Introducere

Dar, pe când mergeau ele să cumpere, a venit mirele; şi cele care erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa a fost închisă … Vegheaţi deci, pentru că nu ştiţi ziua, nici ceasul.

               Matei 25.10,13

Nunta Mielului a venit şi soţia Lui s‑a pregătit.

               Apocalipsa 19.7

Da, Domnul este aproape. Curând vom auzi chemarea mult aşteptată: „Suie‑te aici!“. Cât de curând va fi aceasta? Nu ştim. Avem însă nădejdea că toţi cititorii noştri aşteaptă cu bucurie momentul când se va auzi glasul Mirelui şi vor merge împreună cu El la nuntă.

Fie ca niciunul să nu se trezească în faţa unei uşi închise şi să nu audă acele cuvinte cumplite: „Nu vă cunosc“!

Sunt mulţi oameni implicaţi în pregătirea unui calendar. Unii selectează porţiuni din scrierile unor fraţi care au plecat de mult la Domnul. Alţii scriu ei înşişi pagini pentru calendar. Apoi fiecare porţiune trebuie editată, verificată şi corectată, după care i se atribuie o anumită dată din an. După aceasta, trebuie pregătită coperta şi găsită o tipografie. În cele din urmă, calendarul este distribuit. Mulţumirile noastre se îndreaptă către fiecare dintre cei care contribuie la realizarea lui; cei mai mulţi lucrează voluntar, cu dorinţa ca aceste pagini să fie o binecuvântare pentru multe suflete de pe întreg pământul.

Rugăciunea noastră este ca Domnul să folosească acest calendar pentru gloria Sa şi pentru zidirea celor credincioşi.

Editori: Jacob Redekop, John van Dijk, Eugene P. Vedder Jr.

Joi                            1                  Ianuarie

Şi Domnul le-a vorbit lui Moise şi lui Aaron în ţara Egiptului, zicând: „Această lună va fi pentru voi începutul lunilor; ea va fi pentru voi întâia lună a anului“.

               Exod 12.1,2

Modul în care împarte şi socoteşte omul timpul nu are nicio importanţă pentru Dumnezeu. Chiar şi în privinţa poporului Său pământesc, adevărata lor istorie începe odată cu răscumpărarea lor din Egipt. Istoria lor de până atunci se încheia odată cu sacrificarea mielului pascal; iar de atunci, aflându-se sub acţiunea eficace a sângelui preţios, trebuia să înceapă o viaţă nouă, ca răscumpăraţi ai lui Dumnezeu. Legăturile lor cu trecutul trebuiau întrerupte cu desăvârşire; ei aveau să iasă din ţara Egiptului ca şi ceată de pelerini ai lui Dumnezeu călătorind spre ţara moştenirii lor, spre Canaan. Multe necazuri, împotriviri şi lupte urmau să le stea înainte, dar ţinta sau sfârşitul călătoriei lor le era deja asigurat; Dumnezeu Se îngrijise de aceasta în locul lor, pentru că-i alesese să fie poporul Său şi dorea să-i binecuvânteze. La fel se întâmplă şi astăzi cu cei credincioşi, poporul ceresc al lui Dumnezeu (Romani 8.30). Nimic nu face sufletul mai statornic decât înţelegerea felului în care lucrează Dumnezeu răscumpărarea poporului Său, conform cu planurile veşnice ale harului Său.

Aşadar, pentru noi, adevăratul început al unui nou an se află în strânsă legătură cu primirea noastră înaintea lui Dumnezeu, pe baza sângelui preţios al lui Hristos. Sângele vorbeşte despre faptul că viaţa lui Hristos a fost aşezată sub pedeapsa judecăţii lui Dumnezeu, şi aceasta este mărturia eternă a judecăţii drepte a lui Dumnezeu asupra păcatului. Judecata a primit-o din cauza noastră, căci noi ne aflam sub pedeapsă; Hristos a purtat în locul nostru judecata şi astfel a luat asupra Lui şi a împlinit întreaga noastră responsabilitate înaintea lui Dumnezeu. Astfel a îndepărtat El dezonoarea Numelui lui Dumnezeu şi a gloriei Lui înaintea întregului Univers. De aceea, toată viaţa noastră din trecut, viaţa de dinainte de a-L cunoaşte pe Hristos ca Mântuitor al nostru personal, viaţa noastră ca oameni responsabili în Adam înaintea lui Dumnezeu s-a încheiat acum în moartea Sa; căci n-am trăit pentru Dumnezeu, ci eram morţi în păcatele noastre până când am trecut de la moarte la viaţă (Ioan 5.24).

Vineri                       2                  Ianuarie

Şi Isus, apropiindu-Se, le-a vorbit, spunând: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ“.

               Matei 28.18

Ce putere are El! La porunca Lui, valurile sunt aduse la tăcere, demonii tremură de groază şi mormântul îşi dă înapoi prada! Prinţul Întunericului are „putere“, dar nu are „toată puterea“; este puternic, dar nu atotputernic; este liber, dar nu să facă tot ce doreşte. El a trebuit să primească permisiunea, pentru a-l putea lovi pe Iov (Iov 1.12; 2.7); slujitorilor săi, demonilor, a trebuit să li se dea voie ca să poată intra în turma de porci (Marcu 5.12,13); el a „cerut“ să-l poată cerne pe Petru ca pe grâu (Luca 22.31), dar Domnul a intervenit şi a mijlocit pentru ucenicul Său!

Cât de adesea nu rămâne nimic nici între tine şi Satan care să-l oprească pe vrăjmaş, în afară de harul Domnului Isus! Cheia lui Satan se potriveşte bine cu încuietoarea inimii tale încăpăţânate, dar Unul mai puternic decât el îl opreşte şi îl ţine afară. Puterea împotrivitorului suflă şi încearcă să înteţească flacăra încercării, dar atotputernicia Domnului o stinge. Simţi oare chiar acum puterea unei ispite din lăuntru sau din afară? Priveşte la Cel care are puterea să lucreze ca harul Său să-ţi fie de ajuns în încercare. El, Cel care are puterea absolută, o uneşte cu blândeţea şi Îşi conduce plin de milă oile slabe, obosite şi împovărate. Nimic nu este prea mare sau prea nesemnificativ în ochii Lui!

Interesele noastre, prezente sau viitoare, nu ar putea fi păstrate în mai deplină siguranţă decât se află ele acum în mâinile Sale. Aşadar, putem să ne bucurăm nespus de mult de compasiunea şi de înţelegerea pe care El le manifestă faţă de noi în umanitatea Sa şi să ne sprijinim pe atotputernicia Dumnezeirii Lui. Putem să ne odihnim plini de încredere pe înţelepciunea sigură cu care rezolvă El toate lucrurile din viaţa noastră, chiar dacă adesea căile Lui de a lucra sunt aşa de diferite de calea noastră, de modul în care am fi rezolvat noi problema. Calea Lui sau felul Lui de a lucra va fi întotdeauna cel mai bun!

Dragostea Sa nemăsurată, puterea Sa nemărginită şi infinita Lui înţelepciune sunt garanţii de neclătinat că scopurile Sale vor fi duse la îndeplinire. Promisiunile Lui nu vor cădea niciodată!

J. R. Macduff

Sâmbătă                  3                  Ianuarie

Ezra îşi îndreptase inima să caute legea Domnului şi s-o împlinească şi să înveţe în Israel rânduieli şi judecăţi.

               Ezra 7.10

Avem aici exemplul minunat şi binecuvântat al unui om al lui Dumnezeu, care era nu numai un cărturar, ci un „cărturar priceput în legea lui Moise“. El îşi găsea desfătarea în Cuvântul lui Dumnezeu. Iată trei paşi pe care trebuie să-i facem şi noi cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu:

1. Să căutăm Cuvântul lui Dumnezeu. Mai întâi Ezra şi-a îndreptat inima ca să caute legea Domnului. Atâţia oameni din ziua de astăzi nu doresc să caute să cunoască mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia se află cu uşurinţă la îndemâna oricui, dar primul pas este să o căutăm şi să vedem ce vrea să ne vorbească Dumnezeu. În 2 Cronici 34.3 găsim exemplul minunat al lui Iosia, care a început să-L caute pe Dumnezeul lui David, tatăl său. Asemenea lui Ezra, lui Iosia, să căutăm şi noi întâi de toate Cuvântul lui Dumnezeu.

2. Să facem ce ne spune El. Acesta este următorul pas. După ce căutăm Cuvântul lui Dumnezeu şi înţelegem ce vrea Dumnezeu să ne spună fiecăruia în parte, trebuie să şi practicăm ceea ce am înţeles. Este bine să citim şi să învăţăm; să citim chiar şi comentarii asupra textelor din Biblie şi să le împărtăşim în strângerile noastre, dar să fim „împlinitori ai Cuvântului şi nu numai ascultători, înşelându-ne pe noi înşine“ (Iacov 1.22). A împlini Cuvântul înseamnă a-L pune în practică şi a arăta în exterior ceea ce credem şi în cine credem. Şi din nou zic, este bine să auzim Cuvântul lui Dumnezeu, dar ascultarea trebuie să fie urmată de înfăptuire.

3. Să învăţăm. Mai întâi trebuie să învăţăm noi Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca apoi să-i putem învăţa pe alţii. Învăţătura este o problemă foarte serioasă; înainte de a-i putea învăţa sau îndemna pe alţii, trebuie ca noi să punem în practică aceste lucruri. Domnul nostru Isus este pentru noi exemplul minunat al Celui care a trăit ca să împlinească voia lui Dumnezeu şi care apoi i-a învăţat pe oameni Cuvântul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel este un alt exemplu. El a trăit în viaţa sa practică după voia lui Dumnezeu şi apoi a fost în stare să-l înveţe şi să-l îndemne pe Timotei.

Aceştia sunt câţiva paşi simpli, dar pot constitui o provocare pentru noi în viaţa noastră de zi cu zi. Domnul să ne ajute ca zilnic, neîncetat, să dorim Cuvântul lui Dumnezeu, să căutăm să-l împlinim şi apoi să ne putem îndemna şi învăţa unii pe alţii.

P. Tadros

Duminică                 4                  Ianuarie

Iuda, rob al lui Isus Hristos şi frate al lui Iacov, către cei chemaţi, preaiubiţi în Dumnezeu Tatăl şi păstraţi în Isus Hristos: Îndurare vouă şi pace şi dragoste să vă fie înmulţite!

               Iuda 1

Epistola lui Iuda ne-a fost lăsată ca să ne avertizeze cu privire la falşii învăţători care caută să-i inducă în eroare şi să-i rănească pe credincioşi, ţinându-i pe creştinii de nume în întuneric. Dar, înainte de a ne descrie felul lor de a fi, modul lor de comportare şi tinta lor, Duhul Sfânt ne aduce aminte cine suntem noi. Este deosebit de important ca cel credincios să-şi cunoască poziţia înaintea lui Dumnezeu, pentru că aceasta îi dă statornicie şi încredere. De aceea, Iuda menţionează aici, la începutul epistolei sale, trei aspecte care-i caracterizează pe cei credincioşi cu adevărat.

1. Ei sunt „cei chemaţi“ şi, pe cei pe care i-a chemat, Dumnezeu i-a şi îndreptăţit, iar pe cei pe care i-a îndreptăţit, i-a şi slăvit. Chemarea noastră n-a fost o simplă întâmplare sau un accident, ci este parte esenţială din planul divin făurit de Dumnezeu din veşnicie. Este o „chemare cerească“ (Evrei 3.1), o „chemare sfântă“ (2 Timotei 1.9) şi o „chemare înaltă“ sau o „chemare de sus“ (Filipeni 3.14).

2. Cei credincioşi sunt „preaiubiţi în Dumnezeu Tatăl“. „Dumnezeu Îşi arată propria Lui dragoste faţă de noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi“ (Romani 5.8). Într-adevăr, ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să fim numiţi copii ai lui Dumnezeu! (1 Ioan 3.1).

3. De asemenea, cei credincioşi sunt „păstraţi în Isus Hristos“, Cel care a promis că niciuna din oile Sale nu va pieri vreodată şi că nici nu va putea fi smulsă din mâna Sa (Ioan 10.27,28). Cei credincioşi sunt păstraţi prin puterea lui Dumnezeu (1 Petru 1.5)!

Chemaţi. Preaiubiţi. Păstraţi. „Ce vom spune deci faţă de aceste lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?“ (Romani 8.31).

A. M. Behnam

Iubirea suverană-a Ta a căutat pe cei pierduţi;

Prin Fiul Tău Tu ai lucrat să fim aduşi în pacea Ta.

Şi-acum, ca fii ai Tăi iubiţi, cu-ncredere înaintăm

Spre locul pregătit de El, de-al nostru Domn, Isus Hristos.

Luni                          5                  Ianuarie

Ştiu lucrările tale şi osteneala ta şi răbdarea ta şi că nu-i poţi suporta pe cei răi; şi i-ai pus la încercare pe cei care îşi zic ei înşişi apostoli şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi; şi ai răbdare şi ai suferit pentru Numele Meu şi n-ai obosit; dar am împotriva ta că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.

               Apocalipsa 2.2‑4

Nu este oare deosebit de trist că în această biserică din Efes, despre care Domnul Isus are atâtea cuvinte de laudă, a fost nevoit să-şi încheie mesajul de recomandare cu trista remarcă: „Dar am ceva împotriva ta, că ţi-ai părăsit dragostea dintâi“? Observaţi că Domnul nu spune că şi-ar fi pierdut această dragoste, ci că au părăsit-o. Dacă am vedea în oricare strângere a sfinţilor aceste calităţi şi însuşiri evlavioase pe care Domnul le laudă aici la efeseni, n-am fi mulţumiţi cu aceasta? Nici nu ne-am închipui c-ar putea să existe vreo lipsă în dragostea lor faţă de Domnul! Dar El pătrunde mult mai adânc decât putem vedea noi.

Să ne cercetăm pe noi înşine! Avem noi astăzi aceeaşi afecţiune arzătoare pentru Domnul Isus pe care o aveam altădată? Când am crezut întâia oară în El ca Salvator al nostru personal, nu cunoşteam Cuvântul Său la fel de bine ca acum; şi totuşi, dragostea noastră pentru Domnul era aşa de mare, încât nu părea c-o vom părăsi vreodată. Dragostea dintâi nu înseamnă neapărat prima din punct de vedere temporal, ci mai degrabă dragostea de cea mai bună calitate.

Cu siguranţă, trebuie să iubim Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să iubim evanghelia şi sufletele care sunt atât de preţioase. Dar dragostea pentru Domnul Isus trebuie să fie, fără îndoială, cea dintâi şi cea mai importantă din viaţa noastră. Doar El poate percepe dacă am părăsit această dragoste sau nu. Atunci când văd pe cineva lucrând pentru Domnul, cei din jur presupun că acea persoană are, cu siguranţă, dragostea dintâi, dar fie ca noi să punem tot mai mult la inimă Cuvântul Lui şi să ne ataşăm tot mai mult de El.

L. M. Grant

Al meu eşti, Isuse: ce mult Te iubesc!

A lumii plăcere eu n-o mai doresc.

Tu eşti Salvatorul şi Îţi mulţumesc.

De-aceea, Isuse, nespus Te iubesc!

Marţi                        6                  Ianuarie

Atunci Moise şi fiii lui Israel au cântat Domnului această cântare … „Voi cânta Domnului, pentru că este foarte înălţat. A aruncat în mare pe cal şi pe călăreţul lui“.

               Exod 15.1

Şi Moise a spus … cuvintele cântării acesteia … „Daţi glorie Dumnezeului nostru. El este Stânca, lucrarea Sa este desăvârşită, pentru că toate căile Lui sunt drepte“.

               Deuteronom 31.30; 32.3,4

Prima cântare a lui Moise proclamă biruinţa câştigată de Dumnezeu prin eliberarea poporului Său din robie şi din mâna vrăjmaşilor. Cea de-a doua cântare preamăreşte credincioşia şi bunătatea Sa, pe care Şi le-a manifestat în mijlocul poporului Său, care s-a dovedit neascultător şi necredincios.

În prima cântare vedem imaginea vrăjmaşului nostru înfrânt, căci Hristos a trecut „prin moarte ca să-l desfiinţeze pe cel care are puterea morţii, adică pe diavolul“ (Evrei 2.14). Când îi vom vedea pe vrăjmaşii noştri, pe diavol şi pe îngerii săi, aruncaţi în iad, iar noi înşine vom fi fost înviaţi împreună cu Hristos, atunci ne vom bucura deplin şi noi în Domnul. Cu cât percepem mai clar harul lui Dumnezeu, cu atât mai plină de înţelepciune şi de adorare va fi lauda noastră.

În cea de-a doua cântare, Dumnezeu este preamărit pentru lucrarea perfectă pe care a împlinit-o şi pentru toată credincioşia pe care ne-a arătat-o. Dar poporul s-a stricat; s-au depărtat de calea Lui şi L-au uitat! Nu vedem şi noi în această istorie atât de mult din propria noastră viaţă, când ne mândrim cu poziţia în care am fost puşi înaintea lui Dumnezeu şi rătăcim departe de Cel care ne-a pus în această poziţie şi de adevărurile spirituale de care El ne-a făcut parte, ajungând să ne înălţăm pe noi înşine pentru ceea ce a făcut Hristos?

Toate lucrurile se îndreaptă cu repeziciune spre acea clipă minunată când Dumnezeu va fi cu adevărat glorificat şi înălţat, când se va vedea cât de perfecte au fost căile prin care El a lucrat cu poporul Său. El Se va arăta atunci în toată slava Sa, care nu va mai putea fi pătată de ruşinea nesăbuinţelor şi a rătăcirilor noastre. Nimic nu va mai putea atunci să mânjească sau să întunece slava Sa!

S. W. Gandy

Vom fi cu Tine pentru veşnicii

În Casa Tatălui slăvită,

Cu ceru-ntreg în sfinte armonii

Cântându-Ţi slava nesfârşită.

Miercuri                    7                  Ianuarie

Începutul cuvântului Domnului prin Osea. Şi Domnul a zis lui Osea: „Du-te, ia-ţi o soţie curvă şi copii din curvie, pentru că ţara s-a dedat în totul adulterului, departe de Domnul“. Şi el a mers şi a luat pe Gomer, fiica lui Diblaim; şi ea a rămas însărcinată şi i-a născut un fiu.

               Osea 1.2,3

Profeţii şi profeţiile lor – Osea

Pe mulţi dintre profeţii Săi, Dumnezeu i-a îndrumat nu numai să prezinte prin viu grai poporului Cuvântul Său, ci şi să demonstreze lecţii prin propria lor trăire – o misiune grea. Lui Osea i-a fost încredinţată o astfel de sarcină neplăcută. Pentru a ilustra afecţiunea pe care o purta poporului Israel, Dumnezeu a recurs adesea la legătura de căsătorie. Aşadar, pentru a exprima mai convingător necredincioşia de care a dat dovadă Israel faţă de El prin idolatrie, Dumnezeu i-a cerut prorocului Său să se căsătorească cu o femeie imorală, care avea să-i fie necredincioasă.

De la această femeie, Gomer, a avut un fiu, Izreel; o fiică, Lo-Ruhama; şi încă un fiu, Lo-Ami. Dumnezeu i-a spus ce nume să le pună copiilor şi i-a explicat şi semnificaţia lor. Izreel trebuia să le amintească faptul că Dumnezeu avea să răzbune vărsările de sânge ale lui Iehu, pe care le-a făcut atunci când a distrus tot ce a avut legătură cu Ahab în Izreel. Această profeţie i-a fost dată lui Osea pe când Israel se afla, din punct de vedere omenesc, într-un moment de culme a istoriei lui, sub Ieroboam II, strănepotul lui Iehu, împăratul care a domnit cea mai lungă perioadă în Israel. Lo-Ruhama înseamnă „cea fără îndurare“ şi Lo-Ami înseamnă „nu-i poporul Meu“, ambele fiind expresii vii ale judecăţii pe care o va aduce Dumnezeu asupra poporului Său.

Ce frământare şi ce durere trebuie să fi fost în inima lui Osea, omul evlavios, văzând adulterul lui Gomer şi privind la judecata care avea să vină asupra ei şi asupra copiilor ei! Cum a putut Dumnezeu să ceară un asemenea lucru de la el! Cu cât mai adâncă a fost însă durerea lui Dumnezeu de-a lungul secolelor de necredincioşie a poporului Israel, durere cauzată de idolatria în care au continuat să trăiască, în ciuda grijii pline de dragoste pe care El n-a încetat niciodată să le-o arate! Cum răspundem noi la dragostea Sa? Îl întristăm prin mersul nostru, sau căutăm să-I aducem bucurie inimii Sale?

E. P. Vedder, Jr.

Joi                            8                  Ianuarie

Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea … ca să-Şi prezinte Lui Însuşi Adunarea glorioasă, neavând pată sau zbârcitură sau ceva de felul acestora, ci ca să fie sfântă şi fără cusur.

               Efeseni 5.25,27

Adunarea este Mireasa lui Hristos, obiectul dragostei Sale şi a desfătării Sale. Oricine este mântuit face parte din Mireasa lui Hristos.

În Vechiul Testament o vedem pe Rut ca exemplu care îi ilustrează pe cei necredincioşi salvaţi prin har şi formând în mod colectiv Mireasa lui Hristos. Ea era o moabită şi deci, ca şi noi, străină faţă de Dumnezeu. Ajunge în ogorul lui Boaz, aşa cum şi noi, necredincioşi fiind, am fost conduşi de Duhul Sfânt la Hristos. Şi cum a întâmpinat-o Boaz! Este însetată? Lăsaţi-o să bea! Îi este foame? Lăsaţi-o să mănânce! La fel şi noi, cât de bineveniţi suntem când venim la Hristos! Eşti însetat? Eşti binevenit la apa vieţii! Eşti flămând? Eşti binevenit să iei din pâinea vieţii! Venind la Boaz, Rut, o străină şi o păgână, a fost făcută mireasa lui iubită şi a primit un loc de onoare. N-a lucrat şi Hristos cu noi în acelaşi fel?

Nu a fost decât o singură Rut şi nu este decât o singură Biserică; un singur trup; o singură mireasă. Înseamnă aceasta oare că toţi cei credincioşi trebuie să părăsească diferitele grupări creştine ca să formeze acea singură Biserică adevărată? Mulţi au gândit aşa, dar este o concepţie total greşită şi nescripturistică. În Corint exista mult faliment; răutate şi diviziuni la tot pasul; şi totuşi vedem că apostolul pune accentul în scrierile către ei pe adevărul că toţi cei credincioşi sunt botezaţi de Duhul Sfânt într-un singur trup. În astfel de condiţii, când mărturia exterioară este în faliment, cum vedem că se întâmplă şi în ziua de astăzi, ce le putem spune copiilor lui Dumnezeu să facă?

Cei credincioşi nu trebuie să rămână în părtăşie cu răul, ci să se despartă de el şi să „urmărească dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, cu cei care-L cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată“ (2 Timotei 2.22). Aici vedem atât de clar calea pe care trebuie s-o urmeze credinciosul ascultător de voia Domnului!

C. Stanley

Vineri                       9                  Ianuarie

El, care, în adevăr, nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui, de asemenea, toate împreună cu El?

               Romani 8.32

Lui Dumnezeu Îi pasă, într-adevăr, de noi! Acea dragoste care L-a dat pe Domnul Isus să fie răstignit pe cruce pentru noi este inepuizabilă! Gândiţi-vă numai la aceste cuvinte: „Chiar perii capului vostru, toţi sunt număraţi“ (Luca 12.7). Ne gândim noi oare la firele de păr care ne cad de pe cap? El Se gândeşte! Ce remediu potrivit găsim aici pentru îngrijorările noastre! Ştiind cât de binecuvântaţi suntem şi ce mult Se îngrijeşte Domnul de noi, cât de mult greşim faţă de El, Cel care ne-a răscumpărat cu atâta dragoste, când avem chiar şi cea mai mică îndoială în legătură cu grija şi cu preocuparea Lui faţă de noi!

Domnul ne mustră pentru neîncrederea noastră în purtarea Lui de grijă atunci când ne îngrijorăm cu privire la ce vom mânca sau ce vom bea sau cu ce ne vom îmbrăca, spunându-ne: „Deci nu vă îngrijoraţi … pentru că Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi nevoie de toate acestea“ (Matei 6.31,32). Apoi Domnul ne arată remediul pentru îngrijorările şi necazurile noastre, îndemnându-ne: „Căutaţi dar întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea vi se vor da pe deasupra“ (vers. 33).

Cineva ar putea totuşi să zică: «Ei bine, deşi cunosc toate aceste lucruri, ele parcă nu au asupra mea puterea pe care ar trebui s-o aibă. Ştiu că este ceva nebunesc şi greşit să mă frământ, dar nu pot să nu fiu îngrijorat şi apăsat de probleme». Răspunsul pe care trebuie să-l dăm unor astfel de persoane este unul direct: «Cauţi tu întâi de toate prosperitatea Împărăţiei lui Dumnezeu? Cauţi tu triumful dreptăţii Sale? Vrei tu cu toată inima şi cu sinceritate să-L cunoşti pe Dumnezeu şi să-L slăveşti prin viaţa ta?». Dacă cineva este preocupat de cum ar putea câştiga mai mulţi bani, de cum ar putea dobândi o poziţie în lume sau de cum s-ar putea înălţa mai mult, în orice fel, atunci va fi copleşit de teamă şi de griji; acestea vor apărea dintr-o dată.

Nu-l lăsa pe Satan să te înşele şi să-ţi alunge adevărata odihnă şi bucurie! Soluţia pentru a învinge este una clară: „Căutaţi dar întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui“.

F. W. Grant

Speranţa Tu ne-o întăreşti când vezi că ea slăbeşte

Şi-n dragostea Ta către noi, nimic nu Te opreşte.

Căci bunătatea Ta oricând cu mult mai mult întrece

Tot ce gândim sau îndrăznim la Tine să aducem.

Sâmbătă                10                Ianuarie

Atunci cei care se temeau de Domnul vorbeau adesea unul cu altul; şi Domnul a ascultat … şi o carte de aducere-aminte a fost scrisă înaintea Lui pentru cei care se temeau de Domnul şi se gândeau la Numele Lui.

               Maleahi 3.16

Găsim aici rămăşiţa credincioasă, împrăştiată printre oameni care se încredeau în propria lor dreptate. Ce frumoase trăsături îi caracterizează pe aceşti oameni care au rămas cu adevărat devotaţi Domnului: 1. „Se temeau de Domnul“, 2. „Vorbeau adesea unul cu altul“ şi 3. „Se gândeau la Numele Lui“! El singur era subiectul gândurilor şi al cugetărilor lor.

Se temeau de Domnul. Dacă vrem să fim ca această rămăşiţă, va trebui să ne temem de Domnul cu o teamă sfântă, cum se cuvine caracterului Său sfânt, şi care se manifestă prin ascultare faţă de Cuvântul Său. El singur trebuie să fie Obiectul inimilor noastre, speranţa noastră, refugiul nostru, sprijinul şi ajutorul nostru în mijlocul confuziei şi răului de care suntem înconjuraţi.

Vorbeau adesea unul cu altul. Asemeni lor, şi noi ar trebui să fim atraşi într-o fericită şi sfântă comuniune, care să se manifeste în interesele noastre, în afecţiunile noastre şi în nevoile cu care ne confruntăm. Într-o astfel de comuniune, temerea noastră de Domnul ar fi încurajată şi sprijinită. Este minunat să observăm cum cei care au gândul Domnului sunt cu atât mai aproape atraşi unii faţă de alţii, cu cât răutatea şi corupţia din mijlocul lumii religioase creşte. Într-adevăr, cu cât Satan îşi exercită mai mult puterea, cu atât ei sunt conduşi să stea mai mult împreună, să se apropie mai mult unul de altul.

Se gândeau la Numele Lui. Numele Domnului cuprinde în înţelesul său întreg adevărul despre ce este El. Astfel, de numele „Domnul Isus Hristos“ se leagă semnificaţia tuturor termenilor care îl compun: „Domn“, „Isus“ şi „Hristos“. A ne gândi la Numele Său înseamnă deopotrivă a fi gata să ţinem cu tărie tot adevărul care ne-a fost încredinţat, să apărăm sfinţenia Numelui Său, să afirmăm cu tărie autoritatea şi supremaţia Sa, să-I dăm locul care I se cuvine în mijlocul nostru.

Iahve, Domnul, este Cel pe care se sprijinea întotdeauna nădejdea rămăşiţei şi Cel care putea să satisfacă orice dorinţă a inimii lor. Fie ca şi Hristos să fie un astfel de Domn pentru noi azi.

E. Dennett

Duminică               11                Ianuarie

Şi Samson şi tatăl său şi mama sa au coborât … şi au venit la viile din Timna. Şi, iată, un leu tânăr răcnea în calea lui. Şi Duhul Domnului a venit peste el; şi el l-a sfâşiat cum se sfâşie un ied şi nu era nimic în mâna lui.

               Judecători 14.5,6

Pe tot cuprinsul Vechiului Testament găsim pasaje care ne aduc înaintea inimilor imagini ale lui Hristos, imagini ale morţii şi ale biruinţei Sale triumfătoare prin înviere. Aceste ilustraţii ne aduc o mare mângâiere, căci vedem încă o dată că lucrarea a fost încheiată. Nu mai este nimic de adăugat la ea, nimic care să trebuiască să fie făcut pentru înlăturarea păcatelor noastre sau pentru a ne deschide calea şi a ne da dreptul să intrăm în glorie. Avem de-a face cu o Persoană care a suferit pentru păcat: El, Cel Drept, a suferit pentru noi, cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. Putem avea părtăşie cu acest Mântuitor victorios şi, prin credinţă, putem fi învingători în urma Lui. Prin biruinţele pe care El le-a câştigat deja, putem spune şi noi, cu înflăcărare: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!“

În versetele care ne stau înainte îl putem observa pe Samson călătorind spre viile din Timna, iar când ajunge acolo, vedem cum un leu îi iese înainte răcnind. La fel a fost şi când a venit Domnul Isus în lume; l-a găsit pe Satan stăpânind şi ieşindu-I în întâmpinare ca un leu răcnind. Cât de viclean a fost planul său de a-L omorî pe copilaşul Isus, punând în gura lui Irod porunca de a fi omorâţi toţi copiii de la doi ani în jos! Cum a încercat el apoi să-L învingă pe Mântuitorul, fie pe faţă, prin ispite, fie pe la spate, prin ura din partea oamenilor!

Dar minunatul Răscumpărător a rămas tare / Şi, ca un miel curat şi fără pată,

Primind săgeţile-arzătoare, /A rezistat până la moarte.

Ni se spune apoi că Duhul Domnului a coborât cu putere peste Samson, care a sfâşiat leul fără să aibă nimic în mână. Domnul Isus nu numai că a rezistat atacurilor lui Satan, dar l-a şi distrus pe cel care avea puterea morţii. El n-a făcut aceasta cu arme omeneşti, căci, atunci când a fost răstignit în slăbiciune, nu avea nimic în mâini. Mâinile şi picioarele I-au fost străpunse. Trecând însă prin moarte şi apoi înviind şi ridicându-Se biruitor din ea, Hristos l-a învins pe Satan şi i-a luat puterea, eliberându-ne de sub puterea morţii. Astăzi, pentru toţi cei ce cred în Fiul lui Dumnezeu, moartea este desfiinţată şi Satan este înfrânt pentru totdeauna.

C. H. Mackintosh

Luni                        12                Ianuarie

Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor: „Învingătorului îi voi da din mana cea ascunsă şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatră, un nume nou scris, pe care nimeni nu-l ştie, decât cel care-l primeşte“.

               Apocalipsa 2.17

În Pergam existau multe învăţături nepotrivite, pe care cei care aveau credinţa adevărată erau chemaţi să le învingă şi să rămână nepătaţi de ele. Erau, mai întâi, cei care ţineau învăţătura lui Balaam. Balac îi ceruse lui Balaam să blesteme pe Israel, dar Dumnezeu a schimbat blestemul în binecuvântare. Nemulţumit de turnura pe care au luat-o lucrurile, Balaam l-a sfătuit atunci pe Balac să-i ispitească pe israeliţi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor. Un idol nu înseamnă nimic, dar în spate lui se găsesc duhurile necurate care îl susţin, pentru a-i înşela pe oameni; în felul acesta, cei care mâncau din lucrurile jertfite idolilor recunoşteau că idolul înseamnă ceva şi, implicit, recunoşteau duhul necurat din spatele idolului. Învingătorul trebuia să refuze de îndată orice astfel de lucru.

Tot în Pergam se mai aflau unii care ţineau învăţătura nicolaiţilor. S-au făcut multe eforturi pentru a se explica faptul că răul pe care l-a adus această învăţătură n-ar prea mai avea însemnătate astăzi. Dar pentru noi este de mare folos să înţelegem semnificaţia lui, pentru că numele de nicolaiţi înseamnă: „conducători ai laicilor“. Cu alte cuvinte, este vorba de o separare între laici şi conducătorii acestora, clericii. Nu toţi dintre cei care îşi iau titlul de „pastor“ caută şi să aibă locul cel mai înalt, cum a făcut Diotref (3 Ioan 9); dar oamenii pun adesea pe cineva mai dotat într-o poziţie de autoritate, mai presus de oamenii obişnuiţi, făcând distincţie între clerici şi laici.

În Apocalipsa 2.6, Domnul ne spune că El urăşte faptele nicolaiţilor. Nu-i urăşte pe oameni, ci faptele şi învăţătura lor. Se observă lămurit că faptele lor i-au determinat curând să adopte drept învăţătură a lor exact ceea ce practicau.

Adevăraţii învingători vor privi acest rău tot atât de grav cât îl vede Domnul Isus, urând deopotrivă şi faptele şi învăţătura nicolaiţilor.

Fie ca şi noi să fim adevăraţi biruitori!

L. M. Grant

Marţi                      13                Ianuarie

 

Domnul este bun, un loc întărit în ziua necazului; şi El cunoaşte pe cei care se încred în El.

               Naum 1.7

Pe lângă bunătatea Domnului arătată nouă prin manifestările Sale zilnice de milă şi de îndurare, prin credincioşia Lui străluceşte o bunătate încă şi mai mare faţă de noi, exprimată prin darul Unicului Fiu din sânul Tatălui şi prin lucrarea de răscumpărare împlinită de El! Ce adăpost tare este El, ce loc de scăpare pentru noi nu numai în vederea mântuirii noastre finale, ci cu atât mai mult în timpul oricărei zile de necaz care ar veni peste noi! Suntem prea adesea înclinaţi să ne limităm la a atribui sferei cereşti binecuvântările noastre, excluzându-L pe Dumnezeu din viaţa de zi cu zi.

Mergând mai departe, ajungem la condiţia care precedă binecuvântarea noastră: „El îi cunoaşte pe cei care se încred în El“. În Vechiul Testament, cuvântul „a cunoaşte“ redă cu mult mai mult decât ceea ce înţelegem noi prin simpla cunoaştere a unui fapt; „a cunoaşte“ cuprinde aici gândul mai adânc, că El cunoaşte într-un mod aprobator, că-Şi găseşte desfătarea în încrederea noastră în El. Dacă ai învăţat să te încrezi în El în mijlocul greutăţilor zilnice ale vieţii, poţi fi sigur că El Îşi găseşte plăcerea în tine.

Putem găsi multă mângâiere în acest gând, chiar atunci când conştientizăm cât de mici şi de fără însemnătate suntem printre miliardele de oameni de pe pământ. Poate suntem slabi, dispreţuiţi şi nebăgaţi în seamă; poate suntem atât de puţin valoroşi, că nici nu ni s-ar simţi lipsa dacă am dispărea de pe pământ. Şi totuşi, dacă trăim încrezându-ne în El, avem certitudinea că ochii Lui rămân aţintiţi asupra noastră cu aprobare şi cu plăcere.

Domnul nu-i priveşte pe ai Săi ca pe o mulţime, ca pe o masă de oameni, ci îi priveşte pe fiecare în parte. El cunoaşte particularităţile, greutăţile şi nevoile specifice fiecăruia, dar şi credinţa fiecăruia. Poate nu suntem văzuţi prea bine de către fraţii noştri în credinţă; sau poate că presiunea greutăţilor, a necazurilor şi a oboselii ne apasă atât de tare, încât pierdem conştientizarea binecuvântărilor pe care ni le aduce credinţa. Este însă o mare mângâiere să ne putem aduce aminte în astfel de împrejurări că ochii Domnului sunt aţintiţi asupra noastră şi că „El îi cunoaşte pe cei care se încred în El“.

H. G. Spafford

De sus, din slava senină, Domnul priveşte pe-ai Săi

Ochiul Lui toate le-alină, mai mult de-atât ce mai vrei?

Chiar când vuieşte furtuna şi fierb de ură cei răi,

Domnul ţi-e scut totdeauna, mai mult de-atât ce mai vrei?

Miercuri                  14                Ianuarie

Îndepărtaţi aluatul vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, după cum voi sunteţi fără aluat. Pentru că şi Paştele vostru, Hristos, a fost jertfit; de aceea să ţinem sărbătoarea nu cu aluat vechi, nici cu aluat de răutate şi de viclenie, ci cu azimele curăţiei şi ale adevărului.

               1 Corinteni 5.7,8

În harul Său, Dumnezeu ne-a pus pe terenul răscumpărării, după planul Său din veşnicie. Am dori să atragem atenţia asupra caracterului vieţii unui creştin în trecerea lui prin această lume. În Exod 12 şi 13 vedem că Sărbătoarea Azimelor se află în strânsă legătură cu Sărbătoarea Paştelui. „În luna întâi, în ziua a paisprezecea a lunii, seara, veţi mânca azime, până în ziua a douăzeci şi una a lunii, seara“. „Şapte zile să mănânci azime; şi în ziua a şaptea este sărbătoare pentru Domnul“. Apostolul Pavel ne explică aici semnificaţia şi aplicaţia pentru noi, azi, a acelei sărbători. Pe scurt, Dumnezeu pretinde ca cei răscumpăraţi ai Săi să ducă vieţi sfinte; sfinţenia trebuie să caracterizeze şi să fie semnul distinctiv al întregii lor călătorii prin deşertul acestei lumi. Este nespus de important ca cel credincios să-şi amintească mereu acest fapt.

Sunt două aspecte de observat aici, unul negativ şi celălalt pozitiv. Prin aspectul negativ înţelegem că trebuie să ne păzim pe noi înşine de întinăciunile acestui loc, să ne păstrăm nepătaţi de lume; iar prin aspectul pozitiv înţelegem dobândirea unui caracter potrivit cu gândul şi cu natura lui Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu le-a interzis israeliţilor să folosească aluatul (imaginea răului) ne duce cu gândul la versetul: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt“, care ne vorbeşte atât de clar despre separarea de rău.

Vechiul Testament este plin de astfel de atenţionări cu privire la pericolul şi căile prin care ne putem murdări sau pângări şi este bine ca cel credincios să le privească cu seriozitate, pentru ca, prin puterea Duhului lui Dumnezeu, să se poată păzi de cel rău care încearcă să-l atingă cu ispitele lui. Puterea de a te păstra curat şi de a te păzi ca să nu fii pângărit de rău stă în cultivarea zilnică a sfinţeniei.

Joi                          15                Ianuarie

Nu cer să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i în adevărul Tău. Cuvântul Tău este adevărul.

               Ioan 17.15‑17

Hristos glorificat este prezentat ca Modelul de imitat pentru cei ai Săi. El este întruchiparea sfinţeniei conform standardelor lui Dumnezeu. Însuşi Domnul, când vorbeşte Tatălui despre cei ai Săi, spune: „pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr“ – adică în adevărul a ceea ce este El astăzi, ca Om glorificat (Ioan 17.19). Acest gând poate lucra şi modela sufletele celor ai Săi, făcându-i tot mai asemănători cu El. În Romani 8.29 găsim gândul că Dumnezeu ne-a rânduit mai dinainte (sau ne-a predestinat) să fim asemenea chipului Fiului Său. În 2 Corinteni 3.18 de asemenea citim: „Iar noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie spre glorie, întocmai ca de la Duhul Domnului“.

Iată câteva gânduri legate de acest subiect: 1. nimic din ceea ce nu ajunge la asemănarea cu Hristos nu reprezintă o sfinţenie după gândul lui Dumnezeu; 2. putem creşte în asemănarea cu El numai preocupându-ne, meditând şi contemplându-L pe El şi gloria Sa; 3. nu vom ajunge în mod deplin asemenea Lui (sau ca El) până când nu-L vom vedea aşa cum este; 4. putem adăuga aici şi acest gând: cunoaşterea şi conştientizarea faptului că vom fi ca El, după cum este planul lui Dumnezeu din veşnicie, ne conferă o încurajare puternică şi constantă pentru a ne curăţi pe noi înşine, după cum El este curat (vezi 1 Ioan 3.3).

Numai printr-o cultivare continuă a acestui aspect pozitiv al sfinţeniei putem obţine puterea de a ne păzi de necurăţiile acestei lumi şi puterea de a creşte zilnic în asemănarea cu Domnul nostru binecuvântat. Iar cu cât gândurile noastre vor fi mai preocupate de Hristos, cu atât mai intimă va fi părtăşia de care ne vom bucura, cu atât mai mult ne vom desfăta de slava Sa şi cu atât mai fierbinte vom dori să-L cinstim pe El şi să-I fim Lui plăcuţi; în felul acesta vom fi feriţi de orice ar putea umbri sau întuneca comuniunea noastră cu El şi cu dragostea Sa.

Vineri                     16                Ianuarie

Înţelepciunea femeilor le zideşte casa, dar nebunia o surpă cu mâinile ei.

               Proverbe 14.1

Nu este nicio îndoială că misiunea de a păstra unitatea şi stabilitatea familiei rămâne în mâinile femeii şi că tot ceea ce face ea are o influenţă puternică asupra copiilor. Biblia spune despre bărbat că este capul într-o familie, iar despre femeie, că este ajutorul potrivit al bărbatului. Când se spune: „Soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri, cum se cuvine în Domnul“ (Coloseni 3.18), se foloseşte un termen militar care înseamnă „a-şi ocupa poziţia după gradul care i s-a dat“, nicidecum de „a servi umil“, cum vedem că se cere slujitorilor. Dacă femeia îşi ia poziţia şi rolul pe care i le-a atribuit Dumnezeu, aceasta este calea spre reuşita ei în familie; căci problemele apar întotdeauna atunci când nu ne împlinim rolurile pe care ni le-a încredinţat Dumnezeu.

Despre Rahela şi despre Leea citim că „au zidit amândouă casa lui Israel“ (Rut 4.11). Să observăm că nu se spune despre Iacov că ar fi zidit casa, punându-se astfel accentul pe influenţa remarcabilă pe care o au femeile asupra copiilor şi caselor lor. Prin supunerea lor, femeile pot descoperi că soţii lor necredincioşi pot fi câştigaţi „fără cuvânt, prin purtarea soţiilor“ (1 Petru 3.1). Să observăm de asemenea ce efect a avut asupra lui Timotei credinţa bunicii sale Lois, precum şi a mamei sale, Eunice (2 Timotei 1.5).

Mamelor, vă daţi voi seama ce influenţă puternică aveţi asupra copiilor voştri cât timp ei sunt încă mici? Ţineţi minte, voi suntem ca nişte Biblii vii pentru copii! Da, sunteţi cu adevărat! Copiii învaţă roadele Duhului prin voi, privind la viaţa voastră. Zilnic copiii voştri transferă în vieţile lor modelul vostru de vorbire, evlavia voastră, viaţa voastră de rugăciune, atitudinea voastră faţă de bani, faţă de lucrurile materiale şi încă multe altele.

„Soţia ta va fi ca o viţă roditoare înăuntrul casei tale; fiii tăi, ca nişte ramuri de măslin în jurul mesei tale. Iată, aşa va fi binecuvântat omul care se teme de Domnul“ (Psalmul 128.3,4). Dacă am realiza cu adevărat ce rol important ne-a oferit Dumnezeu, atunci vieţile noastre ar fi transformate!

B. Kurlan

Sâmbătă                17                Ianuarie

Vai de ei! pentru că au mers pe calea lui Cain şi s-au dedat rătăcirii lui Balaam, pentru răsplată, şi au pierit în răzvrătirea lui Core!

               Iuda 11

Care anume este „calea lui Cain“? Geneza 4 ne învaţă cum Cain a vrut să se apropie de Dumnezeu pe baza muncii şi a eforturilor sale proprii. „Cain a adus un dar Domnului din roadele ogorului“. Probabil că a strâns şi a adus un buchet din cele mai frumoase şi mai plăcut mirositoare flori din grădinile sale şi un coş asortat cu fructe delicioase şi cu multe alte roade ale pământului. Darul său nu a fost însă primit. De altă parte, Abel a adus ca jertfă un miel; şi Biblia spune: „Prin credinţă, Abel I-a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain, prin care a primit mărturie că este drept, Dumnezeu mărturisind despre darurile lui; şi prin ea vorbeşte el încă, deşi a murit“ (Evrei 11.4).

Faptul că Abel şi-a adus darul prin credinţă înseamnă că auzise şi luase aminte la istorisirea părinţilor săi cu privire la ce fel de jertfă dorea Dumnezeu de la el, deoarece credinţa vine în urma auzirii Cuvântului lui Dumnezeu (Romani 10.17). Iar dacă Abel a auzit această relatare, cu siguranţă că şi Cain a auzit-o. Cain însă a persistat în calea sa greşită, refuzând să urmeze îndrumarea Domnului; i se oferise posibilitatea de a veni la Dumnezeu prin intermediul unui animal jertfit, conştientizând nevoia după un răscumpărător, dar a refuzat. Ca urmare, a devenit un ucigaş şi un fugar blestemat şi rătăcitor pe pământ. Aşadar, „calea lui Cain“ înseamnă susţinerea convingerii că cineva poate fi acceptat de Dumnezeu pe baza propriilor eforturi. Iar după cum Cain a devenit primul ucigaş şi persecutor al adevăraţilor credincioşi, la fel s-a întâmplat şi în istoria Bisericii: acesta este caracterul învăţătorilor falşi şi apostaţi cu privire la care ne avertizează Iuda. Mottoul celui credincios este: „Vin înaintea Ta cu mâinile goale; şi cu simplitate mă bizuiesc pe lucrarea de la cruce“.

A. M. Behnam

Ale mele încercări să fac bine tot mai mult,

Zelul meu chiar ne-ncetat, lacrimile ce-am vărsat

Nu pot şterge vreun păcat: al Tău sânge, numai el.

Duminică               18                Ianuarie

Îi vor pune numele: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu puternic, Părinte al eternităţii, Domn al păcii.

               Isaia 9.7

Aceste nume ale Domnului Isus despre care vorbeşte aici profetul Isaia vor fi manifestate pe deplin în timpul Mileniului. Cu toate acestea, cel credincios nu trebuie să aştepte până în „acea zi“ ca să se poată bucura şi ca să-şi poată însuşi prin credinţă binecuvântările minunate pe care le conţin aceste nume.

1. Minunat – Acest cuvânt înseamnă „extraordinar, miraculos“, ceea ce stârneşte admiraţie şi uimire prin intermediul lucrărilor miraculoase de putere arătate de Dumnezeu în creaţie sau prin intervenţiile Sale minunate în folosul poporului lui Dumnezeu (Judecători 13.18).

2. Sfetnic – Acest cuvânt cuprinde ideea de „sfătuitor“ şi era adesea folosit pentru a-i denumi pe cei înţelepţi care îi sfătuiau pe împăraţi. Mesia urma să fie înzestrat cu „Duh de sfat“ (Isaia 11.2). Împărăţia lui Hristos, care este gata să vină, va fi condusă de El după înţelepciunea Sa măreaţă şi după sfatul Său. Pănă atunci, noi astăzi putem găsi numai la El îndrumare şi ajutor în multele dileme ale vieţii.

3. Dumnezeu puternic (Ebraică: El Gibbor) – El este cel mai vechi şi fundamental dintre numele evreieşti pentru Dumnezeu. Acest nume denotă tărie, putere şi supremaţie. Gibbor înseamnă puternic sau erou, „cel puternic“. Domnul Isus este Elohim arătat sau manifestat în carne (1 Timotei 3.16). Acest Om Puternic poate nu numai „să mântuiască“, ci „poate să şi păstreze“.

4. Părinte al eternităţii – Hristos este izvorul şi Cel care susţine veacurile. Acest nume descrie legătura Sa cu timpul, nu poziţia Sa în Dumnezeire. El este Viaţa veşnică şi Originea, Iniţiatorul acesteia pentru cei care cred.

5. Domn al păcii – El va pune capăt războaielor şi va desfiinţa tot „complexul industrial militar“. Armele de război vor fi transformate în unelte de agricultură şi „nici nu vor mai învăţa războiul“ (Isaia 2.4). Noi, cei credincioşi, putem spune că El este „pacea noastră“, căci El „a făcut pace“ pentru noi prin sângele Lui şi astfel noi avem „pace în credinţă“ (Efeseni 2.14; Coloseni 1.20; Romani 15.13).

B. Reynolds

Luni                        19                Ianuarie

Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care va veni peste tot pământul locuit, ca să-i încerce pe cei care locuiesc pe pământ.

               Apocalipsa 3.10

Aceste cuvinte deosebit de preţioase au fost adresate către îngerul adunării din Filadelfia. Îngerul este văzut ca reprezentant al adunării sau, cu alte cuvinte, ca „cel care are urechi (să audă)“. Nu este oare imperios necesar pentru fiecare credincios să aibă urechea deschisă, ca să audă ce spune Duhul lui Dumnezeu adunărilor? Unii ar putea să se laude în mod fals, pretinzând că sunt asemenea credincioşilor din Filadelfia. În ce ne priveşte, în loc să pretindem o astfel de poziţie, să luăm mai degrabă seama în ce măsură apreciem noi ceea ce Domnul laudă şi recomandă aici, când Se adresează adunării. Filadelfia înseamnă „dragoste frăţească“, o dragoste adevărată, sinceră şi neprefăcută, manifestată faţă de toţi aceia care sunt răscumpăraţi cu sângele preţios al lui Hristos.

Domnul Îşi arată aprecierea şi lauda şi îi încurajează, spunând: „Ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit Numele Meu“ (Apocalipsa 3.8). Se poate spune acelaşi lucru şi despre noi? Să nu ne grăbim să pretindem că ar fi aşa, ci mai degrabă să fim preocupaţi ca acest fapt să fie valabil şi pentru noi.

Să privim mai în profunzime şi celelalte cuvinte ale Domnului: „Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării“. Ceasul încercării este „Necazul cel Mare“, cel mai cumplit şi mai înspăimântător timp care s-a pomenit vreodată pe pământ. Va fi un timp de încercare pentru cei care locuiesc pe pământ, nu însă pentru cei care-şi au cetăţenia în ceruri.

Observaţi că Domnul nu spune că-i va păzi pur şi simplu de necaz, ci „de ceasul încercării“ sau „afară din ceasul încercării“. Singurul mod în care putem fi ţinuţi afară din acest ceas este să fim luaţi cu totul din lume. Atât cei credincioşi aflaţi în viaţă, cât şi cei care au murit deja, vor fi răpiţi într-o clipă ca să-L întâlnească pe Domnul în văzduh.

Şi să ne aducem mereu mai mult aminte de ceea ce spune Domnul aici: „Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele“. El aşteaptă cu răbdare să-Şi împlinească cuvântul promisiunii Sale, că va reveni să ne ia cu El. De aceea, fiecare credincios ar trebui să aştepte şi el cu răbdare venirea Domnului Isus.

L. M. Grant

Marţi                      20                Ianuarie

Şi Samuel a zis lui Isai: „Aceştia sunt toţi tinerii?“ Şi el a zis: „A mai rămas cel mai mic şi, iată, paşte oile“. Şi Samuel a zis lui Isai: „Trimite şi adu-l. Pentru că nu vom şedea la masă până nu vine el aici“. Şi a trimis şi l-au adus. Şi el era rumen şi cu ochii frumoşi şi cu înfăţişarea frumoasă. Şi Domnul a zis: „Ridică-te, unge-l, pentru că acesta este!“ Şi Samuel a luat cornul cu undelemn şi l-a uns în mijlocul fraţilor săi. Şi Duhul Domnului a venit peste David începând din ziua aceea.

               1 Samuel 16.11‑13

„Cu siguranţă, nu poate fi el cel ales“, s-a gândit Isai. Dar omul nu poate înţelege căile lui Dumnezeu. Instrumentul de care Dumnezeu urma să Se folosească era acum şi dispreţuit şi trecut cu vederea de către oameni. „Ridică-te, unge-l, pentru că acesta este“, vine răspunsul perfect al lui Dumnezeu şi la gândurile lui Isai şi la cele ale lui Samuel.

Şi ce îmbucurător este să privim ce slujbă avea David: „iată, el paşte oile“! Mai târziu, Domnul va face referire la aceasta, când îi va spune lui David: „Te-am luat din staul, dinapoia oilor, ca să fii conducător peste poporul Meu, peste Israel“. Şi nu este nimic care să poată ilustra într-un mod mai lămurit gândurile lui Dumnezeu cu privire la slujba de împărat decât munca unui păstor. Într-adevăr, dacă spiritul în care este făcută slujba de împărat nu este cel al unui păstor, atunci s-a greşit ţinta finală. Regele David a pătruns în întregime înţelesul acestui fapt, după cum vedem în aceste cuvinte mişcătoare pe care le-a rostit înaintea Domnului: „Dar aceste oi, ce au făcut?“ (2 Samuel 24.17).

Poporul era turma Domnului, şi el, ca păstor al Domnului, îngrijea de ei şi îi păştea pe munţii lui Israel, după cum păscuse oile tatălui său în ţinutul izolat al Betleemului. Caracterul său blând şi curajos de păstor nu s-a schimbat când a urcat de la staul la tron, înlocuind toiagul de păstor cu sceptrul împărătesc. Nu, el era încă păstorul şi se simţea responsabil să protejeze turma Domnului de leii şi de urşii care pândeau necontenit în jurul staulului.

C. H. Mackintosh

Miercuri                  21                Ianuarie

De aceea, iată, o voi ademeni şi o voi duce în pustiu şi voi vorbi inimii ei. Şi de acolo îi voi da viile ei, şi valea Acor ca uşă a speranţei; şi va cânta acolo ca în zilele tinereţii ei şi ca în ziua când s-a suit din ţara Egiptului.

               Osea 2.14,15

Profeţii şi profeţiile lor – Osea

Osea a trebuit să sufere mari dezamăgiri din partea soţiei sale, Gomer. Şi totuşi el a iubit-o şi s-a îngrijit de ea. A cumpărat-o chiar pentru el însuşi şi i-a zis: „Rămâi pentru mine multe zile, să nu comiţi adulter şi să nu fii a altuia, şi voi fi şi eu pentru tine“ (cap. 3.2,3). Nu orice bărbat sau femeie din ziua de astăzi ar putea să se poarte cu atâta bunătate şi dragoste faţă de un partener necredincios şi infidel. Aţi fi în stare să faceţi ca şi el?

Dumnezeu a folosit problemele din căsătoria lui Osea ca să ilustreze greutăţile pe care El Însuşi le-a avut în relaţia Sa cu poporul Israel. Din nou şi din nou, Israelul, ilustrat ca fiind soţia lui Iahve, a mers după idoli şi s-a arătat necredincioasă faţă de El. Şi totuşi El a iubit-o şi a continuat să-i poarte de grijă cu răbdare, cu blândeţe, sprijinind-o cu tandreţe în orice împrejurare în care s-ar fi aflat. Şi, contrar a ceea ce gândesc cei mai mulţi oameni, Dumnezeu nu a abandonat-o nicio clipă, chiar dacă Israelul a trebuit să treacă prin încercări grele, prin necazuri mari şi prin suferinţă. El îşi iubeşte încă poporul pământesc. Promisiunile pe care le-a făcut rămân neclintite; nu se pot schimba. Urmează încă să se împlinească toate!

Când această dispensaţie a harului, cea mai lungă dintre perioadele căilor lui Dumnezeu cu oamenii, se va încheia şi Biserica va fi răpită în slavă, Dumnezeu Îşi va relua planurile şi căile Sale cu poporul Său pământesc. În prezent se întâmplă după cum a spus Osea în profeţia sa: „fiii lui Israel vor rămâne multe zile fără împărat şi fără căpetenie şi fără jertfă şi fără stâlp şi fără efod sau terafimi“. Cât de mult aşteaptă Dumnezeu ziua când „după aceea, fiii lui Israel se vor întoarce şi-L vor căuta pe Domnul Dumnezeul lor şi pe David, împăratul lor“ (cap. 3.4,5)! De-a lungul profeţiei lui Osea găsim multe detalii mişcătoare care ne arată cum va lucra El atunci în bunătatea Lui şi cum va întoarce la El inimile celor din poporul Său.

E. P. Vedder, Jr.

Joi                          22                Ianuarie

Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci, în orice, faceţi cunoscut lui Dumnezeu cererile voastre, prin rugăciune şi prin cerere cu mulţumiri; şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice înţelegere, va păzi inimile voastre şi gândurile voastre în Hristos Isus.

               Filipeni 4.6,7

Pacea lui Dumnezeu în locul grijilor pământeşti! Ce schimb binecuvântat! Cât de nemăsurată este pacea lui Dumnezeu! Cât de nenumărate sunt îngrijorările noastre! Şi totuşi, inima împovărată poate găsi uşurare şi alinare deplină atunci când se bucură de pacea lui Dumnezeu.

Care este secretul? Cum putem găsi alinare şi, mai mult decât atât, cum putem găsi pace deplină? Aflăm secretul binecuvântat în versetul nostru: prin rugăciune şi prin cerere înaintea lui Dumnezeu! Dar fiecare rugăciune trebuie să fie însoţită de mulţumiri. Soluţia nu este nepăsarea sau indiferenţa stoicului. Această pace este cu totul deasupra puterii de pricepere a omului natural.

Biblia este plină de exemple de bărbaţi şi de femei, oameni ai rugăciunii, unii umili, alţii puternici, ale căror cereri au fost ascultate de Dumnezeu. Dar rugăciunea trebuie să fie susţinută de mulţumire. De ce? Pentru că am primit de la Dumnezeu infinit mai mult decât vom cere vreodată. Şi lui Dumnezeu Îi face plăcere să vadă un om mulţumitor care vine înaintea Lui cu cererea sa!

Dumnezeu cunoaşte toate nevoile noastre şi ştie totul în legătură cu ceea ce-I cerem noi, dar Lui Îi place să audă strigătele şi rugăminţile venite de la copiii Săi, istoviţi şi împovăraţi cum sunt ei. Apoi, pe măsură ce pacea lui Dumnezeu pătrunde în suflet, îngrijorarea dispare şi inima rămâne liniştită. S-ar putea să nu primim un răspuns direct la problema noastră; ţepuşul poate rămâne încă în carne (vezi 2 Corinteni 12.7), dar inima şi mintea primesc odihnă prin liniştea adâncă şi veşnică care vine de sus.

Acest mod binecuvântat de a lucra al lui Dumnezeu este probabil una dintre cele mai desăvârşite şi mai încântătoare dovezi ale autenticităţii promisiunilor lui Hristos. Fie ca să cunoaştem cu toţii mai bine adâncimile păcii lui Dumnezeu, ca să-i putem îndruma şi pe alţii spre acest unic loc unde poate fi găsită pacea lui Dumnezeu.

E. H. Bickersteth

Furtuna chiar de s-ar stârni şi valuri mari de ar veni

E linişte în adăpost, `naintea tronului de har.

E îndurare-n acel loc şi pacea umple inima

Ea se revarsă peste tot: ceresc e tronul Său de har.

Vineri                     23                Ianuarie

Îngerul Domnului Îşi aşază tabăra în jurul acelora care se tem de El şi-i scapă.

               Psalmul 34.7

Tot mai des încolţeşte în sufletul multora simţământul că în zilele noastre nu se mai petrec minuni şi, ca urmare, rugăciunea este împiedicată, inhibată. Întâmplarea de mai jos arată importanţa rugăciunii, punându-ne înainte o mărturie despre puterea lui Dumnezeu de a izbăvi pe cineva, ca răspuns la rugăciune. Cele ce urmează au fost povestite de un ofiţer creştin care se afla cu soldaţii săi într-o bază militară dintr-o zonă de război; el relatează aici doar unul din multele lucruri minunate pe care le-a făcut Domnul pentru el şi pentru plutonul său.

«Odată, pe când ne luptam din greu împotriva inamicului, am cerut ajutor artileriei şi aviaţiei. Pilotul însă a confundat plutonul meu cu unul al inamicului şi a aruncat o bombă de 200 de kilograme spre poziţia în care ne aflam noi. Împreună cu radiotelegrafistul meu mă aflam cam la 30 de metri de locul exploziei, în spatele unui deluşor de pământ; subofiţerul se afla la aproximativ 15 metri depărtare de rafala exploziei, fără nicio protecţie, iar alţii din plutonul meu se aflau încă şi mai aproape de locul impactului, unul la doar 5 metri depărtare. Niciunul n-a fost rănit grav. Cel puţin jumătate din efectivul plutonului ar fi trebuit să fim omorâţi de explozia bombei, dar n-a fost aşa!

Întreg incidentul a fost filmat şi înregistrat de camera video a bombardierului. Urmărind caseta, am putut vedea umbra siluetei unui om în mijlocul exploziei. Ne-am uitat pe casetă din nou şi din nou, încercând să ne dăm seama cine putea fi, pentru că din plutonul nostru nu era, iar în zonă, în ziua aceea, nu se afla nimeni. Atunci cine era?

Această întâmplare mi-a dat ocazia să vorbesc echipajului meu despre îndurarea şi grija minunată a Domnului şi totodată să le atrag atenţia cu privire la responsabilitate. Le-am citat versetul de mai sus şi le-am spus că mulţi creştini se roagă zilnic pentru fiecare dintre ei în parte, pe nume.»

Când vă rugaţi pentru cei aflaţi în situaţii periculoase, rugaţi-vă şi pentru mântuirea lor de judecata veşnică, prin credinţa în Domnul Isus Hristos.

Sâmbătă                24                Ianuarie

Dar cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare, care luminează tot mai mult, până când ziua e deplină.

               Proverbe 4.18

Vedem câteodată credincioşi care, deşi îşi încep umblarea în multă slăbiciune, totuşi învaţă să se judece pe ei înşişi, pe măsură ce înaintează, şi să se smerească sub mâna lui Dumnezeu care-i disciplinează, astfel că îşi sfârşesc alergarea într-un fel plăcut Lui şi uneori chiar în mod glorios. Aşa s-a întâmplat cu Iacov, ale cărui zile au fost „puţine şi rele“ (Geneza 47.9), dar a cărui viaţă s-a încheiat cu o viziune deplină a gloriei.

Mai des însă vedem credincioşi care, deşi pornesc bine, sfârşesc sărăcăcios şi fără putere. Astfel a fost istoria lui Lot; el l-a urmat pe Avraam, fără să aibă însă şi o credinţă ca a lui Avraam. Treptat, viaţa lui a devenit tot mai slabă din punct de vedere moral, din cauza iubirii faţă de lucrurile pământeşti, încheindu-se într-un fel nespus de ruşinos. Pe aceeaşi traiectorie s-a înscris şi istoria vieţii lui Ghedeon: smerit şi curajos la început, chemat de tânăr să cureţe casa tatălui său de idolii şi de dumnezeii falşi din ea, a ajuns apoi conducător peste Israel, vestit pentru biruinţa în confruntarea cu Madian, dar chiar la sfârşitul vieţii şi-a împins casa şi poporul să păcătuiască, făcând un efod care avea să devină o cursă pentru ei.

Între aceste două căi vedem poteca acelor credincioşi care umblă de la început şi până la sfârşit fără să se clatine, într-un duh de sfinţenie personală practică. Putem aminti aici exemplul lui Avraam. Umblarea lui s-a aflat foarte rar în contradicţie cu credinţa lui; el îşi judeca căile atunci când vedea că acestea îi tulburau părtăşia cu Dumnezeu.

Deasupra tuturor acestor căi străluceşte însă umblarea Robului desăvârşit, Hristos. Nicio imperfecţiune nu umbreşte cărarea Sa. De la început şi până la sfârşit, la El putem vedea încredere absolută, ascultare deplină, dependenţă perfectă, dreptate practică fără cusur, sfinţenie divină într-un Om, credinţă care nu se clatină, dragoste fără limite şi o nădejde vie şi sigură. Când privim la o astfel de umblare, nu putem decât să ne plecăm în adorare.

Iar pe acest drum al Său putem să-L urmăm şi noi, pentru că El ne dă capacitatea şi puterea să mergem pe urmele Lui. Între noi şi El se va interpune mereu deosebirea dintre imperfect şi perfect, dintre finit şi infinit; dar, atât timp cât ochii noştri sunt aţintiţi asupra Lui, vom descoperi secretul de a umbla în această lume aşa încât să-L slăvim pe El până la sfârşit.

H. L. Rossier

Duminică               25                Ianuarie

Să nu aduceţi nicio tămâie străină pe el.

               Exod 30.9

Şi fiii lui Aaron, Nadab şi Abihu, … au adus înaintea Domnului foc străin.

               Levitic 10.1

Trei lucruri nu puteau fi aduse pe altarul tămâierii. În primul rând, pe el nu trebuia pusă tămâie străină. Tămâia care se aducea trebuia să fie dintr-o compoziţie divină, după reţeta pe care Însuşi Dumnezeu i-o dăduse lui Moise; niciun alt fel de tămâie nu putea fi folosită. Privind acum tămâia ca un simbol sau ca o ilustraţie pentru timpul harului în care trăim noi astăzi, putem înţelege de aici că singurul lucru pe care-l putem aduce lui Dumnezeu în închinare este parfumul jertfei lui Hristos. Orice alt lucru în afară de Hristos este considerat „străin“ şi nu poate fi primit de Dumnezeu.

În al doilea rând, pe acest altar nu puteau fi aduse nici arderea-de-tot, nici darul de mâncare şi nici darul de băutură. Aducerea acestor jertfe pe altarul tămâierii ar fi însemnat confundarea altarului de aur cu cel de bronz. Ar fi aceeaşi greşeală pe care am face-o noi astăzi dacă, aflându-ne adunaţi pentru închinare, ne-am ocupa locul la picioarele crucii, în loc să intrăm prin credinţă dincolo de perdeaua cea ruptă, în prezenţa tronului de har al lui Dumnezeu. Multe suflete cad în această greşeală, de a nu ţine cont de adevărata poziţie preoţească în Hristos, şi fac aceasta fie din nebăgare de seamă, fie din neştiinţă. În consecinţă, ei nu descoperă niciodată bucuria de a fi aduşi la Dumnezeu în virtutea lucrării împlinite de Hristos şi, prin urmare, nu-şi pot ocupa adevărata poziţie ca preoţi înaintea lui Dumnezeu.

În al treilea rând, pe altarul tămâierii era interzisă aducerea unui foc străin. Numai focul lui Dumnezeu, foc aprins din cer, dinaintea Domnului, putea arde tămâia de pe altar (Levitic 9.24); niciun alt foc nu era primit. Ca şi aplicaţie pentru noi, cei credincioşi, învăţăm de aici o lecţie importantă, anume că ne putem închina lui Dumnezeu numai prin Duhul Său. Zelul şi emoţiile naturale, oricum ar fi ele produse, ar constitui doar „foc străin“. Ca şi tămâia, focul trebuia să fie sfânt, ca să poată fi potrivit pentru a fi adus pe altarul de aur. Ar fi bine ca cei credincioşi din ziua de azi să pună aceasta la inimă, acum, când se încearcă atât de mult prin sunete şi prin stimulente vizuale să se ajute omul natural în închinarea lui faţă de Dumnezeu. Să învăţăm cu toţii că astfel de lucruri sunt o urâciune în ochii lui Dumnezeu!

J. G. Bellett

Luni                        26                Ianuarie

Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să fii bogat, şi haine albe, ca să fii îmbrăcat şi să nu se arate ruşinea goliciunii tale, şi alifie pentru ochi, să-ţi ungi ochii, ca să vezi.

               Apocalipsa 3.18

Aceste cuvinte au fost adresate îngerului adunării din Laodiceea. Cei din Laodiceea se credeau bogaţi, dar Domnul spune despre ei că erau săraci. De aceea îi sfătuieşte să cumpere de la El aur curăţit prin foc. Puteau să cumpere acest aur „fără bani şi fără plată“, cu condiţia să renunţe mai întâi la a se mai mândri cu bogăţiile lor, pentru a putea obţine adevăratele bogăţii şi comori. Aurul vorbeşte despre slava lui Dumnezeu, iar faptul că este curăţit prin foc accentuează mai mult sfinţenia Sa absolută, care cuprinde atât dragostea Sa pentru ceea ce este bun, cât şi ura faţă de rău. Cât de mult preţuim noi aceste lucruri? Dacă nu avem astfel de bogăţii, suntem cu adevărat săraci. Dar Dumnezeu doreşte să intrăm cu toţii în posesia acestor bogăţii.

„Hainele albe“ apar în contrast cu „hainele mânjite“ din Isaia 64.6. Acestea din urmă vorbesc despre dreptatea omului natural, despre faptele lui drepte, şi cu acestea se lăudau cei din Laodiceea. Hainele albe vorbesc despre Hristos, căci El Însuşi este „dreptatea lui Dumnezeu“, singura învelitoare cu care ne putem îmbrăca şi care-L satisface pe Dumnezeu. Orice altceva este considerat „goliciune“ în ochii Lui şi, în cele din urmă, totul va fi scos la lumină şi va fi expus, cu ruşine şi cu umilinţă, arătându-se ce este în realitate: goliciune.

Alifia pentru ungerea ochilor ilustrează ungerea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, singurul care poate îndepărta orbirea care caracterizează necredinţa omului natural. Bineînţeles că aceasta nu se poate obţine decât printr-o credinţă neclintită în Dumnezeul cel veşnic. Cine se poate mulţumi să părăsească această lume şi să meargă în veşnicie fără să ştie unde se îndreaptă, şi aceasta pentru că a ales să rămână în orbirea sa?

Toate aceste trei lucruri ne îndreaptă atenţia spre măreţia splendorii Dumnezeului veşnic – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Tatăl poate fi văzut în mod deosebit în aurul curăţit prin foc; Fiul este ilustrat de hainele albe, iar Duhul Sfânt este preînchipuit de alifia pentru ochi. Ce resursă minunată avem în El!

L. M. Grant

Marţi                      27                Ianuarie

Şi el i-a păstorit după integritatea inimii lui şi i-a condus cu iscusinţa mâinilor lui.

               Psalmul 78.72

Scopul lucrării creştine este de a hrăni şi de a conduce poporul lui Dumnezeu. De aceea, orice păstor adevărat trebuie să fie instruit de Domnul înainte de a i se încredinţa păstorirea oilor. Îl vedem pe Simon Petru fiind învăţat şi pregătit chiar de Păstorul Suprem. O parte din instruirea pe care a primit-o Petru a trebuit să se facă prin eşecuri amare, ca să înveţe că omul natural, carnea, nu are deloc putere. După ce această lucrare atât de necesară s-a făcut în sufletul său, Domnul a putut să-i spună: „Paşte mieluşeii Mei“ şi „Păstoreşte turma Mea“. Hrănirea şi conducerea turmei nu poate fi făcută decât de către aceia care au învăţat să nu se încreadă în ei înşişi sau în puterea lor, ci numai în Domnul. Se spune că «acea putere care se crede pe sine puternică este de fapt slăbiciune, în timp ce slăbiciunea care se ştie ca fiind slăbiciune este adevărata putere».

În Psalmul 78.70‑72 descoperim ale aspecte ale instruirii pe care o face Domnul în şcoala Sa. Mai întâi învăţăm că profesiile noastre şi responsabilităţile pe care le avem în familie fac parte din instruirea noastră spirituală. David a învăţat multe în această privinţă pe când se afla „la slujba sa“ de păstor. A învăţat să hrănească oile şi să le pască după integritatea inimii lui şi să le conducă după iscusinţa mâinilor lui. Integritatea morală personală şi îndemânarea practică în relaţiile cu oamenii sunt de o importanţă enormă pentru a hrăni şi a conduce. În al doilea rând, când Domnul l-a chemat pe David, acesta se ocupa deja cu credincioşie de partea sa de lucrare în afacerile familiei. „Cine este credincios în foarte puţin este credincios şi în mult“ şi i se va încredinţa administrarea adevăratelor bogăţii (Luca 16.10‑12). Fie ca aceasta să fie o încurajare pentru cei care au pe inimă să hrănească şi să păstorească turma lui Dumnezeu (Fapte 20.28).

B. Reynolds

El singur, prin pustie, îi va călăuzi.

Victorie, tărie în luptă le va fi.

În timpul alergării, în El se odihnesc,

Iar la sfârşitul luptei, acasă ei sosesc.

Miercuri                  28                Ianuarie

Dacă cineva se consideră a fi profet sau om spiritual, să recunoască cele ce vă scriu, că sunt poruncă a Domnului.

               1 Corinteni 14.37

Atunci când ne strângem împreună pentru zidire, aprecierea şi bucuria noastră trebuie să vină datorită recunoaşterii prezenţei Domnului Isus şi a Duhului Sfânt în mijlocul nostru, nu datorită fraţilor înzestraţi din punct de vedere spiritual sau a timpului profitabil pe care l-am putea avea. Dacă conştientizăm prezenţa Domnului în mijlocul nostru, atunci din inimile noastre pline de fericire se vor înălţa cântări de laudă către El şi toţi cei prezenţi vor aştepta în linişte Cuvântul Său; şi ştim că El nu dezamăgeşte niciodată pe cei care se încred în El şi care aşteaptă de la El ceea ce vrea El să le dăruiască. Cuvântul de zidire care va veni va fi unul spontan şi proaspăt, pentru că va fi ceea ce a pregătit Domnul pentru acel moment, şi nu un mesaj pregătit laborios dinainte pentru acea ocazie. Astfel de cuvinte, inspirate de Domnul chiar în acel moment, vor fi mai bune decât zece mii de cuvinte scoase din memorie, pentru că vor fi ca nişte râuri proaspete de apă vie curgând şi umplând sufletele noastre, nu ca o apă stătută pompată afară dintr-un bazin.

Când trebuie ţinute astfel de întâlniri? În unele locuri au loc o dată pe an sau o dată pe trimestru sau o dată pe lună. Oare nu vedem lămurit din 1 Corinteni 14 că acestea erau strângeri obişnuite, care aveau loc la fel de des ca şi cele pentru Cina Domnului? Nu erau întâlniri ţinute cu ocazii speciale, numai atunci când cineva ca Pavel sau ca Apolo ar fi fost prezent în mijlocul lor. Dacă există credinţă şi putere pentru strângeri laolaltă ca cele din 1 Corinteni 11, de ce să nu fie şi pentru cele descrise în capitolul 14? Acelaşi Domn este prezent cu autoritatea Sa în mijlocul ambelor strângeri şi credinţa Îl are pe El drept temelie. Acelaşi Duh este prezent în ambele şi toată puterea se găseşte în El.

Este cât se poate de evident că în Corint aceste strângeri erau caracterizate de multă slăbiciune, dar apostolul nu-i îndeamnă pe corinteni să înceteze să le mai ţină, ci îi sfătuieşte cum să se comporte în timpul lor. Capitolul 14 se găseşte în cuprinsul Scripturii inspirate de Dumnezeu tot pentru învăţătura noastră. Se accentuează în mod special că este porunca Domnului. Ar fi un lucru trist dacă ar ajunge un capitol mort şi nefolositor, din cauza lipsei noastre de credinţă.

J. T. Mawson

Joi                          29                Ianuarie

Şi Dumnezeu a zis: „Să se strângă la un loc apele de sub ceruri şi să se arate uscatul!“

               Geneza 1.9

Dumnezeu este Cel care face să se ridice norii de la marginea pământului, care face fulgere pentru ploaie, care face să iasă vântul din vistieriile Lui.

               Psalmul 135.7

Suprafaţa solidă a pământului este de 29,2%, în timp ce aceea acoperită de apă este de 70,8%, adică aproape de trei ori mai mare ca cea a uscatului. În înţelepciunea Sa, Dumnezeu a creat pământul cu această proporţie potrivită de apă şi de uscat, astfel încât să poată fi păstrat echilibrul normal al naturii. Dacă ar fi fost mai mult pământ şi mai puţină apă, consecinţele ar fi fost secete îndelungate, recolte suferind mari pagube şi turme de animale murind de foame. Pe de altă parte, dacă ar fi fost mai puţin uscat şi mai multă apă, pământul ar fi fost afectat în mod continuu de inundaţii şi ar fi devenit impropriu pentru a fi locuit de om.

Procesul de evaporare este un miracol. Dacă nu s-ar petrece, nu am putea avea ploaie deloc. Scriptura vorbeşte despre modul în care Dumnezeu face să se ridice vaporii de la marginile pământului, să apară fulgerele care însoţesc mişcarea norilor şi vântul care împinge norii şi îi repartizează după cum este nevoie. Căldura soarelui transformă apa lichidă în vapori, care, fiind mai uşori decât aerul, se ridică şi formează norii, care sunt purtaţi de vânturi pe tot întinsul globului. Aversele de ploaie sunt adesea însoţite de fulgere, care curăţă aerul prin ionizare!

Ploaia însăşi este o binecuvântare de la Dumnezeu! Am observat odată, în timpul unei secete, cum o singură aversă puternică de ploaie a putut uda într-un scurt interval de o jumătate de oră mii de grădini. Dacă s-ar fi făcut manual, această lucrare ar fi necesitat echipe întregi de muncitori, ar fi fost foarte costisitoare şi nici pe departe atât de eficientă.

Cât de măreţ este planul şi cât de minunată orânduiala pe care le-a făcut Dumnezeu în natură, ca să ne slujească nouă drept binecuvântare! Şi cât de credincios este El în purtarea Lui de grijă, de acum şi până în veşnicie! Cât de mulţumitori şi de recunoscători ar trebui să fim pentru dragostea arătată de El în ambele planuri pe care le-a făcut: pentru viaţa noastră aici, pe pământ, şi pentru cea veşnică.

A. J. Pollock

Vineri                     30                Ianuarie

Vai de ei! pentru că au mers pe calea lui Cain şi s-au dedat rătăcirii lui Balaam, pentru răsplată, şi au pierit în răzvrătirea lui Core!

               Iuda 11

Dar Domnul Dumnezeul tău n-a vrut să asculte de Balaam şi Domnul Dumnezeul tău a schimbat blestemul în binecuvântare, pentru că Domnul Dumnezeul tău te-a iubit.

               Deuteronom 23.5

 

Istoria lui Balaam este redată în Numeri capitolele 22‑24. Balaam a încercat să pară că ascultă de Domnul, dar era o ascultare împotriva dorinţei inimii lui. El a iubit răsplata nedreptăţii (2 Petru 2.15). Este numit «Balaam ghicitorul», iar prezicerea viitorului sau ghicirea este un păcat dezgustător şi oribil în ochii lui Dumnezeu. Când i s-a cerut să meargă şi să blesteme pe poporul Israel, Dumnezeu i-a spus de la început: „Să nu mergi cu ei; să nu blestemi poporul, pentru că ei sunt binecuvântaţi“. Nu avea niciun rost să mai întrebe din nou, dar el era neliniştit cu privire la răsplata pe care avea s-o piardă. Când a mers să aducă jertfe, s-a urcat pe înălţimile zidite pentru Baal!

Balaam ştia că sfidarea pe faţă a Domnului şi a poruncii Lui va avea urmări dezastruoase pentru el, dar în acelaşi timp a sperat că va reuşi să izbândească în dorinţa lui necugetată după câştig, aşa că a mers de două ori chiar „să-l întâmpine cu descântece“ (Numeri 24.1). Văzând că a eşuat în a blestema poporul, „l-a învăţat pe Balac să arunce o cursă înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce cele jertfite idolilor şi să curvească“ (Apocalipsa 2.14).

Balaam este o ilustraţie a învăţătorilor falşi şi apostaţi, care, pentru o răsplată materială, făceau bucuroşi ravagii printre credincioşi, abătându-i de la doctrina adevărată. Într-adevăr, iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor. Aşa s-a întâmplat cu Balaam şi cu Iuda Iscarioteanul şi este valabil pentru mulţi alţii în ziua de azi, care pretind în mod fals a fi conducători creştini, când, de fapt, „umblă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos, al căror sfârşit este pieirea, al căror dumnezeu este pântecele, şi gloria le este în ruşinea lor, care gândesc cele pământeşti“ (Filipeni 3.18,19).

A. M. Behnam

Sâmbătă                31                Ianuarie

Totuşi Domnului I-a plăcut să-L zdrobească; L-a supus suferinţei. Dar, după ce Îşi va aduce sufletul Său o jertfă pentru vină, El va vedea o sămânţă, Îşi va lungi zilele şi plăcerea Domnului va prospera în mâna Lui.

               Isaia 53.10

Trei adevăruri măreţe ies în mod deosebit în evidenţă din cuvintele profetului Isaia citate mai sus. Mai întâi ni se spune despre plăcerea Domnului; apoi despre faptul că plăcerea Domnului va prospera; şi, în al treilea rând, despre faptul că plăcerea Domnului va prospera în mâinile unei singure Persoane: Domnul Isus Hristos.

De la începutul istoriei lumii, Dumnezeu Şi-a găsit plăcerea în câte ceva sau în câte cineva, dar această plăcere n-a prosperat niciodată prin intermediul vreunui om. Toate lucrurile au fost create pentru plăcerea lui Dumnezeu, dar păcatul a pătat perfecţiunea creaţiei.

Prin Noe, Dumnezeu a instaurat guvernarea sau stăpânirea, ca să restrângă răul din lume; dar, imediat după aceea, Dumnezeu a încetat să-Şi mai găsească plăcerea în această formă de guvernare, pentru că acela pe care-l pusese să stăpânească peste alţii a falimentat în a se stăpâni pe sine însuşi.

A fost apoi dată legea, pentru a reglementa comportamentul omului faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele său; dar, imediat după ce a fost dată, deşi poporul a mărturisit că o va împlini, a încălcat legea, făcând viţelul de aur.

Dumnezeu a stabilit apoi slujba preoţească, ca să medieze între El şi omul vinovat; prea curând însă preoţii au falimentat şi au adus tămâie străină pe altarul Lui.

Dumnezeu a instituit împărăţia, dar împăraţii au condus poporul în idolatrie.

Dumnezeu a trimis profeţii, ca să-i întoarcă pe oameni la El, însă oamenii au omorât cu pietre pe profeţii Săi.

A pus guvernarea lumii în mâinile neamurilor, însă acestea şi-au folosit puterea ca să se înalţe şi să se slăvească pe ele însele înaintea lumii.

La urmă, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său şi împăraţii pământului şi conducătorii iudeilor s-au sfătuit împreună împotriva Domnului şi a Unsului Său. Ei L-au răstignit pe Mesia pe cruce.

Vedem aşadar foarte clar că plăcerea Domnului nu a prosperat în mâinile oamenilor. Cu toate acestea, cuvintele profetului păstrează încă şi astăzi aceeaşi putere cu care au fost inspirate cu mult timp în urmă; plăcerea Domnului va prospera, dar numai în mâinile unui singur Om: Hristos.

H. Smith

Duminică                 1               Februarie

Şi iată un glas din ceruri spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea“.

               Matei 3.17

Privind în urmă la calea minunată pe care a străbătut-o El prin această lume, Îl vedem pe Domnul Isus, un Om printre oameni, Cel în care Dumnezeu Şi-a găsit toată plăcerea. Îl auzim spunând: „Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui“ (Ioan 8.29). Într-o lume de oameni păcătoşi, cine altul în afară de El, Care este în acelaşi timp o Persoană Dumnezeiască şi Om desăvârşit, ar fi putut să rostească aceste cuvinte? Alţii ar putea să spună: „Dorim să facem lucrurile care-I fac plăcere lui Dumnezeu“, dar numai Fiul a putut spune: „Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui“. Cel care afirmă aceasta nu poate fi decât Fiul lui Dumnezeu; oricare altul care ar spune aceste cuvinte ar fi un impostor. Iudeii au înţeles aceasta foarte clar, dar, refuzând să recunoască faptul că este o Persoană Divină, au fost nevoiţi să-L socotească un impostor, căci au afirmat: „Are demon“; şi apoi au luat pietre ca să-L omoare.

Totuşi, credinţa îşi găseşte desfătarea în a-I recunoaşte slava şi a vedea în El „Cuvântul care S-a făcut carne“, care are o „glorie ca a Singurului de la Tatăl“. Urmărind drumul Său pe acest pământ, Îl putem vedea pe singurul Om care a umblat după voia Domnului, fiind desfătarea Lui. Cineva a spus: «Oamenii urmăresc propria lor slavă; El nu a căutat decât slava Tatălui Său. Oamenii îşi fac propria voie; pentru El, plăcerea Sa era să facă voia Tatălui Său. Gândiţi-vă la Acela care, timp de treizeci şi trei de ani, cât a durat umblarea Sa pe acest pământ, nu a făcut nici măcar un singur lucru ca să-Şi slujească Sie Însuşi, să Se cruţe pe Sine sau să Se înalţe înaintea oamenilor, ci în fiecare clipă a vieţii Sale a fost, a făcut, a spus, a gândit şi a simţit exact ceea ce a vrut Dumnezeu de la El.»

Aşadar, fiindcă această Persoană binecuvântată a putut spune pe drept cuvânt „Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui“, Tatăl, la rândul Său, a putut să întărească aceste cuvinte cu mare desfătare, pentru că, după cei treizeci de ani petrecuţi în anonimat în Nazaret, cerurile s-au deschis deasupra Lui şi glasul Tatălui s-a făcut auzit spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea“.

H. Smith

Luni                          2               Februarie

După aceasta am văzut: şi iată o uşă deschisă în cer, şi glasul dintâi, ca de trâmbiţă, pe care l-am auzit vorbind cu mine, spunând: „Suie-te aici şi-ţi voi arăta cele ce trebuie să aibă loc după acestea“.

               Apocalipsa 4.1

Ioan a fost martorul cuvintelor adresate de Domnul Isus celor şapte adunări care se găseau atunci în Asia. După aceste lucruri, „lucrurile care sunt“ (capitolul 1.19), Ioan a văzut într-o viziune „o uşă deschisă în cer“. Nicăieri altundeva în Biblie nu mai citim despre un astfel de lucru. În Matei 3.16 citim că cerurile s-au deschis pentru ca Domnul Isus să fie preamărit atunci când a fost botezat. Dar acum vedem că în ceruri a fost deschisă o uşă pentru ca Ioan însuşi să poată fi adus înăuntru, căci i s-a spus că din acest loc privilegiat va vedea „lucrurile ce trebuie să aibă loc după acestea“.

Este foarte clar că Ioan, în această călătorie uimitoare în ceruri, simbolizează întreaga Adunare a lui Dumnezeu. Nu va fi mai puţin uimitor atunci când aceste lucruri preînchipuite aici vor avea loc cu adevărat şi când toţi credincioşii din timpul nostru vor fi răpiţi ca să-L întâlnească pe Domnul în văzduh şi să meargă apoi cu El în Casa Tatălui.

Începând din acest punct, Adunarea nu mai este văzută în cartea Apocalipsa ca aflată pe pământ. Mai degrabă o vedem având privilegiul minunat de a urmări tot ce se întâmplă pe pământ din poziţia ei privilegiată, din înălţimile slavei cereşti a lui Dumnezeu. Din acest loc minunat a putut vedea Ioan „lucrurile ce trebuie să aibă loc după acestea“. Oricărui credincios adevărat, fie că a murit deja, fie că va fi găsit viu când va avea loc răpirea, i se va da privilegiul minunat de a fi martor la toate aceste evenimente măreţe pe care le-a prezentat Ioan în restul cărţii Apocalipsa. Dacă acum nu înţelegem foarte clar aceste lucruri pe care le citim aici, le vom înţelege atunci; şi chiar dacă astăzi credem că le înţelegem în parte, atunci vor deveni atât de clare, încât nu vom înceta niciodată să lăudăm înţelepciunea măreaţă, puterea şi harul preaiubitului nostru Domn şi Salvator.

L. M. Grant

Marţi                        3               Februarie

Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său, nici rob mai presus decât stăpânul său. Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul său, şi robului ca stăpânul său.

               Matei 10.24,25

Evanghelia după Matei este cea în care Domnul Isus este văzut ca Împăratul lepădat de către poporul Său. Matei Îl mai prezintă şi ca fiind minunatul Învăţător care-Şi pregăteşte ucenicii în vederea lepădării Sale de către popor. Unii L-au urmat pe Domnul numai pentru un timp, sau doar aparent, de ochii lumii, fără să fie născuţi din nou; unul dintre ei este Iuda. Alţii, ca Matei, L-au întâlnit pe Domnul, au văzut frumuseţea Persoanei Sale şi au fost atât de impresionaţi de El, încât au lăsat totul şi L-au urmat. Mai târziu, Saul din Tars s-a întâlnit şi el cu Domnul pe drumul Damascului şi a devenit un slujitor nespus de devotat.

Cum stau lucrurile cu privire la noi? Am renunţat noi la toate, pentru a-L urma pe Domnul? Saul a lăsat în urmă până şi lucruri care păreau bune: o viaţă morală, zelul şi înflăcărarea religioasă, o poziţie înaltă, respectată. Odată ce L-a văzut pe Hristos în slava Sa cerească, a renunţat nu numai la tot ce era şi avea, ci şi la tot ceea ce voia să devină. Nu a încercat să se îmbunătăţească pe sine însuşi, ci L-a urmat pe Isus din Nazaret cel lepădat de oameni, dedicându-se în întregime Domnului său. Nimic mai puţin decât atât n-ar fi fost suficient. Atunci când vrem să păstrăm ceva pentru noi înşine, nu suntem adevăraţi ucenici ai Săi şi nu călcăm pe urmele Sale.

Mai mult încă, ceea ce-l caracterizează pe un ucenic este faptul că stă mereu aproape de Stăpânul său, ca să poată învăţa de la El. Un rob sau un servitor îşi ascultă întotdeauna stăpânul şi nu încearcă să se opună voii acestuia şi să urmeze propria cale. Toate acestea implică un anumit proces. De aceea a spus Domnul că trebuie să ajungem ca Învăţătorul şi ca Domnul nostru. Procesul acesta implică de asemenea folosirea unor resurse potrivite. Un ucenic învaţă că toate resursele sale, toate lucrurile de care are nevoie, se găsesc la Învăţătorul şi Stăpânul său. Un rob se încredinţează pe sine Domnului său ca să-L urmeze şi să-L asculte, depinzând în totalitate de El. Avraam, tatăl tuturor celor credincioşi, a înţeles şi el acest lucru şi astfel şi-a pus încrederea în Cel care îl chemase afară din ţara sa, în Dumnezeul gloriei. Avraam a învăţat că nu exista putere sau înţelepciune în el însuşi, ci că toate resursele lui se găseau în Dumnezeu.

A. E. Bouter

Miercuri                    4               Februarie

Sunaţi din trâmbiţă în Sion şi sunaţi alarma pe muntele Meu cel sfânt; să tremure toţi locuitorii ţării, pentru că vine ziua Domnului, pentru că se apropie! O zi de întuneric şi de întunecime, o zi de nori şi de negură densă; ca zorile se revarsă peste munţi un popor numeros şi puternic, cum n-a mai fost niciodată şi nici nu va mai fi după el, generaţii şi generaţii.

               Ioel 2.1,2

Profeţii şi profeţiile lor – Ioel

Scriptura nu ne menţionează nimic în legătură cu profetul Ioel, în afară de numele tatălui său: Petuel. Iar dacă citim scurta sa carte, de numai trei capitole, vedem clar că el a trăit şi a profeţit într-o perioadă foarte dificilă, de o importanţă crucială. El vorbeşte într-un fel foarte viu şi mişcător despre o teribilă invazie de lăcuste, care avea să fie un dezastru pentru acest popor a cărui economie se baza pe agricultură. Această plagă devastatoare era cea mai grozavă care se pomenise de-a lungul multor generaţii şi despre ea urma să se vorbească şi în generaţiile următoare.

Ioel însă nu face doar o descriere a distrugerii complete pe care o va lăsa în urmă această invazie de lăcuste, ci, în numele Domnului, el cheamă tot poporul, de la preoţi şi bătrânii poporului până la cei mai mici copii, să strige către Domnul, plângând şi postind. „Sfâşiaţi-vă inima, şi nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul Dumnezeul vostru“, le spune el în capitolul 2.13. Apoi afirmă cu încredere: „Atunci Domnul va fi gelos pentru ţara Lui şi va avea milă de poporul Său“ (vers. 18).

Citind profeţia lui Ioel, ne putem da seama că ea ilustrează şi alte evenimente prin această invazie de lăcuste. Dumnezeu face aici referire la duşmanul lor, la asirienii, „cel de la nord“, „care s-a înălţat pe sine, ca să facă lucruri mari“, şi Îşi încurajează ţara şi poporul să nu se teamă, ci mai degrabă să se bucure şi să se veselească. Asirianul din zilele lui Ioel îl preînchipuie pe împăratul din nord, care va veni şi va devasta Israelul, dar pe care îl va judeca Hristos, atunci când El va salva Israelul, în ziua Domnului, la sfârşitul necazului celui mare.

E. P. Vedder, Jr.

Joi                            5               Februarie

Şi cerurile vor lăuda minunea Ta, Doamne, şi credincioşia Ta în adunarea sfinţilor … Doamne, Dumnezeul oştirilor, cine este ca Tine, puternic, Doamne?

               Psalmul 89.5,8

Dumnezeul căruia Îi slujim nu are limite: El este infinit, fără margini în timp, în spaţiu şi în natura Sa. Este atotputernic, are toată autoritatea şi este Creatorul tuturor lucrurilor. Nu există niciun lucru imposibil pentru El. Nu există margini pentru dărnicia Lui, pentru înţelepciunea Lui, pentru dragostea Lui; harul şi îndurarea Sa nu cunosc limite, nici dorinţa Sa de a-i binecuvânta pe cei ce sunt ai Săi.

Credincioşia lui Dumnezeu şi totala încredere pe care o putem avea în Cuvântul Său sunt subiecte frecvente ale Bibliei. Vedem credincioşia Lui atunci când întâmpinăm ispite, căci Dumnezeu „nu va îngădui să fim ispitiţi peste ce putem, ci, împreună cu ispita, va pregăti şi scăparea, ca să o putem răbda“ (1 Corinteni 10.13).

Credincioşia lui Dumnezeu este de asemenea temelia pentru siguranţa mântuirii noastre. Putem „să ţinem cu tărie mărturisirea speranţei neclintite“, deoarece „credincios este Cel care a promis“ (Evrei 10.23). El nu este ca oamenii care ne mint, care fac promisiuni şi apoi se răzgândesc, care spun că ne vor da ceva şi apoi nu-şi îndeplinesc promisiunea (vezi Numeri 23.19).

Putem vedea credincioşia lui Dumnezeu şi din faptul că ne-a dat Cuvântul Său. Fără acest Cuvânt preţios, cum am putea şti că El nu încetează să încerce să răscumpere omul din păcat şi să-l scoată din întuneric? Şi tot în Cuvântul Său descoperim că El deţine soluţiile pentru rezolvarea tuturor problemelor noastre şi, prin urmare, n-ar trebui să ne îndoim şi să renunţăm la orice speranţă de îndată ce apare primul semn de împotrivire şi de necaz.

Deoarece cunoaştem că puterea şi credincioşia Sa sunt fără margini, putem merge înainte cu încredere chiar şi atunci când lucrurile par să meargă din rău în mai rău. Dacă Îl credem pe cuvânt şi ne punem încrederea în Cuvântul Său, atunci vom umbla prin credinţă şi nu ne vom plânge cu privire la calea noastră.

R. Salcido

Vineri                       6               Februarie

Iată, Dumnezeu este mare şi noi nu-L înţelegem … Pentru că El atrage picăturile de apă, ele se răspândesc în ploaie din aburul pe care-l formează, pe care cerurile îl toarnă în picuri din belşug peste om.

               Iov 36.26‑28

Cât de uimitor şi de minunat este să observăm felul în care a stabilit Dumnezeu un circuit de refolosire a oricărui lucru din natură! În Eclesiastul 1.7, Solomon face referire la circuitul apei, spunând: „Toate râurile curg în mare şi marea nu se umple; spre locul de unde vin râurile, într-acolo merg iarăşi“. În versetele de mai sus, Iov explică felul în care se transformă şi circulă apa în zonele fertile ca să aducă ploaie „din belşug“ în folosul omului şi al pământului lucrat de el. Domnul spune că Tatăl nostru din ceruri „trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Matei 5.45).

Dumnezeu a creat şi un circuit al carbonului, ca să-l binecuvânteze pe om. A creat clorofila în plante, substanţă care foloseşte lumina soarelui ca să transforme dioxidul de carbon şi apa în carbohidraţi şi oxigen, înmagazinând astfel energia solară. Omul încearcă încă să descopere cum funcţionează procesul de cataliză! Carbohidraţii şi oxigenul sunt apoi folosite de către om şi animale pentru a le furniza energia captată de la soare, după care vor elimina dioxidul de carbon şi apa, care se vor regenera. Dumnezeu a dat omului „ca hrană orice iarbă verde“ (Geneza 1.30) şi astfel vedem că până şi energia pe care o căpătăm mâncând carne provine tot de la soare, prin intermediul plantelor pe care animalele le consumă.

Dumnezeu a dat soarele şi ploaia pentru a sluji întregii omeniri. „El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Matei 5.45). Într-adevăr, după cum spune şi psalmistul, „Pământul este plin de bunătatea Domnului“ (Psalmul 33.5). Dar El nu S-a preocupat să ne pregătească cele necesare doar pentru viaţa aceasta naturală, ci şi pentru cea spirituală, căci El L-a dat pe Fiul Său, pentru ca oricine crede în El să primească viaţa veşnică (Ioan 3.15).

Noi „nu-L înţelegem“, dar ar fi o nebunie din partea noastră ca, din acest motiv, să refuzăm binecuvântările naturale pe care El ni le oferă. La fel de neînţelepţi ne-am dovedi şi dacă am refuza viaţa veşnică din acelaşi motiv, că nu-L putem înţelege în măreţia Sa şi a planurilor Sale cu privire la noi!

A. H. Crosby

Sâmbătă                  7               Februarie

Şi aveau atunci un întemniţat vestit, numit Baraba.

               Matei 27.16

Erau trei lucruri care-l făceau pe Baraba vestit în timpul acela:

1. „Iar Baraba era un tâlhar“ (Ioan 18.40). Şi noi, ca şi el, L-am nesocotit pe Dumnezeu şi L-am jefuit. Ni se arată aceasta clar în Romani 1, unde ni se pune înainte o istorie a moralităţii omului de la potop încoace. Apostolul Pavel scrie: „Fiindcă, după ce L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au glorificat ca Dumnezeu … şi au schimbat gloria nepieritorului Dumnezeu în asemănarea imaginii omului pieritor … şi s-au închinat şi au slujit creaturii în locul Creatorului“ (Romani 1.21,23,25). Ce facem cu timpul nostru, cu energia şi cu resursele noastre? Nu L-am înşelat oare în toate acestea, păstrându-le doar pentru noi înşine?

2. „Şi era unul numit Baraba, legat cu cei răsculaţi care comiseseră omor în răscoală“ (Marcu 15.7). Provocând dezordine şi revoltă în rândul populaţiei, el a fost liderul unei răscoale împotriva stăpânirii din timpul acela. Profetul Isaia a scris astfel referitor la răzvrătirea poporului: „Pentru că Domnul a vorbit: «Am hrănit şi am crescut fii şi ei s-au răzvrătit împotriva Mea»“ (Isaia 1.2). Apoi Domnul merge mai departe şi deplânge starea poporului, arătând că până şi boul îşi cunoaşte stăpânul, iar măgarul, ieslea stăpânului său, dar poporul Său nici nu L-a băgat în seamă, ci L-a lepădat. Da, cu toţii am rătăcit departe de El; I-am întors spatele şi am mers pe propriul nostru drum, dar Dumnezeu a pus asupra lui Isus nelegiuirea noastră a tuturor, ca El s-o poarte în locul nostru pe cruce şi să primească pedeapsa pentru vinovăţia noastră.

3. Baraba „comisese omor în răscoală“ (Marcu 15.7). Adevărul solemn şi grav este că noi toţi suntem vinovaţi de moartea Fiului lui Dumnezeu. În Fapte 4.25,27 citim astfel: „Pentru ce s-au dezlănţuit naţiunile şi s-au gândit popoarele la cele deşarte? … Pentru că, într-adevăr, s-au adunat împreună în această cetate împotriva Sfântului Tău Slujitor Isus, pe care L-ai uns, atât Irod cât şi Ponţiu Pilat, împreună cu naţiunile şi cu popoarele lui Israel“. Un poet a redat foarte bine această idee prin versul următor: «Iar în această zarvă de voci mânioase, am recunoscut-o şi pe a mea».

Din punct de vedere moral, noi nu eram cu nimic mai presus decât Baraba, dar binecuvântatul nostru Domn Isus „a suferit pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu“ (1 Petru 3.18).

R. A. Barnett

Duminică                 8               Februarie

Şi din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om.

               Geneza 2.22

În ce mod uimitor lucrează Dumnezeu şi creează toate lucrurile! După ce l-a modelat pe om din ţărâna pământului, a luat o coastă din acest om şi din ea a format femeia. Cred că ne putem pune cu toţii în locul fetiţei cu ochii ageri, care a întrebat-o mirată pe mama sa: «De ce oare o fi făcut El în felul acesta?»

Fără a susţine că am ultimul răspuns la această întrebare, aş sugera că Dumnezeu a lucrat astfel ca să ne poată oferi o imagine care să-L ilustreze pe Fiul Său şi pe Mireasa Acestuia. Această imagine ne descoperă lucruri uimitoare:

După cum omul şi-a dorit pe cineva ca şi el, cu care să se bucure de frumuseţea grădinii Edenului, tot aşa şi Fiul lui Dumnezeu Şi-a găsit de la început plăcerea în fiii oamenilor. El a dorit ca aceştia să se poată bucura împreună cu El de slăvile cereşti.

Dumnezeu n-a făcut femeia în mod independent de bărbat, ci a modelat-o din coasta bărbatului, astfel încât acesta a putut spune: „Aceasta este acum os din oasele mele şi carne din carnea mea!“. Ea nu era un alt animal căruia să-i pună un nume, ci era cineva exact ca şi el, cu care putea vorbi şi împărtăşi cele mai intime aspecte ale vieţii sale. Tot aşa va avea şi Domnul Isus cu Sine pentru întreaga veşnicie pe acest popor pe care Şi l-a răscumpărat, pe care l-a eliberat de sub puterea întunericului şi care este asemănător chipului Său.

Omul a trebuit să cadă într-un somn adânc pentru ca Domnul să poată lua o coastă şi să formeze din ea femeia. Pentru Domnul Isus însă preţul a fost cu mult mai mare. A trebuit să Se coboare în ţărâna morţii, fiind părăsit de Dumnezeu şi suferind mânia judecăţii Sale împotriva păcatului. Nu era alt mod în care să-Şi poată câştiga pentru Sine o mireasă răscumpărată, curăţită şi vrednică să-I aparţină. Aleluia, ce Salvator minunat!

G. W. Steidl

A Ta iubire ne-a dat Lui să fim aduşi în casa Ta,

Şi gândul Tău etern a fost să fim ca El, ‘naintea Ta.

Iubirea Ta, în casa Ta, de strălucire umple tot;

Ea, care ne-a făcut ai Tăi, reflectă-a Ta sfinţenie.

J. N. Darby

Luni                          9               Februarie

Şi am auzit ca un glas de mulţime mare şi ca un glas de ape multe şi ca un glas de tunete puternice, spunând: „Aleluia! Pentru că Domnul Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm glorie, pentru că nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit“. Şi i s-a dat să se îmbrace în in subţire, strălucitor şi curat, pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor.

               Apocalipsa 19.6‑8

Acest eveniment minunat va avea loc în cer după ce se va sfârşi judecata şi pedeapsa înspăimântătoare şi completă a Babilonului (prostituata cea mare). Timp de secole, ea a pretins a fi adevărata Biserică, mireasa lui Hristos, dar n-a fost decât o biată copie, o imitaţie, căreia totuşi lumea i-a acordat o cinste incredibilă. Oamenii mari şi negustorii pământului vor plânge şi se vor jeli pentru Babilon, dar un glas va ieşi din tronul lui Dumnezeu şi va proclama: „Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, şi cei care vă temeţi de El, mici şi mari!“.

Apoi adevărata Biserică, care va fi deja în cer de la răpire, va fi adusă pentru a fi dată în căsătorie Mielului, Domnului Isus Hristos. Sărbătoarea care va avea loc atunci în cer la nunta Mielului va fi cu adevărat minunată. Voci asemenea unui glas de tunete puternice, asemenea unei mari mulţimi sau asemenea unui glas de ape multe vor da, pentru început, cinste Domnului Dumnezeului nostru, Celui Atotputernic, pentru că Şi-a luat puterile de drept şi a început să împărăţească.

Cât de minunat este măreţul nostru privilegiu, ca mădulare ce facem parte din adevărata Biserică, de a fi atunci prezentaţi în calitatea de mireasă a Mielului lui Dumnezeu! Apoi vom fi îmbrăcaţi cu in subţire strălucitor, simbol al dreptăţii sfinţilor. Dacă ne-am îmbrăca astăzi în acest fel, ar însemna să ne îndreptăţim noi înşine; dar atunci vom fi aşa după ce vom fi trecut deja pe la scaunul de judecată al lui Hristos. Faptele noastre drepte vor fi curăţite astfel de orice intenţie egoistă şi de mândrie. Va rămâne atunci numai ceea ce am făcut pentru gloria lui Dumnezeu în timpul vieţii noastre pe pământ.

L. M. Grant

Marţi                      10             Februarie

Pe când Se ruga El, chipul feţei Lui s-a făcut altul, şi îmbrăcămintea Lui, albă strălucitoare.

               Luca 9.29

În fiecare dintre cele trei Evanghelii în care se prezintă schimbarea la faţă a Domnului Isus găsim unele trăsături unice ale acestui eveniment, conform caracterului Evangheliei în care sunt redate.

Evanghelia după Luca Îl prezintă pe Domnul Isus ca pe Omul pe deplin dependent de Dumnezeu şi astfel relatarea pe care o face el despre evenimentele petrecute pe „muntele sfânt“ se află în concordanţă cu tema sa. Aceasta este singura dintre Evanghelii în care ni se spune motivul pentru care a urcat atunci Domnul Isus pe munte: „ca să Se roage“ (vers. 28). Rugăciunea este atitudinea omului ascultător şi dependent de Dumnezeu. Transfigurarea a avut loc „pe când El Se ruga“ (vers. 29).

