ziua naşterii. În el nu se întrevede harul faţă de vrăjmaşii săi…

Cititorule, permite‑mi o întrebare: Ai fost tu în mod real înfrânt de Domnul? A fost El mai tare decât tine? (v. 7; comp. cu Filipeni 3.12).

24 Septembrie

Ieremia
21.1‑14

Profeţiile lui Ieremia nu ne sunt consemnate în ordinea în care au fost ele rostite. Cea de faţă ne poartă în vremea celui din urmă împărat al lui Iuda. Atacat de temutul său vecin, Nebucadneţar, împăratul Zedechia trimite doi soli la profet, pentru a‑l ruga să‑L consulte pe Domnul: era cel mai bun lucru pe care, de fapt, îl putea face. În realitate însă, el şi poporul căutau eliberarea fără ca mai întâi să se pocăiască: trândăveau prin ignorarea acestei condiţii, peste care, de altfel, nu se putea trece, din moment ce Dumnezeu nu o dădea pe una fără cealaltă (eliberarea fără pocăinţă). După toate câte anunţase Ieremia în capitolele precedente, o asemenea cerere era aproape o neruşinare şi de aceea Domnul este nevoit să le răspundă cu toată asprimea. Nu numai împăratul Babilonului va lupta împotriva lui Iuda, ci Însuşi Domnul: va lovi cu o ciumă mare oamenii şi animalele, precum odinioară turmele Egiptului (Exod 9.1‑7). Totuşi, pe lângă acest drum al morţii, încă rămânea pentru acest popor un drum al vieţii … care însă cerea în mod obligatoriu recunoaşterea păcatelor şi supunerea faţă de voia lui Dumnezeu. Acest drum este încă deschis: ne‑am angajat fiecare dintre noi pe el?

25 Septembrie

Ieremia
22.1‑12

La porunca Domnului, Ieremia este tot aşa de gata să meargă la palatul imperial, cum a fost şi când a trebuit să se ducă la umila locuinţă a olarului. Misiunea sa este şi de data aceasta dificilă, pentru că este vorba de a‑l preveni şi de a‑l îndemna personal pe însuşi împăratul lui Iuda. A da mărturie în faţa unui superior este un exerciţiu frecvent întâlnit în practica credinciosului tânăr: dacă se va sprijini pe Domnul, va fi întotdeauna întărit şi binecuvântat când va face aceasta (citiţi şi Fapte 26.22).

Dumnezeu i‑a promis odinioară lui David că urmaşii săi nu vor fi lipsiţi „de un bărbat pe tronul lui Israel“ (1 Împăraţi 2.4) cât timp vor lua aminte la calea lor şi vor umbla înaintea Lui în adevăr şi cu toată inima. Vai, nici Şalum (sau Ioahaz, vezi 2 Împăraţi 23.31,32), nici fraţii acestuia, Ioiachim şi Zedechia, nici Conia (Ioiachin) nu au îndeplinit această condiţie! Astfel ei vor fi cei din urmă patru regi din dinastia lui David, înainte de risipirea poporului. În aceste capitole, 21 şi 22, fiecare dintre ei este condamnat nominal pentru propriile fapte. Niciunul nu va putea spune că suportă consecinţele păcatelor predecesorilor săi (comp. cu cap. 31.29), după cum tot niciunul nu va putea spune că nu a fost avertizat, deoarece slujba profetului s‑a prelungit sub domniile tuturor acestora (cap. 21.7; 22.11,18,24).

26 Septembrie

Ieremia
22.13‑30

„Ascultă Cuvântul Domnului, împărate al lui Iuda … tu şi slujitorii tăi şi poporul tău…!“ (v. 2) − aşa suna invitaţia stringentă pe care Ieremia i‑o adresa lui Ioiachim. În zadar! Putem vedea chiar şi roadele rele pe care, la vârsta responsabilităţii personale, a trebuit să le culeagă acest împărat care încă din tinereţea lui, pe când totul îi mergea bine, se hotărâse să nu asculte de glasul Domnului (după cum ne arată v. 21, care se aplică şi întregului popor): nedreptate, necinste, mândrie, necuviinţă, tiranie, violenţă (v. 13 şi 17, în care Ieremia nu ezită să‑i spună împăratului că este un ucigaş). Şi totuşi, Ioiachim avusese înaintea sa exemplul frumos al tatălui său, Iosia, precum şi consecinţele fericite ale umblării acestuia în credinţă (v. 15,16). Copii de creştini, păstraţi vie în mintea voastră istoria acestui împărat!

Versetul 14 reclamă de asemenea întreaga noastră atenţie. Căutarea luxului de către un creştin nu contravine oare caracterului său de străin şi chemării sale cereşti?

Se vorbeşte apoi despre Conia, un tânăr de optsprezece ani care nu a domnit decât trei luni înainte să fie transportat la Babilon împreună cu mama lui (2 Împăraţi 24.8…). Prin astfel de evenimente, Dumnezeu Se adresa atunci lumii întregi (v. 29) şi, totodată, această pedeapsă publică ne arată şi nouă că nimeni nu poate sfida voia Lui fără să fie sancţionat.

27 Septembrie

Ieremia
23.1‑15

În cap. 21 şi 22 am văzut cum Cuvântul Domnului îi condamna pe cei din urmă împăraţi. În adevăr, toţi cei responsabili din Iuda, „şi profetul şi preotul“ (v. 11), falimentaseră în misiunea lor. În loc să păstorească poporul „fiind modele pentru turmă“ (1 Petru 5.3), ei au fost păstori răi. Din cauza purtării lor deplorabile, turma fusese neglijată, distrusă şi risipită (comp. cu Ezechiel 34.4‑6).

Din acest motiv, Dumnezeu Se va îngriji El Însuşi să strângă rămăşiţa acestei turme, căreia îi va da un alt Păstor (Ioan 10.14). Când familia regală a lui Israel va lipsi complet, Dumnezeu va ridica din chiar această casă a lui David o Odraslă dreaptă, un Împărat divin: „Domnul, Dreptatea noastră“ (v. 6; comp. cu 1 Corinteni 1.30). Această expresie, „Odrasla“, este folosită de cinci ori în profeţi şi de fiecare dată Îl desemnează pe Domnul Isus:

În Ieremia: aici şi în cap. 33.15, ca Împăratul, caracter care Îi este specific în Evanghelia după Matei.

În Zaharia: în cap. 3.8, ca „Robul Meu, Odrasla“ (Domnul Hristos în Evanghelia după Marcu) şi în cap. 6.12, ca „un om al cărui Nume este Odrasla“ (Domnul Hristos în Evanghelia după Luca).

În Isaia 4.2: ca „Odrasla Domnului … spre frumuseţe şi glorie“, în care Îl recunoaştem pe Fiul lui Dumnezeu prezentat de către Evanghelia după Ioan.

28 Septembrie

Ieremia
23.16‑40

Între păstorii răi ai lui Israel, profeţii fuseseră vinovaţi în mod cu totul deosebit. Ei păstoriseră poporul cu iluzia nebună că, în ciuda păcatelor lor, totul va merge spre mai bine. Erau mincinoşi. Alergaseră … fără să fi fost trimişi de Domnul; vorbiseră … fără să transmită oracole (sau profeţii) din partea lui Dumnezeu (v. 21 şi 38; 1 Petru 4.11). O bogată activitate religioasă este departe de a fi proba sau rezultatul unei stări spirituale potrivite. Pentru creştini astăzi, ca şi pentru profeţi altădată, nu există decât un singur dreptar în alergare şi în vorbire: rămâ­nerea „la sfatul Domnului“ (v. 18,22), altfel spus, în comuniune cu Domnul, pentru a cunoaşte şi a împlini voia Sa.

În v. 23 este pusă o întrebare: „Sunt Eu un Dumnezeu de aproape, zice Domnul, şi nu sunt un Dumnezeu de departe?“ „Domnul este aproape“, poate răspunde apostolul (Filipeni 4.5). Am făcut fiecare dintre noi această experienţă? Cuvântul lui Dumnezeu este un foc (v. 29); în acelaşi fel în care flacăra unui arzător permite înlăturarea zgurii unui metal, Cuvântul serveşte la curăţirea sufletului nostru, mistuind necurăţiile care îl întinează şi care‑l înăbuşă (Proverbe 25.4). El este «forţa motrice» a celui credincios, asemeni unui foc sub un cazan (cap. 20.9), însă, mai întâi de toate, este un ciocan, singurul în stare să frângă o voinţă rebelă.

29 Septembrie

Ieremia
24.1‑10

Viziunea din cap. 24 corespunde unui moment în care Nebucadneţar deportase deja în Babilon o parte din Iuda, împreună cu împăratul său, Ieconia (sau „Ioiachin“, sau „Conia“, cap. 22.24). Profetului îi apar două coşuri cu smochine. Cele dintâi sunt minunate, foarte bune; celelalte, groaznice şi de nemâncat. Contrar cu ceea ce am putea gândi, smochinele rele sunt imaginea locuitorilor din Iuda rămaşi în ţară, în timp ce smochinele foarte bune îi reprezintă pe cei deportaţi. La timpul hotărât, Domnul îi va face pe cei «transportaţi» să prospere şi îi va aduce înapoi. Deşi dureroasă, această scoatere din ţara şi din obiceiurile lor este conform voii lui Dumnezeu şi se va întoarce spre folosul lor.

Dintre promisiunile care le sunt făcute, cea mai preţioasă este, cu siguranţă, cea din v. 7: „Le voi da o inimă ca să Mă cunoască“. Este promisiunea care ne aminteşte că prin inimă, şi nu prin pricepere, Îl poate cunoaşte omul pe Dumnezeu!

Să remarcăm că nu apare şi un al treilea coş, şi aceasta pentru că, înaintea lui Dumnezeu, într‑o manieră generală, nu există o poziţie intermediară. Ca şi printre oameni astăzi, nu se pot recunoaşte decât vii şi morţi, „copii ai luminiişi „copii ai mâniei“ (Efeseni 2.3; 5.8). Noi de care parte ne găsim?

30 Septembrie

Ieremia
25.1‑14

Capitolul 25 revine la perioada domniei lui Ioiachim. Trecuseră deja douăzeci şi trei de ani de când profeţise Ieremia. În zelul şi dragostea lui pentru popor, el se scula dis‑de‑dimineaţă pentru a le adresa apelurile sale (v. 3). Răbdarea lui Dumnezeu avea să ia sfârşit în curând. Fiecare zi putea fi ultima, astfel că omul lui Dumnezeu se simţea obligat ca încă de dimineaţă să meargă să le transmită mesajul său. Şi, fapt remarcabil, aceeaşi expresie este folosită adesea cu privire la Domnul (aici, în v. 4). El de asemenea Se scoală dis‑de‑dimineaţă pentru a‑Şi trimite slujitorii. Suntem noi gata la acest ceas matinal când se distribuie misiunile? Să urmăm exemplul Robului desăvârşit, a Cărui lucrare neobosită începea în zori (Ioan 8.2) sau chiar mai înainte (Marcu 1.35).

Dumnezeu, în harul Său, fixează o durată limită pentru deportarea în Babilon: şaptezeci de ani. Atunci când acest timp va fi aproape să se încheie, Daniel va citi această profeţie (a lui Ieremia) din cărţi şi va ţine cont de ea pentru a‑i da Israelului aflat în captivitate semnul şi exemplul umilinţei (Daniel 9.2,3).

Apoi, până la sfârşitul capitolului, Dumnezeu dezvoltă declaraţia din v. 14, arătând în ce fel Se pregăteşte El să pedepsească naţiunile care nu s‑au temut să subjuge şi să asuprească poporul Lui.

1 Octombrie

Ieremia
26.1‑11

Acest capitol ne poartă din nou înapoi în timp, cu patru ani înaintea evenimentelor din capitolul precedent (cap. 25.1). La porunca Domnului, Ieremia merge de astă dată în templu, pentru a profeţi acolo. Fără îndoială, aceasta se petrece cu ocazia uneia dintre cele trei mari sărbători anuale, când toţi israeliţii se suiau la Ierusalim (v. 2 este cel care ne permite să ne gândim la aceasta). Oricum ar fi fost, chemarea se adresează către întregul Iuda, nu numai căpeteniilor sale, şi nu trebuia omis „niciun cuvânt“ (comp. cu Fapte 20.27).

Cât de emoţionant este v. 3! El ne ajută să intrăm în gândurile harului lui Dumnezeu. Deşi cunoştea totul mai dinainte, El Îşi exprimă dorinţa Sa cea mai preţioasă: „Poate că vor asculta…“ (vezi şi cap. 36.3,7).

Acelaşi „poate“ traduce şi speranţa stăpânului din parabolă: „Îl voi trimite pe fiul meu preaiubit; poate că, văzându‑l, îl vor respecta“ (Luca 20.13). Ei însă nu L‑au respectat mai mult pe Fiul Său decât pe profeţii care au venit înaintea Lui. Observaţi ce primire i‑au făcut lui Ieremia şi, implicit, Celui care l‑a trimis… Ce orbire! Aceşti oameni, deşi veniseră să se închine în Casa Domnului (v. 2), resping cuvintele Domnului, pun mâna pe solul Lui şi, chiar în această Casă, îl condamnă la moarte!

2 Octombrie

Ieremia
26.12‑24

Martorul credincios al Domnului nu a fost tulburat de condamnarea sa la moarte, nici de prezenţa mulţimii duşmănoase strânse împotriva lui. Cu fermitate, el îi îndeamnă încă o dată să se pocăiască, după care, fără teamă, se lasă în mâinile lor. Departe de a se înduioşa de propria lui soartă, el se gândeşte tot la popor şi la înfiorătoarea responsabilitate pe care această crimă o va face să apese asupra lor. Prin felul cum acţionează, Ieremia ne duce cu gândul la Ştefan, cel care mijlocea pentru cei care îl loveau cu pietre (Fapte 7.60), şi amândoi ne amintesc de Domnul Isus (Luca 23.28,34).

Omul lui Dumnezeu este eliberat aici prin intervenţia căpeteniilor şi a bătrânilor; aceştia însă ar fi trebuit să mai facă încă un pas: să se teamă de Domnul şi să caute faţa Lui, la fel ca Ezechia (v. 19). Nu este de ajuns să ştim să cităm un exemplu frumos, trebuie să‑l şi urmăm!

Vedeţi cât de influenţabilă şi de nestatornică este mulţimea. În v. 8, „tot poporul“ îi urmase pe preoţi pentru a striga: „Vei muri negreşit!“, iar în v. 16, acelaşi popor împărtăşeşte părerea căpeteniilor, pentru a spune: „Omul acesta nu este vrednic de moarte“.

Istoria lui Urie, urmărit şi ucis de Ioiachim, confirmă tristul portret care ne‑a fost făcut despre acest împărat. El este gata să verse sânge nevinovat (cap. 22.17).

3 Octombrie

Ieremia
27.1‑11

Acest capitol şi următoarele ne poartă înspre ultima perioadă a domniei lui Zedechia. Acesta părea să se fi înţeles cu cei cinci vecini ai săi, împăratul Edomului, al Moabului, al Amonului, al Tirului şi al Sidonului, pentru a i se împotrivi lui Nebucadneţar. Fără îndoială, pentru a se înfiinţa această alianţă, delegaţii acestor naţiuni se vor fi întrunit la Ierusalim (v. 3). Ieremia a avut misiunea din partea Domnului să dea fiecăruia dintre aceşti diplomaţi un dar, cel puţin original, confecţionat după intenţiile Sale: este vorba de juguri şi de legături care simbolizează tocmai dominaţia împăratului Babilonului, de sub care aceste popoare intenţionau să se elibereze. Ne putem imagina cu ce sentimente au primit cei cinci negociatori acest cadou umilitor.

Orgoliul, sub diferite forme, este încă şi în zilele noastre principiul de bază care guvernează statele moderne (ca şi pe indivizi), dar dincolo de intrigile lor ambiţioase, Dumnezeu este Cel care conduce destinele lumii şi pe El se bizuie creştinul, nicidecum pe politica dubioasă a oamenilor (Daniel 4.17).

Dumnezeu, Cel care îl punea deoparte pe Israel, îi dădea lui Nebucadneţar, din acel moment, puterea universală, numindu‑l robul Său. Romani 13.4 le aminteşte creştinilor, oameni înclinaţi să uite, că „Robul lui Dumnezeu“ este Cel care are puterea, şi aceasta spre binele lor.

4 Octombrie

Ieremia
27.12‑22

Cu acest prilej, Ieremia se adresează împăratului lui Iuda şi apoi preoţilor. Nebucadneţar luase din templu, şi încă în două rânduri, o parte din vase. Departe de a le restitui, el va organiza o a treia (şi definitiva) jefuire, în momentul deportării lui Zedechia însuşi, precum şi a restului poporului (2 Cronici 36.7,10,18). Ne putem gândi că aceste obiecte le erau scumpe inimii evreilor mai curând din orgoliu naţional, decât pentru că erau mijloace de a I se închina Domnului. Nici în zilele noastre nu este altfel: multe persoane se ataşează puternic de forme de religie aşa‑zise creştine, fără să se preocupe câtuşi de puţin cu a‑L sluji pe Dumnezeu prin respectul pentru ele.

Ceea ce Ieremia nu încetează să vestească este supunerea faţă de autoritatea instaurată de Domnul (care, în cazul de faţă, era cea a împăratului Babilonului). „Nu este autoritate decât de la Dumnezeu … şi cine se împotriveşte autorităţii se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu“ (Romani 13.1,2). Oricând este vorba de guverne sau de magistraţi, de părinţi sau de şefi (chiar duri şi nedrepţi: 1 Petru 2.18), acest îndemn este întotdeauna actual pentru noi.

Profeţia din acest capitol nu se încheie înainte ca Dumnezeu să anunţe că, într‑o zi, El personal Se va ocupa de uneltele de la templu şi le va aduce înapoi. Acest cuvânt se va împlini în Ezra 1.7 şi 7.19.

5 Octombrie

Ieremia
28.1‑17

Avem în faţă o nouă scenă, care de astă dată se derulează în templu, în prezenţa preoţilor şi a întregului popor. Ieremia apare acolo având pe grumaz unul dintre jugurile pe care le confecţionase şi pe care îl poartă, asemeni brâului din cap. 13, ca o mărturie în faţa întregului Ierusalim. Omul lui Dumnezeu este însă înfruntat în public de profetul Hanania, ale cărui cuvinte arogante şi mincinoase contrazic tot ceea ce Ieremia nu înceta să vestească. Răspunsul frumos al său poartă deopotrivă amprenta dragostei, a adevărului şi a înţelepciunii. Cu siguranţă că nu cu inimă veselă vestea Ieremia dezastrele ce urmau să se abată asupra poporului pe care‑l iubea. Dorea cu toată fiinţa sa ca Hanania să poată avea dreptate (v. 6), însă nu putea schimba nici măcar o vorbă din Cuvântul Domnului. El le‑a spus adevărul, aşa dureros cum era; de asemenea, din v. 9 putem admira înţelepciunea profetului. Ceea ce dovedeşte că o profeţie este adevărată e tocmai împlinirea ei. Dumnezeu Se îngrijeşte ca, la momentul potrivit, să arate cine a avut dreptate. În aşteptarea sa, Ieremia nu se mânie şi nici nu se îndârjeşte să‑i convingă. Îi lasă şi pleacă (comp. cu Ioan 8.59 şi 12.36). Acesta este întotdeauna modul cel mai înţelept de a pune capăt unei discuţii zadarnice (Proverbe 17.14).

Judecata anunţată nu întârzie să cadă asupra lui Hanania (v. 15‑17; citiţi Deuteronom 18.20‑22).