Un alt aspect pe care îl găsim relatat numai aici este că, în timpul transfigurării, ucenicii „erau îngreuiaţi de somn; şi, trezindu-se deplin, au văzut gloria Lui“ (vers. 32). Vedem aici un contrast remarcabil între oboseala spirituală, marcată de lipsa rugăciunii, care-i caracteriza pe ucenici, şi perfecţiunea şi gloria Omului dependent.

Tot în Luca avem privilegiul de a asculta şi convorbirea divină referitoare la „plecarea“ Domnului. Calea pe care a urmat-o acest Om a ajuns în glorie, prin drumul crucii, şi aceeaşi cale care a fost a Lui trebuie s-o urmăm şi noi. În această lume plină de necazuri, de încercări, de ispite, de păcat şi de suferinţe, trebuie să învăţăm ce înseamnă să fii dependent de Dumnezeu prin rugăciunea zilnică şi prin părtăşia cu El. Domnul Isus este modelul nostru în umblarea noastră aici jos şi siguranţa noastră pentru slava care va veni.

B. Reynolds

Această cale se îndreaptă tot mereu în sus

Unde se află viaţa şi gloria noastră;

Odihna noastră-i sus, în dragostea divină,

Unde vom împărtăşi din slava Sa.

 

Pentru totdeauna cu Domnul,

Pentru totdeauna ca El vom fi atunci,

Vom vedea faţa Lui în acel loc binecuvântat,

În casa Tatălui nostru din ceruri.

J. N. Darby

Miercuri                  11             Februarie

Pentru că inima acestui popor s-a împietrit şi au auzit greu cu urechile şi şi-au închis ochii; ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi să înţeleagă cu inima şi să se întoarcă şi să-i vindec.

               Matei 13.15

S-a făcut multă discuţie încercând să se arate dacă darul vindecării mai există printre noi în aceste zile din urmă ale Bisericii. Cât timp a fost printre noi, Domnul Isus a avut cu siguranţă puterea să vindece; şi a vindecat pe mulţi de bolile şi de infirmităţile lor. Totuşi, în anumite circumstanţe, nu Şi-a exercitat puterea divină.

În Matei 13.15 citim că Domnul nu putea să-i vindece pe cei din Israel, pentru că ei deveniseră surzi şi orbi faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Motivul împietririi lor era refuzul de a-L crede pe Dumnezeu. Aceasta ni se confirmă şi în Marcu 6.5,6: „Şi n-a putut să facă nicio lucrare de putere acolo, decât că, punându-Şi mâinile peste câţiva bolnavi, i-a vindecat. Şi S-a mirat de necredinţa lor“. În Nazaret, Domnul explică poporului că cei din oraşul Lui natal, din cauza faptului că nu-L acceptau şi nu credeau în El, nu puteau beneficia de puterea Sa de vindecare (Luca 4).

În Ioan 12.40 citim: „Le-a orbit ochii şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii şi să nu înţeleagă cu inima şi să nu se întoarcă şi să-i vindec“. Atitudinea poporului, aşa cum am văzut-o relatată în pasajul citat din Matei, a adus după sine acest răspuns din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu a trimis peste ei o orbire spirituală, care a atras o lipsă a pocăinţei în inimile lor, dar şi lipsa unei vindecări spirituale şi fizice.

La ce ne putem aştepta văzând starea actuală a aşa-numitei „lumi creştine“? Aceste ţări au ţinut seama de Dumnezeu într-o perioadă şi mulţi oameni au experimentat o relaţie de părtăşie cu El într-un mod real prin credinţa în Persoana şi lucrarea Fiului Său. Va da Dumnezeu astăzi celor care au refuzat cu dispreţ darul harului Său acele binecuvântări de care i-a privat odinioară pe cei necredincioşi din poporul Israel? Sigur că nu!

J. van Dijk

Joi                          12             Februarie

[Pavel], către adunarea lui Dumnezeu care este în Corint, către cei sfinţiţi în Hristos Isus, sfinţi chemaţi, împreună cu toţi cei care, în orice loc, cheamă Numele Domnului nostru Isus Hristos.

               1 Corinteni 1.2

După cum putem înţelege ajutaţi de epistole, copiii lui Dumnezeu formează astăzi Adunarea lui Dumnezeu, care a fost aleasă de Dumnezeu în Hristos „mai înainte de întemeierea lumii“ (Efeseni 1.4). Dumnezeu I-a dat lui Hristos toată gloria, „a pus toate sub picioarele Lui şi L-a dat Cap peste toate, Adunării, care este Trupul Său“ (Efeseni 1.22,23). Vedem astfel cum Capul Adunării este în cer, înălţat deasupra tuturor lucrurilor.

Ne-am putea gândi că numai cei mai vrednici oameni de pe pământ ar putea forma Adunarea lui Dumnezeu, însă este uimitor să vedem cum, în planurile făurite de Dumnezeu, se petrece tocmai contrariul. Aflăm din Cuvânt că Adunarea este alcătuită chiar din cei care au umblat odinioară în greşelile şi în păcatele lor, făcând lucrurile voite de carne şi de gândurile lor, dar care acum sunt aduşi la viaţă împreună cu Hristos şi mântuiţi prin har (Efeseni 2.1‑5). Această descoperire minunată a harului Său întrece cu mult orice înţelegere omenească.

De asemenea, nu este oare minunat să înţelegem că, în acelaşi mod în care toate mădularele trupului sunt legate de cap, formând cu acesta un întreg, şi cei care cred sunt în acelaşi fel legaţi de Hristos, alcătuind împreună cu El Trupul Lui? „Pentru că, după cum trupul este unul singur şi are multe mădulare, … tot aşa este şi Hristosul. Pentru că, de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup … [şi] trupul nu este un singur mădular, ci multe“ (1 Corinteni 12.12,14).

Astfel, Adunarea lui Dumnezeu, aşa cum o vedem ilustrată în Scriptură, este alcătuită din toţi cei mântuiţi şi uniţi într-un singur Trup prin Duhul Sfânt. „Este un singur trup şi un singur Duh, … un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toţi şi prin toţi şi în noi toţi“ (Efeseni 4.4‑6). Scriptura nu vorbeşte niciodată despre două sau mai multe trupuri! Adevărul singurului Trup constituie gândul şi planul lui Dumnezeu pentru cei credincioşi şi de aceea sectarismul, care face loc unei diviziuni a singurului Trup în mai multe trupuri, se află în opoziţie directă cu gândul lui Dumnezeu.

C. Stanley

Jertfa Lui cea minunată, oferită-n dragoste

Şi-n supremă ascultare, pentru veci Te-a proslăvit.

Suntem una-n sfânta-I jertfă şi din inimă-Ţi cântăm;

Că L-ai înălţat pe Fiul, azi cu El Te adorăm!

Vineri                     13             Februarie

Vai de ei! pentru că au mers pe calea lui Cain şi s-au dedat rătăcirii lui Balaam, pentru răsplată, şi au pierit în răzvrătirea lui Core!

               Iuda 11

În Numeri 16 găsim relatată istoria lui Core. El şi-a afirmat cu tărie convingerea că toţi israeliţii erau sfinţi şi deci puteau intra în slujba de preoţi. În acelaşi mod, astăzi unii învăţători pretind a fi lucrători ai evangheliei în timp ce neagă nevoia oricărui om de a fi născut din nou, susţinând că orice aşa-numit membru al bisericii va merge în cer sau cel puţin are aceleaşi şanse de a ajunge acolo.

În Israel, Dumnezeu stabilise ca regulă că numai urmaşii lui Aaron puteau deveni preoţi. Tot astfel, preoţia cerească este valabilă numai pentru credincioşii adevăraţi (pentru toţi credincioşii adevăraţi), pentru că numai ei au viaţă de sus. Numai ei pot fi adevăraţi închinători. Cei care nu sunt născuţi din nou pot participa la diferite activităţi religioase, dar aceasta nu este închinarea adevărată. Dumnezeu a fost atât de mâhnit de nesupunerea lui Core şi a celor care l-au urmat, încât a acţionat într-un mod nou, cum n-o mai făcuse până atunci: pământul şi-a deschis gura şi i-a înghiţit pe ei şi tot ce aveau ei, astfel că aceştia s-au coborât de vii în Locuinţa Morţilor, iar pământul i-a acoperit. Sfinţenia lui Dumnezeu nu poate fi luată în derâdere şi privită cu uşurătate. Nimeni dintre noi nu s-ar putea apropia de Dumnezeu în alt mod decât printr-o credinţă adevărată în Isus Hristos, prin care primim naşterea din nou şi devenim astfel copii ai lui Dumnezeu. Învăţătorii falşi se opun învăţăturii sănătoase şi neagă necesitatea naşterii din nou, conducând astfel poporul la condamnare eternă, la fel cum Core şi cei care erau cu el au dus alţi 250 de oameni la pierzare.

Calea lui Cain este religia falsă. Rătăcirea lui Balaam este slujirea falsă. Răzvrătirea lui Core este închinarea falsă. Cum ne putem păzi de aceste învăţături eronate şi distructive? Prin intermediul rugăciunii şi printr-o studiere atentă a Cuvântului lui Dumnezeu.

„Dar vine un ceas, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; pentru că şi Tatăl caută astfel de închinători“ (Ioan 4.23).

A. M. Behnam

Sâmbătă                14             Februarie

Pentru că şi Hristos a suferit o singură dată pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu.

               1 Petru 3.18

Descoperirea minunată a desfătării pe care Şi-o găseşte Dumnezeu în Hristos a dezvăluit adevărata stare a omului sub stăpânirea păcatului, a lui Satan şi a morţii. Astfel, dacă privim la Hristos în toată perfecţiunea Sa: la sfinţenia Sa, la dragostea, harul, răbdarea, blândeţea şi smerenia Sa, la fiecare trăsătură a caracterului Său minunat, la fiecare cuvânt care a ieşit de pe buzele Lui, la fiecare faptă şi pas pe care l-a făcut în umblarea Lui desăvârşită, toate acestea nu fac decât să ne arate vinovaţi de a fi contrariul a ceea ce a fost El. Cum ar fi fost atunci posibil ca plăcerea lui Dumnezeu să fie asigurată având ca obiect un popor care să se asemene lui Hristos din punct de vedere moral şi să fie potrivit cu Hristos în glorie?

Nu există decât un singur răspuns la această întrebare importantă. Pentru ca Dumnezeu să-Şi poată găsi plăcerea în om, era nevoie de moartea Aceluia în care Dumnezeu Şi-a putut găsi pe deplin desfătarea. Profetul Isaia a înţeles într-adevăr aceasta, căci el spune: „Totuşi, Domnului I-a plăcut să-L zdrobească; L-a supus suferinţei“. Cineva a spus odată: «Cel care nu-Şi găseşte plăcerea în moartea păcătosului a găsit plăcut să-L supună suferinţei pe Slujitorul Lui cel drept, desigur, nu pentru că moartea Lui în agonie era ceva plăcut de privit, ci pentru că era singurul mod de a împlini un scop măreţ». Astfel, de îndată ce măreţul sacrificiu al jertfei Sale a fost împlinit, plăcerea Domnului a început să prospere. „După ce Îşi va aduce sufletul Său o jertfă pentru vină“, şi nu mai înainte, „plăcerea Domnului va prospera în mâna Lui“. Sfinţenia lui Dumnezeu trebuia satisfăcută şi păcatele noastre trebuiau îndepărtate mai înainte ca Dumnezeu să-Şi poată asigura un popor făcut asemenea lui Hristos şi în întregime pentru desfătarea Sa. Această lucrare măreaţă a fost înfăptuită atunci când El Şi-a adus sufletul ca jertfă pentru vină şi a fost „zdrobit pentru nelegiuirile noastre“. Aşadar, în Noul Testament vedem împlinirea profeţiei lui Isaia şi citim că El „S-a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu“ (Evrei 9.14), ca să satisfacă sfinţenia lui Dumnezeu, şi că „a fost dat pentru greşelile noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră [a celor credincioşi]“ (Romani 4.25).

H. Smith

Duminică               15             Februarie

Dar, după ce Îşi va aduce sufletul Său o jertfă pentru vină, El va vedea o sămânţă, Îşi va lungi zilele şi plăcerea Domnului va prospera în mâna Lui.

               Isaia 53.10

Profetul Isaia, prevăzând mai dinainte măreaţa lucrare de răscumpărare pe care o va împlini Domnul Isus, ne arată rezultatele jertfei Sale: „După ce Îşi va aduce sufletul Său o jertfă pentru vină, El va vedea o sămânţă“. Pentru omul natural, moartea înlătură orice speranţă de a mai avea urmaşi, dar acest binecuvântat Om Şi-a făurit o sămânţă de urmaşi prin chiar moartea Sa. „Dacă grăuntele de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce mult rod“ (Ioan 12.24) – sunt cuvintele rostite de Însuşi Domnul. Astfel Şi-a câştigat El o sămânţă, o sămânţă spirituală formată din marea mulţime a celor răscumpăraţi, strânşi din toate popoarele, şi care vor cânta împreună Mielului atunci când vor ajunge sus: „Căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice seminţie şi limbă şi popor şi naţiune“ (Apocalipsa 5.9).

Citim apoi: „Îşi va lungi zilele“. Moartea, cea care face să se sfârşească zilele omului căzut, devine mijlocul prin care viaţa acestui Om perfect este prelungită. Aparent, acesta este un paradox. Cineva a spus: «El a fost şters de pe pământul celor vii, a fost îngropat şi totuşi va trăi şi zilele Lui vor continua». Răspunsul glorios care clarifică acest paradox este învierea. Lui Dumnezeu nu-I face plăcere să-l vadă pe om zăcând sub sentinţa morţii, nici să-l vadă mergând la judecată pentru păcatele comise. Îl vedem pe Isus dat la moarte pentru nelegiuirile noastre, Îl vedem înviat pentru îndreptăţirea noastră şi-L auzim spunându-ne: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi, şi Cel din urmă, şi Cel viu; şi am fost mort şi, iată, sunt viu în vecii vecilor; şi am cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor“. Psalmistul a spus despre El: „A cerut de la Tine viaţa: Tu i-ai dat viaţă lungă pentru totdeauna şi pentru eternitate!“ (Psalmul 21.4). Vedem astfel plăcerea Domnului nu numai locuind în Hristos, dar şi asigurată prin El.

H. Smith

Luni                        16             Februarie

Şi am văzut un mare tron alb şi pe Cel care şedea pe el, dinaintea Căruia pământul şi cerul au fugit şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi i-am văzut pe cei morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea tronului; şi au fost deschise nişte cărţi. Şi a fost deschisă altă carte, care este a vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţi, potrivit faptelor lor … Şi dacă cineva nu a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.

               Apocalipsa 20.11,12,15

Întreaga omenire va fi martoră a acestei măreţe judecăţi, pentru că la acest eveniment vor fi prezenţi toţi cei care se află în cer sau pe pământ.

Cei credincioşi vor fi atunci deja în cer; iar toţi cei necredincioşi, şi cei care vor fi murit, vor fi prezenţi acolo. Aceştia din urmă, mici şi mari, vor fi înviaţi în trupuri ca să stea în faţa tronului lui Dumnezeu ca şi păcătoşi pierduţi. Cât de tristă şi de nenorocită va fi starea lor! Murind fără să capete îndurare, vor fi înviaţi tot fără îndurare.

Sunt apoi deschise cărţile şi este deschisă şi cartea vieţii. În acele cărţi se vor găsi relatate faptele oricărui om şi, fără îndoială, multe vor fi lucrurile despre care oamenii au sperat să nu-şi mai amintească nimeni niciodată. Dar vor fi judecaţi după cele scrise în cărţi, fiecare după faptele sale. Cu siguranţă că niciun credincios nu s-ar bucura să-i fie judecate faptele, cu atât mai puţin un necredincios. Dar putem să-I mulţumim lui Dumnezeu că niciun credincios nu va fi judecat după faptele lui, pentru că sângele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne-a curăţit de orice păcat, şi va face acelaşi lucru pentru oricine vine la El cu pocăinţă şi se încrede în El, ca să primească iertarea de păcate prin jertfa Sa. Cei care cred în El nu vor veni la judecată (Ioan 5.24).

Cartea vieţii va fi şi ea deschisă pentru a sta ca mărturie a faptului că numele celor nemântuiţi nu sunt scrise acolo, iar sfârşitul care-i aşteaptă pe aceştia este înspăimântător: vor fi aruncaţi în iazul de foc. Dacă tu, cel care citeşti aceste cuvinte azi, nu eşti mântuit încă, întoarce-te, te rog, la Domnul Isus, mărturiseşte-I păcatele şi încrede-te în El, ca să primeşti mântuirea veşnică a sufletului tău.

L. M. Grant

Marţi                      17             Februarie

Isus i-a spus: „Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în Mine nicidecum nu va muri, niciodată“.

               Ioan 11.25

Ce adevăr măreţ ni se descoperă aici! Timp de mii de ani, toate speculaţiile care s-au făcut cu privire la învierea trupului şi la starea lui viitoare n-au fost decât licăriri pâlpâitoare şi nesigure. Şi totuşi, când Hristos S-a coborât aici, pe pământ, tot misterul a fost dezvăluit. Atunci ni s-a revelat că acest înveliş muritor, supus putrezirii şi menit să se transforme în ţărână, va fi remodelat şi transformat într-un „trup glorios“ ca al Lui (Filipeni 3.21), nesupus putrezirii şi nemuritor (1 Corinteni 15.53). Dumnezeu ne-a descoperit ceea ce mintea omenească, cu imaginaţia ei plină de mândrie şi de aroganţă, n-ar fi putut niciodată să-şi imagineze. Domnul nostru Isus Hristos ne oferă, prin învierea Lui, promisiunea şi garanţia propriei noastre învieri. El este Cel Dintâi Rod al secerişului nemuritor ce va veni atunci când şi trupurile noastre vor fi transformate în trupuri asemănătoare cu al Lui.

Moartea nu va mai avea nicio putere asupra unui copil al lui Dumnezeu, căci va fi prădată de boldul ei atunci când ţărâna preţioasă din care a fost creat trupul nostru va fi răscumpărată. În ziua când Domnul Îşi va pregăti comoara Sa de bijuterii (Maleahi 3.17), această ţărână va fi remodelată şi transformată în asemănarea trupului glorificat al Răscumpărătorului nostru (Filipeni 3.21). Isus Însuşi Se va întoarce, nu cum a venit odată, în smerenie şi ca Om al durerii, ci în slavă, ca să-i ia înapoi cu El în cer pe toţi cei răscumpăraţi ai Lui.

Credinciosule încercat şi întristat, care poate plângi acum cu amărăciune după cei dragi ai tăi care au părăsit acest pământ, bucură-te printre lacrimi! Cum am văzut deja, Mântuitorul nostru „a desfiinţat moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea“ (2 Timotei 1.10). În timp ce treci prin valea umbrei morţii sau eşti pe patul unei suferinţe fără leac, adu-ţi aminte că această biată ţărână va fi transformată într-un trup nou de slavă şi că vei trăi pentru veşnicie, preamărindu-L pe Cel care ţi-a răscumpărat acest trup muritor.

J. R. Macduff

În acea zi când cei morţi în Domnul toţi vor învia,

Având parte-n gloria-nvierii Lui,

Când ai Săi aleşi vor fi în casa Tatălui ceresc,

Fericit voi fi acolo printre ei.

Miercuri                  18             Februarie

Cuvintele lui Amos, care era dintre păstorii din Tecoa, pe care le-a văzut despre Israel în zilele lui Ozia, împăratul lui Iuda, şi în zilele lui Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel, cu doi ani înaintea cutremurului. Şi a zis: „Domnul răcneşte din Sion şi face să se audă glasul Său din Ierusalim. Şi păşunile păstorilor jelesc şi vârful Carmelului se veştejeşte“.

               Amos 1.1,2

Profeţii şi profeţiile lor – Amos

Dumnezeu este suveran. El alege întotdeauna, ca slujitori ai Lui, pe cine vrea El. Nu-i alege pe cei pe care noi i-am considera ca fiind cei mai competenţi. Vedem aceasta şi în cazul lui Amos. De fapt, în 1 Corinteni 1.26‑29 ni se arată că El a ales lucrurile nebune ale lumii, lucrurile slabe, lucrurile umile, pe cele dispreţuite şi chiar lucrurile care nu sunt, ca să le desfiinţeze pe cele care sunt, astfel încât nicio făptură să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.

Amos era un păstor umil, un culegător de smochine sălbatice. El era din Tecoa, un orăşel din Iuda, aflat în apropiere de Betleem. Dumnezeu l-a trimis să treacă graniţa şi să meargă în Betel, în Israel, împărăţia celor zece seminţii. Betel este locul în care Dumnezeu i-a apărut lui Iacov în vis, făcându-i minunate promisiuni. Dar Betelul trecuse prin multe schimbări de atunci. Aici, Ieroboam I a înălţat unul dintre viţeii de aur pe care îi făurise, iar acum, sub domnia lui Ieroboam al II-lea, Betelul devenise „locaşul sfânt al împăratului“ (Amos 7.13). În consecinţă, cuvintele aspre pe care Domnul i le dăduse lui Amos să le rostească împotriva lui Israel nu erau bine primite acolo.

Amos a profeţit în timpul lungilor domnii ale împăraţilor sub care Israel şi Iuda au prosperat. În afară, totul părea că merge bine, dar Domnul vedea adevărata stare a lucrurilor. Amos şi-a început mesajul răsunător şi aspru de judecată cu următoarele cuvinte: „Domnul răcneşte din Sion“. Cuvintele profeţiei sale sunt datate cu „doi ani înaintea cutremurului“, un cutremur foarte puternic şi memorabil, de care îşi vor aduce aminte chiar şi 300 de ani mai târziu, când profetul Zaharia îl va menţiona în legătură cu judecata care se va face la sfârşitul necazului celui mare (Zaharia 14.5).

E. P. Vedder, Jr.

Joi                          19             Februarie

Şi acum, Doamne, priveşte la ameninţările lor şi dă robilor Tăi să poată vesti Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala … Şi, după ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală.

               Fapte 4.29,31

Noi numim această carte Faptele Apostolilor, dar ea, de fapt, vorbeşte despre faptele Duhului Sfânt. Ea ne arată cum a lucrat Duhul ca să-i strângă împreună pe toţi cei care formează Biserica, Adunarea lui Dumnezeu, scoţându-i din lume. Ce privelişte trebuie să fi fost atunci când Duhul lui Dumnezeu putea fi văzut lucrând cu putere pretutindeni! Era o singură Adunare, cei credincioşi erau o singură inimă şi toţi aveau un singur ţel: să-L slăvească pe Domnul Isus! Puteau învinge ura şi împotrivirea din partea întregii lumi, pentru că Dumnezeu, Persoana divină a Duhului Sfânt, era Cel care le dădea putere. Nu suspinăm oare când comparăm starea lor de atunci cu cea a creştinătăţii din ziua de azi?

Putem vedea cum de-a lungul întregii sale istorii, aşa cum ne este prezentată în Faptele Apostolilor, Biserica s-a aflat sub conducerea şi autoritatea suverană a Duhului Sfânt. Cu mult timp înainte s-a vorbit în mod lămurit despre falimentul trist care va interveni în Adunare în această privinţă (Fapte 20.28‑30); până şi apostolul Pavel a falimentat (Fapte 21.4,5). Însă falimentul omului nu poate afecta adevărul lui Dumnezeu! Şi adevărul este că Duhul Sfânt a fost trimis aici, jos, şi că va rămâne cu Biserica cât timp va fi ea pe pământ. Întrebarea este: cât de mult dorim şi căutăm noi prezenţa şi călăuzirea Duhului Sfânt, atât individual, cât şi în mod colectiv?

Biserica, Adunarea lui Dumnezeu, este văzută de Domnul Isus ca fiind una, deşi în afară noi vedem atât de multe diviziuni (secte); acestea nu sunt de la Dumnezeu, ci de la om, sunt carnale (1 Corinteni 1.10‑13; 3.1‑5). Domnul să ne ajute să ne recunoaştem şi să ne asumăm partea noastră de ticăloşie în acest sectarism şi să ne întoarcem la Dumnezeul nostru, mărturisindu-I slăbiciunea noastră şi smerindu-ne înaintea Lui! Cât de mult ne-am depărtat de acel timp în care „inima şi sufletul mulţimii celor care crezuseră erau una“ (Fapte 4.32)! Fie ca şi noi azi, precum ei atunci, să avem un singur scop: slava lui Hristos, fiind toţi umpluţi cu Duhul Sfânt!

C. Stanley

Vineri                     20             Februarie

După ce Faraon a lăsat pe popor să plece, Dumnezeu nu i-a dus pe drumul ţării filistenilor, deşi acela era aproape … Şi Dumnezeu a făcut pe popor să ocolească pe drumul pustiului Mării Roşii.

               Exod 13.17,18

Nu a fost o întâmplare faptul că Dumnezeu Şi-a condus poporul pe drumul mai lung, care ducea prin pustie, şi nu pe acela mai scurt. Acolo, în pustie, natura nu le putea da resursele de care aveau nevoie şi era deci absolut necesar ca ei să înveţe o dependenţă deplină faţă de Dumnezeu, pentru că El era Cel de la care primeau orice lucru. În acelaşi fel a creat El şi a marcat situaţiile din viaţa noastră, astfel încât să nu putem trece prin ele fără ajutorul Său.

Unii ar putea spune despre calea pe care se află: «Lucrul acesta mi se întâmplă din cauza păcatului unei alte persoane». N-ar trebui să gândim în felul acesta, ci mai degrabă să conştientizăm că acel lucru vine tot de la Dumnezeu. El permite multe lucruri în viaţa noastră, ca să ne facă să realizăm că nu putem trece biruitori prin ele fără ajutorul Său. Ce diferenţă uriaşă este între cei care spun: «Toate acestea lucrează împotriva mea» şi cei care recunosc: «Aceasta vine de la Dumnezeu, El a îngăduit să se întâmple în viaţa mea»! Dacă gândim despre fiecare situaţie cu care ne confruntăm: «Aici este vorba despre mine şi Dumnezeu», nu vom întâmpina nicio greutate; dar, dacă Îl lăsăm pe El deoparte, vom vedea că drumul ne este complet închis şi nu vom găsi nicio cale de ieşire.

Să presupunem că se îmbolnăveşte cineva din casa ta; la cine apelezi prima dată: la Dumnezeu, sau la medic? Dacă medicul îţi spune că este vorba de o boală gravă, ce te va preocupa mai degrabă: să afli diagnosticul şi posibilităţile de tratament, sau să-ţi pui întrebarea: «Care este scopul lui Dumnezeu? ce vrea El să lucreze prin aceasta?» Putem recurge la mijloacele omeneşti când ne confruntăm cu astfel de probleme, dar cel credincios nu trebuie să le folosească niciodată într-un fel separat de Dumnezeu.

Nicio laudă nu va fi mai curată ca aceea pe care o aducem Domnului atunci când El ne poartă printr-o situaţie grea sau neplăcută! Când aducem mulţumire pentru îndurările Sale arătate faţă de noi, ele nu sunt niciodată atât de pure ca mulţumirile aduse pentru lucrurile care nu ne fac plăcere! Ne va fi cu mult mai uşor să facem aceasta, dacă rămânem neclintiţi în încredinţarea că dragostea Domnului se găseşte în încercarea prin care ne trece El; şi apoi vom vedea cum dragostea Lui va îndulci toată amărăciunea încercării.

G. V. Wigram

Sâmbătă                21             Februarie

Cuvântul Domnului rămâne pentru eternitate. Iar acesta este Cuvântul evangheliei care v-a fost vestit.

               1 Petru 1.25

Te-ai întrebat vreodată: «Ce va face Biblia în viaţa mea, cum va lucra ea în cazul meu?»

Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu a încercat întotdeauna să vorbească creaturii Sale, omului (Romani 1.19,20). Asemenea unei mame care încearcă să atingă inima copilului ei încăpăţânat care a apucat-o pe căi greşite şi să-l atragă din nou la ea, aşa încearcă şi Creatorul tău în fiecare zi să-ţi atingă inima prin creaţia Sa minunată cu care te-a înconjurat.

El ţi-a dat şi o conştiinţă care te poate ajuta să distingi între bine şi rău, care te aprobă atunci când faci ce este bine şi care te condamnă atunci când faci ceea ce este greşit. Ea te determină să simţi instinctiv că, într-o zi, te vei afla în faţa Creatorului tău şi va trebui să-I dai socoteală de toate faptele tale (Romani 2.5,6).

Iată ce va face Biblia pentru tine: îţi va răspunde în mod desăvârşit la toate întrebările încuietoare şi nespus de grele care se ridică în inima şi în conştiinţa ta, atunci când te gândeşti la responsabilitatea faţă de Creatorul tău. Biblia este o revelaţie a inimii lui Dumnezeu faţă de inima ta. Ea se potriveşte perfect tuturor nevoilor tale, oricine ai fi tu şi oricare ar fi ocupaţia ta.

Biblia va face pentru tine ce a făcut pentru milioane de oameni până acum, de-a lungul secolelor. Te va convinge cât de mult te iubeşte Dumnezeu şi ce mare nevoie ai de un Mântuitor. Apoi Îl va aşeza pe Domnul Isus Hristos, înaintea inimii tale împovărate, într-un fel atât de atrăgător prin viaţa Sa minunată şi plină de dragoste, prin moartea Sa ca jertfă pe cruce pentru păcatele noastre, prin învierea Lui triumfătoare din morţi şi prin înălţarea Lui glorioasă ca Om la ceruri, încât nu vei fi satisfăcut până când nu te vei încrede în El ca Mântuitor al tău. Biblia te va învăţa cum să trăieşti şi cum să mori pentru slava lui Dumnezeu şi îţi va da bucurie acum şi pentru totdeauna (Filipeni 4.4).

„Doamne, Cuvântul Tău este întărit în ceruri pentru totdeauna“ (Psalmul 119.89).

F. W. C. Wurst

Duminică               22             Februarie

Dormeam, dar inima mea veghea … Glasul preaiubitului meu! El bate: „Deschide-mi, sora mea, iubita mea, porumbiţa mea, tu, desăvârşita mea! Pentru că-mi este capul plin de rouă, buclele mele, de picurii nopţii“.

               Cântarea Cântărilor 5.2

Inima miresei era în totul devotată preaiubitului ei; cu toate acestea, vedem la ea o lipsă de energie, o înclinaţie spre un trai tihnit şi confortabil, care a condus-o într-o stare de lenevie şi de lipsă de veghere. Observăm acestea din contrastul între poziţia ei şi cea a preaiubitului ei: el se afla afară în noapte, muncind, pe când ea stătea culcată în patul ei.

Această stare a sufletului apare întotdeauna ca rezultat nedorit atunci când cedăm atracţiilor şi plăcerilor lumii, iar Preaiubitul nostru nu poate privi cu indiferenţă la starea inimilor noastre, a căror dragoste faţă de El s-a răcit. Nu, El ne iubeşte atât de mult, încât nu ne poate lăsa să rămânem în această stare, ci încearcă să ne trezească din toropeala care ne-a cuprins. El stă la uşă şi bate (Apocalipsa 3.20).

Chiar şi apelativele pe care le foloseşte ca să trezească afecţiunile iubitei sunt calculate în aşa fel încât să atingă inima ei, căci acestea arată cât de preţioasă este ea în ochii lui. Cum ar fi putut ea refuza o astfel de chemare şi o rugăminte atât de tandră din partea preaiubitului ei? Răspunsul pe care i-l dă ne dezvăluie secretul. Îşi dezbrăcase hainele, se spălase şi nu voia să se murdărească din nou (vers. 3). Era preocupată de propria-i bunăstare, de confortul ei, căci a răspunde chemării lui presupunea un sacrificiu şi cerea energie. Cât de mulţi dintre noi pierdem legătura şi comuniunea noastră cu Domnul Isus, din aceleaşi motive!

Ca şi mireasa aceasta, ne simţim bine în starea noastră actuală şi uităm că trebuie să fim gata pentru venirea Domnului nostru, având mijlocul încins şi candelele aprinse (Luca 12.35). Domnul însă nu forţează niciodată inimile care nu-L doresc. Când vede că uşa rămâne închisă, Se îndepărtează. Sufletul nostru trebuie să înveţe atunci că părtăşia şi bucuria unei comuniuni intime cu Domnul nu pot fi decât partea unei inimi deschise, pline de afecţiune faţă de El şi gata să răspundă oricând chemării Sale.

E. Dennett

Luni                        23             Februarie

Şi a venit unul din cei şapte îngeri … şi a vorbit cu mine, spunând: „Vino aici: îţi voi arăta mireasa, soţia Mielului!“ Şi m-a dus, în Duh, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, coborând din cer, de la Dumnezeu, având gloria lui Dumnezeu. Strălucirea ei era asemenea unei pietre foarte preţioase, ca o piatră de iaspis cristalin; având un zid mare şi înalt; având douăsprezece porţi şi la porţi doisprezece îngeri şi nume înscrise, care sunt ale celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel.

               Apocalipsa 21.9‑12

Ce privelişte minunată a privit apostolul Ioan, privelişte care, fără îndoială, i-a umplut inima de uimire şi de admiraţie! Fiecare credincios care L-a primit pe Domnul Isus face parte din această măreaţă mulţime numită „Mireasa, soţia Mielului“. Vedem că ea este numită şi „noul Ierusalim“. Avem aici corespondentul spiritual al Ierusalimului pământesc, pe care Dumnezeu l-a stabilit ca centru al tuturor planurilor Sale cu privire la pământ, care, la acel timp, va fi curăţit de toată întinăciunea lui de până atunci şi va fi numit „Sion“, adică „însorit“. Dar noul Ierusalim va fi şi mai însorit, fiind numit Mireasa lui Hristos, Biserica Dumnezeului celui viu.

Se vorbeşte despre ea ca despre o cetate. De ce oare? Pentru că este formată dintr-un număr imens de sfinţi ai lui Dumnezeu, aceştia alcătuind o unitate desăvârşită. De asemenea, se vorbeşte despre cetate ca fiind cubică şi având aproximativ 2300 de km în lungime, în lăţime şi în înălţime. Cele trei dimensiuni sunt egale, pentru că ele simbolizează Trinitatea: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, pe Dumnezeu, Cel care va locui acolo în mijlocul laudelor poporului Său. Zidul măreţ şi înalt care o înconjoară vorbeşte despre separarea ei completă de orice fel de rău, dar vedem că porţile sunt numite după cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Zidul desparte şi ţine afară ceea ce trebuie să rămână afară, în timp ce porţile permit intrarea celor care trebuie să se găsească înăuntru. Dar, în timp ce Domnul Isus Îşi arată dragostea faţă de Adunare ca Mireasă a Sa, ni se indică şi faptul că dragostea Sa faţă de Israel rămâne neschimbată.

Astfel, Domnul Isus va primi laudă şi cinste veşnică atât de la Israel, cât şi de la Adunarea Sa, iar fiecare inimă se va alătura într-un glas corului care-I va cânta Aleluia pentru eternitate!

L. M. Grant

Marţi                      24             Februarie

Faceţi aceasta spre amintirea Mea.

               1 Corinteni 11.24

Traducerea literală a expresiei „spre amintirea Mea“ este „să Mă aduceţi din nou înaintea minţilor voastre“. Expresia „aducere-aminte“ înseamnă comemorare, aducere înaintea minţii a unui fapt sau a unei persoane. În conexiune cu aceasta putem vedea trei gânduri, care ar putea fi de folos oricărui credincios.

În primul rând, Cina Domnului este destinată doar celor mântuiţi, celor ale căror păcate au fost spălate în sângele Domnului Isus. Înţelegem aceasta lămurit din simplul fapt că numai cei care sunt copii ai lui Dumnezeu îşi pot „aduce aminte“ de Domnul Isus. Căci cum ar fi posibil ca cineva nemântuit, care nu L-a cunoscut pe Domnul Isus ca Salvator personal, să-şi aducă aminte de cineva despre care nu cunoaşte absolut nimic?

În al doilea rând, Domnul Isus reprezintă centrul preocupărilor noastre la Cină, căci este „aducerea-aminte de Mine“. Fiecare aspect ce caracterizează Persoana Sa binecuvântată ne este adus înainte atunci când frângem pâinea: viaţa Sa, suferinţele şi moartea Sa, ca şi slăvile care au urmat. Nu închinătorii sunt obiectul acestei strângeri, ci Hristos.

În al treilea rând, vedem unicitatea acestor cuvinte „aducere-aminte“. Singurul loc în care mai găsim folosite aceste cuvinte în Noul Testament este Evrei 10.3 („o amintire de păcate în fiecare an“), unde au fost folosite pentru a ilustra faptul că jertfele din Vechiul Testament constituiau o aducere-aminte a păcatelor. Animalele aduse ca jertfă în fiecare an readucea înaintea inimilor şi conştiinţelor israeliţilor, care veneau să se închine, faptul că păcatele lor din anul precedent nu fuseseră îndepărtate. Ce contrast cu poziţia pe care o ocupă astăzi cel credincios! Când venim înaintea Domnului la începutul fiecărei noi săptămâni, facem aceasta pe temeiul că toate păcatele noastre au fost îndepărtate pentru totdeauna, că Dumnezeu nu-Şi va mai aduce aminte de ele niciodată, căci venim să ne amintim de Cel care le-a îndepărtat o dată pentru totdeauna.

B. Reynolds

Doamne, privim la Tine sus, încununat cu glorie,

Tu, care Te-ai smerit nespus, „De Mine v-amintiţi!“ ne spui.

Pe cruce capul Ţi-ai plecat, cum nu-nţeleg cei muritori!

Pedeapsa Lui Te-a copleşit şi inima Ta Ţi s-a frânt.

Dragostea Te-a dat pe pământ, o, dragoste de neînvins,

Până ce ne-ai răscumpărat, o, dragoste de nepătruns!

Miercuri                  25             Februarie

Pofta leneşului îl ucide, pentru că mâinile lui refuză să lucreze.

               Proverbe 21.25

Semnele şi urmările leneviei

Cel leneş se mândreşte cu dorinţele lui, dar nu şi le duce la îndeplinire, sfârşind prin a nu avea nimic (Proverbe 13.4). Îl putem vedea uneori alăturându-se sfinţilor lui Dumnezeu, ascultând Cuvântul vestit cu prospeţime şi cu tărie, chiar fiind atins de binecuvântarea pe care o poate aduce Cuvântul şi de felul în care se aplică în viaţa sa, dar, după ce pleacă de la adunare, nu mai arată niciun interes pentru Cuvânt. Cât de adesea se întâmplă aceasta în ziua de azi! Atât de mulţi sunt cei care nu depun niciun efort pentru a face ceva folositor cu adevărul pe care îl cunosc!

Mai găsim scris: „Calea leneşului este ca un gard de spini“ (Proverbe 15.19), pentru că un credincios serios şi sincer va întâmpina o barieră aproape de netrecut atunci când va încerca să-l impulsioneze pe cel leneş. Mulţi sunt cei care gândesc astfel: «Ştiu că sunt mântuit, că am viaţa veşnică şi toate celelalte». Dar, dacă această atitudine produce o viaţă şi o umblare uşuratică, Duhul lui Dumnezeu va fi întristat.

O adunare poate fi şi ea caracterizată de semnele leneviei, pentru că modul în care se va manifesta va fi întotdeauna influenţat de calitatea spirituală a celor care o alcătuiesc. Este foarte clar faptul că, acolo unde există seriozitate în slujba pentru Domnul nostru şi o umblare în credincioşie a celor din adunare, se va găsi şi mângâiere şi binecuvântare în părtăşia colectivă a fraţilor; totuşi, acolo unde se pune accentul doar pe cunoaşterea Scripturii, şi nu şi pe împlinirea ei, se va observa nu numai o lipsă a creşterii spirituale, ci şi o scădere a puterii pe care acei credincioşi o aveau altădată.

Să privim deci cu bucurie în sus şi să ne încurajăm inimile în Dumnezeu, căci El este totdeauna alături de noi. Şi, prin credinţă, să ne bazăm pe toate resursele care ne vin de la El. „De aceea, fraţii mei preaiubiţi, fiţi tari, neclintiţi, prisosind întotdeauna în lucrarea Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul“ (1 Corinteni 15.58).

H. H. Snell

Joi                          26             Februarie

Atunci Isus i-a spus: „Pleacă, Satan, pentru că este scris: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti»“.

               Matei 4.10

Domnul nu-l numeşte Satan pe ispititorul Său până când acesta nu arată o răzvrătire pe faţă împotriva lui Dumnezeu. Atunci când bănuim că puterea răului se află la lucru într-o situaţie, trebuie să aşteptăm cu răbdare înainte de a ne pronunţa că cel care lucrează este Satan. Căci, dacă putem spune că Cel Rău îi ispiteşte adesea pe cei credincioşi, la fel de adevărat este şi că Dumnezeu pune la încercare sufletele celor ai Săi, uneori chiar într-un mod deosebit de dureros şi de aspru. Mai mult încă, Dumnezeu Însuşi nu acţionează până când un lucru nu este pe deplin lămurit. El manifestă o răbdare minunată, în contrast total cu pripeala omului. El cercetează pentru a vedea dacă într-adevăr răul este mare, aşa cum a făcut în cazul lui Adam în grădina Edenului sau cu Sodoma şi Gomora. Va rămâne însă neschimbat acest adevăr preţios că, pe cât de rapid acţionează Dumnezeu atunci când aude strigătul celor ai Săi care trec prin suferinţă, pe atât de puţin grabnic este El când trebuie să judece şi să pedepsească; şi nimic nu va dovedi mai bine faptul că Îl cunoaştem pe Hristos în mod practic, precum şi efectele pe care această cunoştinţă le-a produs în sufletele şi în umblarea noastră, decât dacă manifestăm şi noi un caracter asemănător cu Dumnezeu în această privinţă. Graba de a judeca este caracteristică omului şi este direct proporţională cu lipsa de har faţă de semenii săi; iar răbdarea nu se măsoară în funcţie de cunoştinţa cuiva, ci de dragostea lui, care vrea să mai zăbovească puţin, nedorind să se pronunţe până când nu se epuizează orice speranţă. Umflătura de pe piele, care părea atât de periculoasă, putea să se dovedească a fi doar o rană de suprafaţă, nu una mai adâncă decât pielea (Levitic 13.18‑23).

Aşadar, în pasajul citit vedem că Domnul Isus a lucrat cu răbdare chiar şi faţă de potrivnicul Său, Satan. Doar atunci când acesta s-a manifestat pe deplin, arătând cu adevărat cine era, Domnul Însuşi l-a numit Satan. Doar atunci când acesta a pretins închinarea datorată numai lui Dumnezeu, Îl vedem pe Domnul nostru spunându-i: „Pleacă, Satan!“. Atunci potrivnicul s-a îndepărtat imediat. Dar Domnul îl lasă mai întâi să-şi descopere pe deplin caracterul. Aceasta este înţelepciunea divină, pentru că, deşi Domnul ştia tot timpul că avea de-a face cu Satan, ce fel de exemplu ar mai fi fost El pentru noi, cei care, trecând printr-o situaţie asemănătoare, nu ştim, aşa cum ştia El, că avem de-a face cu Cel Rău? Domnul ne arată aici cum să trecem biruitori prin ispitele pe care le întâmpinăm zi de zi ca şi sfinţi ai lui Dumnezeu.

W. Kelly

Vineri                     27             Februarie

Dar voi, preaiubiţilor, zidindu-vă pe credinţa voastră preasfântă, rugându-vă prin Duhul Sfânt, păstraţi-vă în dragostea lui Dumnezeu, aşteptând îndurarea Domnului Isus Hristos pentru viaţă eternă.

               Iuda 20,21

De două ori în această scurtă epistolă, Iuda se adresează celor credincioşi, spunând: „Dar voi, preaiubiţilor“. Prima dată găsim aceasta în versetul 17, unde ni se aduce aminte de cuvintele pe care ni le-au lăsat apostolii Domnului nostru Isus Hristos. A doua oară apare în versetul 20, unde suntem îndemnaţi să ne zidim şi să creştem din punct de vedere spiritual. În ambele cazuri, expresia „dar voi“ arată că există o diferenţă de care nu trebuie niciodată să uităm. În mod asemănător ni se arată că sunt unii care pier, deoarece, pentru ei, mesajul crucii este o nebunie, şi că sunt alţii mântuiţi, pentru că ei văd în cruce puterea salvatoare a lui Dumnezeu. Nu există nicio confuzie cu privire la cele două categorii. Aceasta este temelia separării adevărate, după gândul lui Dumnezeu. Falşii învăţători îi înşală pe alţii şi sunt ei înşişi duşi în rătăcire, dar noi nu trebuie să ne lăsăm „abătuţi de rătăcirea celor nelegiuiţi“ (2 Petru 3.17). Acesta este scopul Epistolei lui Iuda.

Înainte de a putea fi folositori altora în slujba noastră pentru Domnul, arătând îndurare şi har şi smulgând pe unii din foc (vers. 22 şi 23), trebuie să fim zidiţi şi întăriţi. Duhul Sfânt menţionează aici patru lucruri de care avem nevoie pentru a sluji Domnului nostru:

1. Credinţa noastră preasfântă;

2. Rugăciunea prin Duhul Sfânt;

3. Rămânerea în dragostea lui Dumnezeu;

4. Aşteptarea îndurării Domnului Isus Hristos pentru viaţă eternă.

Credinţa noastră preasfântă este aceeaşi cu cea din versetul 3: „credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna“. Ea reprezintă suma tuturor adevărurilor creştine, cum ar fi cele despre Persoana şi lucrarea Domnului nostru Isus Hristos: divinitatea Lui şi faptul că este Fiul veşnic al Tatălui; naşterea Lui din fecioară şi viaţa Lui fără păcat; moartea Lui ca jertfă sfântă şi fără pată, purtând păcatele în locul nostru; învierea Sa în trup; înălţarea la cer şi apropiata Sa revenire. În ea este cuprins tot ceea ce ne învaţă Biblia atât de lămurit. Faptul că a fost „dată sfinţilor o dată pentru totdeauna“ arată că nu vor mai urma alte revelaţii şi că nu mai este loc pentru adăugiri, ştergeri sau revizuiri. Aceasta este „cingătoarea adevărului“, primul element al armurii lui Dumnezeu (Efeseni 6.14).

A. M. Behnam

Sâmbătă                28             Februarie

Va vedea din rodul muncii sufletului Său şi va fi satisfăcut.

               Isaia 53.11

Dincolo de tot falimentul omului, putem privi plini de speranţă spre acea zi ce va veni în curând, când toată oştirea celor răscumpăraţi va fi ca şi Hristos şi împreună cu El pentru totdeauna, datorită a ceea ce este Hristos şi a tot ceea ce a făcut El. Într-adevăr, atunci se vor împlini cuvintele profetului: „Va vedea din rodul muncii sufletului Său şi va fi satisfăcut“. Ce zi de măreaţă biruinţă va fi aceasta, când toţi cei ai Săi vor fi în sfârşit adunaţi acasă cu toţii, când orice urmă a pribegiei lor prin pustiul lumii va aparţine trecutului, iar ei vor fi prezentaţi lui Hristos într-un mod glorios, fără nicio pată sau zbârcitură sau ceva de felul acestora, ci sfinţi şi fără vină. Atunci, într-adevăr, El Se va ridica şi va spune: „Sunt satisfăcut“, iar plăcerea Domnului va fi împlinită. Vom fi şi noi acolo, „după buna plăcere a voii Sale, spre lauda gloriei harului Său, în care ne-a făcut plăcuţi în Cel Preaiubit“ (Efeseni 1.5,6).

Astfel este desfătarea veşnică a lui Dumnezeu în Hristos şi în cei ai Săi, şi ea va fi cu siguranţă împlinită în acea zi viitoare. În timp ce mergem pe calea aceasta spre glorie, Dumnezeu lucrează în noi „şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere“ (Filipeni 2.13‑16). Buna plăcere a lui Dumnezeu este ca încă de pe acum să se arate în cei ai Săi lucrurile pe care El le-a plănuit pentru ei. Este plăcerea Sa ca firea noastră păcătoasă, cu toate murmurele şi raţionamentele ei, să fie dată la o parte şi ca Hristos să fie manifestat în noi printr-o viaţă fără vină, fără pată şi în care nu este nimic de mustrat. De asemenea, noi trebuie să fim mărturii pentru Dumnezeu, strălucind ca nişte lumini în această lume întunecată şi ţinând cu tărie la Cuvântul vieţii într-o lume a morţii.

Aşadar, dacă aceasta este buna Sa plăcere pentru cei credincioşi cât timp ei sunt încă în lume, să ne alăturăm apostolului şi să ne rugăm ca Dumnezeu să ne „desăvârşească în orice lucrare bună, ca să facem voia Lui“ (Evrei 13.21).

H. Smith

Duminică                 1                     Martie

Iubita mea, … îţi vom face şiraguri de aur cu stropituri de argint.

               Cântarea Cântărilor 1.9,11

Ce-ar putea să semnifice aceste „şiraguri de aur cu stropituri de argint“? N-ar putea fi oare vorba aici de o coroană? De o coroană de aur picurată cu argint? Ezechiel 16.12,13 pare să ne confirme acest lucru: „Şi ţi-am pus … o cunună frumoasă pe cap. Şi ai fost împodobită cu aur şi cu argint“.

Dar aş putea uita vreodată, o, Împărate al Salemului, că fruntea Ta divină a fost odinioară încununată cu o coroană de spini? Nicio piatră preţioasă nu a strălucit în această coroană. Dar acele picături rubinii de sânge care au curs din fruntea Ta sfântă au fost nestematele de o valoare nepieritoare care au împodobit această coroană pământească. Trezeşte-te! Trezeşte-te, suflete al meu! Meditează la dragostea şi la harul Domnului Isus! Cum va fi în acea măreaţă zi, când mâna străpunsă de cuie îţi va aşeza pe cap o cunună nepieritoare de slavă? Îţi va fi ochiul atras de strălucirea cununii sau va fi el fermecat de lumina gloriei divine? O, nu! Fiinţa Lui măreaţă şi luminoasă va fi cea care îţi va atrage privirea şi-ţi va încânta inima pentru totdeauna.

Aici Domnul vorbeşte inimii ei şi-Şi descoperă gândurile faţă de ea. Astfel se împlineşte prima dorinţă a dragostei: aceea de a avea comuniune. Domnul Isus ştie cum să umple inima cu cea mai adâncă bucurie. Vor sta oare lucrurile mereu aşa? Da, cu siguranţă! Dragostea Lui va rămâne aceeaşi pentru totdeauna. El nu Se schimbă! Şi cât de mult se desfată inima noastră atunci când El îi vorbeşte într-un mod atât de intim şi de clar! În mulţimea fără număr a celor răscumpăraţi, nu există niciunul uitat sau neglijat de El. „M-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine“ va fi cântul plin de bucurie al fiecăruia. Dragostea Sa, cu dulceaţa şi cu plinătatea ei, va umple inimile noastre până vor da pe deasupra şi va face ca harfele noastre să răsune de cele mai dulci melodii, armonizate pentru totdeauna de dragostea Sa fără de început şi fără de sfârşit.

A. Miller

Cu a spinilor cunună Tu ai fost încununat,

Moartea chiar de bunăvoie, pentru noi Tu ai gustat.

Partea Ta a fost durere, părăsire, moarte chiar;

Partea noastră-i mângâiere, mântuire, mare har.

Luni                          2                     Martie

„Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu, ca să vă mărturisească acestea în adunări. Eu sunt Rădăcina şi Vlăstarul lui David, Steaua strălucitoare de dimineaţă“. Şi Duhul şi Mireasa spun: „Vino!“ Şi cine aude să spună: „Vino!“ Şi cine însetează să vină; şi cine vrea, să ia apa vieţii fără plată.

               Apocalipsa 22.16,17

Ce frumos este să-L auzim pe Domnul Isus făcând această invitaţie plină de har chiar aici, la încheierea Cuvântului preţios al lui Dumnezeu! El doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Este deosebit de important ca cei invitaţi să ştie cine este Cel care le vorbeşte într-un mod atât de minunat. Mai întâi, El este Rădăcina lui David, ceea ce înseamnă că David a venit după El, căci El este veşnicul Dumnezeu. Este totodată şi „Vlăstarul lui David“, căci, în umanitatea Sa, genealogia Lui arată că este urmaş al lui David. Vedem astfel că aici sunt prezentate cu claritate atât slava măreaţă a divinităţii Sale, cât şi realitatea preţioasă a umanităţii Sale.

Pe când Se afla încă pe pământ, Domnul Isus a spus: „Veniţi la Mine!“ (Matei 11.28). Aici ne spune că şi Duhul şi Mireasa se alătură acestei invitaţii pline de dragoste, căci Duhul lui Dumnezeu este în Mireasă, în Adunare. Apoi El îi îndeamnă pe toţi cei care aud chemarea să spună şi ei altora: „Vino!“. Cu siguranţă, oricine a crezut cu adevărat în Domnul Isus doreşte ca şi alţii să vină şi să capete mântuirea veşnică a sufletelor lor.

Domnul Isus lărgeşte invitaţia şi cheamă şi pe „cine însetează“ să vină şi să bea. Ce bunătate şi îndurare supremă! Cei însetaţi sunt chemaţi să bea din apa vieţii, pentru a le fi potolită setea. Dar dacă cineva nu simte această sete? Domnul Isus extinde şi mai mult invitaţia, spunând: „şi cine vrea, să ia apa vieţii fără plată“.

Vedem astfel cum Domnul nu lasă nicio piatră nerăsturnată atunci când caută salvarea păcătosului pierdut. Cel care va veni la El va fi primit cu bucurie. Dar, dacă cineva nu va veni, va îndrăzni să pretindă că vina nu este a lui? Nu, ci va fi vinovat de a-L fi refuzat pe Domnul Isus, Dumnezeul cerului şi al pământului, care l-a invitat cu atâta bunătate să vină la El şi să fie mântuit!

L. M. Grant

Marţi                        3                     Martie

La Tine, Doamne, îmi înalţ sufletul. Dumnezeul meu, în Tine mi-am pus încrederea.

               Psalmul 25.1,2

Când ne gândim la David, primul gând care ne vine în minte este imaginea unui băiat care îl înfruntă pe uriaşul Goliat. David era probabil un adolescent pe atunci, care s-a oferit cu îndrăzneală să lupte cu un soldat bine antrenat, care avea peste trei metri înălţime şi care băgase spaima în inimile tuturor bărbaţilor din armata lui Israel. Prin prezenţa şi înfăţişarea lui intimidantă, Goliat le paralizase practic toată puterea şi tot curajul de a lupta. Cu aroganţă, el îşi bătea joc de poporul israeliţilor şi de Dumnezeul lor. Nimeni din Israel nu a avut curajul să meargă să lupte împotriva puterii lui impunătoare, cu excepţia unui tânăr păstor, pe nume David. Ce l-a însufleţit pe David, determinându-l să meargă la luptă, atunci când şansele sale de a învinge păreau inexistente? Era grija sa faţă de onoarea lui Dumnezeu, pe care acest păgân o batjocorea şi o desconsidera. David a întrebat: „Cine este acest filistean necircumcis, ca să batjocorească oştirile Dumnezeului celui viu?“.

În trecut, David se încrezuse în Dumnezeu când luptase împotriva leilor şi a urşilor. Acum era plin de încredere în Dumnezeu în lupta împotriva acestui uriaş care necinstea Numele Lui, că El avea să-i dea biruinţă. David a trăit o viaţă de deplină comuniune cu Domnul, înălţându-şi mereu sufletul către El şi aşteptând biruinţa din partea Sa. El şi-a dezvoltat un stil de viaţă şi de trăire spirituală în deplină dependenţă de Dumnezeu. Luând doar o praştie şi cinci pietre netede, David a pornit împotriva filisteanului declarându-şi cu hotărâre încrederea în Dumnezeul său: „Lupta este a Domnului şi El vă va da în mâinile noastre!“.

S-ar putea să apară şi în viaţa noastră uriaşi, sub toate formele şi mărimile: vestea primită de la un medic, un adolescent rebel, o problemă financiară sau moartea neaşteptată a cuiva drag. Când greutăţile apar în viaţa ta, şi vor apărea cu siguranţă, cum le vei înfrunta? David n-a aşteptat să apară o situaţie de criză pentru a dezvolta o viaţă de rugăciune. Nici noi n-ar trebui să aşteptăm. Experienţa prin care a trecut David atunci când a luptat cu Goliat ne arată clar că el avea o relaţie personală cu Dumnezeu, prin rugăciune. N-ar trebui să aşteptăm să ne lovească vreo tragedie sau să năvălească vreo furtună în viaţa noastră înainte de a ne manifesta credinţa. Credinţa ar trebui să fie modul nostru de viaţă, caracteristica fiecăruia dintre noi. Astăzi este ziua potrivită să învăţăm să depindem de Dumnezeu şi să ne încredem în El pentru a câştiga biruinţa!

T. P. Hadley

Miercuri                    4                     Martie

Ascultaţi cuvântul acesta, pe care l-a rostit Domnul împotriva voastră, fii ai lui Israel, împotriva întregii familii pe care am scos-o din ţara Egiptului, zicând: „Numai pe voi v-am cunoscut dintre toate familiile pământului, de aceea voi cerceta asupra voastră toate nelegiuirile voastre … Dar Domnul Dumnezeu nu va face nimic fără să descopere taina Sa slujitorilor Săi, profeţii“.

               Amos 3.1,2,7

Profeţii şi profeţiile lor – Amos

În primele două capitole ale profeţiei sale, Amos trebuie să rostească judecata Domnului, succesiv, asupra Damascului şi Siriei; asupra Gazei şi filistenilor; asupra Tirului, Edomului, Moabului, Iudeii şi, în cele din urmă, asupra Israelului. Dumnezeu scoate în evidenţă răutatea şi nelegiuirea pe care a observat-o la fiecare dintre aceste naţiuni. Iar cea mai mare parte din restul cărţii va fi dedicată controversei apărute între Domnul şi poporul Său Israel, popor care s-a aflat într-o relaţie specială cu Domnul timp de sute de ani. Ni se aduce aminte că, cu cât relaţia noastră cu Domnul este mai intimă, cu atât mai mare este responsabilitatea noastră înaintea Lui!

Domnul dorea nu numai să vorbească prin profetul Său, Amos, ci şi ca Amos să înţeleagă ce făcea El şi de ce lucra astfel. Chiar de când i-a aşezat pe primii noştri părinţi în grădina Eden, Dumnezeu a dorit să aibă comuniune cu ei. Enoh a umblat cu Dumnezeu; Noe a umblat cu Dumnezeu; Dumnezeu a avut comuniune cu aceşti slujitori ai Săi, dar a şi comunicat gândurile şi voia Sa prin intermediul lor. Tot astfel au stat lucrurile şi în privinţa lui Avraam, a lui Moise, a lui David şi a altora. „El a făcut cunoscut căile Sale lui Moise, faptele Sale, fiilor lui Israel“, ni se spune în Psalmul 103.7.

Vedem în mod repetat că, atunci când Dumnezeu le face cunoscut unor astfel de slujitori devotaţi judecata care este gata să se abată asupra poporului Său, ei mijlocesc la El pentru iertare pentru popor. Astfel îl vedem şi pe Amos, în capitolul 7.1‑6, mijlocind înaintea Domnului pentru poporul Său; şi Domnului Îi pare rău de pedeapsa cu care voia să lovească poporul şi spune: „Nu se va întâmpla una ca aceasta“. Cât de plăcută trebuie să fi fost mijlocirea lui Amos înaintea Domnului şi cum trebuie să se fi desfătat inima lui Dumnezeu! Fie ca şi noi să ne rugăm pentru poporul rătăcit al lui Dumnezeu, care s-a abătut de la calea cea dreaptă!

E. P. Vedder, Jr.

Joi                            5                     Martie

Faceţi cunoscut lui Dumnezeu cererile voastre, prin rugăciune şi prin cerere cu mulţumiri; şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice înţelegere, va păzi inimile voastre şi gândurile voastre în Hristos Isus.

               Filipeni 4.6,7

Tu vei păzi în pace desăvârşită mintea care se sprijină pe Tine, pentru că se încrede în Tine.

               Isaia 26.3

Pentru că ne aflăm într-o relaţie specială cu Dumnezeu, de aceea El poate fi adăpostul şi sprijinul de care noi avem nevoie. El cunoaşte mai dinainte tot ce se va întâmpla, de aceea niciun eveniment nu-L va lua prin surprindere şi nu-L va putea tulbura, căci orice împrejurare lucrează întotdeauna spre împlinirea scopurilor şi a planurilor Sale, fără să poată clătina domnia sau stăpânirea Sa, nici inima Sa.

Pentru noi, El este dragoste. Prin har, noi suntem obiecte ale grijii Sale pline de tandreţe. El ne ascultă când venim înaintea Lui în rugăciune şi Îşi pleacă urechea spre cererile noastre. De aceea, orice ar veni asupra noastră, în loc să ne neliniştim şi să cântărim totul cu propria noastră inimă, trebuie să aducem cererile noastre înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, deschizându-ne inimile înaintea Lui. Şi, având siguranţa că El ne iubeşte în mod desăvârşit, să venim înaintea Lui prezentându-I nevoile şi îngrijorările noastre, având convingerea că răspunsul Său va fi plin de har, oricare ar fi cererea noastră. A proceda astfel înseamnă a ne încrede în El!

Când ne încredem în El, pacea lui Dumnezeu Însuşi ne va păzi inimile şi gândurile prin Isus Hristos. Nu se spune că inimile noastre vor păzi această pace, ci că pacea Lui va păzi inimile noastre. Şi nimic nu poate tulbura pacea Lui!

Când păstrăm treaz gândul că am adus toate îngrijorările noastre înaintea Lui şi credem cu tărie că El Însuşi Se află deasupra tuturor împrejurărilor care ar putea nelinişti şi tulbura biata noastră inimă omenească, atunci El linişteşte inimile noastre împovărate şi ne dă pacea care se găseşte în însăşi fiinţa Sa şi care întrece orice înţelegere omenească.

Ce har că până şi temerile noastre sunt folosite de Dumnezeu ca mijloc de a ne umple cu pacea Sa minunată, atunci când suntem gata să le aducem înaintea Lui cu încrederea că El va lucra!

J. N. Darby

Vineri                       6                     Martie

A trimis un om înaintea lor: Iosif a fost vândut ca rob. I-au strâns picioarele în butuci, sufletul său a intrat în fiare, până la timpul când s-a împlinit ce a spus: Cuvântul Domnului l-a încercat. Împăratul a trimis şi l-a dezlegat; stăpânitorul popoarelor l-a eliberat. L-a pus domn peste casa lui şi cârmuitor peste toate avuţiile lui.

               Psalmul 105.17‑21

Dumnezeu a trimis şi înaintea noastră un Om, Cel care este propriul Său Fiu. Scriptura afirmă: „A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit“. Ce trist este modul în care a fost El tratat! Hristos a fost vândut pentru treizeci de arginţi – preţul unui sclav; suferinţele lui Iosif din închisoare nu se pot însă compara cu cele ale Domnului, atunci când a fost condamnat la moarte pe cruce. Insultat, cu batjocuri amare aruncate asupra Lui, prigonit de cei pe care îi crease – ce tablou al durerii fierbinţi şi, cu toate acestea, încă incomplet, pentru că cea mai adâncă durere încă nu venise! Pe aceasta avea să o guste în acele ore de întuneric adânc când, părăsit de Dumnezeu, purta judecata pentru păcatele noastre. În acele momente, sufletul Său „a intrat în fiare“.

Afirmaţia „până la timpul când s-a împlinit ce a spus“ se referă mai mult la Hristos decât la Iosif. Ce a spus Domnul Isus? „Toate cele scrise prin profeţi despre Fiul Omului se vor împlini. Pentru că El va fi dat în mâinile naţiunilor şi va fi batjocorit şi va fi insultat şi va fi scuipat şi Îl vor biciui şi Îl vor omorî şi a treia zi va învia“ (Luca 18.31‑33).

Glorioasa înviere a Domnului Isus dintre morţi este prefaţată în ceea ce a fost spus despre Iosif: „Împăratul a trimis şi l-a dezlegat“. Dumnezeu L-a dezlegat pe Domnul Isus de legăturile morţii.

Dar nu numai atât, ci, după cum Iosif a primit apoi o mare autoritate în ţara Egiptului, Domnul Isus a fost înălţat şi I s-a dat un Nume care este mai presus de orice nume. Să aducem şi noi, încă de pe acum, onoarea şi gloria pe care le datorăm Numelui Său!

L. M. Grant

 

Sâmbătă                  7                     Martie

Iată, doi bărbaţi au stat deodată lângă ele în veşminte strălucitoare. Şi … le-au zis: „Pentru ce-L căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici, ci a înviat“.

               Luca 24.4‑6

Deci, dacă aţi fost înviaţi împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu.

               Coloseni 3.1

Dacă urmăresc lucrurile de sus, faptele mele vor oglindi ceea ce caut: vor fi cereşti, pentru că acţiunile mele vor fi potrivite cu ceea ce preocupă inima mea. Şi nu numai atât, ci, când caut lucrurile de sus, nu le mai pot căuta şi pe cele de jos; şi lucrurile de sus sunt cele din locul unde „Hristos este aşezat“, în timp ce lucrurile de aici ţin de această lume unde El S-a coborât pentru un timp şi unde este încă lepădat. Şi, cu cât faptele mele reflectă şi susţin mai mult căutarea mea, cu atât voi căuta cu mai multă îndrăzneală şi din toată inima; şi nu numai că voi căuta lucrurile de sus, dar voi şi medita la ele şi astfel, încet, încet, lucrurile de pe pământ vor păli.

Am fost lăsaţi să călătorim aici, pe pământ, unde El nu mai este, urmându-L pe El, Cel respins şi lepădat. Dar cum putem şti ce doreşte El să facem şi ce se potriveşte Lui, dacă nu cunoaştem bine locul şi lucrurile de sus, unde Se află El acum? Cu siguranţă că nu vom putea merge în armonie cu Domnul Isus, care Se află în cer, dacă nu căutăm lucrurile de sus, unde El este aşezat la dreapta Tatălui.

Când caut lucrurile de sus, trebuie neapărat să-mi întorc privirile de la cele de jos şi astfel mă voi afla în părtăşie cu Domnul Isus, acolo unde este El. Căutarea aceasta este în strânsă legătură cu locul unde sunt binecuvântat cu toate binecuvântările cereşti. Dacă sunt înviat împreună cu Hristos, trebuie să mă preocup cu El, acolo unde este El acum, în glorie, căci altfel pot cădea înapoi la lucrurile de jos, de unde El a fost înviat şi înălţat; şi însuşi faptul că mă aflu încă pe această scenă, unde El nu mai este, face cu atât mai necesară preocuparea mea cu El acolo sus, unde Se află El acum. Cum vom şti să ne purtăm într-un loc unde El nu mai este, dacă nu avem comuniune cu El, dacă nu preţuim şi nu consolidăm legătura noastră cu El în glorie, unde El Se află acum?

J. B. Stoney

Duminică                 8                     Martie

Şi i-a condus până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi a fost că, pe când îi binecuvânta El, a fost despărţit de ei şi a fost ridicat la cer.

               Luca 24.50,51

Domnul Isus S-a înălţat la cer, cunoscând neputinţele noastre, însă fără vreun amestec cu păcatul, pentru a ne da acel har care a fost manifestat în El Însuşi aici pe pământ, pentru ca astfel să umblăm aşa cum a umblat El. Pe măsură ce privesc la Domnul în slava Lui, sunt „transformat în acelaşi chip cu al Lui din glorie spre glorie, întocmai ca de la Duhul Domnului“ (2 Corinteni 3.18). Atunci voi fi cu adevărat pregătit ca să-L prezint pe Hristos atât credincioşilor, cât şi păcătoşilor. Doar în prezenţa Tatălui pot cunoaşte slava lui Hristos pe care o voi împărtăşi cu cei dintâi, sau teribila judecată care îi aşteaptă pe ceilalţi.

Am putea spune că, după cum este imposibil ca un pom să crească şi să înflorească fără nicio substanţă nutritivă, la fel este imposibil pentru un creştin să lucreze după gândul lui Hristos fiind despărţit de El. Orice greşeală care apare în doctrină sau în practică izvorăşte din neglijenţa sau ignoranţa în legătură cu acest aspect. Direcţia corectă în care trebuie să fie îndreptate inima şi ochii noştri este spre lucrurile de sus.

Poate inima noastră să-şi găsească odihna într-un loc în care Hristos nu este prezent, unde a fost şi este încă lepădat? Sau mai degrabă ar trebui să se ridice către acea mână străpunsă care îngrijeşte de noi cu atâta generozitate şi bunătate? Tatăl nostru are aceeaşi dragoste pentru noi cu privire la lucrurile de jos ca şi în cele de sus. Aici, jos, ne face parte de acele lucruri de care avem nevoie în împrejurările şi în condiţia noastră naturală; deci tot ceea ce El ne dăruieşte în această sferă, dacă este primit într-un mod corect, ne va îndrepta privirile spre cer, în loc să ne lege inimile de pământ.

Darurile Sale coboară aici la noi ca să ne uşureze umblarea în această lume, pentru ca inimilor noastre să le fie mai uşor să se înalţe spre scena de unde El Îşi manifestă plinătatea dragostei Sale faţă de noi. Iar dacă vor fi disciplinări, ele lucrează doar ca să ne desprindă într-un mod mai eficient de tot ceea ce este aici jos şi ca să ne conducă spre casa de sus, unde ne-a oferit tot ce avea El. Aşadar, umblarea după lucrurile de sus ne asigură orice lucru bun, în orice condiţie şi în orice situaţie.

J. B. Stoney

Luni                          9                     Martie

Şi ei i-a spus: „Iertate sunt păcatele tale“. Şi cei care stăteau cu El la masă au început să spună în ei înşişi: „Cine este Acesta care iartă şi păcatele?“ Dar El i-a zis femeii: „Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace“.

               Luca 7.48‑50

În Evanghelia după Luca citim deseori despre Domnul Isus că stătea la masă în casele unde era invitat. Aici Îl vedem în casa lui Simon, un fariseu care-L poftise în casa lui cu un motiv anume. Vedem apoi o femeie care intră neinvitată în casa lui Simon şi care începe să-I spele picioarele Domnului cu lacrimile ei şi să I le şteargă cu părul capului ei. Ea I-a acoperit picioarele cu sărutări, arătând astfel că lua o poziţie de smerenie faţă de Acela pe care cu siguranţă Îl recunoscuse ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Şi, având cu sine un vas de alabastru plin cu mir curat, I-a uns picioarele.

Probabil că Simon ar fi dorit să poruncească să fie dată afară din casă, dar ceva l-a oprit să vorbească. Însă gândurile sale erau pline de dispreţ faţă de Domnul Isus, pentru că-i permisese unei femei păcătoase să se atingă de El. Simon s-a gândit în inima lui că Domnul Isus nu putea fi profet, câtă vreme nu ştia ce fel de femeie era aceea. Dar Domnul îi cunoştea gândurile, pentru că Hristos este cu mult mai mult decât un profet. El i-a spus lui Simon o istorioară despre doi datornici, unul datorând o mare sumă de bani, iar celălalt doar o sumă mică. Şi, pentru că nu puteau plăti datoria, creditorul le-a arătat îndurare şi i-a iertat pe amândoi; acum se punea întrebarea: care dintre cei doi avea să-l iubească mai mult? Bineînţeles că Simon gândea despre sine că avea doar o datorie minoră, neînsemnată, înaintea lui Dumnezeu; totuşi a răspuns corect, că datornicul căruia i se iertase suma mai mare avea să-l iubească mai mult pe creditor.

Prin urmare, Domnul Isus îi vorbeşte lui Simon şi îl pune în contrast cu femeia păcătoasă, arătându-i în mod simplu că el nu făcuse nimic pentru El, în comparaţie cu femeia, care îşi manifestase adorarea plină de mulţumire. Ea a iubit mult. Dar Simon iubise vreun pic? El nu şi-a socotit păcatele la fel de groaznice ca ale femeii. Domnul însă îi arată că păcatele ei cele multe fuseseră complet iertate. Iar femeii îi spune în mod simplu: „Păcatele îţi sunt iertate“. Apoi, pentru că ceilalţi se mirau de aceste cuvinte, El adaugă: „Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace“. N-a fost numai iertată, ci şi mântuită prin har, primind siguranţa unei păci statornice. Putea ea să mai trăiască la fel ca înainte?

L. M. Grant

Marţi                      10                   Martie

Ia acum pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac, şi mergi în ţinutul Moria şi adu-l acolo ca ardere-de-tot.

               Geneza 22.2

Muntele Moria este locul unde trebuia adus Isaac ca jertfă şi totodată locul unde avea să fie construit templul lui Solomon, sute de ani mai târziu (2 Cronici 3.1). Isaac, preaiubitul şi „singurul fiu“ al lui Avraam, este aici o imagine a Fiului lui Dumnezeu înviat din morţi. Ce ilustraţie minunată ni se oferă în acest pasaj! Adunarea, templul şi locuinţa lui Dumnezeu (Efeseni 2.20‑22), a fost zidită pe singura temelie adevărată şi veşnică: moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu.

Pe Muntele Moria însă se găseşte astăzi unul din lăcaşurile sfinte ale islamului, numit Domul (Cupola) Stâncii, construit între anii 687 şi 691 d.H. de către al 9-lea calif, Abd al-Malik. Această moschee musulmană a fost construită pe o fundaţie de stâncă ieşită în relief şi numită «Stânca Sfântă». Evreii ortodocşi cred că această piatră este chiar locul unde l-a încercat Dumnezeu pe Avraam, cerându-i să-l aducă jertfă pe Isaac. Musulmanii însă spun că din acest loc s-a ridicat Mahomed la cer. Cred însă că este semnificativ faptul că pe zidul de sud-est al domului sunt scrise în arabă aceste cuvinte: «Alah este un singur Dumnezeu. Departe de gloria lui să aibă un fiu». Iar pe zidul de nord-est este scris: «Laudă lui Alah care nu şi-a luat un fiu pentru sine însuşi!».

Iubit creştin, ce glas distinge urechea credinţei în toate aceste cuvinte? Iată cum încearcă Satan să întunece şi să ascundă ceea ce Tatălui I-a făcut plăcere să descopere. Adunarea este construită „pe această stâncă“ , adică pe mărturia că Isus Hristos este Fiul Dumnezeului celui Viu (Matei 16.16). Porţile Locuinţei Morţilor nu vor putea triumfa împotriva Templului glorios pe care-l construieşte El.

B. Reynolds

Stânca veacurilor, Tu,

Adăpost unde m-ascund

Când din coasta ce-au străpuns,

Sânge, apa, care-au curs

Curăţă pe orice om

De-orice vină şi păcat.

Miercuri                  11                   Martie

Toate valurile Tale şi talazurile Tale au trecut peste mine … Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi de ce eşti frământat înăuntrul meu? Pune­-ţi speranţa în Dumnezeu, pentru că iarăşi Îl voi lăuda. El este mântuirea feţei mele şi Dumnezeul meu.

               Psalmul 42.7,11

Când privim valurile uriaşe ale mării spărgându-se de ţărm, putem să ne amintim de acele vremuri din vieţile noastre când dezamăgirile păreau să ne copleşească una după alta. David a trecut prin vremuri de încercare şi le-a comparat cu valurile şi talazurile care se rostogoleau peste el. De trei ori vedem că-şi pune întrebarea: „Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi de ce eşti frământat înăuntrul meu?“ (Psalmul 42.5,11; 43.5) şi de trei ori îşi răspunde singur la întrebare, zicând: „Pune-ţi speranţa în Dumnezeu“.

Ce înseamnă să-ţi pui speranţa în Dumnezeu? Înseamnă să te odihneşti pe promisiunile Lui. Avem aici două dintre ele. El promite:

1. „Nicidecum nu te voi lăsa şi cu niciun chip nu te voi părăsi“ (Evrei 13.5);

2. „Nu te teme, pentru că Eu sunt cu tine. Nu te uita cu îngrijorare, pentru că Eu sunt Dumnezeul tău. Eu te voi întări şi te voi ajuta şi te voi sprijini cu mâna dreaptă a dreptăţii Mele“ (Isaia 41.10). Nădejdea în Dumnezeu este „o ancoră a sufletului, o speranţă sigură şi tare“ (Evrei 6.19).

Noi avem însă şi o nădejde viitoare, aceea că vom fi cu Domnul. Această ancoră ne va feri de a fi clătinaţi şi zbuciumaţi de furtunile din viaţa noastră, căci trăim într-o lume care-l are pe Satan ca prinţ al ei (Ioan 14.30). Ţi-este inima tulburată de nesiguranţa vremurilor zbuciumate în care trăim, de veştile triste şi descurajatoare pe care le-ai primit? Toate acestea nu ne vor putea dărâma, cât timp vieţile noastre sunt puternic ancorate în nădejdea fericită că El Se va întoarce să ne ia la Sine. Pe măsură ce păstrăm vie înaintea noastră această speranţă binecuvântată, ea ne va ajuta să trăim o viaţă care-L va cinsti şi glorifica pe Domnul şi care va aduce bucurie şi pace în vieţile şi în casele noastre. Ce ancoră preţioasă pentru sufletele noastre!

J. D. McNeil

Joi                          12                   Martie

În casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe … Mă duc să vă pregătesc un loc; şi … vin din nou şi vă voi primi la Mine Însumi, ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.

               Ioan 14.2,3

Aceste locuinţe se află în casa Tatălui şi acolo ne va primi El cu o căldură părintească. Toţi se vor simţi bineveniţi acolo. Milioane de oameni îşi au un loc asigurat acolo: patriarhii, profeţii, sfinţii, martirii, tineri şi bătrâni, şi încă mai este loc! Mottoul nostru este: „Noi nu avem aici o cetate statornică, ci o căutăm pe cea viitoare“ (Evrei 13.14).

Când iubitul nostru Domn S-a coborât aici prima dată, a venit în umilinţă, întâmpinând batjocură, dar în curând „Se va arăta a doua oară … pentru mântuirea celor care Îl aşteaptă“ (Evrei 9.28). Cine îşi poate imagina măreaţa binecuvântare care va însoţi acest eveniment?, căci El Însuşi a promis: „Învingătorului îi voi da să şadă cu Mine pe tronul Meu“ (Apocalipsa 3.21).

Cât de multe suflete descurajate au fost mângâiate şi întărite, gândind la aceste locuinţe slăvite care ne stau înainte! Moartea nu face altceva decât să ne ducă în prezenţa Domnului, dar nu aceasta constituie „fericita speranţă“, ci venirea Domnului pentru noi, ca să ne ia la El. Noi „aşteptăm fericita speranţă şi arătarea gloriei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos“ (Tit 2.13).

Ce minunat va fi când vom ajunge să-L vedem „faţă în faţă“ (1 Corinteni 13.12)! Dacă acum, când avem o inimă nedesăvârşită şi cu afecţiuni împărţite, ne putem bucura de momente preţioase de părtăşie cu Domnul, ce va fi acolo sus, într-o stare neatinsă de păcat sau de durere, când Îl vom vedea în toată frumuseţea şi splendoarea Sa! Cerul înseamnă a fi pentru totdeauna cu Isus! Promisiunea Sa este că, acolo unde este El, vom fi şi noi împreună cu El!

J. R. Macduff

Sus, în cer, noi avem o casă, Casa Tatălui cel ceresc;

Ea e plină de mare slavă şi de nespuse fericiri.

Spre cer, la El, mergem spre cer, mergem

În cer, cu El, e moştenirea cea de veci.

Vineri                     13                   Martie

Dar voi, preaiubiţilor, zidindu-vă pe credinţa voastră preasfântă, rugându-vă prin Duhul Sfânt, păstraţi-vă în dragostea lui Dumnezeu, aşteptând îndurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viaţă eternă.

               Iuda 20,21

A ne păstra în dragostea lui Dumnezeu înseamnă a nu uita niciodată că El ne-a iubit atât de mult, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, ca să nu pierim, ci să avem viaţă veşnică (Ioan 3.16); înseamnă a aprecia întotdeauna această dragoste şi a ne ţine mereu ochii aţintiţi spre ea; înseamnă a ne găsi desfătarea în El, Cel care ne-a iubit şi care nu L-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat ca jertfă de răscumpărare pentru noi toţi, pentru ca acum să putem spune plini de încredere: „cum nu ne va dărui, de asemenea, toate împreună cu El?“ (Romani 8.32).

Apostolul Pavel a exprimat cu claritate aceste adevăruri încurajatoare în Romani 8.38,39: „Pentru că sunt convins că nici moarte, nici viaţă, nici îngeri, nici stăpâniri, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime, nicio altă creatură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru“. Iar apostolul Ioan, meditând la această dragoste, a exclamat plin de bucurie: „Vedeţi ce dragoste ne-a dăruit Tatăl: să fim numiţi copii ai lui Dumnezeu!“ (1 Ioan 3.1). Avem nevoie să fim zidiţi pe credinţa noastră preasfântă şi să ne rugăm prin Duhul Sfânt, dar şi să ne cufundăm în strălucirea dragostei lui Dumnezeu, Tatăl nostru, unde găsim lumina şi căldura necesare pentru o viaţă spirituală sănătoasă. Avem nevoie zilnic de această dragoste, ca să-I putem sluji Domnului cu bucurie şi fără murmur. Şi să nu uităm niciodată că dragostea Tatălui şi dragostea pentru lume nu pot merge împreună (1 Ioan 2.15). Fie ca inimile noastre să absoarbă tot mai mult dragostea minunată a lui Dumnezeu!

A. M. Behnam

Iubirea Ta astăzi ne poartă prin lumea de dureri;

Şi-n drumul spre ţara cea dragă, ne dai dulci mângâieri.

Căci viaţa noastră-i plină de Tine,-al nostru Dor,

Isuse, izvor de lumină şi scump Mântuitor!

N. Moldoveanu

Sâmbătă                14                   Martie

Pentru că, dacă ne-am judeca noi înşine, n-am fi judecaţi.

               1 Corinteni 11.31

Puţine exerciţii de inimă sunt mai valoroase şi mai sănătoase pentru un creştin ca judecata de sine. Vedem însă, în Cuvântul lui Dumnezeu, că judecata de sine însoţită de îndoieli şi temeri nu are nicio valoare. Judecata de sine spre care aş vrea eu să vă îndrept privirile este cu totul alta. Ea se bazează pe cea mai solidă şi mai neumbrită siguranţă cu privire la mântuirea şi la acceptarea noastră deplină în Hristos. Creştinul este chemat să se judece pe sine însuşi tocmai pentru că este creştin, nu ca să cerceteze dacă este creştin. Ideea omenească despre cercetarea de sine se bazează pe necredinţă şi pe îndoială, pe când cea divină este bazată pe încredere şi pe siguranţă.

Să nu uităm niciodată că suntem chemaţi să ne judecăm pe noi înşine. Chiar şi cel mai devotat credincios are o mulţime de lucruri pe care trebuie să le judece. Fie că este vorba de irascibilitate sau de uşurătate, de mândrie sau de îngâmfare, de lene sau de impetuozitate naturală, toate aparţin naturii noastre vechi, căzute, şi, în consecinţă, trebuie să le judecăm, căci nu putem şti când ele vor izbucni şi ne vor provoca un chin adânc, ducând la dezonorarea Numelui Domnului. Cele mai dureroase cazuri de faliment şi de declin spiritual au intervenit atunci când s-a neglijat judecata de sine în lucruri neînsemnate.

Există trei etape distincte ale judecăţii: judecata individuală, judecata adunării şi judecata divină. Dacă un om se judecă pe sine­, adunarea nu trebuie să mai intervină. Dacă falimentează în a se judeca pe sine, atunci răul va izbucni într-un fel care va afecta întreaga adunare şi care necesită intervenţia ei. Iar dacă adunarea eşuează în a judeca răul, Dumnezeu Însuşi trebuie să intervină şi să pună lucrurile în ordine. Domnul n-ar mai fi trebuit să-i judece pe unii din Corint în mod public, cum vedem în 1 Corinteni 11, dacă aceştia s-ar fi judecat în mod individual.

C. H. Mackintosh

Duminică               15                   Martie

Pentru că I se cuvenea Aceluia pentru care sunt toate şi prin care sunt toate, aducând pe mulţi fii la glorie, să desăvârşească prin suferinţe pe Căpetenia mântuirii lor.

               Evrei 2.10

Prin harul lui Dumnezeu a trebuit Hristos să guste moartea pentru toţi (vers. 9). Să observăm cu atenţie un lucru: păcatele noastre ne conduc exact în locul pe care l-a luat El, prin harul lui Dumnezeu. În Hristos vedem harul desăvârşit şi ascultarea perfectă. Când El a venit să împlinească voia divină, măreţia şi onoarea lui Dumnezeu trebuiau reabilitate. Putem spune fără ezitare că adevărul lui Dumnezeu, dreptatea, dragostea şi măreţia Sa au fost reabilitate complet prin moartea lui Hristos; da, au fost cu mult mai mult glorificate prin moartea Lui decât dacă noi toţi am fi murit ca pedeapsă pentru păcatele noastre. Anticipând acestea, El a spus: „Dar am un botez cu care să Mă botez, şi cât de mult aştept să se împlinească!“ (Luca 12.50). Până atunci, dragostea Sa nu se putea revărsa în mod deplin.

În cuvintele: „pentru că I se cuvenea“, găsim caracterul lui Dumnezeu, în timp ce în expresia „mulţi fii“ vedem obiectele asupra cărora se revarsă dragostea Sa. N-ar fi putut să ne aducă în glorie pe când eram încă în păcatele noastre. Prin botezul lui Ioan, Hristos S-a identificat în mod exterior cu cei din poporul Său, adică cu cei care fuseseră sfinţiţi. El S-a asociat cu cei sfinţi, şi nu poate exista nici măcar un pas în viaţa de credinţă în care Hristos să nu poată fi alături de noi. Hristos, în tot ceea ce este El, Se află alături de noi în orice amănunt al vieţii divine, chiar de la început, de la momentul întoarcerii noastre la Dumnezeu, prin pocăinţă. Bineînţeles, El nu a avut de ce să Se pocăiască, dar inima Lui este alături de noi în pocăinţa noastră. Lucrul acesta este tot atât de adevărat acum pe cât va fi manifestat atunci când vom ajunge în glorie cu El. Cei cu care Se asociază Hristos şi cu care are comuniune sunt „cei aleşi“ (Psalmul 16.3), în timp ce, în privinţa harului, unul dintre cele mai frumoase nume din câte I s-au dat a fost: „Prietenul vameşilor şi al păcătoşilor“ (Luca 7.34).

J. N. Darby

Luni                        16                   Martie

În acelaşi ceas, Isus S-a bucurat în duh şi a spus: „Te laud, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor; da, Tată, pentru că aşa a fost plăcut înaintea Ta“.

               Luca 10.21

Cât de frumoasă este această împrejurare în care Domnul Isus a avut un motiv special de bucurie! Nu era o ocazie în care să se arate măreţia Sa glorioasă, ci una în care El spune că însemnătatea lucrurilor spirituale era ascunsă de ochii celor înţelepţi şi pricepuţi după standardul lumii şi descoperită celor consideraţi prunci.

Ce contrast vedem aici faţă de părerea atât de răspândită în zilele noastre, că cineva trebuie să aibă cea mai bună educaţie universitară posibilă ca să fie considerat înţelept! Mulţi oameni nu pot să priceapă de ce a vorbit Domnul Isus astfel. Dacă am absolvit o universitate, nu-mi este aceasta de ajutor ca să pot înţelege Cuvântul lui Dumnezeu? Răspunsul este: Nu! Absolvirea vreunei facultăţi mă poate ajuta să înţeleg lucruri materiale, pământeşti, dar acestea au valoare doar pentru un timp.

Dumnezeu a declarat că înţelegerea Cuvântului Său poate avea loc numai prin revelaţie divină. 1 Corinteni 2.9,10 ne spune că „ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit este ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru aceia care-L iubesc. Iar nouă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său, pentru că Duhul cercetează toate, chiar adâncimile lui Dumnezeu“. Aşadar, dacă cineva a primit Duhul Sfânt, are posibilitatea de a înţelege pe deplin Cuvântul lui Dumnezeu; dacă nu, acest Cuvânt preţios îi va părea o nebunie.

Un fermier mi-a mărturisit că el, care absolvise o facultate, avea o înţelegere mult mai mică a lucrurilor lui Dumnezeu decât un vecin al său, care nu avea niciun fel de studii. Versetul pe care l-am citat la început ne arată foarte clar cum stau lucrurile. Dacă vrei să înţelegi Cuvântul lui Dumnezeu, deschide-ţi inima cu sinceritate şi acceptă-L pe Domnul Isus Hristos ca Salvator al tău şi vei primi Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.

L. M. Grant

Marţi                      17                   Martie

Şi [Iehu] i-a zis: „Este dreaptă inima ta cum este inima mea cu inima ta?“ Şi Ionadab a zis: „Este“ … Şi [Iehu] i-a zis: „Vino cu mine şi vei vedea râvna mea pentru Domnul“. Şi l-a suit în carul său.

               2 Împăraţi 10.15,16

Iehu nu a fost un om spiritual marcat de dorinţa de a zidi casa Domnului. El a fost un simplu soldat, care a acceptat misiunea din partea lui Dumnezeu de a distruge casa lui Ahab şi pe toţi urmaşii lui şi care şi-a îndeplinit datoria fără nicio şovăire. În afară de aceasta, nu i-a păsat decât să-şi întărească domnia şi succesiunea la tron.

Întotdeauna este mai uşor să distrugi decât să zideşti. Un om ca Iehu poate opri închinarea la Baal şi poate distruge toate rădăcinile idolatriei, dar este nevoie de un om spiritual pentru ca idolatria să fie înlocuită cu slujirea către Dumnezeu. Putem observa ceva asemănător şi în modul în care se desfăşoară importantele mişcări religioase; întotdeauna se vor găsi dintre aceia care să ajute la dărâmarea învăţăturilor şi practicilor greşite. Este uşor să discerni partea negativă, ceea ce este fals şi greşit; dar ceea ce este pozitiv, adică ce este drept şi bun, nu poate fi înţeles decât prin har. Dumnezeu are întotdeauna un Iehu pregătit să dărâme, dar, binecuvântat fie Numele Său, El poate să ridice un Ezra sau un Neemia, care să reconstruiască!

Când şi-a încheiat lucrarea de răzbunare împotriva casei lui Ahab, Iehu l-a „nimicit pe Baal din Israel“, dar nu s-a depărtat de la închinarea la viţeii de aur pe care-i ridicase Ieroboam (vers. 28 şi 29). „Râvna lui pentru Domnul“ nu reprezenta altceva decât scopurile unui om egoist, ambiţios şi fără scrupule.

Vedem aici un pericol evident, pe care orice credincios ar trebui să-l evite, anume de a-ţi baza religia pe un zel care izvorăşte din caracterul natural al omului. Râvna noastră va fi roditoare şi plăcută Domnului numai atunci când curge dintr-o inimă înnoită (vezi Tit 2.14).

A. Edersheim

O, întăreşte-mă să stau

Încredinţat în slujba Ta,

Ca jertfă viaţa să mi-o dau,

Făcând doar bine altuia.

Miercuri                  18                   Martie

În ziua aceea, voi ridica locaşul cel căzut al lui David şi-i voi închide spărturile şi-i voi ridica dărâmăturile şi-l voi construi ca în zilele din vechime, ca ei să stăpânească rămăşiţa Edomului şi a tuturor naţiunilor peste care este chemat Numele Meu … Şi voi întoarce captivitatea poporului Meu Israel … şi nu vor mai fi smulşi din ţara lor pe care le-am dat-o, zice Domnul Dumnezeul tău!

               Amos 9.11‑15

Profeţii şi profeţiile lor – Amos

Cât de plin de har este Dumnezeu! Scopul Său, atunci când disciplinează pe cineva, este restabilirea. Noi, cei care suntem fiii Săi iubiţi, înţelegem că pedeapsa pe care ne-o aplică Tatăl nostru, deşi pare greu de suportat atunci când vine, este „pentru folosul nostru, ca să luăm parte la sfinţenia Lui“ şi „după aceea le dă celor deprinşi prin ea rodul dătător de pace al dreptăţii“ (Evrei 12.10,11).

Dumnezeu a trebuit să rostească o judecată foarte severă asupra poporului Său Israel prin intermediul profeţiei lui Amos. În timpul lui Ieroboam al II-lea, când a profeţit Amos, se părea că Israel prospera şi că cei bogaţi trăiau o viaţă extrem de luxoasă şi de extravagantă şi că îi asupreau pe cei săraci din ţară. Poporul construia cu multă mândrie pretutindeni în ţară, dădeau ospeţe, sărbătoreau şi se desfătau cu muzică şi jocuri. Închinarea la altarele idoleşti din Betel şi din Ghilgal înflorea şi poporul se depărta tot mai mult de Dumnezeu. Domnul deplânge asuprirea celor săraci şi nevoiaşi, nedreptatea din ţară şi superficialitatea practicilor şi a sărbătorilor lor religioase: „căutaţi pe Domnul şi veţi trăi, … căutaţi binele, şi nu răul, ca să trăiţi!“, şi în cele din urmă El strigă împotriva poporului Său: „A venit sfârşitul asupra poporului Meu Israel: nu voi mai trece pe lângă ei“.

Dar, după ce pronunţă această judecată sigură şi bine-meritată asupra acestei „împărăţii păcătoase“, Dumnezeu Îşi deschide inima şi spune: „Voi vântura casa lui Israel printre toate naţiunile, cum se vântură grâul în ciur, dar nu va cădea nici cel mai mic grăunte pe pământ!“. Planurile şi scopurile Sale pline de har vor învinge în cele din urmă.

E. P. Vedder, Jr.

Joi                          19                   Martie

Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea; dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.

               Ioan 14.19

Câteodată Domnul alege să folosească lucrurile cele mai stabile şi mai durabile din lumea materială: munţii, de exemplu (Psalmul 125.2), ca să ilustreze credincioşia Sa neschimbată şi dragostea faţă de poporul Său. Aici însă foloseşte ca argument propria Sa natură neschimbătoare şi veşnică, spunând: „Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi“.

Fie ca aceste cuvinte ale Domnului Isus să ne mângâie şi pe noi! Mântuitorul nostru trăieşte şi aceasta ne dă siguranţa că şi noi vom trăi pentru veşnicie. Între noi şi pierzarea veşnică stă viaţa Sa şi, pentru că avem această promisiune, siguranţa mântuirii noastre veşnice este invulnerabilă!

Iubit cititor, este viaţa ta acum „ascunsă cu Hristos în Dumnezeu“ (Coloseni 3.3)? Cunoşti binecuvântarea unei comuniuni vii cu un Mântuitor dătător de viaţă? Poţi şi tu să spui precum apostolul Pavel, cu o încredere smerită şi plină de bucurie: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Galateni 2.20)? Isus trăieşte! Acestea sunt cuvintele cele mai frumoase şi mai pline de bucurie pe care le poate auzi un suflet pierdut. Chiar şi Iov s-a bucurat de ele, acum 4000 de ani, când a zis: „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu trăieşte“ (Iov 19.25).

Romani 8 începe cu o asigurare: „Acum deci nu este nicio condamnare pentru cei în Hristos Isus“, şi se sfârşeşte cu siguranţa viitoare că nimeni şi nimic „nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru“. De ce nu putem fi despărţiţi? Pentru că viaţa credinciosului este aceeaşi cu a minunatului său Cap. De aceea, pentru ca viaţa cea nouă a credinciosului să se poată pierde, trebuie mai întâi ca atotputernicia Domnului să devină slăbiciune şi neputinţă, iar statornicia Sa să devină schimbătoare.

Să ne agăţăm de această promisiune pe care El ne-a făcut-o: „Eu le dau viaţă eternă; şi nicidecum nu vor pieri niciodată şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea“ (Ioan 10.28).

J. R. Macduff

Ştiind că-i viu, pot învinge teama.

Şi eu sunt viu, căci m-a salvat,

Iar când ispita grea mă va ajunge,

Prin harul Său eu sunt deplin eliberat.

Vineri                     20                   Martie

Să nu vezi boul fratelui tău sau oaia lui rătăcind şi să te ascunzi de ele: să le întorci negreşit la fratele tău. Şi dacă fratele tău nu este aproape de tine şi nu-l cunoşti, atunci să le strângi în casa ta şi să fie la tine până le va căuta fratele tău şi să i le înapoiezi. Aşa să faci şi cu măgarul său … şi cu orice lucru pierdut al fratelui tău, pe care-l va pierde el şi-l vei găsi tu; nu vei putea să te ascunzi.

               Deuteronom 22.1‑3

În Vechiul Testament găsim multe lecţii care ne pot fi şi nouă de folos astăzi. O lecţie importantă pe care trebuie s-o învăţăm este să avem o preocupare şi o grijă evlavioasă faţă de fratele nostru în credinţă. Ce trebuia făcut dacă vreunul dintre aceste trei animale menţionate mai sus se pierdeau, iar cineva le găsea? Trebuiau înapoiate proprietarului, adică fratelui său. Tot aşa stau lucrurile şi cu noi, însă din punct de vedere spiritual: în loc să-l mustrăm pe un frate pentru neatenţia sa, putem folosi un astfel de prilej pentru a-l apropia mai mult de Hristos.

Despre bou se spune: „Nu lega gura boului care treieră grâul“ (1 Corinteni 9.9). Lecţia spirituală pe care o primim aici este foarte clară. Dacă fratele meu şi-a pierdut boul, nu va mai putea să-şi treiere grâul, deci nu va avea hrană spirituală şi în curând va deveni slab. Şi ce mare pierdere este aceasta!

Cu privire la oaie, Scriptura este plină de exemple în care acest animal este prezentat ca jertfă. „Iată Mielul lui Dumnezeu!“ (Ioan 1.29). Dacă un israelit nu avea o oaie sau un miel, nu putea sărbători Paştele sau aduce Domnului o jertfă. La fel se întâmplă şi astăzi: dacă un frate îşi pierde aprecierea faţă de Hristos şi jertfa Sa, nu va mai fi în stare să se închine Domnului sau să-I aducă o jertfă de laudă.

Vedem apoi măgarul, animal folosit la căratul poverilor. Cât de mulţi credincioşi suspină sub poverile lor, în loc să vină şi să le arunce asupra lui Hristos, ca să găsească odihnă deplină pentru sufletele lor trudite (Matei 11.29)! Să căutăm şi noi să-l îndrumăm pe fratele nostru către Hristos, ca să poată fi eliberat şi uşurat de povara sa cea grea!

J. Redekop

Sâmbătă                21                   Martie

Şi David a întrebat pe Domnul, zicând: „Să merg şi să bat pe aceşti filisteni?“ Şi Domnul a zis lui David: „Mergi şi bate pe filisteni şi salvează Cheila“.

               1 Samuel 23.2

Încrede-te în Domnul cu toată inima ta şi nu te sprijini pe priceperea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale şi El îţi va netezi cărările.

               Proverbe 3.5,6

David a fost un luptător puternic şi un conducător militar priceput, dar victoriile sale au venit ca urmare a dependenţei sale de Domnul. David a căutat adesea îndrumările Domnului în deciziile pe care le avea de luat. De şapte ori găsim în Scriptură că „David a întrebat pe Domnul“. David a experimentat faptul că de fiecare dată când nu s-a bizuit pe înţelepciunea sa a avut parte de biruinţă. Dar, din nefericire, când nu L-a recunoscut pe Domnul în toate căile sale, a trebuit să experimenteze înfrângerea şi a ajuns să facă lucruri pripite şi chiar păcătoase.

Aceste versete ne învaţă o lecţie practică deosebit de importantă pentru viaţa noastră zilnică. Lecţia pe care o vedem ilustrată aici este că, dacă vrem să rămânem pe calea voii Domnului, trebuie să căutăm fără încetare această voie. Trebuie să ne sfătuim cu Domnul, să căutăm gândul Său înainte de a acţiona sau de a reacţiona. Acest gând pare atât de simplu şi elementar, dar de câte ori nu păşim înainte pe cont propriu? Cât de des acţionăm independent, punând la cale tot felul de proiecte şi chiar manipulând împrejurările, pentru a ne atinge scopurile! Când L-a întrebat pe Domnul, David a avut parte numai de biruinţă. Când a neglijat însă să se consulte cu Domnul, a avut parte numai de înfrângere. Ce situaţie ai prefera?

Fie ca, începând de astăzi, înainte de a lua o nouă decizie, să-L întrebăm pe Domnul care este voia Sa pentru noi, prin rugăciune şi studierea Cuvântului Său. Cred că la acestea s-a gândit şi J. H. Sammis când a scris versurile următoare:

Când umblăm cu Domnul,

În lumina Cuvântului Său,

Ce slavă împrăştie El pe cărarea noastră!

Atât timp împlinim voia Sa cea dulce,

Când ne încredem în El şi ne supunem Lui.

Cum umple El inimile noastre cu dragostea Sa!

Încrede-te şi supune-te Lui, căci nu e altă cale

De a fi fericit, decât crezând şi ascultând de Isus.

T. P. Hadley

Duminică               22                   Martie

Porunceşte lui Aaron şi fiilor lui, zicând: „Aceasta este legea arderii-de-tot: arderea-de-tot să fie pe vatra altarului toată noaptea, până dimineaţa“.

               Levitic 6.9

Ce imagine nespus de frumoasă avem aici! Jertfa trebuia să ardă „toată noaptea, până dimineaţa“. În întunericul nopţii, când Israel dormea sau cârtea în corturile sale, mireasma plăcută a jertfei se înălţa înaintea lui Dumnezeu.

Acum este tot noapte, în acest timp când Domnul Isus este absent din mijlocul nostru, până când va veni ca Luceafăr strălucitor de dimineaţă. Dar ce gând binecuvântat că, în tot timpul acestei nopţi lungi şi întunecoase, când falimentul Bisericii de nume se manifestă tot mai lămurit, iar eşecul şi decăderea poporului Domnului se arată pretutindeni în jurul nostru, parfumul plăcut al jertfei Domnului Isus se înalţă înaintea lui Dumnezeu la fel de proaspăt ca în momentul în care El S-a jertfit! Se aplică acest adevăr şi în mod individual? Sigur că da! Dacă inima noastră se depărtează de Domnul şi alunecă înapoi în lucrurile lumii, schimbă aceasta cu ceva acceptarea noastră înaintea lui Dumnezeu? Nu, pentru că mireasma plăcută a jertfei lui Hristos este la fel de proaspătă mereu şi doar aceasta este baza împăcării noastre cu Dumnezeu şi a intrării libere pe care o avem înaintea Lui!

Se schimbă vreodată această mireasmă plăcută? Niciodată! Faptul că cel credincios este acceptat înaintea lui Dumnezeu nu se schimbă nicicând; modul în care apreciem noi această acceptare se poate însă schimba. Chiar dacă ar fi să cădem sau să ne îndepărtăm de Domnul, iar inimile noastre ar fi să devină reci ca stânca, şi chiar dacă întreaga Biserică de nume s-ar strica tot mai mult, ce binecuvântare este să ştim că arderea-de-tot este necurmat înaintea lui Dumnezeu!

Domnul să ne ajute să cunoaştem tot mai mult din lucrarea minunată pe care a împlinit-o Domnul Isus la cruce! Aceasta va fi tema laudelor noastre acolo sus, în glorie. Acelaşi Mântuitor binecuvântat va umple şi atunci inimile noastre şi va face să se reverse mulţumirea de pe buzele noastre şi adorarea din inimile noastre. El să ne dea putere să experimentăm aceasta încă de pe acum!

R. F. Kingscote

Luni                        23                   Martie

Secerişul, în adevăr, este mare, dar lucrătorii sunt puţini; rugaţi pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său.

               Luca 10.2

Israel a fost „via Domnului oştirilor“ (Isaia 5.7). Aceasta constituie o sferă mult mai limitată decât „ogorul pentru seceriş“, care ilustrează întreaga lume. Când Domnul Isus a vorbit cu femeia samariteană la fântâna din Sihar, ea a ajuns să creadă în El ca Domn şi Mântuitor. El le-a spus apoi ucenicilor Săi: „Ridicaţi-vă ochii şi priviţi ogoarele, că deja sunt albe pentru seceriş“ (Ioan 4.35). Dacă credem că acest lucru este adevărat, suntem oare gata să ducem evanghelia harului lui Dumnezeu sufletelor preţioase care au atâta nevoie de ea?

Poate ne lipseşte energia sau capacitatea de a o face, dar fiecare creştin are la îndemână cel puţin posibilitatea de a se ruga Domnului secerişului cu seriozitate şi cu stăruinţă, ca El să trimită lucrători la secerişul Său. Într-adevăr, dacă ne rugăm astfel, poate că va fi voia Domnului să pună chiar pe inima noastră să ne înrolăm într-o astfel de slujbă. Dar, dacă noi nu suntem în stare să lucrăm în această slujbă preţioasă a secerişului, Domnul secerişului va răspunde, fără-ndoială, rugăciunilor noastre privind nevoia de lucrători în răspândirea evangheliei.

Unii s-ar putea să vrea să facă o astfel de lucrare, dar nu au fost înzestraţi de Dumnezeu s-o facă. Alţii, ca şi Moise şi Ieremia, deşi chemaţi de Dumnezeu, ezită să răspundă chemării, conştientizând propria slăbiciune. Chiar şi aşa, Dumnezeu nu-i absolvă de responsabilitatea lor. Dacă El este Acela care îi trimite, tot El le va da şi un asemenea dar, încât cuvântul vestit de ei să atingă inimile şi conştiinţele, aducând multe suflete preţioase la cunoaşterea lui Hristos.

Când vorbim cuiva despre Hristos, Mântuitorul celor păcătoşi, s-ar putea să realizăm că răspunsul primit din partea acelei persoane şi reacţia ei au fost cu mult mai încurajatoare decât ne-am fi aşteptat. Apoi, dacă udăm această sămânţă cu rugăciunile noastre, s-ar putea să fim surprinşi de rezultatul pe care-l vom obţine. De aceea, să ne rugăm stăruitor atât ca Domnul să trimită tot mai mulţi lucrători la seceriş, cât şi ca El să mântuiască sufletele preţioase! Cu certitudine, Domnul secerişului va răspunde rugăciunilor noastre!

L. M. Grant

Marţi                      24                   Martie

Şi l-a numit Nehuştan.

               2 Împăraţi 18.4

Pe când poporul Israel se afla prin pustie şi păcătuise împotriva lui Dumnezeu, Domnul i-a spus lui Moise să facă un şarpe de aramă şi să-l pună pe o prăjină (Numeri 21.7‑9). Orice israelit care privea la el era vindecat de muşcătura şerpilor înfocaţi şi astfel trăia.

În 2 Împăraţi 18.4 îl vedem pe Ezechia, un împărat evlavios şi drept în ochii Domnului, a cărui inimă a fost mişcată de Domnul ca să cureţe Iuda şi Ierusalimul de toţi idolii care se strânseseră acolo în timpul împăraţilor care domniseră mai înainte. Unul din idolii pe care i-a distrus el era chiar şarpele de aramă pe care-l înălţase Moise în pustie! Ceea ce odinioară fusese mijlocul prin care au fost vindecaţi şi scăpaţi de la moarte devenise obiectul veneraţiei lor idolatre. Împăratul Ezechia l-a numit „Nehuştan“, un cuvânt ebraic care înseamnă „o bucată de aramă“. Numele pe care i l-a dat arăta exact ceea ce reprezenta acel şarpe din care ei îşi făcuseră un idol: o bucată neînsufleţită de aramă.

Aşa a fost istoria poporului lui Dumnezeu şi vedem că ea s-a repetat în nenumărate rânduri. Tendinţa inimii omeneşti este să-L uite pe Dătătorul binecuvântărilor, să renunţe la credinţa adevărată în Dumnezeul cel Viu şi să idolatrizeze instrumentul prin care i-a venit izbăvirea sau unele întâmplări asociate cu mijlocul prin care a fost scăpat (în Judecători 8.24‑27 vedem exemplul lui Ghedeon). Oriunde ne-am uita, fie în relatările din viaţa poporului Israel, fie în istoria Bisericii, vedem acest lucru trist. Dacă privim la istoria Bisericii de nume, găsim locuri sfinţite de pe pământ, moaşte şi relicve religioase, simboluri şi sfinţi care toate au devenit obiecte deşarte ale închinării. Chiar şi simbolul crucii a fost idolatrizat, ignorându-se credinţa vie în ceea ce Mântuitorul a lucrat pentru păcătoşi. „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli!“ (1 Ioan 5.21).

B. Reynolds

Cine-ar putea cuprinde lucrarea Ta vreodat’?

Cine-ar putea pătrunde ce-acolo s-a-mplinit?

Tu, Sfânt Izvor a toate – Tu, Fiu de Dumnezeu –

Tu ai purtat în moarte păcatul nostru greu.

 

De-aceea adorare şi slavă noi Îţi dăm.

Şi-aici, în slăbiciune, iubirea Ta cântăm.

Ce mare bucurie va fi în slava Ta

Când, pentru veşnicie, toţi Ţie-ţi vom cânta!

Miercuri                  25                   Martie

Şi, iată, era un om în Ierusalim, cu numele Simeon … Şi a fost divin înştiinţat prin Duhul Sfânt că nu va vedea moartea înainte de a-L vedea pe Hristosul Domnului. Şi a venit în Duhul în templu. Şi, când părinţii L-au adus înăuntru pe Copilaşul Isus, ca să facă pentru El după obiceiul legii, el L-a primit în braţele sale şi L-a binecuvântat pe Dumnezeu şi a spus: „Acum, lasă pe robul Tău să plece, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, pentru că au văzut ochii mei mântuirea Ta“.

               Luca 2.25‑30

Ce scenă impresionantă este ilustrată în aceste versete! Simeon era un om care-L aştepta pe Cel promis de Dumnezeu, pe Mesia. Dumnezeu îi spusese că nu va muri până nu-L va vedea pe Mesia cel promis. Într-o zi, pe când Simeon se afla în templu, acolo au venit Iosif şi Maria, ca să aducă jertfa rânduită de lege pentru atunci când se năştea un copil; şi astfel a avut loc acea minunată întâlnire. Era oare doar o coincidenţă că Simeon se afla acolo? Nu, căci citim că „a venit în Duhul în templu“, exact în momentul în care părinţii Îl aduceau acolo pe Copilaşul Isus. Fie ca şi noi să fim călăuziţi de Duhul în toate activităţile umblării noastre zilnice aici, pe pământ.

Primind Copilaşul în braţe, a mărturisit îndată cine era El. Ce mişcător este să vedem cum acest om bătrân L-a recunoscut în acest Prunc pe Însuşi Mântuitorul, pe Acela pe care-L aşteptase în tot acest timp. Reacţia sa a fost una naturală, o revărsare a inimii: L-a binecuvântat pe Dumnezeu. Pentru Simeon, acesta era momentul mult aşteptat. Acum, după ce avusese parte de această experienţă pe care o aşteptase toată viaţa, ce altceva mai putea dori? Era ca şi cum ar fi spus: «Doamne, aceasta este tot ce mi-am dorit întreaga viaţă, este cea mai măreaţă experienţă prin care aş fi putut trece vreodată. Ce altceva aş mai putea dori? Nu există nimic mai de preţ!».

A. Blok

Joi                          26                   Martie

„Puţin timp, şi nu Mă mai vedeţi; şi din nou puţin timp, şi Mă veţi vedea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl“. Deci unii dintre ucenicii Săi au spus unii către alţii: „Ce este aceasta ce ne spune?“.

               Ioan 16.16,17

Domnul are aici un cuvânt de mângâiere pentru noi, căci El le spune ucenicilor (şi nouă) că foarte curând, „peste puţin timp“, Se va întoarce să ne ia cu El, ca apoi să nu ne mai părăsească niciodată. Acum noi ne bucurăm de clipe de părtăşie cu binecuvântatul nostru Domn, dar cât de schimbătoare şi de trecătoare sunt acestea: azi ne bucurăm de ele şi mâine s-au dus! Cât de multe lucruri umplu de tristeţe sufletul celui credincios în această lume! Domnul său este respins şi lepădat, dragostea Sa este sfidată şi dispreţuită, căile Sale sunt desconsiderate, numele Îi este batjocorit, creaţia Sa suspină şi suferă durerile naşterii, între cei ai Săi sunt disensiuni şi dezbinări, iar inima Sa plină de dragoste este rănită chiar în casa prietenilor Săi.

Peste puţin timp se va sfârşi cu toată această nelegiuire şi Domnul nostru va veni să ne ia, pe toţi cei ai Săi, şi să ne ducă în „locuinţa“ veşnică pe care ne-a pregătit-o în dragostea Sa şi de unde nu vom mai pleca niciodată. Ce zi binecuvântată va fi atunci când Domnul nostru nu va mai fi dezonorat de această lume, ci va fi aşezat pe un tron în mijlocul laudelor unui univers plin de bucurie, din care păcatul va fi curăţit pentru totdeauna şi moartea va fi înghiţită de o biruinţă veşnică!

Credinciosule îndurerat, aminteşte-ţi mereu că acest „puţin timp“ se va sfârşi curând şi că există o limită pentru suferinţa ta. După ce „veţi suferi puţin timp“ (1 Petru 5.10), acest „puţin timp“ se va pierde în infinitul măreţ al veşniciei şi va fi uitat pentru totdeauna. Atunci vom fi pentru totdeauna cu Domnul, cu Mântuitorul nostru neschimbat şi neschimbător. Să căutăm să medităm cât mai des la această mare împlinire a tuturor dorinţelor şi speranţelor noastre celor mai dragi şi să lăsăm ca inimile noastre să se odihnească în această nădejde.

J. R. Macduff

„Încă puţin“! El va veni,

Şi mult nu vom mai rătăci;

În casa Tatălui vom fi

Unde Isus S-a dus întâi,

Şi faţa Lui o vom privi,

Cântând spre slava Tatălui.

J. G. Deck

Vineri                     27                   Martie

Dar voi, preaiubiţilor, zidindu-vă pe credinţa voastră preasfântă, rugându-vă prin Duhul Sfânt, păstraţi-vă în dragostea lui Dumnezeu, aşteptând îndurarea Domnului Isus Hristos pentru viaţă eternă.

               Iuda 20,21

Ceea ce-l păstrează pe cel credincios în siguranţă faţă de răul pe care-l produce doctrina falsă este zidirea spirituală pe credinţa lui preasfântă, credinţa dată sfinţilor o singură dată. Dar aceasta trebuie asociată şi cu rugăciune, cu rugăciunea prin Duhul Sfânt. În Efeseni 6, când i-a îndemnat pe creştinii din Efes să-şi ia toată armura lui Dumnezeu, apostolul Pavel le-a explicat şi semnificaţia fiecărei piese a armurii. Mai întâi „cingătoarea adevărului“, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Urmează „platoşa dreptăţii“, care înseamnă ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu şi apoi a fi gata să răspândeşti vestea bună a păcii. „Scutul credinţei“ înseamnă încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu. „Coiful mântuirii“ ne dă siguranţa mântuirii şi ne păzeşte capul. Mai mult, acest Cuvânt al lui Dumnezeu este şi „sabia Duhului“. Dar mai este nevoie de ceva: „rugându-vă în orice timp în Duh, prin orice rugăciune şi cerere şi veghind la aceasta cu toată stăruinţa“ (Efeseni 6.18). O cunoaştere a Cuvântului lui Dumnezeu doar cu mintea, fără rugăciune, nu are mare valoare şi poate fi chiar dăunătoare. Ca să fim zidiţi în credinţă trebuie să ne rugăm prin Duhul Sfânt, iar ca să ne rugăm prin Duhul Sfânt trebuie să umblăm prin Duhul. Cele două merg împreună şi sunt absolut necesare ca să avem o viaţă spirituală sănătoasă.

A. M. Behnam

Noi n-avem scuturi şi săgeţi să apere-ale noastre vieţi,

Dar nu-i alt mers mai curajos, nădejdea noastră e Hristos!

E Hristos, e Hristos, nădejdea noastră e Hristos!

 

Şi pentru tot ce-am fi lucrat, mai bun şi vrednic şi curat,

Noi n-aşteptăm niciun folos, răsplata noastră e Hristos!

E Hristos, e Hristos, răsplata noastră e Hristos!

Sâmbătă                28                   Martie

Şi Avraam a zis: … hotărât, nu este temere de Dumnezeu în locul acesta şi mă vor ucide din cauza soţiei mele.

               Geneza 20.11

Inima trebuie să fie şi ea restabilită şi curăţită, ca şi conştiinţa. Să nu uităm aceasta! Se întâmplă adesea în viaţa cuiva să aibă conştiinţa pe deplin curăţită în privinţa unor fapte pe care le-a făcut şi totuşi să nu fie atinse şi distruse rădăcinile din care au răsărit acele fapte. În timp ce faptele noastre ies la iveală, în viaţa de zi cu zi, rădăcinile stau ascunse adânc în inimă, necunoscute poate nouă înşine sau altora, dar pe deplin descoperite înaintea ochilor Aceluia cu care avem de-a face.

Acum, dacă inima noastră este într-o stare potrivită înaintea lui Dumnezeu, trebuie să ajungem la aceste rădăcini rele, să le scoatem la iveală şi să le judecăm. Priviţi la Avraam! Şi-a început călătoria cu o anumită rădăcină de necredinţă în inimă. Acest lucru l-a făcut să se abată de la voia lui Dumnezeu şi să apuce pe o cale greşită atunci când s-a coborât în Egipt în timpul foametei; şi chiar dacă conştiinţa sa a fost restabilită, ca şi comuniunea sa cu Dumnezeu, căci vedem că se întoarce la altarul pe care-l zidise în Betel, totuşi rădăcina din inima lui n-a fost pe deplin curăţită decât mulţi ani mai târziu, prin experienţa pe care a avut-o cu Abimelec, împăratul Gherarului. Întreaga întâmplare are o aplicaţie practică profundă şi deosebit de serioasă.

Cunoaştem noi rădăcinile rele care au încolţit în inima noastră? Fără îndoială, este greu, foarte greu să le cunoaştem. Sunt adânci şi variate: mândrie, aroganţă, lăcomie, irascibilitate, ambiţie; acestea sunt doar câteva din rădăcinile rele ce pot încolţi în caracterul cuiva, în acel izvor al faptelor asupra căruia trebuie aplicată întotdeauna o judecată severă. Trebuie să facem firea pământească să simtă că este supravegheată permanent de ochiul judecăţii de sine. Trebuie să purtăm neîncetat această luptă a sfinţirii personale. S-ar putea să ne întristăm din cauza unor eşecuri ocazionale, dar trebuie să continuăm lupta, căci prezenţa conflictului cu firea veche indică realitatea vieţii divine pe care Domnul a pus-o în noi. Fie ca Dumnezeu să ne întărească prin Duhul Său cel Sfânt, ca să ieşim învingători din acest conflict permanent cu firea cea veche.

C. H. Mackintosh

O, Dumnezeule, cercetează-mă Tu azi şi cunoaşte-mi inima,

Încearcă-mă, Mântuitorul meu, cunoaşte-mi gândurile, Te rog.

Vezi dacă e vreo cale rea în mine;

Curăţă-mă de orice păcat şi eliberează-mă.

J. E. Orr

Duminică               29                   Martie

Iar noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie spre glorie.

               2 Corinteni 3.18

Aici suntem învăţaţi că cei credincioşi sunt aduşi chiar în timpul de acum în prezenţa gloriei Domnului şi că pot privi această glorie cu faţa descoperită. Astfel înţelegem că poziţia în care suntem noi astăzi aşezaţi corespunde celei a lui Moise când a intrat în cortul întâlnirii: când a ieşit de acolo, faţa îi era atât de strălucitoare, încât nimeni nu o putea privi (Exod 34.34,35). Dumnezeul care a creat lumina ca să strălucească în lume este acelaşi cu Cel care „a strălucit în inimile noastre, pentru a da lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos“ (2 Corinteni 4.6).

Datorită faptului că Hristos a purtat păcatele noastre în trupul Său pe cruce, Dumnezeu poate acum, în dreptate, ca şi în har, să ne pună să stăm într-o poziţie în care să putem privi cu faţa descoperită gloria lui Hristos. Nu este de ajuns să ştim că păcatele ne sunt iertate şi că acum suntem copii ai lui Dumnezeu. El doreşte mult ca noi să cunoaştem bine faptul că ne-a adus la Sine şi că acum nu mai este nimic care să se interpună între noi şi gloria Domnului. Este oare privirea noastră captată şi fixată asupra gloriei Domnului? Suntem noi conştienţi de poziţia privilegiată pe care o ocupăm, de a fi atât de aproape de El, încât să putem privi faţa Sa glorioasă? Înţelegem noi oare că fiecare rază care răzbate din această glorie are puterea să ne transforme tot mai mult în chipul Său?

Hristos Însuşi este izvorul puterii noastre, dar, dacă nu privim în sus la El, prin credinţă, dacă El nu este ţinta sau Obiectul privirilor noastre, nu va exista niciun canal prin care puterea vieţii celei noi să curgă în sufletele noastre. Un exemplu pozitiv este Ştefan. Când el a văzut gloria lui Dumnezeu şi pe Isus stând la dreapta Sa (Fapte 7.55), a fost atât de întărit şi de ridicat deasupra împrejurărilor deosebit de dificile, încât a putut să se roage pentru cei care l-au persecutat până la moarte. Atât timp cât Hristos este prezent înaintea sufletelor noastre, primim putere; dar, dacă privirea credinţei noastre este distrasă şi înceţoşată de lucrurile lumii acesteia, ne împiedicăm şi cădem.

E. Dennett

Suntem plini de bucurie şi Te lăudăm nespus

Că-n curând pe nori veni-va Fiul Tău iubit, Isus,

Şi cu El, la Tine, Tată, vom fi totdeauna sus.

Pân-atunci, iubit Părinte, Tu ne-ncurajezi mereu,

Ne-ntăreşti, ne dai speranţă, când privim la Fiul Tău

Şi suntem schimbaţi de Tine tot mai mult în chipul Său.

Luni                        30                   Martie

Ferice de robii aceia pe care, venind, stăpânul îi va găsi veghind. Adevărat vă spun că se va încinge şi îi va pune să stea la masă şi, apropiindu-se, le va sluji.

               Luca 12.37

Domnul Isus nu a găsit cu cale să ne descopere momentul când Se va întoarce, ca să ne determine să-L aşteptăm mereu veghind; dar ne-a spus în multe rânduri, în cuvinte foarte clare, că va veni să ne ia la El. Şi în Vechiul Testament, venirea lui Mesia, Salvatorul lui Israel, a fost promisă de nenumărate ori. O etapă a acestei veniri minunate a avut deja loc, pentru că El S-a coborât aici, pe pământ, aşa cum promisese: un Prunc născut în Betleem dintr-o fecioară.

Isaia profeţise despre El: „Nu avea nici frumuseţe, nici strălucire, ca să ne atragă privirile [lui Israel], nici o înfăţişare ca să-L dorim“ (Isaia 53.2). S-a împlinit această profeţie? Cu siguranţă! Căci „El era dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerilor şi obişnuit cu suferinţa şi ca unul de care îţi ascunzi faţa“ (Isaia 53.3). Minunat este şi versetul 8, care vorbeşte foarte lămurit despre moartea Sa ca Înlocuitor pentru cei păcătoşi: „El a fost şters de pe pământul celor vii; pentru fărădelegea poporului meu a fost lovit“, dar parcă şi mai minunat este versetul 11, care sugerează atât de clar învierea Sa din morţi: „Va vedea rodul muncii sufletului Său şi va fi satisfăcut“.

Toate aceste profeţii s-au împlinit într-un fel atât de deosebit prin venirea Domnului Isus în această lume şi prin umblarea Sa aici, jos, timp de aproape treizeci şi trei de ani. Din moment ce tot ce au spus profeţii despre El s-a împlinit, cu siguranţă că nu ar trebui să existe nicio îndoială în sufletele noastre cu privire la promisiunea Sa că Se va întoarce să ne ia la Sine. Dar El nu mai trebuie să sufere niciodată acea agonie cumplită pe care a îndurat-o când S-a oferit pe Sine ca jertfă pentru păcatele noastre. În baza acestei lucrări împlinite în mod desăvârşit, El Se va întoarce să-i aducă pe toţi cei sfinţi, pe răscumpăraţii Săi, în prezenţa dragostei Sale din Casa Tatălui Său, dar nu încă pentru a-Şi lua puterea Sa măreaţă şi pentru a domni în strălucire peste univers, ci mai degrabă pentru a-Şi arăta caracterul de Slujitor desăvârşit, încingându-Se şi apropiindu-Se să le slujească celor pe care i-a răscumpărat, prin vărsarea sângelui Său preţios. Ce revărsare minunată a harului Său!

L. M. Grant

Marţi                      31                   Martie

Şi Boaz a zis bătrânilor şi către tot poporul: „Voi sunteţi martori astăzi că am cumpărat din mâna Naomei tot; … chiar şi pe Rut moabita, soţia lui Mahlon, mi-am cumpărat-o de soţie…“ Şi Boaz a luat pe Rut şi ea i-a fost soţie.

               Rut 4.9,10,13

În timpul de acum, când lucrarea de răscumpărare a fost pe deplin împlinită, lucrurile adânci ale lui Dumnezeu pot fi revelate. Vedem în acest pasaj cum Rut nu mai era doar o sărmană culegătoare de spice de grâu pe ogorul lui Boaz: acum ea împărtăşea tot ce deţinea acest „om puternic şi bogat“. Nu mai era văduva lui Mahlon, fiul mort al Naomei, deoarece Boaz o cumpărase de soţie.

De ce atât de mulţi credincioşi astăzi nu se bucură de moştenirea lor cerească şi nici măcar nu-şi dau seama că este de drept a lor? Pentru că nu au trecut prin exerciţiul de inimă atât de dureros prin care a trecut Naomi! Au siguranţa că păcatele le sunt iertate şi că vor experimenta credincioşia lui Dumnezeu pe tot parcursul vieţii lor pământeşti şi că vor ajunge într-o zi în cer, însă doar până aici se întinde funia spirituală cu care îşi măsoară ei noua viaţă. Nu au nici cea mai vagă idee în legătură cu bogăţia de binecuvântări spirituale de care s-ar putea bucura în timpul de acum.

De ce nu cunosc ei nimic despre aceste binecuvântări de care pot avea parte? Un motiv ar putea fi învăţătura incompletă sau chiar greşită, iar altul, lipsa de interes pentru lucrurile Domnului! S-au preocupat numai cu ei înşişi şi cu interesele lor. De îndată însă ce Domnul, în poziţia Sa glorificată în cer, ocupă primul loc în inima noastră, iar ochii inimii noastre sunt aţintiţi asupra Lui, El ne va arăta toate bogăţiile gloriei Sale. Atunci inimile noastre vot fi ridicate deasupra acestei lumi şi atrase spre El. Precum Rut şi Naomi, vom învăţa că Hristos ne poate face să ne bucurăm pe deplin de moştenirea noastră şi că El poate satisface orice dorinţă a inimii noastre cu privire la lucrurile lui Dumnezeu. Mai mult încă, prin Duhul Sfânt pe care ni L-a turnat în inimi, ne face capabili să umblăm potrivit cu chemarea noastră cerească. Atunci vom ajunge să-L cunoaştem ca pe Izvorul oricărui lucru şi ca pe Cel care restabileşte tot ceea ce Dumnezeu a dat celor ai Săi de la început. Tot ce ne este necesar pentru umblare aici, jos, se găseşte în El şi ne este păstrat în siguranţă până la sfârşit.

H. L. Heijkoop

Miercuri                    1                    Aprilie

Eu nu sunt din lumea aceasta.

               Ioan 8.23

Într-adevăr, Domnul Isus „nu era din lumea aceasta“, dar, printre mulţimile ei agitate, S-a coborât cu prietenie. El, Cel sfânt şi nepătat, n-a evitat contactul cu lumea în care Se găsea. Prin exemplul Său, n-a încurajat o dragoste care se izolează, nici n-a dispreţuit vreuna din bucuriile ei inocente. A mers pe acelaşi pământ plin de ispite ca şi noi, dar ce aură cerească înconjoară fiecare privire a Sa, fiecare cuvânt al Său, fiecare faptă a Sa! Observaţi exemplul Lui: El n-a înfruntat ispite care nu erau necesare, nici n-a bravat în faţa influenţelor distructive ale lumii. Ştia bine ce vrajă seducătoare poate arunca lumea asupra noastră şi cum ne poate ademeni ea să ne potolim setea din izvoarele ei murdare.

Domnul Isus ne-a arătat soluţia la această problemă grea cu care ne confruntăm, aceea de a fi „în lume“ şi totuşi „nu din lume“ (Ioan 17.11,14). Să părăsim lumea ar fi o încălcare a datoriei pe care o avem aici; am fi ca nişte slujitori care-şi părăsesc munca tocmai atunci când este mai mare nevoie de ei; sau am fi ca nişte soldaţi care dezertează de pe câmpul de luptă.

„Şi lumea trece…“ (1 Ioan 2.17)! Să imprimăm acest verset ca un motto asupra grijilor şi datoriilor din această lume, asupra obligaţiilor şi responsabilităţilor pe care le avem în ea, asupra ocupaţiilor şi plăcerilor ei. Să ne păzim de orice lucru din ea care ar încerca să ne amorţească inimile din punct de vedere spiritual, sau să ne împiedice minţile să gândească la lucrurile serioase, sau să ne coboare standardul datoriei creştine sau să determine în noi o purtare în pas cu obiceiurile, cu gusturile şi cu principiile lumii.

Să trăim în aşa fel încât bunăstarea spirituală a oamenilor care ne cunosc să crească tot mai mult şi să murim în aşa fel încât ei să păstreze aducerea-aminte a felului nostru de vieţuire şi să ne urmeze exemplul. Cel mai bun antidot pentru dragostea faţă de lume este să lăsăm ca goliciunea dinăuntrul inimii noastre să fie umplută cu dragostea lui Dumnezeu. Să ne amintim mereu că noi nu suntem din lume, după cum nici El nu este din lume (Ioan 17.14).

J. R. Macduff

Joi                            2                    Aprilie

Sunt strâns din două părţi, având dorinţa să plec şi să fiu împreună cu Hristos, pentru că este cu mult mai bine.

               Filipeni 1.23

Extras dintr-o scrisoare:

 

Dragă soră,

Pierderea scumpei voastre fiice este fără îndoială o lovitură dureroasă şi o mare pierdere pentru familia voastră; dar de mult timp m-am obişnuit cu gândul morţii în Domnul şi, în ce-i priveşte pe creştini, acest gând se asociază în mintea mea cu bucuria. Recunosc că, în ea însăşi, moartea este un lucru groaznic, dar pentru noi este mai degrabă un câştig.

Dumnezeu ne va primi în lumina Sa desăvârşită. Din cauza păcatelor noastre, pentru Hristos calea vieţii a trebuit să treacă prin moarte. Pentru noi însă nu mai este necesar acest lucru, fiindcă moartea a fost biruită pe deplin; dar, dacă va trebui vreodată să urmăm această cale, ca astfel să fim despărţiţi de ceea ce este rău şi întinat şi să intrăm în lumina şi în bucuria desăvârşită a prezenţei Sale, Hristos, Cel care a biruit deja totul, va fi şi acolo alături de noi. Dacă a mai rămas vreun lucru în noi care n-a fost adus încă înaintea lui Dumnezeu şi rezolvat împreună cu El, s-ar putea ca evenimentul morţii să fie un lucru dureros, pentru că sufletul trebuie adus în acea stare în care să poată împărtăşi bucuria care ne-a fost pregătită. Cu toate acestea, în ea însăşi, moartea nu este decât dezbrăcarea de ceea ce este muritor şi trecerea sufletului în lumină, în prezenţa Domnului Isus. Părăsim astfel ceea ce este pângărit şi rău; şi ce mare bucurie este aceasta!

Mai apoi, când va veni vremea, vom primi un trup nou, care va dăinui în putere şi într-o glorie nestricăcioasă şi nepieritoare; nu mai avem decât puţin timp de aşteptat.

Transmite salutările mele afectuoase copiilor tăi. Simt cu adevărat împreună cu voi toţi această pierdere căreia trebuie să-i faceţi faţă. Scumpa voastră fiică ar fi fost bucuria oricărei familii în care s-ar fi aflat; iar acum, ea este bucuria lui Hristos pentru totdeauna, după cum suntem îndreptăţiţi să credem. Aceasta este o mare mângâiere pentru cei care călătoresc încă aici jos, pe pământ. Dumnezeu ne pregăteşte pentru cer, tăind una câte una toate legăturile care ne ţin încă inimile alipite de pământ. Orice lucru este înlocuit cu Hristos; şi toate merg spre un şi mai bine al nostru. Dumnezeu să facă o binecuvântare din această întristare reală a inimii fiecăruia dintre voi, căci El este plin de bunătate şi ştie să împletească amărăciunea cu îndurările Sale abundente şi pline de har.

J. N. Darby

Vineri                       3                    Aprilie

Pentru că, dacă slujba condamnării a avut glorie, cu atât mai mult prisoseşte în glorie slujba dreptăţii! Pentru că şi ceea ce a fost glorificat n-a fost glorificat în această privinţă, datorită gloriei care o întrece cu mult.

               2 Corinteni 3.9,10

Gloria harului

Legea era o slujbă a condamnării şi a morţii (2 Corinteni 3.7). Ea nu ne-a descoperit ce este Dumnezeu, ci cum ar trebui să fie omul. Acest fapt s-a dovedit fatal pentru creatura umană. În acest pasaj vedem că legea este „ceea ce a fost desfiinţat“. Prin contrast, evanghelia este „ceea ce rămâne“ (2 Corinteni 3.11). Ea nu va păli niciodată înaintea unei glorii mai luminoase, pentru că ea nu ne vorbeşte despre cum ar trebui să fie omul, ci despre cum este Dumnezeu Tatăl! El ni S-a descoperit în Fiul Său, într-un mod deosebit de binecuvântat, potrivit cu nevoia şi cu starea noastră.

Evanghelia n-a fost doar introdusă cu glorie, ci ea subzistă (rămâne) în glorie, în acea glorie care întrece orice măsură, care excelează. Este mărturia divină despre Cel care, împlinind lucrarea de răscumpărare, S-a înălţat în cer, la dreapta lui Dumnezeu. La El privim noi azi cu admiraţie, cu faţa descoperită, cu o pace deplină, în prezenţa unei sfinţenii absolute. Fiii lui Israel nu puteau privi la faţa lui Moise, din cauza strălucirii ei, dar noi avem privilegiul de a putea admira fără încetare gloria Tatălui nostru strălucind de pe faţa preaiubitului Său Fiu. El nu Şi-a ocupat locul în glorie până când n-a fost rezolvată orice problemă legată de sufletele noastre şi până când n-a fost redus la tăcere orice duşman.

Spre deosebire de Moise, care s-a urcat pe munte spunând: „Poate voi face ispăşire pentru păcatul vostru“ (Exod 32.30), în timp ce poporul a rămas tremurând şi plângând la poalele muntelui, Domnul Isus întâi a făcut ispăşire şi apoi S-a urcat să-Şi ia locul la dreapta Măririi, în ceruri. Dacă păcatele noastre n-ar fi fost pe deplin îndepărtate înainte ca El să fie glorificat, atunci ele n-ar mai putea fi şterse niciodată, pentru că Domnul Isus nu Se va mai întoarce niciodată pe pământ ca să moară încă o dată. Mai înainte ca Domnul Isus să-Şi ocupe locul de drept în glorie, dreptatea a fost pe deplin împlinită şi Tatăl a fost glorificat.

W. W. Fereday

Sâmbătă                  4                    Aprilie

Dar acum, fără lege, s-a arătat o dreptate a lui Dumnezeu, mărturisită de lege şi de profeţi; o dreptate a lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei care cred: pentru că nu este deosebire.

               Romani 3.21,22

Gloria harului

Spre deosebire de lege, care cerea dreptate, slujba dreptăţii nu cere dreptate, ci o descoperă, în Persoana Domnului Isus. Ea este totodată o slujbă a Duhului. Dumnezeu n-a promis niciodată că va da Duhul ca răsplată pentru cei ce ţineau legea. Untdelemnul sfânt pentru ungere nu putea fi turnat peste trup, peste carnea pământească (Exod 30.31,32). Duhul nu putea fi oferit ca răsplată pentru lucrarea omului. Dar Tatăl a onorat pe deplin lucrarea Domnului Isus. Duhul Sfânt S-a coborât din gloria în care Domnul Isus a intrat după ce a împlinit lucrarea, fiind un dar al Tatălui pentru toţi cei care cred în Evanghelie. Acesta nu este doar un aspect doctrinar uscat şi abstract, ci o mărturie binecuvântată despre gloria Mântuitorului.

Duhul lui Dumnezeu, odată coborât peste noi, ne îndreaptă inimile spre locul în care Se află Domnul nostru Isus. Omul cel nou îşi găseşte desfătarea în El şi nicăieri în altă parte. Duhul este legătura vie dintre noi şi Preaiubitul nostru, aflat în glorie. El ne face să ne aţintim privirile cu admiraţie asupra Domnului şi astfel suntem transformaţi treptat în acelaşi chip cu al Lui, din slavă în slavă. Acesta este adevăratul creştinism: ca inimile să ne fie îndepărtate de la lucrurile de aici, de jos, şi ocupate în dragoste cu Cel care Se află acum la dreapta Tatălui.

Am putea spune că acesta este efectul permanent pe care-l produce evanghelia, cu toate că există un anumit progres în experimentarea acestor lucruri. Din momentul în care credem, suntem pecetluiţi cu Duhul Sfânt; feţele ne sunt îndreptate în sus şi întoarcem spatele lumii, devenind puţin câte puţin tot mai asemănători cu chipul Său. Duhul Îşi găseşte desfătarea în a ne transforma în acest fel.

W. W. Fereday

O, Tu, Isuse, Miel încununat în mărire,

Doar Tu pe cruce, murind, ne-ai adus mântuire.

Fiu glorios, pe al Tău tron Te-ai întors

Din locul de umilire.

J. D. Smith

Duminică                 5                    Aprilie

Îţi va da spini şi mărăcini.

               Geneza 3.18

Glasul lui Dumnezeu răsună foarte limpede în această judecată rostită în Eden: blestemul pus asupra şarpelui, vrăjmăşia dintre femeie şi şarpe, înmulţirea durerii femeii, blestemarea pământului şi, nu în ultimul rând, spinii şi mărăcinii ce aveau să răsară pe pământ.

Înainte de acest pasaj nu găsim spinii şi mărăcinii menţionaţi în Biblie. Dimpotrivă, citim: „Şi pământul a dat vegetaţie, ierburi care fac sămânţă, după felul lor, şi pomi care fac rod, în care este sămânţa lor, după felul lor. Şi Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun“ şi, „din pământ, Domnul Dumnezeu a făcut să crească tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni de mâncat“ (Geneza 1.12; 2.9). Mai departe în Scriptură vedem că spinii apar ca rezultat al neascultării omului faţă de Dumnezeu.

În Matei 27.29 găsim amintiţi spinii într-o împrejurare surprinzătoare. Citim acolo că soldaţii au împletit o coroană de spini şi au pus-o pe capul lui Isus. La ce s-o fi gândit oare acel soldat care a împletit coroana de spini? Râdea poate în timp ce o împletea? A întins-o oare celor din grup cu un comentariu batjocoritor, de genul: „Uitaţi aici o coroană potrivită pentru cineva care pretinde a fi împărat“?

Domnul nostru S-a expus la multă durere şi suferinţă provocată de mâinile propriei creaturi, omul. O batjocoritoare coroană de spini, plină de ţepi, a străpuns fruntea sfântă a Mântuitorului. Cât de mişcător şi de preţios este pentru noi exemplul Domnului Isus, al Celui care S-a smerit atât de mult, încât S-a lăsat încoronat de ceva cu totul nevrednic de El, Binecuvântatul şi singurul Atotputernic, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor! Cât de preţios este să-L putem vedea, prin credinţă, pe acest Om al durerii înălţat atât de sus şi pe drept încoronat cu glorie şi cu cinste!

D. Sands

Ca să mă răscumperi pe cruce-ai murit

Şi spinii-a Ta frunte adânc au rănit

Întâi m-ai iubit Tu, în veci Te slăvesc,

Şi-acum, o, Isuse, nespus Te iubesc!

Luni                          6                    Aprilie

Dar eu nu consider viaţa mea scumpă pentru mine, numai să-mi sfârşesc alergarea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus.

               Fapte 20.24

Aceasta este mărturisirea pe care a făcut-o un slujitor credincios al lui Dumnezeu, căruia Duhul Sfânt i-a îngăduit să afirme despre sine şi cuvintele: „Eu am lucrat mai mult decât ei toţi“. Ni se dezvăluie în acest pasaj secretul unei astfel de lucrări binecuvântate. Să ne oprim la trei dintre aspectele care caracterizează o astfel de lucrare:

1. Preţul. Apostolul Pavel a măsurat preţul pe care era dispus să-l plătească – chiar viaţa sa – şi l-a socotit ca un preţ neînsemnat: un preţ atât de mic, încât a putut spune: «Nu pun niciun preţ pe viaţa mea». Aşa că, dacă nici chiar viaţa sa nu şi-o socotea prea scumpă ca să o dea, cu atât mai puţin nişte lucruri neînsemnate, precum bogăţiile pământeşti.

2. Alergarea. Pavel era conştient că alerga într-o cursă pe care trebuia s-o ducă la sfârşit. El nu înainta fără să aibă o ţintă clară înainte. Astfel că, înainte de moartea sa, i-a putut spune lui Timotei: „Mi-am sfârşit alergarea“. Pentru el, predicarea Evangheliei nu era un lucru facultativ. Hristos trebuia să fie glorificat în trupul său: fie prin viaţă, fie prin moarte.

3. Sursa. Referitor la lucrarea sa, apostolul afirmă: „slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus“. Pavel nu era un apostol „de la oameni, nici prin om“. Când S-a întâlnit prima dată cu Domnul Isus, El i-a spus: „Ridică-te dar şi intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci“. Mai târziu, Pavel va mărturisi: „N-am fost neascultător viziunii cereşti“ – şi aceasta în ciuda a ceea ce Domnul îi spusese lui Anania: „Îi voi arăta câte trebuie să sufere pentru Numele Meu“.

Preţul – Alergarea – Sursa. Putem vedea toate aceste trei caracteristici în viaţa şi în lucrarea Domnului nostru Isus Hristos. Preţul: S-a dat pe Sine Însuşi la moarte pentru noi. A fost ascultător până la moarte şi chiar moarte de cruce. Alergarea: „Eu Te-am glorificat pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac“. Sursa: „am primit această poruncă de la Tatăl Meu“ şi „cum Mi-a poruncit Tatăl, aşa fac“.

Fie ca şi noi să fim gata să plătim preţul, să ne cunoaştem alergarea ce ne stă în faţă şi să glorificăm Sursa noastră binecuvântată prin umblarea şi lucrarea noastră aici, jos.

A. M. Behnam

Marţi                        7                    Aprilie

Şi cuvântul Domnului a fost către Iona, fiul lui Amitai, zicând: Ridică-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi strigă împotriva ei; pentru că răutatea lor s-a suit înaintea Mea. Dar Iona s-a ridicat ca să fugă la Tarsis, departe de faţa Domului, şi a coborât la Iafo şi a găsit o corabie care mergea la Tarsis.

               Iona 1.1‑3

Nu se menţionează de la începutul acestei istorisiri că Iona ar fi fost un profet; dar vedem că Dumnezeu i-a dat responsabilitatea unui profet atunci când i-a cerut să meargă la Ninive şi să mărturisească împotriva ei. Când Dumnezeu vorbeşte unuia dintre slujitorii Săi, acesta ar trebui cu siguranţă să fie gata să asculte cu promptitudine. Iona însă era foarte hotărât să nu asculte. Nici măcar n-a rămas în locul unde se găsea când i-a vorbit Domnul, ci i-a venit o idee ciudată: să se depărteze cât mai mult posibil! Nu şi-a dat oare seama că aceasta nu schimba cu nimic lucrurile în ochii lui Dumnezeu? Nu putea Domnul să-Şi ducă la îndeplinire planul cu el la fel de bine oriunde s-ar fi găsit, fie pe o corabie, fie la Iope?

Dar de ce era Iona atât de neliniştit şi de nerăbdător să scape de această responsabilitate? Ne răspunde chiar el la această întrebare, în capitolul 4.1,2. Când marea cetate Ninive s-a pocăit în urma predicării sale, „el s-a rugat Domnului şi a zis: „O, Doamne, nu era acesta cuvântul meu, când eram încă în ţara mea? De aceea am căutat să fug la Tarsis, pentru că ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi îndurător, încet la mânie şi de o mare bunătate şi că Te întorci de la rău“. Dar Iona nu avea aceeaşi îndurare şi bunătate, cum avea Dumnezeu. În mod clar, el spera că Ninive va fi mai degrabă distrusă, decât cruţată. Era preocupat mai mult de propria-i reputaţie şi mândrie, decât de sufletele celor pierduţi. Chiar I-a cerut Domnului să-i ia viaţa, spunând că ar fi fost mai bine pentru el să moară, decât să trăiască. De ce n-a stat el oare o clipă să chibzuiască şi să-şi dea seama că, drept urmare a predicării sale, toată cetatea Ninive s-a întors din căile ei rele să-L caute pe Domnul?

În ce ne priveşte, dacă vom căuta să slujim Domnului din motive egoiste, vom vedea că vom sfârşi dezamăgiţi şi frustraţi. Fie ca dragostea să fie singurul şi adevăratul motiv al slujirii noastre!

L. M. Grant

Miercuri                    8                    Aprilie

Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos … Făcându-ne cunoscut taina voii Sale, după buna Sa plăcere pe care Şi-a propus-o în Sine Însuşi, pentru administrarea împlinirii timpurilor, ca să adune din nou, împreună, toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ; în El, în care am şi primit o moştenire, fiind rânduiţi dinainte, după planul Celui care lucrează toate după sfatul voii Sale.

               Efeseni 1.3,9‑11

Niciun evreu sau vreunul dintre neamuri nu poate fi adăugat Bisericii, care este Trupul lui Hristos, doar pe motiv că Dumnezeu a stabilit în trecut o legătură cu rasa sau cu poporul Său. Niciun evreu sau vreunul dintre neamuri nu poate fi mântuit în baza vreunei promisiuni sau a vreunui legământ făcut de Dumnezeu în trecut cu rasa sau cu poporul Său. Nu, ci, în mod suveran, Dumnezeu a ales pe fiecare dintre ei în Hristos (nu în Avraam) înainte de întemeierea lumii – şi aceasta înseamnă înainte de începutul timpului, înainte de a fi fost făcută vreo promisiune, vreun legământ sau de a fi fost stabilită vreo guvernare. Ce mare har! Dumnezeu „ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos“.

Evanghelia, măreaţa veste bună despre Fiul lui Dumnezeu, este mijlocul folosit de Dumnezeu pentru a-i chema şi îndreptăţi pe păcătoşi. Cei pe care-i cheamă şi îi îndreptăţeşte, adică pe toţi cei care au crezut, Dumnezeu îi pecetluieşte cu Duhul Sfânt. Acesta este sigiliul sau pecetea prin care Dumnezeu Îşi arată aprobarea şi dreptul de proprietate. Dumnezeu dă mărturie despre un astfel de om: «Acesta este al Meu în mod autentic şi stă în prezenţa Mea fiind acceptat în Cel Preaiubit». Ce dragoste minunată!

Nu ne putem nicidecum atribui nouă înşine cinstea de a fi ai Lui, ca şi cum am fi meritat în vreun fel acest har deosebit al lui Dumnezeu. Nu, nu era nimic atrăgător în noi, ci totul era respingător. Noi suntem născuţi din Dumnezeu, în familia lui Dumnezeu, după cum este scris: „au fost născuţi nu din sânge, nici din voia cărnii, nici din voia omului, ci din Dumnezeu“ (Ioan 1.13). Conştientizarea acestor lucruri ne va face să îngenunchem la picioarele Sale şi să declarăm ca nişte adoratori autentici: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“.

J. Redekop

Joi                            9                    Aprilie

„Iată, vin zile“, zice Domnul Dumnezeu, „când voi trimite foamete în ţară; nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci de auzire a cuvintelor Domnului. Şi vor rătăci de la mare până la mare şi de la nord până la răsărit; vor cutreiera încoace şi încolo, ca să caute cuvântul Domnului, şi nu-l vor găsi“.

               Amos 8.11,12

Cine este acela care, în timpurile de belşug, stă să se gândească la foamete? Uneori însă, după belşug, urmează, într-adevăr, foametea. Aşa s-a întâmplat în Egipt. Întâi au fost şapte ani de belşug, apoi au venit şapte ani de foamete. Iar când foametea a devastat ţara, tot acel timp de belşug a fost uitat complet.

La fel se întâmplă câteodată şi cu lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu. Într-o vreme în care mulţi slujitori respectaţi ai Domnului sunt angajaţi în mod activ în a-L prezenta pe Hristos sufletelor, puţini sunt probabil aceia care se gândesc că acest belşug ar putea fi urmat şi de o perioadă de criză sau de lipsă. Deşi una dintre cele mai mari binecuvântări pe care le oferă Dumnezeu sufletelor preaiubiţilor Săi este lucrarea Cuvântului Său îmbelşugat, care dă mărturie despre Hristos într-un mod abundent şi potrivit nevoilor tuturor sfinţilor, totuşi, unii dintre noi nu pot zări un astfel de belşug în vieţile lor decât privind mult în urmă, pe unde au fost cândva, în timp ce, în prezent, sunt aproape într-o stare de dezolare, din lipsă de hrană spirituală; acestora puţin le mai lipseşte până să sufere de foamete. De ce atâţia copii ai lui Dumnezeu abia mai supravieţuiesc, în loc să fie cu totul consacraţi Domnului, în libertate sfântă?!

H. H. Snell

O, Doamne, noi Îţi mulţumim că şi în timpu-acesta

Ne-ai dat Cuvântul Tău cel viu în toată plinătatea.

Cuvântul Tău ne dă curaj să ne-ndreptăm spre Tine,

Să 'naintăm pe cale!

 

Tu ne-ai pus, Doamne,-n faţa Ta şi-n a Ta strălucire,

Ca prin lumina Ta de sus să ne vedem azi viaţa.

Fii lăudat, Isuse scump, că în credincioşie

Ne-ai dat învăţătură!

 

Noi Te rugăm să ne ajuţi să-Ţi împlinim Cuvântul,

Ca-n viaţa noastră s-arătăm puterea Ta, o, Doamne,

Mereu mai mult, spre slava Ta, chiar în dureri, suspine,

Când vin pe-a noastră cale.

Vineri                     10                  Aprilie

Şi, pe când priveau ei ţintă spre cer în timp ce El Se ducea, iată, au stat lângă ei şi doi bărbaţi în veşminte albe, care au şi spus: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi în cer, aşa va veni, în felul în care L-aţi văzut mergând spre cer“.

               Fapte 1.10,11

Ce lucru cu totul deosebit este acesta, să vezi un Om urcându-Se în cer! Într-adevăr, Hristos „a mers spre cer“. „S-a suit la cer“ ne spune Ioan 20.17, iar Fapte 1.10 ne relatează: „în timp ce El Se ducea (spre cer)“. Aşadar, este în acelaşi timp adevărat şi că Hristos a fost înălţat şi luat în cer (vers. 9), ca şi faptul că S-a suit la cer (vers. 10). Aici observăm măreţia lui Hristos: El Însuşi avea puterea să Se suie acolo sus, să Se suie în ceruri! Acelaşi verb este folosit şi de îngeri în Fapte 1.11 când spun: „în felul în care L-aţi văzut mergând spre cer“.

Apoi, îngerii confirmă şi viitoarea revenire a Lui Hristos pe pământ, în mod vizibil, în acelaşi fel şi pe acelaşi munte (Zaharia 14.4), atunci când Israelul va fi în sfârşit pregătit să-L primească (Matei 23.39). Mai târziu, în Noul Testament, Pavel citează Psalmul 68 ca să descrie biruinţa câştigată de Hristos atunci când S-a suit în înălţime: „Suindu-Se în înălţime, a robit robia şi a dat daruri oamenilor“ (Efeseni 4.8). Făcând o mică paranteză, Pavel explică: „Iar acest «S-a suit» ce este decât că a şi coborât în părţile mai de jos ale pământului? Cel care a coborât este Acelaşi care S-a şi suit mai presus de toate cerurile ca să umple totul“ (Efeseni 4.9,10).

Pavel a subliniat slava lui Hristos prin cel puţin patru aspecte: 1. El S-a suit; 2. mai presus de; 3. toate cerurile; 4. ca să umple totul. Acest ultim punct ne arată că într-o zi întregul univers va purta pecetea lui Hristos şi va reflecta frumuseţile Persoanei Sale! El, Cel lepădat de oameni, este Cel despre care citim că „S-a suit“ sau „a mers spre cer“, şi totodată a fost „înălţat la cer“ de Dumnezeu.

A. E. Bouter

Sâmbătă                11                  Aprilie

Dumnezeu l-a încercat pe Avraam şi i-a zis: … „Ia acum pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac, şi adu-l acolo ca ardere-de-tot pe unul din munţii despre care îţi voi spune“.

               Geneza 22.1,2

Dumnezeu urma să-l ridice pe Avraam pe cea mai înaltă poziţie pe care o poate ocupa un om, de aceea vedem aici cum îi cere o exprimare practică a unui devotament de cel mai înalt grad. Ca să-şi dovedească acest devotament, trebuia să treacă printr-o încercare de o intensitate maximă.

Dacă dorim să umblăm cu Dumnezeu pe cea mai înaltă şi mai sfântă cale a devotării sincere, trebuie să căutăm mai întâi să vedem dacă nu cumva am păstrat ceva în lăuntrul nostru sau în jurul nostru care să nu fie potrivit cu apropierea noastră de sfinţenia Sa. Dumnezeul nostru este infinit în harul, în îndurarea şi în răbdarea Sa faţă de noi. El ne poate purta şi îngădui, ne poate aştepta, dar nu trebuie să uităm că, împiedicând dezvoltarea unui devotament sincer, vom pierde unele dintre binecuvântările prezente şi o parte din răsplata viitoare.

Pentru Avraam a fost o cinste deosebită să fie chemat de Dumnezeu în locul unde avea să fie încercat. Ar trebui să observăm duhul în care răspunde el încercării: „Avraam a zis tinerilor săi … Eu şi băiatul vom merge până acolo şi ne vom închina“ (Geneza 22.5). Aici ni se dezvăluie adevăratul caracter al devotamentului său. Pentru el, a-l oferi pe unicul său fiu, obiectul afecţiunilor sale, ca jertfă pe altar era un act de închinare.

Avraam L-a crezut pe Dumnezeu! El învăţase să se supună Domnului cu o încredere şi cu o ascultare fără murmur. Prin urmare, când a fost chemat să-l aducă ardere-de-tot pe altar pe cel pe care-l dorise atât de mult, pe care îl aşteptase şi pe care îl primise prin credinţă, pe Isaac, Avraam se pleacă şi spune: „Eu şi băiatul vom merge şi ne vom închina“.

Fie ca această scenă, prezentată atât de viu şi de convingător înaintea inimilor noastre, să constituie temeiul şi caracterul devotamentului nostru!

C. H. Mackintosh

Tată ceresc, prin har în faţa Ta noi ne plecăm

Şi pentru daru-Ţi de nespus noi toţi Te adorăm.

Singuru-Ţi Fiu, plăcerea Ta dinainte de timp,

Dragostea Ta L-a dat la moarte pentru cel căzut.

C. H. von Poseck

Duminică               12                  Aprilie

El mi-a frânt puterea în drum, mi-a scurtat zilele; am zis: „Dumnezeul meu, nu mă lua la jumătatea zilelor mele; anii Tăi sunt din generaţie în generaţie! Tu ai întemeiat pământul la început şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale; ele vor pieri, dar Tu vei rămâne; şi toate de vor învechi ca o haină, le vei schimba ca pe un veşmânt şi se vor schimba“.

               Psalmul 102.23‑26

Aceste cuvinte aparţin Domnului Isus şi au fost rostite când, după ce venise în lume, „a fost răstignit în slăbiciune“. Cât de frumos este faptul că o Persoană aşa de măreaţă a binevoit să devină Om, caracterizat de slăbiciune omenească şi, dintr-o inimă adânc îndurerată să implore: „Nu Mă lua la jumătatea zilelor Mele“. Cu siguranţă aceasta descoperă sentimentele Sale profunde ca Om, care a simţit suferinţa de a fi luat de pe pământul celor vii, la o vârstă timpurie. Însă nu exista alt mod în care El să împlinească marea lucrare de răscumpărare, pe care, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, ştim că a împlinit-o perfect şi de bună voie.

Dumnezeu Îi răspunde imediat: „Anii tăi sunt din generaţie în generaţie“, acest lucru indicând că, deşi Şi-a dat viaţa la mijlocul zilelor Sale (avea 33 de ani când a murit), El trăieşte de-a lungul tuturor generaţiilor viitoare. Desigur, aceasta include învierea Sa dintre morţi.

Mai mult de atât, Dumnezeu Îi aminteşte: „Tu ai întemeiat pământul la început şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale“. El nu doar că va trăi pentru eternitatea viitoare, dar El trăieşte deja din eternitatea trecută. Pământul şi cerurile create vor pieri, în timp ce El Însuşi rămâne, deoarece El este „Acelaşi“. Cu toate că El este Creatorul universului şi îl poate schimba aşa cum doreşte, El Însuşi nu Se schimbă. Nu putem decât să ne uimim văzând o aşa măreţie şi în acelaşi timp o smerenie plină de har şi de dragoste, ceea ce ne face să-I dăm onoare Celui care este vrednic să o primească.

L. M. Grant

Luni                        13                  Aprilie

Dar un fariseu numit Gamaliel, învăţător al legii, onorat de tot poporul, s-a ridicat în sinedriu şi a poruncit să-i scoată puţin afară pe oameni.

               Fapte 7.34

Aruncând asupra Lui toată îngrijorarea voastră, pentru că El îngrijeşte de voi.

               1 Petru 5.7

Conducând un camion pe un drum forestier african, Nenuco a întâlnit o femeie bătrână care ducea în spate un coş cu lemne pentru foc. Dorind să o ajute, a oprit şi a invitat-o să urce, ceea ce ea a şi făcut, mulţumindu-i. Mergând mai departe, Nenuco s-a uitat în oglindă şi a observat că femeia stătea reţinută în partea din spate a maşinii, ţinând încă în spate coşul cu lemne, de aceea a oprit şi i-a spus că poate lăsa coşul din spate. «Îţi mulţumesc», a fost replica ei, «dar nu doresc să te deranjez prea mult. Ai fost foarte amabil că m-ai ajutat aşa că am vrut să îmi fac partea mea ducând încărcătura, ca să nu fie prea mult pentru tine».

Poate ne amuzăm de simplitatea şi de înţelegerea greşită a acestei femei. Dar nu procedăm oare şi noi exact la fel? Avem o povară care este prea grea pentru noi, mergem la Domnul Isus, El ne ajută, dar noi nu vrem să lăsăm povara cu totul. Poate o lăsăm pentru puţin timp, dar apoi revenim pentru a o lua din nou. Ce este aceasta? Ignoranţă, sau necredinţă? Domnul doreşte să Îi dăm toate grijile şi greutăţile noastre, nu doar puţin din ele. Nimic nu este prea greu pentru El. El îngrijeşte de noi şi doreşte să ne poarte poverile. A făcut acest lucru odinioară la cruce, când ne-a iertat păcatele. În această lucrare noi nu avem niciun merit şi nici nu am putut ajuta în vreun fel, El fiind singurul care a putut să ia păcatele care apăsau din greu asupra noastră. Însă El nu a vrut să ne ajute doar în acel moment, ci în fiecare zi este la dispoziţia noastră, pentru a ne veni în ajutor în mersul prin lumea aceasta. El doreşte să-I aducem toate greutăţile noastre şi astfel să ne elibereze de ele. Lui Îi pasă de noi.

A. Blok

Marţi                      14                  Aprilie

Şi profetul care-l întorsese din drum a auzit şi a zis: „Este omul lui Dumnezeu care n-a ascultat de cuvântul Domnului; pentru aceasta Domnul l-a dat leului care l-a sfâşiat şi l-a omorât, după cuvântul Domnului pe care i-l spusese“.

               1 Împăraţi 13.26

Pentru că este timpul ca judecata să înceapă de la casa lui Dumnezeu; iar dacă începe întâi de la noi, care va fi sfârşitul acelora care nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?

               1 Petru 4.17

Ca şi Cain, Ieroboam şi-a instituit propria religie, provenită din inima lui. Şi-a construit un altar la Betel, deşi Betel înseamnă „casa Domnului“, şi, în timp ce ardea acolo tămâie, un om al lui Dumnezeu din Iuda a strigat împotriva acelui altar prin cuvântul Domnului şi a avertizat cu privire la judecata care se va abate asupra acelui sistem de închinare. Ieroboam, în nechibzuinţa lui, a vrut să îl prindă, dar nu a avut putere să îi facă vreun rău.

Pentru a veni la Ieroboam, acel om al lui Dumnezeu trebuia să intre în domeniul stăpânit de acest împărat, de aceea Dumnezeu îi dăduse reguli precise cu privire la felul în care trebuia să se comporte, reguli pe care le-a respectat, refuzând ospitalitatea şi răsplata împăratului. Dar, la întoarcerea spre casă, s-a oprit pentru a se odihni puţin, iar un profet bătrân a insistat să vină la el acasă pentru a mânca pâine, minţindu-l că un înger i-a spus să facă aceasta. Niciun înger nu are putere să schimbe ceea ce Dumnezeu a spus. Orice contradicţie sau încercare de a adăuga ceva la ceea ce a afirmat Dumnezeu este o gravă ofensă la adresa Celui care nu Se schimbă şi nu poate să mintă. De aceea, acest om a fost omorât de un leu, într-un mod neobişnuit.

Dumnezeu doreşte ca slujitorii Săi să fie exemple ale ascultării de Cuvânt. Astfel, înainte să aducă judecata asupra necredinţei lui Ieroboam, El S-a ocupat să aducă pedeapsa asupra neascultării servitorului Său, a aceluia prin care tocmai rostise acea judecată. Să nu uităm cât de solemnă este datoria noastră de a-L reprezenta pe Dumnezeu în această lume, ca ambasadori ai Lui!

E. P. Vedder, Jr.

Miercuri                  15                  Aprilie

Dormeam, dar inima mea veghea … Glasul preaiubitului meu! El bate: „Deschide-mi, sora mea, iubita mea, porumbiţa mea, tu, desăvârşita mea! Pentru că-mi este capul plin de rouă, buclele mele de picurii nopţii“.

               Cântarea Cântărilor 5.2

Mireasa cuprinsă de adormire cunoaşte vocea Mirelui şi felul în care El bate la uşă. El, în loc să fie influenţat de starea ei sufletească tristă şi să o acuze de indiferenţă, i Se adresează în termeni mai delicaţi decât o făcuse vreodată: „Deschide-Mi“, spune El, «Mie – Mesia al tău – Preaiubitul tău – Isus – de ce Îmi închizi uşa?». „Deschide-Mi, sora Mea, iubita Mea, porumbiţa Mea, desăvârşita Mea.“

Niciodată El nu o numise „desăvârşită“. Acest termen a fost rezervat pentru ziua eşecului ei profund. Niciodată El nu făcuse aluzie la „roua“ şi la „picurii“ nopţii cu care S-a încărcat pe drumul de devotament şi de dragoste pentru ea. Ce apelativ! Ecoul lui profund răsună din întunericul grădinii Ghetsimani şi din singurătatea de la Calvar – aceste două locuri descoperă măreţia unei dragoste pe care nimic nu o poate întoarce de la îndeplinirea scopului ei.

Există oare ceva în toate acestea ce denotă vreo schimbare în dragostea lui Hristos pentru cea care L-a lepădat? Mirele o roagă cu insistenţă, ca şi cum ar fi fost o favoare pentru El să fie lăsat să intre sub acoperişul ei, ca un călător trudit într-o noapte furtunoasă. De asemenea, este de reţinut modul în care El i Se adresează, într-o notă cu totul specială, pe care nu o mai folosise înainte, presărată acum cu mulţi termeni afectuoşi – sora, dragostea, porumbiţa şi desăvârşita Mea. Iată dragostea lui Hristos, dragostea Sa către cel rătăcit. Să fim atenţi la aceasta! Este vorba despre o inimă care nu se schimbă niciodată. O, cât de mult ar trebui să preţuim această inimă, să ne încredem în ea, să contăm pe ea şi să rămânem alături de dragostea ei neschimbătoare!

A. Miller

Joi                          16                  Aprilie

Şi unul dintre ei l-a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat urechea dreaptă. Şi Isus, răspunzând, a spus: „Lăsaţi, până aici!“ Şi, atingându-i urechea, l-a vindecat.

               Luca 22.50,51

Un discipol de-al Domnului Isus greşeşte. Există anumite greşeli care izvorăsc nu doar dintr-o înţelegere eronată, ci dintr-o stare nepotrivită a inimii. Aceasta a fost greşeala pe care au făcut-o ucenicii aici. Dacă inimile lor ar fi fost aproape de El, ar fi ştiut cu siguranţă că a lovi cu sabia acum, când Domnul urma să moară pentru păcătoşi, era un gând cât se poate de departe de inima Lui. Putem greşi din punct de vedere doctrinar, dar, când acţionăm împotriva voinţei Domnului, facem o greşeală în urma căreia trebuie să ne judecăm cu toată asprimea. Desigur, Domnul l-a vindecat pe bietul slujbaş al marelui preot.

 Ai cercetat vreodată, în lumina Scripturii, ce este inima omului? Poate îmi vei spune că este rea, şi aşa şi este, într-adevăr! Dar ea nu doar că este capabilă de a face răul, ci este incurabilă şi deznădăjduit de rea. Priveşte la preoţii din templu, atunci când s-a rupt perdeaua dinăuntru! Ce au făcut ei? Au urzit o minciună. Priveşte la soldaţii de lângă mormântul gol! Care a fost reacţia lor? Au consimţit să mintă. O perdea ruptă nu poate vindeca inima preoţilor, iar un mormânt gol nu poate vindeca inima soldaţilor. Nici minunea vindecării urechii nu-i impresionează cu nimic pe preoţii de seamă, pe căpitanii şi pe bătrânii care veniseră împotriva Lui (vers. 52).

Ai şi tu o asemenea inimă? Obiceiurile tale pot fi diferite, dar carnea este aceeaşi în toţi: este nu numai rea, ci şi incurabilă. În această grădină, ei Îl văd făcând o minune divină de vindecare şi totuşi Îl leagă şi-L duc la moarte. Spune-mi, te rog, ce poţi face cu o inimă ca aceasta, care a săvârşit astfel de lucruri?

J. G. Bellet

Vineri                     17                  Aprilie

Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemaţi potrivit planului Său. Pentru că, pe aceia pecare i-a cunoscut dinainte, i-a şi rânduit dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi.

               Romani 8.28,29

 

Care este scopul lui Dumnezeu pentru noi? Scopul lui Dumnezeu pentru noi este să fim „asemenea chipului Fiului Său“. Nu este vorba de o asemănare fizică, ci mai degrabă de o asemănare cu caracterul şi cu felul Său de a fi.

Am fost predestinaţi să fim asemenea Lui cu mult înainte de a fi născuţi, iar acum Dumnezeu ne-a chemat şi ne-a îndreptăţit prin lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Mai mult, am fost chiar „glorificaţi“ (vers. 30), iar faptul că în acest verset este folosit timpul trecut denotă că Dumnezeu vede lucrarea ca fiind împlinită deja! Deşi Dumnezeu ne vede glorificaţi, „gloria“, din punctul nostru de vedere, este încă ceva ce ţine de timpurile viitoare. Tânjim după acel moment când trupurile noastre, supuse slăbiciunii, vor fi transformate, acest lucru fiind numit „înfiere“, în versetul 23.

Până atunci însă, trăim în această lume, în care întâlnim dificultăţi. Mântuitorul nostru ne-a spus că vom trece prin „necazuri“ în această lume, aşa cum El Însuşi a trecut (Ioan 16.33), dar suferinţele noastre nu pot fi comparate cu gloria care ne stă înainte. Suntem încurajaţi şi asiguraţi prin această întrebare retorică: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?“ (vers. 31). Acuzaţiile celui care este numit „Acuzatorul“ (Apocalipsa 12.10), ale lui Satan, sunt reduse la tăcere, deoarece Dumnezeu ne-a îndreptăţit şi ne-a curăţit deja de vina şi de păcatele noastre. Nimic şi nimeni „nu ne poate separa de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru“ (vers. 39).

Dumnezeu are ca scop binecuvântarea veşnică a credincioşilor şi glorificarea Sa eternă. Nimeni şi nimic nu se poate opune acestui scop etern!

M. Girard

Sâmbătă                18                  Aprilie

Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul! Şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Său cel sfânt! Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul! Şi nu uita niciuna din binefacerile Lui: El, care-ţi iartă toate nelegiuirile tale, care-ţi vindecă toate bolile tale, care-ţi răscumpără viaţa din groapă, care te încununează cu bunătate şi îndurări.

               Psalmul 103.1‑4

Se pare că David, în timp ce a compus acest psalm, a fost profund impresionat de măreţia şi de bunătatea Domnului, deoarece el vrea ca nu numai buzele sale să-L binecuvânteze pe Domnul, ci şi sufletul său şi tot ce este în el. Acest lucru este cu totul diferit de felul în care unii oameni înţeleg astăzi închinarea, inventând cărţi de rugăciune şi alte mijloace artificiale pentru a le folosi în aşa-numitele „laude“ la adresa lui Dumnezeu.

Mai întâi David vorbeşte de „binefacerile Lui“. A ne gândi la binefacerile Domnului nu este cea mai înaltă formă de închinare, deoarece mult mai importantă este frumuseţea personală a Domnului Isus, care este descoperită într-un mod minunat în Noul Testament. Totuşi, şi în timp ce ne gândim la binefacerile Domnului trebuie să-L descoperim prin ele mereu mai mult pe Hristos Însuşi.

Aşa cum este normal, prima dintre binefacerile enumerate aici este iertarea nelegiuirilor. Pentru a avea o relaţie personală cu Domnul Isus, trebuie în primul rând să avem păcatele iertate.

Urmează o binecuvântare care, în mod literal, va fi împlinită pentru poporul Israel atunci când acesta va fi restabilit înaintea lui Dumnezeu, la sfârşitul necazului celui mare: „care-ţi vindecă toate bolile tale“. Totuşi, aceste cuvinte au aplicaţie pentru cei credincioşi şi în timpurile prezente. Din punct de vedere spiritual, boala vorbeşte despre păcat, în efectele multiple ale acestuia: orbire, surzenie, şchiopătare, paralizie şi neajutorare spirituală. Când un om este salvat prin harul lui Dumnezeu, toate situaţiile acestea se schimbă, pentru că Dumnezeu ne poate vindeca de aceste boli.

Iar pe lângă binecuvântările de mai sus avem şi promisiunea că El ne „răscumpără viaţa din groapă“: în loc să coborâm în ea, vom fi încununaţi cu bunătate şi cu îndurările Domnului, acum şi în eternitate.

L. M. Grant

Duminică               19                  Aprilie

Hristos, … prin Duhul etern, S-a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu

               Evrei 9.14

Cele patru Evanghelii pot fi asociate într-un mod deosebit de minunat cu cele patru jertfe cu sânge din Levitic.

Matei ne aduce înainte aspectul de jertfă pentru vină al lucrării lui Hristos, lucrare care iese în întâmpinarea păcătosului chiar în primul moment al nevoii sale, adică atunci când îşi dă seama pentru prima dată de datoria sa faţă de Dumnezeu. Pe tot cuprinsul Evangheliei se remarcă aspectul păcatului ca datorie şi ca ofensă adusă ordinii din guvernarea divină.

În Evanghelia după Marcu se pune accentul pe caracterul păcatului ca necurăţie şi ca pângărire a sfinţeniei lui Dumnezeu şi astfel aici crucea are aspectul de jertfă pentru păcat.

În Luca ni se prezintă jertfa pentru pace, care constituie temelia comuniunii lui Dumnezeu cu omul. În capitolele 14, 15 şi 16 vedem felul minunat în care Dumnezeu, în harul Său necuprins, S-a coborât la omul păcătos pentru a-l aduce în comuniune cu Sine; şi totuşi, cât de mulţi sunt aceia care, refuzând această îndurare, nu ajung să cunoască pacea cu Dumnezeu.

În Evanghelia după Ioan, Domnul Isus Hristos este văzut ca fiind arderea-de-tot, oferindu-Se pe Sine Însuşi lui Dumnezeu fără pată, o jertfă de un miros plăcut. Din acest motiv, în Ioan nu se menţionează strigătul acela grozav de durere: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ Acesta ţine cu siguranţă de aspectul de jertfă pentru vină şi pentru păcat al lucrării Sale, deci nu-şi are locul aici, unde moartea Sa este văzută ca fiind ofranda care-L glorifică pe deplin pe Dumnezeu în această lume în care a fost atât de mult dezonorat.

Darul de mâncare poate fi văzut în toate cele patru Evanghelii, pentru că el ne prezintă Persoana lui Hristos în diferitele ei aspecte: în Matei, ca Mesia al lui Israel; în Marcu, ca Robul lui Iahve, care suferă şi rabdă totul; în Luca, Omul desăvârşit; iar în Ioan, ca Fiu al lui Dumnezeu venit în trup.

Dacă vom medita la aceste gânduri preţioase, cu siguranţă că ne vom putea bucura mai mult de părtăşia cu Tatăl.

H. A. Ironside

Luni                        20                  Aprilie

Şi, după ce a intrat în Capernaum, a venit la El un centurion, rugându-L şi spunând: „Doamne, slujitorul meu zace în casă paralizat, chinuindu-se cumplit“. Şi Isus i-a spus: „Voi veni şi îl voi vindeca“. Şi centurionul, răspunzând, a spus: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu; ci numai rosteşte un cuvânt, şi slujitorul meu se va vindeca“.

               Matei 8.5‑8

Acest centurion făcea parte dintre neamuri; era un ofiţer roman care avea sub conducerea sa o sută de oameni; şi totuşi nu-l vedem încercând în vreun fel să-şi exercite autoritatea asupra Domnului Isus. Era cu siguranţă profund îngrijorat de starea slujitorului său, care era paralizat şi care suferea cumplit. De aceea, el vine la Domnul cu o rugăminte sinceră pentru slujitorul său. Dacă centurionul n-ar fi fost milos şi plin de compasiune, probabil că n-ar fi făcut nimic pentru slujitorul său.

Când Domnul Isus îi spune: „Voi veni şi îl voi vindeca“, centurionul dă dovadă de o smerenie deosebită, răspunzând: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu“. Apoi arată o credinţă încă şi mai minunată, atunci când cere: „Numai rosteşte un cuvânt şi slujitorul meu se va vindeca“. Însuşi Domnul a dat mărturie despre el: „Nici chiar în Israel n-am găsit atâta credinţă“.

Să ne oprim acum atenţia asupra unui israelit din Cana Galileii, un slujitor împărătesc. Ca şi centurionul, şi el se confrunta cu o problemă: fiul său era bolnav. Dar acesta Îi cere Domnului mai degrabă să Se coboare şi să-l vindece pe fiul său, decât să rostească un cuvânt. Domnul Isus îi spune: „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, nicidecum nu credeţi!“ (Ioan 4.48). Avusese şi el ocazia minunată de a-I cere Domnului Isus în mod simplu să spună un singur cuvânt şi să-l vindece pe fiul său, dar vedem că el mai degrabă L-a implorat: „Doamne, coboară mai înainte de a muri copilul meu“ (vers. 49). El nu-şi putea imagina lucrurile altfel decât ca Domnul Isus să fie prezent acolo lângă fiul său, ca să-l poată vindeca. Vedem deci că el n-a avut credinţa centurionului dintre neamuri, credinţă care să-I poată sugera Domnului ca pur şi simplu să spună un cuvânt pentru a obţine rezultatul miraculos.

Domnul îi spune slujbaşului împărătesc: „Mergi, fiul tău trăieşte“. Şi, când i-a spus aceasta, el a crezut ce-i spusese Domnul, dar n-a fost aceeaşi credinţă, absolută, totală, pe care a arătat-o centurionul. Fie ca şi noi să învăţăm să ne încredem cu simplitate în Hristos şi să depindem în totul de El!

L. M. Grant

Marţi                      21                  Aprilie

Arhanghelul Mihail, când, împotrivindu-se diavolului, a discutat cu el despre trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă împotrivă o învinuire de hulă, ci a spus: „Domnul să te mustre!“.

               Iuda 9

Necredinţa întotdeauna a încercat să tăgăduiască faptul că Epistola lui Iuda este parte a Cuvântului lui Dumnezeu, pentru că în nicio altă parte a Cuvântului nu găsim aşa de multe revelaţii noi într-o formă atât de compactă. Doi dintre aşa-numiţii „părinţi ai Bisericii“, Clement şi Origen, au pretins că Epistola lui Iuda a preluat versetul 9 dintr-o carte apocrifă iudaică, anume: „Înălţarea lui Moise“. Alţii îşi bazează părerile pe unele declaraţii rabinice cu privire la moartea şi îngroparea lui Moise, pe care Cuvântul lui Dumnezeu le menţionează în Deuteronom 34. O altă categorie afirmă că nu „Înălţarea lui Moise“ a stat la baza afirmaţiei din Iuda, ci o poveste din tradiţia populară a lui Israel.

Acesta este rezultatul când facem din studiul Cuvântul lui Dumnezeu o „ştiinţă“, cu sensul pe care acest cuvânt îl are în societatea de astăzi. Când facem aşa, necredincioşii au toată libertatea să se implice într-o astfel de discuţie, iar declaraţiile lor trebuie să fie considerate valabile. Atunci, de asemenea, nu mai putem considera ca valabil cuvântul care spune că „omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, deoarece sunt nebunie pentru el; şi nu le poate cunoaşte, pentru că ele se judecă spiritual“ (1 Corinteni 2.14).

Pentru a înţelege Cuvântul lui Dumnezeu, cineva trebuie întâi de toate să fie născut din nou. În afară de aceasta, el trebuie să aibă o judecată spirituală. Aceasta înseamnă că simţirile noastre, gândurile noastre, întreaga noastră viaţă trebuie să fie modelate de Duhul. Doar atunci putem citi Cuvântul cu conştienţa că este Cuvântul lui Dumnezeu, dăruit nouă prin revelaţia lui Dumnezeu. Iar Cuvântul poate fi înţeles doar atunci când Dumnezeu ni-l deschide. Realizând acestea, îl vom citi cu rugăciune, ştiind că Duhul Sfânt ne va conduce în tot adevărul (Ioan 16.13). Nu vom înţelege Cuvântul lui Dumnezeu când vom fi conduşi doar de inteligenţă, ci doar atunci când, întâi de toate, vom fi însoţiţi de credinţă şi de conştiinţă (Evrei 11.3).

H. L. Heijkoop

Miercuri                  22                  Aprilie

Cel peste care vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste El, Acela este Cel care botează cu Duh Sfânt. Şi eu [Ioan] am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu…Şi, privind la Isus, care umbla, a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu“.

               Ioan 1.33,34,36

Inima lui Ioan Botezătorul a fost preocupată cu Persoana şi lucrarea lui Hristos ca „Cel care ridică păcatul lumii“ (vers. 29). Moartea Lui a pus baza ispăşirii pentru păcatele poporului Său şi pentru ale întregii lumi! În virtutea jertfei Sale preţioase, orice pată este acum îndepărtată din conştiinţa credinciosului şi, în cele din urmă, din întreaga creaţie. Crucea este fundamentul divin pe care gloria lui Dumnezeu şi binecuvântarea omului vor fi susţinute pentru totdeauna. El, de asemenea, este „Cel care botează cu Duh Sfânt“. Aceasta a făcut-o în ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt a coborât să-i boteze pe cei credincioşi într-un singur Trup.

Rezultatul spuselor lui Ioan a fost că doi dintre ucenicii săi au început să-L urmeze pe Isus (vers. 35‑37). Acest fapt este foarte instructiv şi pentru noi. Ce putere morală imensă dezvăluie adevărata preocupare a inimii cu Hristos! Şi ce mărturie puternică poate decurge dintr-o astfel de stare! Bucuria efectivă cu privire la Hristos; hrănirea cu Persoana Lui; plăcerea găsită în El; adorarea sfântă adresată Persoanei Lui; afecţiunile concentrate în Persoana Lui – toate acestea vorbesc puternic inimilor altora, atunci când ei le văd exprimate în inimile şi în căile noastre. Cineva care-şi găseşte plăcerea în Hristos este ridicat deasupra propriei persoane şi deasupra împrejurărilor şi influenţelor din jurul său. Unul ca acesta este ridicat, din punct de vedere moral, deasupra gândurilor şi părerilor oamenilor, nu se gândeşte la sine însuşi şi nu caută un nume sau un loc pe acest pământ. Un astfel de om şi-a găsit satisfacţia în Hristos şi de aceea poate, la fel ca Ioan, să-i conducă şi pe alţii la El.

C. H. Mackintosh

Joi                          23                  Aprilie

Potrivit aşteptării stăruitoare şi a speranţei mele, că … şi acum Hristos va fi preamărit în trupul meu, fie prin viaţă, fie prin moarte. Pentru că, pentru mine, a trăi este Hristos, şi a muri, câştig.

               Filipeni 1.20,21

Adevăratul devotament creştin este cuprins în această propoziţie: „pentru mine, a trăi este Hristos“. Pavel nu spune: «pentru mine, a trăi este lucrarea», nici: «pentru mine, a trăi este evlavia, sau binefacerea sau moralitatea». Cine a fost mai aproape, ca devotament, de Lucrătorul Perfect, decât Pavel? Cine a fost mai evlavios, mai binefăcător sau mai moral ca el? Nu că el n-ar fi iubit aceste lucruri, însă Îl iubea mai mult pe Hristos!

Pentru Satan, al cărui obiectiv central este să-L ţină pe Hristos în afara inimilor, nu are importanţă prin ce mijloc îşi poate duce la îndeplinire acest scop. Satan Îl urăşte pe Hristos şi va folosi orice mijloc ca să ţină sufletele departe de El. Pentru împlinirea acestui scop se va folosi de poftele omului, chiar îi va permite acestuia să fie religios, filantrop, amabil, moral, însă se va opune categoric, dacă îi stă în putinţă, ca omul să devină un creştin devotat lui Hristos. Ţinta lui Satan este să îndepărteze inima omului de la Hristos. De aceea, trebuie să înţelegem şi mai mult că este necesar să avem un obiect înaintea inimii şi că Acesta trebuie să fie Hristos. Secretul unei slujbe acceptate este ca ea să fie împlinită în aşa fel încât El să ne poată spune: „Mie Mi-aţi făcut“ (Matei 25.40).

Ce privilegiu avem, de a ni se îngădui să facem ceva, oricât de mic, pentru Hristos, să putem să-L avem pe El întotdeauna înaintea inimilor noastre! Adevărata slujire creştină este doar aceea făcută pentru Hristos. Toate gândurile lui Dumnezeu sunt concentrate în Hristos – planul Său etern este să înalţe şi să glorifice acest Nume. Întregul univers va fi chemat să facă acest lucru în viitor. Creştinul este chemat încă de pe acum să anticipeze acea zi şi să facă din Isus singurul obiect al preocupărilor sale şi autoritatea la care să-şi raporteze orice acţiune.

C. H. Mackintosh

Vineri                     24                  Aprilie

Fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra din capul unghiului fiind Hristos Însuşi, în care toată zidirea, îmbinată împreună, creşte spre a fi un templu sfânt în Domnul, în care şi voi sunteţi zidiţi împreună, pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh.

               Efeseni 2.20‑22

Subiectul privitor la Casa lui Dumnezeu ocupă o parte însemnată din Vechiul şi din Noul Testament. Prima menţiune despre ea o găsim în Geneza 28; ultima, în Apocalipsa 21. Din prima carte a Bibliei şi până la ultima, din creaţia prezentă până în eternitate, acolo unde vor fi ceruri noi şi un pământ nou, Casa lui Dumnezeu este una din marile şi neschimbătoarele preocupări ale lui Dumnezeu.

Care sunt principalele scopuri pe care Dumnezeu le-a avut în vedere când Şi-a propus să locuiască cu oamenii?

Primul: ca Dumnezeu să poată fi cunoscut ca Cel care îl binecuvântează pe om. Al doilea: dacă omul este binecuvântat, aceasta este pentru ca Dumnezeu să poată fi lăudat. Acestea sunt cele două mari scopuri în legătură cu Casa lui Dumnezeu – Dumnezeu să Se facă cunoscut omului în binecuvântare, iar omul, astfel binecuvântat, să se întoarcă cu laudă către Dumnezeu.

În 2 Cronici 6, cu ocazia dedicării casei zidite de Solomon, remarcăm prezentate împreună planul lui Dumnezeu şi responsabilitatea omului. Mai întâi vedem că această casă era locul unde Dumnezeu S-a descoperit pe Sine Însuşi omului în binecuvântare. Împăratul, acţionând ca din partea lui Dumnezeu, a binecuvântat „toată adunarea lui Israel“ (vers. 3). Mai mult, împăratul a dat mărturie despre credincioşia lui Dumnezeu faţă de Cuvântul Său: „Domnul a împlinit cuvântul Său pe care l-a spus“ (vers. 10, a se vedea şi vers. 4 şi 15).

În privinţa responsabilităţii şi a privilegiilor omului, vedem că templul lui Solomon devine poarta cerului. De nouă ori, împăratul cere ca rugăciunile aduse în acel loc să fie ascultate în cer (vers. 21‑40). De asemenea, casa zidită de Solomon avea să fie o mărturie pentru Dumnezeu în mijlocul tuturor naţiunilor pământului, aşa cum el a spus în versetul 33: „pentru ca toate popoarele pământului să cunoască Numele Tău şi să se teamă de Tine ca şi poporul Tău, Israel, şi să ştie că această casă pe care eu am construit-o este numită după Numele Tău“.

H. Smith

Sâmbătă                25                  Aprilie

Cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare, care luminează tot mai mult, până când ziua e deplină.

               Proverbe 4.18

Cine sunt „cei drepţi“? Răspunsul îl putem găsi în Romani 5.1: „Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos“. Orice om care crede în Domnul Isus Hristos este îndreptăţit prin credinţă şi, prin urmare, în ochii lui Dumnezeu este drept. Câtă dreptate practică arată un astfel de om în mersul său zilnic este un alt lucru, deşi, cu siguranţă, el trebuie să fie drept în toate căile sale şi în orice timp – să umble prin credinţă, după cum a fost şi îndreptăţit prin credinţă.

În orice caz, calea credinciosului trebuie să fie ca soarele strălucitor, a cărui lumină se amplifică continuu până la miezul zilei. Noi, credincioşii, în măsura în care umblăm pe calea credinţei, vedem cum ea devine din ce în ce mai luminoasă. Soarele strălucitor este o imagine a Domnului Isus, a Celui care în Maleahi 4.2 este numit „Soarele dreptăţii“. Pe măsură ce trece timpul, calea credinciosului devine tot mai mult ca cea a Domnului Isus, în caracterul ei moral şi spiritual. Copilul lui Dumnezeu se va bucura tot mai mult de Persoana Fiului lui Dumnezeu, până într-atât încât îi va fi foarte normal să aibă o dorinţă arzătoare în aşteptarea „zilei depline“.

Ziua deplină va începe doar atunci când Domnul Isus, cu dragoste, va strânge la Sine pe toţi sfinţii Săi răscumpăraţi. Minunată zi a celei mai pure binecuvântări pentru toţi sfinţii Săi şi a celei mai profunde bucurii pentru El, deoarece îi va avea pe toţi ai Săi la Sine Însuşi!

L. M. Grant

Duminică               26                  Aprilie

Să mă sărute cu sărutările gurii lui! Pentru că iubirea este mai bună decât vinul… Ne vom aminti de iubirea ta mai mult decât de vin.

               Cântarea Cântărilor 1.2,4

Obiectul privilegiat al iubirii Domnului ar putea fi pe drept numit „păstoriţa“, pentru că Cel care o iubeşte este prezentat adesea ca Păstorul care-Şi îngrijeşte cu tandreţe oile, iar Lui Îi place să o identifice şi pe ea cu Sine Însuşi în această lucrare nobilă. Frumuseţea acestei cântări constă în faptul că se deschide cu cuvinte care dezvăluie o încredere plină de afecţiune: „Să mă sărute cu sărutările gurii lui!“. Ea este adusă în prezenţa Lui ca una în care El Îşi găseşte plăcerea. Şi ce minunat este să mai observăm că ea depinde de un fapt care este stabil pe deplin, anume că iubirea Lui este mai bună decât vinul. Vinul este simbolul bucuriei, însă oricare ar fi bucuriile de care am putea avea parte, curate şi adevărate şi care îşi au locul lor normal, niciuna nu se poate compara cu dragostea perfectă a binecuvântatului nostru Domn. Observaţi că ea nu spune: „Îl voi săruta“, ci „să mă sărute“. Aceasta ne aminteşte de sărutul tatălui la întoarcerea fiului risipitor, după ce fiul trăise atât de mult timp în păcat (Luca 15.20). Sărutul vorbeşte despre împăcarea de care oricine are nevoie când se întoarce la Dumnezeu Tatăl, împăcare pe care El este bucuros să o dea tuturor.

Foarte curând după acest verset citim şi sugestivele cuvinte: „Ne vom aminti de iubirea ta mai mult decât de vin“. La început, când suntem aduşi la Domnul şi gustăm cu adevărat împăcarea, cunoaştem şi că suntem salvaţi veşnic prin harul Său infinit, iar aceasta ne oferă o bucurie minunată. Dar este această bucurie cel mai important lucru în vieţile noastre? Nu, căci bucuria este schimbătoare! Deşi vinul poate să ne reîmprospăteze şi să ne placă pentru un timp, a trăi pe acest principiu este mai mult decât nefolositor.

Atunci ce este de făcut? În orice împrejurare este bine să ne amintim de dragostea Domnului pentru noi, mai mult decât de vin. Dacă ne strângem în ziua Domnului pentru a ne aminti de El la frângerea pâinii, ce bine ar fi să ne amintim de dragostea Lui mai mult decât de cea mai mare bucurie a noastră. Această atitudine Îi va produce Lui bucurie.

L. M. Grant

Luni                        27                  Aprilie

Adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; pentru că şi Tatăl caută astfel de închinători.

               Ioan 4.23

Este imposibil ca cineva să aibă o legătură vie cu Dumnezeu, în realitatea vieţii de credinţă, şi totodată să nu aibă inima atrasă spre adevărata închinare! Adevăratul devotament este caracterizat fără încetare de duhul de închinare.

Doar credinţa este aceea care Îi oferă lui Dumnezeu adevăratul Său loc şi doar ea nu-L împiedică pe Dumnezeu să Se manifeste în propria Sa glorie. În consecinţă, în timp ce credinţa se bucură de nenumărate ocazii de a înţelege ceea ce este Dumnezeu pentru toţi cei care se încred în El, tot ea se bucură şi de faptul că fiecare nouă ocazie de a înţelege dă naştere unei închinări mereu proaspete. În felul acesta îi slujeşte credinţa vie duhului de închinare; iar duhul de închinare este, la rândul său, mijlocul prin care ea se manifestă. Cu cât ne vom încrede mai mult în Dumnezeu, cu atât Îl vom cunoaşte mai mult, iar cu cât Îl vom cunoaşte mai mult, cu atât Îl vom lăuda mai mult, ne vom închina Lui mai mult.

Suntem prea puţin conştienţi de cât de mult pierdem din cauza lipsei de încredere simplă în Dumnezeu. Necredinţa întotdeauna împiedică manifestarea puterii şi a bunătăţii divine (Matei 13.58). Aceasta o putem constata în experienţa noastră practică de zi cu zi. Dumnezeu nu Se va descoperi pe Sine Însuşi dacă perspectiva noastră este întunecată de necredinţă. Este imposibil ca Dumnezeu şi făptura să poată forma împreună obiectul încrederii sufletului. Acest Obiect trebuie să fie doar Dumnezeu, de la un capăt la celălalt.

„Dar tu, suflete al meu, odihneşte-te în pace în Dumnezeu, pentru că de la El vine ce aştept. Numai El este stânca mea şi mântuirea mea … Încrede-te în El în toate timpurile“ (Psalmul 62.5‑8). Acesta este adevăratul devotament, iar sufletul care cucereşte în mod real acest teren al adevăratei dedicări va fi îmbrăcat întotdeauna cu un duh de închinare. Credinţa întotdeauna se sprijină pe Dumnezeu; Dumnezeu Se descoperă credinţei; iar credinţa răspunde într-un duh de laudă şi de adorare. Nimic nu poate fi mai simplu!

C. H. Mackintosh

Marţi                      28                  Aprilie

Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi de ce eşti frământat înăuntrul meu? Pune-ţi speranţa în Dumnezeu, pentru că iarăşi Îl voi lăuda. El este mântuirea feţei mele şi Dumnezeul meu.

               Psalmul 42.11

Fiii lui Core au fost cruţaţi atunci când Dumnezeu, acţionând în judecată, a deschis pământul şi când cei care s-au răzvrătit împotriva Lui au fost înghiţiţi (Numeri 16). Urmaşii lui au scris o parte dintre psalmi, în conţinutul cărora au dat expresie profundelor lor exerciţii de inimă prin care trecuseră. Ei au învăţat prin experienţe amare să se încreadă şi să-şi pună speranţa în Dumnezeu. Acelaşi Dumnezeu care judecă păcatul (deoarece este un Dumnezeu sfânt) este totodată Dumnezeul care iartă şi care restabileşte poporul Său căzut, atunci când acesta strigă la El.

Dar, după ce suntem restabiliţi, simţim o întristare mai profundă chiar decât aceea pe care am avut-o în mijlocul slăbiciunii şi a falimentului nostru, văzând cât de mulţi creştini sunt în necazuri mari ca urmare a faptului că merg după propria lor voinţă. Acest lucru aduce multă întristare unei inimi care bate pentru onoarea Domnului şi pentru binele poporului Său. Aşa se exprimă şi apostolul Pavel când spune: „Pe lângă cele de afară, este ceea ce mă apasă zilnic, preocuparea pentru toate adunările“ (2 Corinteni 11.28). Pavel însă şi-a găsit mângâierea în Domnul; şi acelaşi lucru îl putem face şi noi.

Din punct de vedere profetic, acest psalm are aplicaţie la poporul lui Dumnezeu aflat în exil, departe de ţara binecuvântărilor, din cauza neascultării. Vrăjmaşul câştigase dominaţia asupra lor, iar ei erau într-un mare necaz. Totuşi, chiar dacă pierduseră binecuvântările Canaanului, nu-L pierduseră pe Dumnezeu.

Ce încurajare pentru toţi cei care trec prin împrejurări asemănătoare şi care sunt descurajaţi de nedreptatea şi de păcatul care par să se năpustească fără stavilă: „Pune-ţi speranţa în Dumnezeu“! El Îşi va duce la bun sfârşit lucrarea, îi va da un final glorios! Şi va face aceasta pentru Adunare şi pentru Israel, potrivit propriilor Sale cuvinte: „Voi zidi din nou cortul căzut al lui David şi voi zidi din nou ruinele lui“ (Fapte 15.16).

J. Redekop

Miercuri                  29                  Aprilie

Inima mea clocoteşte de un cuvânt bun; spun ce am compus despre Împăratul. Limba mea este pana unui scriitor iscusit.

               Psalmul 45.1

În acest psalm, împărăteasa se preocupă cu ceea ce este Împăratul în El Însuşi, nu cu ceea ce face El. În ce ne priveşte, vedem că mai degrabă suntem gata să ne preocupăm cu binecuvântările pe care mâna Domnului plină de har ni le-a încredinţat, decât cu Persoana Lui. Acest psalm ne dezvăluie afecţiunea nu pentru ceea ce face Împăratul, ci pentru ceea ce este El. Domnul preţuieşte o inimă care-şi găseşte plăcerea în El. Şi ce bine ar fi să nu uităm nici noi aceasta, să fim preocupaţi mai mult de ceea ce este Domnul Isus!

„Inima mea clocoteşte de un cuvânt bun“. Mă tem că nu ne aflăm prea des în această stare. Este un lucru mare să avem o inimă care arde de dragoste pentru Hristos. În locul unei astfel de stări arătăm adesea o răceală indiferentă faţă de El, stare care este foarte departe de a fi în clocot în ceea ce priveşte devotamentul nostru pentru Hristos. Versetul explică ce înseamnă „un cuvânt bun“: „spun ce am compus despre Împăratul“, adică ce cunosc despre El, ce este El pentru mine, nu ce am primit eu de la El. Acesta este locul pe care Persoana Lui binecuvântată îl are în sufletul meu.

Maria din Betania a ales să fie cu El. Ea a stat la picioarele Lui, ascultându-I cuvintele. Să fie aproape de El şi cu El: aceasta este ceea ce dorea sufletul ei. Ceea ce caracteriza starea ei era afecţiunea pentru Domnul, iar locul ei era la picioarele Lui. Ea era atrasă de Persoana lui Hristos. A fost ea lipsită de înţelegere? Nu! Însă nu înţelegerea era scopul ei în acea situaţie. Ea a spart vasul cu mir de nard curat, ungându-L pe Domnul, iar El a spus: „L-a păstrat pentru ziua pregătirii Mele pentru înmormântare“ (Ioan 12.7). Ea s-a temut că nu va mai avea oportunitatea de a mai face acest lucru. Inima ei clocotea de dragoste pentru El.

Fie ca Domnul, prin Duhul Său, să facă şi inimile noastre să clocotească de dragoste reală pentru Hristos! Dragostea poate fi satisfăcută doar cu dragoste. El ne-a iubit până la moarte, iar acum aşteaptă răspunsul afecţiunilor inimilor noastre la iubirea Lui. Este cu adevărat vrednic de aceasta!

W. T. P. Wolston

Joi                          30                  Aprilie

Limba mea este pana unui scriitor iscusit. Tu eşti mai frumos decât fiii oamenilor; harul este turnat pe buzele Tale; de aceea Dumnezeu Te-a binecuvântat pentru totdeauna.

               Psalmul 45.1,2

„Limba mea este pana unui scriitor iscusit“. Când inima ne clocoteşte de dragoste faţă de Domnul, nu ne va fi greu să vorbim despre Hristos şi să-L lăudăm, pentru că „din prisosul inimii vorbeşte gura“ (Matei 12.34). Invers, dacă ne este greu să aducem închinare şi laudă, aceasta dovedeşte că inimile ne sunt goale, că nu Hristos este Obiectul care umple afecţiunile noastre. Poate veţi spune: «Duhul Sfânt trebuie să fie Cel care să ne călăuzească în închinare». Este adevărat, însă, dacă nu aducem închinare, aceasta este marca faptului că nu suntem călăuziţi. Este foarte adevărat că, în momentele de închinare ale adunării, trebuie să fim supuşi doar conducerii Domnului; aşa suntem învăţaţi de prima Epistolă către Corinteni. Însă în acest psalm ne este dezvăluită o supunere manifestată faţă de Duhul lui Dumnezeu de către o inimă care dă pe deasupra tocmai din pricina a ceea ce cunoaşte despre Împărat.

Tânjesc după starea sufletului arătată aici. Ascultaţi limbajul: „Tu eşti mai frumos decât fiii oamenilor; harul este turnat pe buzele Tale“. Adresarea este către El. Ea este suficient de aproape ca să-I poată vorbi. Ceea ce ni se prezintă aici merge mai departe chiar decât în cazul miresei din Cântarea Cântărilor. Aceea spune mai multe lucruri despre Preaiubitul ei, dar cuvintele ei nu au profunzimea de aici. Acolo El este întâiul între zece mii şi este cu totul fermecător, însă aici mireasa este atât de aproape, încât Îi poate vorbi Împăratului în mod direct. Ea poate spune într-un mod aşa de natural: „de aceea Dumnezeu Te-a binecuvântat pentru totdeauna“. Într-o astfel de apropiere, atât de intimă, devine uşoară înţelegerea planurilor lui Dumnezeu cu privire la Acela pe care Lui Îi face plăcere să-L onoreze.

W. T. P. Wolston

Vineri                       1                         Mai

Se aude pretutindeni că este curvie între voi…şi voi v-aţi îngâmfat şi nu v-aţi mâhnit mai degrabă.

               1 Corinteni 5.1,2

Indiferenţa pe care corintenii au arătat-o în această situaţie l-a întristat mult pe Pavel, deoarece ea a scos la iveală o lipsă totală de conştiinţă. Chiar şi cel mai neînvăţat credincios, dacă este spiritual, s-ar mâhni de o astfel de stare. Dacă în adunare apare o situaţie atât de rea, trebuie să-i conducă pe toţi cei ce o compun la cele mai profunde exerciţii de inimă. Când apare o astfel de situaţie, toţi ar trebui să-şi reproşeze ceva: ne-am îngrijit noi de starea celui care a ajuns să păcătuiască, ne-am rugat noi pentru el, i-am fost noi exemple bune? Câte cazuri de disciplină extremă ar putea fi evitate, dacă nu am neglija cauzele care conduc la astfel de stări!

În ce duh acţionăm atunci când apare o astfel de situaţie? Trebuie să înţelegem foarte clar că nu trebuie acţionat într-un duh de judecată şi că singurul lucru care trebuie căutat este onoarea Domnului. Nu trebuie ca întreaga adunare să se ocupe de detaliile cazului respectiv, ci doar câţiva fraţi spirituali, care se bucură de încrederea credincioşilor, să analizeze cazul respectiv în toate detaliile lui. Dacă se dovedeşte că cele auzite sunt adevărate, că răul s-a produs, atunci adunarea trebuie să excludă pe un astfel de om (vers. 13). Trebuie ţinut cont de faptul că preocuparea cu răul, chiar când este necesară, îi întinează într-un anumit fel chiar şi pe cei implicaţi spre bine în rezolvarea cazului.

Inimile acelora care sunt cu adevărat exersaţi vor fi umplute de iubire pentru cel care a greşit. Ei vor fi animaţi de o dragoste în spiritul celei a lui Dumnezeu atunci când El trebuie să exercite disciplina: o dragoste care este mâhnită în timp ce loveşte. Tratarea răului face parte din slujba preoţească, însă, în timpul de acum, credincioşii uită adesea că au o astfel de slujbă. Cât timp sfinţii vor rămâne în comuniune cu Dumnezeu, vor găsi călăuzirea şi puterea necesare pentru o astfel de slujbă preoţească.

S. Ridout

Sâmbătă                  2                         Mai

Şi Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu, ca ei să fie una, cum Noi suntem una: Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie făcuţi desăvârşiţi spre a fi una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.

               Ioan 17.22,23

Dacă această Persoană binecuvântată a putut să spună în modul cel mai real: „Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui“, atunci Tatăl, la rândul Său, cu mare plăcere a aprobat aceste cuvinte, pentru că după treizeci de ani de trăire în Nazaret în anonimat, cerurile s-au deschis deasupra Lui, iar vocea Tatălui s-a auzit spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea“ (Matei 3.17). Iar spre sfârşitul celor trei ani şi jumătate de lucrare publică, auzim din nou vocea Tatălui declarând pe munte: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Eu Îmi găsesc plăcerea“ (2 Petru 1.17).

Astfel vedem pe pământ pe Unul care este cu totul plăcut în El Însuşi şi este în întregime pentru plăcerea lui Dumnezeu. Mai mult, privind la Hristos în perfecţiunea Lui morală, vedem tot ceea ce Dumnezeu doreşte să prezinte într-un Om şi nu lipseşte nimic perfecţiunii Lui pentru a satisface toată plăcerea lui Dumnezeu faţă de om. Este buna plăcere a lui Dumnezeu să aibă un mare număr de oameni la fel ca Hristos, din punct de vedere moral.

Iar dacă am privit înapoi, pentru a vedea perfecţiunea morală a lui Hristos strălucind în mijlocul oamenilor păcătoşi, într-o lume a întristării şi a morţii, să privim şi în sus, pentru a-L vedea pe Hristos încununat cu glorie şi cu onoare, în acea scenă unde toate lacrimile vor fi şterse, unde „moarte nu va mai fi, nici întristare, nici strigăt, nici chin“ (Apocalipsa 21.4). La fel ca Ştefan, privim prin cerurile deschise şi vedem gloria lui Dumnezeu şi pe Isus la dreapta lui Dumnezeu şi înţelegem că este buna plăcere a lui Dumnezeu să ne aibă la Sine împreună cu El.

Astfel vedem plăcerea lui Dumnezeu proclamată în Isus. Vedem că este plăcerea lui Dumnezeu să aibă cu Sine mulţi oameni, salvaţi din nenorocirea şi din ruina acestei lumi căzute, pentru a fi ca Hristos, din punct de vedere al perfecţiunii Lui morale (aşa cum a strălucit ea în mersul Lui aici jos), şi pentru a fi cu Hristos, acolo unde Se află El, în lăcaşul luminii şi al dragostei.

H. Smith

Duminică                 3                         Mai

În timp ce împăratul este la masa lui, nardul meu îşi răspândeşte mirosul.

               Cântarea Cântărilor 1.12

Maria deci, luând o măsură de mir de nard curat, de mare preţ, I-a uns picioarele lui Isus şi I-a şters picioarele cu părul ei; şi s-a umplut casa de mirosul mirului.

               Ioan 12.3

Maria a uns picioarele Domnului Isus în casa lui Simon leprosul (Marcu 14.3), în casa celui care odinioară fusese lepros, dar care acum era curăţit de Domnul Isus. Desigur, aceasta era masa lui Simon, dar cu siguranţă că el o considera bucuros ca fiind masa Domnului. În acest timp, Domnul nu Îşi luase locul ca Împărat, aşa cum o va face în Mileniu, când cei răscumpăraţi din Israel vor veni în prezenţa Lui cu nard mirositor în semn de închinare, pentru a-L înălţa cu recunoştinţă.

 În Ioan 12 însă, El venise în umanitatea Sa smerită, deşi recunoscut de ucenici şi în special de Maria ca fiind Fiul veşnic al lui Dumnezeu. El simţise durere împreună cu Maria, cu puţin timp în urmă, în împrejurările ei triste, atunci când Lazăr, fratele ei, murise. El plânsese împreună cu ea şi cu sora ei, după care l-a înviat pe Lazăr. De aceea, Maria Îl cunoştea ca pe Acela care este mai mare decât moartea şi cunoştea, de asemenea, din cuvintele Lui, că El Însuşi va muri şi va învia, căci Domnul spusese cu ocazia acestei vizite din casa lui Simon: „Mi-a uns trupul mai înainte pentru înmormântare“ (Marcu 14.8). Încrederea ei în cuvintele Domnului Isus a fost în mod evident mai hotărâtă decât cea a ucenicilor, care n-au crezut aceste cuvinte nici după ce femeile au spus că El a înviat.

„S-a umplut casa de mirosul mirului“. Ce imagine plăcută despre ceea ce ar trebui să se întâmple astăzi în „casa lui Dumnezeu“! Mirul de nard curat simbolizează închinarea în duh şi adevăr a celor răscumpăraţi prin sângele preţios al lui Hristos, ca recunoştinţă pentru marea Lui jertfă de pe Calvar. Cu siguranţă, toţi credincioşii ar trebui să se comporte ca Maria, în ceea ce priveşte adorarea.

L. M. Grant

Luni                          4                         Mai

Cel care M-a trimis este cu Mine; El nu M-a lăsat singur, pentru că Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui.

               Ioan 8.28

Pentru a înţelege plăcerea pe care Dumnezeu Şi-a găsit-o în Hristos, avem nevoie, înainte de toate, să privim în urmă şi să ne gândim bine la El, după cum suntem îndemnaţi în Evrei 12.3. Să ne gândim la El ca la Cel care a fost în mijlocul unei lumi de păcătoşi, dar care acum Se află în gloria lui Dumnezeu.

Privind înapoi la mersul Său binecuvântat prin mijlocul acestei lumi, Îl vedem pe Domnul Isus un Om în mijlocul oamenilor, însă Omul în care Dumnezeu Şi-a găsit desfătarea. Pe El Îl auzim spunând: „Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui“. Cine altul ar fi putut rosti asemenea cuvinte în mijlocul unei lumi de păcătoşi, în afară de Acela care, fiind o Persoană divină, era totodată şi Om desăvârşit? Alţii pot spune cel mult: „dorim să facem lucrurile care Îi plac lui Dumnezeu“, însă numai Fiul a putut spune: „Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui“. Unul care vorbeşte aşa trebuie să fie ori Fiul lui Dumnezeu, ori un impostor. Acest lucru iudeii l-au înţeles clar; dar, vai, refuzând să-L recunoască ca pe o Persoană divină, nu le-a mai rămas decât să-L acuze ca pe un impostor, spunând: „Tu ai … demon“ (Ioan 8.48), după care au luat pietre să arunce în El.

Credinţa însă găseşte plăcere în a se preocupa cu recunoaşterea gloriilor Sale, în a vedea în El „Cuvântul care S-a făcut carne“, „gloria Singurului de la Tatăl“. Privind urmele paşilor Săi pe pământ, vedem la sfârşit un Om potrivit cu plăcerea lui Dumnezeu. Cineva a spus: «Oamenii îşi caută propria lor glorie; El a căutat doar gloria Tatălui Său. Oamenii îşi fac propria lor voie; singura Lui preocupare a fost să facă voia Tatălui … Gândiţi-vă la Unul care timp de treizeci şi trei de ani de călătorie aici pe pământ nu a făcut niciodată vreun lucru care să-I servească Lui Însuşi, care nu S-a menajat pe Sine, care nu S-a înălţat niciodată, ci care, în orice moment al vieţii, a fost, a făcut, a vorbit, a gândit şi a simţit exact aşa cum a dorit Dumnezeu de la El».

H. Smith

Marţi                        5                         Mai

Şi Isus i-a zis lui Simon: „Nu te teme; de acum vei fi pescar de oameni“.

               Luca 5.10

Simon Petru le-a spus: „Mă duc să pescuiesc“ … Isus i-a spus: „Paşte oile Mele!“.

               Ioan 21.3,17

Când Domnul Şi-a început slujba publică, i-a chemat pe unii să-L urmeze. Unul dintre ei a fost Petru, un pescar pe care El l-a scos din ocupaţia lui obişnuită, spunându-i că-l va face pescar de oameni. Apoi Petru L-a urmat pe Domnul trei ani şi jumătate, până la crucificarea Sa. Domnul le spusese clar ucenicilor că va fi crucificat şi că a treia zi va învia. Le reamintise acest lucru chiar şi în ultima noapte în care au fost împreună, dar ei nu L-au înţeles nici atunci. După ce a fost crucificat şi a murit, ucenicii au fost dezorientaţi şi descurajaţi.

În această stare de confuzie, deşi Domnul li Se arătase înviat, Petru le-a spus unora dintre cei care erau cu el: „Mă duc să pescuiesc“; alţi şase ucenici au mers cu el. Să fi fost Petru atât de descurajat şi de confuz, încât să se fi gândit că ar fi fost cel mai bine să se întoarcă la vechea lui slujbă de pescar? Cert este că Domnul nu-i spusese să facă acest lucru. Au lucrat din greu toată noaptea, dar degeaba – nu au prins nimic. Atunci a apărut Domnul. El le-a spus unde să pescuiască. Ioan, mişcat de rezultatul obţinut, a recunoscut că Cel care le vorbise era Domnul. Atunci Petru a sărit în apă pentru a ajunge la El. După ce au mâncat, El l-a condus din nou pe Petru la lucrarea pe care i-o încredinţase.

Ce învăţăm de aici? Am primit şi noi o chemare de la Domnul pentru a-I sluji într-o anumită lucrare sau într-un anumit loc, poate de a vesti evanghelia sau de a ne implica în lucrarea cu copiii la şcoala duminicală? Poate altădată ne-am împlinit slujba cu bucurie, însă cu timpul am ajuns deznădăjduiţi şi ne-am gândit să renunţăm. Dar este aceasta ceea ce vrea Domnul de la noi? Există timpuri de descurajare; poate ne uităm la alţii şi vedem că ei sunt mai binecuvântaţi în slujba lor decât noi. Să nu ne pierdem inima, ci să continuăm cu credincioşie în slujba la care El ne-a chemat. Acest lucru nu va fi întotdeauna uşor, dar perseverenţa în ascultare va fi plăcută Domnului.

A. Blok

Miercuri                    6                         Mai

Auziţi, ceruri, şi pleacă urechea, pământule, pentru că Domnul a vorbit: „Am hrănit şi am crescut fii şi ei s-au răzvrătit împotriva Mea“.