6 Octombrie

Ieremia
29.1‑14

Ieremia a încredinţat la doi călători o scrisoare pentru cei din Babilon. Ea se adresa celor care fuseseră deja deportaţi, sub domnia anterioară, şi care aparţineau tuturor claselor sociale ale poporului. Tonul acestei scrisori este cu totul diferit de cel întrebuinţat de profet pe când se adresa poporului rămas în Ierusalim. Celor din Babilon le transmite din partea Domnului „gânduri de pace, şi nu de rău“ (v. 11), mângâieri, încurajări şi promisiuni emoţionante.

Ca şi Israel la Babilon, creştinul este străin pe pământ. Cetăţenia lui este în ceruri (Filipeni 3.20) şi el aşteaptă împlinirea promisiunii care îl va introduce în adevărata sa Patrie. „Cuvântul cel bun“ al lui Dumnezeu îi asigură „un viitor şi o speranţă“ (v. 10,11). Cu toate acestea, Cuvântul nu‑i fixează celui credincios o dată exactă, asemeni celor deportaţi, când această preafericită speranţă se va împlini. Domnul doreşte, în adevăr, ca noi să‑L aşteptăm necontenit. Până atunci, până la fericitul moment al întoarcerii Lui, să ne amintim că avem o datorie şi faţă de oraşul sau satul în care ne aflăm (v. 7): să aducem pacea (comp. cu Matei 5.9), să ne gândim la adevăratul bine al sufletelor şi să ne rugăm pentru cei lângă care trăim.

7 Octombrie

Ieremia
29.15‑32

Lucrarea fatală a profeţilor mincinoşi nu se limita nicidecum numai la Ierusalim şi la Iuda. Chiar şi la Babilon, din rândul poporului deportat, unii dintre ei propagau „cuvinte de minciună“ (v. 23). În scrisoarea lui, Ieremia îi pune în gardă pe cei „captivi“ cu privire la ei şi anunţă sfârşitul groaznic a doi dintre aceşti oameni răi, Zedechia şi Ahab. Un al treilea, Şemaia, scrisese din Babilon către poporul rămas la Ierusalim, pentru a‑l stârni la răzvrătire împotriva Domnului (sf. v. 32), iar într‑una din scrisorile lui, acest om nu s‑a sfiit nici chiar să propună un nou preot, cu ajutorul căruia avea de gând să pună mâna pe Ieremia. Însă, aşa cum Ieremia va scrie (şi pentru sine) mai târziu, în plângerile sale: „Cine este acela care zice ceva şi se împlineşte fără să fi poruncit Domnul?“ (Plângeri 3.37), şi Şemaia trebuie să audă sentinţa Domnului împotriva lui.

De câte ori nu vom vedea cum şi alţi slujitori ai lui Dumnezeu vor fi nevoiţi să‑i denunţe pe învăţătorii falşi şi pe lucrătorii răi, în epistolele lor inspirate… (expl. Galateni 1.7; Filipeni 3.2; 2 Petru 2.1; 1 Ioan 2.18; Iuda 3.4). Copii ai lui Dumnezeu, siguranţa noastră constă în a cunoaşte bine glasul Păstorului celui bun (Ioan 10.4,5)! Atunci nu‑l vom putea confunda cu vreun alt glas.

8 Octombrie

Ieremia
30.1‑24

Domnul îl invită pe Ieremia să consemneze toate cuvintele Sale într‑o carte, astfel ca generaţiile care vor urma să se poată referi la ea. Acesta este încă şi privilegiul nostru: noi nu mai avem în mijlocul nostru nici profeţi, nici apostoli care să ne înveţe, dar Dumnezeu S‑a îngrijit să ne păstreze Cuvântul Său scris, singurul izvor de adevăr pentru sufletele noastre.

Tot prin Scripturi, Israel va primi în mijlocul necazului său celui mare mângâieri şi promisiuni.

În v. 11 strălucesc în acelaşi timp sfinţenia şi bunătatea lui Dumnezeu: „Nu te voi socoti nicidecum vinovat“ (sau: „Nu te voi lăsa cu totul nepedepsit“) – zice Domnul. Dumnezeul sfânt nu poate trece cu vederea cu niciun chip răul, ci El Însuşi trebuie să‑i pedepsească pe ai Săi. Fiind însă totodată şi Dumnezeul dragostei, El aplică „cu măsură“ (lit. „cu judecată“) corecţia şi nu dă nicio lovitură în plus dacă nu este necesar (vezi şi cap. 10.24; 46.28).

Versetele 18 şi 19 din cap. 31 ne vor arăta efectele acestei corecţii salvatoare (1 Corinteni 11.32); în acelaşi timp, citind v. 18‑22, simţim cât Se bucură Dumnezeu la gândul că va vindeca şi va restaura poporul Său. „Cine este cel care îşi predă (sau: îşi pune garanţie) inima?“, întreabă Domnul (v. 21). Cât despre noi, suntem cumva creştini din conformism, ori din obicei? Sau dintre aceia care ne‑am angajat cu adevărat inima pentru Domnul?

9 Octombrie

Ieremia
31.1‑14

Puţine pasaje din Vechiul Testament exprimă dragostea lui Dumnezeu într‑un mod atât de emoţionant cum o fac v. 1‑14. Ce dragoste necondiţionată, manifestată faţă de fiinţe care nu au nimic plăcut şi a cărei măreţie este scoasă în evidenţă tocmai prin îndepărtarea noastră! „Domnul mi S‑a arătat de departe“ (v. 3). Să ne gândim la tot drumul străbătut de Fiul lui Dumnezeu pentru a ajunge până la noi. Iubirea Dumnezeului veşniciei este o iubire veşnică. Dragostea este însăşi natura Lui (1 Ioan 4.8,16), iar fiecare credincios este în mod personal ţinta acestei iubiri din veşniciile trecute.

La chemarea entuziastă din cap. 3.4: „Tatăl Meu! Tu eşti călăuza tinereţii Mele!“, Domnul poate acum răspunde: „Eu îi voi fi tată lui Israel“ (v. 9). El va fi sensibil la lacrimile poporului Său, pe care odinioară „l‑a răscumpărat din mâna unuia mai tare decât el“ (v. 11) şi îl va strânge cum îşi adună un păstor turma.

Versetele acestea ne aduc aminte fiecăruia în parte de o binecuvântare autentică. Dumnezeu ne iubeşte nu numai când ne copleşeşte cu haruri văzute (cum va face pentru poporul Lui pământesc, potrivit măreţelor declaraţii din v. 7‑14), ci şi în momentele noastre cele mai întunecate; chiar atunci când din vina noastră am pierdut bucuria comuniunii Sale, El nu încetează să Se gândească la noi.

10 Octombrie

Ieremia
31.15‑26

Frumoasa restaurare a lui Israel, vestită în prima parte a capitolului, va fi precedată de lacrimi amare. Este zugrăvit acum tabloul poporului necăjit, prin imaginea Rahelei, soţia lui Iacov, care‑şi plânge copiii pierduţi. (Aşa cum se întâmplă deseori în Scriptură, v. 15 şi‑a găsit deja o împlinire, parţială, cu prilejul masacrului pruncilor din Betleem: Matei 2.18). Este însă vorba pentru acest popor de o întristare după voia lui Dumnezeu, care „lucrează pocăinţă spre mântuire, de care nu‑ţi pare rău“ (2 Corinteni 7.10). Versetele 18‑20 ne arată că Dumnezeu este foarte sensibil la expresia unei asemenea tristeţi. Să‑l ascultăm pe Efraim relatându‑şi istoria. Corecţia divină a fost salvatoare, determinându‑l să se convertească, cufundat într‑o pocăinţă autentică; iar când s‑a cunoscut pe sine (când a înţeles cu adevărat ce era el), a fost copleşit de ruşine. Şi‑a condamnat tinereţea vinovată şi neîmblânzită. Poate face fiecare dintre noi o relatare asemănătoare? Până atunci, să ascultăm şi cum anume Îi place lui Dumnezeu să ne numească: „un fiu scump, un copil plăcut(sau: un copil al desfătărilor; v. 20). Confesiunea noastră va fi imediat întâmpinată de o mărturie personală şi intimă a dragostei eterne, precum şi de resursele care o însoţesc: „Am săturat sufletul obosit şi am îndestulat orice suflet întristat“ (v. 25).

11 Octombrie

Ieremia
31.27‑40

Ieremia nu anunţă numai evenimente triste, ci are şi veşti bune pentru popor: „Iată, vin zile“, spune el, când Domnul „va restabili“ casa lui Israel şi pe cea a lui Iuda, în temeiul unui nou legământ. Cel vechi fusese „rupt“ de către popor. Acesta se dovedise incapabil să facă faţă obligaţiilor rezumate în lege. Atunci Dumnezeu nu le va mai da alor Săi această lege pe table de piatră, ci o va pune înăuntrul lor (ei vor fi în felul acesta o imagine a Robului ascultător; vezi Psalmul 40.8): o va scrie direct pe inima lor reînnoită (v. 33; 2 Corinteni 3.3). Cu alte cuvinte, din dragoste, şi nu din teamă vor împlini ei voia Domnului. Nu este acesta, cu atât mai mult, măreţul argument care trebuie să‑i aducă pe copiii lui Dumnezeu la ascultare de Tatăl lor ceresc? Cu siguranţă, de aceea să‑L lăsăm pe Dumnezeu să graveze pe inima fiecăruia dintre noi învăţăturile Cuvântului Său!

„Toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic al lor şi până la cel mai mare al lor…“ (v. 34). Domnul doreşte să fie aşa în fiecare dintre familiile noastre.

Versetele 31‑34, citate în Evrei 8.10‑12, se încheie cu o promisiune care ne priveşte şi pe noi: „le voi ierta nelegiuirea şi nu‑Mi voi mai aminti de păcatul lor“ (comp. cu Fapte 10.43), pentru că „sângele noului legământ“ s‑a vărsat şi pentru noi (Matei 26.28).

12 Octombrie

Ieremia
32.1‑15

Capitolul 32 se deschide prin prezentarea unor evenimente în special critice. Ierusalimul, asediat de armata babiloniană, este preocupat să‑şi trăiască cele din urmă zile ale independenţei sale. Pentru a‑l face pe Ieremia să tacă, sub acuzarea că subminează curajul asediaţilor, împăratul are grijă să‑l închidă în închisoarea palatului. Captivitatea profetului însă nu împiedică Cuvântul Domnului de a ajunge până la el şi, de asemenea, nici pe profet nu‑l împiedică, conform instrucţiunilor primite, să cumpere ogorul vărului său, Hanameel, prin intermediul credinciosului Baruc, menţionat aici pentru prima dată. Acest act capătă, într‑un moment ca acesta, o semnificaţie remarcabilă: Cunoscând din Cuvântul Domnului că dezastrul este iminent şi inevitabil, Ieremia îşi manifestă în felul acesta, public, credinţa sa în Cuvântul divin, potrivit căruia restaurarea lui Israel îşi va găsi ulterior împlinirea cu tot atâta certitudine (cap. 31). Situaţia personală a profetului este fără perspectivă (şi la ce‑i poate fi util un ogor unui întemniţat?), iar cea a poporului era disperată. Din punct de vedere omenesc, Ieremia nu mai putea aştepta nimic nici de la compatrioţii lui, nici de la inamicii caldeeni. El însă, împotriva oricărei speranţe, crede cu speranţă (vezi Romani 4.18), iar acest ogor pe care îl cumpără le dă tuturor o mărturie.

13 Octombrie

Ieremia
32.16‑28 şi 36‑44

Şi astăzi, când cineva cumpără un teren sau o casă, trebuie să îndeplinească o serie de formalităţi înaintea notarului şi a autorităţilor, în urma cărora noul cumpărător primeşte un act oficial, care dovedeşte calitatea lui de proprietar. Ieremia va păstra cu grijă actele sale de proprietate asupra ogorului (v. 14). Prin „Cuvântul harului Său“, Dumnezeu garantează copiilor Săi „moştenirea între toţi cei sfinţiţi“ (Fapte 20.32). Şi noi putem afirma împreună cu Pavel: „Sunt convins că El poate să păzească ce I‑am încredinţat pentru ziua aceea“ (2 Timotei 1.12). De altfel, acest sfârşit al împărăţiei lui Iuda seamănă destul de bine cu imaginea din zilele celei de‑a doua Epistole către Timotei. În mijlocul ruinei, Ieremia, singur şi întemniţat, asemeni apostolului, ştie în Cine a crezut şi către Domnul se înalţă rugăciunea lui (v. 16‑25). El pune în antiteză necazul prezent cu binecuvântările de altădată, cunoscând puterea cea mare a Domnului (v. 17), îndurarea Lui (v. 18) şi măreţia sfatului Său (v. 19; comp. cu 2 Timotei 1.7). „Pentru Tine nimic nu este prea greu“ – poate spune el (v. 17). Aceasta este ceea ce, în frumosul Său răspuns, Dumnezeu îi confirmă profetului – şi, de asemeni, ne confirmă nouă (v. 27; comp. cu Matei 19.26).

14 Octombrie

Ieremia
33.1‑18

Încă o dată Domnul Se adresează slujitorului Său aflat în închisoare, pentru că din nou are revelaţii preţioase pe care să i le facă, invitându‑l totodată să se roage pentru a le obţine (v. 3; Amos 3.7). Dumnezeu este întotdeauna dispus să ne înveţe lucruri mari şi ascunse, pe care nu le cunoaştem, dar mai întâi ne invită să I le cerem.

Ieremia urmează să audă vorbindu‑i‑se despre subiectul cel mai scump inimii lui: restaurarea poporului, după dezastrul ce se va abate asupra lui. În unele regiuni, în care pământul este arid, există sate întregi părăsite, ca urmare a depopulării zonelor rurale. Cu greu găseşti privelişti mai lugubre … Cu cât mai sinistră trebuie să fi fost dezolarea unei cetăţi precum Ierusalimul, devastat şi ars după exilul locuitorilor ei! (v. 10; vezi Neemia 2.13,14). Promisiunile lui Dumnezeu sunt însă categorice: bucuria şi viaţa vor umple din nou oraşul. Acestuia i se va da un nume nou: „Domnul, Dreptatea noastră“ (v. 16), care ne aminteşte că nimeni nu va intra în cetatea cerească pe temeiul propriei lui dreptăţi. Totul se va baza acolo pe dreptatea lui Hristos. De asemeni, cele două familii prin care erau asigurate relaţiile poporului cu Dumnezeu, cea a împăraţilor şi cea a preoţilor, vor avea din nou reprezentanţi (v. 17,18).

15 Octombrie

Ieremia
34.8‑22

În timpul asedierii Ierusalimului, Domnul îi dă lui Ieremia misiunea transmiterii unui mesaj personal către împăratul Zedechia (v. 2‑6), fără‑ndoială, celui la care face referire v. 3 din cap. 32. Dumnezeu îi promite împăratului că‑l cruţă şi că va avea parte de o moarte paşnică („în pace“). Din v. 8‑9 aflăm că intenţiile împăratului nu fuseseră rele; el chiar era animat de o oarecare bunăvoinţă faţă de Ieremia (cap. 38.10,16), dar îi lipsea cu desăvârşire tăria de caracter. Nu avea puterea pe care credinţa i‑o va da lui Neemia într‑o situaţie similară (vezi Neemia 5). După ce a decretat punerea în libertate a tuturor robilor evrei, Zedechia nu este în stare să respecte mult timp această hotărâre. Atunci Domnul îi aduce aminte care sunt, în această privinţă, instrucţiunile clare ale legii, de care părinţii lui nu ţinuseră deloc cont. Şi noi ne amintim de învăţăturile cu privire la robul care, din dragoste, nu voia să fie eliberat, frumos antetip al Domnului Isus (Exod 21.2‑6).

Dumnezeu urma să Se folosească de acţiunea răutăcioasă a acestor oameni, pentru a le ilustra pedeapsa care‑i aştepta. El va acţiona asemeni lor, altfel spus, retrăgându‑le libertatea pe care le‑o dăruise odinioară şi aservindu‑i împăratului Babilonului (Luca 6.38).

16 Octombrie

Ieremia
35.1‑11

De astă dată, Ieremia are înaintea lui o slujbă care se va arăta foarte încurajatoare: Dumnezeu l‑a împuternicit să invite membrii familiei recabiţilor în Casa Domnului, pentru a‑i pune la încercare. Aveau ei să bea din vinul pe care li‑l va turna profetul? Cu fermitate, aceşti oameni refuză paharele care le sunt oferite şi fac cunoscut şi motivul refuzului: ca adevăraţi nazirei, ei sunt dedicaţi abţinerii de la ceea ce ilustrează bucuriile lumii (Numeri 6.1‑3). Mai mult, înţelegând caracterul de străini pe un pământ pe care se aflau doar în călătorie (sf. v. 7), ei nu au semănat, nici nu şi‑au construit case, ci au locuit doar în corturi. Tot acest mod de viaţă, afirmă ei, le fusese poruncit de strămoşul lor, Ionadab, acel om credincios care, după cum ne arată 2 Împăraţi 10.15…, luase cu hotărâre poziţie pentru Domnul.

Mulţi dintre noi au avut părinţi sau bunici care i‑au învăţat, chiar dacă nu au înţeles întotdeauna, ce este despărţirea de lumea în care creştinul este un străin, ca şi Domnul lui. Mai mult ca oricând, această despărţire trebuie realizată în ajunul venirii Lui (Apocalipsa 22.11,12), însă El nu ne invită să ne abţinem de la bucuriile lumii fără ca mai întâi să avem în El „o bucurie de nespus şi glorioasă (lit.: glorificată)“ (1 Petru 1.8).

17 Octombrie

Ieremia
35.12‑19

Fiii lui Recab ar fi putut motiva cu uşurinţă că, de vreme ce se scurseseră mai bine de două sute cincizeci de ani de când strămoşul lor le dăduse acele învăţături, ele nu mai erau de actualitate, ei trebuind să trăiască în spiritul epocii, sau că un comportament exterior nu are valoare, importantă fiind numai starea de inimă. Mulţi invocă astăzi asemenea pretexte, cu scopul de «a lărgi» calea. Dumnezeu Însuşi găseşte plăcere în a remarca cum „fiii lui Ionadab, fiul lui Recab, au împlinit porunca tatălui lor“ (v. 16). Din generaţie în generaţie, ei au respectat cu hotărâre linia de comportament trasată de înaintaşul lor, fără a face caz de aceasta (deşi, cu siguranţă, nu fără ruşine şi nu fără suferinţă). Sub domniile cele mai odioase, ale lui Ahaz, Manase şi Amon, ei se număraseră printre credincioşii ascunşi, pe care Domnul îi cunoştea, asemeni celor şapte mii din vremea lui Ilie (1 Împăraţi 19.18). Noi n‑am fi ştiut nimic despre această familie, dacă Dumnezeu n‑ar fi dorit s‑o folosească pentru a da o mărturie publică în întreg Iuda. Aşa cum exemplul recabiţilor scotea atunci în evidenţă neascultarea poporului din Ierusalim… tot aşa, astăzi, modul de viaţă al creştinilor ar trebui, prin contrast, să condamne o lume răzvrătită împotriva lui Dumnezeu şi să se adreseze conştiinţei ei.

18 Octombrie

Ieremia
36.1‑15

L‑am cunoscut deja pe Baruc, secretarul şi prietenul credincios al lui Ieremia (cap. 32.12). Numele lui înseamnă „binecuvântat“. Deşi provenea dintr‑o familie nobiliară fratele lui, Seraia, „era mai‑mare peste locul de odihnă al împăratului“ (lit. „prinţ al odihnei“; cap. 51.59) − el alesese mai degrabă tovărăşia profetului întemniţat, urât şi dispreţuit, în locul celei a prinţilor, la care avea drept prin naştere. El ne face să ne gândim la Onisifor, fratele devotat care l‑a vizitat pe Pavel în închisoarea din Roma, cu privire la care apostolul avea să‑i scrie lui Timotei: „deseori m‑a înviorat şi nu i‑a fost ruşine de lanţul meu – şi tu ştii mai bine decât alţii cât de mult a slujit el în Efes“ (2 Timotei 1.16‑18). Baruc a fost şi el întotdeauna gata să slujească, cu toate riscurile pe care le implica aceasta. Să admirăm şi noi – şi totodată să dorim să avem – acest zel minunat al dragostei, deopotrivă pentru Dumnezeu, pentru slujitorul Lui, cât şi pentru poporul Lui. Aici este vorba de a scrie, după dictarea întemniţatului Ieremia, înseşi cuvintele lui Dumnezeu (comp. cu Romani 16.22), apoi de a le citi, în ziua de post, în auzul întregului Iuda. Un ascultător numit Mica, deosebit de atent, s‑a grăbit să le înştiinţeze pe căpetenii, iar acestea l‑au convocat pe Baruc pentru a le oferi şi lor o audiţie specială a conţinutului acelui sul.

19 Octombrie

Ieremia
36.16‑32

L‑am lăsat pe Baruc şezând în mijlocul căpeteniilor lui Iuda, citindu‑le cuvintele Domnului. Înspăimântaţi, aceşti oameni „s‑au uitat unul la altul“ (v. 16). Problema le părea prea gravă, încât să nu‑i vorbească despre ea împăratului. Acesta, ţinut la curent, porunceşte să i se citească şi lui acel sul înspăimântător. Remarcăm că nu ni se face cunoscut conţinutul sulului nici în timpul scrierii lui, nici cu ocazia celor trei citiri ale sale, dar putem să ne gândim că din el făcea parte cap. 25 al acestei cărţi (comp. v. 1 şi 29 din cap. 36 cu v. 1 şi 9 din cap. 25).

După ce ascultase un timp, cu mânie crescândă, împăratul pune mâna pe sul, îl taie şi îl aruncă în foc. Aşa înţelegea el, în nebunia lui, să scape de judecată, dar, odată cu sulul, el nu a putut distruge nici măcar un singur cuvânt din cele scrise în el, pentru că, la porunca Domnului, un altul urmează să‑l înlocuiască pe acesta, în care sunt adăugate încă „multe cuvinte asemenea lor“ (v. 32). Împăratul şi‑a atras însă asupra capului său, prin aceasta, o pedeapsă suplimentară (v. 30,31; Proverbe 13.13).

Şi cât de multe persoane nu dispreţuiesc astăzi Cuvântul lui Dumnezeu, fără să mai fie necesar să imite gestul peste măsură de îndrăzneţ al lui Ioiachim…! (Psalmul 50.17; 1 Ioan 4.6).

20 Octombrie

Ieremia
37.1‑21

Capitolul 37 ne readuce în vremea lui Zedechia. Mai bine intenţionat, dar cu mult mai slab decât predecesorul său, acest împărat rămâne la fel de surd la toate cuvintele Domnului. Aceasta însă nu îl împiedică (ca în cap. 21) să‑l consulte pe Ieremia şi să ceară mijlocirea lui. Prea adesea suntem înclinaţi mai degrabă să aducem cereri Domnului, în loc să ascultăm ceea ce El doreşte să ne spună, dar, dacă dorim ca El să răspundă la rugăciunile noastre, pentru aceasta trebuie să începem prin a‑L asculta! (Ioan 15.7).

Pentru moment, evenimentele păreau să infirme cele vestite de profet. În loc să ia Ierusalimul, caldeenii, ameninţaţi de armata egipteană, ridică asediul şi pleacă. Cetatea părea salvată, dar Domnul îi aminteşte lui Ieremia că aceasta era doar o situaţie provizorie. Profetul doreşte să profite de situaţie pentru a părăsi cetatea condamnată, dar este recunoscut şi adus înaintea căpeteniilor sub acuzaţie de trădare. Pe vremea lui Ioiachim, căpeteniile păreau mai bine intenţionate decât împăratul (cap. 36.19); sub Zedechia a fost însă invers: în timp ce căpeteniile l‑au bătut şi l‑au întemniţat pe Ieremia, împăratul se îngrijeşte să aibă o întâlnire secretă cu el şi apoi îi uşurează condiţiile captivităţii sale.

21 Octombrie

Ieremia
38.1‑13

Căpeteniile, exasperate, se ridică împotriva lui Ieremia, acuzându‑l că a ţinut discursuri exagerate, menite să slăbească rezistenţa morală a poporului, şi obţin de la împărat aprobarea de care au nevoie pentru a‑l arunca într‑o groapă unde îşi propuseseră să‑l lase să moară. Ce cumplită este mizeria omului lui Dumnezeu în această fântână murdară şi mocirloasă! El însă Îl cheamă pe Domnul şi primeşte acest răspuns preţios: „nu te teme“ (citiţi Plângeri 3.52‑57). Scăparea este pregătită. Dumnezeu Se îngrijise de instrumentul pentru aceasta: cineva care nu făcea parte din popor, un slujitor negru de la palat, pe nume Ebed‑Melec (el ne face să ne gândim la tânărul de care S‑a folosit Dumnezeu pentru a‑l salva pe Pavel: Fapte 23.16). Cum Zedechia era influenţabil şi spre bine şi spre rău, el se lasă înduplecat, iar acum asistăm la operaţiunea dificilă de a‑l scoate pe Ieremia din groapa cea întunecoasă, faptă care scoate în evidenţă devotamentul lui Ebed‑Melec.

Acuzat pe nedrept, bătut şi aruncat în groapă, Ieremia este în special aici o imagine a Domnului Isus. Sfârşitul v. 6 ne poartă cu gândul la Psalmul 69.2: „Mă afund în noroi adânc şi nu este loc de pus piciorul…“ – imagine a suferinţelor şi a morţii Domnului Hristos“, în timp ce v. 13 poate fi asemănat cu începutul Psalmul 40, privind învierea Lui: „M‑a scos din groapa pieirii, din noroiul mocirlei…“.

22 Octombrie

Ieremia
38.14‑28

Sărmanul Zedechia! Chinuit de griji şi de nesiguranţă, îl cheamă din nou în secret pe Ieremia. Acesta îl îndeamnă să meargă „de bunăvoie“ la căpeteniile caldeenilor şi să se predea. De asemenea, îl previne cu privire la ceea ce avea să i se întâmple dacă nu s‑ar fi supus: era în primejdie să i se afunde picioarele „în noroi“ (v. 22). Cu siguranţă, profetul spunea acestea gândindu‑se şi la recenta lui experienţă, dar ce mare diferenţă era între cei doi! Deşi cunoştea bine care era voia lui Dumnezeu, Zedechia nu avea puterea s‑o împlinească, pentru că era stăpânit de teama de oameni: teama de caldeeni, teama de căpetenii (v. 5 şi v. 25), teama de evreii deja strămutaţi (v. 19; vezi Proverbe 29.25). Numai adevărata teamă, cea faţă de Dumnezeu, părea să lipsească din gândurile sale. În adevăr, ce mare contrast se aşterne între teama lui Zedechia şi siguranţa pe care credinţa i‑o dădea lui Ieremia! Întrevederea lor ne poartă cu gândul înspre scena din Fapte 26, în care îl vedem pe întemniţatul Pavel înfăţişându‑se înaintea împăratului Agripa şi vorbindu‑i „cu îndrăzneală“ (v. 26), încheind cu cuvintele: „Să dea Dumnezeu … în orice fel, să deveniţi aşa cum sunt eu, în afară de aceste lanţuri“ (v. 29). Să ni se dea şi nouă harul de a fi ca Pavel şi ca Ieremia, întotdeauna plini de curaj înaintea oamenilor, pentru că Domnul este cu noi (Evrei 13.6)!

23 Octombrie

Ieremia
39.1‑18

Asistăm la tragica cucerire a Ierusalimului. Zedechia şi războinicii lui fug „pe calea grădinii“ (v. 4). Prea târziu! Sunt prinşi, puşi în lanţuri şi duşi înaintea împăratului Babilonului. Cu unsprezece ani în urmă, însuşi Nebucadneţar îl pusese pe Zedechia pe tronul lui Iuda, făcându‑l să depună un jurământ de credinţă, jurând pe Dumnezeu (2 Cronici 36.13; Ezechiel 17.18‑20). Cerând sprijin Egiptului (37.7), Zedechia se revoltă şi îşi calcă cuvântul, arătând astfel vrăjmaşilor lui Israel cât de puţin conta pentru el numele Domnului, Nume căruia Nebucadneţar, dimpotrivă, îi dăduse importanţă – de aici şi cruda pedeapsă abătută asupra împăratului laş şi care şi‑a călcat jurământul.

Versetele 15‑18 cuprind un cuvânt adresat personal lui Ebed‑Melec. Dumnezeu îi cunoştea temerile (v. 17) – aşa cum cunoaşte şi toate neliniştile noastre – şi nu le condamnă. Însă, în timp ce temerile lui Zedechia l‑au determinat să se sprijine pe oameni pentru a scăpa de alţi oameni, spaima îndurată de Ebed‑Melec l‑a aruncat în braţele Domnului. „Te‑ai încrezut în Mine“ îi spune Domnul. Ce frumoasă mărturie care îi deschide acestui rob străin accesul la promisiunile harului din cap. 17.7,8 (comp. cu Psalmul 37.3,39,40 şi cu Rut 2.12)!

24 Octombrie

Ieremia
40.1‑10

Ce s‑a întâmplat oare cu Ieremia în vâltoarea tuturor acestor evenimente? Rămas în curtea gărzii „până în ziua când a fost luat Ierusalimul“ (cap. 38.28), el a fost apoi pus în lanţuri împreună cu toţi ceilalţi captivi şi, până la Rama, a făcut parte, alături de ei, din sinistrul cortegiu al deportaţilor conduşi în exil. Între timp, Nebuzaradan, şeful gărzilor, cel care răspundea de prizonieri, a primit de la însuşi împăratul Babilonului instrucţiuni binevoitoare în legătură cu Ieremia. Nu numai că nu trebuia să i se facă niciun rău, ci profetului i se dă chiar libertatea de a‑şi hotărî singur soarta. Este invitat să aleagă între a merge în Babilon, unde se găseau „smochinele cele bune“ din cap. 24, acei exilaţi cu privire la care Domnul promisese că îi va proteja şi că îi va face să prospere, şi a rămâne cu săracii ţării, cei lăsaţi în Iudeea. În ciuda libertăţii care i se acordă, profetul se abţine să facă o alegere de unul singur (v. 5), dându‑ne astfel o nouă lecţie despre dependenţă. El nu şi‑a pus problema binelui său personal, ci dorinţa lui era să se găsească în locul în care Dumnezeu voia să îl aşeze ca să Îi slujească. În lipsa îndrumărilor de sus, el îl lasă pe şeful gărzilor să hotărască pentru el, recunoscând voia Domnului în sfatul dat de acesta: iată un exemplu de luat în seamă ori de câte ori nu ne este clar încotro să mergem (comp. cu Geneza 13.9).

25 Octombrie

Ieremia
40.11‑16; 41.1‑10

Odată cu distrugerea Ierusalimului şi cu capturarea celui din urmă împărat, Nebucadneţar a anihilat orice posibilitate de revoltă în ţara lui Iuda. A lăsat totuşi acolo un număr de locuitori dintre cei mai săraci, pentru a nu rămâne ţara pustie, punându‑l ca şef peste aceştia pe Ghedalia, un guvernator agreat de toţi. În tot acest timp vedem cum Domnul veghează în har asupra celor cruţaţi de deportare, făcându‑i să aibă recolte bogate (v. 12; comp. cu Proverbe 30.25).

Regretabil însă, această perioadă favorabilă nu este de durată. Dumnezeu, Cel care cunoaşte inimile, permite accesul altor evenimente tragice, menite să le descopere starea inimii. Sub înfăţişarea împăratului fiilor lui Amon (v. 14), apare pe scenă vechiul vrăjmaş al lui Israel, pe care poate îl credeam zdrobit. El există însă întotdeauna şi nu‑şi schimbă pornirile rele; dimpotrivă, şi le manifestă ori de câte ori slăbiciunea poporului îi dă ocazia. Este vorba de Satan, marele nostru vrăjmaş, şi acesta este felul său de a acţiona: niciodată nu depune armele, ci întotdeauna caută să profite de tot ceea ce ne slăbeşte rezistenţa: oboseală, comoditate, lipsă de vigilenţă… Cu ajutorul lui Baalis, Ismael, fără‑ndoială invidios pe Ghedalia pentru autoritatea lui, organizează un complot şi îi ucide mişeleşte pe Ghedalia şi pe evreii aflaţi cu el la Miţpa.

26 Octombrie

Ieremia
41.11‑18; 42.1‑6

De îndată ce vestea despre măcelul înfiorător de la Miţpa ajunge la urechile sale, Iohanan porneşte să înfrunte ceata lui Ismael. La vederea lui Iohanan, întreg poporul pe care Ismael îl ducea cu sine în robie la fiii lui Amon se grăbeşte să treacă în tabăra celuilalt. Ismael, constatând că de acum are de‑a face cu forţe mai puternice decât ale sale, scapă împreună cu opt oameni şi se adăposteşte la Baalis, protectorul său. De partea lor, Iohanan şi poporul eliberat se aşază în hanul lui Chimhan, lângă Betleem (poate acelaşi han în care, mai târziu, nu se va găsi loc pentru Fiul lui Dumnezeu – Luca 2.7).

Pericolul însă tot nu este în întregime îndepărtat de peste sărmanii aceştia. Asasinarea guvernatorului rânduit de împăratul Babilonului îi expune acum pe iudei mâniei sale, de îndată ce va fi informat. Nebucadneţar, scos din sărite de revoltele succesive ale poporului lui Iuda, nu poate să nu intervină cu maximă duritate, făcându‑i de astă dată pe cei nevinovaţi să plătească pentru cei vinovaţi. În teama şi dezorientarea lor, Iohanan şi tovarăşii lui se întorc cu aparentă umilinţă spre Ieremia, pe care aici îl găsim în mijlocul lor. El este purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu, Cuvânt care, repetăm, este singura sursă de lumină pentru noi, cum era şi pentru acest popor (Psalmul 119.105).

27 Octombrie

Ieremia
42.7‑22

În Isaia 30.2, Domnul declarase: „plecând să coboare în Egipt, ei n‑au întrebat gura Mea“ (citiţi tot paragraful), în timp ce aici Dumnezeu chiar a fost consultat, prin intermediul profetului Său; poporul însă Îl va asculta numai dacă răspunsul Său va corespunde intenţiilor lor.

Se scurg zece zile. Profetul nu se grăbeşte să răspundă, aşteptând el însuşi descoperirea gândului divin.

Pentru ce întârzie adesea Domnul în împlinirea rugăciunilor noastre? Vrea să pună la încercare încrederea noastră în El! Şi, cum credinţa este întotdeauna răbdătoare, numai cu timpul se poate vedea dacă rugăciunea noastră a fost cea a credinţei sau dacă, dimpotrivă, obosiţi de aşteptare, am sfârşit prin a căuta noi înşine o soluţie a dificultăţilor noastre.

Întrebarea era: să coboare în Egipt, sau să rămână în ţară?! Prin gura lui Ieremia, Domnul le făcuse cunoscut răspunsul Său plin de har şi totodată de netăgăduit: Rămâneţi în ţară! Veţi fi binecuvântaţi în ea! Împăratul Babilonului va fi înclinat spre bunăvoinţă şi spre milă! Dacă veţi merge în Egipt, aceasta va fi spre pierzarea voastră!

Prieteni credincioşi, oricare ar fi drumul care ne stă înainte, să ne păzim să ne angajăm pe el înainte de a cunoaşte voia Domnului!

28 Octombrie

Ieremia
43.1‑13

Adresându‑se lui Ieremia, poporul se angajase în mod solemn să asculte de glasul Domnului, „fie bine, fie rău“ (42.6). Acum răspunsul Său era cât se poate de clar: ei nu trebuia să plece. Această interzicere însă nu se potrivea deloc cu intenţiile ascunse ale lui Iohanan şi ale tovarăşilor săi. Înşelându‑se „singuri în sufletele lor“ (42.20), aceştia au decis să plece în Egipt. Versetul 17 din cap. 41 ne arată că ei făcuseră deja acest proiect odată cu sosirea la Chimhan, înainte chiar să‑l fi consultat pe Ieremia. Oare nu înseamnă aceasta a‑L batjocori pe Dumnezeu, când întrebi care este voia Lui, cu toate că ştii foarte bine mai dinainte ceea ce intenţionezi să faci? Vai, o asemenea lipsă de corectitudine este poate mult mai frecventă decât ne închipuim şi de aceea avem atâta nevoie să ne păzim inimile înşelătoare (cap. 17.9)!

Încă o dată Ieremia suferă pe nedrept. Este acuzat de aceşti „bărbaţi îngâmfaţi“ că minţea şi căuta să aservească şi să omoare poporul, el, care, dimpotrivă, îşi dezvăluise măsura dragostei însoţind poporul chiar şi în acea călătorie dezastruoasă.

În Egipt, ei se credeau puşi la adăpost, dar tocmai acolo îi ajunge Nebucadneţar (v. 11). Hotărârile luate fără credinţă aduc adesea asupra noastră tocmai încercarea pe care căutăm să o evităm.

29 Octombrie

Ieremia
44.1‑10

„Şi acum, ce cauţi tu pe calea Egiptului, ca să bei apele Şihorului?“ (Şihor, un braţ al Nilului) întrebase Domnul la începutul acestei cărţi (cap. 2.18). El ştia bine de ce nu dorea acea călătorie în Egipt (comp. cu Deuteronom 17.16). Urâcioasa idolatrie a lui Iuda, mai ales cea din vremea împăratului Manase, fusese cauza judecăţilor care veneau să‑i lovească, iar cum Egiptul se închina şi el la idoli (prea puţin conta că idolii de acolo aveau alte nume), poporul se expunea în Egipt unui risc şi mai mare de a se corupe. Şi acest lucru era inevitabil: nu se putea să nu se producă. Să fim siguri că, dacă Dumnezeu ne închide o cale, vrea să ne protejeze de pericole pe care El le cunoaşte, chiar dacă noi, pe moment, nu înţelegem motivele Sale. Insistând în a acţiona după propria noastră înţelepciune, nu putem decât să ne facem şi mai mult rău.

„De ce faceţi un rău mare împotriva sufletelor voastre?“ (v. 7), întreabă Domnul aici pe popor. În adevăr, să nu pierdem niciodată din vedere că sufletelor noastre le pricinuim pagubă atunci când nu împlinim voia Domnului (Proverbe 8.36; Habacuc 2.10).

Oameni cu gâtul înţepenit, în ciuda tuturor lecţiilor apăsătoare primite, aceşti evrei „nu s‑au smerit nici până în ziua aceasta…“ mândria nu le era zdrobită… (v. 10; cap. 43.2).

30 Octombrie

Ieremia
44.11‑23

Alegând de bunăvoie să slujească idolilor, la fel cum făcuseră şi părinţii lor, poporului nici măcar nu îi este ruşine să declare acest fapt: se răzvrăteşte pe faţă împotriva Domnului. Cât de mare este decăderea morală a lui Israel faţă de Iosua 24 când, urcând din Egipt spre Canaan, îşi urma conducătorul, cu angajamentul: „Departe de noi să părăsim pe Domnul ca să slujim altor dumnezei… noi vom sluji Domnului, pentru că El este Dumnezeul nostru“ (Iosua 24.16,18). Plini de rea‑credinţă, aceşti iudei consideră că nenorocirea lor actuală se datora faptului că încetaseră să se închine „împărătesei cerurilor“ (v. 17, comp. cu cap. 7.18). Deşi Domnul îi avertizase că în Egipt erau pândiţi de sabie, de ciumă şi de foamete, ei prind prilejul chiar când survin aceste nenorociri şi le folosesc drept pretext pentru a aduce noi jertfe idolilor. Câţi oameni nu gândesc la fel! «Dumnezeu nu mi‑a dat ceea ce‑mi doream… Deci aceasta nu a ţinut! Atunci mă voi întoarce spre lume (a cărei imagine este dintotdeauna Egiptul): ea nu‑mi va refuza nimic.»