               Isaia 1.2

Suntem bombardaţi în aceste zile cu literatură care ne spune că modul răzvrătit de comportare al copiilor nu poate fi blamat, deoarece acesta vine întotdeauna ca urmare a greşelii părinţilor. În multe cazuri, fără îndoială, aşa stau lucrurile, însă în alte cazuri nu este aşa.

Versetul de mai sus constituie o încurajare pentru părinţii care au încercat să-şi crească copiii în disciplina şi mustrarea Domnului, dar care au fost foarte dezamăgiţi de rezultat. Domnul ştie bine ce simţiţi. El, de asemenea, a hrănit şi a crescut copii, însă ei s-au răzvrătit împotriva Lui. Nu întotdeauna nesupunerea copiilor este urmare a greşelii părinţilor. De asemenea, o greşeală ocazională a părintelui nu poate constitui o scuză justificată pentru un copil care se comportă nepotrivit. Apostolul spune: „Am avut pe părinţii noştri după carne ca să ne disciplineze, şi i-am respectat … în adevăr, ei ne disciplinau … după cum li se părea bine; dar El, pentru folosul nostru“ (Evrei 12.9,10). Deci Dumnezeu recunoaşte că părinţii nu sunt perfecţi, dar ne spune, cu toate acestea, că ei trebuie respectaţi.

Desigur că, în calitate de părinţi, trebuie să ne cercetăm inimile, motivaţiile şi metodele. Dacă am fost neglijenţi şi neascultători faţă de instrucţiunile Scripturii, nu trebuie să fim surprinşi de rezultatele triste. În astfel de cazuri trebuie să ne mărturisim falimentul şi să ne rugăm pentru reabilitare şi pentru a căpăta înţelepciune, ca să putem şti cum trebuie să ne comportăm mai departe. Însă, dacă am fost sinceri în încercările pe care le-am făcut pentru a ne conduce copiii pe calea dreaptă, dacă adesea ne-am rugat cu ei şi pentru ei şi dacă le-am fost un bun exemplu, atunci trebuie să încredinţăm rezultatele în mâna Domnului şi, în smerenie, să aşteptăm ca El să lucreze. Să ne ferim de pericolul de a fi cuprinşi de un sentiment de vină nejustificat.

A. M. Behnam

Joi                            7                         Mai

 Iată, fiii sunt o moştenire de la Domnul, rodul pântecelui este o răsplată.

               Psalmul 127.3

Ieri am căutat să-i mângâiem pe părinţii care au încercat cu sinceritate să-şi crească copiii în căile Domnului şi care au rămas dezamăgiţi şi cu inimile frânte de rezultatele încercării lor. Versetul de astăzi ne reaminteşte faptul că Dumnezeu este Acela care ne dăruieşte copiii. Aşa cum, înainte de primi o moştenire, aceasta a aparţinut altcuiva, tot aşa este şi cu copiii noştri: ei la început I-au aparţinut lui Dumnezeu. Trebuie să ne reamintim acest lucru.

Ei I-au aparţinut lui Dumnezeu, iar El ni i-a încredinţat nouă în timpul unei perioade importante din viaţa lor. Înţelegerea acestui lucru trebuie să ne facă foarte serioşi în ce priveşte creşterea lor. Nu trebuie să-i folosim pentru a ne hrăni mândria personală. Adesea, un tată care a avut o mare dorinţă după lucrurile spirituale în tinereţea sa pare să îşi schimbe atitudinea când vine vorba de copiii lui. El este mai preocupat de progresul lor lumesc. Iar o mamă este de multe ori mult mai preocupată de hrana sănătoasă pentru trupul copilului ei, decât de cea pentru sufletul lui. Unii părinţi îşi lasă copiii în grija emisiunilor dăunătoare de la televizor, gândind că ele sunt un lucru fără importanţă, o dădacă convenabilă, în timp ce, în realitate, ele otrăvesc mintea copilului. Părinţi, dacă faceţi aşa, nu învinuiţi pe nimeni altcineva pentru rezultate, decât pe voi.

Reamintiţi-vă: copiii sunt o moştenire de la Domnul. De aceea, să fim administratori credincioşi în ceea ce Dumnezeu ne-a încredinţat. Ce frumoase sunt cuvintele Domnului cu privire la Avraam: „Pentru că l-am cunoscut că va porunci copiilor săi şi casei sale după el să ţină calea Domnului, să facă dreptate şi judecată, ca Domnul să aducă peste Avraam ce a vorbit despre el“ (Geneza 18.19).

A. M. Behnam

Vineri                       8                         Mai

Să jertfeşti paştele Domnului Dumnezeului tău, … şapte zile să le mănânci cu azime, pâinea întristării.

               Deuteronom 16.2,3

Întâlnim persoane refractare; acestea umblă într-un fel uşuratic, superficial, folosesc un limbaj îndrăzneţ despre har, vorbesc aprins împotriva legalismului şi caută, într-un fel cu totul omenesc, să prezinte o cale mai uşoară pentru mântuire. Credem că, într-un astfel de caz, adevărul simbolizat de versetele de mai sus îşi găseşte o aplicaţie solemnă pentru inima şi conştiinţa acestora.

Ne temem că există un mare volum din acestea în Biserica mărturisitoare. Vorbind în temeni simbolici, este o tendinţă de a separa Paştele de sărbătoarea Azimelor. Aceasta înseamnă a te sprijini pe faptul că eşti scăpat de judecată, uitând însă de mielul fript la foc, de pâinea sfântă şi de pâinea întristării. Dumnezeu le-a legat pe acestea în aşa fel, încât, în realitate, ele să nu poată fi despărţite. De aceea nu credem că un suflet a putut avea parte în mod real de bucuria că „paştele nostru, Hristos, a fost jertfit“, dacă nu caută „să ţină sărbătoarea … cu azimele curăţiei şi ale adevărului“ (1 Corinteni 5.8). Când Duhul Sfânt desfăşoară înaintea inimilor noastre ceva din binecuvântarea profundă a morţii preţioase şi eficace a Domnului Isus Hristos, El ne conduce, în acelaşi timp, să medităm cu un suflet supus la taina suferinţei Lui, făcându-ne să cântărim în inimile noastre tot ceea ce a suferit El pentru noi, tot ceea ce L-a costat pe El ca să ne salveze de la consecinţele eterne a ceea ce noi, adesea, comitem aşa de uşor.

Aceasta este o lucrare foarte profundă şi sfântă care ne conduce sufletul în acele exerciţii ce corespund cu „pâinea întristării“ din sărbătoarea Azimelor. Este o diferenţă considerabilă între simţămintele pe care le avem atunci când privim la păcatele noastre şi cele care decurg din preocuparea cu suferinţele lui Hristos care au înlăturat aceste păcate.

C. H. Mackinthosh

Sâmbătă                  9                         Mai

Despre această mântuire au căutat şi au cercetat stăruitor profeţii … cercetând spre care sau ce fel de timp arăta Duhul lui Hristos, care era în ei, mărturisind mai dinainte patimile care erau pentru Hristos şi gloriile de după acestea.

               1 Petru 1.10,11

Suferinţele lui Hristos şi gloriile care vor urma acestor suferinţe ocupă o mare parte a Sfintelor Scripturi. Acest lucru este normal, pentru că nu există subiect mai minunat şi mai nobil ca acesta. În 2 Petru 1.21 ni se spune că oameni sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit prin puterea Duhului Sfânt. Una dintre misiunile cele mai importante ale Duhului este să înalţe Persoana şi lucrarea lui Hristos. Aceste subiecte, cel cu privire la suferinţă şi cel cu privire la glorie, apar constant în cele două epistole ale apostolului Petru.

În prima epistolă, în mod proeminent apar suferinţele lui Hristos, iar aici apostolul se prezintă pe sine însuşi ca martor al suferinţelor lui Hristos (1 Petru 5.1). În a doua epistolă, ceea se prezintă în mod proeminent este gloria viitoare. În capitolul 1.16, Petru vorbeşte de faptul că a fost martor ocular al măreţiei Domnului. Toţi cei care au fost aleşi potrivit cu ştiinţa dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, fiind născuţi din nou pentru o nădejde vie prin învierea lui Isus Hristos dintre morţi, au parte în prezent de suferinţele lui Hristos, după cum vor avea parte în curând şi de gloria Lui viitoare.

Trăim într-o lume unde domnesc păcatul şi moartea, ca o urmare tristă a neascultării primului om. Toţi am avut parte în aceasta, deoarece toţi am păcătuit şi astfel moartea a trecut asupra tuturor. Însă în această scenă tristă a venit al doilea Om, Domnul din ceruri, luând parte la sânge şi la carne. Prin moartea Sa, l-a distrus pe cel care avea puterea morţii, adică pe Diavolul, şi prin sângele Său vărsat a făcut ispăşire pentru păcat. A gustat moartea prin harul lui Dumnezeu, pentru ca noi să putem avea parte de gloria eternă, glorie care ne este asigurată prin lucrarea Lui încheiată. Această glorie va veni cu siguranţă şi toţi credincioşii vor avea parte de ea.

J. Redekop

Duminică               10                       Mai

Ştiind că nu cu cele pieritoare, argint sau aur, aţi fost răscumpăraţi,…ci cu sângele preţios al lui Hristos, ca al unui miel fără cusur şi fără pată; El a fost cunoscut dinainte, într-adevăr, mai înainte de întemeierea lumii.

               1 Petru 1.18‑20

Moartea şi învierea lui Hristos constituie noua bază pe care Dumnezeu Îşi stabileşte orice relaţie cu omul căzut. De aceea, nu este de mirare că Sfintele Scripturi sunt pline de imagini, de profeţii şi de umbre privitoare la Cel care avea să vină. Deja înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu Îşi avea pregătit Mielul Său. Când primul om, Adam, a păcătuit şi astfel a eşuat în ce priveşte responsabilitatea sa faţă de Dumnezeu, aceasta a fost doar ocazia ca Dumnezeu să-L introducă pe al doilea Om, Omul sfaturilor Sale, Domnul din ceruri, în această lume.

Când Ioan Botezătorul L-a văzut pe Isus, a declarat: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii“. Dumnezeu Însuşi a purtat de grijă în privinţa Mielului, deoarece noi nu aveam nicio posibilitate să aducem un astfel de miel. Astfel, ceea ce sfinţenia Sa a cerut, dragostea Sa a oferit, trimiţându-L pe Fiul Său. Ce minunată purtare de grijă manifestată în favoarea păcătoşilor ruinaţi, care acum au fost aduşi la Dumnezeu, fiind acceptaţi în Cel Preaiubit! Cel care a fost pe cruce purtând păcatele noastre stă acum la dreapta Măririi pe tronul lui Dumnezeu, ca o dovadă a faptului că Dumnezeu a fost satisfăcut pe deplin de rezultate lucrării Lui în privinţa îndepărtării păcatului.

Mai mult, dreptatea lui Dumnezeu cere ca toţi cei care au fost răscumpăraţi să fie şi glorificaţi cu Hristos, acolo unde El este. Noi vom fi la fel ca El şi cu El, ca rod al harului Său şi ca obiecte ale plăcerii eterne a lui Dumnezeu.

J. Redekop

O, Tu, Isuse, Miel încununat în mărire,

Doar Tu pe cruce, murind, ne-ai adus mântuire.

Fiu glorios, pe al Tău tron Te-ai întors

Din locul de umilire.

J. D. Smith

Luni                        11                       Mai

Trezeşte-te, vânt de la nord, şi vino, vântule de la sud! Suflă peste grădina mea, ca să-i picure miresmele! Să vină preaiubitul meu în grădina lui şi să mănânce roadele lui scumpe.

               Cântarea cântărilor 4.16

Această grădină este sfera fiecărei activităţi creştine individuale, pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o. Cum am răspuns noi faţă de o astfel de încredere pe care Dumnezeu ne-a acordat-o? Dacă credinţa şi dragostea faţă de Domnul Isus au fost active în felul în care ne-am îngrijit grădina, vom invita bucuroşi vântul de la nord şi vântul de la sud să sufle peste ea. Vântul de la nord semnifică împrejurările potrivnice pe care le experimentăm adesea, deşi poate sunt neplăcute. Însă aceste împrejurări grele sunt necesare pentru ca grădina să poată fi cu adevărat apreciată de Domnul Isus. O soră căsătorită cu un soţ evlavios s-ar putea sprijini atât de mult pe evlavia lui, încât să neglijeze să şi-o exerseze pe a ei. Atunci Domnul îl ia la Sine pe acest soţ. Ea este foarte deprimată la început, însă apoi realizează cât de mult are şi ea nevoie să experimenteze ceea ce constituise bucuria soţului ei. Rezultatul acestei împrejurări o va face să ajungă la concluzia: „Moartea soţului meu a însemnat viaţa sufletului meu“!

Vântul de sud simbolizează împrejurări mai plăcute, mai favorabile, iar Domnul ne trimite şi din acestea, după cum ştim. Aceste vânturi care suflă peste grădina noastră vor face să-i picure miresmele, oferind o aromă profund înviorătoare.

Ceea ce poate fi savurat din grădină nu este doar mirosul. Afecţiunile Sulamitei îl invită pe preaiubit să vină în grădina lui şi să mănânce din roadele ei plăcute. Deşi ea spusese la început „grădina mea“, acum ea este cu totul gata să i-o ofere lui. Cât de bine este să veghem pentru a nu pierde din vedere acest principiu, anume că toate câte le avem sunt produsul harului Său binecuvântat şi, în consecinţă, sunt de drept ale Lui. Într-adevăr, El nu doar că ne-a dat o grădină, ci ne-a şi pus la dispoziţie har şi putere ca să o putem îngriji. Dacă El mâncă roadele plăcute ale grădinii, mai este atunci posibil ca preaiubita Lui să rămână flămândă? Nu! El Însuşi Se îngrijeşte de ea.

L. M. Grant

Marţi                      12                       Mai

Fetele au văzut-o şi au numit-o fericită; la fel împărătesele şi ţiitoarele, şi au lăudat-o: „Cine este aceasta care se iveşte ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele, cumplită ca cetele cu steaguri?“.

               Cântarea cântărilor 6.9,10

Noaptea înfricoşătoare a trecut, zorii s-au ivit, iar admiratoarele preaiubitei spun: „Cine este aceasta care se iveşte ca zorile?“ Ea parcă ar ieşi din întunericul lung al nopţii, al nopţii lungi prin care trecuse. Dar acum a lăsat aceasta în urmă şi se iveşte în toată prospeţimea, frumuseţea şi speranţa dimineţii.

Aţi observat, preaiubiţilor, în meditaţiile voastre, că lumina viitoare, gloria şi demnitatea lui Israel sunt prezentate frecvent prin corpuri cereşti – soarele, luna şi stelele? Putem vedea aceasta şi în visele lui Iosif, unde, prin familia lui Iacov, întreaga naţiune este reprezentată şi prefigurată prin soare, lună şi stele (Geneza 37.9). Psalmistul spune: „Sămânţa lui (David) va dăinui pentru totdeauna, şi tronul lui, ca soarele înaintea Mea; ca luna va fi întărit pentru totdeauna şi martorul în cer este tare“ (Psalmul 89.36,37).

Aici opriţi-vă pentru un moment, preaiubiţilor, şi meditaţi asupra cuvântului sigur al profeţiei cu privire la gloria viitoare a lui Israel. Ce schimbare va fi pentru mult-dispreţuiţii iudei! Învestit cu lumină, cu glorie şi cu demnitate, Israel va deveni marea atracţie a pământului şi obiectul admiraţiei universale. Bun-venit, fericită dimineaţă! Întunericul a trecut şi „va răsări Soarele dreptăţii cu vindecarea în aripile Lui“ (Maleahi 4.2). Orice inimă se va bucura strigând: „Osana Fiul lui David!“. Promisiunea este împlinită: „Ridică-te, străluceşte, pentru că lumina ta a venit şi gloria Domnului a răsărit peste tine … Şi naţiunile vor veni la lumina ta, şi împăraţii la strălucirea zorilor tale“ (Isaia 60.1,3).

A. Miller

Miercuri                  13                       Mai

Deci, dacă aţi fost înviaţi împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu.

               Coloseni 3.1

Trebuie să ne ridicăm ochii deasupra căii noastre, ca să putem umbla pe ea. Ochii îndreptaţi spre Isus vor ţine inima şi picioarele pe o cale plăcută Lui. Prin urmare, El va fi glorificat şi făcut cunoscut în lume.

Un iudeu care avea taina lui Iahve şi care-L aştepta pe Mesia putea trăi evlavios şi credincios potrivit legii, în timp ce un iudeu care avea numai legea cu siguranţă că nu avea putere să o ţină.

Înţelegând ceea ce suntem, trebuie să avem ţinta fixată deasupra căii noastre, ca să putem umbla pe ea. Aceasta nu ne scuteşte de nevoia de a avea frică de Domnul pe calea de aici, de jos, astfel încât să ne petrecem timpul călătoriei noastre în temere de El, conştienţi că suntem răscumpăraţi prin sângele preţios al lui Hristos. Însă cel care are doar calea pământească ca regulă a vieţii va falimenta în înţelegerea motivaţiilor necesare pentru a umbla pe ea. El va deveni o pradă uşoară pentru lume, iar umblarea lui creştină va fi, mai mult sau mai puţin, la acelaşi nivel cu lumea în care umblă. Un creştin care are însă cerul înaintea lui şi un Mântuitor în glorie ca Obiect al afecţiunilor sale va umbla în mod evlavios pe pământ.

Ca aleşi, sfinţi şi preaiubiţi – Hristos fiind viaţa lor – creştinii trebuie să se îmbrace cu caracterul lui Isus: îndurare, bunătate, smerenie, blândeţe, îndelungă-răbdare, iar dacă au să se plângă împotriva cuiva, să arate îngăduinţă şi iertare, aşa cum a făcut şi Hristos faţă de ei. În final sunt chemaţi să se îmbrace cu dragostea, legătura desăvârşirii, aceea care dă un caracter divin tuturor calităţilor care au fost enumerate, calităţi manifestate de Hristos. Această dragoste este de asemenea şi un control divin împotriva tendinţei de a confunda amabilitatea naturală cu harul divin, căci harul divin este sfânt.

J. N. Darby

Joi                          14                       Mai

Acestea sunt naţiunile pe care le-a lăsat ca să încerce prin ele pe Israel,…ca să cunoască dacă vor asculta de poruncile Domnului, pe care El le poruncise părinţilor lor.

               Judecători 3.1,4

Faptul că Dumnezeu a lăsat aceste naţiuni în ţară ne oferă una dintre cele mai izbitoare şi mai instructive lecţii. Prezenţa acestor naţiuni a fost o mărturie pentru Israel atât despre trecutul lor falimentar, cât şi despre faptul că Dumnezeu nu a renunţat la ei, în ciuda acestui trecut, însă nici nu le-a îndepărtat rezultatele necredincioşiei, pentru că prin acestea avea să-i pună la încercare. Dumnezeu lasă rezultatele falimentului nostru şi a falimentului care a fost în Biserică înainte de noi, ca să testeze credincioşia şi ascultarea generaţiilor ulterioare. Prezenţa acestor căderi este întotdeauna o mărturie a trecutului falimentar, dar şi o invitaţie la o restabilire prezentă.

Poporul lui Dumnezeu este adesea descurajat de rezultatele neascultării lui, descurajare care de multe ori produce următorul fel de gândire: «L-am dezonorat pe Domnul şi am ajuns într-o situaţie fără ieşire; nu mai are niciun rost să încerc, cred că ar fi bine să renunţ». Aceasta este întotdeauna calea lui Satan! Întâi ne duce în necaz, apoi ne convinge că nu mai putem ieşi, iar în final ne sugerează că nu mai este de niciun folos să încercăm să facem voia lui Dumnezeu.

Să nu ne supunem la ceea ce pare a fi de neînlăturat, deoarece, pentru credinţă, nu este nimic de neînlăturat, cu excepţia puterii lui Dumnezeu care oferă biruinţa. Nu există nicio stare în care căderea şi neascultarea noastră să ne afunde atât de jos, încât să nu mai putem conta pe puterea lui Dumnezeu pentru o nouă eliberare. Poate nu vom mai ajunge la biruinţa totală de care am fi putut avea parte, însă nu este niciodată normal, dacă am avea credinţă, să abandonăm. Acest lucru este adevărat pentru noi atât individual, cât şi colectiv. Fie ca Domnul să ne înflăcăreze pentru El!

S. Ridout

Vineri                     15                       Mai

Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în sine însuşi; cine nu-L crede pe Dumnezeu L-a făcut mincinos, pentru că nu a crezut în mărturia pe care a mărturisit-o Dumnezeu despre Fiul Său. Şi aceasta este mărturia: că Dumnezeu ne-a dat viaţă eternă şi această viaţă este în Fiul Său. Cine Îl are pe Fiul are viaţa; cine nu-L are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa.

               1 Ioan 5.10‑12

Pacea credinciosului se bazează în întregime pe faptul că Îl are pe Fiul lui Dumnezeu şi viaţa eternă în El. Este scris că „această viaţă este în Fiul Său“, iar Duhul îl mângâie pe cel credincios prin faptul că această viaţă este sigură şi independentă de el sau de vreo altă făptură. Această viaţă este în Fiul, acolo unde nu o poate atinge niciun rău, unde nu poate pătrunde niciun pericol. Este bucuria celui credincios să-şi cunoască viaţa – şi ea este viaţă veşnică – în Acela care nu doar că este izvorul nesecat al acestei vieţi, ci este şi Cel care o protejează în mod divin împotriva tuturor vicleniilor lui Satan. Mai mult, din momentul răscumpărării, credinciosul este în părtăşie cu Dumnezeu Tatăl, devenind obiect al dragostei Lui.

Nimic nu este mai sigur decât faptul că dragostea lui Dumnezeu se manifestă faţă de fiecare copil al familiei Lui. De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu ne spune foarte clar că orice creştin, oricât de imatur ar fi, poate cunoaşte acest privilegiu în lăuntrul său şi se poate bucura de el în mod personal, în comuniunea sa, în închinarea sa şi în umblarea sa.

Cealaltă viaţă, carnea, întotdeauna detestată de Dumnezeu, este acum, mai mult decât orice, detestată şi de cel credincios, prin puterea lui Hristos şi a Duhului Sfânt dăruit lui. De aceea, creştinul trebuie să renege şi să lepede acea viaţă căzută, umblând prin credinţă, în noua sa natură, după modelul desăvârşit al lui Hristos, numit în Ioan 5.24 „viaţa eternă“. Aceasta este viaţa lui Hristos şi acum, prin har, şi „viaţa noastră“ (Coloseni 3.4).

W. Kelly

Sâmbătă                16                       Mai

El a strălucit în inimile noastre, pentru a da lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. Dar avem comoara aceasta în vase de lut, pentru ca măreţia puterii să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi.

               2 Corinteni 4.6,7

Noi suntem chemaţi să reflectăm gloria Domnului, însă nu vom putea niciodată reflecta gloria Lui morală, nici chiar într-un fel sărăcăcios, dacă nu o privim cu faţa descoperită. Reflectăm gloria Lui doar atunci când umblăm cum a umblat El, iar credinciosul ai cărui ochi sunt fixaţi ferm şi constant asupra lui Hristos va umbla cel mai aproape de felul în care a umblat Hristos. Dacă privesc la gloria Domnului, în mod sigur o voi reflecta în felul meu de a mă comporta.

Lumina evangheliei gloriei lui Hristos este comoara pe care Dumnezeu a făcut-o să strălucească în inimile noastre. Hristos este într-adevăr în noi, iar vasele de lut sunt trupurile noastre. Trebuie să observăm că lumina dinăuntru poate străluci în afară numai dacă vasele de lut sunt „sparte“, ca în împrejurarea cu Ghedeon (Judecători 7.19‑21). Care este modul în care aceste vase sunt „sparte“? Dumnezeu foloseşte împrejurările – încercări, dificultăţi, persecuţii – ca mijloace ale Sale pentru a sparge „vasele de lut“, adică pentru a reprima şi anihila doar ceea ce este carnal sau firesc. Carnea, care din punct de vedere juridic este înlăturată în ochii lui Dumnezeu, este iremediabilă şi nu se poate schimba. De aceea trebuie să veghem întotdeauna cu privire la ea.

Cineva ar putea întreba: unde se află puterea pentru o asemenea umblare? O putem obţine numai atunci când privim la Hristos în glorie. În timp ce privim acea glorie, Duhul Domnului ne va transforma, din punct de vedere moral, după chipul Celui la care privim, iar aceasta va face ca Hristos să strălucească în ceea ce suntem şi facem.

E. Dennett

Duminică               17                       Mai

Ape multe nu pot stinge dragostea, nici şuvoaiele n-o îneacă. Chiar dacă cineva ar da toată averea casei lui pentru dragoste, ar fi profund dispreţuit.

               Cântarea Cântărilor 8.7

Cât de minunat este acest adevăr şi cât de bine se potriveşte el dragostei lui Dumnezeu în Hristos Isus, Domnul nostru! Cât de perfect s-au probat acestea în binecuvântatul Domn al gloriei, prin faptul că S-a oferit pe Sine Însuşi pe calvar pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru binecuvântarea infinită a multor suflete preţioase!

Toţi apreciem dragostea care ni se arată, fie că lăsăm, fie că nu lăsăm să se vadă acest lucru! Dumnezeu Şi-a arătat marea Lui dragoste faţă de omenire în cel mai minunat fel, însă cei mai mulţi nu doar că eşuează în a o aprecia, ci, în mod ciudat, chiar când aceasta le este prezentată, ei o resping.

Cum Şi-a arătat Dumnezeu dragostea faţă de noi? „Dumnezeu Îşi arată propria Lui dragoste faţă de noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi“ (Romani 5.8). Această dragoste a fost încercată, probată, şi dovedită a fi uimitoare. Domnul Isus a fost luat de oameni răi, supus la abuzuri crude, batjocorit, dispreţuit, scuipat, expus „valurilor nelegiuirii“, dar dragostea Lui nu s-a stins, căci El a putut spune din adâncul inimii: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac“. Iar când a trebuit să îndure suferinţe mult mai mari decât acestea, părăsit de Dumnezeu pentru că purta păcatele noastre, nici atunci dragostea Lui nu s-a stins sub apele cele multe ale judecăţii. Într-adevăr, ceea ce L-a făcut pe El să ia asupra Sa toate acestea a fost dragostea, şi aceasta pentru ca Dumnezeu să poată fi glorificat, iar păcătoşii, salvaţi din păcatele lor.

Poate o astfel de dragoste să fie cumpărată cu vreun preţ? Niciodată! Această dragoste curge în mod liber din inima Domnului către toată omenirea. Dacă cineva şi-ar da toată averea să cumpere această dragoste, Domnul ar dispreţui cu totul chiar şi gândul de a primi un astfel de preţ pentru dragostea Sa. Acest lucru ar fi similar cu unul care oferă doi cenţi pentru a plăti un serviciu de miliarde de dolari – serviciu de care a avut parte doar din dragostea pură şi din bunătatea celui care i l-a făcut! Să nu-L tratăm niciodată pe Domnul gloriei în acest fel!

L. M. Grant

Luni                        18                       Mai

Era o cetate mică şi puţini oameni în ea; şi a venit un împărat mare împotriva ei şi a împresurat-o şi a ridicat întărituri mari împotriva ei. Şi se afla în ea un om sărac şi înţelept care a scăpat cetatea prin înţelepciunea lui, dar nimeni nu şi-a adus aminte de omul acela sărac. Atunci am zis: „Înţelepciunea este mai bună decât tăria“; dar înţelepciunea omului sărac este dispreţuită şi cuvintele lui nu sunt ascultate.

               Eclesiastul 9.14‑16

Această mică istorisire ne învaţă două lecţii importante despre înţelepciune. Prima, că înţelepciunea este mai bună decât tăria. În această bătălie, un biet om sărac a înfrânt un împărat puternic. În faţa unei înfrângeri ce părea sigură, înţelepciunea a câştigat lupta.

Adesea noi alegem calea tăriei mai degrabă decât calea înţelepciunii. În tărie şi în putere există un simţământ al prestigiului spre care inimile noastre sunt atrase cu uşurinţă. Noi apreciem cuvintele şi caracterele puternice, chiar şi pe tărâm spiritual. Însă nu aceasta este calea lui Dumnezeu. El spune: „dobândeşte înţelepciunea“ şi „cu mult mai bine este să dobândeşti înţelepciunea decât aur fin“ (vedeţi Proverbe 4.7 şi 16.16). Dacă astfel preţuieşte Dumnezeu înţelepciunea, trebuie să învăţăm să o căutăm şi noi.

A doua lecţie care se desprinde de aici este că nimeni nu şi-a mai adus aminte de acel om sărac. Deşi înţelepciunea este mai bună decât tăria, nu vom deveni mai cu faimă atunci când o vom aplica în vieţile noastre. Lumea este atrasă de măreţia care izbeşte ochiul: renume, avere, putere, agresivitate, aroganţă. Înţelepciunea este prea tăcută ca să impresioneze. Dacă vrem însă ca Domnul să „elibereze cetatea“ în care El ne-a aşezat, singura cale de progres spiritual rămâne înţelepciunea. Să căutăm înţelepciunea învăţând cu smerenie temerea de Domnul. „Temerea de Domnul este îndrumarea înţelepciunii şi înaintea onoarei merge smerenia“ (Proverbe 15.33). Domnul are întotdeauna o opinie despre orice situaţie, adică un principiu sau o îndrumare, pe care ni le oferă în Cuvântul Său pentru a ne călăuzi în mod corect. Chiar dacă lumea uită înţelepciunea, Dumnezeu dă o veşnică aprobare celor care o deţin.

S. J. Campbell

Marţi                      19                       Mai

Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu şi…vom fi asemenea Lui… Oricine are speranţa aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat.

               1 Ioan 3.2,3

De pe acum suntem copii ai lui Dumnezeu, însă nu suntem încă ceea „ce vom fi“. Nu aşteptăm să devenim copii ai lui Dumnezeu; ceea ce aşteptăm este gloria. Acea glorie este chiar gloria Lui şi aşteptarea să intrăm în ea face ca venirea lui Hristos pentru noi să fie unicul obiectiv al inimilor noastre. Deşi moartea este un câştig pentru noi, nu aceasta este speranţa noastră (2 Corinteni 5.4), ci mai degrabă venirea lui Hristos.

Oricât de binecuvântată ar fi moartea pentru cel credincios, ea nu este speranţa lui. Nădejdea noastră este că „vom fi asemenea Lui“, când El Se va arăta. Nu toţi vom muri, însă cu toţii vom fi făcuţi asemenea chipului Fiului Său, nu aşa cum El a fost în mormânt, ci aşa cum este El acum, înviat. Cunoscând cum este Hristos acum, mă voi gândi: «Dacă voi fi la fel ca El în curând, trebuie să fiu ca El şi acum»! Înţelegând că El S-a sfinţit (Ioan 17.19), ca Unul la care să putem privi ca Model şi Căruia să Îi putem semăna în trăire, vom putea experimenta în mod real puterea practică a venirii Domnului.

În Coloseni putem vedea dorinţa apostolului ca noi să fim prezentaţi desăvârşiţi în Hristos Isus, aceasta însemnând să realizăm, prin credinţă, poziţia noastră în El. El ne este prezentat ca fiind „chipul lui Dumnezeu cel nevăzut“, iar după prezentarea gloriilor lui Hristos, apostolul spune că lucrează să aducă pe oricine în starea de om perfect, potrivit cu gloria lui Hristos (Coloseni 1.15‑19,27‑29).

Această bucurie de a fi ca Hristos este ceea ce poate aduce binecuvântare; ţinerea legii sau a poruncilor nu va face acest lucru. Dragostea faţă de Hristos ne va curăţi şi ne va face să-I semănăm Lui încă de pe acum.

J. N. Darby

Miercuri                  20                       Mai

Faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron şi a zis: „Mergeţi, jertfiţi Dumnezeului vostru în ţară“.

               Exod 8.25

Când Dumnezeu Şi-a propus să scoată poporul din Egipt, Faraon a vrut să facă un compromis – desigur, un compromis prin care să ţină poporul în continuare în robie. El i-a făcut lui Moise trei oferte distincte, fiecare din ele cu scopul de a împiedica mântuirea poporului aşa cum o rânduise Dumnezeu, o mântuire completă.

Primul compromis a fost: „Închinaţi-vă în ţară“. Lumea ne pune astfel de întrebări: „De ce este nevoie să te separi? Ai dreptul la propriile tale opinii! De ce să fii atât de extremist? De ce ai nevoie de trei zile de călătorie în pustie? De ce să te separi de lucrurile în care ai fost crescut, de propriul tău popor? Eşti tu mai bun?“ Ei nu cunosc ce semnifică cele trei zile de mers în pustie şi nici faptul că moartea şi învierea lui Hristos ne aşază afară din lume în aceeaşi măsură în care El este afară din ea. Ce contrast! Pe de o parte Egiptul, cu lux, cu civilizaţie, cu satisfacţie, cu idolatrie, iar pe de altă parte, pustia! Însă doar în pustie putem să ne închinăm lui Dumnezeu.

Faraon a încercat apoi o altă stratagemă. „El le-a spus: Mergeţi, slujiţi Domnului Dumnezeului vostru! Cine şi care vor merge? Şi Moise a zis: Vom merge cu tinerii noştri şi cu bătrânii noştri, cu fiii noştri şi cu fiicele noastre; cu turmele noastre şi cu cirezile noastre vom merge, pentru că avem o sărbătoare pentru Domnul. Şi el le-a zis: Aşa să fie Domnul cu voi, cum vă voi lăsa eu să plecaţi, pe voi şi pe pruncii voştri! Vedeţi că răul este înaintea voastră! Nu aşa; mergeţi deci voi, bărbaţii, şi slujiţi Domnului, pentru că aceasta doriţi“ (Exod 10.8‑11). Dacă pruncii lor rămâneau acolo, Faraon avea garanţia că ei nu vor pleca prea departe. Şi astăzi este la fel. Cât de mulţi sunt atraşi înapoi spre lumea din care nu şi-au scos copiii!

F. W. Grant

Joi                          21                       Mai

Faraon l-a chemat pe Moise şi i-a zis: Mergeţi, slujiţi Domnului; numai turmele şi cirezile voastre să rămână.

               Exod 10.24

O ultimă speranţă i-a mai rămas lui Faraon.

„Lăsaţi-vă averile“, a spus el. Cât de mulţi au făcut acest lucru! Ei înşişi sunt mântuiţi, însă afacerile şi preocupările lor nu sunt încă sfinţite, ci sunt lumeşti. Ei argumentează: «Ce au aceste lucruri de-a face cu mântuirea sufletului?». Dar Dumnezeu spune: „Nu, ci scoateţi totul afară din Egipt: pe voi înşivă, familiile voastre, posesiunile voastre, toate sunt ale Mele!“. Şi de fapt, ale Lui trebuie să fie dacă vrem să le păstrăm, pentru că altfel le vom folosi pentru noi.

Până nu suntem complet eliberaţi în aceste trei privinţe (până nu scoatem din Egipt totul: pe noi înşivă, familiile noastre, posesiunile noastre), nu putem umbla nici fericiţi cu Dumnezeu, nici în siguranţă. Desigur, nu vorbesc despre intrarea în cer; cineva poate avea siguranţă în privinţa aceasta. Însă orice lucru pe care îl ai şi nu este al lui Hristos înseamnă că este încă al lumii, iar el te va trage înapoi în lume. Poţi tu să mergi la afacerile tale închizând uşa în faţa lui Hristos, fără ca El să resimtă aceasta? sau fără ca tu resimţi aceasta? Poţi să-I spui: «Doamne, duminica este a Ta, dar lunea este a mea!»? Sau: «Doamne, această a zecea parte este a Ta, dar aceste nouă părţi sunt ale mele!»? Poţi acţiona în acest fel şi să te simţi perfect satisfăcut? Poţi cumva să crezi că totul este în ordine între tine şi El?

Cine este acela care, cu o inimă care bate pentru Hristos, privind în jur la toate lucrurile ruşinoase care sunt practicate în Numele Lui, nu se întreabă: «Nu izvorăşte tot răul acesta din falimentul celor ai Săi, al acelora care odinioară Îl iubeau?» Cât de mult am contribuit, şi încă poate contribuim, la starea rea pe care o vedem în jurul nostru! Nu cumva Îl rugăm pe Domnul să ne cerceteze inimile, iar apoi ne sustragem de la a-L lăsa s-o facă? Dacă cercetarea n-ar detecta nimic, de ce ne-am feri de ea­­? Iar dacă scoate la lumină anumite stări rele pe care nu le cunoşteam, atunci este bine să ştim că judecarea reală a răului este întotdeauna cea mai mare binecuvântare pentru sufletele noastre.

F. W. Grant

Vineri                     22                       Mai

Ştim însă că orice zice legea vorbeşte celor de sub lege, pentru ca orice gură să fie închisă şi toată lumea să fie sub judecată înaintea lui Dumnezeu. De aceea, din faptele legii, nicio făptură nu va fi îndreptăţită înaintea Lui, pentru că prin lege vine cunoştinţa păcatului. Dar acum, fără lege, s-a arătat o dreptate a lui Dumnezeu … prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei care cred: pentru că nu este deosebire, pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu, fiind îndreptăţiţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus, pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispăşire.

               Romani 3.19‑24

Legea a fost dată doar lui Israel şi, din acest motiv, ei erau „sub lege“. Însă legea este şi pentru beneficiul naţiunilor, pentru că scopul ei a fost să închidă orice gură care s-ar îndreptăţi pe ea însăşi şi să-i dovedească pe toţi ca fiind vinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Îndrăznim noi să credem că putem să ne eschivăm de vina noastră încercând să ţinem legea acum? Aceasta ar fi ca şi cum un criminal condamnat ar cere judecătorului să-l elibereze, promiţându-i că nu va mai încălca legea de acum încolo. Nu se poate aşa ceva! „Din faptele legii, nicio făptură nu va fi îndreptăţită înaintea Lui“. Legea a fost dată pentru a oferi cunoştinţa păcatului, nu pentru a îndreptăţi.

În loc să încercăm să ne stabilim propria noastră dreptate prin ţinerea legii, suntem îndemnaţi să ne punem încrederea în dreptatea lui Dumnezeu, care este separată de lege. Dreptatea lui Dumnezeu a furnizat o eliberare minunată din robia păcatului şi a legii, dându-L pe Preaiubitul Său Fiu să sufere pe Calvar pentru a ne răscumpăra de sub blestemul legii.

De aceea, „pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu“, există doar un singur mijloc de eliberare de sub păcatele pe care le-am comis împotriva legii: „răscumpărarea care este în Hristos Isus“.

Legea este sfântă, dreaptă şi bună; însă, tocmai din acest motiv, ea nu poate decât să condamne vina multelor noastre păcate, pentru că, prin natura noastră, nu suntem sfinţi, nu suntem drepţi şi nu suntem nici buni. Însă Hristos este toate acestea pentru noi, aşa că avem nevoie ca, în umilinţă, să ne încredem în El.

L. M. Grant

Sâmbătă                23                       Mai

Şi, după acestea, a ieşit şi a văzut pe un vameş cu numele Levi şezând la vamă şi i-a spus: „Urmează-Mă!“ Şi, lăsând toate, ridicându-se, L-a urmat. Şi Levi I-a făcut un ospăţ mare în casa lui.

               Luca 5.27‑29

Domnul a spus în mod simplu: „Urmează-Mă“, însă Levi a simţit puterea acestor cuvinte. Ce era aşa de deosebit în cuvintele „Urmează-Mă“? Nimic; şi totuşi, în ciuda reacţiei normale a unui om într-o astfel de împrejurare, el s-a ridicat şi L-a urmat pe Isus. Ce putere l-a separat pe Levi de orice lucru pe care îl avea în lume? Puterea glasului Domnului, care sfărâmă cedrii (Psalmul 29.5).

Ai experimentat un astfel de moment? Niciodată nu am fi fost la picioarele lui Isus, dacă Domnul nu ne-ar fi atras. Levi s-a ridicat la cererea Domnului, apoi a oferit o sărbătoare în cinstea Lui; şi, cu o inteligenţă binecuvântată şi plăcută, pe cine mai invită el la acest ospăţ? Chiar pe aceia pe care Domnul venise să-i caute şi să-i mântuiască. Din momentul în care intră în compania Domnului, Levi pricepe care erau cei pe care Domnul îi căuta. Cum poţi oferi un ospăţ plăcut Domnului? Doar cunoscându-L pe El Însuşi.

Acest fiu risipitor a oferit un ospăţ pentru Domnul, iar Domnul a participat cu plăcere. Curând, El S-a transformat din musafir în gazdă, aşa cum avea să o mai facă şi în prezenţa celor doi ucenici care mergeau la Emaus. Domnul a făcut din ospăţul lui Levi propriul Său ospăţ. El le-a răspuns fariseilor: „N-am venit să chem la pocăinţă pe drepţi, ci pe păcătoşi“. «Eu am oferit ospăţul, nu Levi». Levi dăduse ospăţul, dar în comuniune profundă de inimă cu gândul Stăpânului.

Ai întins vreodată în casa ta o masă despre care Domnul să poată spune că El a oferit-o, şi nu tu? Cât de binecuvântat este să ai o astfel de comuniune intimă cu El!

J. G. Bellet

Duminică               24                       Mai

Voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală.

               1 Petru 2.5

În prima Epistolă a lui Petru vedem că, deşi forma casei lui Dumnezeu s-a schimbat, scopul lui Dumnezeu şi responsabilitatea omului în legătură cu ea rămân aceleaşi. Acum casa lui Dumnezeu nu mai este o casă din pietre moarte, ci o casă spirituală din pietre vii.

În primul capitol al epistolei învăţăm că cei care formează această casă sunt obiecte ale binecuvântării suverane a lui Dumnezeu. „Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după marea Sa îndurare, ne-a născut din nou pentru o speranţă vie, prin învierea lui Isus Hristos dintre morţi, pentru o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se veştejeşte, păstrată în ceruri pentru voi“ (vers. 3 şi 4).

Trecând la capitolul 2, găsim prezentarea privilegiilor şi a responsabilităţilor noastre în legătură cu casa. Pe de o parte suntem zidiţi împreună „ca să aducem jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos“ (vers. 5), iar pe de altă parte suntem chemaţi „ca să vestim virtuţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată“ (vers. 9). Ne apropiem de Dumnezeu ca să-I aducem laudă şi rugăciune; ne apropiem de oameni ca martori ai virtuţilor lui Dumnezeu.

Ne-am putem întreba: când şi-a început existenţa casa lui Dumnezeu, în forma ei prezentă? Scriptura răspunde foarte clar: nu şi-ar fi putut-o începe până nu ar fi fost împlinită lucrarea de răscumpărare. Pentru ca Dumnezeu să poată veni în mijlocul unui popor care să-I cânte laudă, mai întâi a trebuit ca Hristos să meargă în întunericul şi părăsirea de la cruce. Acolo auzim acel strigăt, „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“. Şi doar Cel care a exprimat strigătul a fost Acela care a putut da şi răspunsul: „Tu eşti Cel Sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel“ (Psalmul 22.1,3).

H. Smith

Luni                        25                       Mai

Daniel a hotărât în inima lui să nu se întineze cu mâncărurile alese ale împăratului şi cu vinul pe care-l bea el şi a cerut voie de la căpetenia famenilor să nu se întineze.

               Daniel 1.8

Nimic nu poate depăşi ruina din zilele lui Daniel. Poporul lui Dumnezeu era în robie. Casa Lui era distrusă, iar vasele sfinte din ea împodobeau templele idolilor din Babilon. Daniel şi prietenii săi erau captivi în palatul împăratului Nebucadneţar, un monarh idolatru căruia nu-i păsa de Dumnezeu şi de poporul Său. Împăratul şi-a selectat un anumit număr dintre captivii de sămânţă împărătească şi de neam ales. Ei trebuia să fie instruiţi trei ani în şcolile din Babilon, urmând ca în timpul şcolarizării lor să trăiască în preajma idolatriei, fiind, în consecinţă, supuşi la ispite nenumărate. Nu există nicio persoană care să fie scutită de ispite, dar, fără îndoială, Daniel şi tovărăşii lui erau supuşi la ispita de a-şi pierde credinţa şi nazireatul.

Trebuie să începem şi noi de unde a început Daniel. El „a hotărât în inima lui“. Este un lucru bun să fii un om hotărât. Nu poţi fi folosit în vreo slujbă şi nu vei putea fi folosit vreodată, până când nu vei fi un om hotărât. Barnaba, când i-a vizitat pe recent-convertiţii din Antiohia, „îi îndemna pe toţi, cu hotărâre de inimă, să rămână cu Domnul“ (Fapte 11.23). Fiţi bărbaţi şi femei hotărâte! „Daniel a hotărât în inima lui să nu se întineze cu mâncărurile alese ale împăratului şi cu vinul pe care-l bea el“. Altfel spus, el a fost un om separat. El a fost un om dedicat şi, de asemenea, un om ascultător.

W. T. P. Wolston

Marţi                      26                       Mai

El era dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerilor şi obişnuit cu suferinţa … Totuşi, Domnului I-a plăcut să-L zdrobească; L-a supus suferinţei.

               Isaia 53.3,10

Este necesar să facem distincţie între suferinţele pe care Hristos le-a îndurat din partea oamenilor şi suferinţele pe care El le-a îndurat din partea lui Dumnezeu: din partea lui Dumnezeu a suferit pentru păcat; din partea omului a suferit pentru dreptate. Oamenii L-au urât deoarece a mărturisit că lucrările lor erau rele. Dragostea L-a condus să le slujească oamenilor şi să mărturisească despre starea lor rea, însă, la dragostea Lui, ei au răspuns cu ură. Acest lucru I-a produs multă întristare.

Inima Lui plină de dragoste a trebuit să sufere mult din cauza necredinţei şi a lepădării oamenilor. El a plâns şi a suspinat în Duhul Său văzând puterea morţii asupra oamenilor şi neputinţa lor de a se elibera pe ei înşişi. Păcatul a fost o continuă sursă de întristare pentru inima Domnului. Şi durerile omenirii au fost în inima Sa. El „a luat neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre“ (Matei 8.17) şi, „în toată strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat“ (Isaia 63.9). Nu a fost insensibil la insultele oamenilor, la jignirile lor, la încercarea lor de a-L prinde cu vorba, la brutalitatea şi la batjocoririle lor. Deşi El a fost răbdător în mod divin, nicio perfecţiune divină nu L-a scutit de această durere.

Dar El a suferit şi sub mâna lui Dumnezeu pe cruce, unde Dumnezeu „L-a supus suferinţei“. Nu a existat niciun singur sentiment omenesc al Lui care să nu fi fost tulburat şi care să nu fi fost călcat în picioare de oameni – şi trebuie ţinut cont că în El se aflau cele mai delicate sentimente pe care le poate avea un suflet omenesc perfect – dar aceste suferinţe n-au însemnat nimic în comparaţie cu mânia divină! Sub aceasta, El a suferit pentru noi; Cel drept, pentru cei nedrepţi, pentru păcatul nostru.

El a dat totul pentru noi pe cruce, dar, după aceea, a primit glorie într-un fel nou din mâna Tatălui Său – glorie pe care întotdeauna a avut-o, dar în care a intrat acum ca Om!

J. N. Darby

Miercuri                  27                       Mai

Ca nişte prunci nou-născuţi, doriţi mult laptele spiritual curat al Cuvântului, ca prin el să creşteţi spre mântuire.

               1 Petru 2.2,3

Lucruri care însoţesc mântuirea: hrănirea cu Cuvântul lui Dumnezeu

Iubirea Cuvântului lui Dumnezeu şi hrănirea cu acesta este un lucru care, alături de rugăciune, însoţeşte mântuirea. Rugăciunea şi meditarea asupra Cuvântului nu trebuie să fie separate – rugăciunea fără studierea Cuvântului poate duce la fanatism; citirea Cuvântului fără rugăciune poate duce la un intelectualism rece şi la raţionalism.

Instinctiv, un nou-născut va dori să se hrănească cu lapte. Acesta este un semn de sănătate şi un lucru care urmează naşterii naturale. Aşa este şi pe plan spiritual. Este un singur fel de hrană care se potriveşte naturii celei noi, iar aceasta este Hristosul pe care ni-L prezintă Scriptura – El este laptele curat al Cuvântului. Orice nou-născut din familia lui Dumnezeu doreşte acest lapte – este un lucru care în mod sigur însoţeşte viaţa spirituală şi mântuirea. Viaţa divină din orice copil al lui Dumnezeu doreşte să se hrănească pentru a putea creşte şi pentru a se putea dezvolta spre maturitate în Hristos.

După cum viaţa naturală ne-o hrănim cu hrana pământească în mod regulat, tot aşa trebuie să ne hrănim şi viaţa cea nouă cu hrana cerească din Scripturi. Natura cea nouă este înfometată după Scripturi şi doreşte mult să mediteze la ceea ce găseşte acolo spus despre Hristos. Dacă cineva este mântuit cu adevărat, el va dori să facă cunoscut acest lucru – acesta este unul din lucrurile care însoţesc mântuirea.

Se vede această foame în viaţa ta? Iubeşti tu Cuvântul lui Dumnezeu şi simţi tu zilnic nevoie de această hrană? Dacă nu, atunci ceva nu este în regulă. Poate ai un apetit corupt de hrănirea cu lucrurile lumii, şi nu cu Hristos. Nu ştii că un apetit bun, obişnuit cu hrana sănătoasă, poate fi totuşi pierdut dacă este răsfăţat cu dulciuri sau cu alte lucruri care au o mică valoare nutritivă? Acest lucru este valabil şi pe teren spiritual.

R. K. Campbell

Joi                          28                       Mai

Îmi ridic ochii spre munţi; de unde îmi va veni ajutorul? Ajutorul meu vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul.

               Psalmul 121.1,2

În acest minunat psalm ne sunt prezentate experienţele unui credincios care, în mijlocul încercărilor, îşi găseşte în Domnul ajutorul şi resursele care nu se epuizează niciodată. Primul verset ridică o întrebare: „De unde îmi va veni ajutorul?“.

Omul temător de Dumnezeu se găseşte faţă în faţă cu încercările şi cu dificultăţile, însă realizează că în el însuşi nu găseşte putere să le rezolve. El are nevoie de ajutor. Cea mai mare sursă de slăbiciune în prezenţa încercărilor este adesea încrederea în noi înşine, care ne face să credem că putem rezolva problemele prin propria noastră putere sau înţelepciune. Poate trebuie să învăţăm, ca şi Petru, din experienţe amare, că, în prezenţa încercărilor şi a ispitirilor, nu avem putere în noi înşine; la fiecare pas avem nevoie de ajutor. Întrebarea se ridică spontan în sufletul psalmistului: „De unde îmi va veni ajutorul?“.

Muntele este neclintit, simbolizându-i pe aceia care, în aparenţă, sunt stabili în putere în această lume şi invulnerabili în faţa oricărui duşman. Dar ne putem încrede în vreo făptură? Profetul Ieremia ne spune: „Cu adevărat, dezamăgirea vine [sau, degeaba se caută salvare] de la dealuri şi de la mulţimea munţilor. Cu adevărat, în Domnul Dumnezeul nostru este salvarea lui Israel“ (Ieremia 3.23). Realizând că are nevoie de ajutor şi că ajutorul omului este zadarnic, omul evlavios (psalmistul) se întoarce dinspre făptură spre Creator şi, într-un mod foarte binecuvântat, el spune: „Ajutorul meu vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul“.

El nu se bazează pe o cunoaştere generală a adevărului că există un ajutor în Iahve, ci, cu credinţă simplă şi personală, el spune: „Ajutorul [meu] îmi vine de la Domnul“.

H. Smith

Vineri                     29                       Mai

Paştele nostru, Hristos, a fost jertfit; de aceea să ţinem sărbătoarea…cu azimele curăţiei şi ale adevărului.

               1 Corinteni 5.7,8

Paştele stă la baza oricărei bucurii pe care o putem avea aici sau în veşnicie. Moartea lui Hristos, suferinţele şi întristările Lui – toate acele lucruri prin care El a trecut atunci când valurile şi talazurile judecăţii drepte a lui Dumnezeu au trecut peste sufletul Lui – trebuie să fie un subiect asupra căruia să ne ne gândim într-un mod repetat. Asupra acestor taine profunde trebuie să fie concentrate inimile noastre atunci când venim la masa Domnului ca să ţinem sărbătoarea prin care vestim moartea Domnului până va veni El.

Pentru orice cititor atent şi spiritual va fi clar că simţămintele potrivite pentru un astfel de moment sfânt şi solemn nu sunt simţăminte de jubilare. Cu siguranţă că putem să ne bucurăm că suferinţele şi întristările binecuvântatului nostru Domn au trecut pentru totdeauna, dar ceea ce vestim la Cină nu este în primul rând faptul că El a trecut de acel moment, ci că a trecut prin acel moment, iar aceasta a făcut-o pentru noi. „Vestim moartea Domnului“ şi cunoaştem binecuvântările care decurg pentru noi din această moarte preţioasă, însă, când ne strângem să medităm asupra ei, bucuria noastră este marcată de acele exerciţii profunde ale sufletului pe care Duhul Sfânt le produce în inimile noastre, atunci când ne prezintă întristările, suferinţele, crucea şi patimile binecuvântatului nostru Mântuitor. Cuvintele Domnului nostru sunt: „să faceţi aceasta în amintirea Mea“; deci de aceasta ne amintim la Cină: de Hristos suferind şi murind pentru noi; şi aceasta este ceea ce vestim la Cină: moartea Lui. Iar cu aceste realităţi solemne înaintea sufletelor noastre, în puterea Duhului Sfânt, va exista, şi trebuie să existe, închinare sfântă şi sobră.

C. H. Mackintosh

Sâmbătă                30                       Mai

Aruncă-ţi pâinea pe ape, pentru că, după multe zile, o vei găsi. Împarte la şapte şi chiar la opt, pentru că nu ştii ce rău va veni peste pământ. Dacă norii sunt plini de ploaie, se golesc pe pământ; şi dacă un copac cade spre sud sau spre nord, în locul unde cade copacul, acolo va rămâne.

               Eclesiastul 11.1‑3

Dacă aruncăm pâinea pe ape, în mod literal, ne putem aştepta să o găsim din nou? Cu siguranţă că nu! Ne poate părea un lucru nefolositor să oferim pâinea vieţii, evanghelia harului lui Dumnezeu, acestei lumi care este ca o mare tulburată. Însă acest lucru nu este nici pe departe aşa. Dumnezeu ne spune: „fiţi tari, neclintiţi, prisosind întotdeauna în lucrarea Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul“ (1 Corinteni 15.58). Dacă vom oferi cu credincioşie evanghelia către suflete, chiar dacă nu vom vedea toate rezultatele aici, jos, totuşi vor fi rezultate, deşi acele „multe zile“ pot dura până la scaunul de judecată al lui Hristos.

De aceea, „împarte la şapte şi chiar la opt“. Şapte semnifică plinătatea, iar opt semnifică supraabundenţa. Aceasta ne învaţă să „prisosim întotdeauna în lucrarea Domnului“, să o facem nu doar din sentimentul datoriei, ci din bunăvoinţa dragostei. O astfel de dragoste reiese din cuvintele: „Dacă norii sunt plini de ploaie, se golesc pe pământ“. Dacă inimile sunt pline de Hristos, putem să lăsăm binecuvântarea să curgă în mod liber către alţii.

De ce să spunem: „dacă un copac cade spre sud sau spre nord, în locul unde cade copacul, acolo va rămâne“? Nu ar trebui acest lucru să ne înflăcăreze şi mai mult inimile să căutăm binecuvântarea sufletelor? Toţi oamenii vor fi doborâţi prin lovitura morţii; iar ei au nevoie de evanghelie înainte de acest moment solemn. Ei vor cădea într-o direcţie sau alta, iar moartea este finalul. Sfârşitul este fie cerul, fie iadul. Nu este de mirare că Pavel ne spune: „Cunoscând deci frica de Domnul [teroarea Domnului], îi înduplecăm pe oameni“ (2 Corinteni 5.11). Fie ca noi, care-L cunoaştem pe Domnul Isus ca Mântuitor, să fim plini de râvnă, căutând să-i înduplecăm pe oameni!

L. M. Grant

Duminică               31                       Mai

Pentru că la aceasta aţi fost chemaţi; pentru că şi Hristos a suferit pentru voi, lăsându-vă un model, ca să călcaţi pe urmele Lui: El, care „n-a făcut păcat, nici nu s-a găsit viclenie în gura Lui“.

               1 Petru 2.21,22

În acest pasaj, suferinţele lui Hristos sunt prezentate creştinilor ca un exemplu care trebuie urmat. În Ioan 13.36, Domnul i-a spus lui Petru: „Unde Mă duc Eu, tu nu Mă poţi urma acum“. El mergea la cruce ca să-Şi dea viaţa pentru păcatele poporului Său. Nici Petru şi nici altcineva nu putea să aibă vreo parte în suferinţele ispăşitoare ale Fiului lui Dumnezeu. În acestea, Domnul Isus a fost singur. Însă, în drumul Său până la cruce, Hristos a suferit din cauza dreptăţii, nu pentru păcat, iar în această suferinţă, din cauza dreptăţii, El ne este Model.

Fiecare dintre noi vedem efectele triste pe care le-a adus păcatul venit în lume prin neascultarea omului. Ca rezultat, există multă suferinţă în lume. Nedreptatea prosperă, iar creştinul se găseşte în mijlocul acestor condiţii. El a primit o natură nouă, căreia îi place să facă voia lui Dumnezeu şi căreia orice lucru din jurul său îi pare străin de acum.

Credinciosul a fost pus deoparte de Dumnezeu, spre ascultare (1 Petru 1.2). Aceasta înseamnă că el trebuie să asculte, aşa cum Hristos a ascultat. În măsura în care ne vom însuşi caracterul ceresc care a fost zugrăvit de Hristos într-un mod aşa de uimitor, vom avea parte de ură şi de împotrivire din partea lumii. Aşa cum L-au lepădat şi L-au urât pe Hristos, aşa vor face şi cu urmaşii Lui, iar felul în care Hristos a răspuns la acest tratament este un model de urmat pentru noi. El S-a supus cruzimilor manifestate de om, însă a făcut aceasta încredinţându-Se pe Sine lui Dumnezeu. El S-a sprijinit pe faptul că Dumnezeu, în care S-a încrezut, va judeca drept. Ce pace obţine sufletul care lasă totul în mâna lui Dumnezeu! El va aduce toate lucrurile ascunse la lumină şi va cântări toate potrivit cu balanţa Locului Preasfânt.

J. Redekop

Luni                          1                       Iunie

Daniel s-a dus acasă şi a făcut cunoscut lucrul acesta lui Hanania, lui Mişael şi lui Azaria, tovarăşii săi; ca ei să ceară îndurare de la Dumnezeul cerurilor cu privire la taina aceasta… „Ţie, Dumnezeul părinţilor mei, Îţi mulţumesc şi Îţi aduc laude, Ţie, care mi-ai dat înţelepciune şi putere şi mi-ai făcut cunoscut deja ce am cerut noi de la Tine“.

               Daniel 2.17,18,23

Împăratul ceruse cel mai nefiresc lucru. El îi chemase pe înţelepţi pentru ca aceştia să-i reamintească şi să-i interpreteze lui visul pe care-l uitase de mult timp. Toţi înţelepţii aveau să fie nimiciţi dacă nu-i spuneau acestea. Dacă nu puteau să rezolve această dificultate, îi aştepta sabia.

Însă găsim un lucru plăcut în atitudinea lui Daniel. El merge la împărat să ceară timp, iar la Dumnezeu să ceară lumină. Altfel spus, Daniel merge la fraţii săi, iar împreună ei au o strângere pentru rugăciune.

Care este rezultatul? „Atunci taina a fost descoperită lui Daniel într-o viziune de noapte. Şi Daniel L-a binecuvântat pe Dumnezeul cerurilor“ (Daniel 2.19). Şi care este pasul următor? A fugit Daniel să spună fraţilor lui? Nu! Există o ordine minunată în sufletul său.

După aceasta, Daniel are un moment de închinare. El Îl binecuvântează pe Dumnezeu şi vom descoperi că sufletul său se revarsă către Dumnezeu în cel mai minunat fel. O, cât de mult s-a bucurat sufletul său de ceea ce era Dumnezeu! Cât de bine Îl cunoştea el pe Dumnezeu şi ce experienţă minunată a gustat el în acele momente!

Tu „mi-ai făcut cunoscut deja ce am cerut noi de la Tine“. Remarcaţi cuvântul „noi“. El căutase părtăşia fraţilor săi în vederea rugăciunii şi în mulţumirile lui către Dumnezeu el îi include şi pe fraţii săi. El era conştient în sufletul său cu privire la binecuvântarea legăturii cu Dumnezeu.

Găsim schiţat aici, în cuvinte atât de simple, portretul unui om care s-a separat, care s-a devotat, ale cărui gânduri erau plăcute Domnului şi care avea pricepere în căile lui Dumnezeu. Prin urmare, el putea spune împăratului exact ceea ce avea să se întâmple.

W. T. P. Wolston

Marţi                        2                       Iunie

Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos.

               Romani 5.1

Este clar din Scriptură că singura temelie a păcii cu Dumnezeu stă în lucrarea lui Hristos. Temelia fiind astfel aşezată, Dumnezeu declară că oricine crede mărturia Lui cu privire la această pace crede, de fapt, că El, în har, S-a îngrijit în mod deplin de mântuirea păcătosului şi că acesta, îndreptăţit, dobândeşte pacea care a fost înfăptuită prin moartea lui Hristos.

Despre Hristos este spus că „a fost dat pentru greşelile noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră“ (Romani 4.25). Aceasta înseamnă că învierea lui Hristos este dovada că lucrarea Lui este completă; este mărturia că păcatele pentru care El a murit sunt înlăturate pentru totdeauna; este proba că orice cerinţă pe care Dumnezeu a avut-o a fost împlinită şi satisfăcută – pentru că, dacă El a fost dat pentru greşelile noastre, iar apoi a părăsit mormântul, fiind înviat, s-a terminat cu greşelile sub care El a murit; învierea lui Hristos este expresia distinctă şi puternică despre faptul că Dumnezeu a fost satisfăcut cu ispăşirea lucrată pe cruce.

Este astfel foarte evident că singura bază a păcii cu Dumnezeu stă în moartea lui Hristos. Acest lucru este repetat mereu în Scriptură. Ni se spune că „am fost îndreptăţiţi prin sângele Lui“ (Romani 5.9); şi din nou citim: „făcând pace prin sângele crucii Lui“ (Coloseni 1.20). Deci Cel care face pace cu Dumnezeu este Hristos, iar El a făcut-o prin jertfa Sa – prin moartea care a satisfăcut orice cerinţă pe care Dumnezeu o avea cu privire la cei păcătoşi, care a împlinit orice lucru pe care Dumnezeu l-a cerut de la om, care L-a glorificat în orice atribut al caracterului Său, astfel încât Dumnezeu poate acum să-l roage fierbinte pe păcătos să se împace cu El (2 Corinteni 5.20).

Miercuri                    3                       Iunie

Adevăratul har al lui Dumnezeu este acesta, în care staţi.

               1 Petru 5.12

Nimic nu este mai dificil pentru inimile noastre decât să rămână în sentimentul harului şi să nu permită cuibărirea gândurilor noastre cu privire la noi, care niciodată nu se pot ridica la înălţimea gândurilor lui Dumnezeu cu privire la noi. Orice lucru despre care consider că aş avea cel mai mic drept să-l primesc nu poate fi purul şi gratuitul har al lui Dumnezeu.

Rămânerea statornică în sentimentul harului în prezenţa lui Dumnezeu – acesta este secretul întregii stări de sfinţenie, de pace şi de linişte a sufletului. Harul lui Dumnezeu este aşa de nelimitat, aşa de deplin, aşa de perfect, încât nu putem avea adevărata conştienţă a acestuia atunci când ne aflăm afară din prezenţa lui Dumnezeu. Dacă încercăm să cunoaştem harul în afara prezenţei Lui, nu vom face altceva decât să-l schimbăm în destrăbălare. Harul presupune că, prin Isus, tot păcatul care este în noi a fost pus deoparte.

În Romani 7 găsim descrierea unei persoane născute din nou care, din cauza unor raţionamente greşite, s-a lipsit de har: în loc să privească prin credinţă la Dumnezeu, aşa cum S-a revelat El pe Sine Însuşi în har, are atenţia îndreptată spre «EU». Harul se referă la ceea ce este Dumnezeu, nu la ceea ce suntem noi. Dacă am cel mai mic dubiu despre poziţia pe care o posed, voi spune: «Sunt nefericit din cauză că nu sunt ceea ce trebuie să fiu». Dar nu acesta este punctul în care trebuie să ajungem. Adevăratul rezultat al harului este să înţelegem că Isus este tot ceea ce avem nevoie. Dacă avem probleme din cauza conştienţei a ceea ce suntem în noi înşine, înseamnă că suntem în afara terenului curat al harului.

Este mai bine să gândim la ceea ce este Dumnezeu, decât să gândim la ceea ce suntem noi. Privirea îndreptată spre ceea ce suntem poate genera mândrie chiar şi din conştienţa faptului că în noi înşine nu suntem buni de nimic. Adevărata smerenie nu stă atât de mult în a gândi rău despre noi înşine, cât în a nu ne gândi deloc la noi înşine. Ceea ce am nevoie este să mă uit pe mine şi să privesc la Cel care S-a gândit la mine cu mult înainte ca eu să mă gândesc la El!

J. N. Darby

Joi                            4                       Iunie

Mijlocul să vă fie încins, şi luminile aprinse; şi voi fiţi asemenea oamenilor care-l aşteaptă pe stăpânul lor … ca, atunci când va veni şi va bate, să-i deschidă îndată. Ferice de robii aceia pe care, venind, stăpânul îi va găsi veghind … Şi voi deci fiţi gata, pentru că Fiul Omului vine în ceasul în care nu vă gândiţi.

               Luca 12.35‑37,40

Aceasta este atitudinea normală a creştinului. Este şi atitudinea ta? Noi trebuie să fim un popor care-L aşteaptă pe Domnul, care-L iubeşte şi a cărui comoară este în ceruri, unde Se află El. Cei ai Lui nu-L vor uita în timpul absenţei Sale. Chiar dacă sunt ocupaţi cu lucrările lor, ei îşi au mijlocul încins şi făcliile aprinse şi Îl aşteaptă pe Domnul. Ei nu aşteaptă vremuri şi nu îşi au privirile aţintite spre semne. Creştinul Îl aşteaptă pe Hristos!

Ştim că Domnul, înainte de plecarea Lui, ne-a lăsat promisiunea că va veni să ne ia la Sine Însuşi. Nu ştim când se va întâmpla acest lucru, însă El ne-a promis că va veni curând (Apocalipsa 22.20). De aceea, nu ne îndoim, ci aşteptăm liniştiţi promisiunea Lui, ştiind că „Domnul nu întârzie în ce priveşte promisiunea, cum socotesc unii că este o întârziere, ci este îndelung-răbdător, … nevrând ca vreunii să piară, ci ca toţi să vină la pocăinţă“ (2 Petru 3.9). Aşa cum El aşteaptă cu răbdare, tot aşa trebuie să facem şi noi. Nu este mângâietor să ştii că, între timp, mulţi Îi aud glasul şi cred în Numele Lui, unindu-se şi ei cu noi în aşteptarea Sa?

Îl aştepţi tu pe Domnul Isus? Este aceasta atitudinea ta obişnuită? Aceasta este principala responsabilitate a „robilor“ Săi. Dacă tu crezi în El, nu fi nesincer faţă de El şi judecă-te pe tine însuţi, ca să vezi dacă este vreun lucru care te împiedică să-L aştepţi zi de zi.

W. Kelly

Te aşteptăm să vii, Doamne Isuse,

Mult Te dorim, Mântuitor iubit!

În casa Tatălui vom fi cu Tine

Şi vom slăvi Numele Tău cel sfânt.

Vineri                       5                       Iunie

El opreşte furtuna, schimbând-o în linişte, şi valurile se potolesc. Şi ei se bucură că s-au liniştit şi El îi conduce în portul pe care-l doreau. O, de L-ar lăuda pe Domnul pentru bunătatea Lui şi pentru lucrările Lui minunate faţă de fiii oamenilor!

               Psalmul 107.29‑31

Chiar dacă Dumnezeu va fi Cel care va trimite, în timpul necazului celui mare, cea mai violentă furtună a judecăţii pe care lumea a văzut-o vreodată, când durerile şi suferinţele vor fi de nedescris, tot Dumnezeu va fi Cel care va şi linişti furtuna. Când va fi acest moment? Acest moment va fi atunci când Domnul Isus Se va arăta din cer pe neaşteptate, ca să-Şi impună dreptul Său la tronul universului, iar Israel va cădea înaintea Lui într-o pocăinţă şi credinţă autentică. După cum a liniştit furioasa mare a Galileii, prin cuvintele: „Linişte! Taci!“ (Marcu 4.39), tot aşa va supune furia naţiunilor prin cuvântul puterii Sale măreţe. Ce schimbare se va face în întreaga lume!

Credincioşii se vor bucura, liniştiţi şi în odihnă, deoarece ei îşi vor fi găsit limanul dorit, locul siguranţei perfecte, unde valurile răului ne se vor mai ridica niciodată. Ce bine vor putea ei atunci să-I aducă mulţumiri lui Iahve pentru bunătatea Lui – pentru că acesta va fi singurul motiv care va mişca inima Lui atunci când va oferi aceste binecuvântări – şi, de asemenea, pentru lucrările Lui minunate faţă de fiii oamenilor! Ei vor înţelege că, pentru a atinge conştiinţa şi inima omenirii, a fost necesar ca mai întâi El să îngăduie teribila lucrare de suferinţă şi de durere. Doar după acest moment va putea El să-Şi împlinească lucrarea minunată a salvării poporului Său din mâna vrăjmaşilor, ca şi de necazurile pricinuite de propriile lor căi păcătoase. Atunci Israel va putea din nou să intoneze cântarea: „Domnul este foarte înălţat!“ (Exod 15.21).

L. M. Grant

Sâmbătă                  6                       Iunie

O preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos;… o preoţie împărătească,… ca să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.

               1 Petru 2.5,9

Doi slujitori preaiubiţi ai lui Hristos reuşesc, în cele mai dificile circumstanţe, să se achite de slujba de preoţie sfântă şi împărătească. În Fapte 16.19‑34 îi găsim pe Pavel şi pe Sila aruncaţi în închisoarea din Filipi, având spatele copleşit de lovituri şi picioarele în butuci. Ce făceau ei acolo? Murmurau şi se văitau? Nu! Ca preoţi sfinţi, ei ofereau jertfe de laudă. „La miezul nopţii, Pavel şi Sila, rugându-se, lăudau pe Dumnezeu prin cântări“ (Fapte 16.25). Ce preţios lucru este acesta! Ce sunt loviturile, sau butucii, sau nopţile triste, pentru preoţii sfinţi? Nimic mai mult decât un fundal întunecos care să scoată şi mai mult în relief harul viu care este în ei!

Biete fiinţe ce suntem! Pentru noi, măruntele iritări ale vieţii cotidiene sunt adesea mai mult decât suficiente pentru a ne face să ne pierdem cumpătul, în timp ce Pavel şi Sila se aflau în modul cel mai real în împrejurări cumplite ca pietre vii şi preoţi sfinţi.

În acelaşi timp, ei se aflau acolo şi ca preoţi împărăteşti. De unde putem deduce acest lucru? Desigur că nu din faptul că ofereau aur şi argint, pentru că nu deţineau astfel de valori. Dar ei aveau ceva mai bun de oferit, anume virtuţile Celui care îi chemase din întuneric la lumina Sa minunată. Cum îşi arată aceste virtuţi strălucirea? Prin acele mişcătoare cuvinte adresate temnicerului: „nu-ţi face niciun rău“. Glasurile preoţilor sfinţi au mers direct la tronul lui Dumnezeu şi şi-au făcut lucrarea acolo; iar glasurile preoţilor împărăteşti au mers direct la inima împietrită a temnicerului, unde de asemenea şi-au făcut lucrarea. Dumnezeu a fost glorificat şi temnicerul a fost salvat prin doi oameni drepţi care şi-au îndeplinit corect funcţiile de preoţie creştină.

C. H. Mackintosh

Duminică                 7                       Iunie

Vă jur, fiice ale Ierusalimului, pe gazelele sau căprioarele câmpului, nu stârniţi, nici nu treziţi dragostea, până nu va voi ea.

               Cântarea Cântărilor 2.7

„Nu stârniţi, nici nu treziţi dragostea, până nu va voi ea!“ este cel mai izbitor şi mai clar îndemn. Deuteronom 6.5 spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta“. Cine a făcut aceasta vreodată? Doar Domnul Isus! A făcut El aceasta pentru că I-a fost poruncit? Nu, ci El a făcut-o cu mult înainte ca această poruncă să fi fost dată. Din eternitate a fost în însăşi natura Lui să-L iubească pe Tatăl.

Natura noastră păcătoasă este de aşa fel, încât nu vrea să asculte de Dumnezeu. Ştim însă că dragostea este una dintre cele mai valoroase şi mai minunate energii pe care ni le putem imagina, dar trebuie să fim născuţi din nou pentru a ne putea bucura cu adevărat de ea. Acest lucru nu poate fi făcut cu forţa! Poţi să-ţi impui să iubeşti o persoană al cărei caracter este detestabil? Sau poţi să-ţi impui să-L iubeşti pe Dumnezeu? Nu! Însăşi prezenţa efortului dovedeşte că nu este dragoste adevărată.

Un om al clerului m-a întrebat odată dacă eu nu ţin anumite zile, pentru ca în ele să-mi „stârnesc“ dragostea faţă de Dumnezeu; versetul de mai sus le porunceşte însă fiicelor Ierusalimului să nu stârnească, nici să nu trezească dragostea, până nu va voi ea. De ce? Noul Testament răspunde în mod clar şi minunat: „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi“ (1 Ioan 4.19). Dragostea nu va fi stârnită în lăuntrul nostru prin eforturi proprii, ci prin faptul că suntem iubiţi în mod perfect de Dumnezeul oricărui har, El Însuşi fiind Izvorul oricărei iubiri reale. De aceea, cu cât apreciem mai simplu şi mai profund dragostea lui Dumnezeu, care a fost manifestată într-un fel atât de minunat în darul Preaiubitului Său Fiu şi în marea Lui jertfă prin care a îndepărtat păcatele noastre, cu atât mai mult inimile noastre vor fi stârnite să răspundă cu dragoste la dragostea Lui.

De asemenea, iubirea faţă de Dumnezeu va genera iubire şi faţă de alţii, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost manifestată faţă de toţi oamenii cu dorinţa ca orice suflet preţios din lume să poată primi dragostea şi, odată cu ea, cunoaşterea iertării şi a vieţii eterne. Într-adevăr, minunată dragoste!

L. M. Grant

Luni                          8                       Iunie

Şi voi Mă veţi chema şi veţi merge şi Mă veţi ruga, şi Eu vă voi asculta. Şi Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, pentru că Mă veţi căuta cu toată inima voastră.

               Ieremia 29.12,13

Ce promisiuni preţioase conţin aceste versete: „voi Mă veţi ruga şi Eu vă voi asculta“, „Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi“! Însă trebuie să remarcăm expresia: „pentru că Mă veţi căuta cu toată inima voastră“.

Buzele rostesc adesea foarte multe, în timp ce inima rămâne în neconcordanţă totală cu ce spun ele. Domnul spusese mai înainte despre Israel prin profetul Isaia: „Poporul acesta se apropie cu gura lor, … dar inima lor este departe de Mine“ (Isaia 29.13). Adevărata rugăciune trebuie să vină din inimă. Unul dintre motivele pentru care Domnul îngăduie să trecem prin dificultăţi este să învăţăm cum să ne rugăm din inimă. Găsim adesea în Cuvântul lui Dumnezeu că, atunci când oamenii au trecut prin încercări grele, au strigat către Domnul şi El i-a ascultat; acest strigăt către Domnul este adevărata rugăciune din inimă.

Dar trebuie să ne cercetăm inima înainte de a ne ruga. În Psalmul 66.18 citim: „Dacă aş fi păstrat nelegiuirea în inima mea, Domnul nu m-ar fi auzit“. A ne ruga din inimă şi a avea o inimă curată sunt două lucruri obligatorii, dacă vrem să primim răspuns la rugăciunile noastre. Aşa citim în Evrei 10.19,20: „Având deci, fraţilor, îndrăzneală să intrăm în locurile sfinte,… să ne apropiem cu inimă sinceră, … având inimile curăţite de o conştiinţă rea“.

Să ne rugăm cu perseverenţă! Să ne rugăm dintr-o inimă curată! Şi să ne rugăm cu un real simţământ al nevoii! Doar dacă facem aşa putem aştepta răspuns la rugăciunile noastre.

A. M. Behnam

O, creşte-mi iubirea, iubite Isus,

În starea şi-n locul în care m-ai pus!

Să port pretutindeni belşugu-i de har

Şi-a ei revărsare să n-aibă hotar!

Marţi                        9                       Iunie

Voi zidi Adunarea Mea.

               Matei 16.18

Ziua Cincizecimii din Fapte 2 este ziua de naştere a Adunării. Domnul nu Şi-a format Adunarea în timp ce era pe pământ, ci S-a prezentat pe Sine Însuşi lui Israel ca adevăratul lor Împărat şi Mesia, strângând în jurul Său o rămăşiţă, formată din adevăraţii credincioşi şi din ucenici, în timp ce mai-marii poporului L-au respins în mod repetat.

Adevăraţii credincioşi din timpul vieţii pământeşti a Domnului Îl urmau în mod individual şi au devenit nucleul Adunării atunci când ea a fost formată la Cincizecime. În acea zi, Duhul a coborât şi i-a botezat în Trupul lui Hristos; prin urmare, ei au fost uniţi cu Mântuitorul lor glorificat în cer (1 Corinteni 12.13). Deci ei nu au mai fost de atunci doar credincioşi în mod individual, ci, împreună, au format Trupul lui Hristos şi au devenit mădulare unii altora, uniţi prin Duhul lui Dumnezeu care acum locuia în ei. Acesta a fost începutul Adunării Dumnezeului celui viu.

Adunarea nu este o zidire materială, ci un trup ale cărui mădulare sunt credincioşi vii, pietre vii, care formează un templu sfânt în Domnul (Efeseni 2.19‑22; 1 Petru 2.5). Credincioşii care se adună într-un loc oarecare constituie adevărata biserică; clădirea în care ei se întâlnesc este doar locul strângerii, fie că este vorba de o casă, de o sală, de o capelă sau de o biserică cu destinaţie specială.

Din semnificaţia cuvântului grecesc pentru „adunare“ („eklesia“), putem observa că Adunarea lui Dumnezeu este un grup format din „cei chemaţi afară“. Ei sunt puşi deoparte din lume şi se spune despre ei că sunt „sfinţiţi în Hristos Isus“ (1 Corinteni 1.2), ceea ce înseamnă: „puşi deoparte“ în Hristos. În perfectă armonie cu aceasta avem şi cuvintele lui Iacov (Fapte 15.14): „Simon a istorisit cum întâi Dumnezeu a căutat să ia dintre naţiuni un popor pentru Numele Său“. Aceasta este Adunarea: un popor luat dintre naţiuni pentru Numele Său, prin lucrarea suverană a Duhului Sfânt.

R. K. Campbell

Miercuri                  10                     Iunie

M-am aşezat şi am plâns şi am jelit câteva zile şi am postit şi m-am rugat înaintea Dumnezeului cerurilor.

               Neemia 1.4

Înainte de a primi un răspuns la rugăciunea sa, Neemia a trebuit să aştepte patru luni. Poporul lui Dumnezeu nu trebuie doar să se roage, ci să şi vegheze în rugăciune. Dumnezeu aude şi răspunde, însă o face la timpul Său şi în felul Său. Răspunsul lui Dumnezeu vine adesea într-un fel şi la un moment în care nu ne aşteptăm. Neemia a trebuit să-şi împlinească în fiecare zi datoria de paharnic al împăratului, până la momentul în care i s-a ivit posibilitatea de a-şi deschide inima înaintea lui. Venind această ocazie, el îi spune împăratului că întristarea feţei îi reflectă durerea inimii. Neemia îi prezintă şi motivul întristării sale: „Cetatea, locul mormintelor părinţilor mei, este pustiită şi porţile ei sunt arse de foc“. Împăratul, aparent interesat de acestea, îi răspunde îndată: „Ce ceri?“.

Acest moment scoate în evidenţă o trăsătură nobilă a caracterului acestui credincios – obiceiul său de a fi dependent de Dumnezeu. După patru luni de exerciţii de inimă înaintea lui Dumnezeu, Neemia ştia în mod sigur ce dorea; totuşi, înainte să-şi exprime dorinţa, el spune: „m-am rugat Dumnezeului cerurilor“. După ce a făcut acest lucru se spune că a răspuns împăratului pe pământ şi i-a cerut să îl trimită la Ierusalim ca să zidească zidurile cetăţii. Ca răspuns, împăratul i-a împlinit cererea, i-a hotărât un timp şi i-a dat scrisori către guvernatori şi către păzitorul pădurii împăratului, ca ei să ajute la înaintarea lucrării. Deodată, Neemia recunoaşte că bunăvoinţa împăratului era rezultatul mâinii bune a lui Dumnezeu. Înainte, Neemia se îndreptase către Dumnezeu cu cererea, iar acum, când cererea îi era împlinită, el recunoaşte mâna bună a lui Dumnezeu. Cât despre noi, poate că ne îndreptăm către Dumnezeu în dificultăţile noastre, însă uităm să recunoaştem bunătatea Sa după ce ele greutăţile au fost rezolvate. Se cuvine să intrăm în dificultate într-un duh de rugăciune şi să ieşim din ea într-un duh de laudă.

H. Smith

Joi                          11                     Iunie

Fraţii mei, dacă cineva dintre voi se va rătăci de la adevăr, şi cineva îl va întoarce, să ştie că cel care-l întoarce pe un păcătos din rătăcirea căii lui va mântui un suflet de la moarte şi va acoperi o mulţime de păcate.

               Iacov 5.19,20

Păcătosul despre care se vorbeşte aici nu este unul din categoria celor pe care îi numim: „nemântuiţi“, ci este „cineva dintre voi“. Este un credincios care s-a rătăcit de la adevăr, doctrinar sau poate moral (Scriptura nu precizează). Într-un asemenea caz, ce este de făcut? Poate fi el restabilit? Să privim la cei doi ucenici de pe drumul Emausului – ei aveau nevoie de restabilire! Cât de frumos este să vedem cum „Marele Păstor al oilor“ îi aduce înapoi! Ei interpretaseră greşit sau chiar ignoraseră profeţiile care spuneau despre Hristos că va suferi înainte de a-i introduce în glorie.

Desigur, Hristos poate să aducă înapoi pe unii care se află într-o astfel de stare, însă care este responsabilitatea noastră? Înţelegem că un astfel de credincios, care s-a rătăcit, are nevoie să fie adus înapoi de pe calea lui greşită; are nevoie să fie întors, nu mântuit. Să urmăm exemplul Domnului din împrejurarea cu Petru! Domnul a văzut că Petru începuse să alunece şi S-a rugat pentru el (Luca 22.32). Dacă vedem în cineva tendinţa de a aluneca, trebuie să vorbim despre acest lucru cu Dumnezeu în rugăciune, nu cu alţii. Mai târziu, Domnul „a privit la Petru“, iar acesta a plâns (Luca 22.61). Dacă unul care s-a rătăcit va observa întristarea noastră sinceră faţă de starea lui, nu va avea acest lucru o puternică influenţă asupra lui spre a-l aduce pe calea dreaptă? Un reproş aspru s-ar putea să nu-l ajute!

Dorinţa noastră trebuie să fie acoperirea acelor păcate şi trebuie să încercăm să evităm ultima posibilitate, care susţine: „spune-l adunării“ (Matei 18.17). Credem că, dacă împrăştiem peste tot problema fratelui, este acesta un mijloc mai eficace spre restabilirea celui care s-a rătăcit?

W. Huss

Vineri                     12                     Iunie

Eu sunt Păstorul cel bun şi le cunosc pe ale Mele şi sunt cunoscut de ale Mele; cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl, şi Eu Îl cunosc pe Tatăl; şi Eu Îmi dau viaţa pentru oi.

               Ioan 10.14,15

Bunul şi Marele Păstor

Ioan 10 nu a fost scris doar pentru a da oilor lui Hristos siguranţa că sunt salvate pentru eternitate. Acest loc este folosit adesea pentru aceasta şi nu mă îndoiesc că, făcându-se aşa, mii de suflete tulburate au căpătat mângâiere; însă nu acesta este scopul principal al capitolului. Oile lui Hristos nu au nevoie să li se spună prea multe despre siguranţa lor. Este suficient pentru ele că sunt oile Lui. Poate El să le lase să se piardă? El este Bunul Păstor. El Şi-a dat viaţa ca să le elibereze de orice duşman, apoi Şi-a luat-o din nou ca să le strângă într-o singură turmă – în turma lui Dumnezeu. Poate pieri vreo oaie din mijlocul acestei turme? Imposibil! Măreţia, bunătatea, dragostea şi puterea Lui îndepărtează orice îndoială. Acea mână care a zdrobit capul Diavolului pentru a le elibera este chiar mâna care le ţine. Ele sunt în siguranţă.

Preţioasele cuvinte ale acestui capitol nu sunt spuse pentru a asigura oile că nu pot fi pierdute, nici pentru a le ocupa gândurile cu ele însele, ci pentru a le îndrepta privirile spre Hristos. Capitolul ni-L prezintă pe Păstor. El a fost scris pentru ca noi să cunoaştem măreţia Lui, să auzim vocea Lui blândă şi, ca o consecinţă, să cunoaştem binecuvântarea supremă de a-L urma. Cu siguranţă, trebuie mai întâi să-L vedem şi să-L auzim, pentru ca apoi să-L putem urma.

Omul ai cărui ochii au fost deschişi în Ioan 9 era dintre oile Lui, iar după ce a fost scos afară din sinagogă, El l-a găsit şi l-a întrebat: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?“. El a răspuns: „Cine este, Doamne, ca să cred în El?“. Domnul i-a spus: „L-ai şi văzut; şi Cel care vorbeşte cu tine, Acela este“. Orbul a spus: „Cred, Doamne, şi I s-a închinat“ (Ioan 9.35‑38). Aceasta este ordinea: să-L vezi, să-L auzi şi imediat să devii un adorator şi unul dintre cei care Îl urmează.

J. T. Mawson

Sâmbătă                13                     Iunie

Atunci împăratul l-a ridicat pe Daniel şi i-a dat multe daruri mari şi l-a pus conducător peste toată provincia Babilonului şi căpetenie a guvernatorilor peste toţi înţelepţii Babilonului. Şi Daniel a cerut de la împărat şi el i-a pus pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego peste treburile provinciei Babilonului. Şi Daniel era la curtea împăratului.

               Daniel 2.48,49

Ce credincios minunat a fost Daniel: el a împărţit orice lucru cu prietenii lui!

Este ceva fermecător în caracterul lui. El ne aminteşte de apostolul Pavel. Cât de mici suntem noi în comparaţie cu ei! Câtă meschinărie mizerabilă şi cât egoism arătăm adesea! Am fost chemaţi să ne bucurăm de plinătatea lucrurilor lui Dumnezeu şi a împărţi aceste lucruri cu alţii în mod continuu este deosebit de important. Daniel a fost un om al rugăciunii şi al laudei, iar apoi, împărţind tot ce a primit cu fraţii săi, a prosperat. Aici se află secretul prosperităţii în viaţa celui credincios. Dacă am primit lumină, aceasta nu este pentru mine, ci pentru alţii. Nu suntem decât nişte vase în care Dumnezeu a pus lumina, fie pe cea a evangheliei, fie pe cea a adevărului despre Adunare, iar noi suntem responsabili să o dăm mai departe. Dacă nu folosim şi nu transmitem mai departe adevărul pe care l-am primit, acesta îşi va pierde valoarea chiar în propriile noastre suflete. Urmarea va fi că vom deveni uscaţi din punct de vedere spiritual.

Mulţi copii dragi ai lui Dumnezeu îşi însuşesc adevărul, dar nimeni nu beneficiază de ceea ce şi-au însuşit ei. De ce? Pentru că sunt atât de preocupaţi cu ei înşişi, atât de absorbiţi de propria persoană, încât pur şi simplu nu au nici timp şi nici interes să se gândească la alţii. Ei opresc acest adevăr şi fac aceasta doar pentru a pierde ceea ce ar fi trebuit să dea, în cele din urmă, mai departe.

Daniel a prosperat pentru că a împărţit altora. El ne oferă o lecţie frumoasă în această privinţă.

W. T. P. Wolston

Duminică               14                     Iunie

Totuşi, Domnului I-a plăcut să-L zdrobească; L-a supus suferinţei. Dar, după ce Îşi va aduce sufletul Său o jertfă pentru vină, El va vedea o sămânţă, Îşi va lungi zilele şi plăcerea Domnului va prospera în mâna Lui.

               Isaia 53.10

Buna plăcere a lui Dumnezeu în Hristos

Această minunată prezentare a plăcerii lui Dumnezeu în Hristos a descoperit adevărata condiţie a omului sub puterea păcatului, sub puterea lui Satan şi sub puterea morţii. Omul natural doreşte să fie lăsat în pace să-şi urmeze propria cale, să-şi facă voia şi să-şi satisfacă poftele. În mod natural, noi preferăm plăcerea păcatului, nu pe cea a lui Dumnezeu. Lumina prezenţei lui Hristos n-a făcut decât să dovedească că oamenii iubeau întunericul mai degrabă decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.

Astfel, privindu-L pe Hristos în toată perfecţiunea Lui morală – în sfinţenia, dragostea, harul, blândeţea, răbdarea, umilinţa şi smerenia Sa – orice trăsătură a caracterului Său plăcut, orice cuvânt ieşit de pe buzele Lui, orice faptă şi orice pas de pe drumul Său desăvârşit nu vor avea alt efect decât să ne facă să ne împotrivim şi mai mult acestor calităţi. Cum ar mai fi atunci posibil ca dorinţa lui Dumnezeu să fi împlinită, de a avea un popor care să fie din punct de vedere moral la fel ca Hristos şi potrivit cu ceea ce este Hristos în glorie?

Nu este decât un răspuns la această întrebare. Plăcerea lui Dumnezeu pentru om nu putea fi asigurată decât prin moartea Unuia care a fost cu totul plăcut lui Dumnezeu. Astfel că, imediat ce a fost adusă această mare jertfă, plăcerea lui Iahve a început să prospere. Înainte ca Dumnezeu să-Şi poată pune deoparte un popor scos afară din lumea păcătoşilor, un popor făcut asemenea lui Hristos pentru plăcerea Sa, sfinţenia Lui a trebuit să fie satisfăcută, iar păcatele noastre, îndepărtate. Această mare lucrare a fost împlinită când sufletul Său a fost făcut o jertfă pentru păcat. El „S-a oferit pe Sine jertfă fără pată lui Dumnezeu“ (Evrei 9.14), ca să satisfacă sfinţenia Lui; iar cu privire la credincioşi este scris: „El a fost dat pentru greşelile noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră“ (Romani 4.25).

H. Smith

Luni                        15                     Iunie

Tată, doresc ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru că M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.

               Ioan 17.24

Două dorinţe ale lui Hristos pentru ai Săi (1)

La sfârşitul capitolului 17 al Evangheliei după Ioan găsim două dorinţe de o frumuseţe aparte, atât în ele însele, cât şi prin legătura dintre ele. Una se află în versetul 24, iar cealaltă în versetul 26. În prima, Domnul Îşi exprimă dorinţa cu privire la cei ai Săi, ca ei să poată fi cu El, acolo unde El este, însă trebuie remarcat motivul: „ca să privească gloria Mea pe care Mi-ai dat-o Tu“.

Privind în viitor, spre binecuvântarea de a fi cu Hristos, nu ne gândim noi adesea doar la care va fi partea noastră în această binecuvântare? Însă întotdeauna vom descoperi că cea mai preţioasă binecuvântare a noastră este legată de gloria lui Hristos. Această glorie, când este bine înţeleasă, oferă o reală lărgire a inimii. Domnul tocmai spusese: „Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu“ (vers. 22), dar El nu S-a oprit aici. Nu este suficient pentru Hristos (oricât de măreţ ni s-ar părea acest lucru) ca noi să avem parte doar de gloria Lui ca Om, glorie pe care El a câştigat-o şi pe care Tatăl I-a dat-o Lui. Şi nici pentru inima care-L cunoaşte pe Hristos nu este suficientă să contemple doar această glorie a Lui ca Om. Inima celui credincios doreşte mai mult decât să fie făcută părtaşă acestei glorii personale a Domnului, pe care El nu o poate împărţi cu nimeni. Este oare puţin lucru să-L vezi pe El lucrând în plinătatea puterii Lui, supunându-Şi toate lucrurile, domnind peste toate lucrurile, împărţind pacea şi binecuvântând cu binecuvântări veşnice, iar la sfârşit primind gloria şi onoarea care se cuvin Numelui Său? El contează pe afecţiunile inimilor noastre în privinţa aceasta.

Ba chiar mai mult, gloria în care El ne va aşeza pe noi va fi doar fereastra prin care vom putea privi gloria dată Lui potrivit cu dragostea Tatălui, glorie pe care El o avea înainte de a fi lumea şi glorie în care ne vom găsi şi noi plăcerea. El trebuie să aibă primul loc în toate lucrurile; şi aşa va fi în ziua gloriei.

D. D. C.

Marţi                      16                     Iunie

Tată, doresc ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru că M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.

               Ioan 17.24

Două dorinţe ale lui Hristos pentru ai Săi (2)

În Apocalipsa 5, bătrânii, fără îndoială, ocupă locul cel mai apropiat de Domnul în această scenă, dar nu propria lor glorie o celebrează ei, ci pe cea a Lui. Înţelegem deci că, indiferent de cât de aproape ne-ar aduce harul şi oricât de binecuvântaţi am fi împreună cu Hristos şi în Hristos, noi nu suntem niciodată la acelaşi nivel cu El. Din contră, apropierea noastră de El este aici motivată de posibilitatea de a vedea gloria Lui. Într-adevăr, aceasta este o binecuvântare suplimentară şi o mărturie a harului care a făcut ca fiinţe nevrednice şi slabe ca noi să fie potrivite pentru a se bucura de o astfel de privelişte. Glorificaţi cu Hristos şi aproape de El, vom avea parte de inexprimabila plăcere să-L privim strălucind deasupra noii creaţii, potrivit cu sfaturile dragostei Tatălui, ca soarele pe cerul zilei celei fără de sfârşit. În acea zi, El va fi Obiectul privirilor, aşa cum astăzi este Obiectul credinţei.

Doresc să ofer o mică explicaţie despre felul în care Domnul foloseşte cuvântul „glorie“. Suntem familiarizaţi cu cuvintele Lui: „Eu Te-am glorificat pe pământ“. Însă se va întâmpla acelaşi lucru şi în glorie? Ascultaţi cuvintele Lui: „Tată, a venit ceasul! Glorifică-L pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te glorifice pe Tine“. El nu S-a gândit la Sine Însuşi şi nu a dorit nimic separat de Tatăl. Chiar şi în privinţa acelora care sunt obiecte ale iubirii Sale, El nu Îşi manifestă puterea Sa separat de Tatăl. Ce lecţie pentru noi! Cât de adesea, în timpuri de prosperitate, suntem predispuşi să alegem drumul independenţei! Însă Domnul Isus, chiar şi atunci când va sta pe tronul gloriei, va manifesta aceeaşi atitudine pe care a arătat-o când era pe pământ, căutând doar gloria Tatălui întotdeauna! Fie ca noi să învăţăm de la El!

D. D. C.

Miercuri                  17                     Iunie

Dumnezeul gloriei S-a arătat părintelui nostru Avraam … şi i-a zis: „Ieşi din ţara ta şi din rudenia ta şi intră în ţara pe care ţi-o voi arăta“. Atunci, ieşind din ţara caldeenilor, a locuit în Haran şi, de acolo, după ce a murit tatăl său, (Dumnezeu) l-a strămutat în ţara aceasta.

               Fapte 7.2‑4

Avraam a fost împiedicat de legăturile naturale să meargă acolo unde l-a trimis Dumnezeu, însă acestea au fost rupte la Haran prin intermediul morţii, iar el a devenit liber. Legăturile naturale sunt recunoscute de Dumnezeu, însă nu este permis ca ele să împiedice adevăratul devotament faţă de El. Nu a existat niciodată o dragoste de fiu aşa de tandră ca aceea a Domnului Isus, însă El a ştiut cum să păstreze un echilibru perfect între cerinţele lui Dumnezeu şi locul legitim pe care părinţii lui pământeşti trebuia să-l ocupe.

Mai târziu, Avraam a fost împiedicat de necredinţă. Trebuie să luăm seama la noi înşine, învăţând din pildele acelor căderi memorabile, ale celor mai proeminenţi sfinţi, care au falimentat în înseşi lucrurile în care au fost remarcaţi pentru credinţa lor. Moise, cel mai blând om de pe faţa pământului (Numeri 12.3), „a vorbit nechibzuit cu buzele lui“ (Psalmul 106.33); Iov, model al răbdării, „şi-a deschis gura şi şi-a blestemat ziua“ (Iov 3.1); Avraam, tatăl celor credincioşi, a purtat în inima sa un sâmbure al necredinţei. Această necredinţă l-a condus mai întâi în Egipt, unde a vrut să scape de foamete. Dumnezeu îi promisese că va trăi şi că va avea un urmaş (Geneza 12.2), însă el s-a temut că egiptenii îl vor omorî şi îi vor lua soţia (Geneza 12.11‑13). Prin urmare, el a convins-o să-i înşele şi să le spună că nu era soţia lui. Dacă L-ar fi crezut pe Dumnezeu şi ar fi rămas în locul în care-l chemase El, nu ar fi avut motiv să se teamă!

Duhul Sfânt ne prezintă căderea acestor sfinţi ca să ne atenţioneze asupra faptului că El va sesiza şi paşii noştri greşiţi, atunci când vom păşi în afara căii credinţei şi a integrităţii creştine.

C. H. Mackintosh

Joi                          18                     Iunie

Nu vă plângeţi unii împotriva altora, fraţilor, ca să nu fiţi judecaţi. Iată, Judecătorul stă înaintea uşii.

               Iacov 5.9

Pentru că, atunci când între voi este invidie şi ceartă, nu sunteţi voi carnali şi nu umblaţi voi în felul omului?

               1 Corinteni 3.3

Ce fel de relaţie ai cu fraţii şi cu surorile din adunare? Care este relaţia între credincioşii în mijlocul cărora te afli? Este o atmosferă de pace între ei, sau este duşmănie şi tensiune? Este acolo invidie sau ceartă?

Acestea sunt chestiuni cu privire la care este foarte important să facem o analiză temeinică, deoarece ele afectează adunarea mai mult decât ne-am putea imagina. Cum ar putea Domnul să ne binecuvânteze pe deplin când în mijlocul nostru se găsesc astfel de lucruri? Cum ar putea Duhul lui Dumnezeu să ne călăuzească în mijlocul unei astfel de confuzii? Acest lucru este imposibil!

Când frângem pâinea împreună, unul dintre lucrurile despre care dăm mărturie este faptul că avem părtăşie, că suntem una. Putem să facem acest lucru cu sinceritate, săptămână după săptămână, când în mijlocul nostru întâlnim dezordine şi ceartă? Nu cumva mărturisim o unitate care nu există în mod real? Nu este aceasta ipocrizie? Este acest lucru spre onoarea Domnului? Avem numeroase exemple în Scriptură care ne învaţă cum să le fim de ajutor fraţilor şi surorilor, atunci când apar probleme în adunarea locală. Suntem gata să fim folosiţi de Domnul pentru a împlini slujba smerită care constă în spălarea picioarelor?

Nu ne este de folos să ignorăm astfel de probleme. Poate nu vrem să ne implicăm, deoarece ne este teamă de urmări. Poate nu ştim cum să rezolvăm anumite stări de ceartă. Însă este o greşeală să ignorăm astfel de stări triste şi să ne dăm înapoi de la a le rezolva. Un lucru este sigur: Domnul Isus Hristos, Capul Adunării, poate să restabilească şi să recupereze; şi este dorinţa Lui să ne folosească pe noi în această minunată şi necesară slujire a dragostei.

A. Blok

Vineri                     19                     Iunie

Şi Domnul a zis: … Iată, Eu voi sta înaintea ta acolo, pe stâncă, în Horeb, şi tu vei lovi stânca şi vor ieşi ape din ea şi poporul va bea.

               Exod 17.5,6

Israeliţii aveau nevoie de apă, dar, în loc să se încreadă în Dumnezeul care putea să Se îngrijească şi de această nevoie a lor, au cârtit şi s-au plâns, nemulţumiţi de situaţia în care se găseau. Totuşi, în ciuda atitudinii lor de cârtire şi a lipsei lor de încredere în harul Lui măreţ, Dumnezeu a asigurat poporului Său apa de care aveau nevoie. I-a arătat lui Moise o stâncă şi i-a cerut s-o lovească cu toiagul. Când a lovit stânca cu toiagul său, o apă proaspătă şi înviorătoare a ţâşnit în mod miraculos din stâncă şi le-a potolit setea.

Apa şi stânca sunt „imagini“. În Vechiul Testament, o „imagine“ înseamnă o persoană, un loc, un eveniment sau orice alt lucru care înfăţişează un adevăr prezentat în Noul Testament. De exemplu, în 1 Corinteni 10.4 se spune că în deşert poporul a băut o „băutură spirituală“ ţâşnind dintr-o „stâncă spirituală“. Înseamnă oare aceasta că apa şi stânca nu erau fizice? Nicidecum! Stânca este o imagine a Domnului nostru Isus, care este Izvorul apei vii. Atunci când Se afla pe cruce, toiagul judecăţii lui Dumnezeu a lovit în El din cauza păcatelor noastre. Ca urmare, viaţa spirituală sau apa vie este acum la îndemână pentru toţi cei însetaţi din punct spiritual.

Apa ieşită din stâncă este imaginea divină a Duhului Sfânt. Domnul Isus a spus că „cine crede în Mine,… din inima lui vor curge râuri de apă vie“. „Dar a spus aceasta despre Duhul pe care urmau să-L primească cei care au crezut în El“ (Ioan 7.38,39). Aceasta este şi „apa vie“ pe care-a promis-o Domnul femeii din Samaria, dacă avea să creadă în El, ca fiind Mesia cel promis (Ioan 4.13,14).

Promisiunea unei vieţi noi, avându-şi izvorul puterii în Duhul Sfânt, poate fi însuşită de către toţi cei care vin la Domnul Isus Hristos, Stânca lovită, ca să-şi potolească setea sufletului.

D. R. Reid

Sâmbătă                20                     Iunie

Şi Iona s-a rugat Domnului Dumnezeului său din pântecele peştelui şi a zis: „Am strigat în strâmtorarea mea către Domnul şi El mi-a răspuns; am strigat din pântecele Locuinţei morţilor şi Tu mi-ai auzit glasul. Pentru că m-ai aruncat în adânc, în inima mărilor, şi apele m-au înconjurat; toate valurile Tale şi talazurile Tale au trecut peste mine.

               Iona 2.1‑3

Din cauza neascultării sale faţă de Dumnezeu, Iona a fost aruncat de marinari peste bord, în mare, fiindcă şi-au dat seama că aceasta era singura lor cale de a ieşi din încurcătura în care-i adusese acesta. De fapt, chiar el le-a cerut să-l arunce în mare, ştiind bine că din pricina răzvrătirii sale trimisese Dumnezeu peste ei acea furtună puternică. Imediat ce l-au aruncat pe Iona în apă, furtuna s-a potolit. Dar Dumnezeu a pregătit un peşte mare care să-l înghită şi astfel Iona a stat timp de trei zile şi trei nopţi în pântecele acelui peşte.

Pare uimitor faptul că Iona nu s-a rugat lui Dumnezeu până la sfârşitul celor trei zile! Dar de îndată ce şi-a sfârşit rugăciunea, Domnul a şi poruncit peştelui să-l verse afară, pe uscat.

Domnul Isus face referire la această întâmplare, înfăţişând-o poporului Israel ca pe un semn la care să ia aminte: „Pentru că, aşa cum Iona a fost în pântecele peştelui celui mare trei zile şi trei nopţi, aşa va fi Fiul Omului în inima pământului, trei zile şi trei nopţi“ (Matei 12.40). Aşadar, experienţa prin care a trecut Iona era menită să ne ilustreze încercarea pe care avea s-o sufere Domnul Isus. Cu toate acestea, Iona n-a cunoscut nimic din suferinţele şi din agonia pe care Domnul a trebuit să o îndure singur, atunci când „a fost făcut păcat pentru noi“, înainte de a fi pus într-un mormânt trei zile şi trei nopţi. Astfel „a purtat El Însuşi păcatele noastre în trupul Său pe lemn“, cum se spune în 1 Petru 2.24.

Cuvintele pe care Iona le-a rostit pe când era în pântecele peştelui, „toate valurile Tale şi talazurile Tale au trecut peste mine!“, au fost într-o mult mai mare măsură adevărate pentru Domnul decât pentru el. Chiar dacă este posibil ca Iona să fi simţit astfel, cu siguranţă nu a simţit în aceeaşi măsură în care a simţit Domnul Isus, fiindcă aceste cuvinte fac referire la judecata lui Dumnezeu care s-a revărsat asupra Persoanei sfinte şi binecuvântate a Domnului Isus Hristos, Mântuitorul nostru, pentru salvarea noastră.

L. M. Grant

Duminică               21                     Iunie

Isus, după ce a fost botezat, a ieşit îndată din apă şi, iată, cerurile I s-au deschis şi a văzut Duhul lui Dumnezeu coborând ca un porumbel şi venind peste El; şi iată un glas din ceruri, spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea“.

               Matei 3.16,17

Ne vine foarte uşor să realizăm nedumerirea lui Ioan în privinţa cererii Domnului de a fi botezat de către el. Dar Domnul i-a spus: „Se cuvine să împlinim toată dreptatea“. Ce implică aceasta? Când Domnul a spus „să împlinim“, Şi-a exprimat harul inimii Sale şi dorinţa de a Se identifica cu cei care erau şi ei botezaţi. Acesta era botezul pocăinţei. Cu siguranţă, El nu a avut păcat pentru a Se pocăi, însă, în har, S-a unit cu aceşti păcătoşi, a mărturisit păcatele lor şi Şi-a asumat responsabilitatea pentru ele, cu scopul de a le purta în marea Sa jertfă de la cruce.