Mizerabilă inimă omenească! Aceste versete ne învaţă totodată că inima poate fi stăpâ­nită în acelaşi timp de cea mai orgolioasă necredinţă, cum şi de cele mai întunecate superstiţii (2 Corinteni 4.4).

31 Octombrie

Ieremia
44.24‑30; 45.1‑5

După ce Ieremia a făcut o trecere în revistă a urâ­ciunilor comise de popor, luând notă şi de răspunsul jignitor al acestei adunări de răzvrătiţi, a sosit vremea să fie trase concluziile. Sunt înspăimântătoare! Cu excepţia unui număr foarte mic, toţi vor pieri în Egipt, loviţi de calamităţile care‑i pândeau (şi faţă de care „împărăteasa cerurilor“ se va dovedi prea incapabilă să‑i apere; dar, cu privire la ea, niciodată nu se ridică întrebări).

În aceste vremuri de ruină generală este însă mângâietor să putem constata că „Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Lui“ (2 Timotei 2.19). Aceasta ne‑o va arăta micul cap. 45, consacrat în întregime lui Baruc. Domnul are pentru el un cuvânt personal, deopotrivă de avertizare, ca şi de încurajare. Acest om a fost – împreună cu Ieremia, cel pe care nu l‑a părăsit – ţinta calomniilor şi a acuzaţiilor publice (cap. 43.3). Cu toate acestea, ceea ce avea importanţă în ochii lui era ceea ce gândea Dumnezeu despre el (2 Timotei 2.15). Baruc, descendent al unei familii nobiliare, sperase probabil să aibă un rol deosebit în conducerea acestui popor umilit şi restaurat. În consecinţă, este atins de descurajare (v. 3; Proverbe 24.10). Domnul însă îl îndeamnă: „Tu cauţi pentru tine lucruri mari? Nu le căuta!“ (v. 5). Nici de la noi Domnul nu aşteaptă lucruri mari, … cu excepţia unui singur lucru, foarte mare în ochii Săi: credincioşia (comp. cu Apocalipsa 3.8).

1 Noiembrie

Ieremia
46.1‑19

Asemeni lui Isaia în cap. 13 şi în următoarele, Ieremia este şi el provocat acum să profeţească despre naţiuni. Prima dintre acestea este tocmai Egiptul, în care poporul sperase să găsească adăpost. Ce imagine a lumii idolatre! Peste ea vor cădea judecăţi înspăimântătoare… Şi ne aducem aminte din declaraţiile Noului Testament cu privire la acest subiect, că „lumea trece, şi pofta ei“ (1 Ioan 2.17), şi „chipul lumii acesteia“ (1 Corinteni 7.31).

Împăratul Egiptului este obiectul unei comparaţii ironice şi aspre: „Faraon … nu este decât un vuiet“ (v. 17). Un vuiet poate speria pentru o clipă, dar ce poate fi mai trecător şi mai inutil decât el? Câte personalităţi, mai mult sau mai puţin impunătoare în lumea aceasta, nu au fost altceva decât un „vuiet“ trecător! Săptămâna în curs, ziarele le consacră coloane întregi, însă peste o lună sau un an vor rămâne cufundate în uitare…

Încă un cuvânt trist este adăugat la cele despre Faraon: asemeni înaintaşului său de odinioară, cel din cartea Exod, care îşi împietrise inima, şi acest om „a lăsat să treacă timpul“ (v. 17; comp. cu Ioan 12.35). Dragi tineri cititori, aici este o problemă deosebit de serioasă. Nu pierdeţi timpul convertirii voastre, nici timpul slujirii Domnului aici, jos, nici timpul răspunderii la invitaţia din Luca 22.19. Nu le lăsaţi să treacă!

2 Noiembrie

Ieremia
46.20‑28; 47.1‑7

Între aceste judecăţi rostite împotriva naţiunilor, Domnul are grijă să intercaleze un cuvânt liniştitor pentru viitoarea rămăşiţă a lui Israel. Când viitorul lumii se arată sumbru, copilul lui Dumnezeu este invitat în acelaşi fel, să nu se teamă, ci să‑şi aducă aminte de speranţa lui (2 Tesaloniceni 2.16,17).

Din cap. 47 aflăm că este rândul filistenilor să‑şi audă condamnarea. Spre deosebire de celelalte naţiuni (Moab, Amon, Edom…, care vor fi puse în discuţie în capitolele următoare), despre acest vrăjmaş tradiţional al lui Israel ştim că era instalat în interiorul graniţelor evreilor. Şi chiar dacă acest popor le‑a fost uneori servil, plătitor de tribut, în special sub domnia lui David (2 Samuel 8.1), cu toate acestea, Israel n‑a putut nici chiar în timpul celor mai puternici împăraţi să le ia cetăţile (Gaza, Ascalon…) care făceau parte din teritoriul său. Trăgându‑şi originea din Egipt (Miţraim = Exod, vezi Geneza 10.6 notă, 13, 14), filistenii ne vorbesc despre acei «mărturisitori» neconvertiţi din această lume care ocupă un loc în ţara binecuvântării fără a avea însă vreun drept; ei pretind privilegii creştine, fără să aibă viaţa care să le dea dreptul la ele; pretind că sunt copii ai lui Dumnezeu, dar, de fapt, sunt vrăjmaşi ai poporului Său şi ai adevărului. Noi trebuie să‑i tratăm având în vedere ce sunt în realitate şi să nu le facem nicio concesie.

3 Noiembrie

Ieremia
48.1‑27

După un capitol scurt consacrat filistenilor, Domnul, compensând, vorbeşte acum despre Moab mai pe larg. Acest popor îşi pusese încrederea în lucrările lui, în tezaurul lui (v. 7), în dumnezeul său, Chemoş (v. 13), şi în oamenii săi de război (v. 14). Şi nu numai că aceste resurse pe care se bizuia Moab nu i‑au fost de niciun ajutor, dar au constituit şi cauza judecăţii care a căzut asupra sa (v. 7).

Lui Moab îi lipsise ceva esenţial şi, oricât de surprinzător ar părea, acestea erau … încercările. Vinul nou trebuie trecut mai întâi dintr‑un butoi în altul, până ajunge «să‑şi piardă din tărie», să‑şi aibă, puţin câte puţin, toate drojdiile depuse. Dar Moab nu suferise niciodată acest tratament. El fusese „netulburat“ „din tinereţea lui“ (v. 11; Zaharia 1.15); nu învăţase prin împrejurări dificile să se cunoască, la modul de a‑şi pierde din prostul său gust caracteristic (aceasta este ceea ce va căuta Domnul să facă cu Israel, ducându‑l în robie). Domnul ştie ce face atunci când ne scutură şi ne smulge din comoditatea noastră (Psalmul 119.67). Aceste „turnări“ neplăcute dintr‑un vas în altul au scopul de a ne face să pierdem de fiecare dată încă puţin din voinţa proprie, încă puţin din pretenţiile noastre, încă puţin din încrederea în noi înşine.

4 Noiembrie

Ieremia
49.1‑22

Fiii lui Amon profitaseră cu laşitate de strămutarea celor zece seminţii, însuşindu‑şi ţinutul lui Gad de cealaltă parte a Iordanului. Printr‑o dreaptă răsturnare a situaţiei, după ce îl „moşteniseră“ pe nedrept pe Israel, ei vor deveni moştenirea lui (v. 2). Am văzut deja cum Moab batjocoritorul a devenit, la rândul său, obiect al batjocurii (cap. 48.26,27) şi este remarcabil să constatăm că judecăţile pe care Dumnezeu le trimite sunt adesea în raport cu greşelile comise împotriva altuia. Asemenea lecţii, dacă ştim să le primim, ne ajută să înţelegem mai bine spre ce înclină Matei 7.2 şi 7.12 atunci când ne îndeamnă să nu facem altora ceea ce nu dorim să ni se facă nouă.

Ceea ce caracterizează aici Edomul este extrema sa aroganţă. Cuibărindu‑se precum vulturii în stâncile abrupte şi sălbatice ale muntelui Seir (v. 16), poporul acesta se considera invulnerabil. Dumnezeu însă a ştiut şi va şti din nou să‑l găsească acolo pentru a‑l face să decadă, transformându‑i locuinţa într‑un pustiu pentru totdeauna (v. 13 şi Obadia 4). Spre deosebire de Moab şi de Amon, Domnul, încheind, nu îi face Edomului nicio promisiune că prinşii săi vor fi restauraţi, ci, dimpotrivă, le spune că „nu va rămâne niciunul din casa lui Esau!“ (Obadia 18; comp. cu cap. 48.47 şi 49.6).

5 Noiembrie

Ieremia
49.23‑39

După Edom, primul care urmează este Damascul, cu Hamat şi cu Arpad, cele mai importante cetăţi ale Siriei, apoi Chedar şi Haţor, unde locuiau triburi nomade, iar în final aflăm despre sentinţa împotriva Elamului (Persia), naţiune mai depărtată de Israel din punct de vedere geografic, în timp ce toate celelalte îi erau vecine.

Dumnezeu este drept. El măsoară cu exactitate pedeapsa fiecăruia dintre aceste popoare, proporţional cu privilegiile avute (Romani 2.6; Daniel 4.35). În cap. 2.10,11, Domnul tocmai îl comparase pe Israel cu Chedarul, trib ignorant care cel puţin a rămas credincios dumnezeilor lui falşi, în timp ce poporul Său se depărtase de Dumnezeul cel adevărat. Cu cât mai vinovat era Israelul cel instruit de lege! Să ne amintim – mai ales dacă suntem copii de creştini – acest verset solemn: „Oricui i s‑a dat mult i se va cere mult“ (Luca 12.48).

Toate aceste popoare, ca şi Iuda, trebuia să cadă sub puterea lui Nebucadneţar (v. 30) şi să devină tot atâtea provincii ale marelui imperiu babilonean. De aceea era un lucru inutil şi fără sens din partea iudeilor să se întoarcă spre vecinii lor şi să caute adăpost şi protecţie la ei (Psalmul 60.11). Cum ar fi putut aceia să le vină în ajutor, când nici pe ei nu se puteau salva?

6 Noiembrie

Ieremia
50.1‑16

Bârlog al mondenităţii şi al corupţiei, Babilonul este cea din urmă naţiune care trebuie să audă judecata din partea Domnului. Ieremia, pentru că vestise supunerea faţă de Nebucadneţar, fusese acuzat că le era favorabil caldeenilor, trădându‑şi propriul popor. Aceste două lungi capitole ale profeţiei ne arată însă ce îl învăţase Dumnezeu cu privire la Babilon. De altfel, El declarase deja că, dacă Domnul Se folosea de Babilon pentru a disciplina pe Iuda, venea şi clipa când, la rândul ei, această cetate impunătoare va fi „cercetată“ în judecată şi transformată în „pustietăţi pentru totdeauna“ (cap. 25.12‑14). Bel Merodac (zeul Marduc) şi toţi ceilalţi idoli aveau să fie nimiciţi în chip ruşinos împreună cu cei care le slujeau, în timp ce Israel şi Iuda nu vor fi deloc „părăsiţi de Dumnezeul lor, Domnul oştirilor“ (cap. 51.5).

Aceste judecăţi care urmau să lovească Babilonul le vor deschide, în sfârşit, ochii şi inimile captivilor poporului. Versetele 4 şi 5 din acest capitol, 50, ne arată lacrimile şi smerirea care vor însoţi întoarcerea lor la Domnul, premergătoare eliberării lor complete şi definitive. Lumea de azi este plină de idoli deşerţi care, bineînţeles, vor dispărea odată cu ea. Instruiţi de Cuvântul lui Dumnezeu, cum am putea noi să ne legăm de ea? (1 Ioan 5.21).

7 Noiembrie

Ieremia
50.17‑32

Un plan principal, cât şi unul dezvoltat, al cap. 50 şi 51 putem găsi în broşura «Sommaire du Livre de Iérémie», de H.R., pe care o recomandăm spre a fi citită.

Cu siguranţă, pedepsirea lui Israel prin intermediul caldeenilor răspundea voii lui Dumnezeu, însă îndârjirea şi cruzimea de care au dat dovadă în executarea pedepsei vor justifica «răzbunarea» căreia Babilonul urmează să‑i fie obiectul. În plus, atacându‑l pe Israel, Babilonul lupta împotriva Domnului (sf. v. 24; vezi Zaharia 2.8). În special jefuirea şi distrugerea templului au constituit un afront personal adus Celui a cărui glorie locuia acolo. Din acest motiv, pedepsirea Babilonului este numită „răzbunarea pentru templul Său“ (v. 28 şi cap. 51.11).

Remarcăm în acelaşi timp cum aceste sumbre capitole sunt atât de încărcate de încurajări pentru credincioşii poporului lui Dumnezeu. Domnul, Răscumpărătorul lor, este puternic şi va lua în mâini cauza lui Israel, „oaia“ Sa „rătăcită“, pentru a o salva din gura leilor care vor să o înghită (v. 17 şi 34). Între timp, iertarea Lui va fi şters toate greşelile lor: „Nelegiuirea lui Israel se va căuta şi nu va fi; şi păcatele lui Iuda, şi nu se vor găsi“ (v. 20; comp. cu Neemia 23.21).

8 Noiembrie

Ieremia
51.27‑46

O mare parte din expresiile acestor capitole sunt reluate în cartea Apocalipsa, unde le vom găsi aplicate la Babilonul viitor. Acesta nu mai este o cetate, ci un mare sistem religios, o contrafacere satanică a Bisericii lui Hristos, care îşi va lua întregul avânt după răpirea Bisericii. Pe tot parcursul acestei desfăşurări a răului, chemarea divină se face auzită în repetate rânduri: „Ieşiţi din mijlocul lui, poporul Meu!“ (cap. 50.8; 51.6,45; Isaia 48.20; Zaharia 2.7; Apocalipsa 18.4). A rămâne în Babilon după condamnarea rostită de Dumnezeu înseamnă, în adevăr, pe de o parte a participa la păcatele lui, iar pe de altă parte, a fi părtaş (sau a te expune) urgiilor ce vor veni asupra lui. Şi astăzi Domnul porunceşte alor Săi care sunt încă risipiţi în diferite medii ale creştinătăţii mărturisitoare: „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate!“ (2 Timotei 2.19). Chiar văzând în jurul lor această nedreptate, unii credincioşi socotesc totuşi de datoria lor să rămână cu orice preţ într‑un mediu recunoscut ca fiind rău, cu speranţa că, prin influenţa lor bună, pot contribui la îmbunătăţirea lor: prin aceasta, ei se amăgesc cu iluzii şi, în acelaşi timp, se consideră mai înţelepţi decât Cel care i‑a îndemnat să iasă (2 Corinteni 6.14‑18).

9 Noiembrie

Ieremia
51.47‑64

„Aduceţi‑vă aminte de Domnul în ţara îndepărtată şi Ierusalimul să fie (lit. „să se suie“) în inima voastră“ (v. 50). Nu fără să ştie unde va merge era invitată rămăşiţa credincioasă să iasă din mijlocul Babilonului corupt. Pentru a lua această hotărâre curajoasă, ea trebuia mai întâi să fie atrasă de sentimente puternice (Psalmul 137.5,6). În acelaşi fel şi astăzi, „la El“, la Isus prezent în mijlocul a „doi sau trei“ adunaţi în Numele Său, este invitat cel credincios să iasă afară din tabăra religioasă a mărturiei creştine (Evrei 13.13).

Sfârşind prezentarea tuturor judecăţilor Sale, Domnul le semnează cu un nume de temut: „Dumnezeul răsplătirilor“ (v. 56). Este însă remarcabil un detaliu, anume că aceste cuvinte ale judecăţii împotriva Babilonului preced relatarea privind distrugerea Templului din cap. 52. Trebuia ca ruina idolilor Babilonului să fie vestită înainte să fi avut loc efectiv cea a Templului (v. 47 şi 52). În felul acesta, nimeni nu va putea gândi că aceşti idoli sunt în mod real mai puternici decât Dumnezeul lui Israel. Cu şapte ani înainte de luarea Ierusalimului, toate aceste cuvinte trebuia să fie scrise într‑o carte, iar cartea, după citirea ei, trebuia cufundată în mijlocul Eufratului prin grija lui Seraia, fratele lui Baruc, ca o dovadă că Babilonul avea să fie înghiţit.

10 Noiembrie

Ieremia
52.1‑16

Capitolul 52 nu mai face parte din „cuvintele lui Ieremia“ (51.64). Asemeni cap. 39, şi acest capitol, 52, expune evenimentele care au pus capăt împărăţiei lui Iuda, reproducând îndeaproape cap. 25 din 2 Împăraţi.

A sunat ceasul judecăţii. Sunt loviţi deodată: Ierusalimul, templul (v. 17‑23), împăratul şi locuitorii. Cetatea este luată. Zedechia şi armata lui caută să o ia la fugă, vrând să scape de încercuirea care îi apasă din nou. Dar nu cu caldeenii aveau ei de‑a face, ci cu Dumnezeu. Condus la Ribla, înaintea lui Nebucadneţar, împăratului lui Iuda îi sunt scoşi ochii – pedeapsă aplicată vasalilor trădători – şi, legat cu lanţuri de aramă, el ia drumul exilului, având să păstreze, din mizerabila sa viaţă, ca ultimă imagine, doar spectacolul crud al masacrării fiilor săi. O lună mai târziu, comandantul gărzilor revine la Ierusalim pentru a incendia şi a demola sistematic cetatea răzvrătită şi apoi pentru a face o triere a populaţiei. Versetul 15 aminteşte de „cei care au fugit“ la împăratul Babilonului, ilustrând faptul că au fost printre ei şi unii care au dat ascultare cuvintelor lui Ieremia.

Aceste lucruri ne sunt scrise (şi repetate) nu numai pentru că prezintă interes istoric, ci şi pentru a da învăţătură sufletelor noastre şi pentru a ne avertiza (1 Corinteni 10.11): „Voi deci, preaiubiţilor, cunoscând mai dinainte aceste lucruri, păziţi‑vă…“ (citiţi 2 Petru 3.17,18).

11 Noiembrie

Ieremia
52.17‑34

Asistând la jefuirea Casei Domnului, privindu‑i pe caldeeni cum sparg şi duc cu ei frumoasele şi impunătoarele coloane, suntem cuprinşi de tristeţe gândindu‑ne la ce a devenit mărturia lui Israel în mijlocul naţiunilor. Dar ce trebuie să fie sentimentele Domnului faţă de distrugerea casei în care locuia Însuşi Numele Său în comparaţie cu durerea faţă de ruina Ierusalimului! (citiţi 1 Împăraţi 9.6‑9). Ce valoare capătă, prin contrast, promisiunile Domnului pentru biruitorul din Filadelfia! „Pe învingător îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu … şi voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu … şi numele Noului Ierusalim … şi Numele Meu cel nou“ (Apocalipsa 3.12).

Dragi prieteni, odată cu încheierea lecturii acestei cărţi a lui Ieremia, să‑I cerem Domnului să ne dea harul de a fi printre aceşti învingători, cu alte cuvinte, să păzim Cuvântul Lui şi să nu tăgăduim Numele Lui, până la momentul întoarcerii Lui.

Dumnezeu nu îngăduie însă ca această carte să se încheie cu un tablou sumbru. Harul de care a avut parte Ioiachin din partea succesorului lui Nebucadneţar (v. 31‑34) este o mărturie despre grija pe care Domnul nu încetează să o aibă faţă de o firavă rămăşiţă a poporului Său.

12 Noiembrie

Plângerile lui Ieremia
1.1‑11

Plângerile lui Ieremia exprimă durerea profetului în faţa evenimentelor relatate în cel din urmă capitol al cărţii sale: este vorba de luarea şi de distrugerea Ierusalimului de către armata lui Nebucadneţar. Ca oricare dintre profeţii, şi aceasta ţinteşte dincolo de împrejurările în care a fost consemnată, astfel că, prin aceste capitole, Duhul ne poartă până la „necazul cel mare“ prin care va trebui să treacă Israel.

Este impresionant să vedem cum Ieremia, deşi nevinovat într‑un mod personal, suferă cel mai mult din cauza umilirii Ierusalimului şi se identifică cu poporul aflat sub judecata lui Dumnezeu. Nenorocirile pe care nu contenise să le vestească, şi pe care poporul nu voise să le creadă, acum i‑au ajuns. Un altul n‑ar fi scăpat prilejul să le spună: V‑am prevenit! De m‑aţi fi ascultat…! Slujitorul lui Dumnezeu însă nu caută să triumfe prin aceasta. Dimpotrivă! Ierusalimul, care în ziua necazului său n‑a găsit pe nimeni care să‑i vină în ajutor (v. 7; Isaia 51.18,19), pe nimeni care să‑i aducă mângâiere (v. 2,9,17,21), va avea în Ieremia (simbol al Domnului Hristos) pe cel mai credincios prieten, pe cel mai zelos mijlocitor (Proverbe 17.17).

13 Noiembrie

Plângerile lui Ieremia
1.12‑22

Nu este nimic aceasta pentru voi toţi care treceţi pe cale?“, strigă Ierusalimul copleşit de nenorocire (v. 12). De câte ori nu trecem şi noi nepăsători pe lângă suferinţa altuia! (v. 21). De câte ori nu pierdem ocaziile de a exprima un crâmpei de simpatie! Să‑I cerem Domnului să ne dea inimi mai sensibile, pentru a putea înţelege mai bine necazurile celor din jur şi pentru a le aduce, din partea lui Dumnezeu, o mângâiere autentică.

În faţa acestei dureri fără seamăn, pricinuită de mânia lui Dumnezeu, cum să nu ni se îndrepte gândurile spre cruce? (v. 12). Domnul Hristos însă nu făcuse nimic care nu trebuia făcut, în timp ce, prin gura lui Ieremia, Ierusalimul recunoaşte, asemeni tâlharului, că merita din plin ceea ce i se întâmplase (v. 18; Luca 23.41). Vedem parcă mulţimea celor care treceau pe lângă Mântuitorul crucificat… (Matei 27.39). Printre acei trecători se aflau – şi sunt şi astăzi în prezenţa crucii – oameni duşmănoşi, batjocoritori, dar, mai presus de toate, indiferenţi. Unora ca aceştia li se adresează o astfel de întrebare. Drag prieten, pentru mântuirea ta erau suferinţele Domnului Isus. Rămâi tu indiferent în faţa lor? Chiar nu înseamnă ele nimic pentru tine?

14 Noiembrie

Plângerile lui Ieremia
2.1‑10

În cap. 1, cei consideraţi responsabili pentru nenorocirile Ierusalimului erau vrăjmaşii, în timp ce, de aici înainte, tot ceea ce se întâmplă este privit ca lucrarea Domnului şi numai a Lui. Să învăţăm şi noi să‑L recunoaştem pe Cel care ne disciplinează … uneori pentru a ne pedepsi, dar întotdeauna cu scopul de a ne binecuvânta în final. De aceea, în loc să ne oprim la mijloacele pe care Dumnezeu le foloseşte în acest scop – probleme cu sănătatea, cu banii, dificultăţi apărute la locul de muncă… – sau să căutăm să scăpăm de ele cât mai curând posibil, să ne smerim sub mâna puternică a lui Dumnezeu şi să aruncăm asupra Lui îngrijorările noastre, pentru că El Însuşi îngrijeşte de noi (1 Petru 5.6,7).

Ierusalimul îşi trece în revistă întregul dezastru: împăratul, preoţii şi profeţii săi sunt fie luaţi robi, fie masacraţi; ceremoniile solemne sunt desfiinţate; zidurile, surpate. Nimic n‑a fost cruţat, nici chiar lucrurile cele mai sfinte: altarul şi Locul Sfânt au fost pângărite (cap. 1.10), devastate, iar obiectele de preţ, duse în Babilon. Până şi chivotul însuşi, „aşternutul picioarelor Sale“ (v. 1; Psalmul 132.7), împreună cu legea dinăuntru (v. 9; 1 Împăraţi 8.9), a dispărut pentru totdeauna, ca semn că Dumnezeu a rupt relaţiile cu poporul Său vinovat.

15 Noiembrie

Plângerile lui Ieremia
2.11‑22

Ce mare este dezolarea profetului în faţa tabloului zugrăvit de versetele anterioare! Lacrimile îi curg fără oprire la vederea acestei „ruine întinse ca marea“ (v. 13).

Şi Domnul Isus a plâns Ierusalimul, pentru că El cunoştea mai dinainte care vor fi pentru cetatea vinovată consecinţele respingerii Sale (Luca 19.41…).

Cu toate că împăratul, căpeteniile, preoţii, profeţii mincinoşi (v. 14) şi majoritatea poporului îşi meritau loviturile care cădeau asupra lor, erau totuşi mulţi care sufereau fără să fi fost răspunzători în mod direct: prunci murind de foame, bătrâni şi copilaşi căzând pe străzi, leşinaţi de foame (v. 11,19,21). Cu toate acestea, Ieremia nu ridică niciun „de ce“, ci se aşază „la spărtură“, în favoarea poporului pe care‑l iubea.

Versetele 15 şi 16 îi prezintă din nou pe cei care „trec pe cale“. La aceştia nu mai este vorba acum doar de indiferenţă, ca în cap. 1.12; de astă dată ei „clatină din cap“, „scrâşnesc din dinţi“, privesc cu neruşinare, aruncă insulte, varsă dispreţ. Domnul Isus, Sfânta Victimă, a cunoscut în timpul ceasurilor de pe cruce toate aceste manifestări ale răutăţii oamenilor (vezi Psalmul 22.7,8; Psalmul 35.21).

16 Noiembrie

Plângerile lui Ieremia
3.1‑24

Odată cu cap. 3 ajungem în inima acestei cărţi mici şi totodată în adâncul deznădejdii profetului. Deşi nu era vinovat, totuşi Ieremia ia în mod personal asupra lui nelegiuirile poporului său, de vreme ce priveşte pedeapsa ca abătându‑se numai asupra sa: „Eu sunt omul care a văzut suferinţa sub nuiaua mâniei Lui…“ (v. 1). El Îl reprezintă astfel pe Domnul Isus împlinind ispăşirea pentru păcatele noastre. Suferinţele îndurate pe cruce din partea omului, despre care ne amintesc v. 14 şi 30 (comp. cu Psalmul 69.12 şi cu Isaia 50.6), au fost urmate, în cele trei ore de întuneric, de suferinţe pricinuite de Dumnezeu, când era tratat aşa cum o cerea păcatul. Aceste expresii înfiorătoare ale mâniei au fost în întregime partea Mântuitorului (comp. v. 8 cu Psalmul 22.2). Şi totuşi încrederea şi speranţa Sa nu L‑au părăsit nicio clipă, în timp ce pe Ieremia acestea l‑au abandonat (v. 18).

Începând însă cu v. 21, cel întristat caută ajutor chiar la Acela care îl loveşte. Atunci credinţa sa, în supunere şi speranţă, îl ajută să descopere minunatele mângâieri ale Domnului, care „sunt noi în fiecare dimineaţă“ (v. 23).

17 Noiembrie

Plângerile lui Ieremia
3.25‑51

Pentru ca încercarea să nu ne determine niciodată să punem la îndoială dragostea lui Dumnezeu, profetul se grăbeşte să adauge că „El nu necăjeşte, nici nu întristează cu plăcere pe fiii oamenilor“ (v. 33). Cu cât mai mult pe cei care sunt răscumpăraţii Săi! 1 Petru 1.6 confirmă că o face doar „pentru puţin (timp)“ şi numai „dacă trebuie“. Totuşi, încercarea este adesea necesară pentru a zdrobi voinţa noastră proprie, când o lăsăm să se dezvolte. „Este bine pentru om să poarte un jug în tinereţea lui“ (v. 27) se poate aplica la ascultare chiar când este vorba să fie în copilărie: a învăţa supunerea în casa părintească înseamnă a ne pregăti să acceptăm apoi, în întreaga viaţă, autoritatea Domnului.

Încercarea este deseori pentru noi şi o ocazie de a ne întoarce ochii spre noi înşine şi de a ne analiza: „Să ne cercetăm căile noastre şi să le încercăm…“ (v. 40). Vom putea recunoaşte în felul acesta, împreună cu psalmistul: „Este bine pentru mine că am fost smerit“ (Psalmul 119.71).

„Ne‑ai făcut gunoi şi lepădătură în mijlocul popoarelor“ (v. 45). Pavel va folosi şi el aceeaşi comparaţie, dar nicidecum pentru a se plânge (1 Corinteni 4.13), pentru că serviciul pentru Evanghelie şi iubirea pentru sfinţi îi permiteau să accepte de bunăvoie această condiţie.

18 Noiembrie

Plângerile lui Ieremia
3.52‑66; 4.1‑6

Ne amintim de groapa oribilă în care Ieremia a fost aruncat de către cei care îi erau „vrăjmaşi … fără motiv“. Aceasta a inspirat v. 52 şi următoarele şi ilustrează groaza morţii în care Mântuitorul nostru, de partea Sa, a intrat într‑un mod real (vezi şi Iona 2.3).

Versetele 55‑58 pot fi însă experienţa oricăruia care geme sub povara păcatelor sale şi ajunge să înţeleagă ce a făcut Domnul pentru el.

Capitolul 4 pune în contrast starea actuală a Ierusalimului cu cea pe care o avusese înainte. În timp de prosperitate, totul avea aspectul cel mai strălucitor. Fiii Sionului erau „comparaţi cu aurul fin“ (v. 2); dar, să remarcăm, doar „comparaţi cu aurul fin“, nu şi „echivalenţi“, pentru că, atunci când încercarea a venit peste ei, precum focul aurarului, totul a fost mistuit acolo, în timp ce un aur autentic ar fi trebuit să reziste victorios. Nu era deci vorba decât de o strălucire înşelătoare. Să ne amintim că întotdeauna încercările sunt cele care spulberă aparenţele şi descoperă adevărata stare a inimii. Cruzimea (v. 3), lipsa totală a milei (v. 4), egoismul odios conducând la fapte dintre cele mai oribile (v. 10), iată ce apare acum în toată goliciunea la aceşti locuitori ai Ierusalimului. Dumnezeu le dezvăluie adâncul inimii, iar focul judecăţii Sale nu cruţă nimic din falsa lor evlavie.

19 Noiembrie

Plângerile lui Ieremia
4.7‑22

Corupţia în Israel a pus stăpânire chiar şi pe nazirei, cu alte cuvinte, pe aceia care (precum creştinii astăzi) trebuia să se distingă prin curăţia purtării lor şi printr‑o punere deoparte în totul pentru Dumnezeu. Ei sunt în culmea decadenţei: „nu mai sunt recunoscuţi pe străzi“ (v. 8). Nimic nu‑i mai face să se deosebească de ceilalţi locuitori nenorociţi ai Ierusalimului! În ce ne priveşte, să ne punem întrebarea în ce măsură purtarea noastră în mijlocul lumii ne face recunoscuţi ca fiind cu adevărat puşi deoparte pentru Domnul.

Iar cât despre cei care aveau misiunea să vegheze asupra poporului, şi anume profeţii şi preoţii săi, aceştia vărsaseră sângele celor drepţi (v. 13). Ieremia era foarte îndreptăţit să confirme aceasta: o ştia din experienţă (Ieremia 26.8).

„Sfârşitul nostru este aproape … sfârşitul nostru a venit“ spun întristaţii poporului (v. 18) după ce aşteptaseră inutil un „ajutor zadarnic“ şi constataseră că nimeni nu‑i putea salva (v. 17). Ei bine, este momentul ca Dumnezeu să declare: „Pedeapsa nelegiuirii tale s‑a împlinit“ (v. 22; comp. cu Isaia 40.1,2). Va fi rândul Edomului să sufere pedeapsa. Şi întotdeauna este aşa: când este cert că nimic nu ne poate ajuta şi că suntem la capătul puterilor, atunci este momentul ca Dumnezeu să intervină în suveranitatea Lui şi să ne elibereze.

20 Noiembrie

Plângerile lui Ieremia
5.1‑22

În această ultimă plângere, „rămăşiţa“ poporului îşi face o tristă şi umilitoare descriere a stării sale, fără să ascundă nimic. Nu numai părinţii lor (v. 7), ci ei înşişi au păcătuit şi suferă pedeapsa (v. 16). Aici trebuie să ajungă atât un necredincios, cât şi un credincios care a căzut într‑o greşeală. Cu siguranţă, toţi cunoaştem din experienţă lucrarea penibilă pe care Dumnezeu trebuie s‑o împlinească în conştiinţele noastre, în calea căreia mândria noastră se aşază deseori ca un obstacol. Dar, spre deosebire de cei necăjiţi din acest capitol (v. 22), în clipa când noi ne mărturisim păcatele, ştim că Dumnezeu ne‑a iertat deja, pe baza lucrării Domnului Hristos.

Totuşi, aceste versete, ca de altfel întreaga carte, ne prezintă mai cu seamă aspectele păcatului colectiv. Şi ne ducem cu gândul la răul care s‑a extins în Biserică asemenea aluatului, la mondenitate, la falimentul care a rezultat din aceasta şi ale cărui jalnice efecte morale sunt la fel de lamentabile precum tabloul acestui capitol. O, dacă am fi preocupaţi de gloria Domnului, nu am putea rămâne indiferenţi în faţa unei aşa dezolante stări a lucrurilor. Să ne dea El inimi cu adevărat smerite, dar totodată încrezătoare într‑un Dumnezeu care nu Se schimbă niciodată (v. 19).

21 Noiembrie

Marcu
1.1‑13

Evanghelia după Marcu este Evanghelia Robului desăvârşit. Aici nu găsim relatate nici istoria naşterii Domnului Isus şi, cu atât mai mult, nu genealogia Sa, câtă vreme, pentru aprecierea unui rob, calităţile luate în seamă sunt doar ascultarea, credincioşia, promptitudinea… Însă chiar de la primele cuvinte, El este desemnat ca fiind Fiul lui Dumnezeu, pentru ca cititorul să nu se înşele asupra Persoanei a Cărei lucrare smerită o va găsi relatată: este deci vorba de un rob de bunăvoie: „Fiind în chip de Dumnezeu“, Isus a luat El Însuşi „chip de rob“ (Filipeni 2.6,7).

Precedat de mărturia lui Ioan, Domnul Îşi începe slujba imediat, astfel că acest cel dintâi capitol este caracterizat de folosirea cuvântului „îndată“ (de unsprezece ori).

Isus Se supune botezului. Deşi „sfânt, fără răutate, fără pată“ (Evrei 7.26), El Îşi ia locul printre păcătoşii care se pocăiau. Dar, pentru a nu fi confundat cu aceştia, Dumnezeu face din ceruri o declaraţie solemnă cu privire la „Sfântul Său Slujitor, Isus“ (Fapte 4.27,30), declaraţie care se face auzită înainte ca El să‑Şi fi început lucrarea. Nu se spune: în Tine voi găsi, ci: „ Îmi găsesc plăcerea“.

După aceasta, Isus este „mânat“ de Duhul în pustiu, pentru a‑l lega acolo pe Vrăjmaşul care ne ţinea în robie (vezi cap. 3.27). Pretutindeni pe unde păcatul ne‑a târât pe noi, dragostea şi ascultarea L‑au condus pe Isus, pentru a ne elibera.

22 Noiembrie

Marcu
1.14‑28

Odată apărut Domnul Isus, prin chiar acest fapt, slujba lui Ioan Botezătorul se află la sfârşitul ei.

Împărăţia lui Dumnezeu s‑a apropiat; Împăratul în persoană Se află în mijlocul poporului. Şi El face o proclamaţie care se rezumă prin două porunci, întotdeauna actuale: „Pocăiţi‑vă şi credeţi în Evanghelie“ (v. 15). Domnul citeşte în inima fiecăruia răspunsul pe care îl dăm la această invitaţie urgentă. Celor care L‑au ascultat şi L‑au primit, El le adresează apoi, personal, o altă chemare, de a‑L urma slujindu‑L. „Veniţi după Mine“ (v. 17), le spune El celor patru ucenici cărora le cunoştea înclinaţia interioară. Şi imediat aceştia Îl urmează. Ei vor avea privilegiul de a‑L însoţi pe Isus pe tot parcursul slujbei Sale, de a fi martorii Săi la tot ce vor fi văzut şi auzit (1 Ioan 1.1…) şi de a fi ucenicii Săi, învăţaţi de El (Matei 11.29). Este condiţia pentru a deveni, mai târziu, apostolii Săi, altfel spus, trimişii Săi (Ioan 20.21) pentru a predica evanghelia în lume.

La Capernaum, Isus vindecă un om stăpânit de un duh necurat care se afla chiar în sinagogă, ca o caracteristică a stării de adânc faliment în care era căzut atunci Israelul. Încă de la începutul slujbei Domnului, puterea Lui este „la cuţite“ cu cea a lui Satan, care acţionează atât asupra trupurilor, cât şi asupra sufletelor (despre care atât de puţini sunt conştienţi).

23 Noiembrie

Marcu
1.29‑45

După sinagoga din Capernaum, casa lui Andrei şi a lui Simon este cea care devine scena unei minuni a harului. Isus este întotdeauna gata ca, odată primit în casele noastre, să ne aducă eliberările Sale. Să procedăm şi noi precum ucenicii, spunându‑I Lui tot ce ne frământă (v. 30).

Îndată ce a fost vindecată, soacra lui Simon se grăbeşte să slujească pe Domnul şi pe Săi. Oare n‑avea ea, în faţa ei, exemplul celei mai mari slujbe?

Se lasă seara, însă, pentru un astfel de Rob, ziua încă nu se sfârşise. Îi sunt aduşi cei care aveau probleme cu sănătatea şi, neobosit, El le ia durerile şi îi vindecă. Care era secretul unei astfel de activităţi minunate? De unde scotea Domnul Isus putere mereu proaspătă? Versetul 35 ne învaţă că din comuniunea cu Dumnezeul Său. Observaţi în ce fel Îşi începea ziua acest Om desăvârşit (comp. cu Isaia 50.4 sf.). Când este însă informat de popularitatea pe care o avea, El părăseşte mulţimile curioase să vadă doar minuni şi pleacă să predice Evanghelia în altă parte.

Domnul Isus vindecă apoi un lepros, căruia îi spune cu exactitate în ce fel trebuie să‑şi dea mărturia, o mărturie după Cuvânt (v. 44; Levitic 14). Din nefericire însă, omul acţionează după propriile sale gânduri, iar aceasta în detrimentul lucrării lui Dumnezeu în această cetate.

24 Noiembrie

Marcu
2.1‑17

În casa din Capernaum, Domnul Isus Se face recunoscut, conform Psalmul 103.3, ca Cel care iartă toate nelegiuirile şi care vindecă toate neputinţele. Cu privire la paralitic, El împlineşte, în această ordine, cele două părţi ale acestui verset, ca o mărturie pentru toţi. Cel care iartă păcatele – lucrare spirituală – şi care dă şi o dovadă materială, vindecând astfel boala, nu poate fi altul decât Domnul, Dumnezeul lui Israel.

Vameşii percepeau taxele pentru a le plăti romanilor, fapt ce atrăgea asupra lor pe de o parte bogăţia (pentru că păstrau o parte pentru ei), iar pe de altă parte, dispreţul compatrioţilor. Domnul însă, chemându‑l pe Levi şi acceptând invitaţia lui, arată că nu dispreţuieşte şi nu respinge pe nimeni. Dimpotrivă, El a venit pentru păcătoşii notorii (cunoscuţi de toată lumea), care nu‑şi ascund starea (1 Timotei 1.15); şi ia masa împreună cu ei, devenind Prietenul lor. Pentru că, încă de la cădere, omului îi este frică de Dumnezeu şi fuge de El, din cauza conştiinţei sale rele, cea dintâi grijă a lui Dumnezeu, înainte de a salva făptura Sa, este să Şi‑o apropie, câştigându‑i încrederea. Şi aceasta a făcut Domnul Isus coborând până la întâlnirea cu omul mizerabil, pentru a‑l face să înţeleagă că Dumnezeu îl iubeşte.