Cine poate măsura sau înţelege profunzimea dragostei Lui, când S-a oferit să ia această responsabilitate asupra Sa? El a spus în Luca 12.50: „Am un botez cu care să Mă botez, şi cât de mult aştept să se împlinească!“. Desigur că aici El vorbea despre moartea Lui. El S-a angajat să sufere această moarte ispăşitoare şi a trăit zilnic în vederea ei, cunoscând foarte bine că acest moment va presupune o agonie inexprimabilă. Minunat Mântuitor!

La botezul Său, pentru prima dată în istorie, „cerurile s-au deschis“. Duhul lui Dumnezeu a coborât; vocea Tatălui din cer a declarat foarte clar: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea“. Fiind recomandat în acest fel, era oare posibil ca Domnul Isus să eşueze în împlinirea a ceea ce El Însuşi Se angajase să facă? Nicidecum! Tatăl a prezentat în mod public plăcerea pe care Şi-o găsea în Fiul Său, în special în legătură cu marea lucrare de răscumpărare pe care Fiul Său Se angajase să o împlinească. Tatăl Şi-a găsit plăcerea în El, iar El Şi-a găsit plăcerea în a face voia Tatălui.

L. M. Grant

Luni                        22                     Iunie

…pentru ca pe cei doi să-i creeze în Sine într-un singur om nou, făcând pace; şi ca să-i împace pe amândoi cu Dumnezeu, într-un singur trup, prin cruce…

               Efeseni 2.15,16

Adunarea, Trupul lui Hristos, este de origine divină. Nu putem face nimic care să ne permită să devenim mădulare ale Trupului lui Hristos. Duhul Sfânt a format Trupul şi-l menţine în unire perfectă cu Hristos, Capul înălţat în cer.

Să-I mulţumim lui Dumnezeu că nici eforturile omului, nici bunele sale intenţii, nici atacurile lui Satan nu pot schimba, îmbunătăţi, anula, altera sau distruge această realitate minunată, că noi suntem una cu Hristos. El este Capul, noi suntem Trupul Său. Aceasta este o realitate pentru fiecare sfânt răscumpărat prin sângele Său, de la Rusalii încoace, indiferent de rasă, cultură, limbă, naţionalitate, credinţă, educaţie sau orice altceva. Binecuvântat adevăr, minunat har!

Dumnezeu, în harul Său suveran, a ales pe fiecare persoană care face parte din Adunare. Şi aceasta nu pentru că ne-am fi născut drepţi sau pentru că am fi trăit drept, ci pentru că El Şi-a revărsat dragostea Sa peste noi. Acum stăm uimiţi şi ne întrebăm: „de ce?“ Deoarece El a dorit un popor prin care să-Şi manifeste bogăţiile harului şi ale gloriei Sale, acum şi în veacurile viitoare.

Acceptarea acestui lucru prin credinţă ne va elibera şi ne va feri de orice cursă a uneltirilor oamenilor, care nu caută decât să înalţe omul şi să-L lipsească pe Hristos de ceea ce I se cuvine. Orice alt lucru, activitate sau efort plănuite de om pentru a îmbunătăţi Adunarea, care este Trupul lui Hristos, nu va face altceva decât să altereze adevăratul ei caracter ceresc. Acest Trup este lăsat pe pământ cu scopul special de a manifesta caracteristicile morale ale lui Hristos, Capul din cer. Îndată ce, în această sferă unde ar trebui să se manifeste doar omul cel nou, este introdus ceva ce aparţine omului vechi, totul se sfârşeşte în ruină şi în confuzie, lucruri atât de evidente în creştinătatea de azi.

J. Redekop

Marţi                      23                     Iunie

Pentru ca pe cei doi să-i creeze în Sine într-un singur om nou, făcând pace; şi ca să-i împace pe amândoi cu Dumnezeu, într-un singur trup, prin cruce.

               Efeseni 2.15,16

Biserica, Trupul lui Hristos, are origine divină. Prin noi înşine nu putem face nimic ca să devenim mădulare ale trupului lui Hristos. Duhul Sfânt a alcătuit acest Trup şi-l păstrează în unitate deplină cu Hristos, Capul lui, înălţat acum în ceruri.

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru faptul că nici eforturile sau bunele intenţii ale omului, nici atacurile lui Satan nu pot schimba, îmbunătăţi, desfiinţa, strica sau distruge acest adevăr slăvit că noi şi Hristos suntem una. El este Capul, noi suntem Trupul Său. Şi din acest Trup face parte fiecare sfânt răscumpărat prin sângele Lui, de la Cincizecime încoace, indiferent din ce rasă, cultură, limbă, naţionalitate, religie sau educaţie ar face parte. Binecuvântat adevăr, minunat har!

În harul Său suveran, Dumnezeu ne-a chemat în mod individual pe fiecare dintre cei care astăzi facem parte din Biserică. Am fost însă chemaţi nu pentru că ne-am fi născut drepţi, nici pentru că am fi trăit într-un fel drept, nici pentru că am fi crezut ce era drept, nici pentru că am fi făcut orice altceva drept, ci doar pentru că El Şi-a revărsat dragostea asupra noastră. Iar astăzi stăm plini de admiraţie şi ne întrebăm: „De ce?“. Răspuns: pentru că a dorit să aibă un popor al Său, faţă de care să-Şi arate bogăţiile harului şi ale slavei Sale!

Acceptarea prin credinţă a acestui adevăr ne va scăpa şi ne va păstra neatinşi de niciun pericol care ne-ar putea împiedica pe drumul nostru, ademenindu-ne în planurile care-l înalţă pe om şi care-I răpesc lui Hristos cinstea pe care o merită. Orice adaos sau activitate închipuită de oameni pentru a spori Biserica, Trupul lui Hristos, nu va face decât să strice adevăratul ei caracter ceresc. Trupul a fost lăsat pe pământ cu scopul precis de a arăta însuşirile morale ale lui Hristos, Capul, nu particularităţile unei anumite culturi. În momentul în care ceva din omul vechi pătrunde în sfera în care numai omul nou în Hristos ar trebui să se vadă, se ajunge la confuzie, după cum vedem atât de clar dacă privim în jurul nostru în creştinătate. Cât de serios este acest pericol!

J. Redekop

Miercuri                  24                     Iunie

Domnul Dumnezeul nostru a făcut cu noi un legământ în Horeb. Nu cu părinţii noştri a făcut Domnul acest legământ, ci cu noi; cu noi, aceştia care suntem aici, astăzi, toţi vii.

               Deuteronom 5.2,3

Moise, cel care se adresa cu aceste cuvinte către Israel cu puţin înainte de moartea sa, îşi petrecuse patruzeci de ani din viaţă la curtea regală a Egiptului, alţi patruzeci de ani ca păstor în pustie, iar ultimii patruzeci de ani ca şi conducător al unui popor îndărătnic şi cu gâtul înţepenit. Pe Moise, Dumnezeu l-a numit „cel mai blând om de pe pământ“, ceea ce, spus mai pe-nţeles, însemna că el învăţase lecţiile din şcoala lui Dumnezeu cu mai multă smerenie şi seriozitate decât oricare altul dintre noi. În acest moment de la sfârşitul vieţii sale, Moise îşi dădea silinţa în mod deosebit să facă poporul conştient de faptul că responsabilitatea lui nu era doar să intre şi să cucerească Ţara Promisă, ci să trăiască acolo ca un popor cu adevărat sfânt.

A merge cu Dumnezeu, în lumina Cuvântului pe care El ni l-a dat, necesită perseverenţă, atenţie la detalii, disponibilitate la suferinţă şi hotărâre de a lupta împotriva unor duşmani deosebit de puternici. În ce-l privea pe Israel, păstrarea mărturiei despre felul minunat în care Dumnezeu îi eliberase de fiecare dată presupunea ca ei să transmită cu credincioşie această mărturie din generaţie în generaţie. Ei nu trebuia să uite lucrările minunate ale lui Dumnezeu printre ei, ci să păstreze poruncile Lui, fără să adauge sau să schimbe ceva la ele (Psalmul 78.47). Cu siguranţă că şi noi avem multe de învăţat din acest pasaj.

Vine un moment când aceia care au fost martori oculari ai faptelor minunate ale lui Dumnezeu vor trebui să părăsească acest pământ. Ei nu vor mai fi prezenţi în mod fizic printre cei din poporul lor. Aşa s-a întâmplat cu Moise, cu Iosua, cu apostolul Pavel, cu Petru. Toţi aceştia i-au încredinţat pe aceia pe care-i păstoreau călăuzirii neschimbătoare şi statornice a Cuvântului lui Dumnezeu. Cuvântul Lui încă ne poate zidi, încă ne poate face neclintiţi, încă ne poate da o moştenire împreună cu toţi cei sfinţiţi (Fapte 20.32). Binecuvântat fie Dumnezeu pentru că ne-a dat Cuvântul Său cel sfânt, ca să ne arate în mod limpede calea spre înainte!

E. Gast

Joi                          25                     Iunie

Păstoriţi turma lui Dumnezeu care este între voi.

               1 Petru 5.2

Unul dintre principalele aspecte legate de păstorire este acela al hrănirii. Acesta este şi motivul pentru care verbul „a păstori“ este adesea tradus prin „a hrăni“. Plecând de la acest fapt, avem de învăţat lecţii deosebit de importante.

În primul rând, nimeni nu poate hrăni pe altcineva dacă el însuşi este flămând. Ca să-i poată ajuta pe alţii, cineva trebuie mai întâi să se hrănească el însuşi foarte bine din Cuvântul lui Dumnezeu. Turma lui Dumnezeu a suferit multe lipsuri de-a lungul vremii din cauza unor „păstori“ care se aflau ei înşişi într-o stare gravă de subnutriţie.

De asemenea, un păstor trebuie să cunoască foarte bine păşunile, ca să-şi poată conduce turma acolo. David era plin de bucurie pentru că Domnul, Păstorul său, îl ducea să se odihnească în păşuni verzi şi-l conducea la ape liniştite.

Păstorirea implică şi slujba de a aduce înapoi oile care se abat de la calea cea bună. Este o tendinţă naturală a oilor de a se depărta de turmă şi de a fugi pe căi primejdioase. Isaia spune: „Noi toţi, ca nişte oi, ne-am rătăcit, ne-am întors fiecare la calea lui“. Iar Petru scrie: „Pentru că rătăceaţi ca nişte oi, dar acum v-aţi întors la Păstorul şi Supraveghetorul sufletelor voastre“ (1 Petru 2.25). Dar cele mai frumoase cuvinte rămân cele ale Domnului nostru Isus Hristos: „care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând pe una din ele, nu le lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustiu şi merge după cea pierdută, până o va găsi? Şi, după ce a găsit-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se“ (Luca 15.4,5).

Păstorirea mai necesită şi grijă, preocupare, milă, devotament. Ea cere dragoste pentru oi, în ciuda tendinţei lor de a se rătăci departe de calea cea bună. David era păstor şi cunoştea multe lucruri despre oi, dar ştia, de asemenea, că el însuşi era o oaie din turma lui Dumnezeu; de aceea el spune despre Păstorul său: „El îmi înviorează sufletul; mă conduce pe cărări ale dreptăţii, datorită Numelui Său“ (Psalmul 23.3). Fie ca şi noi să învăţăm în fiecare zi noi lecţii de la Bunul nostru Păstor, care Şi-a dat viaţa pentru oile Sale!

A. M. Behnam

Vineri                     26                     Iunie

Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos? … sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe care Îl aveţi de la Dumnezeu, şi că nu sunteţi ai voştri? Pentru că aţi fost cumpăraţi cu un preţ, glorificaţi deci pe Dumnezeu în trupul vostru!

               1 Corinteni 6.15,19,20

Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl, şi vă va da un alt Mângâietor, ca să fie cu voi pentru totdeauna, pe Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, pentru că rămâne la voi şi va fi în voi.

               Ioan 14.16,17

Dă-mi voie să te întreb: în ce fel primeşti tu pe acest Oaspete divin? Vorbesc acum cu reverenţă de prezenţa lui Dumnezeu. Cât de des te gândeşti tu în timpul zilei că trupul tău este templul Duhului Sfânt? Dacă preşedintele ţării ar veni să locuiască cu oricare dintre noi pentru un timp, nu ne-am mai gândi la nimic altceva. Dar oare cât ne gândim la Duhul Sfânt care locuieşte în noi? Ne-am gândi mai des la aceasta dacă am dori să facem toate lucrurile în aşa fel încât să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu. Prezenţa eficace a Duhului Sfânt răstigneşte egoismul şi ne eliberează de gândurile cu privire la noi înşine, determinându-ne să ne preocupăm cu un singur subiect – cu Isus. Acolo unde viaţa cărnii ia sfârşit începe viaţa prin Duhul Sfânt; iar în mod practic avem puterea vieţii prin Duhul în măsura în care firea veche este moartă.

A avea Duhul este una, dar a fi umplut cu Duhul Sfânt este cu totul alta. Când El este singura sursă a gândurilor mele, sunt umplut cu El. Când Duhul pune stăpânire pe inima mea, există putere de a aduce la tăcere tot ce nu este din Dumnezeu, de a-mi proteja sufletul de rău şi de a fi călăuzit în orice detaliu de viaţă şi de umblare.

Uneori este nevoie de mustrare, dar carnea nu poate mustra carnea, nici nu se va supune mustrării. Dar, dacă într-adevăr umblăm în Duhul, vom avea autoritatea lui Dumnezeu potrivit măsurii noastre, iar Satan va ceda înaintea Duhului.

J. N. Darby

Sâmbătă                27                     Iunie

Ferice de omul care găseşte înţelepciune şi de omul care dobândeşte pricepere!

               Proverbe 3.13

Cu mult înainte să scrie acestea, atunci când Dumnezeu l-a întrebat pe Solomon ce să-i dea, acesta a cerut doar înţelepciune şi cunoştinţă. Şi, fiindu-i dată, el a experimentat această binecuvântare într-un mod practic, putând astfel să-i sfătuiască şi pe alţii în această privinţă. Totuşi, aceasta nu a fost suficient pentru Solomon, deoarece viaţa sa a fost în mare măsură un eşec. Înţelepciunea nu l-a ferit de păcatul de a avea multe soţii şi concubine, care i-au îndepărtat inima de Domnul.

El nu a realizat că înţelepciunea, separată de sursa ei, nu are nicio putere în ea însăşi. Solomon a fost inspirat de Dumnezeu să scrie: „Temerea de Domnul este începutul cunoştinţei“ (Proverbe 1.7). Aceasta ar fi trebuit să-i mişte adânc inima. Pavel însă, în Noul Testament, scrie chiar mai frumos şi mai profund: „Noi Îl predicăm pe Hristos răstignit … Hristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 1. 23,24) şi, de asemenea: „Hristos Isus, care a fost făcut pentru noi înţelepciune“ (1 Corinteni 1. 30). Dacă ochii noştri sunt îndreptaţi spre Hristos, atunci suntem cu adevărat înţelepţi. Dacă uităm aceasta şi căutăm înţelepciune în altă parte decât în Persoana Sa binecuvântată, vom fi prinşi şi înfăşuraţi în cursa duşmanului.

Înţelepciunea este mai de preţ decât argintul şi aurul. Solomon a devenit aşa de preocupat cu marea bogăţie pe care Dumnezeu a îngăduit s-o aibă şi a fost atât de atras de multele sale soţii, încât a pătat înţelepciunea care-i fusese dată. Să învăţăm din falimentul lui, la fel de mult ca din înţelepciunea lui!

L. M. Grant

Duminică               28                     Iunie

Să mă sărute cu sărutările gurii lui! Pentru că iubirea ta este mai bună decât vinul. Miresmele tale au un miros plăcut. Numele Tău este o mireasmă vărsată; de aceea te iubesc fecioarele.

               Cântarea Cântărilor 1.2,3

Acest verset, „să mă sărute cu sărutările gurii lui!“, ar putea fi tradus cu cuvintele: „El mă va săruta cu sărutările gurii Sale“, exprimând siguranţa că El va face acest lucru. Noi, cei care suntem copii ai lui Dumnezeu, cunoaştem binecuvântarea aceasta, deoarece sărutul vorbeşte de împăcare, iar noi „am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său“. Am cunoscut dragostea lui Dumnezeu, care este mai bună decât vinul. Vinul vorbeşte despre bucurie, însă, oricât de mare ar fi bucuria noastră, chiar şi cu privire la faptul că am fost mântuiţi prin harul Său, tot nu ne bazăm pe această bucurie, ci pe dragostea Lui, care este cu mult mai bună.

Versetul, „miresmele tale au un miros plăcut“, ar putea fi tradus şi astfel: „numele Tău este mai plăcut decât o mireasmă vărsată“. Maria din Betania aprecia în mod deosebit această mireasmă şi a adus mir pentru a-I unge picioarele Domnului, cu puţin timp înainte de a fi răstignit. Putem fi siguri că Maria nu a considerat că mirul ei de nard curat era suficient pentru a exprima gloria Numelui Domnului Isus. Ori de câte ori avem privilegiu de a ne strânge cu sfinţii preaiubiţi ai lui Dumnezeu pentru a aduce miresma noastră de laudă şi adorare, ştim cu siguranţă că toată adorarea pe care noi şi sfinţii de pretutindeni am aduce-o vreodată Domnului păleşte în faţa măreţiei şi a perfecţiunii Numelui Său.

Isaia 9.6 ne spune: „şi-I vor pune numele: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu puternic, Părinte al eternităţii, Domn al păcii“. Vă rog să remarcaţi că acesta este Numele Său şi nu unul dintre numele Sale, deoarece există o unitate perfectă în binecuvântata Sa Persoană. Alături de acest nume strălucesc multe altele: „Îi vei pune numele Isus“; „Îl vor numi Emanuel“, „Numele Lui este Cuvântul lui Dumnezeu“, de asemenea este numit: „Credincios şi Adevărat“, „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor“. Pot fi adăugate şi altele, iar toate împreună Îi dau Domnului o glorie atât de măreaţă, încât în faţa ei nici măcar nu ştim cum să ne prosternăm.

L. M. Grant

Luni                        29                     Iunie

Şi acum, Israele, ascultă rânduielile şi judecăţile pe care vă învăţ să le faceţi, ca să trăiţi şi să intraţi şi să stăpâniţi ţara pe care v-o dă Domnul Dumnezeul părinţilor voştri.

               Deuteronom 4.1

Avem aici scoase în evidenţă caracteristicile cărţii Deuteronom: „a asculta“ şi „a face“, pentru „a trăi“ şi „a stăpâni“. Acesta este un principiu universal şi de nestrămutat. El a fost valabil pentru Israel, dar este valabil şi pentru noi. Calea către viaţă şi adevăratul secret al luării în stăpânire se obţin prin simpla ascultare de poruncile sfinte ale lui Dumnezeu. În Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, putem vedea aceasta de la prima până la ultima pagină. Dumnezeu ne-a dat Cuvântul Său nu pentru a face speculaţii pe marginea lui sau pentru a discuta despre el, ci pentru a asculta de el. Doar atunci când vom asculta cu bucurie şi din toată inima de rânduielile şi judecăţile Tatălui nostru vom călca pe calea luminoasă a vieţii şi vom gusta din realitatea tuturor binecuvântărilor pe care Dumnezeu ni le-a pregătit în Hristos. „Cine are poruncile Mele şi le ţine, acela este cel care Mă iubeşte; iar cine Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui“ (Ioan 14.21).

Ar fi o eroare să presupunem că toţi cei credincioşi se bucură de acest privilegiu. Aceasta este doar partea acelora care ascultă, din dragoste, de poruncile Domnului. Privilegiul este la îndemâna tuturor, dar nu toţi se bucură de el, pentru că nu toţi ascultă. Una este să fii copil şi alta este să fii un copil ascultător. Una este să fii mântuit şi cu totul altceva este să-L iubeşti pe Mântuitorul şi să te desfătezi în toate rânduielile Sale minunate.

C. H. Mackintosh

Marţi                      30                     Iunie

Domnul nostru Isus Hristos, care S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din veacul rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru.

               Galateni 1.3,4

Sfârşitul acestui veac rău de acum este zugrăvit în Scriptură ca fiind înfricoşător. Pentru ca cineva să aibă parte de binecuvântare în urma cunoaşterii caracterului acestui veac rău, trebuie să abordeze această temă cu un duh drept, într-o stare lăuntrică potrivită, ferindu-se de dreptate-proprie şi totodată de asprime în judecată (să nu aibă un duh legalist). Suntem atenţionaţi cu privire la relele care vor apărea în „zilele din urmă“, fiind îndemnaţi să „vestim Cuvântul“ şi „să facem lucrarea unui evanghelist“ (2 Timotei 3.1‑8; 4.2,5).

Profeţii din vechime au condamnat corupţia din zilele lor, însă vedem în Cuvântul sfânt că ei, la rândul lor, au avut mai întâi nevoie de disciplina lui Dumnezeu pentru ei înşişi. Au avut nevoie să fie disciplinaţi ei înşişi, pentru a fi feriţi de mulţumirea de sine şi pentru a-I da dreptate lui Dumnezeu în judecata pe care El o exercita asupra răului.

 Slujitorii lui Dumnezeu au nevoie în special de o conştiinţă exersată înaintea lui Dumnezeu. Acesta este mediul natural al unui suflet care este condus înaintea lui Dumnezeu pentru a judeca lucrurile în lumina Lui. Sufletul care este exersat înaintea lui Dumnezeu devine mai atent cu privire la ceea ce este dator faţă de harul care i-a fost oferit. Aceasta produce smerenie în suflet.

Dumnezeu, pentru a ne ajuta să rezolvăm problemele cu care avem de-a face, desfăşoară înaintea noastră, într-un mod practic, cele mai profunde resurse ale harului Său. Să ne preocupăm deci cu harul pe care Dumnezeu ni l-a arătat, nu cu răul din acest veac rău! Preocuparea cu răul este foarte dăunătoare pentru suflet! Însă recunoaşterea credincioşiei lui Dumnezeu şi a multelor binecuvântări oferite Adunării, în Hristos, în ciuda tuturor căderilor ei, ne va conduce să acceptăm tot ceea ce este de la Hristos şi să ne ferim de tot ceea ce-I este opus.

G. L. H.

Miercuri                    1                        Iulie

Ascultaţi-mă, Asa şi tot Iuda şi Beniamin! Domnul este cu voi când sunteţi cu El; şi, dacă-L veţi căuta, El va fi găsit de voi; dar, dacă-L veţi părăsi, El vă va părăsi…fiţi tari, şi să nu vă slăbească mâinile, pentru că este o răsplătire pentru lucrul vostru.

               2 Cronici 15.2,7

Profeţii şi profeţiile lor – Azaria, fiul lui Oded

Dumnezeu i-a dat lui Asa, împăratului lui Iuda, o mare victorie împotriva unei oştiri de un milion de oameni foarte bine înarmaţi, condusă de Zerah etiopianul. Trebuind să înfrunte această armată puternică, Asa a strigat la Domnul, recunoscând că: „Pentru Tine este la fel de uşor să ajuţi, fie că este multă putere, fie că nu este nicio putere. Ajută-ne, Doamne Dumnezeul nostru, pentru că pe Tine ne sprijinim şi în Numele Tău venim împotriva acestei mulţimi“ (2 Cronici 14.11). Etiopienii „au fost zdrobiţi înaintea Domnului şi înaintea puterii oştirii Sale“, iar Iuda a avut parte de o mare pradă (vers. 12‑15).

„Duhul lui Dumnezeu a fost peste Zaharia, fiul lui Oded“ şi el a mers în întâmpinarea lui Asa şi a armatei lui cu un mesaj de la Dumnezeu. El le-a reamintit cum, în timpul istoriei lor, atunci când ei Îl părăsiseră pe Domnul, El „îi tulbura cu tot felul de strâmtorări“. Însă acum trebuia să fie fermi, pentru că faptele lor aveau să fie răsplătite. Împăratul Asa a fost încurajat de aceste cuvinte şi a început să stârpească idolatria din toată ţara. În această acţiune, el s-a bucurat de suportul entuziast al poporului său, al lui Iuda, însă şi de al multor oameni din Israel, care au recunoscut că Domnul era cu El.

 Ce bucurie trebuie să fi avut profetul, văzând rezultatul profeţiei sale! Dumnezeu şi astăzi foloseşte slujba profetică, stimulându-Şi poporul prin Cuvântul Său. Contrar cu gândul celor mai mulţi oameni, profeţia nu este în primul rând descoperirea unor evenimente viitoare, ci potrivit cu 1 Corinteni 14.3, Dumnezeu foloseşte profeţia pentru zidirea, încurajarea şi mângâierea poporului Său. Fericiţi sunt toţi aceia care iau seama la ceea ce Duhul spune adunărilor!

E. P. Vedder, Jr.

Joi                            2                        Iulie

Lupta noastră nu este împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva … puterilor spirituale ale răutăţii în cele cereşti.

               Efeseni 6.12

Lupta noastră este cu duhuri rele şi, de aceea, de câte ori avem de-a face cu un principiu rău, avem de-a face, de fapt, cu un duh rău care stă în spatele acestui principiu. Oamenii obişnuiesc să creadă în existenţa unei puteri spirituale rele, a lui Satan, însă el are de multe ori succes în a-i determina pe oameni să-l piardă din vedere.

Ţinta lui Satan este să-i facă pe creştini să se îndoiască de existenţa lui sau, cel puţin, să se îndoiască de adevăratul său caracter. Lui îi place ca oamenii să se gândească la el ca la o fiinţă groaznic de imorală, însă el nu este un imoral, aşa cum folosim noi acest termen în mod obişnuit; el nu este o fiinţă carnală. „Carnea“, natura păcătoasă, nu este Satan, însă, din nefericire, ea este unul dintre cei mai fideli servitori ai lui. Dacă cineva se complace în poftele naturii sale păcătoase, păcătuieşte fără să mai fie necesară intervenţia lui Satan.

În timpul de acum, Satan se poate transforma într-un înger de lumină (2 Corinteni 11.14). El ia principii spirituale eronate şi ni le prezintă ca fiind adevărul. Dacă observăm în mijlocul poporului lui Dumnezeu un duh de abordare raţionalistă a Cuvântului Său, aceasta este dovada că avem de-a face cu lucrarea unor duhuri rele – ne confruntăm cu puterea lui Satan.

În Judecători 3, primul vrăjmaş care i-a subjugat pe evrei a fost împăratul Mesopotamiei (Aramului). Aram înseamnă „înălţare“ şi, în consecinţă, mândrie. Aceasta poate fi o aluzie la înălţarea fără Hristos şi, dacă există o asemenea înălţare, cel care face un astfel de lucru este vrăjmaşul cel mai rău posibil.

Oriunde există înălţare separată de Hristos şi de supremaţia lui Dumnezeu, aceasta este de fapt robie sub împăratul Aramului, cel care este vrăjmaşul nostru, Satan.

S. Ridout

Vineri                       3                        Iulie

Pentru că la aceasta aţi fost chemaţi; pentru că şi Hristos a suferit pentru voi, lăsându-vă un model, ca să călcaţi pe urmele Lui: El, care n-a făcut păcat, nici nu s-a găsit viclenie în gura Lui; care, fiind insultat, nu răspundea cu insultă; suferind, nu ameninţa, ci Se încredinţa pe Sine Celui care judecă drept.

               1 Petru 2.21‑23

Pentru a vedea caracteristicile sau trăsăturile morale ale vieţii noi pe care o avem, trebuie să pătrundem misterul preţios al vieţii lui Hristos, ca Om, pe acest pământ. Trebuie să urmărim căile Sale şi să luăm seama la felul şi la duhul în care El a trecut prin toate circumstanţele vieţii Sale de pe pământ. El a fost un copil supus părinţilor Săi; a crescut în înţelepciune şi în statură făcând tot ce era plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. El era Robul lui Dumnezeu – în toate lucrurile credincios, smerit şi ascultător, supus şi dependent, căutând interesele lui Dumnezeu. El era un prieten plăcut, iubitor şi plin de compasiune, întotdeauna gata să consoleze în necazuri, să hrănească pe cei flămânzi sau să vindece pe cei bolnavi. Aceasta este, pe scurt, gloria Sa morală.

Dar cine poate fi la fel ca El? Răspunsul este acesta: Să privim ţintă la Hristos, Modelul nostru, pe urmele Căruia trebuie să umblăm! Trăsăturile vieţii noastre trebuie să fie chiar acelea care au strălucit în viaţa Sa pe pământ. Este un adevăr solemn că, în ce ne priveşte, în ochii lui Dumnezeu nimic nu are valoare în afara vieţii lui Hristos din noi. Tot ceea ce nu reprezintă rodul direct al acestei vieţi este lipsit de orice valoare înaintea lui Dumnezeu. Dar chiar şi cea mai slabă expresie a acestei vieţi este o mireasmă plăcută înaintea Lui. Pe de altă parte, cele mai mari eforturi ale firii religioase, cele mai mari sacrificii, cele mai somptuoase ceremonii nu sunt decât „fapte moarte“ în ochii lui Dumnezeu. Religiozitatea este un lucru cu totul diferit de creştinism.

C. H. Mackintosh

Sâmbătă                  4                        Iulie

Păstoriţi turma lui Dumnezeu care este între voi.

               1 Petru 5.2

Să privim câteva lucruri în legătură cu „turma lui Dumnezeu“. Întâi, ce fel de oameni fac parte din această turmă? Răspuns: o mare diversitate de oameni! De exemplu, apostolul Pavel spune: „Pentru că, uitaţi-vă la chemarea voastră, fraţilor, că nu sunt mulţi înţelepţi potrivit cărnii, nu mulţi puternici, nu mulţi de neam ales“ (1 Corinteni 1.26), iar mai târziu, în epistolă, după ce enumeră câteva dintre cele mai groaznice categorii de păcătoşi, la care chiar şi cei necredincioşi s-ar uita cu dispreţ, adaugă: „Şi aşa erau unii dintre voi“. Turma lui Dumnezeu este formată din bogaţi şi săraci, din oameni inteligenţi şi mai puţin învăţaţi, din oameni care au crescut în familii bune şi din alţii care au fost abuzaţi, iar această listă de contraste poate continua.

În al doilea rând, este deosebit de important pentru cei care păstoresc turma lui Dumnezeu să ştie că ei trebuie să ceară înţelepciune pentru a putea face aceasta, aşa cum a făcut Solomon când i S-a arătat Domnul. „Acum dă-mi înţelepciune şi cunoştinţă“, a zis Solomon, „ca să pot ieşi şi intra înaintea acestui popor; pentru că cine poate judeca pe acest mare popor al Tău?“ (2 Cronici 1.10). Nu trebuie să ne surprindă faptul că, în următorul verset, ni se spune că Domnului I-a plăcut ce-I ceruse Solomon. Este evident că Domnul a fost mulţumit de ceea ce dorise Solomon să primească, înţelepciune să păstorească poporul, pentru că Domnului Îi pasă de turma Sa.

Ca un al treilea aspect, să observăm că, în ciuda mediilor atât de diferite din care provin cei care fac parte din turma lui Dumnezeu, ei au multe lucruri în comun. Toţi aparţin Aceluiaşi Păstor, care-i iubeşte pe fiecare în aceeaşi măsură, pentru că S-a dat pe Sine pentru ei şi îi cunoaşte pe fiecare pe nume. Şi, chiar mai mult, fiecare dintre ei este mădular al aceluiaşi trup, care este Trupul lui Hristos. Cât de preţios ar trebui atunci să fie oricare dintre ei în ochii celui care-i păstoreşte şi ce privilegiu ar trebui să fie pentru el să-i hrănească! „Fericit este robul acela, pe care, venind, stăpânul lui îl va găsi făcând aşa“ (Luca 12.43).

A. M. Behnam

Oricând El mă conduce, n-aş vrea să mă abat

Păstoru-i lângă mine: nimic nu-mi va lipsi.

Cu sfântă-nţelepciune priveşte totu-n jur;

El ştie-n totul calea şi eu merg după El.

 

Păşuni verzi sunt 'nainte cum încă n-am văzut,

Curând un cer albastru va fi unde-au fost nori.

Speranţa mea cerească este Domnul Isus;

El este calea vieţii şi e comoara mea.

Duminică                 5                        Iulie

În locul unde ei înjunghie arderea-de-tot, să înjunghie jertfa pentru vină.

               Levitic 7.2

În primele şapte capitole din Levitic vedem jertfele privite din perspectivă divină: se începe cu arderea-de-tot, urmează darul de mâncare, apoi jertfa de pace, se continuă cu jertfa pentru păcat, după care se ajunge la jertfa pentru vină.

De obicei, sufletele noastre întrevăd aspectul lucrării lui Hristos ilustrat de jertfa pentru vină la început, nu ultimul. Când un păcătos vinovat vine la Dumnezeu ca să fie mântuit, de regulă el gândeşte astfel despre faptele lui rele: «Cum îmi poate ierta Dumnezeu păcatele şi să mă primească în prezenţa Sa, când sunt atât de conştient de vina mea?» N-ar trebui să uităm niciodată că ceea ce n-am fi putut face noi niciodată prin puterile noastre a făcut Dumnezeu pentru noi prin lucrarea împlinită de Domnul nostru Isus la cruce. Acesta este adevărul despre care ne vorbeşte jertfa pentru vină, în care păcatul este prezentat sub aspectul său de datorie care trebuie plătită.

Pe măsură ce înaintăm în viaţa de credinţă începem să avem o perspectivă mai clară asupra lucrării de la cruce. Înţelegem că păcatul nu este doar o datorie care trebuie plătită, ci un lucru care întinează prin însăşi natura lui şi care ne-a făcut complet nepotriviţi să stăm în prezenţa lui Dumnezeu. A fost un moment minunat cel în care am înţeles că am fost salvaţi pentru veşnicie, că am fost făcuţi potriviţi să intrăm în prezenţa lui Dumnezeu, pentru că Cel Sfânt S-a oferit pe Sine Însuşi ca jertfă desăvârşită pentru păcat şi a fost făcut păcat pentru noi pe crucea Calvarului.

Dar au mai urmat şi alte lecţii. Curând am aflat că, din cauza păcatelor, oamenii sunt în vrăjmăşie cu Dumnezeu. Trebuia deci ca ceva să se întâmple înainte ca Dumnezeu să Se poată întâlni cu omul într-o părtăşie şi o bucurie perfectă. Astfel am început să cunoaştem aspectul de jertfă pentru pace al lucrării lui Hristos. Am înţeles că a fost dorinţa lui Dumnezeu să ne aducă în părtăşie cu Sine, ca păcătoşi răscumpăraţi care au fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Domnului nostru Isus.

H. A. Ironside

Luni                          6                        Iulie

Voi lăuda Numele lui Dumnezeu în cântare şi-L voi preamări cu mulţumire; şi va fi mai plăcut Domnului decât un taur, un bou cu coarne şi cu copita despicată.

               Psalmul 69.30,31

Uneori eu îi întreb pe cei de curând întorşi la Dumnezeu, cum cred ei că ar putea să placă cel mai bine Domnului? Îmi place foarte mult să aud răspunsurile lor. Ei au tot felul de răspunsuri. Unul mi-a răspuns: „Să lucrez pentru El“. Într-adevăr, este un privilegiu foarte binecuvântat să lucrezi pentru El, iar slujirea este un lucru foarte plăcut, însă există ceva mult mai binecuvântat decât slujirea. Este ceva cu mult mai bun, un lucru pe care credinciosul trebuie să-l păstreze în sufletul său.

Cu mai mult timp în urmă am fost foarte marcat de ceea ce un credincios, care acum este la Domnul, m-a întrebat: «Cum crezi că ai putea să placi Domnului cel mai bine?» În timp ce mă gândeam, el mi-a spus: citeşte Psalmul 69.30,31, unde scrie: „Voi lăuda Numele lui Dumnezeu în cântare şi-L voi preamări cu mulţumire; şi va fi mai plăcut Domnului decât un taur, un bou cu coarne şi cu copita despicată“! Desigur că apoi mi-a fost uşor să-i înţeleg punctul de vedere.

Cât de frumos este acest lucru: „Voi lăuda Numele lui Dumnezeu în cântare“! Desigur, taurul şi boul semnifică, în mod simplu, slujirea. Însă este ceva de care Domnul Se bucură mai mult decât de slujire. Cum pot să plac Domnului cel mai bine? Răspunsul divin este: „Voi lăuda Numele lui Dumnezeu în cântare“. Adesea avem strângeri de rugăciune, însă aş dori să nu pierdem din vedere strângerile pentru adorare.

W. T. P. Wolston

Te lăudăm pe Tine, Domnul nostru mare,

Te lăudăm pe Tine, Dumnezeu preasfânt,

Te lăudăm smeriţi prin viaţă şi cântare,

Te lăudăm oricând şi-oriunde pe pământ!

N. Moldoveanu

Marţi                        7                        Iulie

Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat la gloria Lui eternă, în Hristos Isus.

               1 Petru 5.10

Dumnezeu S-a revelat pe Sine ca Dumnezeul oricărui har, însă cât de dificil este să crezi că El este aşa: Dumnezeul oricărui har! Sentimentele noastre naturale sunt exprimate în parabola din Evanghelia după Luca, capitolul 19.21: „Mă temeam de tine, fiindcă eşti om aspru“. În mod natural, fiecare dintre noi cuibăreşte o lipsă de înţelegere a harului lui Dumnezeu.

Există uneori gândul că harul implică trecerea cu vederea a păcatului de către Dumnezeu, însă nu este aşa. Păcatul este un lucru atât de rău înaintea lui Dumnezeu, încât El nu-l poate tolera nicidecum; numai harul fără plată poate rezolva nevoia păcătosului. Dacă ar fi stat în puterea păcătosului să-şi îndrepte căile şi să se îndrepte pe sine, nu ar mai fi fost nevoie de har! În momentul în care înţeleg că sunt un păcătos şi că Domnul a venit la mine tocmai pentru că El cunoştea deplina întindere şi urâciune a păcatului meu, atunci înţeleg ce este harul. Atunci pricep că harul lui Dumnezeu este mai mare decât păcatul meu.

Este bine să realizez că Domnul care Şi-a dat viaţa pentru mine este acelaşi Domn cu care am de-a faci zi de zi. Toate lucrările pe care El le desfăşoară faţă de mine sunt pe principiul harului. Ce lucru preţios şi încurajator este să cunosc că, în timpul de acum, Isus Îşi manifestă faţă de mine aceeaşi dragoste pe care Şi-a exercitat-o atunci când a murit pe cruce pentru mine.

Presupuneţi, de exemplu, că eu am un temperament care este dificil de ţinut în frâu. Dacă vin cu această problemă la Isus, atunci El îmi oferă har pentru rezolvarea ei. Eforturile mele nu vor fi niciodată suficiente. Puterea reală este rezultatul harului Domnului. Dacă, venind în prezenţa Lui, vom recunoaşte exact ceea ce suntem, vom descoperi că El nu ne va arăta altceva decât har. Avem dreptul să uităm de noi înşine şi de păcatul nostru, însă nu avem niciodată dreptul să uităm de Isus.

J. N. Darby

Miercuri                    8                        Iulie

Ilie tişbitul … i-a spus lui Ahab: „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea căruia stau, că în anii aceştia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât la cuvântul meu“. Şi cuvântul Domnului a venit la el, zicând: „Pleacă de aici … şi ascunde-te lângă pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului,… vei bea apă din pârâu şi am poruncit corbilor să te hrănească acolo.

               1 Împăraţi 17.1‑4

Profeţii şi profeţiile lor – Ilie

Deşi Ilie nu face parte dintre profeţii care au scris vreo carte a Bibliei, totuşi el a prezentat evenimente viitoare cu certitudinea absolută pe care o poate avea numai cel care stă înaintea lui Dumnezeu. În Noul Testament, Iacov ne oferă anumite detalii din viaţa lui Ilie, pe care nu le găsim în Vechiul Testament. El ne reaminteşte că Ilie era un om la fel ca noi şi că s-a rugat cu stăruinţă (literal: „s-a rugat cu rugăciune“) ca să nu plouă (Iacov 5.17,18).

Ilie a păşit cu îndrăzneală înaintea lui Ahab şi şi-a rostit declaraţia. „Cei drepţi îndrăznesc ca un leu“ (Proverbe 28.1). De fiecare dată când îl vedem pe Ilie înaintea acestui monarh puternic şi nelegiuit, curajul lui iese în evidenţă în mod izbitor. Dar, când Dumnezeu îi spune să se ascundă, el ascultă fără să mai întrebe sau să se plângă. Dumnezeu îl călăuzeşte în locul în care trebuie să meargă şi promite să îngrijească de el acolo. Oricare ar fi fost reţinerile lui – era conştient că acei corbi erau păsări necurate care se hrăneau cu hoituri – el a urmat îndrumările lui Dumnezeu fără să se plângă, primind pâine şi carne de două ori pe zi prin aceşti agenţi neobişnuiţi.

Cu timpul, izvorul a secat. Ilie însuşi avea să experimenteze ceea ce poporul experimenta. El a gustat toate necazurile lor. Însă mâna lui Dumnezeu nu s-a scurtat. El a dat noi îndrumări servitorului Său, trimiţându-l chiar în ţara din care venise regina Izabela. „Am poruncit acolo unei femei văduve să te hrănească“, i-a spus Dumnezeu. Cât de umilitor era acest lucru pentru un evreu! Căile lui Dumnezeu sunt mai înalte decât ale noastre, întotdeauna pline de binecuvântări.

E. P. Vedder, Jr.

Joi                            9                        Iulie

Domnul a zis Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea, până îi voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale“.

               Psalmul 110.1

Cartea Faptele Apostolilor ne deschide cortina pentru a ne prezenta câteva din gloriile pe care Hristos le are în cer. Tot de aici aflăm şi impactul pe care aceste glorii îl au asupra oamenilor de pe pământ, fie ei credincioşi, fie necredincioşi. Efectul gloriilor lui Hristos ne este prezentat de Dumnezeu nu doar pentru a afla despre ele, ci pentru a ne furniza ceea ce ne este de folos, anume pentru toată perioada Bisericii, aşa cum vedem din epistole.

Una dintre aceste glorii este legată de noua poziţie pe care Hristos a primit-o ca Om la dreapta lui Dumnezeu. Această poziţie fusese deja profeţită de Psalmul 110 – psalm la care Noul Testament va face cele mai multe referiri. Prin această nouă poziţie – ca Om la dreapta lui Dumnezeu – sunt arătate favoarea, binecuvântarea şi autoritatea pe care Dumnezeu le-a îndreptat spre Cel care L-a glorificat pe pământ.

Domnul Isus a avut autoritate primită de la Dumnezeu şi în timp ce Se afla pe pământ (Marcu 11.3), dar după aceea a primit-o într-un fel nou, în înviere (Matei 28.18). În ce priveşte binecuvântarea, orice lucru Îi este acum supus Celui care are această poziţie, la dreapta lui Dumnezeu (1 Petru 3.22), deşi această binecuvântare nu este încă văzută în mod public. Şi tot din mâna lui Dumnezeu a primit El acest loc de onoare sau de favoare (Fapte 2.33; 5.31). Această nouă poziţie care Îi aparţine Omului glorificat în cer, Domnului nostru Isus Hristos, este caracteristică perioadei harului (Fapte 7.55,56).

Opt versete din Noul Testament folosesc expresia „la dreapta“ şi constituie baza învăţăturii cu privire la acest adevăr. În aceste opt locuri, poziţia Lui este legată de funcţiile pe care El le are în glorie. Primul loc spune: „Cel care şi este la dreapta lui Dumnezeu“ (Romani 8.34). Aceasta este poziţia prezentă a lui Hristos şi, din această poziţie, El Îşi îngrijeşte Trupul Său de pe pământ, mijlocind neîncetat. Se cade să-I mulţumim şi să-L onorăm pentru aceasta, recunoscând măreţia Lui!

A. E. Bouter

Vineri                     10                      Iulie

Poporul care locuieşte în ţară este foarte tare şi cetăţile sunt întărite, foarte mari … şi acolo am văzut pe uriaşi … şi noi eram în ochii noştri ca nişte lăcuste şi tot aşa eram şi în ochii lor.

               Numeri 13.28,33

Iscoadele au fost constrânse să admită că în ţară curgea lapte şi miere, însă existau ezitări. De ce? Din cauză că nu se încredeau în Dumnezeu. Au văzut doar zidurile şi uriaşii. Ei nu L-au văzut pe Dumnezeu, pentru că priveau cu ochii fizici, nu cu ochii credinţei. Dumnezeu nu a fost luat în calcul – El nu are loc niciodată în calculele necredinţei! Aceasta vede doar ziduri şi uriaşi, însă credinţa se bazează pe Dumnezeu. Iscoadele au spus ceea ce erau în propriii lor ochi şi în ochii uriaşilor, dar nu au spus niciun cuvânt despre ceea ce erau în ochii lui Dumnezeu. Necredinţa l-a împiedicat pe Israel să intre în ţara promisă şi i-a trimis înapoi să pribegească prin pustie, timp de patruzeci de ani.

Acum, să ne amintim că acestea „au fost scrise pentru avertizarea noastră“ (1 Corinteni 10.11). Ţinta acestor meditaţii a fost să ne încurajeze pe toţi către o încredere deplină în Hristos, către o viaţă plină de credinţă. Având temelia pe sângele lui Hristos, este privilegiul nostru nu doar să fim biruitori peste păcatul care locuieşte în noi, ci să şi trăim acea viaţă şi acea experienţă binecuvântată care izvorăşte din părtăşia cu Hristos. Una este să cunoşti că păcatele îţi sunt şterse prin sângele lui Hristos şi cu totul altceva este să ştii că El a distrus puterea păcatului care locuieşte în noi; însă există un lucru şi mai înalt: să trăieşti în părtăşie neîntreruptă cu El.

Vrăjmaşul va căuta să ne ţină ocupaţi cu noi înşine şi cu dificultăţile de pe cale. Soluţia este simplă. Ea constă în încredere, încredere, încredere!

C. H. Mackintosh

Purta-va de grijă El, Domnu-n vreun fel:

Nu-n felul meu, poate, nu-n felul Tău, poate:

În felul Lui însă El va îngriji.

Să ne-ncredem în El, căci El va-ngriji,

Toată-ncrederea în El şi El va lucra!

Sâmbătă                11                      Iulie

Şi, când s-a făcut seară, au adus la El mulţi demonizaţi. Şi El a scos duhurile prin cuvânt şi i-a vindecat pe toţi care erau bolnavi; ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin profetul Isaia, care zice: „El Însuşi a luat neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre“.

               Matei 8.16,17

Este atât de greu de înţeles cum cei din Israel care au fost martori la multele vindecări miraculoase care însoţeau slujirea Domnului nu au recunoscut că Isus era cu mult mai mult decât un om. Chiar şi împăratul Irod a fost aşa de impresionat de ceea ce auzise despre Hristos, încât a vrut să vadă minuni făcute de El. Însă Domnul nu era deloc interesat să-l distreze pe Irod. Interesul Lui consta în satisfacerea nevoii sufletelor preţioase.

În această împrejurare ni se spune că El i-a vindecat pe toţi cei care erau bolnavi şi că a scos afară demonii din toţi cei care erau posedaţi. Niciunul din cei care au venit la El nu a fost respins. Unii aşa-numiţi „vindecători prin credinţă“ încearcă să imite ceea ce a făcut Domnul Isus, iar când nu le reuşeşte, îi blamează pe bolnavi, spunând că aceştia nu au avut credinţă suficientă. Domnul nu a făcut un astfel de lucru, deoarece El nu a eşuat niciodată.

Există oameni în ziua de azi care insistă că vindecarea trupească este o parte componentă a ispăşirii. Ei cred că oricine primeşte mântuirea are, prin aceasta, dreptul să fie vindecat de orice boală şi îi blamează pe credincioşii care suferă de vreo boală. Partea din Scriptură care a fost citată mai sus dovedeşte că o astfel de pretenţie este falsă, deoarece ea arată foarte clar că profeţia lui Isaia, „El Însuşi a luat neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre“, a fost împlinită când El a fost pe pământ vindecând oameni, nu când a făcut ispăşire pentru păcatele noastre la Calvar. Prin jertfa Lui, El a purtat păcatele noastre; iar prin slujirea Lui din timpul vieţii, El a purtat bolile tuturor acelora pe care i-a vindecat.

Cum a făcut aceasta? De fiecare dată când vindeca, putem fi siguri că El simţea profund tristeţea şi necazul prin care trecea fiecare suflet preţios, din cauza suferinţei. Minunat Domn şi Stăpân!

L. M. Grant

Duminică               12                      Iulie

Când au văzut steaua, s-au bucurat cu bucurie foarte mare. Şi, intrând în casă, au văzut Copilaşul cu Maria, mama Lui, şi, căzând la pământ, I s-au închinat; şi, deschizându-şi comorile, I-au adus daruri: aur şi tămâie şi smirnă.

               Matei 2.10,11

Este foarte clar că mâna lui Dumnezeu i-a condus pe aceşti magi. Dumnezeu i-a condus direct la casa unde Maria se afla cu Copilul ei, însă ei au dat mai întâi mărturie împăratului Irod despre naşterea adevăratului Împărat al lui Israel. Aceasta ar fi fost o bună oportunitate pentru Irod să-L fi întâmpinat cum se cuvine, însă el, plin de dorinţa de a se slăvi pe sine, nu a acceptat un astfel de gând, pentru că nu avea nicio consideraţie pentru Dumnezeul cel viu.

Magii „au văzut Copilaşul cu Maria, mama Lui“ nu „mama şi Copilaşul“. Pentru ei, Maria nu reprezenta obiect al credinţei, ci Copilaşul. El le-a atras nu doar atenţia şi interesul, ci şi închinarea lor spontană. El reprezenta pentru ei mai mult decât un împărat. El era Dumnezeul cel viu manifestat în trup.

Din acest motiv, când şi-au deschis comorile, nu i-au dat daruri Mariei, dar au avut trei daruri remarcabile pentru Copilul ei. Cât de clară este călăuzirea lui Dumnezeu! Aurul vorbeşte despre gloria divinităţii Lui. Tămâia, fiind de un alb pur, simbolizează puritatea incoruptibilă şi mireasma umanităţii Sale, o umanitate unică în perfecţiunea ei, infinit deasupra tuturor fiinţelor omeneşti.

Smirna este amară la gust, dar are un miros plăcut; cât de clar semnifică aceasta agonia amară şi durerea pe care acest Împărat smerit a trebuit să o poarte singur în moartea Lui ispăşitoare de pe cruce, „dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerilor şi obişnuit cu suferinţa“. Însă cât de dulci şi de minunate sunt rezultatele acestei jertfe uimitoare! Dumnezeu a fost glorificat prin ea, păcătoşi nenumăraţi au fost răscumpăraţi pentru eternitate pe temeiul valorii ei, iar veşnicia va fi plină de laudele lor pentru El.

L. M. Grant

Luni                        13                      Iulie

Eu, într-adevăr, vă botez în apă spre pocăinţă; dar Cel care vine după mine este mai puternic decât mine şi eu nu sunt vrednic să-I duc sandalele; El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc: Cel a cărui vânturătoare este în mâna Sa; şi Îşi va curăţa în întregime aria şi Îşi va aduna grâul în grânar, iar pleava o va arde cu foc de nestins.

               Matei 3.11,12

Aceste cuvinte solemne au fost rostite de Ioan Botezătorul, cel care a fost trimis să pregătească calea Domnului Isus. El le-a vorbit în mod direct liderilor religioşi din Israel, cărora le cunoştea făţărnicia. El le-a spus clar că boteza cu apă spre pocăinţă. Luca 7.30 ne spune: „Fariseii şi învăţătorii legii au respins pentru ei înşişi hotărârea lui Dumnezeu, nefiind botezaţi de el“. Ei nu au vrut să accepte că au nevoie de pocăinţă.

Însă Ioan a avut un mesaj mult mai însemnat decât botezul în apă. El a avut de anunţat sosirea Celui ce avea să facă un alt fel de botez. „Cel care vine după mine este mai puternic decât mine şi eu nu sunt vrednic să-I duc sandalele“. A spus aceste cuvinte deoarece Domnul Isus avea să boteze cu Duhul Sfânt. Aceasta făcea referire la faptul că Domnul Isus avea să trimită Duhul lui Dumnezeu pentru a boteza pe fiecare credincios într-un singur Trup, după învierea Sa, în urma lucrării pe care avea să o împlinească pe cruce (1 Corinteni 12.13).

Ioan adaugă şi faptul că Domnul Isus avea să boteze şi cu foc. Acest eveniment nu a avut loc încă, dar se va împlini în mod sigur, aşa cum s-a împlinit şi botezul cu Duhul Sfânt. Acest lucru se va întâmpla după răpirea tuturor credincioşilor, „la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Sale, într-o flacără de foc, aducând răzbunare peste cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi peste cei care nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos“ (2 Tesaloniceni 1.7,8).

Cât de perfect vor fi împlinite aceste cuvinte ale lui Ioan, anume că Hristos „Îşi va curăţa în întregime aria şi Îşi va aduna grâul în grânar, iar pleava o va arde cu foc de nestins“!

L. M. Grant

Marţi                      14                      Iulie

Centurionul, răspunzând, a spus: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu; ci numai rosteşte un cuvânt, şi slujitorul meu se va vindeca. Pentru că şi eu sunt om sub autoritate, având în subordinea mea ostaşi; şi-i zic acestuia: „Du-te!“, şi se duce; şi altuia: „Vino!“, şi vine; şi robului meu: „Fă aceasta!“, şi face.

               Matei 8.8,9

Acest centurion păgân nu a cerut un beneficiu personal de la Domnul, ci era preocupat de starea slujitorului său paralizat, dorind ca Domnul să-l vindece. El nu I se adresează Domnului sub numele de „Fiu al lui David“, aşa cum a făcut femeia siro-feniciană – ca şi cum ea ar fi fost israelită, din acest motiv Domnul neputând să-i răspundă la rugăciune; când însă ea I s-a adresat cu apelativul „Doamne“, atunci El i-a răspuns (Marcu 7.25‑30).

Centurionului i-a răspuns imediat, deoarece el L-a numit „Domn“. Când Domnul i-a spus că va veni şi-l va vindeca pe slujitorul său, centurionul şi-a luat un loc smerit, spunându-I: „nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu“. Credinţa lui s-a arătat într-un mod minunat când L-a rugat pe Domnul să rostească un singur cuvânt – el a avut deplină încredere că slujitorul lui va fi vindecat.

Centurionul a amintit de faptul că şi el era sub autoritate, având, la rândul său, slujitori cărora le poruncea. Ce a vrut să spună prin aceasta? El a vrut să spună că Domnul are autoritatea supremă chiar şi peste paralizie şi că este suficient să spună doar un cuvânt, iar rezultatele se vor vedea imediat. Cuvintele centurionului au răcorit în aşa fel inima Domnului, încât El a spus: „Adevărat vă spun, nici chiar în Israel n-am găsit atâta credinţă“ (Matei 8.10).

Slujitorul împărătesc din Ioan 4.46‑50 nu a avut aceeaşi simplitate a credinţei, atunci când a apelat la Domnul ca să-i vindece fiul. Când Domnul i-a spus: „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, nicidecum nu credeţi“, slujitorul I-a răspuns: „Doamne, coboară mai înainte de a muri copilul meu“. Domnul i-a răspuns: „Mergi, fiul tău trăieşte“. Binecuvântarea deci a fost aceeaşi, însă centurionul a fost lăudat pentru simplitatea credinţei lui.

L. M. Grant

Miercuri                  15                      Iulie

Ahab a chemat pe Obadia, care era peste casa sa. (Şi Obadia se temea mult de Domnul…). Şi Ahab i-a zis lui Obadia: „… poate vom găsi iarbă, ca să păstrăm în viaţă caii şi catârii…“ Pe când Obadia mergea pe drum, iată, l-a întâmpinat Ilie; şi el l-a recunoscut şi a căzut cu faţa la pământ el şi i-a zis: „Tu eşti, în adevăr, domnul meu Ilie?“ Şi el i-a zis: „Eu sunt; du-te şi spune domnului tău: «Iată pe Ilie!»“.

               1 Împăraţi 18.3‑5,7,8

Profeţi şi profeţiile lor – Ilie

Obadia, care înseamnă „Slujitorul lui Iah“, era într-o poziţie dificilă. El se temea mult de Domnul, deşi ocupa o poziţie înaltă ca administrator al casei lui Ahab. Dumnezeu ne spune cum Obadia ascunsese o sută de profeţi ai Domnului într-o peşteră şi îi hrănise cu pâine şi apă, într-o vreme când Izabela încerca să-i omoare. Istoria lui ilustrează bine principiul pe care Domnul îl stabileşte în Luca 16.13, anume că „niciun servitor nu poate sluji la doi stăpâni“, o lecţie pe care mulţi dintre noi, creştinii de azi, am face bine să o învăţăm.

După trei ani şi jumătate de secetă, Ahab căuta cu disperare să-şi ţină caii şi catârii în viaţă – nu citim că ar fi făcut acelaşi lucru cu privire la poporul său! Obadia îl ajută să găsească apă şi iarbă. Dumnezeu îl trimite pe Ilie să se înfăţişeze înaintea lui Ahab, iar el se întâlneşte cu Obadia şi-i spune să-şi anunţe stăpânul cu privire la acest lucru. Obadia se înspăimântă foarte mult, deoarece Ahab îl căutase peste tot pe Ilie, dar în zadar. Obadia se temea că Duhul Domnului îl va răpi pe Ilie, după ce el îi va anunţa lui Ahab apariţia sa. Bietul Obadia! În ciuda mărturiei lui credincioase, un singur pas greşit dac-ar fi făcut, domnul lui, împăratul, n-ar fi ezitat să-l omoare! El nu avea încredere în Ahab şi, din nefericire, nici în Duhul lui Dumnezeu!

Mulţi credincioşi din zilele noastre, care şi-au clădit o poziţie înaltă în această lume, înţeleg prea bine ce trebuie să fi simţit Obadia în acele momente. Ce contrast între el şi Ilie! Stăpânul lui Ilie era Domnul, în care el se putea încrede cu desăvârşire. Cu o linişte desăvârşită, el poate spune: „Viu este Domnul oştirilor, înaintea Căruia stau, că astăzi mă voi arăta lui negreşit“.

E. P. Vedder, Jr.

Joi                          16                      Iulie

Dar în ziua a cincisprezecea a lunii a şaptea, după ce veţi fi strâns roadele pământului, să ţineţi sărbătoarea Domnului şapte zile; în ziua întâi să fie odihnă, şi în a opta zi să fie odihnă … şi să vă bucuraţi şapte zile înaintea Domnului Dumnezeului vostru … să locuiţi în corturi şapte zile.

               Levitic 23.39‑42

Sărbătoarea Corturilor este ultima dintre cele şapte sărbători pe care Israel trebuia să le ţină. Ea trebuia să dureze şapte zile, începând din a cincisprezecea zi a celei de-a şaptea luni. După ce roadele ţării fuseseră adunate, poporul Israel trebuia să construiască corturi în care să locuiască în timpul cât se ţinea sărbătoarea. Toate aceste lucruri au o mare semnificaţie spirituală.

În principal, această sărbătoare ne îndreaptă gândurile spre Mileniu, când Israel va fi restaurat pe deplin şi adus în ţară, când pribegiile lor în această lume se vor fi sfârşit. Atunci ei se vor uita în urmă şi vor realiza modul în care Dumnezeu S-a purtat cu ei, dezvăluind o îndelungă-răbdare în faţa îndărătniciei lor şi a „grumazului“ lor „înţepenit“, pentru ca, în cele din urmă, să îi aducă înapoi la El. Minunat har al lui Dumnezeu! „Pentru că darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără părere de rău“ (Romani 11.29).

Am observat anterior că acest timp de binecuvântare nu va veni până nu va trece timpul prezenţei Bisericii pe pământ. Atunci va suna o trâmbiţă, o trâmbiţă pentru urechile poporului Israel, şi îi va aduce înapoi în ţară, iar aici vor plânge cu amar, vor avea sufletul foarte întristat şi, în cele din urmă, se vor pocăi. Această pocăinţă sinceră a lor, în acele vremuri încă viitoare, va deschide calea pentru ca Dumnezeu să Îşi îndeplinească promisiunile cu privire la acest popor ales, iar prin ei să binecuvânteze din belşug şi celelalte naţiuni.

Am putut privi, prin intermediul acestor şapte sărbători, la planurile lui Dumnezeu de binecuvântare a omului. Fiecare promisiune a lui Dumnezeu este „da“ şi „amin“ în Hristos, fiind întemeiată pe moartea şi pe învierea Lui, iar în curând, cerul şi pământul vor fi umplute de lauda Sa.

J. Redekop

Vineri                     17                      Iulie

Adu-ţi aminte de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul Dumnezeul tău în aceşti patruzeci de ani în pustiu, ca să te smerească, să te încerce, ca să cunoască ce era în inima ta.

               Deuteronom 8.2

Dumnezeu vrea ca inimile noastre să fie în ton cu El în viaţa noastră zilnică. El ne spune: «Vreau ca inima ta şi a Mea să stea faţă în faţă. Îţi voi arăta tot răul care este în inima ta şi, de asemenea, îţi voi arăta că Eu cunosc de mult timp tot acest rău». El este Cel care ne-a adus la Sine Însuşi. Crezi tu că relaţia ta cu Domnul va fi în regulă cât timp nu aduci în lumina Lui tot ceea ce este în inima ta? Crezi tu că unui tată i-ar plăcea să existe tot felul de diferenţe între simţămintele inimii sale şi cele din inima copilului său? Lui i-ar plăcea ca duhul, sufletul şi gândul copilului său să fie potrivite în întregime cu gândul său. Şi pe noi, Dumnezeu ne trece prin pustie tocmai ca să ne însuşim această lecţie.

Cunoaştem cu toţii cazuri de creştini adevăraţi care, fiind pe patul morţii, au fost cuprinşi de nelinişte, deoarece viaţa lor zilnică nu a fost trăită în lumina lui Dumnezeu. „Şi eu mă deprind să am în totul o conştiinţă fără vină faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni“ (Fapte 24.16). Pavel se străduia să-şi pună inima în acord cu inima lui Dumnezeu în orice lucru. Inima lui Hristos a fost în mod perfect aşa. El a putut să spună: „Eu fac întotdeauna cele plăcute Lui“ (Ioan 8.29).

Enoh a umblat cu Dumnezeu şi „a primit mărturia că I-a plăcut lui Dumnezeu“ (Evrei 11.5). Nu poţi umbla cu Dumnezeu fără a lăsa ca orice lucru al tău să fie descoperit înaintea Lui. Dacă ai ceva pe conştiinţă, nu vei fi fericit. Cu orice pas pe care îl facem, Îl vedem pe El mai bine, lumina merge crescând, iar noi găsim lucruri din viaţa noastră care trebuie judecate, lucruri despre care până în acel moment nu ştiam că sunt nepotrivite, însă pe care acum le judecăm potrivit cu ceea ce cunoaştem despre gloria lui Dumnezeu. Se ridică inima ta la acest standard? Dacă nu, care va fi efectul prezenţei lui Dumnezeu? Ea va face conştiinţa ta să lucreze, pentru a te aduce în comuniune cu El.

J. N. Darby

Sâmbătă                18                      Iulie

Şi un cărturar, apropiindu-se, I-a spus: „Învăţătorule, Te voi urma oriunde vei merge“. Şi Isus i-a spus: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul“.

               Matei 8.19,20

Deşi acest cărturar a afirmat că era deplin pregătit să facă orice sacrificiu pentru a-L urma pe Domnul Isus, totuşi Domnul nu l-a încurajat deloc. De ce nu a făcut-o? Nu dorea Domnul să aibă ucenici care să-L urmeze cu inimi hotărâte? Ba da, însă El nu este impresionat de aceia care promit ceea ce nu pot împlini. Din acest motiv, răspunsul Domnului faţă de acest cărturar nu a fost unul de încurajare. Omul nu realizează ce implică faptul de a-L urma pe Hristos.

„Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul“. Promisiunea cărturarului avea să eşueze foarte curând, câtă vreme el începea cu obiectivul de a-L urma pe Domnul. Doar chemarea Domnului îl poate face pe cineva capabil de a-I sluji, nu o hotărâre luată prin voinţa cărnii. Când Domnul cheamă pe cineva să-I slujească, cel chemat mai mult ca sigur va realiza că o astfel de slujire implică încercare şi suferinţă, de aceea va ezita să se angajeze la ea.

Aşa au stat lucrurile cu Moise, care a adus diferite scuze – ca şi cum ele ar mai fi fost valabile după ce Domnul i-a vorbit. Domnul nu a vrut să-l elibereze pe Moise de responsabilitatea de a asculta; iar rezultatul final a fost dovada clară a călăuzirii din partea lui Dumnezeu, pentru propria Sa glorie.

În acelaşi fel, Ieremia, când a fost chemat de Dumnezeu pentru a fi profet al naţiunii, a protestat: „Vai, Doamne Dumnezeule, iată, eu nu ştiu să vorbesc, pentru că sunt un copil“ (Ieremia 1.6). Însă Dumnezeu nu S-a răzgândit, iar Ieremia a rămas profet toată viaţa lui.

De aceea, dacă cineva doreşte să-I slujească Domnului în vreun fel, să caute călăuzirea lui Dumnezeu, fără să se încreadă în sine, şi astfel, cu încredere deplină în Hristos Isus, să caute har doar din partea Lui în ceea ce priveşte slujba la care trebuie să se angajeze şi sfera în care trebuie să-şi desfăşoare lucrarea.

L. M. Grant

Duminică               19                      Iulie

Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Îmi dau viaţa, ca din nou să o iau.

               Ioan 10.17

Domnul Şi-a luat viaţa din nou pentru ca, din poziţia de Mare Păstor, să-Şi poată strânge oile într-o singură turmă. Glasul Lui a răsunat în mijlocul legalismului mort al religiei iudaice, iar oile din staul care au ascultat de glasul Lui L-au urmat, ieşind din staul. Glasul Lui, tandru şi clar, a răsunat şi peste munţii îndepărtaţi ai păcatului, pentru ca şi „alte oi“ ale Sale, din mijlocul naţiunilor, să poată fi aduse şi astfel să fie o singură turmă şi un singur Păstor. Acum nu mai este un staul în care oile să fie ţinute împreună, îngrădite de zidurile înalte ale legii şi ale poruncilor, aşa cum iudeii fuseseră separaţi de naţiuni, nici reguli şi restricţii, scrise sau nescrise, ci o singură turmă, ţinută împreună prin atotsuficienţa şi prin puterea de atracţie a Unicului Păstor.

Acesta este începutul revelaţiei unităţii creştine. Ea ne este descoperită în adevărul despre familia lui Dumnezeu, avându-L pe Dumnezeu ca Tată, şi în adevărul despre unicul Trup, avându-L Cap pe Hristos. Însă gândul despre turmă are o frumuseţe cu totul aparte, deoarece oile nu sunt unite una cu cealaltă în mod organic, aşa cum sunt mădularele trupului, ci fiecare individ din marea turmă a lui Dumnezeu este ataşat de Păstor printr-o cunoaştere intimă, pe care o posedă doar El: „El Îşi cheamă oile pe nume“. „Le cunosc pe ale Mele şi sunt cunoscut de ale Mele“. Aparţinem turmei deoarece Îl cunoaştem pe El. El are un nume special pentru fiecare din noi.

Vom înţelege deplin semnificaţia acestui nume când vom fi cu Domnul, însă acum urechile noastre trebuie să fie atât de doritoare să-I audă glasul, încât să ne familiarizăm cu el încă de pe aici. Pe măsură ce trece timpul, fiecare oaie trebuie să aibă o umblare tainică a sufletului în relaţia cu Păstorul şi să crească în binecuvântare.

J. T. Mawson

Luni                        20                      Iulie

Vorbeşte lui Aaron şi fiilor săi, zicând: „Aceasta este legea jertfei pentru păcat: în locul unde se înjunghie arderea-de-tot să se înjunghie jertfa pentru păcat înaintea Domnului: este preasfântă. S-o mănânce preotul care o aduce pentru păcat; să se mănânce într-un loc sfânt, în curtea cortului întâlnirii“.

               Levitic 6.25,26

Capitolul 9 al cărţii Daniel ni-l prezintă pe Daniel în cea mai profundă umilire înaintea lui Dumnezeu, din pricina păcatelor şi a nelegiuirii poporului său.

„Şi mi-am îndreptat faţa către Domnul Dumnezeu, ca să-L caut prin rugăciune şi cereri, cu post şi sac şi cenuşă. Şi m-am rugat Domnului Dumnezeului meu şi mi-am făcut mărturisirea şi am zis: «Vai, Doamne, Dumnezeule mare şi înfricoşător, care păstrezi legământul şi îndurarea către cei care Te iubesc şi păzesc poruncile Tale! Noi am păcătuit şi am făcut nelegiuire şi am făcut ce este rău şi ne-am răzvrătit, abătându-ne de la poruncile Tale şi de la judecăţile Tale … Şi acum, Dumnezeul nostru, ascultă rugăciunea robului Tău şi cererile lui şi, pentru Domnul, fă să strălucească faţa Ta peste locaşul Tău cel sfânt care este pustiit. Pleacă-Ţi urechea, Dumnezeul meu, şi ascultă; deschide-Ţi ochii şi vezi pustiirile noastre şi cetatea care este numită după Numele Tău! Pentru că noi nu aducem rugăciunile noastre înaintea Ta pentru dreptăţile noastre, ci pentru multele Tale îndurări. Doamne, ascultă! Doamne, iartă! Doamne, auzi şi lucrează! Nu întârzia, pentru Tine, Dumnezeul meu, pentru că cetatea Ta şi poporul Tău se numesc după Numele Tău»“ (Daniel 9.3‑5,17‑19).

Nimic nu poate depăşi frumuseţea morală a acestei rugăciuni. Omul care are cea mai mare claritate despre păcate le va mărturisi cu cea mai mare sinceritate înaintea lui Dumnezeu. Daniel a socotit păcatele întregului Israel ca fiind ale lui însuşi. El a mâncat cu adevărat jertfa pentru păcat, înaintea lui Dumnezeu.

W. T. P. Wolston

Marţi                      21                      Iulie

Şi Isus, stând jos în faţa vistieriei, privea cum mulţimea arunca bani în vistierie; şi mulţi bogaţi aruncau mult. Şi o văduvă săracă a venit şi a aruncat doi bănuţi, care fac un ban. Şi, chemând la Sine pe ucenicii Săi, le-a zis: „Adevărat vă spun, această văduvă săracă a aruncat mai mult decât toţi cei care au aruncat în vistierie. Pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, dar ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, tot ce-i rămăsese ca să trăiască“.

               Marcu 12.41‑44

Cât de puţin conştienţi erau aceşti oameni de faptul că aveau de-a face cu Unul care putea pătrunde până în cele mai adânci locuri ale inimilor şi putea citi motivaţiile lor! Un fariseu mândru, care făcea mare caz de religiozitatea şi de formalismul său rece, pe care le împlinea din rutină, era descoperit înaintea ochilor Domnului Isus, care vedea, cântărea şi judeca toate lucrurile.

Astăzi, somptuoasele daruri ale celor bogaţi sunt prezentate în mas-media, fără-ndoială, în termeni laudativi pentru valoarea lor cea foarte mare, în timp ce, peste biata văduvă şi peste darul oferit de ea, este aşternută cea mai dispreţuitoare tăcere. Domnul însă gândeşte diferit. Dacă este relativ uşor să dăm din ce avem în plus, nu este deloc uşor să ne privăm chiar de cel mai mic lucru din cele care ne sunt necesare. Însă văduva a dat, pentru Dumnezeu, „tot ce-i rămăsese ca să trăiască“.

Este bine să ne amintim, atunci când se fac colecte, că Domnul Isus stă încă „în faţa vistieriei“, urmărind totul cu atenţie (vers. 41). El vede nu numai suma pe care o dăm, ci şi motivaţiile şi starea inimilor noastre. Dacă Îl iubim în mod real pe Hristos, suma dăruită va fi cea corectă. Este minunat că El ne cere să susţinem cauza Lui, iar noi trebuie să ne aducem aminte că măsura dăruirii trebuie să fie potrivită câştigului de care ne-a făcut parte fiecăruia. Cei mai mulţi dintre noi vor considera că este un devotament extraordinar să dai jumătate din avere, însă văduva nu a reţinut nimic pentru ea – nu s-a mai gândit deloc la ea însăşi şi la interesele ei. Fie ca Domnul să ne dăruiască şi nouă ceva din spiritul acesta!

C. H. Mackintosh

Miercuri                  22                      Iulie

Omul lui Dumnezeu s-a apropiat şi a vorbit împăratului lui Israel şi a zis: „Aşa zice Domnul: Pentru că sirienii au zis: «Domnul este un Dumnezeu al munţilor şi nu un Dumnezeu al văilor», voi da în mâna ta toată această mare mulţime şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul“.

               1 Împăraţi 20.28

Profeţii şi profeţiile lor – Un om al lui Dumnezeu al cărui nume nu este precizat

Cu un an în urmă, Ilie provocase în mod public pe profeţii lui Baal, pe muntele Carmel. La sfârşitul acelei dispute, tot Israelul strigase: „Domnul, El este Dumnezeu! Domnul, El este Dumnezeu!“, iar acei falşi profeţi au fost omorâţi. De această dată, sirienii asediaseră Samaria, capitala Israelului. Poporul nu i-a permis slabului împărat Ahab să cedeze pretenţiilor scandaloase pe care sirienii le enunţaseră. Dumnezeu a trimis un profet să-i spună lui Ahab că El va da această mare oştire a sirienilor în mâinile lui. Domnul îi dăduse lui Ahab, pas cu pas, încurajări şi îndrumări ca să ştie cum să acţioneze în această bătălie, spunându-i: „Vei cunoaşte că Eu sunt Domnul“ (vers. 13, 14 şi 22).

Pentru că au fost înfrânţi pe teren muntos, sirienii, necunoscându-L pe Dumnezeu, au tras concluzia că dumnezeii lui Israel erau dumnezei ai munţilor. Convinşi că vor câştiga în circumstanţe diferite, s-au hotărât să lupte din nou împotriva lui Israel, pe câmpia înaltă de la răsăritul Iordanului. Deşi armata lui Israel era „ca două turme mici de capre“ faţă de armata sirienilor, omul lui Dumnezeu l-a anunţat pe Ahab că Dumnezeu îi va dărui lui Israel o victorie copleşitoare, care va revendica cinstea Numelui Său.

În timpul de acum, omul, în orbirea şi lauda sa nebună, nu vrea şi nici nu poate să înţeleagă sau să aprecieze în mod real faptul că Dumnezeu este atotputernic – aceasta în cazul în care crede în existenţa lui Dumnezeu. Omul încearcă în mod disperat să fie independent. Se laudă cu tehnologia lui, dă vina pe împrejurări, pe situaţii – face orice numai să nu se supună lui Dumnezeu! Însă Dumnezeu va avea ultimul cuvânt!

E. P. Vedder, Jr.

Joi                          23                      Iulie

Căutaţi cele de sus, unde Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu.

               Coloseni 3.1

Opt versete din Noul Testament vorbesc despre faptul că Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu. Ele vorbesc despre activităţile diferite pe care Domnul le împlineşte în cer, desfăşurate toate în favoarea poporului Său de pe pământ. Primul loc este Romani 8.34. Următorul este Efeseni 1.20: „L-a aşezat la dreapta Sa, în cele cereşti“. Dumnezeu Şi-a arătat puterea Lui nemaipomenită prin faptul că L-a înviat pe Hristos dintre morţi, oferindu-I poziţia de autoritate cea mai înaltă. „Dreapta lui Dumnezeu“ în legătură cu creaţia şi răscumpărarea stă în legătură cu călăuzirea, îngrijirea, protecţia şi domnia Lui.

Mai mult, „Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu“. El este acolo ca Obiect al plăcerii lui Dumnezeu. Forma verbului este identică cu cea folosită în Ioan 12.15, unde El este prezentat ca şezând pe un măgăruş, în timpul umilinţei Sale pe pământ.

Mai târziu se spune: „S-a aşezat la dreapta Măririi în cele înalte“ (Evrei 1.3). Aici nu ni se spune că Dumnezeu L-a aşezat, deşi în alte împrejurări aşa stau lucrurile, însă în acest verset este subliniată măreţia personală a lui Hristos, manifestată prin faptul că El Însuşi S-a înălţat la cer şi S-a aşezat la dreapta Măririi. În aceeaşi epistolă se adaugă: „Iar punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un astfel de mare preot care S-a aşezat la dreapta tronului Măreţiei, în ceruri“ (Evrei 8.1). El este prezentat ca „Slujitor al locurilor sfinte“ şi în această poziţie a fost salutat de Dumnezeu (Evrei 5.10), din pricina măreţiei slujbei Lui. Având această slujbă înaltă, El a fost competent şi calificat să Se aşeze, luându-Şi locul la dreapta lui Dumnezeu, după ce Dumnezeu L-a glorificat (Fapte 3.13). Deşi a luat un astfel de loc, El nu a căutat să Se glorifice pe Sine Însuşi (Evrei 5.5)!

Nici noi să nu căutăm să ne glorificăm, ci, mai degrabă, să-I aducem Lui glorie prin toate cuvintele şi acţiunile noastre!

A. E. Bouter

Vineri                     24                      Iulie

Şi, după acestea, Iosif din Arimateea, fiind ucenic al lui Isus, dar pe ascuns, de frica iudeilor, l-a rugat pe Pilat să ia trupul lui Isus; şi Pilat i-a dat voie. A venit deci şi a luat trupul lui Isus. Şi a venit şi Nicodim, care venise la Isus întâi noaptea, şi a adus un amestec de smirnă şi aloe, cam o sută de măsuri. Au luat deci trupul lui Isus şi l-au legat în fâşii de pânză de in, cu miresmele, cum este obiceiul la iudei să pregătească pentru înmormântare.

               Ioan 19.38‑40

În ceasul în care Domnul avea cea mai mare nevoie de mângâiere, nimeni nu a fost cu El. De aceea, este cu atât mai frumos să vedem doi oameni îndrăzneţi care, lăsând deoparte timiditatea, arată că-L iubesc pe Domnul lor – pe Unul care, din punct de vedere omenesc, nu a triumfat, ci a fost lepădat, batjocorit şi crucificat. Aceşti doi bărbaţi erau din clasa conducătoare, responsabilă de moartea Domnului, deşi ei nu au fost de acord cu ceea ce se întâmplase. Ei şi-au riscat viitorul politic, reputaţia, poate chiar vieţile printr-un astfel de act şi, prin acţiunea lor, s-au identificat în mod deschis cu Hristos.

Niciunul dintre aceşti doi oameni nu fusese mai înainte, în mod deschis, ucenic al Domnului. Iosif a fost ucenic al Lui în secret, iar Nicodim venise la Isus noaptea şi, chiar dacă mai târziu a încercat să-L apere în sinedriu, nu a mers până la capăt. Dar acum ei se manifestă clar ca ucenici ai Lui şi demonstrează prin acţiunea lor că Îl iubesc pe Domnul şi că se identifică cu El. Pentru că au acţionat aşa, ei au avut privilegiul să ia trupul Domnului şi să-l aşeze în mormânt.

Ce lucrare frumoasă au făcut aceşti doi oameni! Fie ca exemplul lor să ne dăruiască şi nouă curaj, ca şi noi să dorim mai mult să ne identificăm în mod deschis cu Hristos cel lepădat şi crucificat, fără să ne ruşinăm!

A. Blok

Sâmbătă                25                      Iulie

Şi a fost că, pe când stătea El la masă în casă, iată, mulţi vameşi şi păcătoşi au venit şi au stat la masă cu Isus şi cu ucenicii Săi. Şi fariseii, văzând acestea, au spus ucenicilor Săi: „De ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?“ Iar Isus, auzind, le-a spus: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei care sunt bolnavi“.

               Matei 9.10‑12

Matei nu precizează în care casă mânca Domnul, însă în Marcu 2.15 citim că era casa lui Levi (adică a lui Matei); Luca 5.29 adaugă: „Levi I-a făcut un ospăţ mare în casa lui“, iar el mai relatează că acolo, alături de mulţi alţii, era un mare număr de vameşi. Matei a dorit ca toţi aceştia să audă Cuvântul lui Dumnezeu de pe buzele Aceluia care îi atrăsese şi lui inima. El fusese un colector de taxe pentru romani şi de aceea era dispreţuit de iudei.

Fariseii îi considerau pe vameşi ca având cele mai rele caractere şi îi puneau la un loc cu aceia pe care propria lor dreptate îi considera „păcătoşi“. Considerând că este cu totul detestabil să mănânci cu asemenea oameni josnici, ei nu au îndrăznit să se adreseze Domnului, ci ucenicilor. Domnul Isus le-a răspuns că cei bolnavi aveau nevoie de doctor, nu cei sănătoşi, şi că El venise să cheme la pocăinţă pe păcătoşi, nu pe drepţi. Care erau adevăraţii păcătoşi? Doar aceia pe care fariseii îi dispreţuiau? Nu, căci chiar atitudinea lor îi arăta şi pe ei ca fiind păcătoşi care aveau nevoie de un Mântuitor. Diferenţa era că ei nu se recunoşteau ca fiind bolnavi de o boală cumplită: nelegiuirea mândriei egoiste; de aceea credeau că nu au nevoie de pocăinţă.

Pocăinţa este absolut necesară pentru ca cineva să fie eliberat de robia păcatului. Cine ignoră pocăinţa va fi adesea înclinat să-i acuze pe alţii.

L. M. Grant

Duminică               26                      Iulie

Am alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu; şi va fi o singură turmă, un singur păstor.

               Ioan 10.16

Cât de preţioasă este această unitate pentru Dumnezeu, pentru Hristos şi pentru orice suflet care are o inimă inteligentă în ceea ce priveşte adevărul divin! „Eu sunt Păstorul cel Bun şi le cunosc pe ale Mele şi sunt cunoscut de ale Mele; cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl, şi Eu Îl cunosc pe Tatăl; şi Îmi dau viaţa pentru oi“. Aceasta este o intimitate şi o comuniune la care gândul omului nu s-ar fi ridicat niciodată, care poate fi savurată doar prin Duhul Sfânt.

Lucrarea diavolului are ca scop să împiedice oile de la savurarea acestei minunate binecuvântări care a fost câştigată pentru ele prin sacrificiul Bunului Păstor; şi, din păcate, de multe ori el îşi atinge acest scop, abătând oile de la simplitatea care este în Hristos. El s-a transformat într-un înger de lumină şi a abătut privirile credincioşilor de la Păstor; a adus în mijlocul lor certuri de partide; i-a făcut să creadă că „lupii răpitori“ vorbesc din partea Bunului Păstor; şi i-a separat în turme mici şi în staule. În caracterul de înger al luminii a făcut el acestea, iar cei înşelaţi de el socotesc că această lucrare este una bună şi corectă. El este duşmanul neobosit al Păstorului şi al turmei, al oricărui gând pe care Dumnezeu l-a descoperit pentru propria Lui glorie şi pentru bucuria şi binecuvântarea oilor Sale.

„Va fi o singură turmă, un singur păstor“. Acesta este scopul lui Dumnezeu şi, binecuvântat să fie Numele Său, acest adevăr rămâne, căci Marele Păstor nu poate falimenta. Acest lucru este adevărat pentru Dumnezeu şi este sigur pentru credinţa şi afecţiunea oricărei oi care este satisfăcută să audă vocea Păstorului şi să-L urmeze. L-am văzut noi ca Marele Păstor în glorie şi atotsuficient pentru întreaga turmă a lui Dumnezeu?

J. T. Mawson

Luni                        27                      Iulie

Orice preot stă în picioare în fiecare zi, slujind şi aducând deseori aceleaşi jertfe care niciodată nu pot înlătura păcatele; dar El, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu.

               Evrei 10.11,12

Cât de mare este El! În contrast cu toate jertfele aduse în Vechiul Testament, care niciodată nu puteau satisface cerinţele lui Dumnezeu şi nici nu puteau aduce mântuire, jertfa lui Hristos L-a satisfăcut pe deplin. Astfel, din pricina măreţiei Lui şi din pricina lucrării şi jertfei Lui, pe care le-a împlinit o dată pentru totdeauna, El a fost consacrat să poată sta la dreapta lui Dumnezeu. Omul care L-a glorificat pe Dumnezeu pe pământ (deşi lepădat de oameni) a fost glorificat de Dumnezeu în cer. Să medităm la acest Om care a putut să Se înalţe la dreapta lui Dumnezeu şi să Se aşeze acolo!

Puţin mai târziu, în aceeaşi epistolă, este spus: „privind ţintă la Isus, Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei, care, pentru bucuria pusă înaintea Lui, a răbdat crucea, dispreţuind ruşinea, şi şade la dreapta tronului lui Dumnezeu“ (Evrei 12.2). Acest verset descrie poziţia prezentă a lui Hristos, la dreapta lui Dumnezeu, ca rezultat al credincioşiei Sale pe pământ. Forma verbului accentuează adevărul că poziţia Sa este permanentă. El Se află acolo ca să ne susţină pe noi, cei care suntem pe pământ; El a făcut ca şi ajungerea noastră acolo să fie sigură, deoarece, „ajuns în cer, este la dreapta lui Dumnezeu, fiindu-I supuşi îngeri şi autorităţi şi puteri“ (1 Petru 3.22). Intrarea Domnul în cer şi locul pe care Dumnezeu I l-a dat la dreapta Sa, ca Om, I-au oferit o poziţie care este mai înaltă decât toate autorităţile angelice, deşi, potrivit ordinii din creaţie, omul este mai jos decât îngerii. Cât de mare este El! În curând, Hristos va fi văzut coborând de la dreapta lui Dumnezeu, însă atunci o va face în vederea judecăţii (Matei 26.64). De fapt, în Apocalipsa, dreapta lui Hristos este adesea menţionată în legătură cu exercitarea judecăţii.

A. E. Bouter

Marţi                      28                      Iulie

Iosif, fiind în vârstă de şaptesprezece ani, păştea turma cu fraţii săi; şi, încă tânăr, era cu fiii Bilhei şi cu fiii Zilpei.

               Geneza 37.2

Dintre toate istorisirile Vechiului Testament, parcă niciuna nu prezintă o mai bogată şi mai distinctă imagine a lui Hristos decât mişcătoarea istorie a lui Iosif. Alte vieţi ne prezintă cu mai multe detalii experienţele personale şi falimentul celui în cauză, din ele având posibilitatea să învăţăm lecţii folositoare, însă istoria lui Iosif ne prezintă ceea ce Duhul lui Dumnezeu avea în vedere pentru a desfăşura înaintea ochilor noştri gloria lui Hristos.

Slujirea lui

Istorisirea începe cu Iosif, un tânăr de şaptesprezece ani, păscând turma cu fraţii săi. Cel care vrea să fie cel dintâi trebuie să fie servitor – acest lucru rămâne încă adevărat. La locul de supremaţie se ajunge pe drumul slujirii. În această privinţă, ca în toate celelalte, Domnul Însuşi este întruparea propriei Sale învăţături, pentru că a putut spune: „Eu sunt în mijlocul vostru ca Cel care slujeşte“ (Luca 22.27). Pentru că „a luat chip de rob … şi S-a făcut ascultător … până la cruce“, „Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dăruit un Nume care este mai presus de orice nume“ (Filipeni 2). Astfel, vedem dintr-o dată cum această istorie ne îndreaptă privirile spre Unul care este mai mare decât Iosif.

Slujba lui de păstor

Sunt şi alte feluri minunate în care istoria lui Iosif ne vorbeşte despre Domnul Isus. Înainte de a conduce oameni, Iosif a fost conducător al turmei. Moise, la rândul lui, a trebuit să se rezume la a conduce o turmă de oi în adâncul deşertului, înainte de a conduce poporul lui Dumnezeu prin deşert. Iar despre David este scris că Domnul l-a ales şi „l-a luat de la staulul oilor, … ca să păstorească pe Iacov, poporul Său, şi pe Israel, moştenirea Sa“ (Psalmul 78.70,71). Astfel, aceşti sfinţi din vechime L-au prefigurat pe Marele Păstor nu doar prin slujbă, ci şi prin felul în care şi-au împlinit-o.

H. Smith

Miercuri                  29                      Iulie

Iosif transmitea tatălui său vorbele lor cele rele. Şi Israel iubea pe Iosif mai mult decât pe toţi fiii săi … şi i-a făcut o cămaşă pestriţă.

               Geneza 37.2,3

Separarea lui

Slujirea lui Iosif împreună cu fraţii săi nu implica, în mod necesar, părtăşia cu faptele lor rele. Ca slujitor ascultător, el era foarte aproape de ei; însă, ca om integru, era total separat ei. Slujirea sa l-a pus în legătură cu alţii; caracterul său l-a separat de aceştia, simpla lui prezenţă făcând să iasă la lumină răutăţile lor, el neputând face altceva decât să spună „tatălui său vorbele lor cele rele“.

Tot aşa au stat lucrurile şi cu Hristos, Mântuitorul perfect. Harul Său L-a adus aproape de noi şi de toate nevoile noastre; sfinţenia Sa L-a făcut însă să stea cu totul separat de tot păcatul nostru. Nevoile noastre disperate şi harul Său infinit L-au făcut un Slujitor milos în mijlocul mulţimilor sărmane; păcatul nostru şi sfinţenia Lui L-au făcut însă un Străin singuratic pe pământ. Ca Slujitor desăvârşit, a fost accesibil tuturor; ca Om sfânt, a fost separat de toţi. Slujirea Lui în dragoste L-a condus în multe case sărmane; sfinţenia Lui însă L-a făcut să nu aibă un loc unde să-Şi plece capul.

Superioritatea lui

Caracterul lui Iosif l-a separat de fraţii săi, iar dragostea tatălui său i-a dăruit un loc mai presus de fraţii săi, pentru că citim: „Israel iubea pe Iosif mai mult decât pe toţi fiii săi“. Mai mult, Israel dă mărturie despre locul deosebit pe care i-l dăruise lui Iosif, îmbrăcându-l cu o haină pestriţă – ceea ce reprezenta o mărturie publică despre plăcerea pe care tatăl şi-o găsea în fiul său. Astfel, gândurile noastre sunt conduse de la Iosif la Hristos şi la locul unic pe care El l-a avut în afecţiunile Tatălui şi, de asemenea, la plăcerea Tatălui de a da mărturie cu privire la desfătarea pe care Şi-a găsit-o în Fiul Său. Acelaşi capitol care ne spune că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea“ (Ioan 3.16) ne spune şi că „Tatăl iubeşte pe Fiul“ (Ioan 3.35). În privinţa dragostei lui Dumnezeu faţă de lume este dată o măsură, chiar dacă ea este infinită, însă dragostei Tatălui faţă de Fiul nu-i este dată nici o măsură, nici nu i se poate da.

H. Smith

Joi                          30                      Iulie

Ce i-ar folosi unui om dacă ar câştiga toată lumea, şi şi-ar pierde sufletul?

               Marcu 8.36

Un cuvânt pentru părinţi

Importanţa vitală a citirii Bibliei şi a rugăciunii în familie nu poate fi niciodată supraestimată. Cu siguranţă că părinţii ar alerga să-şi salveze copilul care se află într-un pericol fizic, însă acum sunt pericole morale extrem de mari în această lume. Deplângem faptul că există pericole care asediază mintea copiilor noştri, însă adesea neglijăm să-i eliberăm şi să-i păzim de rău. Feriţi-vă să-i trimiteţi afară dezarmaţi! Feriţi-vă să-i trimiteţi în lume, în confruntarea cu diavolul, fără să-L aibă pe Dumnezeu! Dacă faceţi aşa, voi veţi fi aceia care le veţi săpa mormintele lor morale. Iar dacă ei vor întoarce spatele lui Dumnezeu, cine va fi vinovat de aceasta?

Ţinta oricărui părinte creştin pentru copilul său trebuie să fie mântuirea sufletului, urmată de o viaţă creştină folositoare şi de comuniunea cu Domnul şi cu cei ai Lui. Îţi poţi trimite copiii la cele mai rafinate şcoli ale lumii, pot ajunge în cele mai înalte poziţii, îi poţi pregăti pentru locul cel mai proeminent din lume, poate eşti gata să înfrunţi orice necaz şi să cheltuieşti oricât pentru a-ţi împlini acest scop. Dar ce vei câştiga prin aceasta? Lumea trece; cerul însă rămâne pentru totdeauna, iar gloria lui va eclipsa chiar şi cele mai strălucite scene ale pământului.

O, părinţi creştini cu vederea scurtă, ridicaţi-vă la înălţimea responsabilităţii voastre şi instruiţi-vă copiii pentru Hristos! Ce folos că dobândesc bunăstare, sau că se bucură de aplauze din partea unei mulţimi schimbătoare, sau că sunt onoraţi în şcoli, sau că ajung să fie înscrişi în analele acestei lumi, dacă ar pierde lucrul care este cu adevărat preţios: viaţa lor folosită din plin pentru Hristos? La ce le-ar folosi toate acestea, dacă şi-ar pierde sufletele veşnice? Valoarea unei vieţi trăite pentru Hristos rămâne pentru timp şi pentru eternitate!

W. Scott

Vineri                     31                      Iulie

Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit.

               Fapte 16.31

În oraşul Bata din Guineea Ecuatorială există o lege care spune că toate clădirile situate de‑a lungul drumurilor principale trebuie să fie construite din beton şi să aibă cel puţin două etaje. Recent, autorităţile le‑au spus celor ale căror case nu corespundeau acestor norme că trebuie să le reconstruiască. Aceste clădiri au fost însemnate atunci cu un X mare din vopsea roşie. Unii au început imediat reconstrucţia, în timp ce alţii nu au făcut nimic, iar alţii au dat cu vopsea peste X şi au reparat clădirile, au plantat flori, ca să le facă să arate mai bine. Sperau că totul va fi bine, iar pe măsură ce timpul trecea, credeau că au scăpat de demolare.

Dar, într‑o zi, fără niciun avertisment, guvernul a trimis un buldozer pentru a demola clădirile care fuseseră însemnate cu X. Toţi cei care reconstruiseră n‑au avut probleme, dar proprietăţile celor care plantaseră flori, care vopsiseră şi care aduseseră îmbunătăţiri au fost distruse. Tot aşa este şi cu mulţi oameni. Biblia spune că toţi au păcătuit şi deci nu corespund standardului sfânt al lui Dumnezeu. X‑ul roşu al condamnării este pe toţi. Mulţi cred că îşi pot îmbunătăţi vieţile făcând fapte bune, fiind amabili, mergând la biserică şi rugându‑se. Ei speră că aceste lucruri vor fi suficiente pentru a‑i scăpa de judecata viitoare. Alţii pur şi simplu ignoră avertismentul sau nu cred că judecata va veni. De fapt, gândesc ei, cine ar fi atât de rău, încât să condamne oameni buni!

Dar Dumnezeu are un standard. El trebuie să pedepsească păcatul. Şi, cum toţi au păcătuit, toţi trebuie să fie pedepsiţi prin despărţire veşnică de Dumnezeu, în iad. Dar Dumnezeu are şi un remediu: Isus Hristos a murit pe cruce şi a luat pedeapsa pentru păcatele noastre. Dacă te pocăieşti, dacă îţi mărturiseşti păcatele şi Îi ceri Lui să fie Domnul şi Mântuitorul tău, Dumnezeu te va ierta, iar în loc de condamnare vei avea viaţă veşnică.

Judecata va veni! Crede în Domnul Isus ca Domn şi Mântuitor al tău şi vei fi salvat!

A. Blok

Sâmbătă                  1                   August

Cu ce este preaiubitul tău mai mult decât un alt preaiubit, tu, cea mai frumoasă dintre femei?

               Cântarea cântărilor 5.9

Această întrebare i se adresează miresei, imagine a credincioşilor, iar răspunsul ei este instantaneu, prezentând o descriere completă a preaiubitului ei. În răspunsul acesta sunt împletite acurateţea expunerii cu minuţiozitatea detaliilor care pot izvorî dintr-o pasiune aprinsă. În intensitatea dragostei ei, ea răspunde descriindu-L din cap până-n picioare (vers. 10‑16).

Ce bine este să fim întotdeauna gata să vorbim despre Isus! N-ar trebui să avem nevoie de un timp de pregătire şi nici n-ar trebui să cerem de la Dumnezeu aşa ceva. Dacă întâlnim o ocazie de a vorbi despre Isus, avem nevoie doar de o ureche ascultătoare şi de o inimă credincioasă. Când inimile ne sunt inundate de dragoste, vom descoperi că ne va fi uşor să vorbim cu convingere şi cu claritate.

Dragostea este cel mai bun dar al evanghelistului – dragoste faţă de Mântuitorul şi dragoste faţă de păcătoşi. Când această dragoste se transformă în pasiune, atunci va exista o vorbire fierbinte şi clară. Fie ca niciodată, nici măcar o dată, să nu ne mulţumim cu mai puţin! Dragostea pentru Mântuitorul şi dragostea pentru suflete este bună, dar evanghelistul are nevoie de mai mult. Această dragoste trebuie să se ridice într-o flacără aprinsă. Lucrarea i-o cere!

Eşti evanghelist? Lasă ca tot ceea ce îţi poate împiedica lucrarea să ardă pe altarul consacrării. Evanghelizarea nu este învăţătură, nici învăţătura nu este evanghelizare.

Atrage sufletele, pledează înaintea lor, smulge-le din această lume, suferă pentru ele! Comportă-te cu solemnitate; cerul este un lucru solemn, iadul de asemenea, de aceea şi noi trebuie să fim solemni. Este o chestiune de viaţă şi de moarte – de binecuvântare nespusă şi eternă, sau de durere de nedescris şi veşnică. Ridică-ţi glasul către Dumnezeul oricărui har, ca niciun suflet să nu plece neatins, nebinecuvântat, nemântuit!

A. Miller

Duminică                 2                   August

Intrând în casă, au văzut Copilaşul cu Maria, mama Lui, şi, căzând la pământ, I s-au închinat; şi, , I-au adus daruri: aur şi tămâie şi smirnă.

               Matei 2.11

Comori deschise pentru Domnul! Acest fragment se referă la magi, la acei înţelepţi din Orient care, după ce au descoperit în apariţia unei stele deosebite că Mesia fusese născut, au venit la Ierusalim pentru a I se închina. Ei au fost atraşi de renumele Împăratului lui Dumnezeu, de Mesia născut ca împărat (Matei 2.2). În ciuda cunoştinţei limitate pe care o aveau despre El, ei au venit de departe pentru a-L adora. Denumirea de „magi“ fusese dată de babilonieni (caldeeni) unor astfel de oameni: înţelepţi, învăţători, preoţi, doctori, astrologi, văzători şi interpreţi ai viselor. Profetul Daniel fusese făcut căpetenia lor (Daniel 2.48), însă, bineînţeles, fără a fi implicat în practicile oculte ale acestora.

Spre deosebire de aceşti „înţelepţi“ care veniseră de departe cu interes să afle despre Isus, cărturarii şi alţi conducători evrei, deşi trăiau în acele locuri şi cunoşteau cu exactitate ce fusese scris în Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la Împăratul care avea să vină (Mica 5.2), nu aveau interes pentru El. Nu este minunat faptul că primul lucru despre care se spune în Evanghelia după Matei că a fost deschis este făcut pentru a-L onora pe Domnul Isus? Acesta a fost răspunsul magilor la măreţia Domnului ca Împărat, ca Preot şi ca Profet al lui Dumnezeu. Ei au exprimat aceasta deschizându-şi comorile şi dăruind: aur, tămâie şi smirnă. În acest fel, magii au recunoscut gloria împărătească şi divină a lui Hristos, simbolizată de aur. De asemenea, ei au adus ceva rânduit numai pentru Dumnezeu: tămâia, care era adusă deci în întregime pentru Dumnezeu (Levitic 2.2; 6.15). Iar smirna desemna drumul suferinţelor lui Hristos (Marcu 15.23; Ioan 19.39) prin care El avea să ajungă la glorie. Acest ultim lucru a fost explicat de Domnul Însuşi, iar multe alte texte din Scriptură îl confirmă (Luca 24.26; 1 Petru 1.11).

A. E. Bouter

Luni                          3                   August

Desfătează-te în Domnul şi El îţi va împlini cererile inimii tale

               Psalmul 37.4

Nu este o promisiune minunată faptul că Domnul va împlini cererile inimilor noastre? Există vreo urmă de îndoială în privinţa aceasta? Nu, pentru că acesta este Cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, există o singură condiţie care, împlinită, poate confirma pe deplin această promisiune, anume ca cineva să-şi găsească plăcerea în Domnul. Cine este Domnul? El este Dumnezeul cel viu, Creator al cerului şi al pământului. Alţi psalmi clarifică faptul că acest Dumnezeu mare este deplin descoperit în Domnul Isus Hristos, pe care în mulţi psalmi Îl găsim cu numele Iahve. Sensul numelui Iahve este: „Eu sunt Cel ce sunt“, adică „Cel care există din veşnicie“.

Îţi găseşti tu cu adevărat plăcerea în El? Motive nenumărate se întrec în a găsi cea mai profundă bucurie în contemplarea acestei Persoane măreţe şi pline de dragoste. Să medităm la minunea naşterii Lui dintr-o fecioară, într-o cetate neînsemnată din Israel! La viaţa Lui de o curăţie perfectă din momentul în care S-a născut! La viaţa Lui de o bunătate nemaivăzută pentru ceilalţi! La multele Lui minuni de har! La compasiunea Sa! La drumul Său de bunăvoie la crucea calvarului, deşi tratat cu o ură amară de către propriile Sale făpturi! Să medităm, de asemenea, la felul în care a îndurat multele ofense ale oamenilor cu o supunere desăvârşită! La felul în care a suportat agonia de a fi părăsit de Dumnezeu, purtând judecata pentru păcatele noastre, precum şi la felul cum a fost înviat şi ridicat la dreapta lui Dumnezeu, acolo unde Se află acum! Există vreo greutate în a găsi desfătare într-un asemenea Mântuitor şi Domn?

Cu siguranţă că, dacă ne vom desfăta în El, cererile inimilor noastre vor cuprinde cinstirea Sa mai presus de toate, şi nu lucruri rele şi egoiste. Prin urmare, vom avea cu siguranţă orice dorinţă împlinită, pentru că Domnul va fi onorat.

L. M. Grant

Marţi                        4                   August

Eu Te-am glorificat pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac.

               Ioan 17.4

Testul ascultării lui Hristos

În viaţa de pe pământ a Domnului Isus, avem o expunere desăvârşită a ceea ce ar trebui să fie omul. În El vedem trăsătura perfectă a unei făpturi: ascultarea. Deşi era Dumnezeu peste toate, Creatorul Atotputernic şi Susţinătorul întregului univers, El n-a făcut niciodată vreun pas în lipsa unei porunci divine. Când diavolul L-a ispitit, El a acţionat numai în conformitate cu autoritatea Cuvântului divin. El n-a făcut minuni pentru a Se hrăni, a venit în templul Său doar atunci când a fost trimis de Dumnezeu şi a aşteptat timpul hotărât de Dumnezeu în care să primească împărăţiile acestei lumi. Ascultarea Sa a fost absolută şi neîntreruptă, de la iesle până la cruce. Prin ea El a fost plăcut în ochii lui Dumnezeu. Ascultarea constituie perfecţiunea făpturii.

Iată cum ar trebui să fie omul! Avem aici un test desăvârşit pentru om; privind la noi înşine în lumina acestei raze a gloriei lui Hristos, vom vedea depărtarea noastră totală de singura poziţie potrivită şi adevărată a făpturii. Lumina care străluceşte din caracterul şi căile lui Isus dă la iveală, mai bine ca orice altceva, întunericul moral al stării noastre naturale. Noi de fel nu ascultăm, ci avem voinţă proprie, ne împlinim plăcerea proprie, respingem autoritatea lui Dumnezeu şi nu ne lăsăm călăuziţi de Cuvântul Lui. Legea a dat la iveală voinţa şi duşmănia inimilor noastre, dar cine ar putea să nu vadă diferenţa dintre o lege care cere ascultare şi Fiul lui Dumnezeu, ca Om, manifestând ascultarea? Omul, Hristos Isus, privit din perspectiva ascultării desăvârşite, este un test absolut prin care starea noastră naturală poate fi verificată şi adusă la lumină.

C. H. Mackintosh

Miercuri                    5                   August

Saule, Saule, pentru ce mă persecuţi?

               Fapte 9.4

Gloria Domnului este descoperită. Saul nu Îl văzuse pe Domnul şi nu Îl urmase cât timp El a fost prezent pe pământ. Cei doisprezece apostoli Îl cunoscuseră în zilele întrupării Sale şi Îl văzuseră atunci când fusese luat dinaintea ochilor lor, în nor; ei ştiau, prin credinţă, că El a fost aşezat la dreapta lui Dumnezeu, dar n-au fost martori oculari ai gloriei Sale. Pavel însă din acest punct începe. El a văzut gloria Domnului, însă nu ştia cine este El. De un lucru însă era sigur: că i se arătase gloria Domnului Însuşi şi că auzise chiar vocea Lui. Aşadar, el întreabă: „Cine eşti, Doamne?“. Domnul îi răspunde: „Eu sunt Isus, pe care tu Îl persecuţi“. El nu mai era Om pe pământ, nici Mesia ridicat la cer, ci Domnul gloriei, prezentându-Se cu numele de „Isus“, ba chiar de „Isus din Nazaret“.

Punctul de început al învăţăturii lui Pavel este diferit de cel al celorlalţi apostoli; este aceeaşi răscumpărare, acelaşi Mântuitor, însă descoperirea dată celor doisprezece este că Omul Isus a urcat la cer: Dumnezeu L-a înălţat. Descoperirea dată lui Saul este că Domnul gloriei este Isus din Nazaret. Această descoperire începe cu gloria cerească şi continuă cu faptul că toţi creştinii sunt uniţi cu El, ca mădulare ale Trupului Său. Aici, în acest capitol din Fapte, această doctrină nu este dezvoltată, ci este spus: „Pentru ce Mă persecuţi?“, nu: „De ce îi persecuţi pe ucenicii Mei?“, cum ar spune un teolog sau un lider religios. Acesta este Domnul gloriei: „Eu sunt Isus, pe care tu Îl persecuţi“.

J. N. Darby

Slava, Doamne, se arată

În persoana Ta, mereu:

Mare-i slava de la Tatăl,

Mare-i slava ce-ai adus.

Mare-i gloria, splendoarea

Sfântului locaş de sus,

Dar mai mare este slava

Strălucind pe faţa Ta.

E. Williams

Joi                            6                   August

Dumnezeu nu ne-a dat un duh de timiditate, ci de putere şi de dragoste şi de chibzuinţă. Deci nu te ruşina de mărturia Domnului nostru, nici de mine, întemniţatul Său, ci suferă răul împreună cu evanghelia, potrivit puterii lui Dumnezeu.

               2 Timotei 1.7,8

Oriîncotro am privi, există păcat şi există păcătoşi. Domnul a spus: „Secerişul, în adevăr, este mare, dar lucrătorii, puţini“ (Matei 9.37). De ce atât de puţini? Oare nu pentru că ne este teamă să dăm mărturie pentru evanghelia Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos?

Îţi este cumva teamă să-L mărturiseşti pentru că nu te simţi destul de încrezător în puterile tale sau în abilitatea ta de a răspunde unui număr mare de întrebări care vor urma? Cu toate acestea, puterea nu este în noi, ci în Dumnezeu! Poate că nu îndrăzneşti să crezi că un suflet pierdut poate fi născut din nou auzind de Hristos Isus de pe buzele tale, însă aceasta nu este smerenie, ci este punerea la îndoială a puterii lui Dumnezeu. El a folosit o măgăriţă (Numeri 22.28‑31), un cocoş (Matei 26.34), un rug aprins (Exod 3.2) şi cu siguranţă că te poate folosi şi pe tine! Niciodată să nu pui la îndoială puterea lui Dumnezeu de a adăuga binecuvântarea Sa la cuvintele tale, ori de câte ori vei vorbi despre Hristos Isus.

Fraţi şi surori, atunci când suntem născuţi din nou, nu trebuie să stăm inactivi sau doar să ne predicăm unii altora, ci trebuie, de asemenea, să împărtăşim evanghelia mântuirii celor pierduţi. Pune-ţi deoparte câteva clipe în care să ieşi dintre pereţii locului în care te închini! Fii asemenea Domnului şi Mântuitorului nostru şi umblă printre păcătoşi, vorbindu-le despre dragostea lui Dumnezeu! Şi vorbeşte-le în mod deosebit despre dragostea lui Isus şi despre mântuirea pe care El o oferă!

R. Salcido

Vineri                       7                   August

Şi eu am zis: „Vai, Doamne Dumnezeule, iată, eu nu ştiu cum să vorbesc, pentru că sunt un copil!“ Dar Domnul mi-a zis: „Nu zice «Sunt un copil», pentru că vei merge la toţi aceia la care te voi trimite şi vei vorbi orice îţi voi porunci. Nu te teme de ei; pentru că Eu sunt cu tine ca să te scap“, zice Domnul. Şi Domnul Şi-a întins mâna şi mi-a atins gura. Şi Domnul mi-a zis: „Iată, am pus cuvintele Mele în gura ta. Vezi, în ziua aceasta te-am pus peste naţiuni şi peste împărăţii ca să smulgi şi să dărâmi şi să distrugi şi să surpi, să zideşti şi să sădeşti“.

               Ieremia 1.6‑10

Răspunsul Domnului este: „Nu zice: «Sunt un copil»!“. Nu era vorba despre cine era Ieremia, ci despre cine era Dumnezeu care-l trimitea. Dacă o autoritate împărătească alege un om pentru a-i sluji, un ambasador, atunci nu contează pentru ceilalţi cine este ambasadorul, ci care este puterea care îl trimite; iar cei care îl dispreţuiesc nu îl dispreţuiesc pe el, ci dispreţuiesc autoritatea care l-a numit. Ieremia trebuia să fie conştient că Iahve era cel care îl chema la această slujbă.

Misiunea lui Ieremia era să anunţe necazurile şi judecata care urmau să vină asupra tuturor naţiunilor. Dumnezeu, urmând să împlinească cu siguranţă fiecare ameninţare pe care Ieremia o pronunţa împotriva lor, vorbeşte despre profet ca şi cum acesta urma să smulgă, să sădească, să zidească, să surpe, după profeţiile pe care i le dădea să le rostească.

Acest lucru era o misiune extrem de dureroasă pentru Ieremia. Personal cred că, dintre toţi profeţii, mari sau mici, care au fost folosiţi de Dumnezeu, nu a existat niciodată vreunul căruia să-i fi fost atât de greu să pronunţe judecata, aşa cum i-a fost lui Ieremia. El a fost un om cu un duh deosebit de sensibil. El s-a tras înapoi de la lucrarea la care a fost chemat chiar din motivul pentru care fusese chemat să o facă.

W. Kelly

Sâmbătă                  8                   August

Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; apoi noi, cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi în nori împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh.

               1 Tesaloniceni 4.16,17

Următorul eveniment din planul lui Dumnezeu este răpirea Bisericii: „strângerea împreună“ a tuturor credincioşilor pentru o întâlnire glorioasă cu Hristos în văzduh. Această venire a lui Hristos pentru sfinţii Săi nu trebuie confundată cu venirea împreună cu sfinţii Săi (Iuda 14), care se va întâmpla mai târziu, la „arătarea“ Sa.

Răpirea ne va aduce binecuvântări minunate:

1. Vom fi ca El (1 Ioan 3.2).

Dumnezeu a decretat că vom fi „asemenea chipului Fiului Său“ (Romani 8.29), iar Duhul este Cel care începe să producă în noi această asemănare cu Hristos (Galateni 5.22,23). La răpire, această lucrare va fi încheiată (Filipeni 1.6).

2. Vom fi răsplătiţi de El (1 Corinteni 3.12‑15; 2 Corinteni 5.10).

Imediat după răpire va avea loc judecata lucrărilor noastre: nu pentru pedeapsă, ci pentru răsplătirea celor bune. Să nu uităm că lucrările noastre bune sunt ceea ce Hristos a lucrat în noi (Filipeni 2.13; 4.13)! Hristos face aceste lucrări prin noi, iar noi primim răsplătirile! Ce Mântuitorul minunat avem!

3. Vom împărăţi împreună cu El (2 Timotei 2.12).

„Celui care învinge şi celui care păzeşte până la sfârşit lucrările Mele, lui îi voi da autoritate peste naţiuni; şi le va păstori“ (Apocalipsa 2.26,27).

4. „Îl vom vedea aşa cum este“ (1 Ioan 3.2).

Astăzi, păcatul din lăuntrul nostru împiedică sufletul să-L vadă pe El aşa cum este, dar atunci sufletul va fi gata pentru această privelişte încântătoare. Atunci ne vom închina Lui, spunând: „Vrednic eşti Tu, Doamne, Dumnezeul nostru, să primeşti gloria şi onoarea şi puterea“ (Apocalipsa 4.10,11).

Ni s-a promis că „Isus, care a fost înălţat de la voi în cer, aşa va veni, în felul în care L-aţi văzut mergând spre cer“ (Fapte 1.9‑11) şi, de asemenea, că „vom fi întotdeauna cu Domnul“ (1 Tesaloniceni 4.17). Ce speranţă!

M. Bassali

Duminică                 9                   August

Şi Iov a răspuns şi a zis: „Cu adevărat, ştiu că aşa este. Dar cum poate omul să fie drept înaintea lui Dumnezeu? … Dacă m-aş îndreptăţi, gura mea m-ar condamna; dacă aş fi integru, El m-ar dovedi stricat… Pentru că El nu este om ca mine, ca să-I răspund, ca să mergem împreună la judecată. Nu este între noi un mijlocitor care să-şi pună mâna pe amândoi.“

               Iov 9.1,2,20,32,33

N-au văzut pe nimeni…

Atunci când medităm la jertfa lui Hristos, ne minunăm, căci ştim că Domnul Isus a fost fără păcat. Se poate ca întrebarea: „De ce S-a dat El pentru unul ca mine?“ să se ridice adesea în inimile noastre. Răspunsul poate fi găsit dacă privim la Isus Hristos ca la Mijlocitorul nostru.

Cunoaştem starea nenorocită de păcat în care ne aflam odinioară. Există vreo îndoială în faptul că noi, ca păcătoşi, ne aflam departe de Dumnezeu? Citim în Psalmul 130: „Doamne, dacă vei lua aminte la nelegiuiri, Doamne, cine va rămâne?“. Observăm că nimeni, într-o stare păcătoasă, nu poate sta înaintea unui Dumnezeu sfânt şi drept. Nu există niciunul bun, nici unul măcar. Toţi am păcătuit şi nu am ajuns la slava lui Dumnezeu. A existat o prăpastie între cel păcătos şi Dumnezeu, o prăpastie pe care nimeni nu o putea trece. Aceasta era despărţirea permanentă de Dumnezeu, ca rezultat al păcatului. În Ezechiel 22 citim: „am căutat printre ei un om care să repare zidul şi să stea la spărtură înaintea Mea … dar n-am găsit nici unul“. Nu exista ceva sau cineva de pe pământ care să poată sta la spărtură. Isaia 59 ne arată că nu exista un mijlocitor, nimeni care să stea între omul păcătos şi un Dumnezeu sfânt. Apocalipsa 5 întăreşte aceasta. Ioan a plâns mult pentru că nu exista niciun om, nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ. Ce gând cutremurător – suntem nevrednici!!! În ciuda intenţiilor noastre bune de a fi exemple ale lui Hristos, nu avem nicio vrednicie.

J. Pilon

Luni                        10                 August

Şi am văzut un înger puternic, vestind cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?“ … Şi unul dintre bătrâni mi-a spus: „Nu plânge! Iată, Leul care este din seminţia lui Iuda a biruit, Rădăcina lui David a învins ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei“ Şi am văzut în mijlocul tronului … un Miel stând ca înjunghiat.

               Apocalipsa 5.2,5,6

… decât pe Isus singur

Atunci când vedem un Miel în mijloc, aşa cum a văzut şi apostolul Ioan, Îl vedem ca şi cum ar fi înjunghiat de curând, o jertfă adusă de curând. Pentru a putea deveni o jertfă pentru păcat, Mielul trebuia să fie desăvârşit. Iar acest Miel desăvârşit este calificat pentru a fi Mijlocitorul nostru. Mijlocitorul, Cel care trebuia să stea la spărtură între Dumnezeu şi om, nu era numai un om; El era Mielul desăvârşit al lui Dumnezeu, singurul vrednic de a fi jertfit. El singur a făcut puntea peste prăpastie.

Mijlocitorul a fost cu totul vrednic. Toate perfecţiunile s-au regăsit în El. El a fost deplin plăcut lui Dumnezeu. El, chipul lui Dumnezeu, a împlinit cerinţele sfinte ale lui Dumnezeu pentru a fi Mijlocitor al nostru. Aceste cerinţe nu puteau fi îndeplinite de niciun om, de nimeni în afară de Isus. Suntem acceptaţi de Dumnezeu pe baza sângelui Mielului. Jertfa Lui ne permite să venim aproape de Dumnezeu. Avem intrare înaintea Lui prin Mielul sacrificat, iar prăpastia a dispărut. Mijlocitorul nostru a stat între om şi Dumnezeu.

Noi, cei care suntem proprietatea pe care Domnul a cumpărat-o, care trăim zilnic în virtutea lucrării Sale, ar trebui să nu ne alipim inima de un alt om, în afară de Domnul Isus. Când vin momente de spaimă, să ne ridicăm ochii spre El! Domnul va veni şi ne va atinge. Dorinţa mare a lui Dumnezeu este ca noi să ne ridicăm privirea şi să nu vedem pe nimeni, decât pe Isus singur. Doar El trebuie să stea înaintea inimilor noastre, singurul care poate întâmpina orice nevoie şi care poate risipi orice temere. Fie ca inimile noastre să se întoarcă către Cel care mijloceşte zilnic pentru noi! El a venit şi ne-a atins inimile pentru un motiv: ca niciun om să nu ne devină preţios, decât Isus singur!

J. Pilon

Marţi                      11                 August

Pentru că nu prin sabia lor au luat ţara în stăpânire şi nu braţul lor i-a salvat, ci dreapta Ta şi braţul Tău şi lumina feţei Tale, pentru că Ţi-ai găsit plăcerea în ei.

               Psalmul 44.3

A fost nevoie ca poporului Israel să i se reamintească, în repetate rânduri, de aceste realităţi simple. În acest psalm ei îşi amintesc de aceste lucruri ca relatate lor de părinţi. Aveau nevoie de ele mai mult decât credeau ei, în acelaşi fel în care şi credincioşii din ziua de azi au nevoie să li se amintească în mod continuu că toate binecuvântările pe care le-au primit vreodată au fost în virtutea harului şi puterii lui Dumnezeu. Braţul lor nu avusese nicio parte în aceasta. Puterea lor nu era altceva decât slăbiciune disperată. Însă braţul lui Dumnezeu, dreapta puterii Lui şi lumina feţei Sale făceau totul pentru ei, datorită plăcerii pe care Şi-o găsea în ei, ca obiecte ale bunătăţii şi îndurării Sale.

Însă tot în acest psalm, copiii tulburaţi ai lui Israel se plâng de o adâncă suferinţă, de faptul că sunt respinşi şi dezorientaţi, că sunt un subiect de ocară pentru vecinii lor, că au ajuns de batjocura şi râsul naţiunilor din jurul lor. Ei nu pot înţelege aceste lucruri, pentru că, aşa cum spun ei, în Dumnezeu se lăudau toată ziua. Şi, după ce vorbesc despre multe necazuri care veniseră peste ei, zic: „Toate acestea au venit peste noi şi noi nu Te-am uitat şi n-am fost necredincioşi legământului Tău“ (vers. 17).

Se întâmplau lucrurile acestea fără niciun motiv? Nu, ci motivul este evident, dar ei nu îl realizează. Pentru că fuseseră atât de binecuvântaţi de Dumnezeu, se mândreau cu acest lucru şi cu credincioşia lor, încât nu mai puteau vedea că nu devotamentul lor era motivul pentru care Dumnezeu îi binecuvântase. Şi noi putem, cu uşurinţă, să adoptăm aceeaşi atitudine de mândrie şi să ne considerăm un pic mai buni ca ceilalţi. Atunci Dumnezeu va trebui să dărâme aceasta prin disciplină. Dumnezeu a trebuit să mustre pe Israel pentru asemenea mândrie, pentru că au crezut că sunt mai buni ca neamurile. Cu toţii suntem numai „obiecte ale îndurării“.

L. M. Grant

Miercuri                  12                 August

Vă salută Epafra, care este dintre voi, rob al lui Hristos Isus, luptându-se întotdeauna pentru voi în rugăciuni, ca să fiţi desăvârşiţi şi împliniţi în toată voia lui Dumnezeu. Pentru că mărturisesc despre el că se osteneşte mult pentru voi şi pentru cei din Laodiceea şi pentru cei din Ierapole.

               Coloseni 4.12,13

Epafra este un model de mijlocire preoţească autentică. Expresia „dintre voi“ ne face să ne gândim la abilitatea lui de a simţi şi de a purta nevoile fraţilor săi, ca şi cum ar fi fost ale sale. Faptul că este numit „rob al lui Hristos Isus“ ne arată că el a fost cu totul dedicat intereselor lui Hristos şi că, pentru el, niciun titlu nu era mai înalt ca cel de „rob“. Rugăciunile lui nu veneau din motivaţii amestecate sau egoiste, ci erau în favoarea altora şi în totul pentru slava lui Dumnezeu. Cât de uşor este pentru noi să ne rugăm pentru alţii având însă în prim-plan propriile noastre interese!

Rugăciunea lui pentru ei avea loc „întotdeauna“, nu numai atunci când nu avea ce să facă, sau când se întâmpla să-şi aducă aminte de ei, sau la întâlnirea de rugăciune. Şi el „agoniza“ pentru ei. În cele din urmă, se ruga pentru ei ca ei să devină în mod practic ceea ce erau deja ca poziţie, anume „desăvârşiţi şi împliniţi“. El se ruga ca ei să stea tari, nu să facă voia Domnului doar într-un moment, ci ca aceasta să fie starea lor permanentă. Mai este nevoie oare să comentăm despre cât de departe este această rugăciune de ruga noastră scurtă, superficială şi insensibilă, cum ar fi: „Doamne, binecuvântează-i pe fraţii noştri din Colose!“?

Nu simţim oare astăzi nevoia acută de bărbaţi şi de femei asemenea lui Epafra, care să se lupte în rugăciune pentru Adunare? Nu suntem noi chemaţi la această slujbă înaltă şi sfântă?

C. C. Gibb

Joi                          13                 August

Domnul Dumnezeu întocmise din pământ toate animalele … Şi oricum numea omul fiecare vietate, aşa îi era numele.

               Geneza 2.19

Întreg duhul vostru şi sufletul şi trupul să fie păstrate fără vină la venirea Domnului nostru Isus Hristos.

               1 Tesaloniceni 5.23

Mulţi oameni din zilele noastre sunt de părere că materia şi energia sunt componentele a tot ceea ce există, însă perspectiva scripturistică este cu totul diferită! În Geneza 1 vedem că întâi este creată materia, apoi făpturile vii care aveau suflete, iar la sfârşit omul, pe care „Dumnezeu l-a creat … după chipul Său“ (Geneza 1.27). Aşadar, omul se deosebeşte de animale. Întrucât Dumnezeu este Duh (Ioan 4.24), omul trebuie să aibă şi el duh; întrucât omul a fost creat „un suflet viu“ (Geneza 2.7; 1 Corinteni 15.45), el are, de asemenea, un suflet; şi, fiindcă omul are un trup fizic întocmit din ţărână (Geneza 2.7), el este, prin urmare, alcătuit din duh, suflet şi trup. Noi nu putem trasa o linie clară de despărţire între suflet şi duh, însă este într-o oarecare măsură adevărat că sufletul este asemănător cu ceea ce au animalele, iar duhul este asemănător cu ceea ce este Dumnezeu.

Animalele şi omul în mod deosebit nu sunt doar nişte mecanisme biologice. Există o diferenţă imensă între un câine adevărat şi un câine robotizat, aşa cum spunea cineva: «Când îţi mângâi câinele pe cap şi priveşti în ochii lui, poţi observa că este cineva acasă»! Materialiştii nu pot explica fenomenele care se datorează sufletului sau duhului. În plus, moralitatea şi religia constituie o realitate pe care oamenii nu o pot nega – toţi îşi dau seama că omul nu este „asemenea fiarelor care pier“ (Psalmul 49.12,20).

Noi credem în promisiunea Domnului: „Vin din nou şi vă voi primi la Mine Însumi“ (Ioan 14.3), şi credem că cei morţi „în Hristos“ vor învia (1 Tesaloniceni 4.16). Noi avem speranţa vieţii veşnice în trup! Aceasta este o speranţă pe care materialismul nu o poate oferi.

A. H. Crosby

Vineri                     14                 August

Evlavia este de folos la toate, având promisiunea vieţii, a celei de acum şi a celei viitoare … Ocupă-te cu acestea, fii în totul în ele, pentru ca înaintarea ta să fie arătată tuturor.

               1 Timotei 4.8,15

Lui Hudson Taylor nu i-a fost uşor să-şi facă timp pentru rugăciune şi studiul Bibliei, însă a înţeles că asemenea lucruri sunt vitale. Copiii lui îşi amintesc că, în timp ce călătoreau împreună cu el în partea de nord a Chinei, erau nevoiţi să înnopteze în cele mai sărăcăcioase hanuri. Ei obişnuiau să pregătească un colţ al camerei pentru tatăl lor şi altul pentru ei, folosind un fel de perdele. Apoi, după ce somnul apuca să aducă în sfârşit puţină linişte, ei auzeau cum tatăl lor aprindea un chibrit şi vedeau pâlpâirea unei lumânări, ceea ce însemna că el, indiferent de cât de obosit era, se cufunda în citirea micuţei Biblii pe care o avea tot timpul la îndemână. Între orele două şi patru dimineaţa, el obişnuia să se roage; era timpul în care putea fi cel mai sigur că nu va fi deranjat de la părtăşia sa cu Dumnezeu. Acea pâlpâire de lumânare a însemnat pentru ei mai mult decât orice au citit sau auzit vreodată despre rugăciunea în ascuns; însemna pentru ei ceva real; nu predică, ci practică.

Partea cea mai grea a vieţii de misionar, aşa cum a observat şi Hudson Taylor, este menţinerea unui studiu regulat al Bibliei însoţit de rugăciune. „Satan îţi va găsi întotdeauna ceva de făcut“, spunea el, „atunci când ar trebui să fii ocupat cu cititul Biblie şi cu rugăciunea“. Cu siguranţă că ar el fi confirmat în întregime greutatea cuvintelor pe care avea să le spună mai târziu Andrew Murray: „Fă-ţi timp! Dă-I lui Dumnezeu prilejul ca să ţi Se descopere. Pune-ţi timp deoparte pentru a sta în linişte înaintea Lui, aşteptând să primeşti prin Duhul siguranţa faptului că El este alături de tine, puterea Lui lucrând în Tine. Fă-ţi timp pentru a-I citi Cuvântul în prezenţa Sa, pentru ca din acesta să afli ce aşteaptă El de la tine şi ce promisiuni are pentru tine. Lasă Cuvântul să creeze în jurul tău şi în tine o atmosferă sfântă, o lumină cerească sfântă, în care sufletul tău să fie împrospătat şi întărit pentru lucrarea vieţii de zi cu zi“.

H. şi G. Taylor

Sâmbătă                15                 August

Dacă poţi să faci ceva, ai milă de noi şi ajută-ne.

               Marcu 9.22

Acest pasaj ne descrie, într-un mod înduioşător, sentimentele unui tată pentru fiul său. De asemenea, el furnizează principii folositoare pentru toţi părinţii. În primul rând, învăţăm ce înseamnă a lupta. Stăpânirea demonului peste băiat ne redă la scară mică conflictul care durează de veacuri. Societatea se poate concentra asupra conflictelor dintre naţiuni, dintre persoane sau asupra problemelor financiare, însă adevărata cauză a tulburărilor din această lume este constituită de atacurile lui Satan, a cărui dorinţă neobosită este să „fure, să înjunghie şi să omoare“. Acest băiat nu avea niciun fel de control asupra vieţii sale, iar demonul încercase deja diferite moduri de a-l ucide. Realitatea luptei spirituale nu poate fi ignorată.

Tatăl îşi aduce fiul la Isus. Nu exista nicio altă soluţie; nici măcar ucenicii nu-l puteau ajuta. Rugămintea este întâmpinată cu îndurare, cu căldura interesului Domnului Isus: „Aduceţi-l la Mine“, spune El. Exact în acelaşi fel putem şi trebuie să aducem familiile noastre înaintea Domnului Isus.

Ne putem ruga ca ei să aibă vecini buni, profesori buni şi exemple bune de credincioşi, însă numai Domnul poate întâmpina cu adevărat nevoile copiilor noştri, la fel cum numai El a ştiut pe deplin nevoia acestui băiat. Tatăl vorbise despre un duh mut, însă Domnul a mustrat un duh care era şi surd şi mut.

Al treilea principiu, a crede, este esenţial. Tatăl nu a venit cu vreo pretenţie de vrednicie sau cu o atitudine de încredere în sine. Arătând credinţă, el a strigat cu putere: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!“ Aproprierea noastră de Hristos vine după ce ne-am recunoscut propria goliciune spirituală şi stare de păcat, încrezându-ne în El ca fiind Cel care a plătit datoria păcatelor noastre prin moartea Sa ca jertfă. Atunci când ne dăm seama că Hristos vine în întâmpinarea nevoii noastre, putem de asemenea să ne aducem şi familiile la El.

Scena de la sfârşit este emoţionantă. „Isus, apucându-l de mână, l-a ridicat“. Nu l-a lăsat să se ridice singur, ci i-a dat ajutorul de care avea nevoie. El furnizează şi tăria necesară. Lupta, aducerea şi credinţa produc binecuvântare pentru noi şi pentru copiii noştri, pe drumul ascultării de El.

S. S. Campbell

Duminică               16                 August

Hristos a suferit o singură dată pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu.

               1 Petru 3.18

În Exod 1 citim despre poporul lui Dumnezeu în timpul robiei lor în Egipt. Această robie ilustrează un principiu găsit în Noul Testament, anume că o persoană născută din nou se poate găsi sub robie faţă de păcat, faţă de lume şi faţă de Satan şi, de asemenea, sub lege. Diavolul foloseşte aceste lucruri pentru a ţine sufletele sub control. Cine este capabil să salveze de sub aceste puteri? Numai Fiul lui Dumnezeu poate elibera, după cum El Însuşi a spus: „dacă Fiul vă va elibera, veţi fi cu adevărat liberi“ (Ioan 8.36). Versetul pe care l-am citat la început arată că cei care au fost eliberaţi vor fi aduşi la Dumnezeu. Expunerea doctrinară cu privire la robia noastră şi la eliberarea din această robie se găseşte în pasaje ca Romani 6, Galateni 5 şi Efeseni 2. Însă în Vechiul Testament găsim multe imagini şi modele care să ne ajute să înţelegem adevărurile prezentate în Noul Testament. Într-un fel sau altul, aceste imagini vorbesc despre Hristos! Starea de robie îi oferă lui Dumnezeu ocazia de a-L prezenta pe Hristos. Gândiţi-vă la următoarele exemple:

· Persoana lui Hristos ca Eliberator, Mijlocitor, Păstor, Conducător, Judecător;

· Jertfa lui Hristos: Mielul pascal, Azimele, Primele Roade;

· Moartea şi învierea lui Hristos: o lucrare pentru şi cu poporul Său, ilustrată de trecerea Mării Roşii şi a râului Iordan.

Dumnezeu a avut câteva motive pentru care a îngăduit împrejurări grele pentru poporul Său pământesc. Acestea I-au oferit ocazia de a arăta: 1. superioritatea puterii Sale faţă de cea a lui Faraon; 2. resursele Lui pentru poporul Său falimentar şi lipsit de ajutor; 3. măreţia lui Moise, ca model al măreţiei Domnului. Toate acestea au fost necesare pentru a-i aduce la Sine.

A. E. Bouter

Luni                        17                 August

Tronul Tău, Dumnezeule, este în vecii vecilor; sceptrul împărăţiei Tale este un sceptru de dreptate. Tu ai iubit dreptatea şi ai urât nelegiuirea; de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu untdelemn de bucurie mai presus decât pe tovarăşii Tăi.

               Psalmul 45.6,7

Aceste două versete sunt adresate aceleiaşi Persoane, deşi, fără îndoială, că Israel nu a perceput aceasta când a citit Vechiul Testament. În Evrei 1.8 ni se spune că Dumnezeu Se adresează Fiului Său: „Tronul Tău, Dumnezeule, este în veacul veacului“. Către Domnul Isus se face această adresare, pentru că El este Dumnezeu şi El va avea un tron veşnic.

Însă versetul 7 ne arată că, datorită faptului că a iubit dreptatea şi că a urât nelegiuirea, Dumnezeul Său L-a uns cu untdelemn de bucurie mai presus decât pe tovarăşii Săi. Cât de clar se arată faptul că Hristos este Om adevărat, Omul pe care Dumnezeu L-a uns cu untdelemn de bucurie. Întreaga Sa viaţă pe pământ a dovedit că era desăvârşit în dreptate, ceea ce nu s-a putut spune despre niciun alt om. Ca Om, El L-a recunoscut pe Dumnezeu ca fiind Dumnezeul Său. Dar, deşi ca Om are tovarăşi, incluzându-i aici pe toţi cei care s-au încrezut în El ca Mântuitor, totuşi El este înălţat mai presus decât ei.

Aşadar, şi Vechiul Testament dă o mărturie, deplină şi clară, că Mesia al lui Israel este şi Dumnezeu şi Om într-o singură Persoană binecuvântată. Mărturia Noului Testament cu privire la gloria divină şi desăvârşirea umană este de asemenea deplină şi frumoasă, satisfăcând dorinţele oricărei inimi sincere.

L. M. Grant

Marţi                      18                 August

Şi spunea mulţimilor: „Când vedeţi un nor ridicându-se de la apus, îndată spuneţi: „Vine ploaie“; şi aşa se întâmplă. Şi când suflă vântul de sud, spuneţi: „Va fi arşiţă“, şi aşa se întâmplă. Făţarnicilor, înfăţişarea pământului şi a cerului ştiţi să o deosebiţi, dar timpul acesta, cum de nu-l deosebiţi?

               Luca 12.54‑56

Credinciosul nu aşteaptă evenimente, însă cu siguranţă ia aminte la ele. Multe din evenimentele care au loc astăzi în lume, peste tot în jurul nostru, sunt evenimente premergătoare judecăţilor apocaliptice. Timpul îndelungii răbdări a lui Dumnezeu faţă de o lume neevlavioasă care-L respinge pe Hristos se îndreaptă cu paşi repezi către sfârşit. Dumnezeu va pregăti apoi scena pentru domnia glorioasă a lui Hristos, atunci când toţi vrăjmaşii vor fi făcuţi aşternut al picioarelor Sale.

În aceste condiţii, întrebarea pentru fiecare dintre noi este: deosebim timpurile? Sau suntem, ca şi ipocriţii, cunoscători şi perspicace în orice lucru, cu excepţia înţelegerii voii lui Dumnezeu pentru noi? Dacă lumea aceasta va fi supusă judecăţii în curând – iar noi ştim aceste lucruri – ce fel de oameni ar trebui să fim noi? Şi aceasta nu numai prin umblarea în separare de lume, ci şi dând o mărturie frumoasă către aceasta.

Noi nu vom mai fi aici mult timp. Venirea Domnului pentru a ne lua – pe noi, credincioşii adevăraţi – din lumea aceasta este aproape să se întâmple. Simţim nevoia de a fi învioraţi şi de a trăi la înălţimea chemării noastre adevărate? Dacă nu trăim, în prezent, în aşteptarea venirii Domnului nostru, aceasta se întâmplă pentru că am devenit căldicei – afecţiunile noastre au fost direcţionate în altă parte. Cât de trist ar fi ca, atunci când va veni Hristos, să ne găsească în această stare! Aşadar, haideţi să nu adormim ca ceilalţi! „Iată Mirele! ieşiţi-I în întâmpinare!“

J. Redekop

Miercuri                  19                 August

Şi mergeau de la naţiune la naţiune, de la o împărăţie la un alt popor. El n-a îngăduit nimănui să-i asuprească şi a mustrat împăraţi pentru ei, zicând: „Nu vă atingeţi de unşii Mei şi nu faceţi rău profeţilor Mei!“.

               Psalmul 105.13‑15

Profeţii şi profeţiile lor – Avraam, Isaac şi Iacov

De obicei, când vorbim de aceşti oameni, îi numim patriarhi. Dumnezeu îi numeşte aici unşii Săi şi profeţii Săi. Relaţia pe care aceştia o aveau cu El era una bazată pe un legământ făcut „pe când erau un număr mic de oameni, foarte puţini şi străini“ în Canaan, ţară la care Dumnezeu face referire numind-o „sorţul moştenirii voastre“ (vers. 11 şi 12).

În afară de binecuvântarea profetică pe care a rostit-o Iacov asupra fiilor săi şi asupra fiilor lui Iosif, la sfârşitul vieţii sale, în Geneza 48 şi 49, nu găsim menţionate alte profeţii făcute de aceşti trei patriarhi.

După cum proclamă Psalmul 105 cu atât de multă bucurie, mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu se poate vedea în mod clar de-a lungul vieţilor acestor patriarhi, chiar şi atunci când ei au falimentat. În Geneza 20.3‑7 citim despre conversaţia pe care a avut-o Dumnezeu cu împăratul Abimelec din Gherar într-un moment când Avraam a dat dovadă de un comportament egoist şi înşelător, minţindu-l pe împăratul Gherarului cu privire la Sara, soţia sa. Chiar şi într-o astfel de situaţie, Dumnezeu spune despre Avraam: „El este profet şi se va ruga pentru tine şi vei trăi“. Vedem aici o altă slujbă a profeţilor lui Dumnezeu: datoria lor de a se ruga pentru alţii. Evrei 7.7 ne spune că „cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare“. Omul care are o relaţie şi o comuniune statornică cu Dumnezeu se poate ruga şi pentru alţii, obţinând astfel ca rezultat binecuvântarea acestora. „Şi Avraam s-a rugat lui Dumnezeu şi Dumnezeu a vindecat pe Abimelec şi pe soţia lui şi pe slujnicele lui şi ele au născut“ (Geneza 20.17). Pentru popoarele prin mijlocul cărora treceau, era un lucru cât se poate de evident faptul că Dumnezeu era cu patriarhii. „Am văzut lămurit că Domnul este cu tine“ (cap. 26.28), i-au spus ei lui Isaac. Iar Iacov, venind în Egipt ca să scape de foametea din Canaan şi să stea împreuna cu fiul său Iosif, îl binecuvântează pe cel mai puternic monarh al timpului său, pe Faraon (cap. 47.7,10).

E. P. Vedder Jr.

Joi                          20                 August

Este … un timp pentru a plânge, … un timp pentru a jeli, … un timp pentru a tăcea şi un timp pentru a vorbi.

               Eclesiastul 3.1,4,7

Majoritatea credincioşilor nu sunt bine pregătiţi pentru a-i ajuta pe ceilalţi când aceştia trec prin necazuri personale. Poate că ar fi o idee bună să se programeze odată o serie de întâlniri pentru învăţătură şi discuţie cu privire la ce ne învaţă Biblia despre cum să-i mângâiem pe cei care au pierdut persoane iubite sau care trec prin alte încercări grele.

Pe baza experienţei mele destul de limitate am ajuns la concluzia că următoarele cinci versete furnizează instrucţiuni importante pentru consiliere: 1. „să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire“ (Iacov 1.19); 2. „mângâiaţi pe cei descurajaţi“ (1 Tesaloniceni 5.14); 3. „Plângeţi cu cei ce plâng“ (Romani 12.15) – chiar Domnul Isus a făcut-o! (Ioan 11.35); 4. „Rugaţi-vă neîncetat“ (1 Tesaloniceni 5.17); 5. „Toată Scriptura … este folositoare“ (2 Timotei 3.16).

Deşi toată Scriptura este folositoare, este bine să fim atenţi să nu ne grăbim să cităm versete peste versete, precum Romani 8.28 (aşa cum eu personal tind să fac), ci pur şi simplu să ascultăm, să ne rugăm, să consolăm şi să plângem cu persoana întristată sau rănită. Atunci când ascultăm, putem afla ce este pe inima persoanei respective. Poate că marea întristare se datorează unei inimi îndurerate care este teribil de singură de când a pierdut o persoană dragă. Poate că există mânie împotriva lui Dumnezeu sau împotriva personalului medical ori a unor membri din familie. Poate că este o durere fizică de nesuportat. Poate că există sentimente de vinovăţie din cauza unui păcat nemărturisit. Poate că există temeri. Să încercăm să nu prescriem, într-o manieră lipsită de atenţie, ceva de genul: „Ei bine, frate (sau soră), continuă să-ţi citeşti Biblia şi să aduci necazurile tale înaintea Domnului în rugăciune“.

Mai bine să ne rugăm pentru înţelepciune spirituală, necesară pentru a consilia şi încuraja persoana respectivă, pentru a sugera versete potrivite, relevante şi ajutătoare, pentru a fi blânzi şi înţelegători.

P. L. Canner

Vineri                     21                 August

Străduindu-vă să păstraţi unitatea Duhului, în legătura păcii. Este un singur Trup şi un singur Duh.

               Efeseni 4.3,4

Legătura de viaţă îl leagă pe fiecare credincios de Domnul nostru înviat. Dacă în întreaga lume ar fi fost doar un singur credincios, adevărurile preţioase ale unei mântuiri depline şi eterne i-ar fi aparţinut.

Legătura părtăşiei individuale îl ţine, de asemenea, pe fiecare credincios în umblarea smerită a comuniunii practice cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos. Dacă toţi ar deveni distanţi şi lumeşti, în afară de unul, privilegiile dragi de a umbla şi de a vorbi cu Dumnezeu ar rămâne ale lui în toată plinătatea, deşi, cu siguranţă, va exista întristare din cauza stării celorlalţi.

Când vorbim însă despre Biserică, nu ne gândim numai la persoane individuale, ci la întregul Trup al lui Hristos. Mântuirea personală trebuie să existe, părtăşia personală trebuie să existe, însă Biserica ne mai duce cu gândul şi la responsabilitate şi în acelaşi timp la privilegiu.

Aceste privilegii împreună cu responsabilităţile care le corespund ne sunt descoperite în Cuvântul lui Dumnezeu. Biserica este Trupul lui Hristos – El este Capul. Ea este locuită de Duhul Sfânt. Aşadar, ea este una. Prin Duhul, noi nu suntem numai mădulare ale lui Hristos, ci şi mădulare unii altora. Unitatea Trupului trebuie manifestată practic prin păstrarea unităţii Duhului. Biserica este una, dar aceasta înseamnă una nu numai în viaţă, ci şi în funcţionalitate, în posesiunea darurilor, în mărturie şi în disciplină.

Chiar dacă am vrea, nu putem să ne ascundem de aceste responsabilităţi. Nu putem să continuăm doar ca persoane individuale, nici măcar ca adunări locale. Suntem responsabili să păstrăm adevărul unui singur Trup şi al unui singur Duh şi să căutăm să manifestăm acest adevăr. Fie ca Dumnezeul nostru să ne ferească de a încerca orice altă cale care ar părea mai uşoară!

S. Ridout

Sâmbătă                22                 August

Gura celui drept este un izvor de viaţă, dar gura celor răi acoperă violenţa.

               Proverbe 10.11

Aţi observat degradarea în cuvintele şi limbajul care este astăzi acceptat din punct de vedere social? Referinţele către comportamentul dezgustător homosexual sunt acum acceptate ca fiind un limbaj comun, chiar printre cei care Îl mărturisesc pe Hristos ca Răscumpărător. Luarea în deşert a Numelui Dumnezeului nostru cel Atotputernic se aude peste tot între oameni, iar credincioşii trec peste aceasta ca şi cum ar fi o exprimare nevinovată, acceptabilă, uitând că acest lucru este contrar poruncii: „Să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului Tău“. David s-a rugat ca rostirile gurii lui să fie plăcute înaintea Dumnezeului său, iar apoi a mers un pas mai departe, rugându-se ca cele mai lăuntrice gânduri ale minţii şi inimii sale să poată să treacă acelaşi test, fiind şi ele plăcute înaintea lui Dumnezeu ca şi închinarea.

Credincioşii maturi trebuie să fie un exemplu în atitudine şi limbaj pentru acei creştini care nu sunt la fel de maturi sau care nu ştiu ce aşteaptă Domnul de la ei. Ascultând expresiile folosite la televizor sau la radio, observăm că vulgaritatea şi blasfemia se întâlnesc regulat, iar noi permitem ca aceste cuvinte să fie auzite în casele şi în maşinile noastre fără să ne mai opunem lor. Totuşi, nu am permite altora să le folosească personal în prezenţa noastră. Această neconcordanţă este observată de copiii noştri şi de alţi credincioşi care aşteaptă din partea noastră sfaturi şi călăuzire. Scriptura ne spune să medităm la Cuvântul lui Dumnezeu, să supunem gândurile noastre unui control atent, pentru ca faptele şi cuvintele noastre să fie plăcute înaintea lui Dumnezeu. Ceilalţi vor observa gândurile şi meditaţiile din timpul nostru petrecut în linişte, reflectate cel puţin în atitudinile noastre, dacă nu în cuvinte. Scopul fiecărui credincios este să-şi ţină orice gând la standardele lui Dumnezeu, pentru ca mărturia noastră exterioară să Îi aducă Lui slavă în orice fel. Dacă dăm voie murdăriei să intre în gândurile noastre, aceasta va duce la o manifestare a ei în exterior, iar ulterior, la pierderea mărturiei noastre pentru Hristos.

V. Lackore

Duminică               23                 August

Şi Domnul l-a chemat pe Moise şi i-a vorbit din cortul întâlnirii.

               Levitic 1.1

Numai în momentele în care medităm în tăcere la aspectele deosebit de preţioase privind Persoana lui Hristos putem să ne bucurăm cu adevărat de comuniunea cu Tatăl.

La începutul vieţii mele de creştin credeam că părtăşia (sau comuniunea) constă în a avea sentimente (sau simţiri) deosebit de evlavioase. Ca să pot simţi aceste emoţii, citeam orice carte spirituală pe care o puteam găsi şi adesea îmi notam în jurnal gândurile care mi se păreau că izvorăsc dintr-un simţământ evlavios mai deosebit. Acum îmi dau seama că pe atunci credeam că a avea comuniune cu Dumnezeu înseamnă ca El să-Şi găsească plăcere în simţămintele mele evlavioase. Dar nu este deloc aşa. Părtăşia cu Dumnezeu este acea stare în care se află sufletul nostru atunci când pătrunde în gândurile lui Dumnezeu cu privire la preaiubitul Său Fiu.

De-a lungul întregii veşnicii, Dumnezeul universului Şi-a găsit desfătarea în binecuvântatul Său Fiu, iar astăzi pare să ne spună fiecăruia: «Vreau să te primesc în părtăşie cu Mine, în gândurile Mele cu privire la Fiul Meu. Vreau să poţi înţelege mai bine desfătarea pe care Mi-o găsesc Eu în El».

Şi astfel, la începutul cărţii Levitic, vedem cum glasul Domnului îl cheamă pe Moise din Locul Său cel Sfânt. Tot de acolo, din gloria minunată, s-a făcut auzit glasul Lui şi atunci când a spus: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit în care Eu Îmi găsesc plăcerea“ (2 Petru 1.17). Dinăuntrul cortului întâlnirii, de unde gloria lui Dumnezeu acoperea scaunul îndurării, glasul Domnului l-a chemat pe Moise, zicând: „Vorbeşte fiilor lui Israel şi spune-le: Când vreun om dintre voi va aduce un dar Domnului, să aduceţi darul vostru dintre animale, din cireadă sau din turmă“ (Levitic 1.2). Observaţi că nu se aminteşte deloc de păcătoşenia omului. Mesajul se adresează celor care se află deja într-o relaţie cu Dumnezeu şi a căror inimă se revarsă în recunoştinţă datorită a ceea ce a făcut El pentru ei şi care acum doresc să-I aducă de bunăvoie un dar care să fie aprobat de El; iar tot ceea ce I-am putea aduce vorbeşte despre Fiul Său, despre Hristos.

H. A. Ironside

Luni                        24                 August

Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul şi a cărui încredere este Domnul! Pentru că el va fi ca un copac plantat lângă ape şi care îşi întinde rădăcinile spre râu şi nu va vedea când va veni arşiţa, ci frunza lui va fi verde; şi nu se va îngrijora de anul de secetă, nici nu va înceta să dea rod.

               Ieremia 17.7,8

Să nu ţi se clintească încrederea în dragostea de neschimbat a Domnului tău! Indiferent de situaţie – cuptorul, mai fierbinte ca niciodată; apele, mai adânci decât au fost vreodată; umbrele, mai întunecoase ca până acum; calea, mai grea decât a fost vreodată; apăsarea, mai cumplită ca nicicând – tu păstrează-ţi încrederea ancorată întotdeauna în dragostea şi afecţiunea perfectă a Celui care Şi-a dovedit iubirea coborând în ţărâna morţii – jos, sub talazurile grele şi întunecate ale mâniei lui Dumnezeu, pentru a-ţi salva sufletul din flăcările eterne.

Să nu-ţi fie teamă să te încrezi în El pe deplin – încredinţează-te pe tine însuţi fără umbră de îndoială! Nu măsura dragostea Sa prin circumstanţele în care te afli tu. Dacă faci aşa, vei ajunge la o concluzie falsă. Nu judeca după aparenţele exterioare şi nu raţiona vreodată după împrejurări. Apropie-te de inima lui Hristos şi meditează din acel loc binecuvântat.

Niciodată să nu explici dragostea Sa prin situaţiile în care te afli tu, ci întotdeauna explică situaţiile tale prin dragostea Sa.

Lasă razele bunăvoinţei Sale eterne să strălucească deasupra celor mai negre împrejurări ale tale şi atunci vei putea răspunde oricărui gând nepotrivit, indiferent de sursa lui.

C. H. Mackintosh

Marţi                      25                 August

A doua zi, Ioan stătea din nou cu doi dintre ucenicii lui. Şi, privind la Isus, care umbla, a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu!“ Şi cei doi ucenici l-au auzit vorbind şi L-au urmat pe Isus.

               Ioan 1.35‑37

În timpul lucrării lui Ioan Botezătorul au existat trei zile în care, în mod public, El L-a identificat pe Cel care era Mielul lui Dumnezeu. Apoi a venit ziua în care a fost aşa de impresionat de ceea ce era El, încât a spus simplu: „Iată Mielul lui Dumnezeu“. Această afirmaţie admirativă a fost suficientă pentru doi dintre ucenicii lui Ioan. Ei l-au lăsat pe Ioan, cel mai mare între cei născuţi din femeie, şi L-au urmat pe Isus, pe Cel mai mare ca Ioan.

Măreţia Sa era manifestată în slăbiciune, micime şi umilinţă. Au învăţat că Cel care este vrednic să facă cerurile să se deschidă deasupra şi Duhul Sfânt să se coboare deasupra Sa era de asemenea suficient pentru ei. El este încă suficient pentru mine şi pentru tine astăzi, încât noi să-L urmăm, să luăm jugul Său şi să învăţăm de la El (Matei 11.29).

Ioan nu a fost ofensat când cei doi ucenici l-au părăsit, deoarece a realizat că lucrarea sa avusese rezultatele aşteptate. Aşa este şi astăzi: putem fi un exemplu pentru copiii sau nepoţii noştri şi, de asemenea, pentru cei din jur, în aşa fel încât ceilalţi să poate învăţa să-L cunoască pe Domnului Isus şi apoi să-L urmeze pe El, nu pe noi.

Scriitorul Evangheliei descrie ce s-a petrecut mai departe (el fiind implicat în această experienţă), când Domnul Isus a spus: „ Veniţi şi vedeţi“ (Ioan 1.39). Andrei şi Ioan L-au urmat pe Hristos, Mesia, şi au rămas la El în acea zi.

La sfârşitul Evangheliei citim că Ioan Îl urma încă pe Domnul (cap. 21.20). Acestuia, Domnul nu a trebuit să îi spună cum a făcut cu Petru: „Urmează-mă“, pentru că Ioan L-a urmat tot timpul. Întotdeauna Ioan a primit cu sfinţenie invitaţia „Veniţi şi vedeţi“ şi a răspuns măreţiei Celui care-i era prezentat.

Există un asemenea răspuns şi în vieţile noastre?

A. E. Bouter

Miercuri                  26                 August

Capii lui judecă pentru răsplată şi preoţii lui învaţă pentru plată şi profeţii lui ghicesc pentru bani; totuşi se reazemă pe Domnul şi zic: „Nu este Domnul în mijlocul nostru? Niciun rău nu va veni asupra noastră!“ De aceea, din cauza voastră, Sionul va fi arat ca un ogor şi Ierusalimul va ajunge grămezi şi muntele casei, ca înălţimile unei păduri. Şi va fi aşa: la sfârşitul zilelor, muntele casei Domnului va fi întemeiat pe vârful munţilor şi se va înălţa peste dealuri şi popoarele vor curge spre el.

               Mica 3.11—4.1

Profeţii şi profeţiile lor —Mica

Mica a vorbit clar împotriva răului din zilele lui, în special împotriva celui din mijlocul mai-marilor poporului. Nu ni se pare şi nouă de multe ori mai uşor să facem ceea ce este greşit, decât ceea ce este corect? Când conducătorii, fie cei politici, fie cei religioşi, sunt corupţi, oamenii le urmează de obicei exemplul. Într‑un fel, ei se bucură de defectele morale ale liderilor lor, prin ele putând să‑şi justifice şi ei greşelile lor.

Ieremia 26.16‑24 ne arată efectul acestei profeţii a lui Mica cu privire la judecata Sionului şi a Ierusalimului. Împăratul Ezechia „s‑a temut de Domnul şi a căutat faţa Domnului“, astfel că „Domnul S‑a întors de la răul pe care‑l rostise împotriva lor“. Mai târziu, preoţii, profeţii şi tot poporul se adunaseră împotriva lui Ieremia, cerându‑i moartea, atunci când acesta vorbise într‑un mod asemănător despre răutatea din Iuda. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că şi în acea vreme a fost un conducător bun, Ahicam, fiul lui Şafan, care l‑a păzit pe Ieremia ca să nu fie ucis de popor!

Deşi Dumnezeul nostru sfânt trebuie să aplice judecata, totuşi Îşi găseşte plăcere să privească dincolo de ea, la vremea când Domnul Îşi va instaura Împărăţia de o mie de ani. Hristos va conduce în dreptate şi în sfinţenie. Ierusalimul va fi capitala Sa şi locul unde va fi din nou templul Său, iar toate naţiunile îi vor fi supuse.

E. P. Vedder, Jr.

Joi                          27                 August

Judecăţile Domnului sunt adevăr, sunt cu totul drepte…

               Psalmul 19.9

Toţi avem cunoştinţă: cunoştinţa îngâmfă, dar dragostea zideşte. Dacă cineva gândeşte că ştie ceva, încă nu cunoaşte nimic cum trebuie să cunoască…

               1 Corinteni 8.1,2

Cuvântul „adevăr“ folosit în Biblie, emeth în limba ebraică, nu se referă în primul rând la o propoziţie obiectivă, externă, impersonală, cum este cazul celei din limba română, ci se referă la: 1. încredere şi statornicie; 2. credincioşie şi fidelitate, pentru ca omul să se poată bizui pe „Dumnezeul cel Adevărat“, şi nu pe idoli; 3. integritate şi sinceritate, adică dreptate; 4. adevăr, în contrast cu falsitatea. Pe scurt, „adevărul“ are de‑a face cu felul în care trăim, de aceea trebuie să‑i cunoaştem semnificaţia.

Dacă folosim cuvântul „adevăr“ numai cu sensul său modern, ştiinţific, care înseamnă a poseda o cunoştinţă corectă, gnosis în greacă, lipsim Biblia de înţelesul ei moral, etic, personal şi relaţional, înţeles care stă la baza adevărului biblic. Adevărul Bibliei nu are ca scop să ne ofere informaţii despre lume, ci ne dă călăuzire în dreptate şi o bază stabilă pentru o viaţă în credincioşie. Moise a scris Legea nu doar pentru ca oamenii să „ştie“ ce conţinea aceasta, ci ca ei să trăiască prin ea (Deuteronom 4.1). În acelaşi mod, Scriptura este „insuflată de Dumnezeu“ şi scrisă „ca omul lui Dumnezeu să fie împlinit, deplin pregătit pentru orice lucrare bună“ (2 Timotei 3.17).

Atunci când, discutând cu un necredincios despre adevăr, vom folosi definiţiile moderne, şi nu revelaţia Scripturii, vom fi dezavantajaţi încă din start!

B. Springett

Vineri                     28                 August

Prindeţi‑ne vulpile, vulpile cele mici, care strică viile.

               Cântarea Cântărilor 2.15

Ştim cu toţii că vulpile mici nu rămân mici; ele cresc, în timp ce strică viile, şi ajung vulpi mari. De fapt, vulpile de care vorbim aici au capacitatea de a deveni fiare sălbatice şi distrugătoare. Există multe feluri de vulpi care doresc să strice viile Domnului şi care fac aceasta atacându‑i pe lucrătorii Domnului din aceste vii. Metafora viilor ne este familiară din pildele Domnului. Ea se referă la lucrarea Domnului, pe care El ne‑a încredinţat‑o.

Una dintre aceste vulpi este ispita sexuală, care este foarte periculoasă, întrucât îl poate distruge pe un slujitor al Domnului. De aceea Pavel, atunci când îl instruia pe Timotei şi îi spunea să-i trateze pe cei mai în vârstă ca pe nişte părinţi, pe cei mai tineri ca pe nişte fraţi şi pe femeile mai în vârstă ca pe nişte mame, cu privire la femeile mai tinere a spus: „ca pe nişte surori, în toată curăţia“ (1 Timotei 5.1,2).

Regele Solomon are multe de spus despre acest păcat în proverbele sale. „Să nu ţi se abată inima pe căile ei, să nu rătăceşti pe cărările ei. Pentru că ea a doborât pe mulţi, rănindu‑i, şi toţi cei ucişi de ea au fost puternici“ (Proverbe 7.25,26). El văzuse cu ochii săi ce i se întâmplase tatălui său şi tragediile ce s‑au abătut asupra sa şi asupra familiei sale. În timp ce un credincios îşi poate restabili în final părtăşia cu Domnul, dacă îşi mărturiseşte păcatul şi dacă se smereşte cu adâncă pocăinţă, totuşi s‑ar putea ca eficienţa şi utilitatea sa în lucrarea Domnului să aibă de suferit pentru tot restul vieţii sale. Viaţa socială de astăzi şi standardele morale joase fac foarte uşor ca această vulpe să ne strice viile. Dar, slavă Domnului, credinciosul Îl are pe Duhul Sfânt care locuieşte în el! Prin Duhul, el poate omorî faptele şi poftele cărnii.

Privind la Domnul şi hrănindu‑ne cu Cuvântul Său, Cel care este în noi Se va dovedi mai puternic decât toată puterea lui Satan şi a cărnii.

A. M. Behnam

Sâmbătă                29                 August

Pentru că, de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh … Dar acum Dumnezeu a pus mădularele, pe fiecare din ele, în trup, după cum a dorit … Iar voi sunteţi trup al lui Hristos şi mădulare ale Sale fiecare în parte.

               1 Corinteni 1.13,18,27

Botezul Duhului este deseori greşit înţeles de mulţi. Unii şi‑l imaginează ca fiind un fel de „a doua binecuvântare“, de care au parte doar câţiva credincioşi privilegiaţi; alţii îl văd ca pe un lucru ce trebuie cerut în mod repetat în rugăciuni stăruitoare, ca să vină peste sfinţi, individual şi colectiv.

Scriptura vorbeşte altfel. Botezul Duhului are legătură cu Trupul lui Hristos. Botezul Duhului este un mijloc prin care toţi sfinţii Noului Testament sunt legaţi de Capul cel viu din ceruri şi unii de alţii, aici, pe pământ. Acest lucru nu a putut avea loc până când Hristos nu a fost glorificat. Este adevărat că au existat şi până atunci oameni credincioşi – desigur, credinţa individuală a existat de la Abel încoace, dacă nu chiar de la Adam – dar nu a existat nicio unitate, niciun Trup, până în momentul în care mântuirea a fost împlinită, iar Hristos S‑a înălţat la dreapta lui Dumnezeu.

După înălţarea Domnului, Duhul Sfânt a fost trimis aici, jos, şi El strânge mădularele Trupului unic al lui Hristos, care este Adunarea. Când numărul lor va fi complet, Domnul Însuşi va veni pentru a răpi Adunarea. Dacă în vechime era cu adevărat un privilegiu să fii evreu şi să ai parte de moştenirea pământească, cu cât mai mult astăzi suntem privilegiaţi noi, fiind împreună‑moştenitori cu Hristos, având o parte cerească împreună cu El!

Trebuie înţeleasă bine care este partea viitoare a Domnului nostru, deoarece, făcând parte din Trupul lui Hristos, avem aceleaşi binecuvântări spirituale ca şi El.

W. W. Fereday

Duminică               30                 August

Şi Iacov a ridicat un stâlp în locul unde vorbise cu El, un stâlp de piatră: şi a turnat pe el un dar de băutură şi a turnat untdelemn pe el.

               Geneza 35.14

Experienţele lui Iacov au fost descrise pentru învăţătura şi încurajarea tuturor credincioşilor. Înţelepciunea lui Dumnezeu S‑a descoperit în Avraam, tatăl tuturor credincioşilor, astfel că, prin viaţa sa, ies la lumină multe trăsături ale lui Dumnezeu Tatăl. Naşterea şi viaţa lui Isaac ilustrează pe Fiul Tatălui, în timp ce în viaţa lui Iacov accentul este pus pe lucrarea progresivă a Duhului Sfânt, o lucrare care a dus în cele din urmă la o transformare completă a lui: din Iacov în Israel (Geneza 32.28).

Cel care se lupta în pântecele mamei sale (cap. 25.22) s‑a luptat şi cu Dumnezeu, până când El l‑a lovit la încheietura şoldului, care semnifică locul puterii omeneşti. Iacov L‑a văzut pe Dumnezeu „faţă în faţă“ (cap. 32.30) şi a rămas şchiop pentru tot restul vieţii sale. Atingerea mâinii Stăpânului (vers. 32) a schimbat radical întreaga viaţă a lui Iacov. Dintr‑unul care folosea viclenii şi şiretlicuri, bazându‑se pe propria sa înţelepciune, Iacov a devenit un închinător adevărat, după ce a învăţat să se bazeze pe înţelepciunea lui Dumnezeu. Şi noi avem nevoie să ne bazăm pe El, pentru că „fără Mine, nu puteţi face nimic“ (Ioan 15.5).

Cuvântul folosit pentru scara care atingea cerurile (cap. 28.12) este acelaşi cu atingerea de care a fost nevoie pentru a‑l aduce pe Iacov în părtăşie adevărată cu Dumnezeu. Acum nu a mai văzut doar capătul scării ajungând la cer, ci, în timp ce şchiopăta în slăbiciunea sa, a devenit un adevărat adorator şi un lider spiritual pentru familia sa. I‑a dat lui Dumnezeu gloria care I se cuvenea şi a ridicat o mărturie publică, pentru a‑L onora pe Dumnezeul care i Se descoperise. Plinătatea răspunsului lui Iacov către Dumnezeul care „S‑a înălţat de la el“ (cap. 35.13) a fost demonstrată prin turnarea jertfei de băutură (vinul vorbeşte de bucurie), adusă prin puterea Duhului Sfânt (exprimat prin untdelemn). Fie ca şi noi să urmăm exemplul său!

A. E. Bouter

Luni                        31                 August

[Isus a întrebat:] „Vrei să fii sănătos?“ Bolnavul I‑a răspuns: „Doamne, nu am pe nimeni ca să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa…“ Isus i‑a spus: „Ridică‑te, ia‑ţi patul şi umblă“. Şi îndată omul s‑a făcut sănătos şi şi‑a luat patul şi umbla.

               Ioan 5.6‑9

Andrei … I‑a spus: „Este aici un băieţel care are cinci pâini de orz şi doi peştişori; dar ce sunt acestea la atâţia?“ … Şi, când s‑au săturat, … au umplut douăsprezece coşniţe cu firimituri.

               Ioan 6.8,9,12

Prima dintre aceste minuni a fost făcută faţă de un om care era olog de 38 de ani şi care nu avea pe nimeni să‑l ajute. Răspunsul său la întrebarea lui Isus scoate în evidenţă adâncimile deznădejdii care uneori ne‑ar putea cuprinde şi pe noi. Chiar dacă avem un partener de viaţă, părinţi, copii sau prieteni creştini, uneori ne simţim complet singuri şi lipsiţi de resurse. Atunci când vom răspunde la întrebarea lui Hristos: „Vrei să te faci sănătos?“, chiar dacă răspunsul nostru ar fi doar recunoaşterea deznădejdii noastre, El ne va ajuta. Dacă avem credinţă în Hristos, nu vor fi împrejurări în care să fim lăsaţi fără resurse!

În al doilea pasaj citat, mulţimea nu reuşise să îşi facă rost de hrană. Ca şi aceşti cinci mii de oameni, adesea şi noi suntem copleşiţi de luptele şi de problemele vieţii şi ne găsim, spiritual vorbind, fără hrană. Dar acest băieţel era pregătit – se pare că mama sa îi dăduse un pacheţel pentru prânz! Părinţii au responsabilitatea de a le da copiilor o „hrană spirituală“ sănătoasă, atunci când ei merg în pustiul lumii acesteia.

Domnul este împreună cu noi în pustie şi El va folosi tot ceea ce este necesar pentru a împlini nevoile noastre şi ale copiilor noştri, şi ne va oferi chiar mai mult decât este nevoie!

J. P. Trotzer

Marţi                        1            Septembrie

Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui.

               Romani 8.9

Ai Duhul Sfânt? Iată o întrebare cum nu se poate mai importantă! Din acest text şi din altele învăţăm nu numai că fiecare copil al lui Dumnezeu are Duhul lui Hristos, ci şi că fiecare copil al lui Dumnezeu ar trebui să fie conştient de faptul că această Persoană binecuvântată locuieşte în el.

Auzim adesea spunându-se: «Ştiu că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în mine, pentru că aşa spune Scriptura». Deşi această afirmaţie este perfect adevărată, trebuie oare să ne mulţumim doar cu atât? Este oare posibil ca Dumnezeu Duhul Sfânt să locuiască în noi fără ca noi să fim conştienţi în vreun fel şi de lucrările Sale măreţe, pline de viaţă, în sufletele noastre? Nu sunt atâtea lucrări minunate ale acestui Duh? „Lucrurile lui Dumnezeu, nimeni nu le cunoaşte, decât Duhul lui Dumnezeu“! Ce descoperiri minunate ne face Duhul Sfânt! Cât de important este deci să avem o înţelegere clară, înţeleaptă, potrivit descoperirii Scripturii, despre Persoana Duhului Sfânt, despre faptul că El locuieşte şi lucrează în noi!

Urmărind acest subiect binecuvântat, să observăm ce ne spune Scriptura despre lucrările Duhului Sfânt. Am primit „Duhul care este de la Dumnezeu, ca să cunoaştem lucrurile care ne-au fost dăruite de Dumnezeu“; un duh de „putere şi de dragoste şi de chibzuinţă“; „un duh de înfiere prin care strigăm «Ava, Tată!»“.

Şi tot din Scriptură înţelegem şi ce nu vine din Duhul lui Dumnezeu. Orice este înăuntrul nostru şi care se manifestă prin iubire faţă de lume, robie, temeri legaliste şi teamă de viitor nu vine din Duhul lui Dumnezeu. De asemenea, Duhul Sfânt nu poate produce în noi gânduri care L-ar dezonora pe Domnul Isus.

În felul acesta ştim clar şi care nu sunt lucrările Duhului lui Dumnezeu în noi, cum ştim şi despre dragostea, libertatea şi relaţiile de care El vrea să ne bucurăm în mod conştient. „Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat“, aducând în vieţile noastre fericirea de a ne şti obiecte ale dragostei divine.

H. H. Snell

Miercuri                    2            Septembrie

Şi Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său; l-a creat după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a creat… [Omul] se va lipi de soţia sa şi vor fi un singur trup.

               Geneza 1.27; 2.24

Biblia ebraică foloseşte masculinul pentru orice persoană, în afara cazurilor când este vorba specific de femei, cazuri în care se foloseşte pronumele corespunzător. Adam a cunoscut că femeia era diferită de bărbat, şi aceasta cu mult înaintea gândurilor confuze pe care le au mulţi în zilele noastre. Atunci când a creat-o pe femeie, Dumnezeu a zis: „nu este bine ca omul să fie singur: îi voi face un ajutor potrivit (perechea lui, corespunzător lui, asemenea lui)“ (Geneza 2.18). Primul motiv a fost nu sexualitatea, nici fertilitatea, ci singurătatea! Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva pentru a fi tovarăşi şi colaboratori înainte de toate!

Căsătoria nu este nimic, dacă nu există cooperare reală încă de la început. Cooperarea între oameni, în general, este posibilă doar atunci când fiecare este, pe cât de unic sau de individual, pe atât de mult legat împreună cu celălalt, prin dragoste şi slujire reciprocă, în ciuda diferenţelor dintre ei.

Dumnezeu urăşte discriminarea între sexe. El nu le-a spus bărbaţilor să îşi domine soţiile, aşa cum făceau bărbaţii din societatea greco-romană. Căsătoria creştină este înfăţişată în Efeseni 5.22,23. Acolo vedem că bărbaţii şi femeile sunt cât se poate de diferiţi, nu doar fizic, ci şi din punct de vedere psihic şi comportamental. Aceste diferenţe între sexe sunt cu mult mai mari decât cele între cei de acelaşi sex. Totuşi, într-o familie, un bărbat şi o femeie sunt chemaţi să devină un singur trup, într-un mod interzis prietenilor de acelaşi sex. Căsătoria trebuie să fie deci o unire între un bărbat şi o femeie, pentru toată viaţa!

B. Springett

Joi                            3            Septembrie

Soţilor, iubiţi-vă soţiile, după cum şi Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea.

               Efeseni 5.25

Noi putem reprezenta relaţia lui Hristos cu Mireasa Sa, Adunarea. Principala misiune a soţilor în căsătorie este să îşi iubească soţiile, fiind gata de sacrificiu, „după cum şi Hristos a iubit Adunarea“. A face aceasta înseamnă cu mult mai mult decât a le pune la dispoziţie hrană, îmbrăcăminte şi adăpost şi a nu abuza de ele sau a nu le părăsi. Iubindu-le, le vom ajuta să devină tot ce pot fi, fizic, social, emoţional şi spiritual. Şi, mai mult decât toate acestea, nu vom comite cel mai subtil dintre abuzuri – acela de a ne cere dreptul ca soţiile să urmeze versetul care spune „Soţiilor, supuneţi-vă soţilor voştri ca Domnului“ (Efeseni 5.22). Remarcaţi că versetul este un îndemn pentru soţii de a se supune, nu un drept al bărbaţilor de a cere aceasta!

Termenul pentru soţi, corespunzător cu „supuneţi-vă“ din dreptul soţiilor, nu este „obligaţi-le“, ci „iubiţi-le“! Dacă soţiile noastre nu răspund la slujirea noastră umilă, dar plină de creativitate faţă de ele (aşa cum ne-a slujit Hristos), nu vor răspunde cu siguranţă nici la forţă. Dimpotrivă! Oamenii, fiind făpturi păcătoase, nu trăiesc la nivelul acestor idealuri; totuşi, putem fi gata să ne iertăm partenerul, cum o face şi Dumnezeu faţă de noi. Putem vedea căderile partenerului nu ca pe dezastre, ci ca pe oportunităţi de a răsfrânge iertarea lui Hristos faţă de Adunarea Sa.

Deci lasă ca familia ta să fie o imagine a dragostei lui Hristos pentru poporul Său şi a dragostei din Dumnezeire!

B. Springett

Vineri                       4            Septembrie

Dar el, fiind plin de Duh Sfânt, privind ţintă spre cer, a văzut gloria lui Dumnezeu şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.

               Fapte 7.55

Efectele în viaţa fiecăruia dintre sfinţi ale acestor două aspecte (de a fi plin de Duhul Sfânt şi de a privi ţintă spre cer) sunt prezentate uimitor prin istoria lui Ştefan.

Ştefan a privit „în sus“. Un om care, deşi se află pe pământ, este plin de Duhul Sfânt, acela priveşte în sus! Un astfel de om nu este indiferent faţă de ceea ce este în sine sau în jur, dar caracteristica lui este că nu mai este marcat de a privi înspre sine sau în jur. În timp ce privirea spre sine aduce depresie, iar privirea în jur aduce confuzie, privirea în sus înseamnă a nu mai vedea pe niciun alt om, decât pe Isus.

A privit „ţintă“ în sus. Şi-a „aţintit privirile“ asupra unei alte scene şi a refuzat să se lase distras de răul acestei lumi, pe de o parte, şi de atracţiile ei, pe de altă parte.

A privit ţintă „spre cer“. Omul plin de Duhul Sfânt este legat de cer, chiar şi călătorind pe pământ. Un astfel de om realizează că este părtaş chemării cereşti. Ignorând prezenţa Duhului Sfânt, Biserica s-a aşezat pe pământ, reducându-şi conştiinţa la tăcere prin mult zel pentru binele omului.

Ştefan, privind către cer, vede „gloria lui Dumnezeu“. Totul în această lume vorbeşte despre gloria omului. Dar omul umplut cu Duhul Sfânt nu mai este preocupat de gloria trecătoare a oamenilor muritori, ci priveşte către o scenă unde toţi şi toate vorbesc despre gloria lui Dumnezeu. „În templul său, totul spune: Glorie!“ (Psalmul 29.9).

Nu doar că a privit gloria, dar a privit gloria lui Dumnezeu „şi pe Isus“. Vede un Om în glorie. În punctul cel mai strălucitor al universului, acolo unde Dumnezeu este descoperit pe deplin în perfecţiunea Sa infinită, Ştefan vede un Om – Omul Hristos Isus – care a umblat potrivit gloriei, care a menţinut-o în toate aspectele şi care apoi a intrat în ea.

H. Smith

Sâmbătă                  5            Septembrie

El nu-Şi întoarce ochii de la cei drepţi.

               Iov 36.7

Ochiul lui Dumnezeu se odihneşte în permanenţă asupra poporului Său, şi braţele Sale eterne sunt în jurul nostru şi ne susţin zi şi noapte. El numără perii capului nostru şi Se implică cu bunătate infinită în tot ce ne priveşte. El vrea ca noi să ne aruncăm poverile asupra Lui (Psalmul 55.22) având certitudinea fericită că El Se îngrijeşte de noi (1 Petru 5.7). Toate acestea sunt cu adevărat minunate şi pline de încurajare. Dar noi chiar credem aceasta? Chiar credem că atotputernicul Creator, Cel care susţine stâlpii universului, S-a angajat plin de har să ne poarte de grijă în toată călătoria prin această lume? Mă tem că ştim atât de puţin despre aceste adevăruri măreţe şi totuşi atât de simple! Vorbim despre ele, le dezbatem, suntem de acord cu ele, dar nu-i aşa că vieţile noastre de zi cu zi arată că le pătrundem atât de puţin? Nu este îndeajuns să ai teoria despre viaţa de credinţă! Trebuie să o trăieşti! Nu-i aşa că, în timp ce vorbim despre a trăi prin credinţă şi mărturisim că aşteptăm de la Dumnezeul cel viu răspuns la orice nevoie a noastră, de fapt căutăm răspunsuri la oameni, care nu sunt decât făpturi create? Şi atunci, cum să mai fie de mirare că uneori suntem dezamăgiţi! Cum ar putea fi altfel? Totodată, este o mare greşeală să arăţi spre anumiţi credincioşi şi să spui că doar ei ar putea trăi prin credinţă. Aceasta i-ar putea face pe mulţi creştini să creadă că trăirea prin credinţă este dincolo de posibilităţile lor şi că doar câţiva dintre oamenii lui Dumnezeu se pot bucura de ea.

Fie ca toţi creştinii să înţeleagă că a trăi prin credinţă este privilegiul înalt şi sfânt al fiecărui membru al casei credinţei şi să nu lase nimic să îi priveze de acest privilegiu!

C. H. Mackintosh

Duminică                 6            Septembrie

Atunci Isus a venit cu ei într-un loc numit Ghetsimani şi … a început să Se întristeze şi să Se tulbure adânc. Atunci El le-a spus: „Sufletul Meu este foarte întristat, până la moarte“.

               Matei 26.36‑38

Puţine scene există în Scriptură la fel de sfinte şi de impresionante pentru inima credinciosului precum cea prezentată în grădina Ghetsimani. Să medităm cu reverenţă la scena pe care o avem înainte în acest pasaj. Ghetsimani este un cuvânt aramaic care înseamnă „teasc de ulei“ şi care descrie cu siguranţă presiunea de nedescris care era asupra Domnului Isus şi care a avut consecinţe atât de benefice pentru noi.

O întristare adâncă şi o tulburare copleşitoare au venit asupra Domnului în Ghetsimani. Putem contempla, dar nu putem aprecia îndeajuns agonia sufletului Domnului înaintea perspectivei grozăviilor paharului mâniei, a perspectivei părăsirii Lui de către Dumnezeu, a purtării păcatului şi a morţii. A simţit-o divin şi cu afecţiunile unei umanităţi perfecte, sfinte. El, care nu cunoştea păcat, a fost făcut „păcat pentru noi“ (2 Corinteni 5.21). Luca, „doctorul preaiubit“, ne arată durerea teribilă pe care a suferit-o Domnul, amintind că „sudoarea Lui s-a făcut ca picături mari de sânge, căzând pe pământ“, adăugând că un înger s-a arătat din cer, „întărindu-L“ (Luca 22.43,44).

De asemenea, trebuie să accentuăm faptul că Domnul Isus nu a băut „paharul“ în grădină, aşa cum învaţă în mod eronat unii, ci doar la cruce. Cât de preţios este să putem privi supunerea Sa desăvârşită şi dependenţa de Tatăl Său! În timp ce umbra crucii începea să cuprindă sufletul Său, S-a rugat: „Însă nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu“ (Matei 26.39). Citind acestea, cum ar trebui să ne facă şi pe noi să ne plecăm inimile în adorare faţă de Cel care a plătit atât de scump iubirea pe care ne-o poartă!

B. Reynolds

Du-te în întunecatul Ghetsimani,

 Tu, care simţi puterea ispititorului;

 Vezi lupta Răscumpărătorului tău,

Veghează cu El un ceas amar:

 Nu te întoarce de la durerea Lui!

 Învaţă de la Isus Hristos să te rogi.

J. Montgomery

Luni                          7            Septembrie

Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi şi nu stă pe calea păcătoşilor şi nu se aşază pe scaunul celor batjocoritori; ci plăcerea lui este în legea Domnului şi cugetă la legea Lui zi şi noapte. Şi el este ca un pom sădit lângă nişte pâraie de apă, care îşi dă rodul la timpul lui şi a cărui frunză nu se veştejeşte; şi tot ce face prosperă.

               Psalmul 1.1‑3

Este remarcabil că Psalmii se deschid cu cuvântul „ferice“. Psalmul 1 descrie la început viaţa unui om evlavios, iar Omul despre care citim în primele trei versete este Însuşi Domnul nostru Isus. El este acel Om evlavios care a fost în totalitate dependent de Dumnezeu Tatăl. Totuşi, vedem în Scripturi şi alţi oameni caracterizaţi de aceste versete. Iosif este exemplul clasic, atunci când a fost binecuvântat de Iacov: „Iosif este vlăstar roditor, vlăstar roditor lângă o fântână. Ramurile sale dau lăstari peste zid“ (Geneza 49.22). Aşa a fost acel om evlavios, Iosif. Şi-a găsit plăcerea în legea Domnului şi de aceea a putut rezista ispitei care i-a ieşit în cale. Iosif L-a onorat pe Dumnezeu, iar Dumnezeu, la rândul Său, îi onorează pe cei care Îl onorează (1 Samuel 2.30).

Totuşi, psalmul continuă şi descrie calea celor răi. În timp ce cartea Psalmilor începe cu cuvântul „ferice“, ultimul cuvânt din Psalmul 1 este „a pieri“. El vorbeşte despre sfârşitul unei vieţi nelegiuite, fără Dumnezeu. Şi în acest sens sunt numeroase exemple în Scriptură. Mândria omului rău Haman l-a dus la distrugere (Estera 7). Duşmanii lui Daniel care au căutat să îi facă rău au pierit (Daniel 6). Aşa că, chiar dacă îi vedem pe cei răi prosperând pentru o vreme, să nu fim surprinşi de aceasta, pentru că ei vor sta înaintea mâniei lui Dumnezeu, iar calea celor răi va pieri.

Dumnezeu ne încurajează să trăim cu evlavie, meditând la Cuvântul Său. Aşteptând de la Domnul să ne călăuzească la fiecare pas, vom prospera în orice vom face, iar prosperitatea noastră va fi spre gloria lui Dumnezeu, şi nu spre a acestei lumi.

P. Tadros

Marţi                        8            Septembrie

Ioan stătea din nou cu doi dintre ucenicii lui. Şi, privind la Isus, care umbla, a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu“. Şi cei doi ucenici l-au auzit vorbind şi L-au urmat pe Isus … [El] le-a spus: Ce căutaţi?“.

               Ioan 1.35,38

Mărturia lui Ioan despre Hristos i-a făcut pe doi dintre ucenicii lui să Îl urmeze pe Isus. Ioan Botezătorul a exprimat clar ceea ce era în inima lui, prezentând şi altora măreţia Lui ca Miel al lui Dumnezeu. Oare noi ar trebui să ne rezumăm la a face mai puţin? Putem fi siguri că a aduce o mărturie clară despre Hristos Îi este plăcut lui Dumnezeu şi va aduce roade, deşi pe acestea nu le vom cunoaşte pe deplin decât în cer.

Fie ca întrebarea Domnului, „Ce căutaţi?“, să o privim ca fiind adresată fiecăruia dintre noi. Răspunsul (şi totodată întrebarea) lor, „Unde locuieşti?“ (vers. 38), L-a determinat pe Domnul să spună: „Veniţi şi vedeţi“ (vers. 39). „Au venit deci şi au văzut unde locuia; şi au rămas la El în ziua aceea“ (vers. 39). Nu ni se spune exact ce a spus şi ce a făcut El, dar putem fi siguri că aceasta a fost spre binecuvântarea lor şi că ei au vrut să o împărtăşească cu cei iubiţi ai lor, cărora le-au spus: „Noi L-am găsit pe Mesia … Hristosul“ (vers. 40).

L-am găsit şi noi pe Hristos? Căutăm şi noi să Îl prezentăm celor pe care îi iubim? Citind cuvintele Domnului, „Ce căutaţi?“, să ne întrebăm fiecare care sunt aspiraţiile noastre în această lume şi ce valorează cel mai mult pentru inimile noastre. Lumea are nenumărate atracţii, dar nimic nu poate fi pus alături de părtăşia cu Domnul nostru.

El ne spune unde putem găsi astăzi această părtăşie: „acolo unde sunt doi sau trei adunaţi pentru Numele Meu“ (Matei 18.20). Să căutăm şi noi să cunoaştem mai mult din prezenţa Lui aici, pe pământ. Este un privilegiu binecuvântat la dispoziţia oricărui copil al lui Dumnezeu şi oricine poate deveni copil al lui Dumnezeu: Dar tuturor celor care Îl primesc, El le dă „dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu: celor ce cred în Numele Lui“ (Ioan 1.12).

J. F. Paulsen

Miercuri                    9            Septembrie

Povara pe care a văzut-o profetul Habacuc. Doamne, până când voi striga şi Tu nu vei auzi? Strig către Tine: „Violenţă!“, şi Tu nu salvezi. De ce mă faci să văd nelegiuire şi Te uiţi la nedreptate? Pentru că jaful şi violenţa sunt înaintea mea şi este ceartă şi izbucneşte neînţelegere. De aceea legea este fără putere şi dreptatea nu se arată niciodată, pentru că cel rău împresoară pe cel drept; de aceea judecata iese strâmbă.

               Habacuc 1.1‑4

Profeţii şi profeţiile lor – Habacuc

Strigătul îndurerat al profetului de la începutul acestei cărţi conduce la un dialog cu Domnul şi, în cele din urmă, la un minunat cântec despre încrederea în El. Adesea nici noi nu înţelegem căile lui Dumnezeu şi uneori le punem la îndoială în mod deschis. Dumnezeu nu îi datorează niciunuia dintre noi răspuns la întrebări, dar Lui Îi face plăcere să ne facă cunoscut nu doar faptele Sale, ci şi căile Sale, aşa cum i-a făcut lui Moise (Psalmul 103.7). Avem dovezi ale felului în care El explică cu răbdare, iar şi iar, celor ai Săi. El îl călăuzeşte pe cel blând în judecată şi arată calea Sa celui blând. Taina Domnului este pentru cei care se tem de El.

Blândeţea inimii nu exclude ca noi să Îi prezentăm lui Dumnezeu întrebările şi greutăţile noastre. Se poate ca răspunsurile lui Dumnezeu să ridice alte întrebări, cum este şi cazul lui Habacuc. Dar, în cele din urmă, Dumnezeu trebuie să aibă ultimul cuvânt, iar noi trebuie să ne supunem, ştiind că toate căile Sale sunt drepte. Cât de bine este atunci când putem, ca şi Habacuc, să ne plecăm în faţa căilor lui Dumnezeu cu o cântare glorioasă, plină de încredere şi de credinţă!

Aici Dumnezeu îi spune lui Habacuc că va judeca violenţa şi nedreptatea lui Iuda, dându-i în mâinile caldeenilor, „naţiunea amarnică şi năvalnică“, mai violentă chiar decât poporul Său. Nu a fost uşor pentru profet să înţeleagă, dar Dumnezeu i-a arătat că, atunci când caldeenii aveau să socotească puterea ca pe un dumnezeu, El îi va judeca şi pe ei.

E. P. Vedder, Jr.

Joi                          10          Septembrie

Vrednic de încredere este cuvântul şi demn de toată primirea, că Isus Hristos a venit în lume ca să-i mântuiască pe păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.

               1 Timotei 1.15

Mă numesc Ramon Salcido şi îmi voi petrece tot restul vieţii în închisoare. Îi îndemn şi pe alţii să devină slujitori ai lui Dumnezeu, chiar dacă sunt în închisoare şi poate sunt consideraţi nevrednici de aceasta de mulţi dintre cei din jurul nostru. Dumnezeu însă ne poate face vrednici şi El ne cheamă să Îi slujim şi să Îl onorăm.

Gândiţi-vă la Moise. Înainte de a primi chemarea lui Dumnezeu, el a comis o crimă. În Exod 2.11,12 vedem cum a reacţionat cu mânie faţă de maltratarea unui co-naţional de-al său, ucigându-l cu premeditare pe persecutor. Mai târziu, când Dumnezeu l-a chemat, ca şi pe mulţi dintre noi, a fost încăpăţânat şi a găsit scuze pentru a nu se dedica slujirii lui Dumnezeu. Dar când, în cele din urmă, s-a supus, a putut să facă o lucrare măreaţă, călăuzit de Dumnezeu. Tot aşa, Dumnezeu cheamă bărbaţi şi femei, chiar şi pe cei din închisoare, ca să lucreze pentru El.

Gândiţi-vă la Pavel şi la Sila în închisoare, în Fapte 16.24,25. Au fost aruncaţi în „închisoarea dinăuntru“ – în „groapă“. Ai fost vreodată într-o astfel de situaţie? Felul în care ei s-au purtat când au fost aruncaţi în închisoare este o lecţie pentru fiecare dintre noi. Ei, „rugându-se, lăudau pe Dumnezeu prin cântări, iar cei întemniţaţi îi ascultau“. Astfel au continuat să facă lucrarea lui Dumnezeu chiar şi în împrejurări grele. Ş, drept urmare, temnicerul şi toată casa lui au fost mântuiţi. Pavel şi Sila au acţionat ca oameni ai lui Dumnezeu!

Toţi suntem responsabili înaintea lui Dumnezeu pentru cei necredincioşi, inclusiv pentru cei din închisori. Există în viaţa noastră lucruri care ar putea să ne împiedice să le vorbim, lor sau oricui altcuiva, despre Domnul nostru? Dacă da, atunci să ne cerem iertare şi să ne pocăim! Fie ca toţi să facem lucrarea Domnului şi să acţionăm ca oameni ai lui Dumnezeu.

R. Salcido

Vineri                     11          Septembrie

Domnul a zis Domnului meu: Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale“. Să ştie deci sigur … că Dumnezeu L-a făcut şi Domn şi Hristos pe acest Isus pe care voi L-aţi răstignit.

               Fapte 2.34‑36

Omul pe care Ştefan Îl vede în cer – Isus – stă „la dreapta lui Dumnezeu“. Nu doar că este un Om în glorie, dar acel Om este aşezat în locul de supremă onoare şi putere. Cel care a venit în lume în slăbiciune, Cel care a trecut prin ea ca Om sărac, Cel care, plecând din ea, a fost răstignit în slăbiciune este Cel care acum, în cer, ocupă locul celei mai înalte glorii şi puteri. În cele din urmă, Ştefan poate spune: „Iată, văd cerurile deschise“. Înaintea privirilor sale a fost descoperită o scenă, o privelişte cerească, în care putea vedea gloria lui Dumnezeu. În glorie vedea un Om – Omul Hristos Isus – şi pe acel Om Îl vedea în poziţia de putere supremă. Dar vedea mai mult: vedea cerurile deschise, aşa încât toată gloria şi puterea Omului din glorie erau la dispoziţia unui om de pe pământ. Dacă Domnul Isus S-a întors în cer pentru a ocupa locul de putere supremă, El a lăsat cerul deschis, aşa încât toată dragostea şi puterea şi harul acelui Om din cer să se poată revărsa asupra unui om de pe pământ.

Rezultatul viziunii ne este prezentat într-un mod binecuvântat în ultima scenă din viaţa lui Ştefan de pe acest pământ. Este un om pe pământ, condus de Duhul Sfânt, şi ale cărui resurse vin, prin urmare, doar din Hristos în glorie. Ştefan devine o mărturie strălucită despre caracterul lui Hristos în cer. Ca şi Stăpânul său, se roagă pentru duşmanii săi, îşi încredinţează Domnului duhul şi deschide lungul şir al martirilor creştini, pecetluindu-şi mărturia cu sângele său.

Dumnezeu doreşte ca binecuvântările cereşti care i-au fost descoperite lui Ştefan să fie savurate şi astăzi de poporul Său. Este încă posibil să ne însuşim aceste binecuvântări din partea lui Dumnezeu.

H. Smith

Sâmbătă                12          Septembrie

Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Isus, spunând: „Doamne, pleacă de la mine, pentru că sunt om păcătos“.

               Luca 5.8

Ai auzit creştini spunând: «sunt la piciorul crucii»? Hristos nu este la piciorul crucii – El este în cer. Dacă eşti încă la piciorul crucii, înseamnă că nu ai ajuns la El. Te frămânţi în inima ta, dar nu L-ai urmat pe El prin credinţă către locul unde este El. Dacă eşti la piciorul crucii, nu ai trecut dincolo de perdea, prin cruce. Dacă ai fi fost dincolo de perdea, înăuntru, te-ai fi recunoscut pe tine ca fiind rău – ca neavând nici măcar un lucru bun în carne.

Este mare lucru dacă un suflet trece măcar prin experienţele fiului risipitor atunci când se afla în acea ţară îndepărtată; dar nu atunci s-a întors la tatăl său – încă nu îşi dăduse seama unde se găsea. Era un amestec de sine şi de necunoaştere a Tatălui, alături de intenţia de a deveni un slujitor plătit.

Spre deosebire de ceea ce cred oamenii, nu este o atitudine de smerenie să stai departe de Dumnezeu, spunând: „Pleacă de la mine, pentru că sunt om păcătos“. Putem numi oare smerenie indiferenţa faţă de bunătatea lui Dumnezeu?

Fiul risipitor nu a mai putut să-şi exprime punctul de vedere atunci când era în braţele tatălui său. Nu avea ce să caute în casă ca slujitor tocmit. A-ţi lua poziţia de argat nu este umilinţă – este un amestec de sine cu conştienţa faptului că eşti departe de Dumnezeu. Există o singură cale de a intra: prin Hristos, care este în glorie. Dacă nu accepţi locul pe care ţi-l dă Hristos, altul nu există. Nu avem dreptul la vreun alt loc.

Moartea şi judecata s-au dus; Hristos nu poate muri din nou. Victoria este deplină. Păcatele au fost îndepărtate şi El S-a înălţat în cer ca urmare a acestei biruinţe, biruinţă care este acum şi a noastră.

J. N. Darby

S-a rupt perdeaua: noi intrăm la tronul Său de har;

Se-arată a' Domnului virtuţi ce umplu Locul Sfânt.

Scump sângele Său e prezent, ne-apropiem de tron,

Iar rănile Lui în cer spun: lucrarea s-a-mplinit.

J. G. Deck

Duminică               13          Septembrie

Isus a vorbit acestea şi Şi-a ridicat ochii spre cer şi a spus: „Tată, a venit ceasul!“.

               Ioan 17.1

Sosise momentul crucial şi solemn al patimilor Domnului. Înainte de a trece pârâul Chedron, Domnul S-a oprit puţin cu ucenicii Săi, pentru a intra în grădina Ghetsimani. Acolo Domnul Isus Şi-a ridicat ochii şi a rostit cea mai sublimă rugăciune, «rugăciunea rugăciunilor». El a cerut pentru „ai Săi“, care erau în lume, trei lucruri primordiale:

1. Păstrarea – S-a rugat ca ei să fie păziţi prin numele divin „Sfinte Tată“ (vers. 11) şi să fie păziţi de răul din lume (vers. 15). Cuvântul „a păzi“ din aceste versete înseamnă „a păstra“ sau „ a proteja“. Este mişcător să vezi cât de mult vorbeşte Domnul despre „lume“ în rugăciunea Sa – o menţionează de nouăsprezece ori! Tatăl Sfânt este văzut în contrast cu o lume rea şi doar El ne poate păzi de ea.

2. Sfinţirea – S-a rugat pentru sfinţirea lor. „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul“ (vers. 17). Sfinţirea practică este prin Cuvântul aplicat de Duhul Sfânt, aşa cum se vede în pilda dată de Domnul în camera de sus (Ioan 13.4‑8). Suntem sfinţiţi prin „spălarea cu apă, prin Cuvânt“ (Efeseni 5.26). Într-o lume care a respins absolutul, este necesar ca mijlocul nostru să fie încins cu adevărul (Efeseni 6.14).

3. Glorificarea – S-a rugat ca lor să le fie dată „gloria“ care Îi fusese dată Lui (Ioan 17.22). Această rugăciune îşi va primi răspunsul la venirea Domnului, când „vom fi asemenea Lui, pentru că Îl vom vedea cum este“ (1 Ioan 3.22). Domnul S-a rugat: „să fie şi ei cu Mine“ şi „să privească gloria Mea“ (vers. 24). Ce speranţă binecuvântată!

B. Reynolds

Nu numai noi, ci toţi ai Tăi iubiţi

Vom fi în slavă-n jurul Tău uniţi,

Asemeni Ţie toţi, spre slava Ta,

În imn de adorare-Ţi vom cânta.

J. N. Darby

Luni                        14          Septembrie

Şi fiii lui Israel au făcut rău în ochii Domnului şi Domnul i-a dat în mâna lui Madian şapte ani … Şi Israel era foarte sărăcit din cauza lui Madian; şi fiii lui Israel au strigat către Domnul.

               Judecători 6.1,6

Fiii lui Israel intraseră în ţara moştenirii lor. Dumnezeu Îşi împlinise promisiunea Sa cea bună, de a-i duce într-o ţară unde curge lapte şi miere. Era o ţară care primea roua din cer. „Pentru că Domnul Dumnezeul tău te face să intri într-o ţară bună, ţară cu pâraie de apă, cu izvoare şi cu ape adânci care ţâşnesc în văi şi munţi“ (Deuteronom 8.7). Cu toate acestea, depindea de ascultarea lor în ce măsură se puteau bucura de roadele ţării. Dumnezeu le dăduse indicaţii clare, să îi distrugă pe toţi locuitorii ţării, dar ei nu ascultaseră pe deplin glasul Lui. De aceea deveniseră o cursă pentru ei toate aceste naţiuni şi ei înşişi ajunseseră foarte nenorociţi.

Toate acestea au fost istorisite pentru învăţătura noastră. Ascultarea parţială face ca, în cele din urmă, fiecare om să facă ceea ce este drept în ochii lui. Este un lucru deosebit de serios acesta! Ascultarea parţială Îl dă pe Domnul la o parte din centrul preocupărilor inimilor noastre, iar pe noi ne face să pierdem părtăşia cu El. Ascultarea şi dependenţa sunt necesare pentru a păstra bucuria comuniunii cu Domnul. De aici vine vitalitatea spirituală după care tânjim atât de mult, vitalitate care este doar rezultatul rămânerii în Viţă (Ioan 15).

În Psalmul 106.15 citim: „Şi El le-a dat ce au cerut, dar a trimis uscăciune în sufletele lor“. Atunci când suntem săraci din punct de vedere spiritual, în starea descrisă mai sus, nu putem evita disciplina Domnului. „Eu îi mustru şi îi disciplinez pe toţi câţi îi iubesc“ sunt cuvintele Domnului către Laodiceea. Domnul i-a dat pe israeliţi în mâinile lui Madian, şi tot El i-a eliberat după ce disciplina şi-a făcut efectul.

J. Redekop

Marţi                      15          Septembrie

În orice, faceţi cunoscut lui Dumnezeu cererile voastre, prin rugăciune şi prin cerere cu mulţumiri; şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice înţelegere, va păzi inimile voastre şi gândurile voastre în Hristos Isus.

               Filipeni 4.6,7

Cât este de trist când inimile noastre nu se mai roagă! Dacă viaţa noastră acasă nu este aşa cum am dori să fie, dacă greşelile pe care le facem faţă de alţii nu sunt îndreptate, dacă hrănim un spirit neiertător în inimile noastre, dacă există nesupunere faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, ne pierdem dorinţa după citirea şi meditarea la Cuvânt în linişte şi cu rugăciune. Ne îndepărtăm de lumina acestuia şi nu vrem să înfruntăm realitatea, nu vrem să ne apropiem de Dumnezeu şi să Îl lăsăm pe El să ne cerceteze şi să Îşi pună degetul pe ce nu este în regulă. Şi aşa ne lăsăm duşi de curent, nefericiţi în sufletele noastre, dar adesea prea mândri şi prea încăpăţânaţi pentru a o recunoaşte.

Fii cu luare aminte dacă şi în viaţa ta se infiltrează lipsa rugăciunii! Aceasta arată că, în atitudinea sau în starea inimii tale, este ceva foarte greşit. Sufletul care umblă cu Dumnezeu vrea să vine înaintea Lui cu toate detaliile vieţii sale. De fapt, un astfel de om găseşte o mare uşurare şi binecuvântare în a veni la El şi în a aduce toate înaintea Lui; şi este bucuros ca El să Îşi pună degetul pe orice nu Îi este plăcut, pentru că vrea să fie eliberat de acel lucru. Rugăciunea, părtăşia cu Dumnezeu şi hrănirea din Cuvântul Său sunt o binecuvântare bogată pentru sufletul celui credincios. Dumnezeu nu poate turna pacea şi bucuria Sa într-o inimă care în cea mai mare parte a timpului nu are libertatea de a vorbi cu El, pentru că aceasta l-ar încuraja pe acela să continue să Îl lase pe Dumnezeu în afara vieţii sale cotidiene şi astfel i-ar face un rău nespus. Dezvoltă-ţi obiceiul de a te hrăni şi de a medita cu rugăciune asupra Cuvântului binecuvântat al lui Dumnezeu, împreună cu obiceiul de a aduce toate lucrurile înaintea Lui în rugăciune!

E. C. Hadley

Miercuri                  16          Septembrie

Şi era un oarecare om bolnav, Lazăr din Betania, din satul Mariei şi al Martei, sora ei … Surorile deci au trimis la El, spunând: „Doamne, iată, acela pe care-l iubeşti este bolnav“. Şi Isus, când a auzit, a spus: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci pentru gloria lui Dumnezeu, ca să fie glorificat Fiul lui Dumnezeu prin ea“. Şi Isus iubea pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr.

               Ioan 11.1,3‑5

Speranţă (1)

Cât de scump Îi era Mântuitorului cercul familiei din Betania! Se retrăgea adesea acolo, ştiind că va fi primit cu bucurie şi cu dragoste şi că va găsi înviorare. De asemenea, acolo afecţiunile Lui se puteau exprima liber. Boala, cu certitudine una gravă, venise peste unul dintre cei pe care El îi iubea. Cât de natural este pentru surorile lui Lazăr să trimită la Domnul, spunând: „Doamne, iată, acela pe care-l iubeşti este bolnav“. Isus a spus: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci pentru gloria lui Dumnezeu“. Fără îndoială că le iubea pe cele două surori şi pe fratele lor; şi totuşi citim: „Când a auzit deci că el este bolnav, atunci a rămas două zile în locul în care era“. Aparenta Lui inactivitate avea în spate un scop bine determinat. Morţii şi stricăciunii li s-a permis să invadeze cercul acelei familii. Cu siguranţă că puterea divină era prezentă în El, Fiul lui Dumnezeu. El ar fi putut face ca cel pe care îl iubea să nu moară. Nici surorile nu se îndoiau de aceasta, pentru că mai târziu fiecare dintre ele a spus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit“. Marta nu se îndoia nici chiar de învierea fratelui ei în ziua de apoi, pentru că, atunci când Isus i-a spus: „Fratele tău va învia“, ea a răspuns: „Ştiu că va învia la înviere, în ziua de apoi“. Ea privea către ceea ce era speranţa normală a oricărui evreu, „învierea morţilor“. Însă Domnul avea să arate gloria Persoanei Sale. El avea să dovedească că acea putere, care cu siguranţă va fi exercitată în „ziua de apoi“, locuia în Persoana Lui.

N. Anderson

Joi                          17          Septembrie

Marta I-a spus deci lui Isus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit; dar şi acum ştiu că, oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu Îţi va da“. Isus i-a spus: „Fratele tău va învia“. Marta I-a spus: „Ştiu că va învia la înviere, în ziua de apoi“. Isus i-a spus: „Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în Mine nicidecum nu va muri, niciodată. Crezi aceasta?“.

               Ioan 11.21‑26

Speranţă (2)

Isus este Fiul lui Dumnezeu. El îi spune Martei: „Eu sunt Învierea şi Viaţa“. Moartea şi stricăciunea trebuie să se dea la o parte dinaintea Lui. În virtutea acestui adevăr putem citi în alt loc: „morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi schimbaţi“ (1 Corinteni 15.52).

În această lume, în care era prezentă moartea, judecata lui Dumnezeu – căci „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toţi au păcătuit“ (Romani 5.12) – da, chiar în această lume, în care puterea morţii era folosită de diavol pentru a-i înspăimânta şi pentru a-i înrobi pe oameni (Evrei 2.14,15), urma să fie dată mărturia că Fiul lui Dumnezeu era destul de puternic pentru a susţine gloria lui Dumnezeu şi pentru a-l învinge pe diavol. Aceasta a presupus ca El să fie făcut păcat şi să poarte păcatele noastre „în trupul Său pe lemn“.

Învierea Sa este dovada că Dumnezeu a fost glorificat. Tot ceea ce este pentru Dumnezeu ca rod al planului veşnic îşi are temelia în înviere. Învierea lui Lazăr a fost o demonstraţie a puterii Domnului şi a gloriei Persoanei Sale. Puterea lui Satan este nimicită; există eliberare pentru om; Fiul lui Dumnezeu este glorificat. Astfel se vede importanţa cuvintelor Sale: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci pentru gloria lui Dumnezeu, ca să fie glorificat Fiul lui Dumnezeu prin ea“.

N. Anderson

Vineri                     18          Septembrie

[Moise] le-a pus înainte toate aceste cuvinte pe care i le poruncise Domnul. Şi tot poporul a răspuns împreună şi a zis: „Tot ce a zis Domnul vom face!“

               Exod 19.7,8

Celor care nu Îl iubesc pe Dumnezeu le place să Îl înfăţişeze ca pe Unul care Îşi găseşte plăcerea în a strica bucuria celorlalţi. Acţiunile şi atitudinile greşite sunt greşite nu doar pentru că aşa le numeşte Dumnezeu, ci Dumnezeu le numeşte aşa tocmai pentru că sunt greşite! Dumnezeu îi iubeşte pe oameni şi este întristat să ne vadă făcându-ne rău unii altora, făcându-ne rău nouă înşine, creând o societate tot mai puţin plăcută pentru a trăi în ea. Un om care fură de la un bogat pentru a-şi satisface poftele poate să argumenteze că o mică pierdere nu îl va afecta pe cel bogat; dar, dacă fiecare ar gândi astfel, societatea ar deveni în curând o peşteră de tâlhari şi aceasta ar fi spre răul tuturor!

Dumnezeu îl cunoaşte perfect pe om şi ştie unde l-ar conduce dorinţele lui rele. De aceea le interzice! Omul, dacă se gândeşte la aceasta, poate recunoaşte că Dumnezeu are dreptate, chiar dacă ar putea aduce vreun argument pe care îl consideră valid pentru a justifica răul pe care vrea să-l facă. În general, oamenii sunt de acord că regulile şi reglementările sunt necesare şi de aceea le urmează, dacă li se spune care sunt acestea. Tocmai aceasta a făcut Dumnezeu pentru poporul Său Israel. Ei au putut vedea cu uşurinţă că ceea ce le ceruse Dumnezeu era corect şi de aceea au fost imediat de acord să respecte Legea.

Şi nouă ne-ar plăcea să credem că facem întotdeauna ce este drept, dar, dacă suntem sinceri, va trebui să recunoaştem că nu facem aşa! Omul vrea să fie drept şi de aceea inventează tot felul de reguli, de criterii, pentru a se justifica. Totuşi, Dumnezeu ştie că toate acestea nu vor funcţiona şi că omul are nevoie de dreptatea Lui. De aceea El L-a trimis pe Fiul Său „care a fost dat pentru greşelile noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră“ (Romani 4.25). Nu suntem îndreptăţiţi prin reguli, ci prin Hristos!

A. H. Crosby

Sâmbătă                19          Septembrie

Veseliţi-vă cu Ierusalimul şi bucuraţi-vă pentru el, toţi cei care-l iubiţi. Săltaţi de bucurie cu el toţi cei care aţi jelit pentru el. Pentru că veţi suge şi vă veţi sătura la sânul mângâierilor lui; pentru că veţi bea şi vă veţi desfăta din plinătatea gloriei lui … Cum mângâie pe cineva mama sa, aşa vă voi mângâia Eu; şi veţi fi mângâiaţi în Ierusalim! Şi veţi vedea, şi inima vi se va bucura şi oasele voastre vor înflori ca iarba.

               Isaia 66.10‑14

Aceste versete sunt în primul rând pentru rămăşiţa credincioasă iudaică în timpul necazului celui mare, dar nu trebuie limitate doar la ea. Toţi cei care iubesc Israelul, cei care au plâns pentru durerea lui, sunt invitaţi să se alăture sărbătorii.

Nu trebuie însă înţeles din acest pasaj că oamenii ar fi copii iraţionali, fără minte, pentru că imediat se trece la o altă imagine, aceea a unui adult care este mângâiat. Aceasta este cu mult mai mişcătoare. Nu suntem tulburaţi de plânsul unui prunc, pentru că acesta este modul lui de a comunica, însă lacrimile unui adult sunt cu mult mai mişcătoare. Apoi imaginea se schimbă cu cea a unui bătrân ale cărui oase sunt uscate ca iarba în timpul secetei. La fel cum ploaia aduce viaţă nouă ierbii, tot aşa şi „oasele“ naţiunii vor redeveni pline de viaţă şi viguroase. Aşadar, avem puse împreună imagini din pruncie şi până la bătrâneţe, pentru a ne arăta relaţia şi dragostea lui Iahve pentru Israel.

În cele din urmă, nedreptatea şi răsturnarea oricărei judecăţi, care i-au nedumerit pe cei mai aleşi de pe pământ de-a lungul întregii lui istorii, se vor sfârşi. Dumnezeu va interveni în cele din urmă şi adevăratul Împărat al pământului Îşi va lua tronul care Îi aparţine de drept.

F. C. Jennings

Neamul lui Israel Te va privi plin de har şi măreţie.

Deşi Te-au dispreţuit şi Te-au vândut,

Străpuns şi pironit pe lemn, ei în glorie

Te vor vedea ca pe marele lor Mesia.

C. Wesley

Duminică               20          Septembrie

Şi, purtându-Şi crucea, El a ieşit la locul numit „al Căpăţânii“, care în evreieşte se numeşte „Golgota“, unde L-au răstignit.

               Ioan 19.17

Locul unde a fost răstignit Domnul nostru, Golgota, înseamnă „locul căpăţânii“. Numele Golgota are o semnificaţie mai profundă decât ar părea la prima vedere. Cercetători ai Bibliei, arheologi şi lideri religioşi dezbat între ei care dintre colinele din jurul Ierusalimului ar fi de fapt Golgota. Sunt în joc mândria religioasă şi câştigul material. Unii spun că este o anumită formaţiune stâncoasă care are forma unui craniu uman, alţii îi contrazic pe aceştia. Tradiţia iudaică antică spune că există în Ierusalim o colină în care a fost îngropat craniul lui Adam, dar nu ştiu în care dintre ele!

Un lucru este sigur, anume că pretutindeni în lume craniul este un simbol al morţii. Realitatea tristă este că toţi oamenii zac sub puterea şi groaza morţii: „de aceea, după cum printr-un singur om păcatul a intrat în lume şi, prin păcat, moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor…“ (Romani 5.12). Împăratul David a dus la Ierusalim capul lui Goliat, după ce l-a tăiat cu sabia uriaşului. El este o imagine minunată a Fiului lui David care, „prin moarte“, l-a nimicit „pe cel care are puterea morţii, adică pe diavolul“. El i-a eliberat pe cei „care, prin frica de moarte, erau supuşi robiei toată viaţa lor“ (Evrei 2.14,15). Dragostea lui Hristos îi constrânge pe cei care vestesc evanghelia: „noi judecând aceasta, că, dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit“ (2 Corinteni 5.14).

B. Reynolds

El a doborât puterea lui Satan;

Făcut păcat, a învins păcatul;

Intrând în mormânt, astfel l-a nimicit

Şi, murind, a omorât moartea.

S. W. Gandy

Luni                        21          Septembrie

Şi a fost aşa: când fiii lui Israel au strigat către Domnul din cauza lui Madian, Domnul a trimis pe un profet la fiii lui Israel, care le-a zis: „Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: «Eu v-am făcut să vă suiţi din Egipt şi v-am scos din casa robilor şi v-am scăpat … din mâna tuturor asupritorilor voştri şi i-am alungat dinaintea voastră şi v-am dat ţara lor. Şi v-am zis: ‹Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru; nu vă temeţi de dumnezeii amoriţilor, în a căror ţară locuiţi›. Dar n-aţi ascultat de glasul Meu»“.

               Judecători 6.7‑10

Copiii lui Israel simţeau din plin asuprirea vrăjmaşului, dar erau indiferenţi la păcatul lor. În loc să umble liberi în ţara care le aparţinea şi să se bucure de extinderea ei, trăiau în nesiguranţă şi fără sprijin. Domnul a auzit strigătele lor, însă, înainte de a le ridica un izbăvitor, conştiinţa lor trebuia să fie atinsă, iar pentru aceasta El a trimis un profet. Nu se spune nimic despre persoana profetului; important era mesajul. Ca şi în cazul lui Ioan Botezătorul, şi acest mesaj trebuia să pregătească calea pentru izbăvitorul care urma să vină.

Profetul le-a adus aminte că Dumnezeu era Cel care îi scosese din Egipt şi care le dăduse această ţară bună, după propria Sa plăcere şi pentru gloria Numelui Său. Dar, deoarece ei nu ascultaseră de glasul Său şi slujiseră altor dumnezei, El îl dăduse pe Israel în mâinile lui Madian. Dumnezeu dorea ca mustrarea Lui să le trezească conştiinţa şi să îi conducă la pocăinţă. Eşecul trebuie măsurat după standardul sfinţeniei lui Dumnezeu. Odată ce conştiinţa este trezită şi adusă la lumină, Dumnezeu Se va îndrepta din nou către poporul Său în har. Căderea şi restabilirea care îi urmează sunt o ocazie de a introduce resursele Sale nelimitate care se găsesc în Hristos.