25 Noiembrie

Marcu
2.18‑28

În timp ce cuvântul Robului desăvârşit este „îndată“, cel al iudeilor necredincioşi este „de ce?“ (v. 7,16,18,24). Întrebat cu privire la post, Domnul Isus răspunde că acesta este marca tristeţii, care, prin urmare, nu se potriveşte cât timp El Se află împreună cu ei. Nu era oare venirea Lui un prilej de mare bucurie pentru tot poporul? (Luca 2.10).

El Se foloseşte apoi de această ocazie pentru a pune în contrast regulile şi tradiţiile iudaismului cu evanghelia libertăţii harului pe care venise să le‑o aducă. Este trist de remarcat că omul preferă, în locul acestei evanghelii, formele religioase, pentru că acestea îi permit să‑şi facă o bună reputaţie înaintea altora, … în timp ce continuă să‑şi împlinească propria voie. Spre deosebire de această categorie, v. 22 ni‑l arată pe creştin ca fiind un om înnoit în întregime. Câtă vreme inima îi este schimbată şi este plin de o bucurie nouă, obligatoriu şi comportamentul său exterior va fi transformat.

Fariseii îi învinuiesc în mod public pe ucenici că smulg spice în zi de sabat. Omul suceşte întotdeauna după placul său ceea ce i‑a dăruit Dumnezeu. Sabatul era un har acordat lui Israel, însă evreii l‑au folosit ca pe un jug pentru a‑şi îngreuna robia spirituală (Fapte 15.10).

26 Noiembrie

Marcu
3.1‑19

Are loc o a doua vindecare în sinagoga din Capernaum, şi aceasta din nou într‑o zi de sabat (cap. 1.21…). Acestui bolnav, a cărui mână este uscată, Domnul îi cere exact fapta pe care el nu este în stare s‑o împlinească. Începând prin a asculta, omul îşi face dovada credinţei sale şi aceasta Îi permite lui Isus să‑l vindece. Dar, vai, priviţi la împietrirea inimilor celor care asistă! În loc să se bucure împreună cu omul vindecat şi să admire puterea Domnului, aceşti oameni răi folosesc această minune drept pretext pentru a căuta să‑L omoare. El însă Îşi continuă lucrarea Sa de har, iar mulţimile, inclusiv dintre străinii din Tir şi Sidon (şi chiar şi edomiţi), continuă să vină la El pentru a‑L asculta şi a găsi vindecarea.

După aceasta, El pune deoparte doisprezece ucenici şi îi rânduieşte „ca să fie cu El şi ca să‑i trimită…“ (comp. cu Ioan 15.16). A fi cu Isus: ce privilegiu de nemăsurat şi, în acelaşi timp, ce condiţie indispensabilă pentru a putea fi apoi trimişi! Cum să împlineşti un serviciu fără să fi primit mai întâi îndrumările Sale? (Ieremia 23.21,22).

În această Evanghelie, fiecare dintre cei doisprezece este numit singur, pentru a ne învăţa că un rob trebuie să aştepte direct şi personal de la Stăpânul său să primească îndrumare şi ajutor.

27 Noiembrie

Marcu
3.20‑35

Întotdeauna dispus să‑i lase pe oameni să se apropie de El, Domnul permite mulţimii să se înghesuie în casa în care a intrat, din moment ce imediat începe să‑i înveţe din nou, fără să aibă timp nici măcar să mănânce. Noi, care adesea suntem atât de puţin dispuşi să ne deschidem uşa către străini sau să ne lăsăm deranjaţi în a schimba ceva în tabieturile noastre, să luăm exemplu de la această neobosită dăruire şi de la această totală renunţare. Să ne gândim, de asemenea, că un vizitator nedorit este poate trimis la noi tocmai pentru a‑i vorbi despre mântuirea sufletului.

Unele persoane sunt tulburate de v. 29. Se tem ca nu cumva, vreodată, fără să‑şi fi dat seama, să fi spus vreun cuvânt vinovat care nu va putea fi iertat niciodată. Ce subestimare a harului lui Dumnezeu! „Sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat“ (1 Ioan 1.7). Hula împotriva Duhului Sfânt era înfiorătorul păcat al Israelului necredincios. Acest popor îi atribuia lui Satan puterea Duhului Sfânt cu care era îmbrăcat Domnul Isus; era un păcat de extremă gravitate acesta şi, în plus, contrar oricărui bun simţ (v. 26).

În cel din urmă paragraf, Domnul îi distinge clar pe aceia pe care‑i consideră membri ai familiei Sale. A face voia lui Dumnezeu înseamnă (şi acum, ca şi atunci) a asculta de Domnul Isus.

28 Noiembrie

Marcu
4.1‑12

Domnul Isus rămâne lângă mare şi învaţă mulţimile slujindu‑Se de limbajul în imagini, cel al parabolelor. Cea dintâi este parabola Semănătorului, în care El Însuşi Se prezintă ca fiind Cel care aduce şi răspândeşte în lume sămânţa bună a Evangheliei. Deşi cunoaşte inimile şi modul în care acestea vor primi – sau nu vor primi – adevărul, El dă fiecăruia ocazia de a veni în contact cu Cuvântul vieţii. Voi l‑aţi primit?

Versetul 12 nu trebuie nicidecum să ne zăpăcească, încât să bănuim că Domnul S‑ar teme ca nu cumva, văzându‑i pe oameni pocăindu‑se, să fie obligat, împotriva voinţei Lui, să le ierte păcatele! Să înţelegem că aici este vorba despre poporul iudeu în ansamblu. Acesta L‑a acuzat pe Domnul Isus de a avea demon, respingând astfel mărturia Duhului Sfânt. Un asemenea păcat nu‑i putea fi iertat, iar Israel va fi împietrit ca popor (cap. 3.29; Romani 11.7,8,25). Dar toţi cei care doresc să‑L întrebe pe Domnul Isus «în particular» (v. 10: „când a fost singur“) pot găsi „în jurul Lui“ (v. 10), şi astăzi, ca şi atunci, loc pentru a auzi descoperirea tainelor Împărăţiei lui Dumnezeu (v. 11,34; comp. cu sf. v. 5 din Proverbe 28). Să ne folosim de acest mare privilegiu şi în special să nu ne sustragem de la strângerile în care noi «Îl înconjurăm» pe Domnul (stăm „în jurul Lui“) pentru a asculta Cuvântul Său.

29 Noiembrie

Marcu
4.13‑25

Domnul le explică ucenicilor Săi parabola Semănătorului. Ea este punctul de plecare al întregii Sale învăţături (v. 13); în adevăr, pentru a înţelege învăţăturile Sale, este necesar ca Evanghelia să fi avut mai întâi rădăcina prinsă în inimă.

Chiar dacă ne numărăm printre credincioşii autentici, să ne gândim cu teamă ca nu cumva, uneori, să fim găsiţi asemenea primelor trei pământuri, pentru că nu numai vestea bună a mântuirii este ceea ce caută Satan să fure de îndată ce a fost semănată. Câte cuvinte nu ne‑a adresat Dumnezeu nouă, în faţa cărora inimile noastre n‑au fost sensibile, deoarece contactul cu lumea le împietrise precum drumul (vezi cap. 6.52)? Sau de câte ori nu ni s‑a întâmplat să acţionăm conduşi de sentimente, până când o încercare a demascat lipsa noastră de dependenţă şi de credinţă (comp. cu v. 17)?

Deşi opuse nepăsărilor, îngrijorările („grijile veacului acestuia“) sunt la fel de dăunătoare (Luca 21.34). Prin „înşelăciunea bogăţiei şi poftele după alte lucruri“, ele pot înăbuşi, pentru un timp, viaţa spirituală a unui copil al lui Dumnezeu, lipsindu‑L pe Domnul de rodul pe care acesta ar fi trebuit să‑l aducă la vremea lui (Tit 3.14 sf.). „Fiţi atenţi la ce auziţi“ – recomandă Domnul Isus în Marcu (v. 24), iar în Luca 8.18: „Luaţi seama … cum auziţi“. În ce ne priveşte, în ce fel primim noi Cuvântul divin?

30 Noiembrie

Marcu
4.26‑41

Parabola din v. 26‑29 (a seminţei) şi cea la care aceasta îşi găseşte corespondent în Matei (parabola neghinei de pe câmp: Matei 13) prezintă deosebiri apreciabile în ce priveşte unghiul din care ne transmit învăţătura. Aici este vorba de lucrarea lui Dumnezeu, în timp ce în Matei intervine şi vrăjmaşul, profitând de neglijenţa oamenilor care dormeau. În capitolul nostru, la v. 27, marele Semănător pare şi El să doarmă, însă, în realitate, zi şi noapte, nevăzut, veghează asupra seminţei Sale preţioase şi o înconjoară cu toată grija de care ea are nevoie pentru a creşte până la seceriş. Dragi prieteni creştini, uneori ni se poate părea că Domnul este indiferent, că nu ascultă rugăciunile noastre, că lucrarea Sa este abandonată. Dar să ridicăm ochii, aşa cum îi invită Isus pe ucenici să facă prin credinţă. Câmpurile sunt deja albe pentru seceriş (Ioan 4.35)!

Pentru a trece pe malul celălalt, ceea ce corespunde cu traversarea primejdioasă a lumii, ucenicii nu sunt singuri. Împreună cu ei, în corabie, L‑au luat pe Domnul, „aşa cum era“ (v. 36). Câte persoane nu‑şi fac despre Isus propria lor imagine falsă şi văzută de departe?

– „Cine este Acesta?“, întreabă ucenicii (v. 41).

Acela care a adunat vântul în pumnii Săi, care a legat apele într‑o manta (Proverbe 30.4)!

1 Decembrie

Marcu
5.1‑20

Domnul şi ucenicii Săi acostează în ţinutul Gadarenilor. Cea dintâi persoană pe care o întâlnesc acolo este un om stăpânit în întregime de demoni, care‑l fac furios şi de neîmblânzit. Ce realitate îngrozitoare! Avem în această dezlănţuire portretul moral al omului păcătos: jucărie a diavolului, mânat şi chinuit de patimi grosolane, locuind în moarte (simbolizată de morminte), neputând decât să‑şi facă rău lui însuşi şi să‑i pună în pericol pe semenii săi… În zadar încercaseră aceştia să‑i îngrădească puterea, legându‑l cu lanţuri… Ce imagine a inutilităţii regulilor morale prin care societatea caută să stăvilească pornirile firii omeneşti!

Probabil că noi ne‑am fi depărtat îngroziţi şi dezgustaţi de o asemenea creatură. Domnul Isus însă nu S‑a dat înapoi. Dimpotrivă, urmează să Se ocupe de acest nefericit, pentru a‑l elibera din mizeria şi din robia sa.

Cât despre locuitorii cetăţii, aceştia par să nu fi reţinut din această minune decât pierderea porcilor. La cererea lor, Domnul pleacă, dar lasă acum în urma Lui un martor. Pe care anume? Pe „cel care fusese demonizat“ (v. 18).

Nu este aceasta o imagine a zilelor noastre? Respins de această lume, Domnul Hristos îi păstrează aici pe cei pe care i‑a salvat, dându‑le ca misiune să vorbească despre El. Cum ne achităm noi de aceasta? (citiţi Psalmul 66.16).

2 Decembrie

Marcu
5.21‑43

Un fruntaş al sinagogii, pe nume Iair, L‑a chemat pe Domnul Isus să‑i vindece fiica. Însă în timp ce Învăţătorul Se află pe drum, o femeie, căreia niciun medic nu‑i putuse da ajutor, urmează să‑şi recapete în taină puterea.

Drag prieten care ai căutat poate în diverse locuri un remediu pentru mizeria ta morală, Isus trece încă şi astăzi pe lângă tine. Procedează şi tu precum această femeie: apucă marginea hainei Lui! (comp. cu cap. 6.56).

Femeia ştie că este salvată, de asemenea şi Domnul ştie, dar este nevoie ca toţi să audă şi de aceea Domnul Isus vrea s‑o determine să‑şi învingă timiditatea, să se facă cunoscută, mărturisind public „tot adevărul“. În felul acesta, ea va primi, ca răspuns la credinţa ei, un cuvânt de har infinit mai minunat decât simpla vindecare: „Fiică, credinţa ta te‑a mântuit; mergi în pace“ (v. 34).

În tot acest timp, casa lui Iair răsuna de vaiete şi de strigăte de disperare (dar nu dintr‑o profundă sinceritate – vezi v. 40). Cu un cuvânt, Isus îl mângâie însă pe bietul tată (v. 36), îndreptând spre Dumnezeu gândurile acestui om… şi totodată pe ale noastre: Nu te teme; crede numai“. Apoi, printr‑un alt cuvânt, atât de mişcător încât Duhul ni l‑a transmis în însăşi limba folosită de Mântuitorul (ebr. „Talita cumi“), El învie fetiţa.

3 Decembrie

Marcu
6.1‑13

Pentru locuitorii Nazaretului, Isus era „tâmplarul“. Timp de treizeci de ani, El Îşi ascunsese gloria sub condiţia smerită a unui meşteşugar de provincie; o asemenea înjosire este de neconceput pentru omul firesc, obişnuit să judece după aparenţe.

Dacă era dificil pentru mărturia Domnului să fie primită „în patria Lui şi între rudele Lui şi în casa Lui“ (v. 4), cu cât mai greu este pentru mărturia noastră să fie primită în locul unde suntem cunoscuţi … cu toate defectele şi cu tot trecutul nostru trist! Dar tot în acelaşi loc, şi roadele unei vieţi noi vor fi cu atât mai evidente şi vor constitui cea mai puternică vorbire (Filipeni 2.15).

Aleşi în cap. 3.13‑19, cei doisprezece sunt acum trimişi să predice pocăinţa. Domnul îi îndeamnă să nu ia nimic pentru drum. Viaţa lor trebuie să fie o viaţă de credinţă. Clipă de clipă, ei vor primi ceea ce le va fi necesar atât pentru slujbă, cât şi pentru nevoile lor personale. Strângerea de provizii i‑ar fi privat de bogate experienţe şi i‑ar fi făcut să piardă din vedere legătura care‑i unea cu Învăţătorul absent. În ce priveşte sandalele, aici acestea sunt obligatorii: ele sugerează ceea ce Efeseni 6.15 numeşte „pregătirea Evangheliei păcii“. Orice credincios trebuie să‑şi aranjeze («orneze») mersul în aşa fel încât să confirme mesajul de har al cărui purtător este (comp. cu Romani 10.15).

4 Decembrie

Marcu
6.14‑29

Pentru o conştiinţă rea, totul devine subiect de teamă (Proverbe 28.1). Atunci când Irod, cel care poruncise decapitarea lui Ioan Botezătorul, aude despre Isus, se îngrozeşte la gândul că profetul ar fi putut învia, căci aceasta ar fi însemnat că Însuşi Dumnezeu a luat în mână cauza victimei Sale. Din aceleaşi motive, oamenii vor fi cuprinşi de spaimă când Isus crucificat va apărea pe norii cerului (Apocalipsa 6.2,15‑17; vezi şi Apocalipsa 11.10,11).

Dar ce fericită este partea lui Ioan, a celui mai mare dintre profeţi, şi ce contrast faţă de soarta nenorocitului ucigaş! Acesta este mai degrabă laş, decât crud ca tatăl său, Irod cel mare. Slab de caracter, dominat de patimi, „el stătea pe gânduri“ (lit. „făcea multe“) (v. 20) după ce îl auzise pe Ioan, cu excepţia de a‑şi pune viaţa în acord cu voia lui Dumnezeu. A face o mulţime de lucruri, chiar lucruri bune, nu este suficient pentru a‑I fi Lui pe plac. Soseşte însă „o zi potrivită“ (v. 21), da, potrivită pentru Satan şi pentru cele două femei de care el se va folosi. Un banchet, seducţia unui dans, o promisiune nesocotită, respectată din orgoliu … nici nu era nevoie de mai mult pentru a comite o crimă dezgustătoare, plata unor chinuri ale sufletului mult prea îngrozitoare.

5 Decembrie

Marcu
6.30‑44

Apostolii care se reîntorc aproape de Domnul sunt foarte preocupaţi cu ceea ce au făcut şi grăbiţi să Îi istorisească, dar Învăţătorul ştie că acum ei au nevoie de puţină odihnă şi de aceea le pregăteşte un moment „deoparte“ cu El. Noi, care invocăm adesea cu atâta uşurătate nevoia de a ne destinde, să privim la câteva din condiţiile în care ucenicii gustă această odihnă: 1) urmează după o lucrare pentru Domnul; 2) nu poate fi vorba decât de puţină odihnă, pentru că pământul nici n‑ar fi în stare să ofere una durabilă (vezi Mica 2.10); 3) este luată departe de lume, şi nu în distracţiile pe care aceasta le poate oferi; 4) odihna este un prilej de bucurie doar alături de Domnul.

Odihnă de scurtă durată, într‑adevăr, pentru că deja mulţimile se strâng! Domnul Isus le va hrăni sufletele, apoi trupurile (Matei 4.4); dar, mai întâi, Îşi pune ucenicii la încercare. Aceştia veneau să‑I istorisească tot ceea împliniseră. Ei bine, era momentul de a‑şi dovedi capacitatea lor, în loc să‑i trimită pe aceşti oameni. „Daţi‑le voi să mănânce“ (v. 37), le spune Domnul, pentru a‑i face să realizeze că orice putere vine de la El. În acelaşi timp, El îi asociază, prin har, gestului Său de bunătate. Înţelepciune, putere, dragoste: încă o dată vedem strălucind împreună aceste caractere ale Robului desăvârşit.

6 Decembrie

Marcu
6.45‑56

La cea dintâi traversare a lacului (cap. 4.35‑41), Domnul Se afla cu ucenicii Săi, chiar dacă dormea în corabie. Aici, credinţa celor doisprezece este supusă la o probă şi mai grea, deoarece Învăţătorul nu Se mai află cu ei. El a urcat pe munte să Se roage, în timp ce aceştia, singuri în noapte, luptă cu vântul şi cu valurile. Ei L‑au pierdut pe Isus din vedere, însă El, detaliu remarcabil, îi vede pe marea agitată (v. 48). Şi El vine la ei spre sfârşitul nopţii (citiţi Iov 9.8). Cât de puţin sunt ei pregătiţi să‑L întâmpine! Atunci, printr‑un cuvânt, El Se face recunoscut şi îi încurajează: „Îndrăzniţi; Eu sunt; nu vă temeţi“ (v. 50; Isaia 43.2). Câţi credincioşi, trecând prin încercare, ajunşi la capătul puterilor şi pierzându‑şi curajul, n‑au putut auzi astfel vocea cunoscută a Domnului, aducându‑le aminte de prezenţa şi de dragostea Sa!

Acostând în ţinutul Ghenezaretului, Domnul Isus este întâmpinat de nerăbdarea de a face multe minuni. Câtă deosebire faţă de începutul capitolului (v. 5‑6)! «A‑L recunoaşte pe Isus precum au făcut aceşti oameni (chiar după o perioadă în care El le‑a fost necunoscut) şi a‑L primi este suficient pentru a fi beneficiarii unor comori infinite ale harului Său, întotdeauna la dispoziţia credinţei» (S.P.).