J. Redekop

Marţi                      22          Septembrie

Deci Adunarea, în toată Iudeea şi Galileea şi Samaria, avea pace, zidindu-se şi umblând în frica Domnului; şi creştea prin mângâierea Duhului Sfânt.

               Fapte 9.31

Aceste două adevăruri măreţe – un Om în glorie şi Duhul lui Dumnezeu pe pământ – îi caracterizau pe credincioşi nu doar în mod personal, ci şi colectiv. Vedem aici că adunările creştine erau marcate de două lucruri: umblau în frica Domnului şi se bucurau de mângâierea Duhului Sfânt. Deşi întâmpinau opoziţie şi erau persecutaţi de liderii religioşi ai acelor zile, ei erau conduşi şi susţinuţi de Domnul în glorie şi călăuziţi de Duhul Sfânt pe pământ.

Nu se găseau în aceste adunări mulţi înţelepţi potrivit cărnii, nici mulţi puternici sau nobili. Cea mai mare parte a celor care constituiau adunările era din mijlocul celor neştiutori, a celor slabi şi a celor de jos din această lume şi care, ca şi Petru şi Ioan, erau oameni de rând şi neînvăţaţi. Şi totuşi, în ochii Domnului erau cei mai preţuiţi de pe pământ, cei în care El Îşi găsea plăcerea şi în care Duhului Sfânt Îi plăcea să locuiască. Fără bogăţie lumească, fără vreun crez sau articole religioase elaborate de oameni, fără conducător sau călăuză vizibilă, fără vreun lucru care să atragă privirea sau care să poate fi apreciat de fire sau cu care carnea să se poate lăuda, ei îşi urmau calea ca pelerini. Erau răscumpăraţi ai Domnului şi, împreună cu El aflat în glorie şi cu Duhul Sfânt aflat pe pământ, călătoreau cu cântări şi cu o bucurie veşnică către cetatea care are temelii.

Fără Hristos şi fără Duhul Sfânt nu ar fi avut nimic, pentru că pământul era închis în urma lor; dar, cu Hristos şi cu Duhul, aveau totul, pentru că cerul era deschis înaintea lor. De aceea nu este de mirare felul în care se bucurau de odihnă, de zidire, de mângâiere şi de creştere ca număr. Dar, vai, cât de mult s-a îndepărtat creştinătatea de această imagine simplă şi atât de minunată! Totuşi, Hristos în glorie rămâne acelaşi ieri şi azi şi în veci, iar Duhul Sfânt rămâne cu noi pentru totdeauna.

H. Smith

Miercuri                  23          Septembrie

Voi sta de strajă şi mă voi aşeza în turn şi voi căuta să văd ce-mi va zice şi ce să răspund la plângerea mea. Şi Domnul mi-a răspuns şi a zis: „Scrie viziunea şi graveaz-o pe tăbliţe, ca să poată alerga cel care o citeşte. Pentru că viziunea este încă pentru un timp hotărât, dar se grăbeşte spre sfârşit şi nu va minţi. Chiar dacă va întârzia, aşteapt-o, pentru că va veni negreşit, nu va fi amânată“.

               Habacuc 2.1‑3

Profeţii şi profeţiile lor – Habacuc

Cât de bine este că putem aştepta cu încredere şi cu speranţă un răspuns de la Domnul pentru toate întrebările şi greutăţile noastre! Răspunsul primit de Habacuc conţine principii instructive şi pentru noi astăzi.

Habacuc trebuia să scrie viziunea şi să o graveze pe tăbliţe. Cuvântul lui Dumnezeu este exact şi trebuie deopotrivă să fie şi folosit şi păzit. Dumnezeu nu ne-a dat o tradiţie, care să fie transmisă din gură în gură, nu ne-a dat nici un Cuvânt al Său scris cu creionul, ca să poată fi modificat sau şters cu uşurinţă. El ne-a dat Cuvântul Său înscris adânc, avertizându-ne să nu adăugăm sau să scoatem ceva din el. Diferite pasaje vorbesc despre scrierea Cuvântului cu cerneală şi ştim că cele zece porunci au fost gravate pe table de piatră.

Cel care citea tăbliţele trebuia să alerge în urma citirii lor. Psalmistul vorbeşte în mod asemănător: „Voi alerga pe calea poruncilor Tale, când îmi vei scoate inima la larg“ (Psalmul 119.32). Dumnezeu vrea să ne determine să acţionăm prin Cuvântul Său scump.

Viziunea era pentru un timp hotărât. Profeţia arată din nou şi din nou către acea zi viitoare când planurile lui Dumnezeu vor fi împlinite şi când toate lucrurile vor fi adunate sub Hristos. Dumnezeu aşteaptă acea zi. Iubim şi noi arătarea lui Hristos?

Autorul Epistolei către Evrei aplică sfârşitul versetului 3 la Domnul Isus Însuşi, spunând: „Pentru că, încă puţin, foarte puţin, şi Cel care vine va veni şi nu va întârzia“ (Evrei 10.37). Vino, Doamne Isuse!

E. P. Vedder, Jr.

Joi                          24          Septembrie

Fereşte-te de miturile lumeşti şi băbeşti; dar tu însuţi deprinde-te în evlavie.

               1 Timotei 4.7

Precum în viaţa fizică, şi în cea spirituală este nevoie de exerciţiu şi de activitate pentru creştere şi dezvoltare. Folosindu-ne şi exersând mădularele trupului nostru, ele cresc, se dezvoltă, devin mai puternice. Tot aşa este şi în lucrurile spirituale: pe măsură ce ne exersăm în dorinţele şi activităţile noii naturi, creştem, ne dezvoltăm şi ne întărim în Domnul.

Tânărului Timotei i s-a spus să respingă miturile lumeşti şi băbeşti, care hrănesc doar natura veche, păcătoasă, şi să se deprindă în evlavie. Creştinul trebuie să se angajeze zilnic în exerciţiul spiritual, pentru a fi într-o stare de sănătate sufletească. Trebuie să îşi depindă mădularele la evlavie. Ochii, urechile, mintea, limba, mâinile şi picioarele trebuie să fie conduse pe calea evlaviei şi să fie exersate zilnic în aceasta.

Creştinul ar trebui să vadă, să audă, să gândească, să vorbească, să simtă pentru Domnul zi de zi. Cu cât mai mult va face aceasta, cu atât mai obişnuite îi vor deveni aceste activităţi şi cu atât mai puternic va fi în aceste manifestări spirituale ale noii naturi. Ochii şi urechile noastre ar trebui să fie în căutarea lucrărilor pentru Domnul şi pentru sufletele preţioase, sesizând oportunităţile de a-L mărturisi. Inima trebuie să fie deprinsă în milă pentru sufletele pierdute şi pentru cei ai Domnului şi în dorinţa şi disponibilitatea de a-I sluji lui Dumnezeu şi omului. Mintea şi limba trebuie să fie deprinse să vorbească pentru Domnul, iar mâinile şi picioarele trebuie antrenate în activităţi determinate de dragostea pentru Hristos. Astfel, firea cea nouă se va dezvolta prin exerciţii spirituale.

R. K. Campbell

După tot ceea ce El a făcut pentru mine,

Cum aş putea să Îi dau mai puţin decât tot ce am mai bun,

Decât să trăiesc doar pentru El,

După tot ceea ce El a făcut pentru mine?.

B. Daasvand

Vineri                     25          Septembrie

Şi Ahab a istorisit Izabelei în amănunt tot ce făcuse Ilie şi cum omorâse cu sabia pe toţi profeţii. Şi Izabela a trimis un sol la Ilie, zicând: „Aşa să-mi facă dumnezeii şi încă mai mult, dacă mâine, pe timpul acesta, nu voi face sufletul tău ca sufletul unuia dintre ei“. Şi, când a văzut el lucrul acesta, s-a ridicat şi a plecat, ca să-şi salveze viaţa; şi a venit la Beer-Şeba, care este a lui Iuda.

               1 Împăraţi 19.1‑3

Vedem aici cum energia exterioară a vieţii de credinţă poate continua să existe, în timp ce viaţa interioară este tot mai slabă. În momentul celei mai izbitoare mărturii despre prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului răzvrătit, imediat după ce Ilie făcuse ca toţi profeţii lui Baal să fie ucişi chiar de mâna poporului, credinţa sa eşuează în faţa unei simple ameninţări din partea Izabelei. Viaţa lui lăuntrică nu era susţinută de o credinţă pe măsura mărturiei sale exterioare.

Mărturia lui îl stârneşte pe duşman într-un fel pentru care credinţa sa nu era pregătită. Este o lecţie solemnă. Susurul blând, subţire (care, deşi necunoscut lui, era auzit încă în mijlocul poporului), nu avea poate influenţa pe care ar fi trebuit să o aibă asupra inimii lui, în care focul şi manifestările exterioare ocupau prea mult loc. El însuşi nu cunoştea harul care lucra încă faţă de popor. Ilie nu era în stare să îl iubească pe Israel de dragul celor şapte mii de credincioşi, aşa cum îi iubea Dumnezeu, nici nu putea spera, aşa cum speră dragostea. Vai, ce creaturi împietrite suntem, chiar şi atunci când ne aflăm atât de aproape de Dumnezeu!

Pentru un om atât de binecuvântat, plângerea lui înaintea lui Dumnezeu constituie un act mult prea trist! „Am fost plin de râvnă“, spune el, „pentru Domnul Dumnezeul oştirilor, pentru că fiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au dărâmat altarele Tale şi au ucis cu sabia pe profeţii Tăi“ – aceasta chiar după ce el dărâmase altarele lui Baal şi îi ucisese pe toţi profeţii săi – şi adaugă: „Şi am rămas eu singur“. Ce mărturie umilitoare!

J. N. Darby

Sâmbătă                26          Septembrie

Sunt deosebiri ale darurilor, însă este acelaşi Duh; şi sunt deosebiri ale slujbelor, şi acelaşi Domn; şi sunt deosebiri ale lucrărilor, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi.

               1 Corinteni 12.4‑6

Deosebiri ale darurilor, dar acelaşi Duh

Duhul Sfânt nu Se manifestă într-un singur fel sau printr-o singură persoană. Trupul lui Hristos este ca un trup omenesc şi, la fel cum în creaţie Dumnezeu a făcut pe fiecare mădular al trupului diferit de celelalte, tot aşa stau lucrurile şi în Trupul lui Hristos. Fiecare mădular este aşezat de El acolo unde îi este locul în Trup şi fiecăruia El îi dă darul de care are nevoie în acel loc. Deşi este diversitate, este un singur Trup.

În diversitatea darurilor se face auzită vocea unui singur Duh, iar diversitatea există pentru a face faţă diferitelor nevoi. În general nu avem nici cea mai vagă idee despre cât de mari şi de diferite sunt nevoile sfinţilor, dar El dă toate darurile care răspund acestor nevoi. Cu toate acestea, El nu le concentrează, în general, într-o singură persoană sau în câteva (Pavel este un caz aparte prin faptul că primise mai multe daruri). Duhul este suveran să dea daruri după cum Îi place şi trebuie să I se dea voie să Se folosească de cine Îi place, fără restricţii impuse de oameni.

Este deosebit de grav să nu existe libertatea manifestării tuturor darurilor şi să fie ignorată suveranitatea Duhului Sfânt de a folosi pe cine vrea El, limitând exercitarea lucrării la una sau la câteva persoane, aşa cum se întâmplă de obicei. Atunci multe nevoi nu vor fi rezolvate, pentru că aceste persoane au primit doar câteva dintre daruri. Fie în principiu, fie în practică, este tăgăduită autoritatea Duhului Sfânt şi a Domnului Isus.

H. J. Heijkoop

Duminică               27          Septembrie

După cum mulţi erau uimiţi de Tine (atât de desfigurată Îi era faţa, mai mult decât a oricărui om, şi înfăţişarea Lui mai mult decât a fiilor oamenilor), tot aşa El va uimi multe naţiuni.

               Isaia 52.14,15

Cum s-a putut ca un Om credincios, onorabil, devotat, care nu făcea rău nimănui, să fie tratat într-un mod mai abuziv, mai ruşinos, cu mai mult dispreţ şi cu mai multă ură decât chiar cel mai rău criminal? Doi tâlhari, răstigniţi în acelaşi timp cu Isus, nu au fost persecutaţi cu atâta cruzime cum a fost El. A fost încununat cu spini, scuipat în faţă şi biciuit – spatele Său a fost sfâşiat ca un câmp arat, din cauza bicelor cu vârf de metal. Ni se spune şi că faţa Sa – faţa Fiului binecuvântat al lui Dumnezeu, Cel fără păcat – a fost mai desfigurată decât a oricărui om!

Pe bună dreptate, cei care priveau puteau fi uimiţi că aşa ceva I se întâmpla unui astfel de Om! Ucenicii Săi, care Îi cunoşteau atât de bine caracterul fără păcat, au fost umpluţi de o durere de nedescris gândindu-se la El, care suferea atât de mult din cauza acelor fanatici religioşi, cu inimi de piatră.

Ne uimeşte faptul că El „a răbdat crucea, dispreţuind ruşinea“. A privit ruşinea persecuţiei amarnice din partea oamenilor ca fiind ceva de mică importanţă. A îndurat crucea cu judecata nespus mai grozavă de a fi părăsit de Dumnezeu din cauza păcatelor noastre, lucru care I-a produs o durere şi un chin dincolo de orice înţelegere omenească, aceasta conducând la cea mai profundă adorare a iubirii Sale nemărginite.

Totuşi, El va uimi multe naţiuni. Dumnezeu aşteaptă de secole momentul când va chema naţiunile lumii să dea socoteală pentru că L-au respins şi răstignit pe Fiul Său preaiubit. Aceste secole de aşteptare au accentuat şi mai mult faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu al harului răbdător, oferind iertare şi viaţă veşnică tuturor celor care îşi vor schimba atitudinea faţă de Fiul Său şi Îl vor primi prin credinţă. Răbdarea Sa va ajunge însă la un sfârşit inevitabil şi multe naţiuni vor fi uimite atunci când va trebui să Îl întâlnească pe Fiul lui Dumnezeu la o judecată cumplită.

L. M. Grant

Luni                        28          Septembrie

Şi Îngerul Domnului i s-a arătat şi i-a zis: „Domnul este cu tine, războinic viteaz!“. Şi Ghedeon I-a zis: „Ah, Domnul meu! Dacă este Domnul cu noi, pentru ce au venit toate acestea asupra noastră?“.

               Judecători 6.12,13

În acelaşi timp în care Domnul Se ocupă de poporul Său prin disciplină, El lucrează în spatele cortinei pentru a pregăti un vas care să-l salveze pe Israel. El îl priveşte pe Ghedeon treierând grâul în teasc şi îl numeşte „războinic viteaz“. Ghedeon păzea cu gelozie sfântă ceea ce îi dăduse Dumnezeu. Grâul este o imagine a lui Hristos, floarea făinii. Era hrana care îl susţinea atunci când întreg Israelul era împovărat. El preţuia moştenirea Domnului. Prin aceste acţiuni şi prin grija pe care o avea faţă de poporul lui Dumnezeu îşi demonstra Ghedeon puterea. Numai un astfel de om poate fi folosit de Dumnezeu. Apoi el primeşte misiunea: „Mergi cu această putere a ta … Nu te-am trimis Eu?“.

Ghedeon, un om umil şi cel mai mic din casa tatălui său, se simte prea neînsemnat pentru această misiune. Dar asigurarea „Eu voi fi negreşit cu tine“ îl încurajează. El cere un semn pentru a se convinge că Domnul este Cel care îi vorbeşte şi pregăteşte un dar pentru a-l pune înaintea Îngerului Domnului. Îngerul primeşte din mâna lui tot ceea ce Îl reprezenta pe Hristos. Pe acestea le pune pe o piatră, dar despre zeamă i se spune să o verse. Îngerul atinge carnea şi azimele, iar focul mistuie jertfa. Ce mărturie binecuvântată a faptului că Dumnezeu Se poate apropia de poporul Său căzut, pe temeiul Jertfei desăvârşite!

Ghedeon se teme, dându-şi seama că L-a văzut pe Îngerul Domnului faţă în faţă. Domnul însă îi răspunde cu cuvinte de încurajare: „Pace ţie; nu te teme!“. Apoi el construieşte un altar pe care îl numeşte „Domnul păcii“ (Iahve-Shalom). Ghedeon revendică astfel moştenirea Domnului şi devine un închinător.

J. Redekop

Marţi                      29          Septembrie

Şi, după el, a fost Şama, fiul lui Aghe, hararitul. Şi filistenii se adunaseră în ceată şi acolo era un ogor plin de linte. Şi poporul fugise dinaintea filistenilor. Şi el s-a aşezat în mijlocul ogorului şi l-a apărat şi i-a bătut pe filisteni. Şi Domnul a adus o mare salvare.

               2 Samuel 23.11,12

Şama este amintit printre vitejii lui David pentru fapta sa măreaţă de credinţă şi pentru victoria împotriva filistenilor. Ceea ce este cel mai remarcabil este că a stat. Atunci când tot poporul fugea dinaintea duşmanului, el a stat. S-ar fi putut argumenta că ogorul de linte nu merita să îţi rişti viaţa pentru el. Şama însă a gândit altfel, pentru că ştia că tot ţinutul lui Israel fusese dat de Domnul ca „moştenire“ (Iosua 1.6). Ceea ce l-a întărit pe Şama, ca şi pe ceilalţi viteji, a fost credinţa lor în faptul că David era într-adevăr unsul Domnului şi că Dumnezeu îi dăduse împărăţia.

Este tot aşa şi cu noi? Poate că suntem într-o adunare mică, unde este multă slăbiciune şi unde sunt multe greutăţi. Mulţi au fugit, dar este oare un frate sau o soră care să stea? „Stăpânitorii lumii întunericului acestuia“ (Efeseni 6.12) se opun intereselor lui Dumnezeu în lume şi nu vor fi mulţumiţi până nu vor şterge şi ultima urmă de mărturie pentru El. În vederea acestui conflict, apostolul ne îndeamnă: „în ziua cea rea, după ce veţi fi învins toate, să staţi în picioare“ (Efeseni 6.13). Ca şi vitejii lui David, putem învinge. „Aceasta este victoria care a învins lumea: credinţa noastră“ (1 Ioan 5.4).

B. Reynolds

Tari în Domnul să fiţi, în puterea slavei Lui,

Întăriţi în luptă pentru-al Său Cuvânt,

Căci în frunte luptă El: nu vă temeţi nicidecum!

Să porniţi la luptă, fraţi, cu avânt!

Miercuri                  30          Septembrie

Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.

               Ioan 20.17

Măreţia personală a Domnului este subiectul special al Evangheliei după Ioan. Să ne gândim la felul în care Hristos vorbeşte despre Sine în această Evanghelie. De exemplu: „Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel care a coborât din cer, Fiul Omului care este în cer“ (Ioan 3.13). Aceasta este în acord cu ceea ce citim în Efeseni 4 despre Hristos care S-a coborât şi S-a înălţat, dar Ioan accentuează faptul că Cel care vorbeşte cu Nicodim Se înalţă; şi totuşi El este Acelaşi cu Cel care este în cer: ce taină de nepătruns! Nicodim L-a văzut pe Hristos ca pe un făcător de minuni, dar nu L-a recunoscut în adevărata Lui măreţie, deşi Isaia scrisese despre El cu mulţi ani înainte.

Cine poate măsura adâncimea cuvintelor lui Hristos către Nicodim? În acelaşi moment în care El vorbea cu Nicodim aici, pe pământ, El Se afla în cer: „este în cer“! El era acolo înainte de întruparea Sa şi va continua să fie acolo, pentru că El este deasupra tuturor lucrurilor, Dumnezeu binecuvântat în veci (Romani 9.5). Aceasta este confirmată de afirmaţia făcută de Domnul în Capernaum: „Dar dacă L-aţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se unde era mai înainte?“. După învierea lui Hristos, Isus i-a spus Mariei Magdalena: „încă nu M-am suit la Tatăl Meu; ci mergi la fraţii Mei şi spune-le: «Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru»“. Maria trebuia să înţeleagă că Domnul ei înălţat aparţinea unei noi ordini a lucrurilor. În acest fel urma El să Se înalţe, aşa încât, ca Om glorificat, să fie acolo unde fusese mai înainte şi unde va fi pentru totdeauna.

Există o legătură minunată între Domnul Isus în înviere şi ucenicii Săi pe pământ: o nouă rasă de oameni este identificată acum cu El. Dar, înălţându-Se acolo unde fusese mai înainte, El de asemenea i-a legat cu Sine şi cu Tatăl Său. Cât de privilegiaţi suntem!

A. E. Bouter

Joi                            1              Octombrie

Pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere.

               2 Corinteni 5.7

Iar fără credinţă este imposibil să-I fii plăcut Lui.

               Evrei 11.6

Istoria adunărilor de la început ne aduce înainte faptul că creştinismul ne pune pe o cale care cere exerciţiul credinţei.

În privinţa aceasta, creştinismul se află într-un contrast direct cu iudaismul. Sistemul evreiesc era de ordin naţional şi pământesc. Totul în sistemul acela – templul, cu pietrele lui preţioase, preoţii, cu îmbrăcămintea lor frumoasă, cântăreţii, cu instrumentele lor, altarele, cu sacrificiile de pe ele – toate făceau apel la simţuri. Legile dirijau toate detaliile vieţii, dar nu spuneau nimic în ce priveşte cerul, viaţa de apoi şi lucrurile nevăzute.

Fără îndoială că au existat oameni mari ai credinţei şi în sistemul acela, dar sistemul în el însuşi cerea ascultare de la natura veche, şi nu credinţă de la omul născut din nou. Deşi creştinismul influenţează obligatoriu şi viaţa prezentă, totuşi, prin esenţa lui, ne aduce în relaţie cu ceva mult mai înalt, cu cerul şi cu lucrurile nevăzute şi, mai mult decât atât, cu Persoanele Divine: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Numai prin credinţă Îl putem cunoaşte pe Tatăl, Îl putem vedea pe Domnul Isus încununat cu glorie şi onoare şi putem realiza prezenţa Duhului Sfânt pe pământ.

Dar, dacă Hristos în glorie şi Duhul Sfânt pe pământ sunt ignoraţi, aceasta va duce inevitabil la pierderea întregii înţelegeri a acelei taine mari – Hristos şi Biserica – a chemării cereşti şi a planurilor lui Dumnezeu.

Dacă privim la creştinism astăzi, suntem confruntaţi cu adevărul solemn că acesta s-a întors la tot ceea ce atrage privirea şi la ceea ce solicită tot mai puţin din exerciţiul credinţei.

H. Smith

Vineri                       2              Octombrie

Nu sunteţi sub lege, ci sub har.

               Romani 6.14

Desigur că nu suntem sub lege, dar aceasta nu înseamnă că suntem liberi să păcătuim cât vrem! Un astfel de gând ar fi cu totul greşit! Apostolul, realizând că unii ar putea să ajungă la o astfel de concluzie, ne-a mustrat imediat printr-o întrebare retorică: „Ce, să păcătuim pentru că nu mai suntem sub lege, ci sub har?“ (vers. 15).

Fiind un Dumnezeu al îndurării şi al harului (Exod 34.6), Domnul nu judecă imediat pe păcătoşi, ci mereu pregăteşte o cale prin care să-i poată scăpa de judecată. A pregătit învelitori de piele pentru Adam şi pentru Eva, iar după aceea o corabie care să-i scape din potop pe toţi cei care voiau să intre în ea. Iar mai târziu, El a dat legea, însă nimeni nu a putut fi salvat prin ea. „O singură lege va fi pentru băştinaş şi pentru străin“ (Exod 12.49). „Omul nu este îndreptăţit prin faptele legii, ci prin credinţa în Isus Hristos“ (Galateni 2.16); „omul este îndreptăţit prin credinţă, fără faptele legii“ (Romani 3.28) – aceasta a fost dintotdeauna adevărat (Evrei 11).

Dar când vorbim despre fapte, nu trebuie să le privim doar pe cele din trecut, care ar fi fost necesare pentru a obţine dreptatea. Nemaifiind sub lege, azi suntem „îndreptăţiţi fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus (Romani 3.24) şi „în El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor, după bogăţiile harului Său“ (Efeseni 1.7). „Suntem lucrarea Sa, creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune“ (Efeseni 2.10), devenind robi ai lui Dumnezeu având „rodul spre sfinţire“ (Romani 6.22).

Prin har ni s-a dat Duhul Sfânt ca să ne poată face în stare să producem roade spre sfinţenie. Ne sunt date daruri şi suntem chemaţi să fim „buni administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu“ (1 Petru 4.10). Când folosim în mod practic aceste daruri, vom produce roade de har!

A. H. Crosby

Sâmbătă                  3              Octombrie

Credinţa voastră faţă de Dumnezeu s-a răspândit în orice loc, … pentru că ei înşişi istorisesc … cum v-aţi întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiţi unui Dumnezeu viu şi adevărat şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi, pe Isus care ne scapă de mânia care vine.

               1 Tesaloniceni 1.8‑10

Ce schimbare în viaţa acestor tesaloniceni! Această schimbare era rezultatul faptului că au crezut evanghelia pe care le-o vestise apostolul Pavel în puterea Duhului Sfânt. Ei au primit aceasta ca pe un mesaj din partea lui Dumnezeu, şi era într-adevăr aşa. Atât de radicală a fost schimbarea lor, încât a avut un efect asupra celor din jur. Cu toate că trăim într-o lume în continuă schimbare, totuşi majoritatea oamenilor sunt foarte înceţi în a face schimbări în vieţile lor. Dar puterea Cuvântului lui Dumnezeu a făcut şi poate face în continuare schimbări.

Dumnezeu era Cel care spusese ca lumina să lumineze în întuneric; acum acea lumină strălucea în inimile lor şi producea acea schimbare radicală. Când s-au întors la Dumnezeu, au înlăturat idolii. Au fost eliberaţi de lanţul păcatului şi de puterea lui Satan şi au devenit robi ai Dumnezeului celui viu. Avusese loc o schimbare minunată, iar acum ei slujeau unui nou Stăpân.

Perspectiva lor în viaţă se schimbase dramatic. Nu aşteptau ca lumea să devină mai bună, pentru că ştiau că mânia lui Dumnezeu se va revărsa curând asupra ei. Privirile lor erau îndreptate spre cer, de unde-L aşteptau pe Fiul lui Dumnezeu să vină şi să îi ia la El.

Cel care va veni să judece lumea în dreptate este Acelaşi cu Cel care ne scapă de judecată (aici numită judecata viitoare), luând pe toţi cei care cred, pentru a-i duce în casa Tatălui.

Eşti gata şi Îl aştepţi tu pe Fiul din cer, pe El, Cel care ne scapă de mânia viitoare?

J. Redekop

Duminică                 4              Octombrie

Şi, dacă vei aduce, ca dar, un dar de mâncare copt în cuptor, să fie turte fără aluat din floarea făinii, frământate cu untdelemn, sau plăcinte fără aluat, unse cu untdelemn.

               Levitic 2.4

Darul de mâncare nu era o jertfă de sânge, de aceea nu era oferit singur, ci în legătură cu o jertfă de sânge. Floarea făinii vorbeşte despre detaliile minunate ale perfecţiunii umanităţii Domnului Isus. Orice detaliu din viaţa Lui a fost preţios pentru Dumnezeu şi deci un dar care bucura inima lui Dumnezeu. Însă întreaga Lui viaţă nu ar fi putut ispăşi păcatele omenirii. Pentru aceasta a fost necesar sângele Lui.

Cei care-L cunosc pe Domnul Isus se bucură de perfecţiunea vieţii fără păcat a Omului durerii. Darul poate fi din floarea făinii amestecate cu untdelemn, semnificând unirea Duhului lui Dumnezeu cu natura Domnului Isus, încă de la naşterea Sa. Ungerea turtelor cu untdelemn Îl simbolizează pe Domnul Isus uns de Duhul lui Dumnezeu la botezul Lui, în râul Iordan. Ambele aspecte sunt cu totul adevărate.

„Copt în cuptor“ vorbeşte despre suferinţele pe care le-a îndurat Domnul Isus când a trecut pe acest pământ şi care nu au fost observate de oameni. Coacerea în tigaie vorbeşte despre suferinţele care erau evidente şi altora. Căldura din cuptor însă devine mult mai intensă, şi suferinţele Domnului Isus au fost mult mai intense decât putem înţelege noi vreodată. Din partea creaturii Sale, Domnul a simţit şi persecuţii, de asemenea mai mult decât putem noi înţelege. Şi, cu atât mai mult, a simţit agonia când a fost părăsit de Dumnezeu, lucru despre care vorbeşte jertfa de păcat şi jertfa pentru vină.

L. M. Grant

Gândim la cât ai fost de devotat,

La ascultarea-Ţi binecuvântată;

La sfintele Tale simţiri,

La acea suferinţă a Ta la care nimeni nu poate avea parte.

G. A. Lucas

Luni                          5              Octombrie

Pentru că eu am fost fiu la tatăl meu, gingaş şi singur în ochii mamei mele. Şi el mă învăţa şi îmi zicea: „Inima ta să păstreze cuvintele mele; păzeşte poruncile mele şi trăieşte“.

               Proverbe 4.3,4

Adulţii sunt plini de noţiunile lor şi foarte satisfăcuţi cu ei înşişi. Cu copiii însă nu este aşa; gândurile şi opiniile lor nu au fost încă formate; ei sunt vase goale şi este privilegiul nostru binecuvântat să le umplem.

În Ioan 2, Domnul Isus le-a spus slujitorilor să umple vasele cu apă. Au ascultat în totul; ei au făcut aceasta cu toată inima, pentru că le-au umplut până la gură! Lucrarea ta este să umpli copiii cu apa Cuvântului lui Dumnezeu, care este adevărul evangheliei, pe care Domnul Isus o poate schimba în vinul salvării.

Dacă noi nu îi umplem pe copii, altcineva îi va umple. Satan caută vase goale ca să le umple cu otrava necredincioşiei şi cu senzualitatea care poate omorî şi distruge. Trebuie să ne facem bine lucrarea şi să îi umplem pe copii cu apa Cuvântului.

Dar aceasta nu o poţi face decât dacă tu însuţi eşti umplut. Dacă citeşti literatură fără valoare, nu trebuie să te miri dacă copiii tăi tind spre nebunie. Sunt unii care vor să facă o lucrare cu copiii, dar care au propriile suflete pline cu gunoi. Citeşte tot ce te-ar putea ajuta în lucrarea tău, însă hrăneşte-te cu Cuvântul sfânt; Biblia să-şi fie cartea ta aleasă! Şi nu uita, trebuie să rămâi mereu în contact personal cu Domnul!

Să fim ca acei slujitori care au umplut acele vase până sus şi le-au adus la Domnul Isus. Ei nu puteau schimba apa în vin şi nici tu nu o poţi face. Tu trebuie să faci ce au făcut şi ei: să îi aduci la Domnul Isus – şi aceasta necesită o rugăciune fierbinte. Nu poţi avea succes dacă nu rămâi în dependenţă şi în rugăciune înaintea Stăpânului tău.

J. T. Mawson

Marţi                        6              Octombrie

Dumnezeu este stânca mea, îmi voi pune încrederea în El, scutul meu şi tăria salvării mele, turnul meu cel înalt şi adăpostul meu. Salvatorul meu, Tu mă salvezi din asuprire.

               2 Samuel 22.3

David a spus aceste cuvinte lui Dumnezeu. El găsise în El un Eliberator şi un loc de scăpare. Nu ne vom teme dacă ne încredem în puterea lui Dumnezeu care ne poate susţine, indiferent în ce situaţie ne-am afla. Dar, ca să putem ajunge la o astfel de încredere, avem nevoie de credinţă. Credinţa nu este, cum cred unii, un exerciţiu religios sau o denominaţie căreia îi aparţii; nu este nici măcar o „atitudine a inimii“. Este simpla încredere în Dumnezeu, care este temelia vieţii noastre!

Uneori Dumnezeu spune „nu“ la rugăciunile noastre. Nu contează dacă acel „nu“ ne vine blând, aspru sau autoritar; depinde de credinţa noastră cum vom primi un astfel de răspuns. Domnul uneori îngăduie lucruri pe care omul le socoteşte negative, pentru a ne învăţa să acceptăm şi astfel de lucruri şi să le vedem cum le vede El. Problemele şi situaţiile pe care le îngăduie El ne pot învăţa că este un răspuns în Cuvântul Său pentru orice împrejurare.

Credinţa şi încrederea ne vor da dorinţa şi hotărârea de care avem nevoie ca să facem ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi, şi anume să nu ne conformăm lumii în care trăim şi să nu fim ca ea. Apoi, lăsând libertate Duhului lui Dumnezeu să ne conducă minţile şi trupurile, vom putea duce o viaţă de sfinţenie!

Dacă trăieşti prin credinţă, vei vedea cât de frumos este când obstacolele se prăbuşesc prin călăuzirea lui Dumnezeu şi vei recunoaşte modul în care te ocroteşte El cu puterea Lui. Ascultarea Îi spune lui Dumnezeu: „eu mă încred în Tine şi, ca să dovedesc ascultarea, fac tot ce îmi spui Tu să fac“. Trăieşte în ascultare şi vei vedea ce viaţă minunată şi plină de recompensare vei avea!

R. Salcido

Miercuri                    7              Octombrie

Dar Domnul este în templul Său cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui! O rugăciune a profetului Habacuc, pe şighionot. „Doamne, am auzit ce ai spus Tu şi m-am temut. Doamne, însufleţeşte lucrarea Ta în mijlocul anilor! În mijlocul anilor, fă-o cunoscut! În mânie, aminteşte-Ţi de îndurare!“

               Habacuc 2.20–3.1,2

Profeţii şi profeţiile lor – Habacuc

În penultimele versete ale capitolului 2, Habacuc a denunţat idolii şi pe cei ce i-au făcut. Chiar dacă sunt poleiţi cu aur şi cu argint, impresionând pe oameni prin frumuseţea lor, totuşi idolii nu au viaţă în ei. Ce mare contrast între ei şi Iahve, Dumnezeul minunat, dătător de viaţă şi adevărat! Către El îşi îndreaptă acum Habacuc ruga, după dialogul din capitolele 1 şi 2.

Cât de important este să fim conştienţi de Cine este Domnul! Deşi pare îmbucurător gândul că El vrea să fie mereu Prietenul nostru, El este cu mult mai mult decât aceasta. În aprecierea şi desfătarea noastră în afecţiunea Domnului adesea pierdem din vedere gloria şi mărirea Lui.

În rugăciunea lui poetică, profetul merge în urmă, la timpul când Dumnezeu l-a scos pe Israel din Egipt şi l-a purtat prin pustie prin puterea Lui extraordinară. Gloria putea fi văzută peste tot, acoperea cerurile. El a făcut ca pământul să tremure şi a pus teamă în inimile naţiunilor. Totul a fost în concordanţă cu planul Său şi pentru salvarea poporului Său, a unsului Său.

Habacuc se roagă ca Iahve să restaureze lucrarea Sa şi ca, în mânie, să-Şi amintească de îndurare. El Îi cere lui Dumnezeu să repete lucrările Lui extraordinare pe care le-a arătat faţă de Egipteni, dar de data aceasta împotriva caldeenilor pe care Dumnezeu a fost gata să-i folosească pentru a-Şi pedepsi poporul. Aprecierea a ceea ce făcuse Dumnezeu cu mult timp înainte pentru poporul Său era aceea care îi dădea profetului odihnă acum, în zi de necaz. Şi astfel, chiar dacă i-ar fi lipsit orice binecuvântare dintre cele mai obişnuite, el tot s-ar fi bucurat în Dumnezeul mântuirii sale şi ar fi mers fără să se clatine. Să învăţăm să facem şi noi la fel!

E. P. Vedder, Jr.

Joi                            8              Octombrie

Isus, ştiind că Tatăl Îi dăduse toate în mâini şi că de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu Se duce, S-a ridicat de la cină şi Şi-a pus deoparte hainele.

               Ioan 13.3,4

Tatăl a încredinţat toate lucrurile în mâinile Fiului (Ioan 3.35). Toată autoritatea în cer şi pe pământ a fost dată Lui: „îngerii şi stăpânirile şi puterile I-au fost supuse“ (Matei 28.18; 1 Petru 3.22). În „administrarea împlinirii vremurilor“, toate lucrurile în cer şi pe pământ vor fi supuse lui Hristos (Efeseni 1.10). Mâinile Lui sunt competente să administreze „vremurile viitoare“ – şi aceasta în acord cu profeţia lui Isaia: „plăcerea Domnului va prospera în mâna Lui“ (Isaia 53.10).

Din scena care a avut loc în camera de sus, în noaptea în care a fost vândut, când S-a plecat să spele picioarele ucenicilor, învăţăm că toate căile noastre sunt în mâna Lui. Aceasta este o imagine binecuvântată a lucrării Lui prezente de a ne restabili şi de a ne curăţi de întinare în trecerea prin această lume rea! Tot mersul nostru prin lumea aceasta este în mâna Lui plină de har pentru curăţire şi restabilire. Ce minunat că Cel care ţine totul în mână binevoieşte să Se îngrijească de detaliile paşilor noştri!

Un alt gând solemn este că El a spălat şi picioarele lui Iuda, vânzătorul. Conform cu Psalmul 41.9, prietenul cu care a mâncat pâine „a ridicat călcâiul“ împotriva Lui (Ioan 13.18). Călcâiul vânzătorului care tocmai fusese în mâinile Sale a ieşit afară în întunericul nopţii (vers. 30). Ce har minunat vedem în Domnul Isus! Să învăţăm să ne încredem în Avocatul nostru ceresc pentru drumul nostru aici!

B. Reynolds

Cuiele I-au străpuns mâinile şi picioarele pentru păcatul meu –

De ce oare mă iubeşte atât de mult?

A suferit cumplit să-mi câştige mântuirea –

De ce oare mă iubeşte atât de mult?

De ce să meargă Mântuitorul meu la Calvar?

De ce oare mă iubeşte atât de mult?

R. Harkness

Vineri                       9              Octombrie

Şi, pe când intra El în corabie, cel care fusese demonizat Îl ruga să fie cu El. Dar Isus nu l-a lăsat, ci i-a spus: „Du-te acasă, la ai tăi, şi spune-le tot ce ţi-a făcut Domnul şi cum a avut milă de tine“.

               Marcu 5.18,19

Avem nevoie de mântuire, nu de o remodelare morală, iar această mântuire este trimisă omului exact în condiţia în care se află el. În cazul demonizatului, toate eforturile omeneşti se dovediseră zadarnice; era clar că nimeni nu-l putea nici lega, nici îmblânzi; în acest context intervine Eliberatorul divin şi îndurător ca să-l scape din mâna aspră a stăpânului său.

Şi trebuie observat că această eliberare minunată a fost adusă oarecum cu forţa asupra acestui om. El nu a vrut să aibă nimic de-a face cu Domnul Isus. El era complet sub puterea lui Satan, astfel că doar forţat de situaţie a putut exprima acele cuvinte: „Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Te jur pe Dumnezeu, nu mă chinui“ (Marcu 5.7).

Toate acestea scot tot mai mult în evidenţă harul minunat al Domnului Isus. El l-a văzut pe bietul demonizat sub robia marelui vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al omului, care-l robise cum voise şi făcea ce-i spunea el să facă. Atunci El, „Cel mai puternic“, a venit asupra celui „puternic“ şi i-a jefuit casa. A eliberat prada din mâna celui puternic şi l-a eliberat pe captiv. Prin vocea Lui autoritară l-a deposedat pe vrăjmaş şi, fără lanţuri, doar cu puterea tainică a dragostei Lui, l-a legat de Sine Însuşi pe omul salvat.

Ce minunat, ce scump şi plin de milă este Domnul Isus! Cine nu Te-ar iubi? Cine nu Te-ar adora şi nu s-ar închina Ţie? Cine nu s-ar încrede în Tine? Fie ca şi inimile noastre să fie cu adevărat devotate Ţie, Eliberatorul şi Domnul nostru!

C. H. Mackintosh

Sâmbătă                10            Octombrie

De aceea trebuie să luăm aminte cu atât mai mult la cele auzite, ca să nu alunecăm alături… Cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare?… În ceea ce El Însuşi a suferit, fiind ispitit, poate să-i ajute pe cei ispitiţi.

               Evrei 2.1,3,18

În Epistola către Evrei este subliniată responsabilitatea creştinului şi, în consecinţă, vom găsi de multe ori termenul „dacă“ alăturându-se atenţionărilor. Atenţionările lui Dumnezeu nu sunt numai împotriva păcatului, ci şi împotriva alunecării de la adevăr. Neglijarea mântuirii înseamnă dispreţuirea adevărului. Călcarea legii este un lucru rău, dar respingerea harului este un lucru şi mai rău.

Lumea de acum este supusă îngerilor; intervenţia lui Dumnezeu nu se vede în mod direct, iar îngerii sunt duhuri slujitoare în favoarea celor care vor moşteni mântuirea (Evrei 1.14). Totul în această lume – hainele noastre, casele noastre şi multe altele – poartă amprenta păcatului, deşi providenţa lui Dumnezeu intervine în mod minunat ca să putem trăi într-un astfel de context. Dar, în vremea de acum, Dumnezeu nu lucrează în mod direct. El permite anumite lucruri, le cârmuieşte pe altele, însă face toate acestea pentru a-Şi scoate poporul din lume şi pentru a-i învăţa cum să umble apoi prin ea ca străini. Nu ne aflăm într-o stare de lucruri în care toate să-I fie supuse Domnului Isus.

Hristos a trecut prin aceeaşi lume şi a fost ispitit El Însuşi înainte să ocupe locul de Mare Preot; iar din această poziţie, El vine în ajutorul celor ispitiţi (simpatizează cu ei). Această ispitire nu este păcat, pentru că nu simpatie ne trebuie atunci când am păcătuit, ci ajutor şi putere ca să ieşim din această stare şi să o biruim. Aceste două lucruri, ajutorul şi puterea, le avem deplin în El. El a trecut în mod desăvârşit prin ocară şi necazuri. Toate încercările lui Satan de a-L opri din drumul Său evlavios s-au dovedit zadarnice.

Toţi avem nevoie să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să judecăm păcatul. Să remarcăm că acel ajutor nu este acela pe care ni l-a oferit când a murit în locul nostru, ci este vorba de faptul că în umblarea prin această lume avem nevoie de ajutor. La El găsim simpatie în tulburările şi în suferinţele noastre, precum şi iertare atunci când am păcătuit.

J. N. Darby

Duminică               11            Octombrie

Isus, ştiind că Tatăl Îi dăduse toate în mâini şi că de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu se duce, S-a ridicat de la cină şi Şi-a pus deoparte hainele şi, luând un ştergar, S-a încins. Apoi a turnat apă în lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins.

               Ioan 13.3‑5

Ce umilinţă incomparabilă! Deşi cunoştea adevărul atât de măreţ, că „de la Dumnezeu a ieşit şi la Dumnezeu Se duce“ (vers. 3), Isus a început să spele picioarele ucenicilor! Tot cerul era gata în acel moment să-L primească şi să-L glorifice, dar atunci Cel Preaînalt, care este din veşnicie, era pe pământ ca „Cel ce slujeşte“ (Luca 22.27). Ce smerenie minunată! Faţă de aceasta, smerenia unei făpturi nu înseamnă absolut nimic.

Smerenia Lui, de o splendoare fără margini în tot ce a făcut, este cu atât mai evidentă cu cât se apropie mai mult de glorie. Înainte de moartea Sa, Îi numeşte pe ucenici „prietenii Săi“ şi ulterior „fraţi“ (Ioan 20.17; Evrei 2.11,12).

Să avem mereu înaintea noastră acest exemplu de umilinţă al Mântuitorului nostru. Acest exemplu ne va coborî de pe piedestalele mândriei. Orice lucrare de dragoste în umilinţă am face vreodată, cu siguranţă nu va putea fi comparată cu umilinţa Lui. Să fim mulţumiţi cu locul nostru de umilinţă şi să nu fim invidioşi pe succesul şi pe înălţarea altuia şi nici să nu ne comportăm ca Diotref, căruia îi plăcea întâietatea (3 Ioan 9).

Ce multe motive avem să ne smerim! Atât de des sunt întinate sufletele noastre… Chiar şi lucrurile parţial bune din noi sunt amestecate cu imperfecţiune, cu aroganţă, cu slujire de sine şi cu slavă deşartă! Un «creştin mândru» este o contradicţie de termeni. Iată însă cum suntem sfătuiţi: „smeriţi-vă sub mâna puternică a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul potrivit“ (1 Petru 5.6).

J. R. Macduff

Luni                        12            Octombrie

Şi Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur: îi voi face un ajutor potrivit“.

               Geneza 2.18

Dumnezeu a ştiut că omul are nevoie de un însoţitor şi că omenirea va avea nevoie de alţi oameni pentru a putea învăţa, pentru a creşte şi pentru a se dezvolta. Familia formată din Adam şi Eva era compusă din două persoane diferite ca personalitate, ca emoţii şi chiar ca origine – Adam fiind făcut din ţărână, iar Eva, din coasta lui Adam (Geneza 2.7,22). În ciuda păcatului lor, Dumnezeu voia ca ei să crească copii; şi le-a dat copii. Nu era o familie perfectă! Au existat în acea familie şi conflicte şi tragedii.

Indiferent în ce familie te-ai născut, tu ai fost pus acolo prin voia lui Dumnezeu şi pentru scopul Lui, iar locul pe care-l ai acolo este important! Dumnezeu te-a înzestrat cu un temperament, cu o personalitate şi cu abilităţi unice. Vezi la ce eşti bun şi fii de folos pentru beneficiul familiei tale. Fii atent la membrii familiei tale – vei vedea nevoile lor şi le vei putea fi de folos şi de ajutor unde este nevoie. Nu ai aceleaşi înzestrări ca şi ei, dar îi poţi completa, poţi lucra împreună cu ei şi îi poţi ajuta. Chiar dacă unii membri din familie sunt limitaţi în vreun fel sau au incapacităţi, poţi fi sigur că tu îi poţi ajuta şi le poţi îmbogăţi viaţa.

Este important să învăţăm cum să ne comportăm în contextul diferenţelor dintre cei credincioşi, fie că este vorba de familia lui Dumnezeu în general, fie de cei credincioşi în adunare. Familia în care am fost aşezaţi este un teren excepţional pentru instruirea noastră. Dumnezeu poate folosi priceperea ta, abilităţile tale şi darurile tale spirituale nu numai în a întări familia ta, ci şi Adunarea. (1 Corinteni 12.6,7). Sunt multe feluri în care oamenii pot fi de folos pentru creşterea altora, aducând astfel onoare şi glorie lui Dumnezeu. Găseşte care este locul tău şi porneşte la lucru!

P. Stuart

Marţi                      13            Octombrie

Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare pentru învăţătură.

               2 Timotei 3.16

Adesea sunt diferenţe fundamentale în felul cum Domnul este prezentat în Evanghelii, atât prin ordinea naraţiunii, cât şi prin cum anume ne sunt prezentate anumite circumstanţe şi discursuri.

Cui să atribuim aceste diferenţe? Sunt cumva din cauza imperfecţiunii acelor oameni buni care au scris cât de bine au putut, dar care nu s-au putut potrivi între ei, fiind ştiut faptul că şi cei mai buni şi mai capabili oameni au înţelegeri, judecăţi, simţăminte şi gânduri diferite? Nu cumva trebuie să atribuim aceste aparente discrepanţe nu slăbiciunii omeneşti, ci înţelepciunii lui Dumnezeu? Să cugetăm cu reverenţă asupra acestor diferenţe ca fiind atât de pline de adevăr ca şi acele afirmaţii pe care le vedem clar într-o unitate perfectă. Să nu uităm deloc că în Scriptură se păstrează frumos stilul individual al scriitorului. De asemenea, să nu uităm că susţinerea individualităţii este un lucru cu totul diferit de îngăduirea greşelilor şi că inspiraţia divină nici nu admite greşeala, nici nu distruge individualitatea.

Faptul că sunt multe diferenţe între Evanghelii este uşor de văzut şi pentru cel mai dezinteresat cititor; dar tot atât de sigur pentru cel credincios este faptul că aceste diferenţe divine nu sunt absolut deloc greşeli. A mărturisi inspiraţia evangheliştilor şi în acelaşi timp a atribui vreo greşeală Evangheliilor înseamnă a te înşela şi a păcătui împotriva lui Dumnezeu. Inspiraţia nu mai este inspiraţie dacă este compatibilă cu greşeala. A înţelege nuanţele diferite, a arăta cât de necesare, de înţelepte şi de divin perfecte sunt toate – iată atitudinea corectă, care depinde de înţelegerea şi puterea noastră spirituală; dar niciun creştin nu trebuie să aibă nici măcar o umbră de gând prin care să respingă vreo afirmaţie din Cuvântul lui Dumnezeu.

W. Kelly

Miercuri                  14            Octombrie

Cuvântul Domnului care a fost către Ţefania… Voi şterge cu desăvârşire totul de pe faţa pământului, zice Domnul. Voi nimici pe om şi pe animal, voi nimici păsările cerurilor şi peştii mării, şi pietrele de poticnire împreună cu cei răi; şi voi nimici omenirea de pe faţa pământului, zice Domnul. Şi Îmi voi întinde mâna asupra lui Iuda şi asupra tuturor locuitorilor Ierusalimului.

               Ţefania 1.1‑4

Profeţii şi profeţiile lor – Ţefania

În zilele lui Iosia, ale ultimului împărat temător de Dumnezeu din Iuda, profetul Ţefania a profeţit că va veni o judecată aspră. Dar această judecată nu avea să vină în timpul vieţii lui Iosia; Dumnezeu i-a spus că ochii lui nu vor vedea aceasta (2 Cronici 34.28), pentru că avea o inimă blândă şi se umilise când i-a fost citită Cartea Legii.

Ţefania vorbeşte despre nimicire totală, care ne aduce aminte de zilele lui Noe, când Dumnezeu a făcut aceasta prin potop. În concordanţă cu principiul divin enunţat atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, judecata trebuie să înceapă cu casa lui Dumnezeu (Ezechiel 9.6, 1 Petru 4.17). Ţefania vorbeşte despre judecata asupra lui Iuda şi asupra Ierusalimului în capitolul 1, înainte de a merge la capitolul 2, unde vorbeşte despre judecata lui Dumnezeu asupra naţiunilor vecine. Capitolul 3 se întoarce la lucrarea lui Dumnezeu cu poporul Său, explicând modul în care S-a purtat faţă de ei şi continuând a le împărtăşi planurile Sale pentru binecuvântarea lor finală.

Profeţiile lui Ţefania au fost împlinite doar parţial, împlinirea lor completă urmând să aibă loc în ziua de apoi, cum de altfel este cazul cu multe alte profeţii. Judecata Necazului celui Mare va fi severă asupra Israelului apostat, cât şi asupra vecinilor săi netrebnici. Ca parte din popor, şi rămăşiţa va simţi mâna lui Dumnezeu în judecată, înainte de a se bucura de binecuvântarea plănuită de Dumnezeu în împărăţia pe care Iahve, adevăratul Împărat al lui Israel, o va instaura.

E. P. Vedder, Jr.

Joi                          15            Octombrie

Şi Faraon a pus lui Iosif numele Ţafnat-Paneah şi i-a dat de soţie pe Asnat, fiica lui Poti-Fera, preotul din On.

               Geneza 41.45

Iosif este o frumoasă şi bine cunoscută imagine a Domnului Isus Hristos: urât şi respins de fraţii săi, vândut pe douăzeci de arginţi, dat în mâinile neamurilor, acuzat pe nedrept şi închis, însă în final ridicat la poziţia de prim-ministru al Egiptului. Viaţa lui descrie excepţional „suferinţele Domnului Isus Hristos şi gloriile care au urmat“ (1 Petru 1.11). Dumnezeu i-a promis lui Iosif că fraţii lui se vor pleca înaintea lui (Geneza 37.5‑9), prin aceasta „Duhul proorociei“ indicând binecuvântarea viitoare milenială a lui Israel condus de Mesia.

Cu toate acestea însă, soţia lui Iosif nu a fost parte din visurile lui profetice. Biserica alcătuită din Iudei şi naţiuni „într-un singur trup“, unită cu Hristosul înălţat, nu era cunoscută în Vechiul Testament. Apostolul Pavel declară că aceasta a fost „o taină“ ascunsă în Dumnezeu (Efeseni 3.3‑9). Nici Isaia, nici Ieremia şi nici alţi profeţi nu fac vreo aluzie despre aceasta. Vedem că Faraon i-a dat o soţie lui Iosif. Domnul Isus Se roagă Tatălui cu privire la cei ce I-au fost daţi de El (Ioan 17.11). Iosif a primit soţia după ce a fost înălţat la dreapta lui Faraon; Biserica a fost formată după înălţarea lui Hristos la dreapta lui Dumnezeu (Fapte 2.33; vezi şi 1 Corinteni 12.13). Iosif a primit soţia înaintea celor şapte ani de foamete; Biserica va fi prezentată lui Hristos „glorioasă, fără pată sau zbârcitură“ (Efeseni 5.27), înainte de a veni Necazul cel Mare care „va încerca pe locuitorii pământului“ (Apocalipsa 3.10). Cât de minunat este Cuvântul lui Dumnezeu!

B. Reynolds

Cum s-a născut acest gând minunat, / Sau cine l-a gândit,

Ca noi, Biserica adusă în glorie, / Să fim binecuvântaţi cu Fiul?

O, Dumnezeule! Gândul a fost al Tău, / (Numai al Tău putea fi),

Rodul înţelepciunii, al dragostei divine, / Caracteristic numai Ţie.

G. V. Wigram

Vineri                     16            Octombrie

Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin spălarea cu apă, prin Cuvânt, ca să-Şi prezinte Lui Însuşi Adunarea glorioasă, neavând pată sau zbârcitură sau ceva de felul acestora, ci ca să fie sfântă şi fără cusur.

               Efeseni 5.25‑27

Un punct important, şi care nu trebuie niciodată uitat în legătură cu Capul Trupului, Adunarea, este că toată mângâierea, zidirea şi creşterea fiecărui mădular este primită de la Cap. Aceasta poate avea loc prin daruri ca păstori, învăţători şi evanghelişti, sau prin alte mădulare ale Trupului, prin aşa-numitele încheieturi, prin aportul pe care fiecare mădular şi-l aduce în măsura lui, potrivit cu harul care îi este dat, prin lucrarea şi puterea Duhului Sfânt.

Fără îndoială că toţi credincioşii ştiu că binecuvântările lor sunt în şi prin Domnul Isus Hristos. Aici însă este vorba de Hristos, Capul, care Se îngrijeşte în orice fel de mădularele Sale, cu o dragoste perfectă. El a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea. Acum o sfinţeşte şi o curăţeşte cu apa Cuvântului şi, în scurt timp, o va primi ca Adunare glorioasă, fără pată, fără zbârcitură sau ceva de felul acestora. Fiecare membru al Trupului Său Îi este deosebit de preţios! Ce mare favoare avem în ochii Lui! Cât de scump este pentru El chiar şi cel mai slab dintre ai Săi!

H. H. Snell

Doamne, Cap al Adunării, Tu, Mântuitor fiind,

Îngrijeşti de-a Ta Mireasă, starea-i cercetezi iubind,

Ca ea, sfântă şi curată, să stea înaintea Ta

Şi în ea să se-oglindească toată frumuseţea Ta.

Sâmbătă                17            Octombrie

Având deci un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu … Nu avem un mare preot care să nu aibă parte cu noi în slăbiciunile noastre, ci Unul ispitit în toate în acelaşi fel, în afară de păcat.

               Evrei 4.14,15

Este important de notat că:

1. Preoţia este exercitată în cer, unde avem nevoie de ea, în locul unde Se află Dumnezeu;

2. Hristos nu este caracterizat de slăbiciuni în timp ce exercită această preoţie pentru noi.

El a parcurs în sfinţenie şi în ascultare drumul pe care şi noi avem de-a face cu ispita. A trecut, într-un mod perfect, prin toate experienţele unui om evlavios. A fost exemplul desăvârşit pe drumul pe care şi noi astăzi îl străbatem, dar acel timp nu era cel al exercitării preoţiei Sale. Pentru că a trecut pe acest drum, poate acum să simpatizeze cu noi în slăbiciunile noastre.

Oamenii adesea privesc preoţia ca pe un mijloc pentru îndreptăţire, în acest caz Dumnezeu având caracterul unui judecător în ochii lor. Depărtându-se de Dumnezeu, le este teamă să meargă direct la El, de aceea consideră preoţia ca pe un mijloc de a-L atrage pe Hristos de partea lor. Dar mijlocirea lui Hristos nu depinde de apelarea noastră la El pentru a o primi. Harul viu al lui Hristos acţionează în toate nevoile noastre, altfel nu am putea fi aduşi înapoi niciodată! Harul se manifestă faţă de noi tocmai pentru că suntem îndreptăţiţi.

În virtutea a ceea ce El este şi a făcut, Hristos ne-a dat un loc în lumină, după cum Dumnezeu este în lumină, dar umblarea noastră nu se ridică mereu la nivelul acestei poziţii. Preoţia Sa se exercită tocmai în vederea eliminării acestei discrepanţe dintre poziţia noastră cerească şi umblarea noastră aici pe pământ. Lucrarea Sa de preot ne restabileşte în părtăşia cu acea poziţie pe care o avem, fiind îndreptăţiţi.

J. N. Darby

Duminică               18            Octombrie

Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl şi vă va da un alt Mângâietor, ca să fie cu voi pentru totdeauna, pe Duhul adevărului.

               Ioan 14.16

Era aproape momentul când Domnul Isus avea să Se înalţe la cer, lăsându-i pe ucenici întristaţi. De aceea, El le îndreaptă privirile spre Duhul Sfânt, Cel a cărui prezenţă avea să umple acest gol pe care absenţa Lui urma să-l creeze. Ca Mângâietor, El avea să rămână cu ei mereu. De îndată ce porţile cerului s-au închis, după ce L-au primit pe Domnul înălţat, ca împlinire a promisiunii Sale măreţe (Ioan 16.7), Adunarea a fost formată prin botezul cu Duhul Sfânt, în ziua Cincizecimii.

Realizăm noi ce privilegiu măreţ avem, de a trăi în dispensaţia Duhului Sfânt? Realizăm noi că nu poate exista nicio aspiraţie cerească, nicio răsuflare de dragoste, nicio privire înălţată a credinţei, fără influenţa Lui plină de har? Fără El, nu poate exista preţuire a Cuvântului şi nici sfinţirea permanentă, ca rezultat al necazurilor. Credincios slujbei Sale şi Numelui Domnului, Mângâietorul prezintă caracterul şi lucrarea Mântuitorului cu o frumuseţe şi cu o iubire pline de prospeţime.

Ce nume preţios Îi dă Domnul nostru Duhului Sfânt: Mângâietorul! Ce cuvânt este acesta pentru ai Săi, care sunt în suferinţă! Mulţi sunt cei care suferă afectaţi, dar Mângâietorul are un balsam vindecător pentru toţi, pentru cei slabi, ispitiţi şi lipsiţi! Cât de diferit este El de mângâietorii omeneşti!

Este foarte important pentru noi să ştim că Duhul Sfânt vine direct de la Dumnezeu, ca dar şi rod al mijlocirii Domnului Isus. „Deci, dacă voi, fiind răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl cel din cer va da Duh Sfânt!“ (Luca 11.13). Acest Dar nu este doar glorios, ci şi gratuit!

J. R. Macduff

Luni                        19            Octombrie

Moise a zis poporului: „Nu vă temeţi; staţi pe loc şi veţi vedea salvarea Domnului … Domnul va lupta pentru voi, dar voi staţi liniştiţi. Şi Domnul i-a zis lui Moise … şi fiii lui Israel să intre pe uscat în mijlocul mării.“

               Exod 14.13‑16

La trecerea Mării Roşii, valurile au fugit dinaintea lui Israel; la trecerea râului Iordan, apa s-a retras sub privirile lui Israel. Traversarea Mării Roşii a reprezentat manifestarea puterii lui Dumnezeu pentru a-i scoate pe israeliţi din robie; trecerea Iordanului a reprezentat manifestarea puterii Lui pentru a-i introduce în plinătatea binecuvântărilor. În primul caz, în mod figurativ, au trecut prin moarte; în celălalt, moartea a dispărut din faţa lor. Din primul caz învăţăm despre puterea învierii din moarte; din cel de-al doilea învăţăm despre trecerea Domnului Isus prin moarte şi despre intrarea Lui în cer, precum şi despre puterea lui Dumnezeu de a-i aşeza pe sfinţi în El, acolo unde El este.

Când cel credincios este preocupat cu cel de-al doilea Om, cu Domnul din cer, atunci primeşte putere de sus. Ea dă posibilitatea ochiului credinţei să vadă măreţia lucrării Lui, învierea Sa, gloriile înălţării Sale, iar privirea la El face ca toate barierele să dispară. Lucrarea Domnului Isus pentru ai Săi este una singură, însă beneficiile ei sunt pentru toţi sfinţii. Când ne preocupăm cu înălţarea Lui în slavă, înţelegem măreţia lucrării Sale. Poziţia Sa determină poziţia credincioşilor, care sunt în El, acolo unde El este. El a purtat judecata pe cruce; acum este înviat, înălţat şi, în El, cei credincioşi sunt o creaţie nouă.

Privind la Domnul nostru înălţat, putem exclama: Cu adevărat, nu mai este apă în Iordan pentru noi! Creştinismul izvorăşte din moartea, învierea şi înălţarea Domnului Isus Hristos. Creaţia nouă este pentru noi, cei care suntem acum în El, în cer. Calea înspre cer – Canaanul nostru – este prin Domnul Isus înviat din morţi şi înălţat în glorie.

H. F. Witherby

Marţi                      20            Octombrie

Şi preoţii care purtau chivotul legământului Domnului au stat neclintiţi pe loc uscat, în mijlocul Iordanului. Şi tot Israelul a trecut pe uscat, până când toată naţiunea a terminat de trecut Iordanul.

               Iosua 3.17

Creştinismul este bazat pe moartea, învierea şi înălţarea Domnului Isus Hristos. Calea înspre cer este prin Domnul Isus înviat din morţi şi înălţat în glorie.

Tot poporul a trecut Iordanul, urmând chivotul. Iată un lucru minunat la care să medităm! Căci nu prin puterea noastră sau prin gradul nostru de credincioşie avem intrare în locurile cereşti, ci numai prin ceea ce a făcut Tatăl prin Fiul. Toţi credincioşii sunt binecuvântaţi în El cu binecuvântări cereşti. Canaanul aparţine fiecăruia şi toţi sunt „în Hristos“ acolo, iar aceasta numai pe baza a ceea ce a făcut şi este El. Aceste lucruri nu sunt «prea măreţe», încât să nu fie partea chiar şi a celui mai slab credincios; ele sunt moştenirea normală a oricărui sfânt.

„Nemărginita mărime a puterii Lui“ (Efeseni 1.19), care este exercitată faţă de noi, este aceeaşi cu cea care L-a înviat pe Hristos din morţi, aşezându-L la dreapta lui Dumnezeu în locurile cereşti. Măsura acestei puteri este divină. Dacă încercăm să o măsurăm cu etalonul credinţei, al simţămintelor sau al inteligenţei noastre, niciodată nu o vom putea cuprinde. Această măsură este peste capacitatea noastră.

Responsabilitatea noastră este să păzim Chivotul binecuvântat al Tatălui, care este Domnul Isus înviat. Când omul conştientizează că se află sub mânia lui Dumnezeu, Duhul îi îndreaptă privirea către ispăşirea împlinită la cruce. În ce priveşte eliberarea de sub jugul legii şi al păcatului, credinciosul trebuie să ajungă să se cunoască pe sine. Însă lucrurile cereşti, noua creaţie, viaţa împreună cu El înviat şi binecuvântările împreună cu El în cer sunt învăţate numai privind la El, Domnul înviat şi înălţat la cer.

H. F. Witherby

Miercuri                  21            Octombrie

Şi voi lăsa în mijlocul tău un popor smerit şi sărac; şi îşi vor pune încrederea în Numele Domnului. Rămăşiţa lui Israel nu va lucra nedreptate, nici nu va vorbi minciuni, nici nu se va găsi în gura lor o limbă înşelătoare; ci ei vor paşte şi se vor culca şi nimeni nu-i va înspăimânta… În ziua aceea se va zice Ierusalimului: „Nu te teme!“, Sionului: „Să nu-ţi slăbească mâinile!“ Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un viteaz care va salva; El Se va bucura de tine cu bucurie: va tăcea în dragostea Lui, Se va veseli de tine cu cântare de bucurie.

               Ţefania 3.12,13,16,17

Profeţii şi profeţiile lor – Ţefania

Ce cumplită va fi ziua aceea pentru oamenii caracterizaţi mai devreme în acest capitol ca rebeli, care nu primeau corectarea şi ale căror fapte erau cu totul corupte! Prinţii, judecătorii, profeţii şi preoţii erau cu toţii netrebnici. Dar chiar dacă El trebuie să folosească „dragostea aspră“ a celei mai severe judecăţi, Dumnezeu tot Îşi va aduce la îndeplinire scopurile Sale de har; El nu va fi împiedicat de păcatul omului. Va veni ziua când Israel nu va mai gusta răul, când israeliţii vor fi o laudă şi un nume în toate naţiunile unde au fost daţi de ruşine, printre toate popoarele pământului.

Dar acea zi va fi minunată nu numai pentru Israel. Şi inima iubitoare a lui Dumnezeu îşi va găsi odihna. „Tatăl Meu lucrează şi Eu de asemenea lucrez“ sunt cuvintele Domnului nostru binecuvântat pe care le-a spus vrăjmaşilor Lui când căutau să-L omoare (Ioan 5.17). Numai o dată, la începutul istoriei lumii, citim despre Dumnezeu că S-a odihnit după lucrarea pe care a făcut-o. Păcatul însă a stricat odihna de atunci. Aici, în Ţefania, vedem că Dumnezeu Îşi va împlini scopurile Sale de dragoste. El Se va odihni în dragostea Sa, Se va bucura de Ierusalim cu cântări. Ce zi glorioasă va fi aceea, nu numai pentru Israel, ci şi pentru Dumnezeu! Dar, înainte ca toate acestea să aibă loc, noi vom fi prezentaţi fără vină înaintea gloriei Sale (Iuda 24).

E. P. Vedder, Jr.

Joi                          22            Octombrie

Legea vorbeşte celor de sub lege, pentru ca orice gură să fie închisă … De aceea, din faptele legii nicio făptură nu va fi îndreptăţită înaintea Lui, pentru că prin lege vine cunoştinţa păcatului.

               Romani 3.19,20

Mulţi oameni vorbesc cu entuziasm despre cele Zece Porunci; le expun, le memorează şi încearcă să le împlinească, fără să ştie de fapt pentru ce au fost ele date. De asemenea, când oamenii consideră cele Zece Porunci ca fiind «temelia morală a societăţii», pierd din vedere un lucru cu totul important. În Noul Testament, cele Zece Porunci sunt adesea numite „Legea“. Scopul lor este adus la lumină prin cele două versete de mai sus: să descopere păcatul!

Toţi cei care încearcă să ţină cele Zece Porunci au eşuat, pentru că există mereu cel puţin una sau două dintre ele pe care nu le împlinesc. De exemplu, să luăm porunca: „Să nu furi“, care include toate micile furturi la care noi nici nu ne gândim; sau porunca: „Să nu ai niciun alt dumnezeu afară de Mine“, care este călcată în picioare de cei care fac din alţi oameni sau din bogăţii punctul central al vieţii lor; de asemenea, porunca „Să nu pofteşti“ nu este deloc tratată serios în ziua de azi, când se pune atât de mult baza pe ceea ce avem sau pe ceea ce am dori să avem.

Să nu uităm că: „Cine va păzi toată legea, şi va greşi în una, s-a făcut vinovat de toate“ (Iacov 2.10). Aceasta înseamnă că cine blestemă folosind Numele lui Dumnezeu, sau fură, sau pofteşte, este vinovat ca unul care a călcat toate cele zece porunci! Nu putem fi îndreptăţiţi prin păzirea legii, căci prin lege doar învăţăm că suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu şi că nu putem avea nicio scuză. Legea lui Dumnezeu este dată pentru ca „orice gură să fie închisă“.

Dacă ai impresia că eşti „destul de bun“ pentru a merita cerul, nu te-ai cercetat niciodată sincer în lumina Cuvântului lui Dumnezeu!

T. D. Johnson

Vineri                     23            Octombrie

Şi eu am spus: „Cine eşti, Doamne?“ Şi Domnul a spus: „Eu sunt Isus pe care tu Îl persecuţi … Pentru aceasta M-am arătat ţie, ca să te rânduiesc slujitor şi martor, atât al celor ce ai văzut, cât şi al celor în care Mă voi arăta ţie“.

               Fapte 26.15,16

Probabil că nimeni nu a ştiut mai bine decât apostolul Pavel ce înseamnă „a te ţine strâns de Capul“. El nu numai că a fost convertit prin minunata descoperire că Hristos în cer este una cu sfinţii Săi pe pământ, dar i s-a şi revelat această taină a Adunării. De asemenea, a fost făcut slujitor al Adunării şi ne putem imagina ce efect au avut toate acestea în viaţa şi în umblarea lui.

Scriind colosenilor, el le spune: „ne rugăm neîncetat pentru voi“. Dorea ca ei să ştie despre lupta în care el era angajat pentru folosul lor, ca astfel ei să recunoască în mod inteligent şi din toată inima taina lui Dumnezeu şi să răspundă voii Domnului de a se ţine strâns de Capul, fiind strâns legaţi împreună, în mod practic, ca mădulare ale Trupului – căci aceasta este marea caracteristică a creştinismului. Filipenilor le-a scris: „Vă doresc pe toţi în dragostea lui Isus Hristos“, iar tesalonicenilor le spune: „Zi şi noapte ne rugăm nespus de mult, ca să vă vedem faţa şi să împlinim ce lipseşte credinţei voastre“. Când alţii, printr-o mărturie proastă, Îl dezonorau pe Domnul, Pavel plângea.

Mădularele Trupului îi erau atât de preţioase, încât a suferit multă durere şi a îndurat toate lucrurile pentru cei aleşi. El a spus: „Mă bucur acum în suferinţe pentru voi şi împlinesc în trupul meu cele ce rămân de suferit din necazurile lui Hristos, pentru Trupul Său, care este Adunarea“. Era atât de preocupat de binele Adunării lui Dumnezeu, încât nu numai că se ruga pentru toţi sfinţii, ci putea spune: „Cine este slab, şi eu să nu fiu slab? Cine se poticneşte, şi eu să nu ard?“.

H. H. Snell

Sâmbătă                24            Octombrie

Şi Ezechia a poruncit să se aducă arderea-de-tot pe altar. Şi, în clipa când a început arderea-de-tot, a început cântarea Domnului … Şi toată adunarea s-a închinat, şi cântăreţii au cântat, şi trâmbiţaşii au sunat; toate acestea până s-a terminat arderea-de-tot.

               2 Cronici 29.27,28

Este foarte important să înţelegem adevăratul caracter al închinării pe care o aşteaptă Dumnezeu de la noi şi care Îi este Lui plăcută. Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea în Hristos, deci scopul nostru ar trebui să fie mereu acela de a-L prezenta pe Hristos înaintea Tatălui. Hristos trebuie să fie mereu motivul închinării noastre şi El va fi aşa în măsura în care suntem conduşi de Duhul. Cât de des însă lucrurile stau cu totul altfel! Cât de frecvent, atât în adunare, cât şi acasă, tonul închinării şi duhul nostru sunt joase şi greoaie! Atunci suntem ocupaţi cu noi înşine, şi nu cu Hristos. Duhul Sfânt, în loc să fie liber să Îşi îndeplinească lucrarea, aceea de a lua din lucrurile lui Hristos şi de a ni le arăta, este obligat să ne îndrepte atenţia asupra noastră, ca să ne judecăm din cauza căilor greşite.

Această stare este deplorabilă şi solicită atenţia noastră atât ca adunare, cât şi ca indivizi; atât în public, cât şi în particular. De ce tonul adunărilor noastre este atât de scăzut de cele mai multe ori? De ce atâta slăbiciune, de ce atâta goliciune şi rătăcire? De ce cântările şi rugăciunile sunt atât de departe de adevăratul lor sens? De ce există atât de puţin din ceea ce merită cu adevărat numele de închinare? De ce este în mijlocul nostru atât de puţin din ceea ce înviorează inima lui Dumnezeu? De ce atât de puţin din ceea ce El numeşte „pâinea Mea, pentru jertfele Mele prin foc, de mireasmă plăcută Mie“? De ce suntem preocupaţi cu noi înşine şi cu împrejurările noastre, cu nevoile, cu dorinţele, cu slăbiciunile, cu încercările şi cu greutăţile noastre şi astfel Îl lăsăm pe Dumnezeu fără pâinea Lui? De fapt Îl jefuim de ceea ce este al Lui şi de ceea ce inima Lui iubitoare doreşte atât de mult.

C. H. Mackintosh

Duminică               25            Octombrie

Şi împăratul a trecut pârâul Chedron … Şi David a urcat suişul Măslinilor şi plângea pe când urca.

               2 Samuel 15.23,30

Împăratul David este o imagine a Domnului Isus Hristos, iar în acest capitol putem observa atât contraste, cât şi similitudini. Aici îl vedem pe împăratul David cum fuge dinaintea răzvrătirii lui Absalom. El trece pârâul Chedron în compania unor prieteni şi urcă Muntele Măslinilor plângând. Şi Domnul Isus, după ce S-a rugat pentru ucenicii Săi, a trecut pârâul Chedron şi a mers în grădina Ghetsimani, pe Muntele Măslinilor (Ioan 19.1).

Împăratul David era un tată care fugea de fiul său răzvrătit. Domnul Isus a fost un Fiu ascultător (Evrei 5.8), care a împlinit voia Tatălui Său.

David urca plângând. Iar pe Domnul Isus, „căzut cu faţa la pământ“, Îl auzim spunând: „Sufletul Meu este foarte întristat, până la moarte“ (Matei 26.38,39).

Împăratul David îl instruieşte pe Ţadoc să ducă chivotul lui Dumnezeu înapoi în cetate (2 Samuel 15.25). Încătuşat de oameni, Domnul Isus, adevăratul Chivot, Dumnezeu şi Om într-o singură Persoană (1 Timotei 3.16), Se întoarce în cetate să împlinească „lucrarea pe care o avea de împlinit în Ierusalim“.

David a fost trădat de prietenul şi sfătuitorul său, Ahitofel (2 Samuel 15.31); Domnul Isus a fost trădat de Iuda, „prietenul Său apropiat“ (Psalmul 41.9; Matei 26.48‑50). Şi Ahitofel şi Iuda s-au spânzurat după trădare (2 Samuel 17.23; Matei 27.5).

David a fost respins ca împărat de poporul său, dar aceasta a fost disciplina lui Dumnezeu pentru păcatul lui (2 Samuel 12.11). Domnul Isus a fost respins de ai Săi ca împărat (Luca 19.14), dar El a suferit pentru păcatele noastre, „ca să ne aducă la Dumnezeu“ (1 Petru 3.18).

B. Reynolds

Luni                        26            Octombrie

Nicodim le-a zis: „Judecă legea noastră pe un om dacă nu a auzit întâi de la el şi nu a cunoscut ce face?“.

               Ioan 7.50,51

Nicodim era un membru al sinedriului, al Curţii Supreme a Iudeilor. Aici îl vedem încercând să împiedice o nedreptate punând o întrebare la care toţi cunoşteau răspunsul. Legea le spunea să cerceteze „neînţelegerile dintre fraţi“ (Deuteronom 1.16). Aceasta însemna clar că trebuiau ascultate ambele părţi implicate. Aici însă ei erau gata să-L judece pe Domnul Isus într-un mod nedrept, condamnându-L înainte să-L audieze.

Uneori se crede că doi sau trei sunt de ajuns pentru a se face o judecată dreaptă, dar aceasta nu este adevărat dacă toţi martorii provin dintr-o singură parte din cele implicate! Toţi părinţii au experimentat cazuri când copiii lor au venit cu nemulţumiri împotriva camarazilor de joacă – ei vorbind convingător de nevinovăţia proprie şi de comportamentul rău al celorlalţi. Dar ce imagine diferită reiese când şi partea cealaltă este ascultată! Fiecare parte spune «adevărul», dar spune numai acel adevăr care o pune pe ea într-o lumină favorabilă!

Când prietenii noştri sau oamenii pe care îi respectăm ne relatează un conflict, tendinţa noastră naturală este să îi credem şi în subconştient să ne formăm o părere. Şi chiar dacă, respectând cerinţa formală, ascultăm şi cealaltă parte, de fapt noi nu ascultăm ambele părţi, deoarece concluzia noastră era deja formată după prima relatare. Există oameni care au convingerea că nu sunt părtinitori, dar a căror judecată este deja influenţată şi decisă de partea pe care au auzit-o prima dată – fiind evident pentru oricine că judecata lor este incorectă. Facem şi noi oare parte dintre aceştia?

Judecata dreaptă, fie că este vorba de familie, de adunare sau de tribunalele lumii acesteia, poate exista numai atunci când ambele părţi sunt ascultate. Scriptura zice: „Ascultaţi neînţelegerile dintre fraţii voştri şi judecaţi cu dreptate … Să nu fiţi părtinitori în judecată“ (Deuteronom 1.16,17).

A. H. Crosby

Marţi                      27            Octombrie

Şi Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său … Şi Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Fiţi roditori şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l“.

               Geneza 1.27,28

Şi Domnul i-a vorbit lui Moise, zicând … „Să-Mi facă un locaş sfânt, ca să locuiesc în mijlocul lor“.

               Exod 25.1,8

Un secret minunat ni se dezvăluie atunci când trecem de la primele capitole ale Genezei la cele care încheie cartea Exod. În Geneza Îl vedem pe Domnul Dumnezeu pregătind un loc pentru om, iar în Exod îl vedem pe om pregătind o locuinţă pentru Domnul.

La începutul Genezei, Domnul Dumnezeu a creat cerurile şi pământul. Apoi a plantat o grădină în Eden şi acolo l-a pus pe omul pe care l-a creat, binecuvântându-l cu nespuse binecuvântări. L-a încununat, l-a îmbogăţit şi i-a dat un ajutor potrivit, ca el să poată da glas satisfacţiei depline a inimii Sale.

Ştim cum omul a întinat şi a pierdut această frumoasă moştenire şi cum a fost alungat din grădină, prin judecată, ca să lucreze pământul. De asemenea, Dumnezeu Însuşi a devenit un străin în propria Sa creaţie. Un pământ întinat de păcat nu putea constitui o locuinţă pentru Dumnezeu. El nu Se putea odihni şi nu putea fi satisfăcut acolo, cum se întâmplase odinioară, privindu-Şi creaţia curată, pură şi perfectă, aşa cum tocmai ieşise din mâinile Sale. De-a lungul timpului, El i-a vizitat pe aleşii Săi care se aflau pe pământul căzut, dar, după ce le vorbea, „Domnul Se îndepărta“. Păcatul întinase creaţia şi o separase de Dumnezeu.

După o vreme, Dumnezeu a pus deoparte un popor pentru Sine dintre naţiunile acestui pământ întinat, l-a răscumpărat prin sânge şi l-a făcut un popor al Său, separat de păcat, aşa cum este El Însuşi. Iar acest popor, la timpul potrivit, într-un fel potrivit şi într-un caracter potrivit, I-a pregătit o locuinţă, un cort în care să vină şi să locuiască gloria Sa.

J. G. Bellet

Miercuri                  28            Octombrie

Şi Moise a terminat lucrarea. Şi norul a acoperit cortul întâlnirii şi gloria Domnului a umplut cortul.

               Exod 40.33,34

Cerurile şi pământul fuseseră deja create, iar grădina Edenului fusese deja sădită atunci când omul a fost aşezat acolo, încununat şi împlinit de cea care îi era ajutorul potrivit, deplin satisfăcut de binecuvântările divine. Toate acestea fuseseră lucrarea lui Dumnezeu pentru om. În Exod, cortul întâlnirii a fost făcut de om pentru Dumnezeu, iar gloria a intrat în el şi norul s-a odihnit peste el. Domnul Dumnezeu S-a bucurat de noua Sa locuinţă, aşa cum Adam se bucurase de a sa.

Ce minunat! Prin suveranitate, Dumnezeu pregătise locuinţă pentru om, iar acum, prin ascultare, omul a pregătit o locuinţă pentru Dumnezeu. Domnul Dumnezeu dăduse toate instrucţiunile cu privire la acest cort al întâlnirii. Cum a fost proiectat de Dumnezeu, exact aşa l-au făcut israeliţii. Şi, aşa cum Domnul Însuşi a privit la tot ceea ce crease după buna Lui plăcere divină, spunând că este bun, odihnindu-Se şi binecuvântând-o, tot aşa a privit şi Moise la ceea ce făcuse poporul Israel: totul era după porunca şi instrucţiunile lui Dumnezeu. Moise, la rândul lui, a declarat că lucrarea era bună şi a binecuvântat poporul. Apoi, păstrând totul în mâna Sa suverană, Domnul îi porunceşte lui Moise să monteze acest cort al întâlnirii. Moise a făcut aceasta într-un spirit de ascultare, după care Domnul, în imaginea norului şi a gloriei, a intrat în posesiunea locuinţei Sale.

Aici este lucrul minunat, că, deşi Domnul construieşte ceva pentru om şi apoi omul construieşte şi el ceva pentru Domnul, există totuşi o diferenţă infinită între aceste două lucrări, anume că Domnul face aceasta după planul Său suveran şi după buna Sa plăcere, în timp ce omul o face în ascultare.

J. G. Bellet

Joi                          29            Octombrie

Eu te voi instrui şi te voi învăţa calea pe care trebuie să mergi.

               Psalmul 32.8

Nu există siguranţă mai preţioasă decât aceasta, că ne aflăm sub grija iubitoare şi constantă a Tatălui nostru ceresc, că tot ce se întâmplă în viaţa noastră este bine rânduit de El. Este liniştitor să realizăm că orice eveniment nesemnificativ, ca şi orice perioadă de adâncă încercare, fac parte din planul rânduit de El pentru noi.

Dumnezeu promite că ne va instrui şi că ne va învăţa, dar cum face El aceasta? El nu ne învaţă şi nu ne conduce pe căile alese de noi, ci doar pe drumul rânduit de El! Adesea noi am alege calea «cea mai bună», dar El alege calea care este cea mai bună pentru noi. Precum israeliţii, noi am alege drumul uşor şi scurt, care trece prin ţara filistenilor, însă Dumnezeu ne duce pe un drum lung, care trece prin pustie.

Nu este bine să punem la îndoială planurile Sale pentru noi. Aşa cum Şi-a condus poporul în vechime, la fel ne conduce şi pe noi: numai pe drumul cel bun. Nu este nevoit uneori grădinarul să taie şi să sape plantele înainte ca ele să dea rod bogat? În final, parfumul şi frumuseţea plantelor dovedesc înţelepciunea lui.

Tot astfel şi Gospodarul nostru ceresc vede potrivit uneori să folosească cuţitul. Să fim siguri că nicio tăiere nu este de prisos. Atunci când noi vom înflori deplin în cer, aşa cum înfloresc plantele aici, vom înţelege şi vom recunoaşte necesitatea tuturor acestor acţiuni.

Credinciosule, ridică-te şi mergi pe drumul tău, bucurându-te de înţelepciunea perfectă a instrucţiunilor şi a călăuzirii Sale! „Iată, ochiul Domnului este peste cei care se tem de El, peste cei care aşteaptă bunătatea Lui, ca să le scape sufletul de la moarte şi să-i păstreze în viaţă“ (Psalmul 33.18,19).

J. R. Macduff

Vineri                     30            Octombrie

El este Capul trupului, al Adunării; El este Începutul, Cel Întâi-născut dintre cei morţi, ca El să aibă întâietate în toate.

               Coloseni 1.18

Până când Domnul Isus nu S-a înălţat, nu era nimeni în cer care să fie Capul Trupului. Atunci când Omul, în persoana Fiului, a mers, prin moarte, în gloria lui Dumnezeu, a fost aşezat la dreapta lui Dumnezeu „în cele cereşti, mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor“. Atunci „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl gloriei, … L-a dat Cap peste toate, Adunării, care este Trupul Său“. Aici învăţăm că noţiunea de Cap al Trupului este direct legată de înălţarea lui Hristos şi că, până la înălţarea Lui, nu puteau exista mădulare pe pământ (Efeseni 1.17‑23).

De asemenea, Trupul nu putea fi format până când Duhul Sfânt nu avea să vină pe pământ, Duh Sfânt pe care Hristosul înălţat L-a primit de la Tatăl şi L-a trimis; pentru că ni se spune că „am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur Trup“ (1 Corinteni 12.13). De aceea nu este scripturistic să vorbim despre Hristos ca fiind Cap al Adunării în timpul când S-a aflat pe pământ, fie înainte, fie după învierea Sa. Îl putem privi sus, acolo unde este El acum, pentru a cunoaşte, printre alte glorii, că El a murit pentru păcatele noastre, că a înviat pentru îndreptăţirea noastră, că este viaţa, dreptatea şi pacea noastră, şi că este Capul Trupului Său, al Adunării. Cum am putea să-L lăudăm îndeajuns pe Dumnezeu pentru un aşa har măreţ!

H. H. Snell

Înălţat acum în gloria minunată,

Tu eşti Capul, Dătător de viaţă;

Nici viaţa, nici moartea, nici adâncul, nici înălţimea,

Nu vor fi în stare de Tin’ să ne despartă.

J. G. Deck

Sâmbătă                31            Octombrie

Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să vestesc captivilor eliberare.

               Luca 4.18

În Evanghelia după Luca avem relatarea mişcătoare a intrării Domnului în slujba Sa publică, în această lume de păcat şi de durere. Din cuvintele de mai sus, rostite chiar de El, aflăm caracterul slujirii Lui. Lumea este plină de inimi zdrobite. Omul încearcă să-şi ascundă durerea sub masca veseliei şi a râsului, dar în Proverbe 14.13 citim: „Chiar când râde, inima este plină de durere“. Sub masca veseliei sunt însă dureri tainice şi inimi frânte.

Psalmistul ne spune că Dumnezeu „vindecă pe cei cu inima zdrobită şi le leagă rănile. El socoteşte numărul stelelor: le dă nume tuturor. Mare este Domnul nostru“ (Psalmul 147.3‑5). Numărul stelelor este prea mare ca să-l putem cuprinde, durerea unei inimi zdrobite este prea profundă ca s-o putem înţelege; dar Dumnezeu poate să numere stelele din cer şi poate vindeca o inimă zdrobită de pe pământ. În marea Sa bunătate, El L-a dat pe Singurul Său Fiu să vină în lumea aceasta şi să vindece inimile zdrobite.

Privind la Domnul Isus, vedem în sfârşit un Om perfect, venit în lumea aceasta pentru a căuta inimi zdrobite. Refuzând lumea, cu toată onoarea şi bogăţia ei, El a ales să fie Cel sărac, căutând pe cei cu inima zdrobită, ca să le usuce lacrimile şi să le vindece rănile.

Când Îl privim trecând prin această vale a plângerii, în căutarea inimilor frânte, Îl vedem vindecând inima zdrobită a unui păcătos, legând rănile inimii zdrobite a unui credincios şi ştergând lacrimile unei văduve cu inima zdrobită. Mai mult, vedem că răutatea şi cruzimea inimii omului au fost de aşa fel încât, în cele din urmă, inima Lui Însuşi a fost frântă. Noi am zdrobit inima Celui care a venit să vindece inimile noastre zdrobite.

H. Smith

Duminică                 1              Noiembrie

Şi îngerul, răspunzând, le-a spus femeilor: „Nu vă temeţi; pentru că ştiu că voi Îl căutaţi pe Isus cel răstignit. Nu este aici, pentru că a înviat, după cum a spus. Veniţi, vedeţi locul unde era pus Domnul“.

                Matei 28.5,6

Mormântul gol al lui Isus este în continuare o dovadă tăcută şi eficientă a învierii Lui. Dacă ar fi fost posibil ca trupul Său să fie găsit, ucenicii L-ar fi înmormântat cu grijă din nou. Şi dacă împotrivitorii Lui l-ar fi putut scoate de undeva, ei l-ar fi expus cu cea mai mare satisfacţie în văzul tuturor, ca o dovadă a faptului că profeţia Sa despre propria-I înviere fusese complet neadevărată.

Dar nici prietenii, nici duşmanii nu au putut găsi trupul Lui, deoarece Dumnezeu L-a înviat pe Fiul Său din morţi, în semn de deplină recunoaştere şi satisfacţie privind lucrarea Sa de la cruce. Mormântul era gol în dimineaţa dintâi a săptămânii, nu pentru că ucenicii ar fi venit şi I-ar furat trupul în timp ce soldaţii dormeau – o explicaţie absurdă venită din partea acestor soldaţi.

Nu! Ci trupul lui Isus nu mai era acolo fiindcă El Şi-a dus la îndeplinire propriile cuvinte afirmate în auzul tuturor, anume că, dacă templul trupului Său va fi dărâmat, El îl va învia în trei zile.

Învierea este atribuită Tatălui (Evrei 13.20), Fiului (Ioan 2.19‑21; 10.17,18) şi Duhului Sfânt (Romani 8.11). Întreaga Trinitate a luat parte la acest eveniment glorios, la miracolul suprem al tuturor timpurilor, când Cel care a murit pentru păcatele noastre a înviat pentru îndreptăţirea noastră.

Cu siguranţă, puţin înţelegea Iosif din Arimateea onoarea de care avea parte atunci când pregătea mormântul cel nou, care a fost de fapt locuinţa pentru câteva ore a trupului Celui care este acum viu în vecii vecilor.

H. A. Ironside

Luni                          2              Noiembrie

Şi aţi uitat de tot îndemnul care vă vorbeşte ca unor fii: „Fiul meu, nu dispreţui disciplinarea Domnului, nici nu te descuraja când eşti mustrat de El; pentru că Domnul îl disciplinează pe acela pe care-l iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pe care-l primeşte“. Dar orice disciplinare, pentru acum, nu pare a fi de bucurie, ci de întristare; dar după aceea le dă celor deprinşi prin ea rodul dătător de pace al dreptăţii.

               Evrei 12.5,6,11

Fiind născuţi din Dumnezeu, avem o nouă natură, iar El lucrează pentru a o întări. Suntem aşezaţi în poziţia de copii şi de aceea avem parte de disciplina, de mustrarea de care Dumnezeu face parte celor pe care îi iubeşte. Dumnezeu ne educă aşa cum un tată îi educă pe copiii săi. Uneori un copil face lucruri necugetate pentru că nu a fost învăţat să nu procedeze aşa. Un creştin este ca un copil şi trebuie să fie educat şi instruit. Este posibil ca voinţa mea să trebuiască să fie zdrobită, iar pornirile care sunt în mine să fie conştientizate şi, probabil, este nevoie ca eu să fiu umilit. El ne zdrobeşte, subjugând răul din noi şi aducându-ne astfel mai aproape de Sine.

Există modalităţi variate prin care noi, sfinţii, suntem încercaţi. Prin toate situaţiile, Dumnezeu Se ocupă personal de noi, cu trăsăturile noastre particulare, pentru a ne zdrobi şi a ne instrui. Trebuie să realizăm faptul că Dumnezeu ne iubeşte atât de mult şi că avem un aşa de mare preţ înaintea Lui, încât este nevoie ca prin astfel de suferinţe să ne facă părtaşi sfinţeniei Sale (vers. 10). De multe ori nu suntem în stare să realizăm că, atunci când vin problemele peste noi, este vorba de fapt de dragostea lui Dumnezeu, care lucrează pentru desăvârşirea noastră şi că El a vegheat asupra noastră vreme de săptămâni, sau poate ani, până să aducă peste noi necazul de care El ştia că avem nevoie.

Este de cea mai mare importanţă să fim conştienţi de preocuparea permanentă a Domnului cu noi, în dragoste. Facem parte din familia Lui, Îi aparţinem şi de aceea ne tratează conform poziţiei noastre, de fii şi fiice. Ni se spune că disciplinarea divină produce la început durere şi întristare, dar mai târziu, cu siguranţă, aduce binecuvântare. Într-adevăr, acest lucru este foarte încurajator.

J. N. Darby

 

Marţi                        3              Noiembrie

Şi bărbatul Ieroboam era tare şi viteaz. Şi Solomon l-a văzut pe tânăr că era muncitor şi l-a pus peste toată lucrarea casei lui Iosif. Şi a zis lui Ieroboam: „Ia-ţi zece bucăţi, pentru că aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel:«Iată, voi rupe împărăţia din mâna lui Solomon şi-ţi voi da zece seminţii; şi te voi lua şi vei împărăţi peste tot ce-ţi va dori sufletul şi vei fi împărat peste Israel»“.

               1 Împăraţi 11.28,31,37

Ieroboam, primul împărat peste cele zece seminţii ale lui Israel, era fiul unei văduve, un tânăr de mare perspectivă. Din punct de vedere omenesc, avea tot ce îi trebuia pentru a reuşi în viaţă. În perioada când Solomon se ocupa cu fortificarea Ierusalimului, l-a remarcat pe tânărul Ieroboam ca fiind foarte iscusit şi harnic şi, în consecinţă, l-a pus peste cetele din Efraim şi din Manase. Un gând important este acela că nu doar Solomon l-a observat pe Ieroboam, ci chiar Dumnezeu văzuse iscusinţa şi ambiţia lui. Privirea lui Dumnezeu este asupra căilor omului şi, mai mult decât atât, El cunoaşte gândurile şi dorinţele inimii fiecărui om.

Dumnezeu l-a trimis pe profetul Ahia să-l anunţe pe Ieroboam că, din cauza necredincioşiei poporului Său, va lua domnia ţării din mâna fiului lui Solomon şi i-o va da lui, făcându-l împărat peste zece seminţii. Deşi Dumnezeu este credincios cuvântului şi disciplinei anunţate dinainte, niciodată nu Se grăbeşte să-şi exercite judecata dreaptă. Acest lucru îl vedem şi aici: datorită promisiunii Sale către David, El nu a luat întreaga împărăţie din mâna familiei lui David şi nici nu şi-a pus în practică judecata în timpul vieţii lui Solomon.

Dibăcia lui Ieroboam era vrednică de laudă, dar Dumnezeu caută mai mult decât trăsături de caracter omeneşti, chiar dacă acestea sunt pozitive. El priveşte înăuntrul omului şi doreşte inimi dedicate în totul Lui. Astfel, El i-a spus lui Ieroboam: „Şi va fi aşa: dacă vei asculta de tot ce îţi voi porunci şi vei umbla în căile Mele şi vei face ce este drept în ochii Mei, păzind rânduielile Mele şi poruncile Mele, cum a făcut David, robul Meu, atunci voi fi cu tine şi-ţi voi zidi o casă statornică, aşa cum i-am zidit lui David, şi-ţi voi da ţie pe Israel“ (vers. 38).

E. P. Vedder Jr.

Miercuri                    4              Noiembrie

Umblaţi în Duh şi nicidecum nu veţi împlini pofta cărnii.

               Galateni 5.16

Uneori ne asemănăm cu o persoană care încearcă să conducă o maşină fără combustibil. Întocmai ca şi automobilul fără benzină, un creştin nu poate trăi spre gloria lui Dumnezeu fără puterea Duhului Sfânt.

Ce se întâmplă deci când alimentăm cu benzină – când umblăm în Duhul? În primul rând, începem să nu mai umblăm în carne. Duhul lui Dumnezeu înlocuieşte treptat faptele cărnii cu roada Sa (Galateni 5.22,23). Manifestări ca: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea şi înfrânarea încep să domine gândirea şi acţiunile noastre.

În al doilea rând, începem să ne bucurăm de felul de viaţă pe care Dumnezeu l-a rânduit pentru noi. Duhul lui Dumnezeu doreşte ca aceasta să fie o realitate în vieţile noastre, umplându-ne cu Hristos Însuşi. Domnul Isus a afirmat clar faptul că viaţa noastră nu trebuie să fie caracterizată de stres, de frustrare şi îngrijorare (Matei 6). El va înlocui îngrijorările cu pacea, frustrările cu bucuria, stările noastre de nervozitate cu dragostea Sa, iar stresul cu odihna Sa. Acest lucru va avea, de asemenea, un efect pozitiv asupra relaţiilor noastre familiale, viaţa rodnică de familie depinzând de viaţa vibrantă şi roditoare a fiecărui membru în parte.

În al treilea rând, învăţăm să ne rugăm în Duhul (Iuda 20). Acest lucru nu înseamnă a ne ruga Duhului! În Scriptură nu suntem îndemnaţi să ne rugăm Duhului şi nici nu găsim vreun loc în care să fie vreo rugăciune adresată Duhului Sfânt. Duhul Sfânt locuieşte în fiecare credincios, îndreaptă şi modelează rugăciunile noastre în acord cu voia lui Dumnezeu, iar noi ne putem ruga cu încredere, deoarece Dumnezeu a promis că rugăciunile noastre nu vor rămâne fără răspuns din partea Sa. „Şi aceasta este îndrăzneala pe care o avem la El, că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă orice cerem, ştim ca avem lucrurile pe care le-am cerut de la El“ (1 Ioan 5.14,15).

G. W. Steidl

Joi                            5              Noiembrie

Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit. Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi smerită! Fă bine Sionului, în bunătatea Ta; zideşte zidurile Ierusalimului. Atunci vei găsi plăcere în jertfe ale dreptăţii: în arderea-de-tot şi în jertfa întreagă; atunci se vor aduce tauri pe altarul Tău.

               Psalmul 51.17‑19

Şi veţi fi lăsaţi puţini la număr, voi, care eraţi mulţi ca stelele cerurilor, pentru că n-ai ascultat de glasul Domnului Dumnezeului tău.

               Deuteronom 28.62

 

David a trebuit să umble prin apele adânci ale suferinţei şi smeririi din cauza propriilor greşeli, dar prin aceasta a învăţat lecţii foarte importante. Cu toţii greşim. Acum, ce intenţionăm să facem privitor la această situaţie? Dacă spunem: „Vom construi“, atunci Dumnezeu va dărâma (Ieremia 45.4).

În mod individual şi colectiv trebuie să ne mărturisim falimentul nostru total: „Dumnezeu a descoperit nelegiuirea robilor tăi“ (Geneza 44.16); acest fapt este în concordanţă cu rugăciunea regelui Solomon: „când îşi vor recunoaşte fiecare suferinţa inimii lui“ (1 Împăraţi 8.38). Făcând aşa, ne putem sprijini pe Domnul, convinşi de ajutorul şi de călăuzirea Sa în toate problemele şi dificultăţile noastre.

Suntem confruntaţi cu probleme grele şi avem mare nevoie să ştim că, în aceste situaţii, ieşirea şi scăparea din ele se realizează numai în dependenţă de Domnul. Uneori abuzăm de acest adevăr, însă niciodată prin aceasta nu vom avea o scuză plauzibilă pentru neglijarea adevărului divin. „El vindecă pe cei cu inima zdrobită şi le leagă rănile“ (Psalmul 147.3). „Doamne, deşi nelegiuirile noastre mărturisesc împotriva noastră, lucrează pentru Numele Tău, pentru că multe sunt necredincioşiile noastre! Am păcătuit împotriva ta“ (Ieremia 14.7). „Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită şi-i salvează pe cei cu duhul mâhnit“ (Psalmul 34.18).

Ca şi psalmistul, şi noi poate am trecut prin „ape adânci“, am avut „inima zdrobită“; să nu uităm că El „ne leagă rănile“ şi ne „răscumpără viaţa din groapă“, amintindu-Şi „că suntem ţărână“ şi nefăcându-ne după păcatele noastre. De aceea, scumpi fraţi şi surori în Domnul Isus, să-I cerem Domnului să ne susţină şi să ne dea har să continuăm drumul alături de El pe acest pământ.

A. E. Bouter

Vineri                       6              Noiembrie

Şi, fiind făcut desăvârşit, a devenit, pentru toţi cei care ascultă de El, autor al mântuirii eterne.

               Evrei 5.9

Permite-mi să te întreb: Eşti creştin? Poate spui că aceasta este o întrebare foarte simplă. Atunci întrebarea trebuie să primească un răspuns simplu şi sincer chiar acum. Dar poate întrebi: Ce înţelegi prin denumirea de „creştin“? Prin această denumire înţeleg o persoană care-L cunoaşte în mod real şi personal pe Hristos, nu o persoană care ştie câte ceva despre El. Un creştin este o persoană care-L cunoaşte pe Hristosul respins şi apoi trimis la moarte, dar acum înălţat şi glorificat la dreapta lui Dumnezeu. Creştinul se află într-o relaţie personală cu Mântuitorul slăvit, chiar acolo în cer unde Acesta Se află acum. Un creştin este un om născut din Dumnezeu, ale cărui păcate sunt iertate, care a primit Duhul Sfânt şi care este conştient de toate acestea. Dacă spui: «Sper că am toate acestea», înseamnă că nu eşti un creştin în adevăratul sens al cuvântului şi, dă-mi voie să îţi spun direct, că nu ai înţeles încă esenţa creştinismului.

Un creştin este legat în mod într-un mod de nezdruncinat cu Salvatorul victorios şi înălţat. Este legat cu Cel care mai întâi a venit jos pe pământ şi a murit pentru el, i-a purtat păcatele, apoi i le-a şters pe toate fără excepţie, după ce a îndeplinit toate cerinţele drepte ale lui Dumnezeu cu privire la păcat. Acest Mântuitor este acum înălţat în prezenţa lui Dumnezeu, unde a pregătit un loc în Sine Însuşi pentru cei credincioşi, înaintea lui Dumnezeu, şi Se va întoarce să-i ia pe creştini la Sine.

Binecuvântarea creştinului este aceasta: el ştie că păcatele sale sunt iertate, ştie că este salvat şi ştie că Dumnezeu este Tatăl său; are Duhul Sfânt locuind în el, este o persoană care nu se mai teme de moarte, nici de judecată, ci aşteaptă întoarcerea Mirelui, pentru a fi condus în glorie.

Repet întrebarea: Eşti creştin? Ai tu dreptul la acea poziţie de glorie perfectă? Prin ce se câştigă acest drept? Prin sângele preţios al lui Hristos – nimic mai mult, nimic mai puţin.

W. T. P. Wolston

Sâmbătă                  7              Noiembrie

Am ajuns ca un pelican din pustiu, sunt ca o cucuvea din dărâmături. Veghez şi sunt ca o pasăre singuratică pe un acoperiş.

               Psalmul 102.6,7

Această exprimare este cea a Domnului Isus în zilele călătoriei Sale pe pământ. Situaţia Sa a fost comparată cu cea a unui pelican în pustiu. Pelicanul, ştim cu toţii, este o pasăre de apă, care trăieşte într-un mediu unde se află apă din belşug, iar existenţa sa în pustiu nu este ceva normal, el fiind acolo departe de habitaclul lui natural. Domnul Isus, obişnuit cu atmosfera binecuvântată din cer, în prezenţa Tatălui Său, Se afla acum pe un pământ uscat, care era lipsit de binecuvântarea prezenţei lui Dumnezeu. Domnul a simţit profund această experienţă în sufletul Său. Nici chiar ucenicii Săi nu Îi puteau oferi mângâierea şi desfătarea cu care era obişnuit în ceruri.

Mersul Său pe pământ se poate compara şi cu situaţia unei cucuvele în locuri pustii. Domnul a simţit mai mult decât oricine ce înseamnă să fii singur aici pe pământ. O vrabie singură pe vârful unei case este o altă imagine a izolării Sale, dar dintr-un alt punct de vedere. Pentru cucuvea, locurile îndepărtate şi izolate, departe de oameni, sunt ceva normal. Acesta este mediul în care ea trăieşte. Spre deosebire de cucuvea, vrabia este o pasăre care se asociază cu altele asemenea ei, iar casa vorbeşte de asociere cu ceilalţi. În imaginea din acest psalm, ar fi de aşteptat ca vrăbiuţa să fie în compania altor vrăbii, dar ea este singură.

Prin urmare, Domnul Isus a dorit părtăşia cu ucenicii Săi, dar, în ajunul răstignirii Sale, ei au adormit (Luca 22.40‑46). De asemenea, în Luca 9.18 citim că, „pe când Se ruga singur, ucenicii erau cu El“. Era El singur? Da! Erau ucenicii Săi cu El? Da! Deşi prezenţi în mod fizic acolo, ucenicii nu au pătruns în gândurile, în trăirile Sale interioare şi nici nu au înţeles rugăciunea Domnului. Ce singurătate!

L. M. Grant

Duminică                 8              Noiembrie

Vorbeşte fiilor lui Israel şi spune-le: „Când veţi intra în ţara pe care v-o dau şi veţi secera secerişul ei, atunci să aduceţi la preot un snop din cel dintâi rod al secerişului vostru. Şi el va legăna snopul înaintea Domnului ca să vă fie primit; preotul îl va legăna a doua zi după sabat“.

               Levitic 23.10,11

Sărbătoarea celor dintâi roade este o imagine a învierii Domnului Isus. Ea era în strânsă legătură cu Paştele şi era celebrată în timp ce se ţinea Sărbătoarea Azimelor. Sărbătoarea celor dintâi roade putea fi ţinută doar când fiii lui Israel ajungeau în ţara promisă. În Cuvântul lui Dumnezeu găsim detalii preţioase referitoare la acest subiect.

Prin moartea lui Hristos, Paştele nostru, toate relaţiile în care ne aflam odinioară cu Dumnezeu au fost desfiinţate. Prin învierea Sa, am fost aduşi într-o nouă poziţie înaintea lui Dumnezeu. „Cele vechi s-au dus, iată că toate s-au făcut noi“ (2 Corinteni 5.17). Hristos este cel dintâi rod al celor adormiţi şi, prin urmare, cei care au adormit în Isus vor fi înviaţi în acelaşi fel.

Înainte ca israelitul să aibă permisiunea să mănânce din roadele ţării, un snop din cea dintâi recoltă trebuia adus şi legănat înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să aibă partea dintâi. Prin căderea lui Adam şi a întregii omeniri, Dumnezeu a fost păgubit. Dar prin Hristos, ultimul Adam, totul a fost recuperat, iar Dumnezeu a fost glorificat, şi astfel, în şi prin Hristos, Dumnezeu primeşte ceea ce I se cuvine. Mai mult, partea adusă de israelit din recoltă era legănată înaintea Domnului în ziua imediat următoare sabatului – aceasta este prima zi a săptămânii, ziua în care Hristos a înviat triumfător dintre morţi. De aceea, noi, care suntem acum răscumpăraţi, suntem acceptaţi înaintea lui Dumnezeu prin Mântuitorul biruitor.