7 Decembrie

Marcu
7.1‑16

Fariseii erau geloşi pe succesul Domnului asupra mulţimilor, dar, temându‑se de acestea, nu îndrăzneau să‑L înfrunte direct. Atunci îi acuză pe ucenici, cum mai făcuseră deja în cap. 2.24. Pentru aceşti ipocriţi, curăţia exterioară avea o importanţă cu atât mai mare, cu cât erau mai puţin preocupaţi de curăţia conştiinţei. În acelaşi fel, religia fără sfinţenie convine de minune inimii fireşti. Fariseii se îngrijeau de aprobarea oamenilor şi nu le păsa deloc de cea a lui Dumnezeu.

Spre deosebire de ei, scopul credincioşilor este întâi de toate a plăcea Domnului (vezi Galateni 1.10). Şi cum El priveşte la inimă, aceasta ne va determina să facem cu atenţie „curăţenia“ interioară, altfel spus, să ne judecăm gândurile, motivaţiile şi intenţiile în lumina Cuvântului care dă la iveală chiar şi cea mai mică pată.

Isus le arată acestor farisei că tradiţia lor ajunge chiar să contravină poruncile divine, şi aceasta într‑un caz atât de izbitor, cel al consideraţiei şi al respectului datorat părinţilor. Insistăm asupra pericolului tradiţiei. A face un lucru doar „pentru că aşa s‑a făcut dintotdeauna“ înlătură orice valorificare a unui drept şi ne poate rătăci într‑un mod grav. Noi trebuie întotdeauna să ne informăm cu privire la ceea ce spune Scriptura.

8 Decembrie

Marcu
7.17‑37

Domnul, care cunoaşte atât de bine inima omului, îi pune în gardă pe ucenici cu privire la lucrurile care pot ieşi din ea. Această inimă firească este deopotrivă şi a noastră, dar, binecuvântat fie Dumnezeu, există un remediu pentru această stare (Psalmul 51.10).

După constatarea pe care tocmai urmează să o facă, ne putem închipui ce bucurie I‑a adus Domnului Isus întâlnirea cu femeia siro‑feniciană. Severitatea cu care El Se poartă la început faţă de ea va pune în evidenţă nu numai o credinţă mare, pe care nimic nu o descurajează, ci şi o umilinţă autentică, pentru că, spre deosebire de fariseii cei orgolioşi, această femeie nu face caz de niciun titlu, de niciun merit; ea îşi ia adevăratul loc înaintea lui Dumnezeu şi acceptă judecata îndreptată spre condiţia ei (Isaia 57.15).

Un surdo‑mut este cel căruia Isus urmează să‑i redea simţurile, după ce, mai întâi, îl ia deoparte din mulţime“. Cine ar fi avut dreptul să se amestece în acest interviu al Mântuitorului cu cel de care El Se ocupa? Pentru convertirea unui păcătos este întotdeauna nevoie de un contact direct, personal şi intim cu Domnul (vezi şi cap. 8.23)

Lectura noastră se încheie cu mărturia mulţimilor despre Isus: „Toate le face bine“ (v. 37). Fiecare credincios, privind în urmă, ar trebui să poată confirma în acelaşi fel, ca bilanţ propriu: Da, Doamne, Tu toate lucrurile le faci bine!

9 Decembrie

Marcu
8.1‑21

Când facem un bine, putem fi conduşi de motive mai mult sau mai puţin mărturisite, cum ar fi, de exemplu, căutarea consideraţiei (cum făceau şi fariseii) sau încercarea de a ne împăca conştiinţa împlinind o îndatorire socială. Şi cât de multe lucrări nu au astfel de motive chiar în creştinătate…!

Domnul Isus era însufleţit neîncetat de mila pentru aceste mulţimi, pe care pentru a doua oară le hrăneşte printr‑o lucrare de putere (v. 2; cap. 6.34). Contactele noastre zilnice cu lumea, poftele ei, murdăria ei, toate acestea tind să ne împietrească. Obişnuiţi să vedem în jurul nostru mizeria materială, morală şi, mai presus de toate, spirituală, nu mai suferim atât de mult pentru aceasta. Domnul Isus însă păstra o inimă divin de sensibilă: în cap. 7.34, „privind spre cer“, suspină (sau oftează) văzând starea surdo‑mutului; în v. 12 din acest capitol, necredinţa fariseilor Îl face să suspine adânc, iar în cap. 6.52 şi 7.18 vedem cum Îl întristează duritatea inimii propriilor Săi ucenici. Cele două minuni la care participaseră nu fuseseră suficiente să le dea ucenicilor încredere în Învăţătorul lor…! (comp. cu Ioan 14.8‑9). Cât de mult a suferit Domnul în timpul vieţii Sale, atât din milă sau din compasiune, cât şi din cauza necredinţei, a nerecunoştinţei oamenilor… uneori chiar a celor dintre ai Săi!

10 Decembrie

Marcu
8.22‑38

La Betsaida, cetate despre care Domnul are de subliniat în special că era marcată de necredinţă (Matei 11.21), El împlineşte încă o minune, de data aceasta în favoarea unui orb. Pentru vindecarea lui este nevoie să intervină de două ori – în acelaşi fel, progresiv, în care venim şi noi, uneori, în lumina lui Dumnezeu (Psalmul 138.8; Filipeni 1.6).

Isus îi întreabă pe ucenici despre părerile care sunt în legătură cu El, după care le adresează lor întrebarea fundamentală: „Dar voi, cine ziceţi că sunt Eu?“ (v. 28). Oricare ar fi părerile altor oameni cu privire la Domnul Isus, eu trebuie să am despre El o părere personală, iar aceasta doar ca punct de plecare pe calea pe care El mă invită să‑L urmez, calea lepădării de mine însumi şi a crucii unde eu sunt răstignit (mort) împreună cu El. Unele persoane aflate în încercare vorbesc despre crucea pe care trebuie s‑o poarte sau despre «calvarul» pe care trebuie să‑l accepte cu resemnare, însă nu aceasta este ceea ce vrea Domnul să ne spună aici. El cere fiecărui credincios să ia de bunăvoie povara de dispreţ şi de suferinţă pe care lumea nu se reţine să i‑o arunce cât timp el se arată că este credincios (Galateni 6.14). Domnul Isus accentuează cuvintele: „Pentru Mine“, deoarece ele conţin marele secret care‑i permite creştinului să accepte să fie mort şi faţă de lume şi faţă de sine însuşi (v. 35; Romani 8.36).

11 Decembrie

Marcu
9.1‑13

Potrivit promisiunii din v. 1, trei dintre ucenici sunt acum primiţi să contemple mai dinainte „Împărăţia lui Dumnezeu venită în putere“. Această Împărăţie este reprezentată de Însuşi Împăratul ei, în care ucenicii Îl recunosc pe Isus, Învăţătorul lor, înveşmântat cu măreţie şi cu glorie strălucitoare. Cel care obişnuia să‑Şi acopere şi să‑Şi ascundă această glorie (Psalmul 104.1) sub umilul „chip de rob“ (Filipeni 2.7) o descoperă pentru o clipă înaintea privirilor alor Săi, orbiţi şi uluiţi. Atunci un glas străbate norii: este glasul care răsună deopotrivă şi pentru noi: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit: de El să ascultaţi!“ (v. 7). Cu cât mai multă măreţie şi demnitate are o persoană, cu atât mai importante sunt cuvintele sale. Şi cum Cel pe care suntem invitaţi să‑L ascultăm nu este altul decât Fiul Preaiubit al lui Dumnezeu, cu cât mai multă atenţie trebuie să acordăm noi învăţăturii Sale! (Evrei 12.25; citiţi împreună cu Evrei 1.1,2 şi 2.1).

Oricât de bine ar fi fost pe munte (v. 5), ei trebuie să coboare de acolo, iar Domnul îi face pe cei trei ucenici să înţeleagă că ceea ce au văzut îşi va găsi împlinirea mai târziu. Nici Ioan (reprezentat prin Ilie), nici Însuşi Domnul nu au fost primiţi, pentru că mai întâi El trebuia să treacă pe la cruce şi să sufere mult înainte să intre în gloria Sa.

12 Decembrie

Marcu
9.14‑32

Odată coborât de pe munte, Domnul Îşi reia serviciul dragostei, serviciu cu privire la care apostolul Petru, cel care a avut privilegiul să‑i fie martor, ne face un minunat rezumat în cartea Fapte. „Isus din Nazaret“, spune el, „umbla din loc în loc făcând bine şi vindecând pe toţi cei asupriţi de diavolul, pentru că Dumnezeu era cu El“ (Fapte 10.38,39). Domnul găseşte o mare adunătură de oameni pălăvrăgind şi vorbind între ei în contradictoriu. Cel care face obiectul acestei agitaţii este un băiat nenorocit, care de la vârstă fragedă suferea de cumplite crize nervoase provocate de un demon. În zadar a adus bietul tată înaintea ucenicilor cazul unicului său fiu: aceştia n‑au putut alunga duhul rău. Înainte de a‑l elibera El Însuşi, Isus pune degetul pe motivul eşecului lor: necredinţa; pentru că „toate sunt posibile pentru acela care crede“ (v. 23). Atunci, cu lacrimi, acest om se abandonează în voia Domnului. Înţelege că niciun efort al voinţei nu‑i va putea da credinţa şi se recunoaşte incapabil. În acelaşi fel putem spune şi despre noi, că avem nevoie de ajutor divin nu numai pentru eliberarea propriu‑zisă, ci şi pentru a putea cere eliberarea.

În v. 26, puterea demonică se manifestă încă o dată, pentru ca victoria Domnului să fie şi mai evidentă. Domnul ia cu blândeţe copilul de mână şi îl ajută să se ridice.

13 Decembrie

Marcu
9.33‑51

Sărmanii ucenici! Când Învăţătorul vine să le vorbească despre suferinţele şi moartea Sa, singurul lucru care îi interesează, încât ajunseseră pe punctul să discute între ei în contradictoriu, era să ştie cine va fi cel mai mare. Prin întrebarea Sa, Domnul le cercetează inimile (v. 33), după care, cu har şi răbdare, îi învaţă ce este smerenia.

Această lecţie este urmată de o alta. Ucenicii crezuseră că trebuia oprit un om de la a face minuni în Numele lui Isus. Din ce motiv? „Pentru că nu ne urma“ (v. 38), este pretextul invocat de Ioan. Domnul le arată că şi atunci fuseseră preocupaţi cu ei înşişi, şi nu cu El. Să ne ferim de a fi sectari! Sunt atât de mulţi creştini care Îl urmează îndeaproape pe Domnul pe calea renunţării şi a crucii (cap. 8.34), chiar dacă nu merg cu noi.

Am găsit deja în Matei ceea ce corespunde cu v. 42‑51 din capitolul nostru (vezi Matei 5.29…; 18.8…), însă remarcăm într‑o manieră generală că, în Evanghelia după Marcu, învăţăturile Domnului ocupă mai puţin spaţiu în raport cu activitatea Lui. De exemplu, aici nu avem echivalentul predicii de pe munte. Puţine cuvinte, dar multă dăruire, aşa cum se potriveşte unui slujitor credincios!

14 Decembrie

Marcu
10.1‑22

Fariseii încearcă să‑L pună pe Isus în contradicţie cu Moise, în chestiunea divorţului. El însă le închide gura întorcându‑Se înainte de lege, amintindu‑le de rânduiala lucrurilor aşa cum le crease Dumnezeu la început. Lumea a pângărit şi a stricat tot ceea ce a stabilit Dumnezeu în frumoasa Lui creaţie, în special instituţia căsătoriei.

Împietrirea inimii, egoismul care i‑a condus pe oameni la a dispreţui şi a denatura tot ceea ce ţine de căsătorie se arată adesea şi în lipsa lor de consideraţie faţă de copilaşi, de la care nu se exceptează nici ucenicii. Versetele 13‑16 ne aduc câteva detalii suplimentare în raport cu Matei, care sunt atât de emoţionante: Domnul începe prin a fi indignat de atitudinea ucenicilor, apoi îi ia cu tandreţe pe copilaşi în braţele Sale, unde ei sunt în siguranţă deplină, după care îi binecuvântează în mod expres (comp. cu Matei 19.13,14).

În scena care urmează, Marcu este din nou singurul care menţionează un punct atât de important: dragostea Domnului pentru omul care vine să‑L întâmpine. Acesta însă rămâne insensibil şi pleacă, poate pentru totdeauna, preferând bogăţiile sale deşarte în locul însoţirii, acum şi pentru eternitate, a Celui care l‑a iubit.

15 Decembrie

Marcu
10.23‑34

În Vechiul Testament, binecuvântările erau pământeşti, astfel că bogăţiile erau privite ca o dovadă a favorii din partea lui Dumnezeu (Deuteronom 8.18). De aici şi uimirea ucenicilor! Le fusese dat să vadă un om deosebit de prosper, deci în aparenţă binecuvântat de Dumnezeu, amabil, cu o purtare ireproşabilă şi care era dispus să facă mult bine. Şi Domnul îl lăsase să plece… Dacă nici asemenea calităţi nu deschid Împărăţia lui Dumnezeu, atunci cine poate fi mântuit? În adevăr, le răspunde Isus, mântuirea este lucru imposibil la oameni; numai Dumnezeu a putut‑o împlini (v. 27).

Domnul îi condamnă aici nu pe bogaţi, ci pe „cei care se încred în bogăţii“ (v. 24). De altfel, a‑L urma pe El implică inevitabil renunţări, dar câtă vreme acestea sunt de bunăvoie, din dragoste pentru Domnul şi pentru Evanghelie, vor fi în acelaşi timp şi sursa unor bucurii fără seamăn, între care cea dintâi va fi sentimentul aprobării Sale. Ochiul atât de pătrunzător al Domnului (v. 21,23,27) priveşte în inima noastră pentru a vedea dacă sunt potrivite motivele care ne fac să acţionăm, dacă este un răspuns drept la iubirea Celui care a părăsit totul pentru noi (vezi Zaharia 7.5).

În acest capitol găsim ilustrate o sumedenie de trăsături ale firii (ale cărnii): amabilă (v. 17‑22), înfumurată (v. 28), dominată de frică (v. 32), geloasă (v. 41), egoistă (v. 35‑40).

16 Decembrie

Marcu
10.35‑52

Nu ne sustragem de la a face o remarcă în legătură cu credinţa lui Iacov şi a lui Ioan. Deşi ştiau că Învăţătorul lor era Mesia, Moştenitorul Împărăţiei, şi că vor avea parte împreună cu El, cererea lor dă totuşi la iveală ignoranţa şi deşertăciunea inimii lor fireşti. Plin de har, Domnul îi strânge pe ucenici în jurul Lui şi foloseşte această intervenţie nefericită a celor doi fraţi pentru a le da o învăţătură (atât lor, cât şi nouă). Să nu înţeleagă ei oare că au înaintea lor pe Modelul smereniei prin excelenţă, pe Acela care, având tot dreptul să I se slujească, a dorit să devină Rob pentru a‑Şi elibera făptura şi a plăti cu viaţa Sa preţul răscumpărării cerute de Marele Judecător? Versetul 45 poate fi numit versetul cheie al Evangheliei, fiind un rezumat al acesteia.

Duhul Sfânt ne înfăţişează în acest capitol trei atitudini foarte diferite: omul pe care Domnul îl invită să‑L urmeze şi care pleacă (v. 21,22); ucenicii chemaţi şi ei şi care Îl urmează, dar îngroziţi (v. 32) şi făcând caz de renunţările lor (v. 28); şi cerşetorul orb, căruia Isus nu îi cere nimic când îl vindecă, dar care, fără niciun cuvânt şi, aruncându‑şi haina care ar fi putut să‑l stânjenească pe cale, Îl urmează „ pe drum“ (v. 52).

Remarcăm nestatornicia mulţimii, cea care la început îl mustră pe orb, dar care, peste numai câteva clipe, îi va spune: „Îndrăzneşte…!“ (v. 48‑49).

17 Decembrie

Marcu
11.1‑14

Drumul Domnului Isus se apropie de sfârşit. Îşi face intrarea solemnă în Ierusalim, după care intră în templu, unde, pentru început, Îşi roteşte privirea în toate părţile „la toate“ (v. 11), ca pentru a Se întreba: Mă aflu Eu aici la Mine? Acest detaliu, specific lui Marcu, ne arată că Dumnezeu nu judecă niciodată în pripă starea lucrurilor înainte de a condamna (comp. cu Geneza 18.21). Cum trebuie să fi fost însă sentimentele Domnului văzând această casă de rugăciune ajunsă într‑un asemenea grad de profanare…!

El părăseşte acest loc pângărit şi Se retrage în Betania, împreună cu micul număr al celor care Îl recunosc şi care Îl iubesc. Betania semnifică „casa Întristatului“ sau a „smochinelor“ (dubla semnificaţie este caracteristică Scripturii, fiind deseori întâlnită). În momentul în care Domnul Isus este constrâns să blesteme smochinul cel fără rod, care îl reprezintă pe Israel aşa cum l‑a găsit El, este ca şi cum El, Întristatul, Săracul (Psalmul 40.17), ar întâlni acolo, şi numai acolo, roade pentru Dumnezeu („smochinele cele bune“, potrivit expresiei din Ieremia 24.2), mângâiere pentru inimă, gustând mai dinainte „rodul muncii sufletului Său“ la cruce (Isaia 53.11). În ciuda frunzişului bogat, imagine a unei religii frumoase, „nu sunt smochine în smochinul“ lui Israel, după cum constată acelaşi profet (Ieremia 8.13).

18 Decembrie

Marcu
11.15‑33

Domnul curăţă acest templu pe care îl cercetase în ajun; râvna Slujitorului desăvârşit Îl mistuie în cele privitoare la Casa Dumnezeului Său (Ioan 2.17).

La căderea serii, El părăseşte cetatea întinată, însă Se va întoarce în ea în ziua următoare, trecând prin faţa smochinului. Răspunzând la remarca lui Petru, Isus nu subliniază nicidecum propria Sa putere, ci îndreaptă gândurile ucenicilor spre Dumnezeu, ca şi cum le‑ar spune: Cel care Mi‑a răspuns Mie este gata să vă asculte şi vouă rugăciunile şi să vă înlăture orice obstacol din calea voastră, fie cât un munte de mare. A avea credinţă în Dumnezeu nu înseamnă să ne străduim să credem în împlinirea dorinţelor noastre, ci înseamnă să ne sprijinim pe Cineva pe care Îl cunoaştem, care ne‑a dat promisiuni, care este credincios în a împlini aceste promisiuni şi care ne iubeşte. Există însă un caz când Dumnezeu nu ne poate răspunde sub nicio formă: atunci când avem „ceva împotriva cuiva“ (v. 25). Iată pe calea relaţiilor noastre cu Dumnezeu un munte de netrecut! Trebuie să ne ocupăm de el pe loc (imediat), pentru a regăsi înspre El, ca şi înspre fraţii noştri, acele „drumuri croite“ ale inimii, despre care ne vorbeşte Psalmul 84.5.

Odată cu v. 27 încep şi cele din urmă conversaţii ale Domnului, pe parcursul cărora El îi va uimi, unul după altul, pe adversarii Săi de diferite feluri.

19 Decembrie

Marcu
12.1‑17

Conducătorii poporului sunt constrânşi să se recunoască în zdrobitoarea parabolă a viticultorilor răi.

Remarcaţi cum este desemnat (numai în Marcu) cel din urmă trimis al Stăpânului viei: „mai având deci un singur fiu preaiubit…“ (v. 6). Această expresie ne aminteşte de cuvântul Domnului către Avraam, „Ia acum pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care‑l iubeşti“ (Geneza 22.2), şi totodată ne traduce, într‑un mod emoţionant, afecţiunile Tatălui pentru Preaiubitul pe care L‑a sacrificat pentru noi.

Astfel demascaţi, fariseii şi irodienii caută să riposteze. Cu complimente ipocrite, care însă, fără voia lor, sunt totuşi o mărturie în favoarea Domnului Isus („Tu eşti adevărat … Tu înveţi cu adevărat calea lui Dumnezeu“, v. 14), ei încearcă să‑L încurce cu o întrebare deosebit de subtilă. Da‑ul Său L‑ar fi descalificat ca Mesia, în timp ce nu‑ul Său L‑ar fi condamnat din partea romanilor. El însă le răspunde într‑un fel cum nu se aşteptau, făcând apel la conştiinţa lor. Ce divină şi admirabilă înţelepciune! Cu toate acestea, de câte ori nu a trebuit Mântuitorul – Cel care este Dragoste şi Adevăr – să sufere din cauza acestei rele credinţe, a răutăţii, a acestei necontenite şi „aşa mari“ împotriviri „de la păcătoşi … faţă de Sine“! (Evrei 12.3; vezi şi Ezechiel 13.22).

20 Decembrie

Marcu
12.18‑34

La rândul lor, saducheii încearcă să‑şi măsoare înţelepciunea cu cea a Domnului Isus. În realitate, ei nu credeau în înviere (v. 18; Fapte 23.8), iar Domnul îi înfruntă, în v. 26, tocmai pe acest teren, închizându‑le gura prin Cuvânt. Deşi învierea este dublu confirmată, atât prin Scripturi, cât şi prin puterea lui Dumnezeu care L‑a înviat pe Hristos (v. 24), totuşi s‑ar părea că niciun alt adevăr nu este mai mult pus la îndoială de necredinţa oamenilor (vezi Fapte 26.8). Însă, aşa cum dovedeşte Pavel în 1 Corinteni 15, în înviere este cuprins unul dintre adevărurile fundamentale ale creştinismului: de el nu ne putem atinge fără ca întreaga noastră religie să se prăbuşească.

Spre deosebire de împotrivitorii precedenţi, cărturarul care Îl întreabă pe Domnul despre porunca cea mai mare dă la iveală onestitate şi pricepere. Dragostea, răspunde Domnul Isus, este cea dintâi poruncă: dragostea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele constituie rezumatul legii (Romani 13.10; Galateni 5.14). Dragi prieteni, n‑ar trebui oare ca noi să iubim mai mult decât Israel, din moment ce am fost căutaţi mult mai departe decât el (între naţiunile străine de promisiuni) şi aduşi mult mai aproape decât el, în relaţia de copii ai Dumnezeului iubirii? (Efeseni 2.13).

21 Decembrie

Marcu
12.35‑44

Este rândul Domnului Isus să le pună o întrebare incomodă interlocutorilor Săi. Cum putea Hristos să fie în acelaşi timp şi fiul şi domnul lui David? (vezi Psalmul 89.3,4,36). Ei nu ştiu să explice, iar orgoliul îi împiedică să afle răspunsul … chiar de la Hristos. Tocmai din pricina respingerii Lui, Fiul lui David urmează să ocupe poziţia cerească pe care I‑o atribuie Psalmul 110.

Pentru a pune poporul în gardă cu privire la căpeteniile nedemne, Domnul schiţează un trist portret al cărturarilor: îngâmfaţi, hrăpăreţi şi ipocriţi. În mod regretabil, aceste trăsături i‑au caracterizat şi pe alţi conducători religioşi, în afară de cei ai lui Israel (1 Timotei 6.5).

Versetul 41 ni‑L arată pe Isus şezând lângă vistieria Templului. Privirea‑I pătrunzătoare, cu care L‑am văzut deja cercetând totul şi pe toţi, observă nu numai cât (singurul lucru care conta pentru oameni), ci şi cum dă fiecare.

O sărmană văduvă se apropie aducându‑şi modesta şi totodată mişcătoarea contribuţie: câţiva bănuţi care îi mai rămăseseră pentru a trăi. Emoţionat, Domnul îi cheamă pe ucenici şi comentează ceea ce I‑a fost dat să vadă. Acest dar extraordinar – „tot ceea ce avea“ – dovedea nu numai afecţiunea acestei femei pentru Domnul şi pentru Casa Lui, ci şi deplina încredere pe care o avea în Dumnezeu pentru împlinirea nevoilor ei (comp. cu 1 Împăraţi 17.13‑16).

22 Decembrie

Marcu
13.1‑13

Ucenicii sunt impresionaţi de măreţia şi de frumuseţea exterioară a clădirilor templului; Domnul însă nu Se uită „la ce se uită omul“ (1 Samuel 16.7; Isaia 11.3). El intrase în acest templu şi constatase nelegiuirea care îl cuprinsese peste tot (cap. 11.11); ochiul Său bate chiar şi mai departe, spre evenimentele care, la numai câţiva ani după respingerea Sa, vor conduce la distrugerea cetăţii vinovate. Istoria ne învaţă că, în anul 70, Ierusalimul a fost obiectivul unui asediu îngrozitor şi totodată al unei distrugeri majoritare prin armatele lui Titus. Această pedeapsă înspăimântătoare nu a fost lipsită de o punere la grea încercare a credinţei creştinilor, a acelora care se ataşaseră atât de mult de cetatea sfântă. Domnul Isus însă îi încurajează mai dinainte prin cuvintele pe care le avem aici. Câţi copii ai lui Dumnezeu, traversând persecuţii, nu au avut experienţe binecuvântate cu astfel de ocazii! În momentul când trebuia să dea mărturie, ceea ce trebuia să spună le‑a fost dictat de către Duhul Sfânt chiar atunci. Acesta a fost cazul lui Petru când a fost adus înaintea căpeteniilor, a bătrânilor şi a preoţilor, în Fapte 4.8, cât şi al lui Ştefan, în Fapte 7.55. Dar poate fi şi al nostru, dacă şi noi, în măsura noastră şi potrivit nevoilor noastre, realizăm această putere a Duhului Sfânt şi Îl lăsăm să lucreze în noi.

23 Decembrie

Marcu
13.14‑37

Biserica nu va avea de traversat necazul cel mare pe care‑l va cunoaşte rămăşiţa iudeilor (Apocalipsa 3.10). Odihnindu‑ne pe această certitudine, să ne păzim totuşi să nu cădem în somnul spiritual care ne pândeşte într‑un mod atât de periculos în lunga şi înspăimântătoarea noapte morală a acestei lumi. Să ne gândim la întoarcerea iminentă a Domnului şi să luăm ca pentru noi îndemnurile atât de solemne din acest capitol.

O scurtă parabolă Îl prezintă pe Domnul ca un stăpân de casă care este absent, după ce‑şi va fi lăsat domeniul în responsabilitatea slujitorilor. Fiecare dintre ei a primit „lucrarea lui…“, precisă şi specială. Şi Stăpânul nu a făcut restricţii, cu atât mai mult în ce priveşte diversitatea misiunilor de îndeplinit. Punctele de suspensie (…) care ar urma după „lucrarea lui… “ nu sugerează oare numărul nelimitat de slujbe, deosebite unele de altele, pe care Domnul le‑a pregătit pentru ai Săi? (comp. cu Romani 12.6‑8).

Ordinul scurt primit de portar (sf. v. 34) se adresează în aceeaşi măsurătuturor“…, ceea ce înseamnă că şi ţie şi mie (v. 37). Şi, un amănunt remarcabil, cu acest scurt cuvânt, „vegheaţi!“, se încheie, în Marcu, slujba (lucrarea) Domnului Isus. Să‑l păzim cu grijă în inimile noastre, cum păstrăm cea din urmă recomandare a unei fiinţe dragi care ne‑a părăsit … dar care Se întoarce!

24 Decembrie

Marcu
14.1‑16

În apropierea morţii Domnului, sentimentele inimilor ies cu putere la iveală şi sunt manifeste: Ură şi dispreţ din partea conducătorilor poporului care complotează la Ierusalim! Dragoste şi respect în primitoarea casă din Betania, în care această femeie împlineşte cu consideraţie „o lucrare bună“, rod al dragostei inteligente! Ce frumoasă ilustrare a închinării copiilor lui Dumnezeu! Ei recunosc în Mântuitorul respins pe Cel care este vrednic de toată cinstea şi exprimă, prin Duhul şi dominaţi de sentimentul nevredniciei, această adorare care este pentru inima Lui o mireasmă de nepreţuit (remarcăm că oamenii sunt aceia care‑i fac preţuirea – v. 5 – reducând totul la o chestiune de bani). Nu lipsesc criticile la adresa acestor adoratori, chiar din partea credincioşilor care aşază binefacerea (v. 5) sau vestea bună (evanghelia) înaintea tuturor celorlalte activităţi creştine. Fără a neglija aceste lucrări, să nu uităm că lauda este cea dintâi datorie a noastră. Şi să ne mulţumim cu aprobarea Domnului în ceea ce facem, pentru a împlini, cu un duh zdrobit (simbolizat de acest vas), serviciul sfânt al adorării, singurul care să fie direct înspre El şi pentru veşnicie.

Versetele 10‑16 ne arată ce dispoziţii primesc ucenicii, pentru pregătirea Paştelui, … şi Iuda, pentru a‑şi trăda Învăţătorul.

25 Decembrie

Marcu
14.17‑31

Este momentul ultimei cine. În aceste ceasuri intime, de rămas bun (de adio), în care Domnul Isus voia să lase afecţiunile Sale să vorbească liber, o povară Îi copleşeşte sufletul: nu crucea care se apropie, ci tristeţea de nespus de a şti că acolo, în mijlocul celor doisprezece, se află un om care a decis pierderea Sa. „Adevărat vă spun că unul dintre voi … Mă va preda“ (v. 18). La rândul lor, ucenicii se întristează şi îşi pun întrebări. Cu privire la aceasta nu au încredere în ei înşişi, cum vedem că vor avea în v. 29 şi 31, când îşi vor susţine devotamentul, în special Petru.

După ce trădătorul este scos („îndată a ieşit“: Ioan 13.30), Domnul instituie sfânta masă de aducere‑aminte. El binecuvântează, frânge pâinea şi o împarte alor Săi; ia paharul, mulţumeşte şi li‑l dă. Şi le explică sensul acestor simboluri simple, şi totodată solemne prin faptele măreţe despre care ele aduc aminte: trupul Său dat şi sângele Său vărsat, fundament de neclintit al credinţei noastre. Cititorule, nu ţi‑ar plăcea să te afli în această cameră de sus, alături de Mântuitorul tău? Atunci, pentru ce nu te alături, în cea dintâi zi a fiecărei săptămâni, acelora care vestesc moartea Lui, aşteptând întoarcerea Sa?

Domnul Isus cântă apoi un imn împreună cu cei unsprezece ucenici, după care merge, însoţit de ei, în grădina Măslinilor.

26 Decembrie

Marcu
14.32‑54

Îi revine acum Celui care a luat „chip de rob“ (Filipeni 2.7) să arate până unde va merge ascultarea Sa. Va fi ea „până la moarte, şi chiar moarte de cruce“? (Filipeni 2.7,8). Satan pune totul la bătaie pentru a‑L face pe Isus să Se abată de la calea perfecţiunii Sale. În această luptă decisivă, el se foloseşte de teama şi de înfiorarea Domnului care măsoară întreaga grozăvie a paharului mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului. Arma lui Isus este însă dependenţa Sa. Numele pe care Îl auzim rostit numai aici exprimă intimitatea atât de profundă dintr‑un astfel de moment: „Ava, Tată“, strigă El, ştiind că această comuniune perfectă se va întrerupe când El va purta păcatul. Dar ceea ce antrenează o ascultare fără rezerve este tocmai dragostea Sa fără rezerve pentru Tatăl: „Nu ceea ce vreau Eu, ci ceea ce vrei Tu fie“!

În faţa unei astfel de lupte, cât de nescuzabil este somnul ucenicilor! Doar cu puţin timp înainte, Învăţătorul lor îi îndemnase să vegheze şi să se roage (cap. 13.33) şi le cere aceasta cu insistenţă încă în trei rânduri. În zadar! El însă este gata. Trădătorul înaintează împreună cu cei care vin să‑L prindă. Atunci toţi Îl părăsesc şi fug, inclusiv, în final, tânărul înfăşurat într‑o pânză fină de in: imagine a mărturiei creştine care nu rezistă la probă.

27 Decembrie

Marcu
14.55‑72

În plină noapte, palatul marelui preot fierbe de agitaţie. Isus Se află înaintea acuzatorilor. Martori mincinoşi aduc mărturii care nu se potrivesc, însă El nu Se foloseşte de aceasta pentru a Se apăra. Este condamnat, pălmuit şi lovit; Îl scuipă în faţă. Scumpul nostru Mântuitor acceptă toate aceste insulte vestite de profeţie (Isaia 50.6).

În mod regretabil, curtea palatului este scena unui alt joc! Petru nu Îl crezuse pe Învăţătorul lui, pe Care chiar Îl asigurase: „Nicidecum nu Te voi tăgădui“ (v. 31), apoi nu Îl ascultă, pentru a veghea şi a se ruga în Ghetsimani: în acestea consta secretul înfrângerii lui. Deşi Domnul îl avertizase, spunându‑i despre carne că „este fără putere“ (v. 38), totuşi Petru nu era pregătit să accepte, de aceea va gusta o amară experienţă. Ceea ce nu vrem să învăţăm cu Domnul, primind cu smerenie Cuvântul Său, vom putea învăţa, într‑un mod dureros, având de‑a face cu Vrăjmaşul sufletelor noastre.

Pentru a fi şi mai convingător că nu‑L cunoaşte „pe Omul acesta“, sărmanul Petru proferează blesteme şi se jură. Să nu‑l condamnăm! mai degrabă să ne gândim în câte feluri Îl putem renega noi pe Domnul dacă nu veghem: prin faptele noastre, prin cuvintele noastre sau … prin tăcerea noastră (citiţi 1 Corinteni 10.12).

28 Decembrie

Marcu
15.1‑21

Şi lucrarea morţii trebuie împlinită tot îndată“ (v. 1). Urgentaţi de apropierea Paştelui şi de graba de a isprăvi cu acest Prizonier care le inspiră teama, căpeteniile poporului nu pierd nicio clipă. Îl duc pe Isus la Pilat, dar nu înainte de a‑I lega mâinile care vindecaseră atâţia nenorociţi şi care făcuseră întotdeauna numai bine. Înaintea guvernatorului roman, Mântuitorul din nou păstrează tăcerea, o tăcere al cărei profund motiv îl dezvăluie Psalmul 38.13‑15; 39.9 şi Plângeri 3.28. Rugăciunea Sa din aceste clipe este: „Pe Tine Te aştept, … Tu vei răspunde, Doamne, Dumnezeul Meu“ … şi: „Tu ai făcut aceasta“.

Întărâtat de preoţii cei mai de seamă, tot poporul, cuprins de o oarbă nebunie, cere cu strigăte mari să fie pus în libertate ucigaşul Baraba şi să fie răstignit Împăratul lor. Atunci Pilat, vrând să satisfacă mulţimea, îl eliberează pe criminal şi Îl condamnă pe Acela Căruia Îi recunoaşte nevinovăţia. Iată până unde poate merge dorinţa de a plăcea oamenilor! (Ioan 19.12).

Soldaţilor brutali nu le pasă (îşi bat joc), pierzând ocazia de a se supune Celui care este la mâna lor (pentru că Se dăduse de bunăvoie). Şi omul îşi încununează Creatorul cu spinii pe care pământul îi produsese drept consecinţă a păcatului (Geneza 3.18).

29 Decembrie

Marcu
15.22‑41

Omul împlineşte cea mai mare nelegiuire din toate timpurile: Îl răstigneşte pe Fiul lui Dumnezeu, necruţându‑L de la nicio formă de suferinţă sau de înjosire. Mântuitorul Se află acolo, pe lemnul infamiei, reţinut de dragostea Sa pentru Tatăl şi pentru oameni. „Socotit printre cei fărădelege“, cum anunţase Scriptura (v. 28; Isaia 53.12), El cunoaşte, în plus, pe această cruce, tot felul de insulte şi de provocări. Lumea Îl respinge, condamnându‑se astfel singură; dar şi cerul se închide, după cum exprimă strigătul Său de o inexprimabilă tulburare: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M‑ai părăsit?“ (v. 34; vezi Amos 8.9,10). Cerul este închis pentru El, ca să poată să se deschidă pentru noi; deoarece, pentru a aduce pe „mulţi fii la glorie“, Căpetenia (Iniţiatorul) mântuirii noastre a trebuit să fie consumat prin suferinţe (Evrei 2.10).

Această pagină a Scripturii – asupra căreia credinţa noastră se pleacă cu adorare – constituie documentul incontestabil care ne garantează intrarea în cerul gloriei, acces în legătură cu care ni s‑a dat un semn prin perdeaua care este ruptă. Şi strigătul puternic al Mântuitorului dându‑Şi duhul este dovada că El Însuşi Şi‑a dat viaţa (cu de la Sine putere, printr‑un act suveran): este cel din urmă act al ascultării Celui care venise aici pentru a sluji, a suferi şi a muri, dându‑Şi viaţa preţioasă „ca răscumpărare pentru mulţi“ (cap. 10.45).

30 Decembrie

Marcu
15.42‑47; 16.1‑8

Acum, când este trecut ceasul crucii în care Mântuitorul a fost singur, Dumnezeu găseşte plăcere să ne dezvăluie râvna şi consideraţia câtorva persoane devotate care Îl onorează pe Fiul Său. În primul rând îl vedem pe Iosif din Arimateea care cere de la Pilat trupul lui Isus şi care se ocupă cu evlavie de înmormântarea Lui. Zorii zilei învierii ne arată apoi trei femei grăbindu‑se să meargă la mormânt. Ele erau dintre acelea care „Îl urmau şi‑I slujeau“ înainte de a asista cu durere la răstignire (cap. 15.40,41; Ioan 12.26). În dorinţa lor de a‑I face un ultim serviciu Celui pe care credeau că L‑au pierdut, Îi aduc miresme pentru a‑I împarfuma trupul. Au însă de învăţat lecţia inutilităţii acestor pregătiri, pentru că un înger le anunţă vestea glorioasă: Isus a înviat! Este însă o altă femeie, pe care nu o găsim la mormânt: cea care în cap. 14.3 unsese picioarele lui Isus. Însemna aceasta o lipsă de afecţiune din partea ei? Nu, ci ea a dovedit tocmai contrariul; a ştiut să discearnă momentul când să‑şi răspândească parfumul. Să ne amintim că devotamentul dragostei este cu mult mai plăcut inimii Domnului cu cât este însoţit de discernerea voii Sale şi a ascultării de Cuvântul Său.

31 Decembrie

Marcu
16.9‑20

Un cuvânt al lui Petru de la începutul cărţii Fapte rezumă întreaga evanghelie după Marcu. Apostolul evocă „tot timpul în care Isus intra şi ieşea în mijlocul nostru (două verbe caracterizând slujba), începând de la botezul lui Ioan până în ziua când a fost înălţatla cer (Fapte 1.21,22). Primul tablou al Evangheliei: la Iordan, cerul se deschide deasupra lui Isus; ultimul tablou: acelaşi cer se deschide pentru a‑L primi; între aceste două momente, viaţa Lui de slujire şi de dăruire. Aprobat de Dumnezeu, El ocupă de atunci, „la dreapta măririi“ (Evrei 1.3), locul odihnei şi al gloriei care Îi revin, lucrarea Lui fiind încheiată. Acum este rândul ucenicilor să şi‑o împlinească, urmând instrucţiunile din v. 15‑18 … precum şi marele exemplu pe care l‑au avut în faţa lor. Dar nu sunt lăsaţi să se descurce prin propriile lor resurse, ci Domnul, „înălţat“, este văzut ca Cel care dirijează lucrarea alor Săi. Slujba este un privilegiu etern pe care şi‑l rezervă dragostea. Slujitor dintotdeauna (Deuteronom 15.17; Luca 12.37), El va coopera cu ucenicii Săi şi îi va însoţi cu puterea Sa (v. 20; Fapte 14.3; Evrei 2.4). Şi noi, creştinii, chemaţi la rândul nostru să călcăm pe urmele Sale şi să fim martori ai aceleiaşi Evanghelii, putem de asemenea conta pe El, dacă avem pe inimă să‑I aşteptăm slujindu‑L.