J. Redekop

Luni                          9              Noiembrie

Isus, ridicându-Se şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a spus: „Femeie, unde sunt aceia, acuzatorii tăi? Nimeni nu te-a condamnat?“ Şi ea a spus: „Nimeni, Doamne“. Şi Isus i-a spus: „Nici Eu nu te condamn. Mergi şi să nu mai păcătuieşti“.

               Ioan 8.10,11

Cărturarii şi fariseii au adus la Domnul Isus pentru condamnare o femeie prinsă chiar când săvârşea adulterul, însă El a făcut ca lumina Sa să strălucească asupra lor, astfel ca ei să-şi poată vedea adevărata stare. Însă nu au putut suporta strălucirea luminii, aşa că au plecat şi au lăsat-o pe femeie singură cu El.

Binecuvântat moment pentru ea! Nicio sentinţă, niciun judecător, nicio piatră aruncată către ea. Nu era ea o păcătoasă prinsă în flagrant delict, legea condamnând-o pe drept? Fără dubii că aşa era. Dar Isus era întruparea divină a harului şi adevărului (Ioan 1.17). Atât harul cât şi adevărul au strălucit puternic în această situaţie. „Adevărul“, prin puterea sa morală, i-a făcut pe acuzatorii ei să plece, iar „harul“ tămăduitor vine peste sufletul păcătos care tremura şi-l face să audă cuvintele preţioase: „Nici Eu nu te condamn“.

Trebuie să remarcăm însă care este temeiul pe care Domnul poate spune asemenea cuvinte care sunt un balsam şi o mângâiere pentru păcătoşi ca ea şi ca noi. Temeiul este, fără îndoială, moarta Sa ispăşitoare, deoarece, „fără vărsare de sânge, nu este iertare“ de păcate (Evrei 9.22).

Şi, în acest mod – Dumnezeu fie binecuvântat! – Hristos a lucrat, Dumnezeu a mărturisit, credinţa a acceptat, inima s-a umplut cu pace şi cu bucurie, iar harul ne-a făcut capabili să ne împotrivim păcatului în toate aspectele sale. Nu trebuie să uităm că este o legătură indisolubilă între aceste două expresii – „nu te condamn“ şi „să nu mai păcătuieşti“. În prima străluceşte harul, iar în cea de-a doua se face simţită sfinţenia. Nu numai: „nu te condamn“, ci şi: „să nu mai păcătuieşti“!

C. H. M.

Marţi                      10            Noiembrie

Şi Ieroboam a zis în inima sa: „Acum împărăţia se va întoarce spre casa lui David. Dacă poporul acesta se va sui să aducă jertfe la casa Domnului în Ierusalim, inima poporului acestuia se va întoarce la domnul lor, la Roboam, împăratul lui Iuda, şi pe mine mă vor ucide şi se vor întoarce la Roboam, împăratul lui Iuda“. Şi împăratul s-a sfătuit şi a făcut doi viţei de aur. Şi le-a zis: „Este prea mult pentru voi să vă suiţi la Ierusalim: iată dumnezeii tăi, Israele, care te-au scos din ţara Egiptului!“.

               1 Împăraţi 12.26‑28

Dumnezeu, care cercetează inimile şi care cunoaşte în amănunt inima omului, scoate aici la iveală gândurile inimii lui Ieroboam. El nu s-a încrezut cu toata inima în Dumnezeu, în bunătatea şi în cuvântul Său către el, făcând greşeala de a se baza pe propria-i inteligenţă. Scriptura ne spune că „cine se încrede în propria lui inimă este un nebun“ (Proverbe 28.26).

Încă de la început, Satan l-a făcut pe om să se îndoiască cu privire la bunătatea lui Dumnezeu; vedem aceasta la primii noştri părinţi, pe care i-a convins rapid că ceea ce le sugera el să facă era mult mai benefic pentru ei. De atunci încoace, omul caută mereu propriul avantaj. Vederea lui spirituală fiind scurtă, el se bazează pe inima sa şi pe înţelegerile proprii, căutând sfaturile şi părerile celor care au acelaşi mod de gândire ca el. Făcând acestea, ori Îl ignoră pe Dumnezeu, ori se înşală pe sine însuşi crezând că poate merge înainte fără să asculte de El. Deoarece Dumnezeu este „milos, încet la mânie şi bogat în îndurare şi adevăr, păstrând îndurare pentru mii, iertând nelegiuirea şi răzvrătirea şi păcatul“, omul uită că, de asemenea, Dumnezeu este un Dumnezeu „care nu socoteşte nicidecum nevinovat pe cel vinovat, care cercetează nelegiuirea părinţilor în copii şi în copiii copiilor, în cea de-a treia şi a patra generaţie“ (Exod 34.6,7).

Ieroboam şi-a instituit propria religie: această greşeală a constituit sursa ruinei tuturor împăraţilor lui Israel care au urmat după el. A făcut doi viţei de aur, a construit înălţimi, a aşezat preoţi dintre cei care nu erau leviţi şi a făcut o sărbătoare „ca sărbătoarea care era în Iuda“ (vers. 32). Să fim atenţi să nu schimbăm sau să modificăm instrucţiunile pe care Dumnezeu ni le-a dat în Cuvântul Său!

E. P. Vedder, Jr.

Miercuri                  11            Noiembrie

Isus le-a spus: „N-aţi citit niciodată în Scripturi: «Piatra pe care au lepădat-o ziditorii, aceasta a ajuns cap de unghi; aceasta a fost de la Domnul şi este minunată în ochii noştri»? Şi cine va cădea pe piatra aceasta va fi sfărâmat; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera“.

               Matei 21.42,44

Domnul a anunţat că împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la israeliţi şi va fi dată unei naţiuni care va produce rodul ei (vers. 43). La prima Sa venire, naţiunea lui Israel a fost sfărâmată pentru că L-a respins pe El, dar Piatra lepădată a devenit Piatra Bisericii. La a doua Sa venire, Domnul Se va întoarce ca o piatra care va spulbera toate naţiunile, acele puteri care s-au împotrivit autorităţii Sale.

Să observăm că expresiile „cine va cădea pe piatra aceasta va fi sfărâmat“ şi „pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera“ se aplică, de asemenea, fiecărui om care este în opoziţie cu drepturile lui Hristos. Când o persoană crede şi Îl acceptă pe Isus ca Domn şi Mântuitor, Domnul devine piatra de unghi a vieţii acelui om, iar acea viaţă va avea din acel moment un rost şi o formă nouă.

Este Isus Hristos piatra de unghi a vieţii tale? Este viaţa ta construită în jurul acestei pietre de unghi? Este viaţa ta construită cu grijă, folosind materiale care sunt valoroase şi de durată? Sau viaţa ta este structurată în jurul năzuinţelor şi dorinţelor pământeşti, fiind trăită în egoism şi în nepăsare? Dacă Isus Hristos nu este piatra de unghi a vieţii tale, cum se face că tu afirmi şi crezi că eşti creştin? Poate că niciodată nu ţi-ai recunoscut cu adevărat nevoia de a-L avea pe Hristos ca Mântuitor personal, care te va scăpa de judecata lui Dumnezeu.

Nu uita! Isus Hristos devine, pentru fiecare persoană care aude evanghelia, fie acum piatră de unghi, fie piatra care, mai târziu, îl va sfărâma.

D. R. Reid

Joi                          12            Noiembrie

Domnul mă avea la începutul căii Sale, înaintea lucrărilor Sale de demult. Din eternitate am fost unsă, de la început, înainte de a fi pământul.

               Proverbe 8 .22,23

 

Nu este nimic care să producă o mai mare nedumerire în mintea omului decât gândul veşniciei existente înainte de începutul lumii. Omul nu poate cunoaşte absolut nimic cu privire la acest subiect, în afară de ceea ce a descoperit Dumnezeu. Scriptura nu spune prea multe cu privire la veşnicia trecută. Chiar şi în Noul Testament, unde străluceşte cea mai clară şi mai deplină lumină a descoperirii lui Dumnezeu, sunt foarte puţine pasaje care descriu starea existentă înainte de întemeierea lumii. Dar aceste câteva aluzii ne dezvăluie puţin din planul tainic realizat de Dumnezeu înaintea întocmirii universului prin cuvântul atotputerniciei Sale şi a modelării acestuia prin înţelepciune Sa atotştiutoare.

„Întemeierea lumii“ este un termen folosit frecvent în Scriptură pentru desemnarea celui mai îndepărtat „început“ al trecutului, acesta fiind punctul de unde începe istoria omului în modul în care o cunoaştem.

Apocalipsa afirmă că numele care se găsesc în Cartea Vieţii au fost scrise în ea „de la întemeierea lumii“. Consemnarea divină a alegerii acestor persoane începe în acest punct. Dar ce se află înainte de acest început al creaţiei, când exista doar Dumnezeu? Ce se petrecea când Divinitatea era Absolutul, iar universul încă nu exista? Prin harul Lui şi prin dezvăluirile pe care I-a făcut plăcere să ni le ofere, aflăm despre dragostea Lui, despre precunoaşterea Lui, despre alegerea Lui şi despre promisiunea vieţii eterne pe care El ne-a făcut-o; prin urmare, înţelegem că aceste planuri ale dragostei Lui infinite au fost întocmite înainte de întemeierea lumii.

Planurile cu privire la harul acordat omului au existat în divinitate din veşnice, dar existenţa lor a fost făcută cunoscută omului în timp.

W. J. Hocking

Vineri                     13            Noiembrie

Deci acum nu este nicio condamnare pentru cei în Hristos Isus.

               Romani 8.1

Pentru cei mântuiţi prin Hristos nu mai este nicio condamnare. Nu-i mai aşteaptă nicio pedeapsă pentru păcatele lor. De ce? Domnul Isus a mers la moarte şi a suferit judecata dreaptă a unui Dumnezeu sfânt, o judecată pentru păcatele noastre, când El era pe cruce, iar după aceasta a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră (Romani 4.25).

Versetul de astăzi arată poziţia în care am fost aduşi prin har, după care versetul 4 din acelaşi capitol afirmă că noi suntem cei care nu mai umblăm potrivit cărnii, ci potrivit Duhului. Datorită Duhului Sfânt care locuieşte în noi, am fost eliberaţi de „legea păcatului şi a morţii“. Această lege a lucrat odinioară în noi, dar acum o nouă lege este activă, anume „legea Duhului de viaţă în Hristos“ (vers. 2).

Aceste două legi pot fi explicate astfel: dacă arunci în sus o piatră, legea gravitaţiei o va atrage înapoi spre pământ, dar dacă arunci o pasăre vie, atunci ea va zbura, pentru că „legea de viaţă“ din ea este mai puternică decât legea gravitaţiei. Într-un mod asemănător, noi nu mai suntem „morţi“ (Efeseni 2.1), ci acum avem o nouă viaţă prin Duhul lui Dumnezeu.

Cum trăim noi? Trăim „potrivit cărnii“, sau „potrivit Duhului“? (vers. 5). Deoarece „gândirea cărnii“ este împotriva legii lui Dumnezeu, umblarea în carne nu Îi place Domnului (vers. 7 şi 8). În orice caz, Duhul care locuieşte în noi ne înzestrează cu putere spre a trăi pentru Dumnezeu.

Responsabilitatea noastră este evidentă. Trebuie să permitem Duhului să ne conducă şi să vină în ajutor „slăbiciunii“ noastre (vers. 26). Cât de mulţumitori trebuie sa fim pentru acest Ajutor prezent totdeauna cu noi!

M. Girard

Sâmbătă                14            Noiembrie

Şi a coborât şi s-a scufundat de şapte ori în Iordan, după cuvântul omului lui Dumnezeu. Şi carnea lui s-a făcut din nou cum este carnea unui copil mic, şi el a fost curat. Şi s-a întors la omul lui Dumnezeu, el şi toată suita lui, şi a venit şi a stat înaintea lui şi a spus: „Iată, acum cunosc că nu este Dumnezeu pe tot pământul, decât în Israel; şi acum primeşte, te rog, un dar de la robul tău“.

               2 Împăraţi 5.14,15

Intervalul de timp dintre curăţirea lui Naaman şi întoarcerea sa la Elisei trebuie să fi fost foarte scurt, dar ce schimbare a avut loc! Pentru Naaman, toate lucrurile au devenit noi. El a fost vindecat, iar experienţa prin care a trecut i-a dat o convingere fermă, ajungând să creadă în Iahve, Dumnezeul lui Israel. Nicio convingere nu este mai puternică decât cea pe care un om o dobândeşte în decursul unei experienţe personale.

În acelaşi mod, când ne ridicăm de pe genunchi, iertaţi, acceptaţi şi născuţi din nou ca şi copii ai lui Dumnezeu, toate s-au schimbat pentru noi. Dacă cineva a trecut din moarte la viaţă, pare foarte dificil de conceput că o asemenea persoană nu este conştientă de schimbarea prin care a trecut. Cu adevărat, vindecarea noastră interioară, iertarea de păcatele noastre, nu este vizibilă în exterior, aşa cum a fost vindecarea de lepră a lui Naaman, dar sentimentul că am fost iertaţi şi acceptaţi este inconfundabil.

Primul impuls al lui Naaman a fost să facă publică convertirea sa şi să îşi exprime recunoştinţa. Răceala şi închiderea în sine nu se potrivesc cu o convertire sinceră. În ziua de azi, când dificultăţile noastre nu se compară cu cele ale lui Naaman, o mărturisire deschisă, sinceră, caldă şi plină de bucurie este, din nefericire, o excepţie. Unii se tem că ar putea deveni subiectul glumelor celorlalţi, alţii că îşi vor pierde relaţiile prezente, avantajele etc. Astfel de oameni îşi încep slujba pentru Dumnezeu prin a refuza să Îl slujească! Trebuie să fim întotdeauna gata să facem cunoscut credinţa şi speranţa care sunt în noi!

A. Edersheim

Duminică               15            Noiembrie

Şi, de a doua zi după sabat, de la ziua când aţi adus snopul darului legănat, să vă număraţi şapte sabate; să fie întregi; să număraţi cincizeci de zile până la a doua zi după sabatul al şaptelea; şi să aduceţi un nou dar de mâncare Domnului.

               Levitic 23.15,16

Şapte săptămâni erau numărate de la Sărbătoarea celor dintâi roade şi apoi, în a cincizecea zi, în dimineaţa de după Sabat, un dar nou de mâncare era adus Domnului. Această Sărbătoare a Săptămânilor semnifică în mod foarte clar coborârea Duhului Sfânt în ziua Rusaliilor. În acelaşi mod în care Fiul a fost împlinirea sărbătorii pascale prin moartea Sa, iar Tatăl a împlinit Sărbătoarea celor dintâi roade înviindu-L şi glorificându-L, Duhul Sfânt a împlinit Sărbătoarea Cincizecimii coborând şi rămânând peste ucenicii lui Hristos, atunci când aceştia erau strânşi în camera de sus.

Acest lucru a marcat un început nou în căile lui Dumnezeu. Israel fusese vasul mărturiei lui Dumnezeu pe pământ, dar nu a ascultat de poruncile Domnului, a omorât pe profeţi şi, în cele din urmă, L-a respins şi L-a omorât pe Fiul lui Dumnezeu. Dacă Israel L-a refuzat pe Dumnezeu, El i-a pus deoparte pentru un timp şi a introdus o nouă „ofrandă“.

Aceasta consta din două pâini coapte cu aluat. Acestea trebuia să fie cele dintâi roade. În timp ce aluatul vorbeşte întotdeauna în Scriptură despre ceea ce este rău, coacerea vorbeşte de focul judecăţii care opreşte acţiunea aluatului – a cărnii – făcând din credincioşi vase potrivite în care Duhul Sfânt să poată locui şi arăta gloriile Hristosului înălţat în cer. Aceasta caracterizează vremea în care trăim – timpul Adunării pe pământ. Hristos oglindit în Adunare şi prin Adunare, prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt, este ceea ce poate fi acum prezentat înaintea lui Dumnezeu ca cele dintâi roade, formate din evrei şi neamuri, alcătuind un om nou.

J. Redekop

Luni                        16            Noiembrie

Ca să nu dăm câştig lui Satan asupra noastră; pentru că nu suntem necunoscători ai

planurilor lui.

               2 Corinteni 2.11

Când Petru vorbeşte despre Satan, spune: „Fiţi treji, vegheaţi!“. Cu siguranţă că este de ajuns, pentru a fi treji, să ni se spună că Satan este ca un leu care răcneşte, gata să ne înghită. Nu numai că el vrea să strice bucuria noastră şi să ne împiedice slujirea, ci el vrea, dacă ar putea, să ne distrugă complet. Bunul Păstor ne arată faptul că Diavolul îşi dă toată silinţa să ne smulgă din mâna Sa şi a Tatălui, dar în acelaşi timp avem asigurarea Lui că nimeni nu va fi în stare să facă aşa ceva. Vrăjmaşul nu va putea niciodată nimici planurile dragostei lui Dumnezeu.

Cel rău acţionează mereu împotriva lui Dumnezeu, cu consecinţe distrugătoare pentru el; şi va continua aşa până la sfârşit. El nu poate cunoaşte inima omului. „Numai Tu cunoşti inima fiilor oamenilor“ (1 Împăraţi 8.39). Nu are discernământ spiritual şi nici nu poate înţelege scopurile lui Dumnezeu şi încercările spirituale prin care trec sfinţii Săi, dar, văzând faptele oamenilor, el îşi poate forma o părere despre ei, observându-i îndeaproape. Dacă va găsi vreun credincios model, care în umblarea sa are grijă să nu trezească poftele cărnii, cu siguranţă că va încerca să îl facă să se admire pe sine într-un mod religios sau să se înalţe, aşa cum face lumea.

Este deosebit de benefic să ştim că nu vreun dar mai special, nu succesul în lucrare, nu cunoştinţele biblice şi nu experienţa perilor albi ar putea constitui o barieră în calea cursei întinse de cel rău. În fiecare dintre acestea se poate strecura firea şi, în cele din urmă, duşmanul va pătrunde şi el pe aceeaşi portiţă. Dacă voinţa proprie descuie uşa pentru Satan, încrederea în sine este cea care o ţine larg deschisă.

Pe de altă parte există inima dependentă şi ascultătoare de Domnul, iar în acest caz adversarul nostru nu mai poate face absolut nimic. Ascultarea efectivă închide uşa împotriva vrăjmaşului, iar dependenţa de Domnul o ţine încuiată.

G. Cutting

Marţi                      17            Noiembrie

În timpul acela s-a îmbolnăvit Abiia, fiul lui Ieroboam. Şi Ieroboam a zis soţiei sale: „Te rog, ridică-te şi schimbă-ţi hainele, ca să nu se ştie că eşti soţia lui Ieroboam. Şi mergi la Şilo: iată, acolo este Ahiia, profetul, care mi-a spus că voi fi împărat peste poporul acesta. Şi ia în mâna ta zece pâini şi turte şi un vas cu miere şi mergi la el: el îţi va spune ce i se va întâmpla copilului“.

               1 Împăraţi 14.1‑3

Deşi Ieroboam a inventat o religie proprie pentru poporul peste care domnea, este evident faptul că nici el însuşi nu se încredea în aceasta. Când mâna lui întinsă s-a uscat, el i-a cerut omului lui Dumnezeu din Iuda să se roage lui Iahve pentru ca El să îi vindece mâna. Când fiul său Abiia a fost bolnav, a trimis-o pe soţia sa la profetul Ahiia, care acum era bătrân şi orb, pentru a afla ce i se va întâmpla copilului. Religia proprie i-a folosit pentru scopurile politice, nu însă şi când a fost vorba de starea lui de sănătate sau de viaţa copilului său. Acest principiu rămâne valabil pentru toate religiile pe care omul le-a inventat.

Şi totuşi, în cazul de faţă, Ieroboam nu s-a pocăit, menţinându-şi atitudinea sa înşelătoare. Soţia lui s-a deghizat şi a luat daruri cu care să meargă la profetul Ahiia. Nici profetul, nici ceilalţi oameni nu trebuia să cunoască misiunea ei. Dar Dumnezeu a ştiut şi l-a înştiinţat pe Ahiia, dându-i instrucţiuni clare cu privire la ceea ce va urma şi la ceea ce avea de făcut.

Dumnezeu a găsit ceva bun în copilul lui Ieroboam şi de aceea l-a luat acasă la El, înainte ca ziua judecăţii să se abată asupra casei lui Ieroboam. Acest copilaş a fost singurul membru al familiei lui Ieroboam care a avut parte de înmormântare şi pe care Israelul l-a plâns. În izbucnirea mâniei Sale împotriva regatului celor zece seminţii, Dumnezeu Şi-a arătat îndurarea faţă de acest băieţel. „Cel drept este luat dinaintea răului“ (Isaia 57.1). Mama copilului ştia de la profetul Ahiia că atunci când picioarele ei vor intra în oraş, copilul va muri. Ce povară grea trebuie să fi fost în sufletul acestei mame! Dumnezeu Îşi împlineşte întotdeauna Cuvântul Său.

E. P. Vedder, Jr.

Miercuri                  18            Noiembrie

Dar, după câteva zile, Pavel i-a zis lui Barnaba: „Să ne întoarcem acum şi să-i vizităm pe fraţii din fiecare cetate în care am vestit Cuvântul Domnului şi să vedem cum se află“.

               Fapte 15.36

Obiectivul muncii lui Pavel ca păstor se regăseşte cu claritate în cuvintele: „să ne întoarcem“. Evanghelistul aduce sufletele în legăturile frăţeşti, iar păstorul menţine şi întăreşte aceste legături. Pavel avea ambele daruri, însă fiecare dar are propria sferă de activitate şi propriul scop. Evanghelistul merge întâi şi predică lumii Cuvântul lui Dumnezeu, în timp ce păstorul îi vizitează pe aceia asupra cărora acest Cuvânt a avut efect. Domnul nu doar strânge oile Sale şi apoi le lasă fără să Se îngrijească de ele, ci oferă mijloacele prin care ele să fie hrănite şi păzite. Marele Păstor va umple inima fiecăruia dintre noi cu propria Lui afecţiune şi grijă plină de tandreţe pentru oile Sale. El a fost cel care a mişcat inima apostolului Pavel pentru a exprima şi a împlini cuvintele: „să ne întoarcem“.

Observaţi ce spune Pavel. Nu contează cât de des ai mai fost acolo înainte – întotdeauna va fi nevoie de darul de păstor şi de efectele pe care acesta le produce, deoarece între fraţi va fi întotdeauna nevoie de un păstor calificat în mod divin pentru această slujbă. De asemenea, să observăm cuvintele „cum se află“ (sau „ce mai fac“). Aceasta include modul lor de trăire public, social şi privat; şi, de asemenea, cum evoluează ei spiritual, moral, doctrinar şi în relaţiile dintre ei. Într-un cuvânt, el era interesat de fiecare aspect al vieţii lor!

Vizitele pastorale nu trebuie făcute din curiozitate, pentru clevetire, bârfire sau cu un comportament sâcâitor – deoarece aceste lucruri rănesc, nu vindecă; aduc dezbinare, nu zidesc. Unor asemenea vizitatori le putem spune: «Plecaţi de aici!». Dar celor care vin într-un duh potrivit: «Intraţi, binecuvântaţii Domnului!».

C. H. M.

Joi                          19            Noiembrie

Nu va judeca după cele văzute de ochii Săi, nici nu va hotărî după cele auzite cu urechile Sale, ci îi va judeca pe cei săraci cu dreptate.

               Isaia 11.3,4

Contrar ideii comune care circulă adesea printre noi, creştinii trebuie să judece! (Matei 18.15‑19; 1 Corinteni 5.12,13; 6.1‑5). Însă ceea ce judecăm nu trebuie să fie gândurile altora (Matei 7.12; Romani 4.13). Trebuie să judecăm cu „judecată dreaptă“ (Ioan 7.24). Judecata dreaptă poate fi împiedicată de faptul că uneori judecăm după înfăţişare sau după ceea ce auzim.

A judeca după ceea ce vedem. Preotul Eli a văzut-o pe Ana în templu mişcându-şi buzele fără a scoate vreun sunet şi i s-a părut că era beată. Judecând-o după înfăţişare, i-a spus: „Până când vei fi beată?“ (1 Samuel 1.14). În realitate, ea se ruga Domnului! Ce judecată greşită! Nu întotdeauna lucrurile stau aşa cum par.

A judeca după ceea ce auzim. Haman, mâniat pe evreul Mardoheu, i-a spus regelui Ahaşveroş că iudeii nu respectă legile sale, după care i-a cerut să îi distrugă (Estera 3.8,9). În urma acestei afirmaţii, numai pe baza a ceea ce auzise de la Haman, regele a decretat, în mod nedrept, exterminarea iudeilor. Prejudecata, resentimentele şi alţi asemenea factori îi pot determina pe oameni să nu ne spună lucrurile aşa cum sunt, ci să le distorsioneze. Chiar şi martorii oculari de multe ori nu sunt vrednici de crezare!

A judeca după faptele unei persoane. Iudeii din Roma spuneau despre creştini: „În ceea ce priveşte secta aceasta, ne este cunoscut că pretutindeni se vorbeşte împotriva ei“ (Fapte 28.22). Deşi aceşti iudei auziseră despre creştini asemenea lucruri, este demn de luat în seamă faptul că au procedat corect şi că nu i-au judecat doar pe baza a ceea ce auziseră despre ei, ci l-au rugat pe Pavel să le spună ceea ce gândeşte cu privire la „secta aceasta“. În consecinţă, ei au fost lămuriţi, însă nu pe baza a ceea ce auziseră de la alţii, ci cercetând ei înşişi lucrurile. La fel şi noi, dacă cercetăm cu atenţie lucrurile şi le observăm aşa cum sunt, vom evita să ajungem la concluzii pripite.

A. H. Crosby

Vineri                     20            Noiembrie

Şi fiii lui Israel au zis Domnului: „Am păcătuit…“. Şi sufletul Său a fost îndurerat de nenorocirea lui Israel.

               Judecători 10.15,16

Şi Domnul a zis: „Am văzut într-adevăr întristarea poporului Meu … pentru că le cunosc durerile“.

               Exod 3.7

Faptul că Dumnezeu Îşi împărtăşeşte propria bucurie şi plăcere cu noi este un adevăr minunat. Însă mai puţin cunoscut este faptul că El doreşte, de asemenea, să împărtăşească cu noi şi întristările Sale. Cu toţii dorim să îi avem alături de noi pe aceia cu care putem împărtăşi atât necazurile noastre profunde, cât şi bucuriile noastre cele mai adânci. Însă cât de puţini sunt aceia cu care putem avea asemenea momente de comuniune!

Ce înţelegem prin expresia „durerile Sale“? Cu siguranţă, Dumnezeu nu are vreo cauză de tristeţe în El Însuşi. Durerea şi tristeţea sunt roadele tragice ale păcatului şi au drept sursă căderea omului. În multe locuri din Scriptură înţelegem clar că Dumnezeu este adânc îndurerat de păcatul omului şi de consecinţele sale multiple.

Deoarece Dumnezeu este dragoste, starea tragică a celor care au dispreţuit iubirea Sa şi s-au separat prin aceasta de El, de singura sursă adevărată de binecuvântări, Îi produce o durere profundă. Cu cât dragostea faţă de cineva este mai mare, cu atât este mai adâncă durerea atunci când cel iubit suferă sau când el respinge dragostea noastră. Prin urmare, tristeţea Sa cu privire la răzvrătirea, la mizeria şi la starea de plâns a oamenilor cu siguranţă depăşeşte orice stare de tristeţe experimentată de om. Când Dumnezeu spune cu privire la Israel că le cunoaşte durerile, nu foloseşte cuvântul „ştiu“, în sens de cunoştinţă intelectuală, rece, ci o spune ca fiind un sentiment al inimii Sale.

Starea noastră jalnică şi nenorocirea noastră afectează inima lui Dumnezeu. Necredinţa şi neascultarea noastră Îi produc durere şi tristeţe. Poate Dumnezeu să simtă şi să împărtăşească celor ai Săi durerea Sa mai mult decât o face? Cu siguranţă că nu! Într-un sens foarte real, durerile noastre sunt durerile Lui.

C. C. Gibb

Sâmbătă                21            Noiembrie

Omul: zilele lui sunt ca iarba; înfloreşte ca floarea câmpului, pentru că trece vântul peste ea şi nu mai este şi locul său n-o mai recunoaşte. Dar bunătatea Domnului este dintotdeauna şi pentru totdeauna peste cei care se tem de El şi dreptatea Lui pentru fiii fiilor lor.

               Psalmul 103.15‑17

Ce imagine remarcabilă a vieţii trecătoare a omului ne oferă o floare de pe câmp! De fapt, floarea ne vorbeşte despre om în cea mai bună stare a lui. Iarba, faţă de floare, dăinuie mai mult, acest lucru vorbindu-ne de omenire în general. Perioada de înflorire a unei plante este rapidă, ca şi importanţa unor oameni ai acestei lumi. Dar pentru cât timp? Vântul schimbărilor şi al circumstanţelor suflă peste aceste lucruri şi ele dispar, ca şi cum nu ar fi fost. Moartea vine fie că o aşteptăm, fie că nu. Este bine să ne rugăm Domnului să ne facă cunoscut sfârşitul nostru şi „măsura zilelor noastre“ (Psalmul 39.4).

Chiar faptul că existenţa omului pe pământ este atât de scurtă ar trebui să ne vorbească clar că există ceva după moarte. Dar, dincolo de aceste realităţi, avem declaraţia lui Dumnezeu Însuşi. Este posibil ca cineva să ignore ceea ce Dumnezeu a afirmat şi apoi să aştepte un sfârşit fericit? Cu siguranţă, nu!

„Bunătatea Domnului este dintotdeauna şi pentru totdeauna“ iată sfârşitul promis celor care se tem de El, al celor care şi-au predat Lui viaţa, care I-au dat locul de autoritate şi de demnitate absolută! Cine poate aprecia diferenţa dintre această viaţă trecătoare de pe pământ şi viaţa veşnică, din eternitate şi pentru eternitate? Nu există comparaţie, ci cel mai mare contrast posibil!

Oare suntem într-atât de neînţelepţi, încât să ne trăim viaţa privind numai la cei câţiva ani pe care îi petrecem pe pământ? Mai degrabă să avem privirile aţintite asupra eternităţii!

L. M. Grant

Duminică               22            Noiembrie

Este scris…

               Matei 4.4

Domnul Isus întotdeauna a stăruit asupra Scripturilor ca fiind cele care conţineau propria-I istorie şi în special ascultarea Sa până la moartea, aşa cum a fost ea manifestată în grădina Ghetsimani. El a făcut în mod repetat referire la necesitatea împlinirii profeţiilor, iar când era pe cruce, Scriptura era în gândul, în inima şi pe buzele Sale. Singurul indiciu care ne este dat cu privire la trăirile Sale interioare în timpul celor trei ore de întuneric de pe Golgota este dat de exclamaţia: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?“. Prin David, imaginea Împăratului în suferinţă, şi prin aceste cuvinte, Duhul Sfânt a prevestit suferinţele Celui Preaiubit şi părăsit. Aici, Psalmul 22 a fost împlinit ca profeţie. Slăvitul Mântuitor a ştiut în acele momente că împlinea în totul experienţa şi declaraţiile profetice ale lui David. El a dorit, de asemenea, ca Biserica Sa să ştie că între Scriptură şi propria-I inimă aflată în acele stări groaznice exista o legătură profundă şi indestructibilă.

Şi, cu puţin înainte că Domnul să spună: „S-a sfârşit“, pentru ca profeţiile să se împlinească întocmai, a spus: „Mi-e sete“. Doar o profeţie mai trebuia împlinită: „Mi-au pus fiere în mâncare şi, în setea mea, mi-au dat să beau oţet“, iar când şi aceasta a fost împlinită, Domnul Isus a exclamat: „S-a sfârşit“. Şi această ultimă afirmaţie pe cruce, ultimele cuvinte pe care lumea le-a auzit de pe buzele Sale sunt cuvinte din Scriptură: „În mâna Ta Îmi încredinţez Duhul“ (Psalmul 31.5).

Da, „El a făcut aceasta“ (Psalmul 22.31). Dumnezeu L-a făcut pe Hristos „păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El“ (2 Corinteni 5.21).

A. Saphir

Luni                        23            Noiembrie

Şi, deschizându-Şi gura, îi învăţa spunând: „Ferice de cei săraci în duh, pentru că a lor este Împărăţia cerurilor“.

               Matei 5.2,3

La începutul lucrării Domnului, mulţimi de oameni veneau de pretutindeni la El cu diferite nevoi (Matei 4.24,25). Pentru Domnul, acestea erau de fiecare dată ocazii pentru a-i învăţa pe ucenicii Săi lecţii importante. Să observăm că Domnul Şi-a deschis gura pentru a vorbi în har; va veni însă şi timpul când El Îşi va deschide gura pentru judecată (Matei 23). Domnul Isus ştia că mărturia Sa nu va fi primită, în ciuda faptului că Dumnezeu Îl onorase în public (Matei 3.16,17). De aceea, El îi învaţă pe ucenicii Săi să aibă o atitudine potrivită faţă de Dumnezeu, căutând să slujească intereselor Sale în mijlocul unui popor care avea să-L respingă şi, în cele din urmă, să-L răstignească. Să fim şi noi atenţi la cuvintele ce ies din gura adevăratului Împărat şi Învăţător al nostru.

„Fericirile“ exprimă de fapt frumoasele calităţi ce se găsesc în Domnul Însuşi, El dorind mult ca aceste calităţi să se arate şi în cei care-L urmează, în cei care Îl reprezintă. În limba ebraică, cuvântul „ferice“ se referă la cineva care merge pe o cale dreaptă. În Predica de pe Munte (Matei 5‑7), Domnul Isus este nu numai Marele Învăţător, ci şi Modelul desăvârşit pentru cei care Îl urmează. El ne încurajează să mergem pe urmele Sale, în ciuda respingerii şi a suferinţelor, pentru că El întotdeauna ne asigură puterea şi energia necesare pentru aceasta.

Mai târziu, în capitolul 13, Domnul prezintă opt parabole care sunt în legătură directă cu Împărăţia cerurilor, Împărăţie încredinţată în mâinile omului după respingerea lui Mesia de către conducătorii Israelului. Modul în care a prezentat lucrurile a fost în concordanţă perfectă cu ceea ce fusese deja arătat în Vechiul Testament: „Îmi voi deschide gura în parabolă, voi vesti lucruri ascunse de demult“ (Matei 13.35; Psalmul 78.2).

A. E. Bouter

Marţi                      24            Noiembrie

Nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, în afară de Tatăl; nici pe Tatăl nu-L cunoaşte deplin cineva, în afară de Fiul şi de acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.

               Matei 11.27

Când ne gândim la Persoana Fiului lui Dumnezeu, trebuie să ne gândim şi la faptul că numai Tatăl o cunoaşte deplin. Numai Tatăl cunoaşte în mod perfect natura esenţială a Fiului, care face parte din divinitate, şi tot numai Tatăl cunoaşte în totul şi perfecţiunea absolută a umanităţii pe care Fiul Şi-a asumat-o de bunăvoie. Simplul fapt că ne gândim la aceasta duce la verificarea şi îndepărtarea oricărei tendinţe de a specula cu privire la ceea ce nu este descoperit în Scriptură.

Evident, fiind Dumnezeu, El nu a fost limitat de ceva. A avut putere divină deplină pe care a putut să o folosească şi aşa a şi făcut. A fost egal cu Dumnezeu şi această egalitate Îi aparţinea prin drept divin şi totuşi, de bunăvoie, a luat o condiţie umană cu limitele ei – a crescut în statură şi în înţelepciune, dar nu ca Dumnezeu, ci ca Om. Niciodată nu Şi-a folosit puterea divină şi înţelepciunea pentru El, ci doar pentru folosul celorlalţi; şi a umblat pe cale aşa cum trebuia să facă un om desăvârşit. În toate conflictele omeneşti, El a folosit doar mijlocul pus de Dumnezeu la dispoziţia omului pentru a ieşi biruitor – Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Când a fost ispitit de diavol, El l-a întâmpinat nu prin cunoştinţa Sa divină, ci prin ceea ce Dumnezeu a dat omului ca acesta să trăiască după voia Lui – Cuvântul Său. Răspunsul Său permanent a fost: „Este scris“.

Privind la acestea, ne dăm seama că nu trebuie să negăm divinitatea Lui pentru a explica dependenţa Sa de Tatăl. Singurul Fiu al lui Dumnezeu a venit pe pământ şi a umblat în dependenţă de Tatăl, împlinind în mod perfect ceea ce se cerea de la om. Cât de preţioasă devine această cale a ascultării atunci când vedem că Domnul Însuşi a umblat pe ea!

Realizăm şi noi, urmărind exemplul Său, cât de binecuvântată este calea pe care avem privilegiul să păşim, o cale de supunere şi de dependenţă de Dumnezeu şi de voia Sa?

C. Crain

Miercuri                  25            Noiembrie

Şi cuvântul Domnului a fost către Iona a doua oară, zicând: Ridică-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi strigă împotriva ei strigarea pe care ţi-o voi spune. Şi Iona s-a ridicat şi a mers la Ninive după cuvântul Domnului … şi a strigat şi a zis: Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi răsturnată!

               Iona 3.1‑4

Profeţi şi profeţiile lor – Iona

Cât de îndurător este Dumnezeul nostru, dându-i lui Iona o a doua şansă de a îndeplini porunca Sa! Cu siguranţă că şi noi am experimentat acelaşi lucru şi ni s-a dat o a doua şansă în mai multe ocazii. Elifaz, prietenul mai tânăr al lui Iov, ne spune: „Dumnezeu este mai mare decât omul … El nu dă socoteală de niciuna din faptele Sale“; şi continuă: „Pentru că Dumnezeu vorbeşte o dată şi de două ori – şi omul nu ia seama“; „Iată, toate acestea le lucrează Dumnezeu de două, de trei ori, cu omul, ca să-i întoarcă sufletul de la groapă“ (Iov 33.12‑14,29‑30).

Israel a încălcat poruncile lui Dumnezeu înainte ca Moise să fi avut ocazia să vină jos cu ele de pe munte. În urma rugăminţii lui Moise, Dumnezeu i-a permis să urce din nou pe muntele Sinai şi i-a dat legea încă o data! Din nou Dumnezeu S-a dovedit a fi răbdător, dând poporului Său şansă după şansă.

În timp ce Dumnezeu, în îndurarea Sa, ne dă o a doua şansă sau chiar mai multe, să fim atenţi să nu facem prezumţii cu privire la bunătatea Sa, neglijând sau refuzând să dăm atenţie vocii Sale. Iona a învăţat din consecinţele neascultării şi nu a mai fost nechibzuit şi nu a mai încercat să fugă din nou de faţa Domnului. Acum îl găsim mergând la Ninive, intrând cale de o zi în cetate şi proclamând nimicirea acestei cetăţi. Dumnezeu l-a protejat de temerile personale cu privire la faptul că era străin, că provenea dintr-o naţiune care era privită ca vrăjmaşă de către oamenii din Ninive şi, mai mult decât atât, că el aducea un mesaj de judecată. Observăm mai degrabă că oamenii din Ninive, de la rege până la cel mai de jos, au crezut în Dumnezeu, smerindu-se, vestind un post, îmbrăcându-se în sac şi strigând tare către Dumnezeu.

În consecinţă, Dumnezeu S-a înduplecat şi nu a mai adus asupra cetăţii judecata vestită.

E. P. Vedder, Jr.

Joi                          26            Noiembrie

Mi-am dezbrăcat haina, cum să mă îmbrac iarăşi? Mi-am spălat picioarele, cum să mi le murdăresc?

               Cântarea Cântărilor 5.3

Aceasta este o imagine a unui suflet care, devenind insensibil la chemările Domnului Său, nu doreşte să meargă afară, în frig, nici să-şi murdărească picioarele, pentru a-L sluji. Cu alte cuvinte, este o imagine a unui om care nu doreşte să-şi părăsească propriul confort. A fi indiferenţi faţă de Domnul este un lucru rău, care produce moarte în sufletul nostru. Nemaifiind în prezenţa Sa, nimeni nu poate spune cât de mult ne vom depărta de El şi pe câte drumuri lăturalnice vom rătăci. Este dureros să analizăm rezultatul unei astfel de stări.

Cu cât îi iubim mai mult pe fraţi şi cu cât maturitatea şi percepţia noastră spirituală sunt mai mari, cu atât mai mare va fi şi mâhnirea pe care o vom experimenta când vom vedea un asemenea suflet căzând în păcat. Cine este acela căruia îi pasă de suflete şi care, pentru gloria Domnului, nu a plâns sincer, în taină, văzând zelul scăzut şi energia vlăguită a unui suflet altădată serios şi înflăcărat? Cei care au văzut cel puţin o dată un astfel de suflet, altădată plin de râvnă pentru Domnul, dar acum căzut într-o capcană a celui rău şi condus pe un drum greşit, ştiu câtă durere produce aceasta. Cum se schimbă totul în viaţa unui astfel de om! El nu va mai frecventa cu regularitate strângerile laolaltă. Îşi imaginează repede că toţi au ceva cu el, însă cât de greu realizează că schimbarea s-a produs de fapt în el însuşi! Se simte ofensat la cele mai mici divergenţe şi, în cele din urmă, pleacă. Numai Domnul cunoaşte adevăratul motiv pentru care au loc acestea. Tot Domnul este acela care, în harul Său, îl va căuta pe respectivul frate pe drumul pe care rătăceşte şi îl va aduce înapoi.

Domnul va continua să vegheze asupra unui astfel de suflet, deoarece nu va înceta niciodată să-I pese de o inimă care odată s-a pocăit sincer de păcatele sale, fiind străpunsă şi îndurerată cu privire la acestea. În înţelepciunea Sa, Domnul poate să lase un astfel de suflet să guste amărăciunea şi mâhnirea pe care i-o aduce propria alegere, dar El are mijloace de a-l aduce înapoi pe acest suflet la pocăinţă şi la reabilitare deplină. Aceasta este o mare mângâiere pentru cei care au o inimă de păstor.

A. Miller

Vineri                     27            Noiembrie

Şi îndată, pe când vorbea el încă, a cântat cocoşul. Şi Domnul, întorcându-Se, a privit la Petru. Şi Petru şi-a amintit cuvântul Domnului, cum îi spusese: mai înainte de a cânta cocoşul, Mă vei tăgădui de trei ori. Şi Petru, ieşind afară, a plâns cu amar.

               Luca 22.60‑62

Două lucruri ne sunt prezentate aici: cântatul cocoşului şi privirea Domnului. Acestea sunt diferite în sine, dar simbolizează două aspecte cu care avem de-a face: conştiinţa proprie şi Domnul Isus Hristos. Lui Petru, cântatul i-a trezit conştiinţa şi, prin urmare, privirea i s-a îndreptat spre Domnul Isus. Deşi putem avea cunoştinţă intelectuală cu privire la lucrurile divine, ele nu ne vor ajuta să trăim aşa cum doreşte El. Pentru a avea o asemenea trăire este necesar să avem conştiinţa trează şi privirile credinţei aţintite spre Domnul Isus. Ambele trebuie să lucreze împreună.

„Şi, când s-a făcut ziuă, bătrânii poporului şi preoţii de seamă şi cărturarii … L-au dus în sinedriul lor, spunând: Dacă Tu eşti Hristosul, spune-ne!“ (vers. 66,67). Domnul Isus a înţeles gândurile lor cu privire la El şi la ce urmau să facă şi de aceea le-a răspuns: „Dacă vă voi spune, nicidecum nu veţi crede; şi, dacă vă voi întreba, nicidecum nu-Mi veţi răspunde, nici nu-Mi veţi da drumul“. Cu alte cuvinte, Domnul spune: „Nu Mă veţi judeca cu dreptate. Sunteţi hotărâţi să-Mi faceţi rău şi să-Mi vărsaţi sângele şi nimic nu vă va împiedica să vă duceţi planul la îndeplinire“. Există dragoste în acest răspuns al Domnului, dar o dragoste perfectă, divină, fără vreo urmă de slăbiciune umană, atât de des prezentă la noi prin ceea ce numim bunăvoinţă. Niciodată nu vom găsi în Hristos acea bunăvoinţă care satisface omul, acea bunăvoinţă care de fapt este o trecere cu vederea a păcatului. Nu, nu găsim aşa ceva în Hristos. Putem să îi lăsăm pe oamenii din jur să aibă gânduri bune despre ei şi modul lor de viaţă şi putem numi aceasta sensibilitate sau chiar tandreţe, dar, atenţie!, este ceva care nu va produce nicio schimbare în ei.

Mai departe, Domnul Isus, în bunătatea Sa, le îndreaptă privirile spre Persoana Sa care va acţiona în timpurile viitoare în calitate de judecător: „Dar de acum Fiul Omului va şedea la dreapta puterii lui Dumnezeu“ (vers. 69). Ştim faptul că Domnul Isus acţionează acum în caracterul Său de preot mijlocind pentru ai Săi în Locul Preasfânt, dar în acest loc al Scripturii vedem caracterul Său atunci când Îşi va exercita slujba de judecător în glorie, nu în sanctuarul ceresc, ci în locul puterii, la dreapta Tatălui, aşteptând timpul când vrăjmaşii Lui Îi vor fi făcuţi aşternut al picioarelor. Şi cu siguranţă, aceasta se va întâmpla!

 J. G. Bellett

Sâmbătă                28            Noiembrie

Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul. Doamne, Dumnezeul meu, Tu eşti foarte mare, Tu eşti îmbrăcat în măreţie şi splendoare! Cel care Se înveleşte cu lumina ca şi cu o manta; întinde cerurile ca un cort; Cel care pune bârnele cămărilor Lui înalte în ape; din nori Îşi face car; umblă pe aripile vântului; Cel care face îngerii Săi duhuri, slujitorii Săi, flăcări de foc.

               Psalmul 104.1‑4

În loc să scoată în relief binecuvântările date de Dumnezeu credincioşilor, după cum făcuse Psalmul 103, acest psalm pune accentul mai degrabă pe gloria şi măreţia Domnului Însuşi. Dacă cineva a înţeles bine ce exprimă Psalmul 103, atunci este deplin pregătit pentru a preţui Psalmul 104.

Aici, psalmistul nu cere numai buzelor sale să Îl binecuvânteze pe Domnul, ci şi sufletului său, lauda sa nefiind doar una formală. El Îi vorbeşte direct lui Dumnezeu: „Doamne, Dumnezeul meu“, pentru că Domnul Isus este Iahve şi El este Dumnezeu. El este Creatorul tuturor celor văzute şi nevăzute, iar acum, în cer, este înălţat în poziţia cea mai înaltă a gloriei cereşti, îmbrăcat cu măreţie şi splendoare. Când a venit pe pământ, ca Om smerit, nu Şi-a manifestat în mod vizibil aceste atribute, deşi Îl caracterizau de drept, ca Dumnezeu.

„Cel care Se înveleşte cu lumina ca şi cu o manta“ – pentru oameni, lumina însăşi este un mare mister, fiind compusă din multe culori, unele vizibile, altele invizibile. Cu toate acestea, ea este doar o imagine a luminii spirituale, care este aşa de strălucitoare, încât ochii noştri naturali nu o pot percepe; iar faptul că El „întinde cerurile ca un cort“ este iarăşi ceva peste puterea noastră de imaginaţie. Şi, pentru ca uimirea noastră să fie şi mai mare, Scriptura ne vorbeşte despre trei ceruri. Pe primele două, cerul atmosferic şi cel al corpurilor cereşti, le putem observa, dar al treilea cer nu poate fi văzut cu ochiul fizic.

Cine poate înţelege oare cum „pune bârnele cămărilor Lui înalte în ape“ şi cum „din nori Îşi face car“, umblând pe aripile vântului? Într-adevăr, aceste lucruri ne sunt prezentate pentru a ne uimi, pentru a vedea ce mare Dumnezeu avem şi, prin ele, să ne dăm încă o dată seama că această glorie a Sa este infinit mai mare decât o putem noi concepe!

L. M. Grant

Duminică               29            Noiembrie

Şi, intrând în casă, au văzut Copilaşul cu Maria, mama Lui, şi, căzând la pământ, I s-au închinat; şi, deschizându-şi comorile, I-au adus daruri: aur şi tămâie şi smirnă.

               Matei 2.11

Daruri preţioase au fost deschise pentru Domnul! Acest pasaj se referă la magi, la acei oameni înţelepţi care trăiau în Orient şi care, văzând pe cer apariţia unei noi stele, remarcabile şi diferite de celelalte, au descoperit faptul că S-a născut Mesia. Ei au fost atraşi de renumele Împăratului lui Dumnezeu, Mesia născut Împărat (Matei 2.2), şi au venit de departe să I se închine. Deşi au făcut aceasta din inimă, au avut o cunoştinţă limitată cu privire la Domnul. Numele de „magi“ a fost dat de babilonieni oamenilor înţelepţi, învăţătorilor, preoţilor, fizicienilor, astrologilor, interpreţilor de vise, profeţilor etc. Pentru un timp, profetul Daniel a fost căpetenia unor asemenea oameni învăţaţi (Daniel 2.48), dar, cu siguranţă, spre deosebire de mulţi dintre ei, el nu s-a angrenat în practici oculte.

În contrast cu magii din pasajul nostru, cărturarii şi celelalte căpetenii ale evreilor, care trăiau în Ierusalim, au ştiut exact ce era scris în Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la Împăratul care avea să vină (vezi Mica 5.2 etc.), dar, cu toate acestea, nu s-au interesat de El.

Nu este oare remarcabil că, în această Evanghelie, când se vorbeşte pentru prima dată despre ceva care a fost deschis, acel ceva a fost deschis în onoarea Domnului Isus? Darurile magilor au o semnificaţie profundă, ele vorbind despre măreţia Domnului ca Împărat al lui Dumnezeu, ca Preot şi ca Profet. Prin aur, tămâie şi smirnă sunt exprimate aceste atribute ale Domnului Isus. Prin aur, magii au recunoscut gloria divină şi împărătească a lui Hristos; prin tămâie, acea parte care I se cuvenea numai lui Dumnezeu (Levitic 2.2; 6.15) şi care vorbeşte de preoţie; iar smirna ne vorbeşte despre suferinţele Domnului (Marcu 15.23; Ioan 19.39), de care trebuia să aibă parte aici, pe pământ, înainte să Se întoarcă în glorie. Domnul a vorbit adesea ucenicilor despre aceste suferinţe, confirmate de către multe alte locuri din Scriptură (Luca 24.26; 1 Petru 1.11).

A. E. Bouter

Luni                        30            Noiembrie

Ce spui despre tine însuţi? El a spus: Eu sunt glas al unuia care strigă în pustiu: Neteziţi calea Domnului!

               Ioan 1.22,23

Ioan Botezătorul a fost, potrivit cu mărturia Domnului despre el, cel mai mare om dintre cei născuţi din femeie (Matei 11.11). Cu toate acestea, când Ioan este constrâns să vorbească despre sine, el se prezintă ca fiind un simplu glas!

Un asemenea răspuns a ajuns la urechile fariseilor, a acelor oameni care ştiau foarte puţin despre tăgăduirea de sine şi despre smerenie. Asemenea roade splendide şi rare nu înfloresc într-o atmosferă ofilită şi lipsită de viaţă, cum era cea a fariseilor. Ele cresc numai în noua creaţie, iar acolo nu este loc de fariseism.

Pentru sufletul nostru este ceva foarte sănătos să respire într-o atmosferă în care se găsesc aceste roade rare şi în care ele sunt preţuite, cu atât mai mult cu cât, în zilele noastre, peste tot se proclamă iubirea de sine şi înălţarea eului. Ioan a fost într-adevăr un om puternic, un om pe care Dumnezeu punea preţ, şi a fost cu adevărat un om smerit, care nu pretindea nimic pentru sine. Adevăraţii oameni mari ai lui Dumnezeu sunt aceia care preferă să stea în umbră şi care sunt bucuroşi să se ascundă pe ei înşişi în spatele Stăpânului lor, pentru a deveni nevăzuţi în prezenţa strălucirii gloriei Sale morale.

Ioan rezumă caracterul său preţios, lucrarea sa puternică şi influenţa sa larg răspândită prin cuvintele: „eu sunt glas“. Acesta este lucrul de care avem nevoie fiecare în aceste zile în care eului i se dă atâta importanţă. Oare nu avem fiecare o anumită tendinţă de a gândi despre noi mai presus decât trebuie? Nu suntem noi gata să folosim un cuvânt, oricât de mic, prin care să ne subliniem importanţa? Ba da! De aceea, avem mare nevoie să ne golim de noi înşine, întocmai lui Ioan Botezătorul, să ne retragem în umbra Domnului nostru, să-L lăsăm pe El să fie văzut şi să putem spune: „eu sunt numai un glas“!

C. H. Mackintosh

Marţi                        1             Decembrie

Şi Domnul a vorbit lui Moise, zicând: Şi la zece ale acestei luni a şaptea este ziua ispăşirii: să vă fie o adunare sfântă; şi să vă mâhniţi sufletele şi să aduceţi o jertfă prin foc pentru Domnul.

               Levitic 23.26,27

Marea Zi a Ispăşirii era un moment solemn în Israel, fiind singura zi de-a lungul unui an când marelui preot îi era permis să intre în Sfânta Sfintelor. Intrarea se făcea pe baza sângelui vărsat, pe care el îl stropea înaintea şi deasupra scaunului îndurării. Pe baza acestui sânge, poporul era în mod ceremonial curăţit înaintea lui Dumnezeu.

În Epistola către Evrei descoperim învăţături minunate cu privire la această Zi a Ispăşirii. Aici vedem că Hristos a intrat în sanctuarul ceresc în virtutea sângelui Său vărsat şi prin acesta ne-a asigurat o răscumpărare veşnică. Prezenţa Domnului Isus în cer şi a Duhului Sfânt pe pământ – iată ce caracterizează perioada creştinismului în care trăim!

După ce Adunarea, Mireasa lui Hristos, va fi răpită la cer, El Însuşi va reveni împreună cu ea pentru a întemeia Împărăţia Sa pe pământ. În acele vremuri, Israel va fi adus în ţara promisă, însă numai după ce va fi trecut prin mari încercări. Ei vor plânge cu amar, „cum este cineva în amărăciune pentru întâiul său născut“ (Zaharia 12.10‑14), şi un izvor va fi deschis pentru fărădelegile şi păcatele lor, aşa încât să fie curăţiţi.

Ziua Ispăşirii venea după Sărbătoarea Trâmbiţelor, când se suna din trâmbiţe timp de zece zile, acest lucru semnificând faptul că, înainte de reabilitare, Israel va trece prin încercări. Atunci ei vor realiza că sângele vărsat este singurul mijloc de curăţire şi de binecuvântare; el este sângele noului legământ.

Nu există şi nici nu vor exista binecuvântări cereşti sau pământeşti care să nu fie bazate pe sângele preţios al lui Hristos, Mielul lui Dumnezeu.

J. Redekop

Miercuri                    2             Decembrie

Isus deci le-a spus din nou: Adevărat, adevărat vă spun: Eu sunt uşa oilor.

               Ioan 10.7

El a devenit uşa de salvare şi de libertate pentru oi, însă a devenit această uşă prin faptul că Şi-a dat viaţa pentru ele. Nu exista alt mijloc prin care puteam fi eliberaţi, deoarece toţi eram păcătoşi şi eram ţinuţi sub puterea morţii. De aceea sabia a trebuit să se ridice asupra Celui care este Păstorul, care a dovedit că este adevăratul Păstor prin faptul că S-a aşezat între sabie şi oi. „El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui şi prin rănile Lui suntem vindecaţi … şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor“ (Isaia 53.6). Aici nu este vorba doar de durere fizică; la cruce a fost mai mult decât atât, pentru că este scris: „Domnului I-a plăcut să-L zdrobească; L-a supus suferinţei“ (Isaia 53.10). Sabia lui Iahve a fost cea care L-a lovit atunci când sufletul Său a fost făcut jertfă pentru păcat; talazurile mâniei lui Dumnezeu s-au năpustit asupra Lui când El S-a aşezat sub judecată în locul oilor.

El a intrat în teritoriul unde moartea părea să aibă o putere de necontestat, iar acolo El l-a învins pe cel care avea puterea morţii, adică pe Diavolul. Aşa cum David a zdrobit puterea lui Goliat în Valea Terebinţilor, tot aşa Bunul Păstor, prin moartea Sa, a distrus acest mare duşman şi a eliberat oile. El Şi-a dat viaţa; nimeni nu I-o putea lua.

Puterea supremă a divinităţii era a Lui, însă Îl vedem în supunere absolută faţă de porunca Tatălui. Mai mult, această poruncă a Tatălui avea în vedere oile. Scopul Său a fost ca ele să fie salvate de orice duşman, iar faptul că Fiul Său Şi-a dat viaţa pentru oi a constituit un nou motiv pentru manifestarea iubirii Tatălui faţă de El. Acestea pot constitui subiecte minunate de meditaţie pentru noi. L-am văzut noi pe Bunul Păstor în gloria dragostei Sale?

J. T. Mawson

Joi                            3             Decembrie

Preaiubitul meu şi-a introdus mâna prin deschizătura zăvorului şi lăuntrul meu s-a aprins de dorul lui.

               Cântarea Cântărilor 5.4

Această imagine ne vorbeşte despre reabilitarea deplină a unui credincios care a păcătuit. Propria mână a Domnului a atins uşa închisă a inimii lui, iar acum, această inimă este trezită şi începe să-L caute pe El. Conştiinţa lui este atinsă şi vedem că, în ciuda căderii, el păstrează încă o măsură de afecţiune pentru Domnul, căci Îl numeşte: „Preaiubitul meu“.

Când încercările blânde şi binevoitoare ale dragostei Mântuitorului de a reface părtăşia cu sufletul căzut nu sunt luate în seamă, El va recurge la alte căi. Domnul Isus cunoaşte starea inimii unui om care a căzut în păcat şi de asemenea ştie şi mijlocul prin care va atinge coarda sensibilă a acelei inimi şi să o facă să vibreze din nou pentru El. Uneori, Mântuitorul foloseşte mijloace mai puţin obişnuite, pentru a atinge conştiinţa. Când ea este atinsă, lumina străluceşte din nou, harul triumfă, iar sufletul doreşte iarăşi prezenţa Domnului, rezultatul fiind bucuria. Cu toate acestea, trebuie să ştim că, până la o reabilitare deplină, se poate scurge o perioadă de timp destul de lungă, când sufletul trece prin durere adâncă, prin smerenie şi prin zdrobire, înainte ca prezenţa Sa binefăcătoare să fie găsită. Uneori nu Îl găsim pe Domnul, deoarece Îl căutăm acolo unde El nu poate fi găsit. Locul Preasfânt, nu zgomotul şi tumultul care ne înconjoară, este locul unde vom avea întotdeauna parte de binecuvântarea şi prezenţa Sa aducătoare de bucurie.

A. Miller

În umblarea mea prin lume, prin ispitele haine,

Peste tot, Isuse Doamne, numai harul Tău mă ţine!

Numai harul, numai harul mă păstrează ne-ncetat!

El mă face, el mă ţine credincios cu-adevărat!

 

Vineri                       4             Decembrie

Dumnezeu, după ce le-a vorbit odinioară în multe rânduri şi în multe feluri părinţilor prin profeţi, la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit prin Fiul – pe care L-a rânduit moştenitor a toate, prin care a făcut şi lumile.

               Evrei 1.1,2

El este chipul lui Dumnezeu cel nevăzut, Cel întâi-născut din toată creaţia.

               Coloseni 1.15

La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu … şi Cuvântul S-a făcut carne şi a locuit printre noi.

               Ioan 1.1,14

Nicio pană a vreunui scriitor, oricât de iscusitar fi fost, nu ar fi putut scrie vreodată asemenea cuvinte splendide, adânci şi care depăşesc cu mult priceperea omenească. Aici suntem puşi faţă în faţă cu una dintre cele mai inspirate şi mai glorioase descoperiri; depăşind atât de categoric mintea omenească, este clar că această revelaţie nu poate fi un produs al ei. Dumnezeu Duhul Sfânt exprimă aici revelaţia revelaţiilor, supremă şi infinită. Pasajele citate mai sus ne dezvăluie într-o anumită măsură tainele creaţiei şi ale răscumpărării. Ele conţin „taina ascunsă din veacuri în Dumnezeu, care a creat toate“ prin Isus Hristos (Efeseni 3.9).

Aceste declaraţii ale Scripturii, pline de glorie şi în acelaşi timp solemne, se referă la Persoana slăvită a Domnului Isus. Cu toate acestea, în timpul în care a fost pe pământ, pentru majoritatea contemporanilor Săi, El nu a fost decât „Isus din Nazaret“. Acest lucru nu este de mirare, pentru că şi în vremurile nu de mult apuse au apărut mulţi oameni care au pretins că El, de fapt, nu a trăit niciodată, persoane ce au negat existenţa istorică a Domnului şi care au afirmat că toate lucrurile care se află în legătură cu El sunt ficţiune şi produs al imaginaţiei. Generaţia celor care au afirmat aceste lucruri a trecut fără să lase în urma ei vreun rod al încercărilor zadarnice de a denigra Persoana Mântuitorului.

A. C. Gaebelein

Trăind pentru Tine, pentru-al Tău folos,

Plăcerea-Ţi divină este doar Hristos.

Cuvânt creator şi Cuvânt întrupat,

În slava-Ţi deplină, Tu L-ai înălţat.

Sâmbătă                  5             Decembrie

Pentru că iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele; după care unii, umblând, s-au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns pe ei înşişi cu multe dureri. Dar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi urmăreşte dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea duhului. Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa eternă la care ai fost chemat şi pentru care ai mărturisit buna mărturisire înaintea multor martori.

               1 Timotei 6.10‑12

Cuvântul „fugi“ înseamnă să te depărtezi în grabă şi, de asemenea, vorbeşte despre separare şi curăţire, ca în 2 Timotei 2.21,22 şi 2 Corinteni 6.17,18. Această separare are două faze: mai întâi, trebuie să ne depărtăm de tot ceea ce nu este după voia lui Dumnezeu, iar apoi să alergăm la Dumnezeu, sursa noastră de sprijin şi binecuvântare.

Un exemplu excepţional este cel al lui Iosif, în cartea Geneza, la capitolul 39. El fuge de rău, pentru ca apoi să poată fi folosit ca un vas de cinste, chiar şi în Egipt, loc aparţinând lumii păgâne. Principiul din aceste versete este că trebuie să evităm să facem vreun compromis sau să ne însoţim cu răul, fie în Biserică, fie în lume, deoarece aceasta va împiedica binecuvântările lui Dumnezeu să se reverse asupra noastră. Atât compromisul, cât şi o asociere cu cineva care nu este credincios ne vor îndepărta de starea în care putem să-I slujim Domnului ca vase de cinste.

În Geneza 12.1, Dumnezeu îi spune lui Avraam: „Ieşi din ţara ta şi din rudenia ta şi din casa tatălui tău, în ţara pe care ţi-o voi arăta“. În această situaţie, Avraam L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvânt şi a acţionat cum i-a poruncit Domnul şi astfel a putut fi folosit ca un vas de cinste şi binecuvântat de Dumnezeu.

În 2 Corinteni 6.17, apostolul Pavel se adresează celor credincioşi: „Ieşiţi din mijlocul lor şi fiţi despărţiţi, nu atingeţi ce este necurat şi Eu vă voi primi“. De aceea, dacă dorim să fim oameni ai lui Dumnezeu şi să fim folosiţi de El, mai întâi trebuie să ne separăm de tot ceea ce nu este în acord cu voia Lui. Când ne despărţim de rău, El ni Se va descoperi în dragostea Sa de Tată şi numai atunci vom putea manifesta caracteristicile oamenilor lui Dumnezeu.

R. F. Sheets

Duminică                 6             Decembrie

Cât de multe sunt lucrările Tale, Doamne! Toate le-ai făcut cu înţelepciune. Pământul este plin de bogăţiile Tale. Marea aceasta mare şi întinsă în toate părţile! Acolo se mişcă vietăţi fără număr, mici şi mari.

               Psalmul 104.24,25

Dacă privim creaţia cu interes, vom fi umpluţi de un sentiment de uimire şi de respect în faţa acestei dovezi de putere extraordinare şi a înţelepciunii Marelui Creator. Pământul este plin de lucrările Sale splendide. Oamenii sunt diferiţi unii faţă de alţii; nici chiar gemenii nu sunt complet la fel. Varietatea speciilor de animale de asemenea este uimitoare, iar oamenii de ştiinţă ne spun că nu există nici chiar doi fulgi de zăpadă care să fie identici. Cine a hotărât să fie aşa? Ştiaţi că masa tuturor insectelor de pe pământ o depăşeşte pe cea a oamenilor şi a animalelor împreună? Vă daţi seama cât de multe muşte sunt necesare pentru a cântări cât un elefant! Da, Dumnezeu Se ocupă chiar şi de vieţuitoarele cele mai neînsemnate.

Psalmistul afirmă că în mare se mişcă multe vietăţi, mici şi mari. El nu ştia aceasta pentru că le-ar fi văzut, ci acest lucru i-a fost adus la cunoştinţă prin descoperire din partea lui Dumnezeu. Cercetătorii în domeniu au ajuns la încă o concluzie, mai puţin cunoscută de mulţi dintre noi: masa totală a tuturor vieţuitoarelor de pe uscat, oameni, animale, păsări şi insecte este nesemnificativă în comparaţie cu masa creaturilor ce trăiesc în ape! Pe uscat practic există doar un nivel, cel de la suprafaţa scoarţei terestre, şi aici trăiesc oamenii şi animalele. În mare nu este aşa. Ea este împărţită pe mai multe nivele, începând de la suprafaţă şi până la marile gropi abisale din adâncul ei, iar fiecare dintre aceste nivele este populat de creaturi adaptate la viaţa din condiţiile respective. Mai mult decât atât, toată aria zonei de uscat reprezintă mai puţin de o treime din suprafaţa apelor.

În lucrările Sale cu privire la creaţie, Dumnezeu Şi-a pus amprenta măreţiei şi puterii Sale şi totuşi, nu aceasta este cea mai mare lucrare a Lui, ci cea de la Golgota, de răscumpărare a omului, care o întrece în glorie pe cea de creaţie.

L. M. Grant

Luni                          7             Decembrie

Şi Isus, după ce a fost botezat, a ieşit îndată din apă; şi iată, cerurile I s-au deschis şi a văzut Duhul lui Dumnezeu coborând ca un porumbel şi venind peste El.

               Matei 3.16

Pentru prima dată de-a lungul întregii Scripturi, cerurile se deschid deasupra unui Om aflat pe pământ! Duhul Sfânt Se identifică cu acest Om – care este în acelaşi timp Fiul etern al lui Dumnezeu – iar vocea Tatălui se aude afirmând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea“ (Matei 3.17). Ce taine, mult timp ascunse, ne sunt acum descoperite şi, de asemenea, ce Model perfect şi demn de urmat este aşezat înaintea privirilor noastre! Să-L adorăm cum se cuvine!

După ce a trăit o viaţă de slujire, după ce a murit, după ce a fost înmormântat şi a înviat, Domnul Isus S-a înălţat la cer, a fost primit de Dumnezeu şi I s-a dat locul suprem de onoare. Când era pe pământ, Domnul a fost Obiectul atenţiei întregului cer, iar apoi, după ce a fost primit în glorie, a devenit Obiectul celor răscumpăraţi de pe pământ. Poziţia prezentă a lui Hristos în glorie este baza prin care creştinii au acces liber la tronul de har. Hristos glorificat este motivul pentru care Adunarea va fi răpită: sfinţii cereşti (aflaţi acum pe pământ) vor fi luaţi de aici şi duşi în cer pentru a participa la nunta Mielului în calitate de Mireasă a Sa. După aceea, cerurile se vor deschide din nou, însă de data aceasta pentru judecată (Apocalipsa 19.7‑21). Aceia care au refuzat oferta de har a lui Dumnezeu nu vor mai avea altă şansă, ci vor fi condamnaţi pentru veşnicie.

Ultima oară când cerurile se vor deschide va fi în timpul Împărăţiei de o mie de ani. Sunt multe locuri în Scriptură care confirmă aceasta. Unul dintre ele se găseşte la Ioan 1.50,51, în discuţia avută de Domnul cu Natanael. Fiul Omului va fi atunci Centrul întregului univers şi va face legătura între cer şi pământ; îngerii vor urca şi vor coborî deasupra Lui într-o manifestare publică a binecuvântării.

A. E. Bouter

Marţi                        8             Decembrie

Şi Naaman a zis. Dacă nu, te rog, să se dea robului tău din pământul acesta cât pot duce doi catâri…

               2 Împăraţi 5.17

După cum ştim, cei care alcătuiesc biografiile oamenilor mari ai acestei lumi au grijă ca de multe ori să nu amintească de lucrurile negative din viaţa acestor personalităţi. În contrast cu aceştia, Biblia aduce în faţa privirilor noastre personajele descrise acolo, exact aşa cum au fost ele: cu trăsături pozitive şi cu trăsături negative. Biblia este inspirată divin, este ceea ce Dumnezeu doreşte să ne descopere, iar prin această autoritate ne dezvăluie că până şi cei mai mari oameni ai lui Dumnezeu au avut perioade de cădere spirituală în viaţa lor, când au păcătuit. Dată fiind situaţia în care se afla Naaman, după ce a fost vindecat de lepră, după ce a cunoscut ce înseamnă puterea Dumnezeului lui Israel, el se afla într-o stare de tranziţie.

Cererea lui era firească, dacă stăm să o privim ca un rezultat al convertirii sale. Cu siguranţă că noi posedăm acum o cunoştinţă, în cele spirituale, mai înaltă decât avea Naaman atunci şi nu am privi cererea sa ca fiind ceva inspirat de Domnul. El a cerut să ia din ţara lui Israel pământ cât pot duce doi catâri, pentru a putea construi un altar Domnului în ţara sa natală. Naaman tocmai fusese smuls de către Domnul de pe terenul idolatriei, al păgânismului, şi îşi manifesta acum, cu o inimă plină de înflăcărare, ataşamentul faţă de Dumnezeul lui Israel. Renunţând la religia Siriei, şi-a propus să ridice un altar Domnului chiar în mijlocul Damascului şi acolo să-L slujească pe Domnul în mod deschis, în faţa tuturor celorlalţi. O dovadă în plus a devotamentului său profund faţă de Dumnezeul lui Israel a fost aceea că nu concepea să construiască acel altar din pământul întinat de idolatrie al Siriei!

Elisei, în această situaţie, aprobă cererea lui Naaman. Poate părea surprinzător, însă aceasta este în concordanţă cu învăţătura apostolului Pavel, care-l îndeamnă pe cel tare să-l îngăduie pe cel slab în slăbiciunea lui. Probabil că noi am fi reacţionat altfel şi am fi intrat cu Naaman într-o discuţie prin care să îi demonstrăm absurditatea cererii lui; şi adesea astăzi facem acelaşi lucru cu cei convertiţi de curând, aducând în sufletele lor tulburarea şi confuzia.

Nu ar trebui oare să spunem şi noi ca Elisei: „Mergi în pace“ (vers. 19) şi apoi să adăugăm: „ Domnul te va învăţa şi tot El te va păzi“?

A. Edersheim

Miercuri                    9             Decembrie

Pentru că robul tău nu va mai aduce acum ardere-de-tot şi jertfă altor dumnezei, ci Domnului. În lucrul acesta să ierte Domnul pe robul tău: când stăpânul meu intră în casa lui Rimon, ca să se închine acolo, şi se sprijină de mâna mea, mă închin şi eu în casa lui Rimon.

               2 Împăraţi 5.17,18

Faptul că Naaman îl însoţea pe stăpânul său în templul lui Rimon este un lucru foarte grav. O comportare care implică o conduită morală greşită, falsitatea sau conformarea cu ceea ce este în lume sunt aspecte care nu pot fi niciodată tolerate. În cazul de faţă, privind cu atenţie la Naaman, observăm că în trecut el practicase astfel de lucruri; acum însă, după pocăinţa sinceră înaintea lui Dumnezeu, din mărturisirea şi din afirmaţiile sale, reieşea clar dorinţa de a nu mai face asemenea compromisuri. Un om care experimentase că nu există alt Dumnezeu în afară de Iahve, Dumnezeul lui Israel, nu mai avea dorinţa de a se închina altuia şi nici nu mai voia să participe la slujbele idolatre pentru Rimon, fie şi numai de formă.

Prezenţa sa în casa lui Rimon îi era impusă de rangul său înalt şi de faptul că era unul dintre cei mai apropiaţi oameni ai împăratului. Când trecem în viaţă prin situaţii de aceeaşi natura cu cea a lui Naaman, să îi urmăm şi noi exemplul şi să aducem înaintea Domnului orice gând înainte de a-l pune în aplicare şi, în caz că împrejurările, anturajul, poziţia noastră sau alte lucruri de acest fel ne cer să facem lucruri neîngăduite unui creştin, să refuzăm cu orice preţ.

Conştiinţa i-a fost atinsă în aşa fel încât a realizat că trebuie să se depărteze de orice lucru care părea rău. De asemenea, credinţa sa şi schimbarea ce a avut loc în el trebuia să se vadă şi să se manifeste în toate aspectele vieţii sale, nu numai atunci când trebuia să se închine practic lui Dumnezeu, ci şi în fiecare clipă a vieţii lui publice şi personale. Întreaga sa viaţă trebuia să fie pusă de acum înainte în slujba lui Dumnezeu, iar el dorea din toată inima să ia aminte la umblarea sa, pentru a nu mai greşi.

Elisei, observând schimbarea produsă în Naaman şi dorinţa lui sinceră de a-L urma pe Domnul, a fost îndreptăţit să-i spună: „Mergi în pace“. Şi harul preţios al Domnului să ne ajute pe fiecare dintre noi să umblăm într-o asemenea pace!

A. Edersheim

Joi                          10           Decembrie

M-am ridicat să deschid preaiubitului meu, şi mâinile mele picurau smirnă, şi de pe degetele mele curgea smirnă pe mânerul zăvorului.

               Cântarea Cântărilor 5.5

Pot fi lacrimile şi dulci şi amare în acelaşi timp? Pot curge ele deodată pe obrajii noştri, aşa diferite cum sunt? Ce este mai amar decât smirna şi totodată mai plăcut mirositor decât ea? Dragostea perseverentă a Domnului poate primi un astfel de răspuns: deşi are două părţi distincte, ea constituie un tot. Când Domnul încearcă uşa inimii, iar omul nu o deschide din cauza păcatului, acest lucru aduce acelui om numai amărăciune, dar o amărăciune amestecată cu sentimente de dor şi de iubire faţă de Cel care a fost rănit de păcatul lui.

Pentru a înţelege mai bine situaţia înfăţişată aici, să privim la acest obicei oriental: când doi oameni se iubesc, iar la un moment dat unul îl dispreţuieşte pe celălalt, cel afectat merge la uşa celui care l-a afectat şi îi unge acestuia zăvorul uşii cu smirnă. Când persoana care a rănit deschide uşa, ia pe mână şi pe degete acel mir. Prin aceasta, persoana afectată doreşte să exprime că, deşi suferă, sentimentele sale pentru cel care l-a rănit sunt autentice.

Credinciosul care a păcătuit, fiind acum conştient de păcatul comis, simte o durere lăuntrică adâncă şi un regret amar, la care se adaugă dragostea sinceră pentru Domnul. Pe de o parte, dragostea Domnului faţă de el îi umple sufletul, iar pe de altă parte se ivesc mustrările de conştiinţă. În tăcere, credinciosul care a păcătuit va mărturisi Domnului: „Doamne, îmi este ruşine cu starea mea înaintea Ta. Fiecare oră care s-a scurs în această perioadă cât am stat departe de faţa Ta a fost mizerabilă şi nefericită. Ce bine ar fi fost să-Ţi fi mărturisit vina mai devreme! Sufletul îmi este plin de amărăciune şi de reproşuri. Ajută-mă să preţuiesc mai mult sfinţenia Ta şi harul care m-a restabilit. Umple-mă din nou cu bucuria mântuirii Tale“.

A. Miller

Vineri                     11           Decembrie

Şi Dumnezeu poate să facă să prisosească orice har către voi, pentru ca, având întotdeauna toată îndestularea în orice, să prisosiţi în orice lucrare bună … Iar Cel care dă semănătorului sămânţă şi pâine pentru hrană va asigura şi va înmulţi semănătura voastră şi va spori roadele dreptăţii voastre, fiind îmbogăţiţi în orice, pentru orice dărnicie care lucrează prin noi mulţumire către Dumnezeu.

               2 Corinteni 9.8,10,11

Dumnezeu doreşte şi este în măsură să ne dea toate lucrurile spirituale şi materiale („orice har“) de care avem nevoie personal sau în lucrarea la care ne-a chemat. Promisiunea este clară: vom avea „întotdeauna toată îndestularea în orice“, ca să prisosim „în orice lucrare bună“. Domnul Se îngrijeşte de noi în toate amănuntele. Nu putem aduce niciodată ca scuză explicaţia: «Mie nu mi-a rămas nimic pentru a da şi altora», pentru că Dumnezeu promite solemn că ne va da tot ce avem nevoie pentru orice lucrare. Dar, atenţie! El promite să Se îngrijească de adevăratele noastre nevoi, nu de ceea ce dorim noi prin voinţă personală sau interes propriu. Întotdeauna vom primi resursele de care avem nevoie la momentul respectiv. Prin harul divin, ni se va da toată sămânţa de care avem nevoie pentru semănat şi, de asemenea, vom fi îmbogăţiţi în toate pentru a putea dărui cu inimă largă. Când Dumnezeu este Cel care dă, niciodată rezervele nu se epuizează, iar nevoile sunt împlinite la timp.

Cuvântul „har“ care apare în versetul nostru ne arată faptul că Dumnezeu a luat în calcul nu numai nevoile materiale, ci şi pe cele spirituale, cum ar fi: energia necesară pentru a străbate biruitori o zi grea, mai multă răbdare faţă de oamenii din jurul nostru, mai multă înţelegere pentru copiii noştri, mai multă pricepere în cooperarea cu fraţii cu care suntem angajaţi în lucrare, mai multă dragoste pentru soţie, mai mult curaj pentru a-L mărturisi pe Hristos, mai multă afecţiune şi delicateţe pentru cei care au ajuns pe căi nepotrivite şi mai multe oportunităţi pentru a-i ajuta pe fraţii noştri.

Pe scurt, Dumnezeu ne va pune la dispoziţie absolut tot de ce avem nevoie din punct de vedere individual, ca şi copii ai Săi, şi, de asemenea, tot ce ne trebuie în sfera de responsabilitate pe care ne-a încredinţat-o El. Să luăm seama la felul cum se exprimă apostolul: tot harul, în toate lucrurile, în toate timpurile, cu toate nevoile sale, pentru toate lucrările bune!

D. R. Reid

Sâmbătă                12           Decembrie

Încolo, fraţilor, toate cele adevărate, toate cele vrednice de respect, toate cele drepte, toate cele curate, toate cele vrednice de iubit, toate cele vorbite de bine, dacă este vreo virtute şi dacă este vreo laudă, la acestea gândiţi.

                Filipeni 4.8

Mottoul şcolii noastre era «Beati Mundo Corde». Tradus, înseamnă: «binecuvântaţi fie cei cu inima curată».

Este greu să găseşti un motto mai frumos pentru o şcoală. Cum ne raportăm noi la acest adevăr, ţinând cont de faptul că, din capul locului, puritatea are de-a face cu gândurile noastre? Cum acţionăm noi astăzi, gândindu-ne la aceasta? Uitându-ne la murdăria care ne înconjoară din toate părţile în această lume stricată prin care trebuie să trecem, putem fi total descurajaţi şi am putea afirma că Dumnezeu a pus înaintea noastră un standard pe care nu Se aşteaptă să îl îndeplinim. Dar nu trebuie să lăsăm ca un asemenea gând să se înrădăcineze în minţile noastre!

În vechime existau în rândul animalelor unele considerate necurate, pe care cei din poporul Israel nu trebuia să le mănânce, şi, de asemenea, unele curate. De exemplu, un peşte era recunoscut ca şi curat prin două elemente: înotătoarele şi solzii. Înotătoarele îi permiteau să meargă împotriva curentului. Pe râul Columbia există o zonă unde poţi sta şi privi la peştii care fac sărituri peste praguri şi peste cascade care măsoară câţiva zeci de centimetri înălţime. În mod asemănător, Dumnezeu ne-a înzestrat şi pe noi, pe tine şi pe mine, cu o putere prin care putem înota împotriva curentului.

Sunt vremuri însă când un peşte trebuie să înoate prin apă murdară, iar pentru a-l proteja, Dumnezeu i-a dat solzi, părţi din corpul peştelui care sunt „închise împreună ca o pecete strânsă. Unul este atât de aproape de celălalt, încât nici aerul nu poate trece printre ele. Sunt prinse fiecare de perechea ei, sunt lipite împreună şi nu pot fi despărţite“ (Iov 41. 15‑17). Echipat cu această armură, peştele poate trece în siguranţă prin murdărie. La fel, Dumnezeu dă celor ai Săi posibilitatea de a trece cu bine prin toată stricăciunea din jur şi, de asemenea, dă puterea necesară înaintării împotriva curentului.

G. C. Willis

Duminică               13           Decembrie

La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început cu Dumnezeu. Toate au fost făcute prin El, şi fără El n-a fost făcut nimic din ce a fost făcut … Şi Cuvântul S-a făcut carne şi a locuit printre noi (şi noi am privit gloria Lui…), plin de har şi adevăr.

               Ioan 1.1‑3,14

Tu şi eu comunicăm prin cuvinte. Cuvintele pe care le rostim scot la iveală ceea ce este înăuntrul inimilor şi minţilor noastre. Isus Hristos, Cuvântul, a revelat chiar inima şi gândul lui Dumnezeu. S-a afirmat că Domnul Isus Hristos este ultimul cuvânt al lui Dumnezeu pentru omenire. Epistola către Evrei 1.1,2 declară tocmai aceasta: „Dumnezeu, după ce le-a vorbit odinioară în multe rânduri şi în multe feluri părinţilor prin profeţi, la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit în Fiul“.

Domnul Isus, Fiul etern al lui Dumnezeu, exista înainte de început. El niciodată nu avusese un început. El este Cuvântul veşnic. El poate spune: „Mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt“ (Ioan 8.58). El este Dumnezeu şi EL era cu Dumnezeu.

De asemenea, El este Cuvântul creator. Domnul Isus este nu numai Cuvântul în veşnicie, ci şi Cuvântul în timp şi vedem rolul Său la începutul creaţiei. Dumnezeu a creat toate lucrurile prin Fiul Său, Isus Hristos. Această lume şi tot ce cuprinde ea a fost creată prin El şi pentru El.

Apostolul Ioan continuă să ne pună în vedere faptul că Domnul Isus este Cuvântul întrupat. El a venit în această lume zămislit în pântecele fecioarei Maria prin puterea Duhului Sfânt (Luca 1.26‑38). El a venit în asemănarea unui om, identificându-Se cu omul în fiecare aspect al vieţii, de la naştere până la moarte. Ca Om, Domnul Isus S-a smerit pe Sine Însuşi, fiind ascultător până la moarte şi încă o moarte crudă, pe cruce.

Acolo, la cruce, vedem adâncimea deplină a harului şi a adevărului: El, care n-a cunoscut păcat, a fost făcut păcat, pentru că noi să fim făcuţi dreptate a lui Dumnezeu.

Dumnezeu încă vorbeşte, împărtăşind astăzi acest Cuvânt lumii! Ce mesaj trebuie să spunem noi! Cui i-ai spus ultima oară?

T. P. Hadley

Luni                        14           Decembrie

Cine este atunci robul credincios şi chibzuit, pe care l-a pus stăpânul său peste servitorii săi, ca să le dea hrana la timp? Fericit este robul acela pe care stăpânul lui, când va veni, îl va găsi făcând aşa. Adevărat vă spun că îl va pune peste toată averea lui.

               Matei 24.45‑47

Acest rob credincios se află în contrast cu cel care este numit rob rău în următoarele versete şi care, în loc să-i hrănească pe cei împreună-robi cu el, îi bate. Pentru primul rob, venirea Domnului este o binecuvântare minunată, în timp ce, pentru al doilea, o veritabilă judecată. Primul este un credincios adevărat. Pentru el, Domnul va veni cu şapte ani înainte de a veni pentru al doilea, deoarece sunt două etape distincte ale venirii Sale.

Prima oară, Domnul vine să ia din această lume pe fiecare credincios adevărat, pentru a-l duce în Casa Tatălui. Fiecare lucrare făcută cu evlavie de acest credincios va fi răsplătită pe deplin, iar la instaurarea împărăţiei de o mie de ani, fiecare rob credincios va fi pus peste toate posesiunile Domnului. Ce har minunat!

Al doilea moment al venirii Domnului este pentru judecata Sa dreaptă asupra celor care au respins harul Său. Ca şi în cazul robului rău, această judecată îi va include pe aceia care au abuzat de privilegiile lor, dispreţuindu-i cu trufie pe robii adevăraţi ai lui Dumnezeu şi, prin aceasta, pe Domnul Însuşi.

Uneori, când Scriptura vorbeşte despre venirea Domnului, are în vedere ambele momente. Cu toate acestea, noi trebuie să facem întotdeauna distincţia între cele două aspecte.

Credinciosul Îl aşteaptă pe Domnul Însuşi, fiind gata să-L întâmpine când va veni. Între timp, el doreşte şi caută adevărata binecuvântare şi a celorlalţi. Robul cel rău nu veghează deloc şi nu este nici pe departe pregătit în vederea teribilei judecăţi pe care o va exercita Domnul asupra lui la venirea Sa.

În ce ne priveşte, să fim credincioşi chibzuiţi, care să avem în atenţie nevoile celorlalţi şi care să-L aşteptăm pe Domnul nostru să vină, dintr-o clipă în alta!

L. M. Grant

Marţi                      15           Decembrie

Domnul a zis Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea, până îi voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale“.

               Psalmul 110.1

Un curent teologic care se ocupă cu evenimentele vremurilor din urmă afirmă că toate profeţiile au fost împlinite prin moartea lui Hristos şi prin distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.H. Acest curent admite că va fi o zi a judecăţii finale, dar respinge adevărurile privitoare la răpire, la necazul cel mare şi la împărăţia milenială a Domnului Isus Hristos. Prin această gândire, profeţiilor biblice li se dă un sens alegoric, fiind forţată şi o spiritualizare a lor.

Cu toate acestea, Cuvântul adevărului ne redă aici, în Psalmul 110, eroarea unei astfel de învăţături, slujindu-se de un singur cuvânt: „până“. Domnul Isus va sta la dreapta lui Dumnezeu până când duşmanii Săi vor fi făcuţi aşternut al picioarelor Sale. Templul evreiesc va rămâne pustiu până când evreii vor spune: „Binecuvântat fie cel care vine în Numele Domnului“ (Matei 23.38,39). Ierusalimul va fi călcat în picioare până când se vor împlini timpurile naţiunilor (Luca 21.24), de aici rezultând evident faptul că va fi o vreme când acesta nu va mai fi călcat în picioare de naţiuni. Cerurile Îl vor primi pe Hristos până la „timpuri de restabilire a tuturor lucrurilor“ (Fapte 33.21). Israelului i s-a făcut orbire în parte până când „va intra plinătatea naţiunilor“ (Romani 11.25). De asemenea, Israel va suferi necaz până când „Duhul va fi turnat de sus“ peste ei. Morţii nemântuiţi nu vor învia până când nu se vor împlini cei o mie de ani ai Mileniului (Apocalipsa 20.5).

Cuvântul lui Dumnezeu este plin de putere şi nu va cădea în faţa niciunui sistem omenesc. Credinciosule, mai este un „până când“ care trebuie să ne mişte şi să ne facă inimile să tresară: „Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El“ (1 Corinteni 11.26).

B. Reynolds

Miercuri                  16           Decembrie

Să vă puneţi deci aceste cuvinte ale Mele în inimă şi în suflet … Şi să învăţaţi în ele pe fiii voştri, vorbind despre ele când eşti în casă şi când mergi pe drum şi când te culci şi când te scoli.

               Deuteronom 11.18,19

Întemeierea unui familii creştine începe atunci când Cuvântul lui Dumnezeu se întipăreşte în inimile şi în minţile celor doi parteneri de mariaj. Aceşti părinţi vor fi gata să le împărtăşească copiilor lor dragostea lui Dumnezeu şi salvarea prin Isus Hristos. Părinţii trebuie să fie modele pe calea lui Dumnezeu, la aceasta făcând referire îndemnul: „să le legaţi (cuvintele lui Dumnezeu) ca semn pe mâna voastră şi să vă fie ca fruntare între ochii voştri“ (vers. 18). Discrepanţa dintre ceea ce fac părinţii şi ceea ce spun este cea mai mare şi singura barieră pentru copii în învăţarea căii lui Dumnezeu.

Învăţătura dată copiilor noştri trebuie să facă parte din conversaţia noastră curentă, nefiind limitată numai la „biserică“ sau la „altarul familiei“. Adesea părinţii au şi o vorbire spirituală şi una nespirituală şi de aceea copiii lor vor adopta obiceiul de a vorbi şi lumesc şi spiritual, ţinând deoparte Cuvântul lui Dumnezeu de viaţa lor de zi cu zi.

Familia trebuie să reflecte amprenta Cuvântului lui Dumnezeu şi în interior şi în exterior, atât pe uşorii casei, cât şi pe porţi. Depunem mult efort pentru ca familia să arate ca o familie creştină în ochii celorlalţi, dar, când imaginea de la exterior nu corespunde cu cea de la interior, copiii tind să-şi lase acasă identitatea creştină atunci când ies în lume. Dacă părinţii au grijă de „uşorii“ şi de „porţile“ lor, copiii vor creşte având caracterul modelat după Cuvântul lui Dumnezeu. Nu numai că-l vor manifesta în lume, dar vor fi capabili să-l transmită şi mai departe, propriilor copii.

J. P. Trotzer

Joi                          17           Decembrie

Eu sunt … Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.

               Exod 3.6

N-aţi citit ce vi s-a spus de către Dumnezeu…?

               Matei 22.31

Observăm că Domnul îi mustră pe farisei, pe cărturari şi pe ceilalţi conducători evrei, pentru că nu cunosc lucrurile scrise în Scriptură: „N-aţi citit ce vi s-a spus de către Dumnezeu?“. Vai, nu cumva acelaşi lucru ne este spus şi nouă adesea? Când apare o dificultate sau când vine o vreme de încercare, ne surprinde oare pregătiţi (am citit şi am înţeles)? Avem noi lumina venită din Cuvântul lui Dumnezeu, lumină care ne poate conduce întotdeauna corect?

Domnul nostru a făcut referire în Matei 9.13 şi 12.7 la Osea 6.6, când a afirmat: „Milă voiesc, şi nu jertfă“. În ambele împrejurări, El le-a spus fariseilor că ei ar fi trebuit să cunoască înţelesul cuvintelor. Ei însă cunoşteau intelectual Scriptura, fără să-i înţeleagă sensul şi aplicaţia. Aceste cuvinte sunt îndreptate şi spre noi. Şi noi putem să cunoaştem bine Scriptura şi să păstrăm înţelesul cuvintelor Scripturii, fiind inspiraţi şi având o bază sănătoasă pentru credinţa noastră, şi totuşi să avem o cunoştinţă intelectuală a literei şi să nu înţelegem sensul şi aplicaţia.

Pentru a avea o cunoştinţă adevărată a Scripturilor, trebuie să fim „învăţaţi de Dumnezeu“ şi instruiţi de Duhul Sfânt, care este dat credinciosului pentru ca el să poată înţelege lucrurile pe care Dumnezeu i le dă fără plată. „Dacă ochiul tău este curat“, spune Domnul, „tot trupul tău este plin de lumină“. Hristos, nu eul nostru, trebuie să facă obiectul atenţiei noastre. Dacă un om doreşte să facă voia lui Dumnezeu, va cunoaşte învăţătura cu privire la cum trebuie să facă voia Sa. Voia lui Dumnezeu, nu a noastră, trebuie să fie cauza care să ne motiveze. De aceea, când este simplitate şi o dorinţă sinceră de a învăţa, Dumnezeu dă înţelepciunea şi înţelegerea necesare, iar Scriptura devine cu fiecare zi mai preţioasă, deoarece Îl descoperă întotdeauna pe Hristos sufletului.

F. G. Burkitt

Vineri                     18           Decembrie

S-a depărat gloria din Israel, căci chivotul lui Dumnezeu este luat!

               1 Samuel 4.22

Şi filistenii au luat chivotul lui Dumnezeu … şi l-au adus în casa lui Dagon.

               1 Samuel 5.1,2

Afirmaţia privind luarea chivotului Domnului este menţionată de cinci ori în 1 Samuel. Această repetiţie ne arată seriozitatea situaţiei. Chivotul este o imagine a lui Hristos. Lemnul de salcâm şi aurul din care era făcut chivotul ilustrează umanitatea şi divinitatea lui Hristos. Scaunul îndurării, făcut din aur, care acoperea chivotul ne reaminteşte de Hristos, El fiind scaunul nostru de îndurare. Heruvimii, de asemenea din aur curat, erau păzitorii sfinţeniei lui Dumnezeu, în aşa fel încât nimic pângărit să nu se poată apropia de El.

Prezenţa chivotului în Israel vorbea de prezenţa Domnului cu ei. De aceea, gravitatea faptului că acest chivot fusese luat nu era una de ordin economic, ci, aşa cum soţia lui Fineas afirmase, gloria Domnului plecase din Israel. Cu sute de ani înainte, Domnul îi spusese lui Moise că prezenţa Sa împreună cu poporul era ceva ce îi deosebea de orice alt om de pe faţa pământului (Exod 33.16). Spre sfârşitul călătoriei lor, Moise a reamintit poporului că ceea ce îi deosebea de celelalte naţiuni era însăşi apropierea Domnului de ei (Deuteronom 4.7).

Pentru noi, aceste lucruri conţin un mesaj solemn. Fie că este vorba de vieţile noastre personale sau de strângerile împreună, prezenţa Domnului este cea care face diferenţa, iar EL a promis că, atunci când ne strângem pentru Numele Lui, va fi în mijloc. A te strânge în Numele Lui nu ţine de o poziţie bisericească sau confesională. Mulţi credincioşi simpli, care nu cunosc atât de mult ca alţii, se pot bucura de prezenţa Lui în mijloc deoarece în străfundul inimii lor ei se strâng pentru El. Aceasta ne cheamă mai degrabă la credinţă şi simplitate, decât la o cunoştinţă mare. De asemenea, este nevoie de o sfinţenie practică în umblarea noastră zilnică şi de dedicare faţă de Persoana Sa minunată. Fie ca şi noi să avem parte de aceasta.

A. M. Behnam

Sâmbătă                19           Decembrie

În aceasta este glorificat Tatăl Meu: că aduceţi mult rod şi Îmi veţi fi ucenici.

               Ioan 15.8

Privind oceanul de îndurare care ne arată că Dumnezeu este dragoste, ne întrebăm noi vreodată: „Ce pot face eu pentru Cel care a făcut aşa de mult pentru mine?“. Să-L răsplătesc, nu pot, pentru că slujirea mea nu poate adăuga o iotă gloriei Sale intrinseci, dar, ce gând minunat!, Tatăl este glorificat prin aceea că eu aduc rod pentru El!

Eşti tu unul dintre cei care aduc rod în via Domnului? Este viaţa ta o jertfă de mulţumire pentru dragostea Sa nemeritată de tine? Având în vedere circumstanţele în care te afli, poate nu te arăţi înaintea ochilor oamenilor ca unul aducând mult rod, dar nu contează. Mai presus de toate, pentru El au valoare roadele care nu sunt văzute sau ştiute de om, cum ar fi o umblare simplă şi liniştită prin lume, răbdarea şi supunerea, blândeţea, smerenia, neîntoarcerea insultelor celor din jur, discreţie în slujire şi o încredinţare fără rezerve în mâinile Sale, spunând: „ Nu cum vreau eu, ci cum vrei Tu.“

Poate treci printr-o perioadă de încercare, o stare prelungită de boală sau o pierdere grea. Şi în această situaţi poţi să-L glorifici pe Dumnezeu într-un mod încântător. Îl poţi glorifica aşa cum îngerii nu pot face, pentru că ei locuiesc într-un loc unde nu este încercare. Ia seama, dacă El Se ocupă de tine într-un mod sever, El acţionează ca un viticultor iscusit, lucrându-Şi via, îndepărtând mlădiţele de care nu este nevoie, în aşa fel încât să poţi aduce mai multe roade de acum înainte.

Fie ca şi noi să rămânem liniştiţi în mâinile Sale, afirmând cu supunere şi fără murmur: «Tată, glorifică Numele Tău! Glorifică-Te fie prin trăirea mea, fie prin luarea mea la Tine; fie umplându-mi paharul, fie golindu-mi-l! Să nu cunosc altă voie în afară de a Ta!» Câtă binecuvântare să fim ca Mântuitorul nostru care a putut să spună Tatălui: „Eu Te-am glorificat pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac“ (Ioan 17.4)!

Duminică               20           Decembrie

A Celui care şade pe tron şi a Mielului fie binecuvântarea şi onoarea şi gloria şi puterea, în vecii vecilor!

               Apocalipsa 5.13

Această descriere măreaţă a Adunării anticipează o zi viitoare când orice creatură, din ceruri, de pe pământ şi din infern vor aduce onoarea datorată Dumnezeului gloriei şi Mielului. Chiar aceia care sunt pierduţi pentru eternitate o vor face, deşi nu cu o inimă responsabilă.

Măreţia Celui care stă pe tron este prezentată într-un fel aşa de glorios, încât ne impresionează până în cele mai adânci cute ale sufletului. Domnul apare pe tronul gloriei şi autorităţii eterne ca fiind sfânt, deasupra şi dincolo de toţi ceilalţi! El este Cel al Cărui Cuvânt este pur, adevărat şi absolut! El este Cel care niciodată nu va da gloria Sa altuia.

El de asemenea ne este înfăţişat ca Cel care, în harul Său minunat, S-a dat pe Sine Însuşi pentru a purta greaua noastră povară de păcat şi de nelegiuire, luând locul cel mai de jos, pentru a-i răscumpăra pe cei păcătoşi pentru Dumnezeu prin vărsarea sângelui Său preţios.

Ce contrast între această imagine şi cea care ni-L prezintă pe Domnul în glorie! Ambele conduc la adorare din partea întregului univers. Binecuvântarea, onoarea, gloria şi puterea Îi sunt atribuite lui Dumnezeu şi Domnului Isus în vecii vecilor. Totuşi, chiar şi acum, creştinii se bucură aşteptând acea zi viitoare, închinându-se şi adorând sincer pe Tatăl şi pe Fiul.

L. M. Grant

Luni                        21           Decembrie

Prindeţi‑ne vulpile, vulpile cele mici, care strică viile.

               Cântarea Cântărilor 2.15

Dar cei care vor să fie bogaţi cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebune şi vătămătoare, care îi afundă pe oameni în ruină. Pentru că iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele; după care unii, umblând, s‑au rătăcit de la credinţă şi s‑au străpuns pe ei înşişi cu multe dureri. Dar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de acestea.

               1 Timotei 6.9‑11

Una dintre vulpile care strică viile este iubirea de bani, numită lăcomie, care este idolatrie (Coloseni 3.5). Desigur că slujitorii Domnului au nevoie de bani ca să trăiască, iar credincioşii trebuie să aibă grijă de nevoile lor, pentru că ei merg în lucrare pentru Domnul fără a accepta bani de la necredincioşi.

Totuşi, slujitorul Domnului nu ar trebui să facă niciodată din bani scopul său, pentru că Hristos a spus clar că nu poţi sluji lui Dumnezeu şi banilor. Unul dintre slujitorii Domnului mi‑a spus odată că un frate l‑a întrebat dacă avea nevoie de bani, îndemnându-l să îi spună oricând s-ar fi aflat în nevoie. Slujitorul Domnului a răspuns: „Nu, frate iubit, dacă voi fi în nevoie, nu îţi voi spune ţie, ci Domnului“. Aceasta este atitudinea potrivită.

Este o caracteristică tristă a zilelor noastre că mulţi folosesc lucrarea Domnului ca un mijloc pentru a obţine bogăţii. Aceia care fac aşa nu slujesc Domnului nostru Isus Hristos, ci pântecelui lor, iar gloria lor este ruşinea lor. Ei gândesc la cele pământeşti (Filipeni 3.19). Astfel de cuvinte nu ar trebui să se aplice niciodată la un credincios. Această vulpe mică este foarte periculoasă şi de aceea apostolul Pavel l‑a avertizat pe Timotei cu privire la ea.

A. M. Behnam

Marţi                      22           Decembrie

Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut în zori de zi; sufletul meu însetează după Tine, carnea mea tânjeşte după Tine, într‑un pământ sec şi uscat, fără apă.

               Psalmul 63.1

David este numit, în Fapte 13.22, „om după inima lui Dumnezeu“. Departe de a fi perfect, el a avut multe urcuşuri şi coborâşuri. Dar, în cea mai mare parte a vieţii sale, David a tânjit şi a însetat după Dumnezeu. David a declarat: „Un lucru I‑am cerut Domnului, pe acesta îl voi căuta: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să văd frumuseţea Domnului şi să întreb în templul Său“ (Psalmul 27.4). David îşi dorea cu toată inima o relaţie fierbinte, crescândă, intimă cu Dumnezeul său.

David nu mergea la templu din obligaţie. Scopul inimii sale era să privească frumuseţea Domnului. El Îl căuta pe Dumnezeu – un exemplu frumos şi pentru noi astăzi. Fiecare dintre noi se poate întreba: „Sunt eu un om după inima lui Dumnezeu? Însetez eu după El? Tânjesc eu după o relaţie intimă cu Domnul meu?“.

David înseta după Dumnezeu Însuşi, nu după ceea ce El i‑ar fi putut da. Este uşor să însetezi după binecuvântare şi să‑L uiţi pe Cel care binecuvântează. David nu dorea să ştie lucruri despre Dumnezeu, ci era preocupat de a‑L căuta zelos pe El. David căuta un Dumnezeu personal, pe care să‑L poată numi „Dumnezeul meu“. El nu căuta un sentiment trecător, ci o relaţie cu Singurul care poate satisface dorinţa inimii omeneşti.

Trebuie timp pentru a dezvolta o astfel de intimitate. David a spus: „pe Tine Te caut în zori de zi“. De asemenea, el voia să se încreadă în Dumnezeu. În Psalmul 139.23,24, David spune: „Cercetează‑mă, Dumnezeule, şi cunoaşte‑mi inima. Încearcă‑mă şi cunoaşte‑mi gândurile! Şi vezi dacă este în mine vreo cale a nelegiuirii“. David dorea să se expună privirii curăţitoare a lui Dumnezeu şi să Îi dea Lui cheile inimii sale, fără a lăsa nimic ascuns. Relaţia dinamică şi intimă a lui David cu Dumnezeul său i‑a modelat perspectiva asupra vieţii.

Să ne oprim un moment şi să ne întrebăm: „Ce îmi modelează mie viaţa astăzi?“.

T. P. Hadley

Miercuri                  23           Decembrie

Ei vor lovi pe judecătorul lui Israel cu o nuia peste obraz. „Şi tu, Betleeme, Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine Îmi va ieşi Cel care va fi Stăpânitor în Israel, ale Cărui origini sunt din vechime, din zilele eternităţii … Şi El va sta şi va paşte turma Sa în puterea Domnului, în măreţia Numelui Domnului Dumnezeului Său; şi ei vor rămâne, pentru că acum El va fi mare chiar până la marginile pământului. Şi Acesta va fi pacea.

               Mica 5.1,2,5,6

Profeţii şi profeţiile lor – Mica

Dumnezeu l‑a folosit pe Mica pentru a indica exact unde urma să Se nască Mesia. Atunci când magii au întrebat despre aceasta în Matei 2, preoţii şi cărturarii i‑au putut cita imediat regelui Irod profeţia lui Mica. Din nefericire, întrebarea acestor magi a dus doar la tulburarea întregului Ierusalim. Nimeni nu i‑a însoţit în căutarea lor după Împăratul iudeilor. Irod era interesat doar să Îl omoare pe Acela pe care Îl percepea ca pe un rival la tron.

În timp ce Mica afirmă clar că originile lui Mesia sunt „din vechime, din zilele eternităţii“, marii preoţi şi cărturarii au omis de comun acord să citeze şi această parte a profeţiei în răspunsul lor. Şi astăzi oamenii încă încearcă din răsputeri să ignore sau să contrazică faptul că Domnul nostru Isus Hristos este Fiu din veşnicie, dar asta nu schimbă cu nimic ceea ce este El.

Dat fiind faptul că Adunarea era o taină încă ascunsă în Vechiul Testament, profeţia nu poate face referire directă decât la evenimentele de la sfârşit. Asirianul avea să se întoarcă în zilele lui Mica, iar Împăratul Nordului va veni într‑o zi viitoare. Pe vremea aceea, Dumnezeu a ridicat eliberatorii de care era nevoie. Dar acum Lui Îi face plăcere să vorbească despre demnitatea Fiului Său, a Celui care odinioară a fost lovit cu nuiaua peste obraz, care Îşi va paşte turma în puterea Domnului, a Cărui măreţie va ajunge până la marginile pământului şi care va fi Pace.

E. P. Vedder, Jr.

Joi                          24           Decembrie

[Eleazar,] unul dintre cei trei viteji care erau cu David când i‑au înfruntat pe filisteni, … i‑a bătut pe filisteni, până i‑a obosit mâna şi i s‑a lipit mâna de sabie.

               2 Samuel 23.9,10

Dumnezeu îi provoacă pe soţi şi pe taţi să fie oameni puternici pentru El. Eleazar este un exemplu pentru noi în următoarele trei moduri:

1. Eleazar a fost credincios. Noi, bărbaţii, avem responsabilitatea să fim credincioşi soţiilor noastre, credincioşi copiilor, pentru a‑i educa, şi, de asemenea, să fim o mărturie pentru cei care nu sunt mântuiţi. Nu există niciun domeniu al vieţii în care să nu fie necesară credincioşia. „Se cere … ca fiecare să fie găsit credincios“ (1 Corinteni 4.2). Credincioşia este întotdeauna o caracteristică a unui bărbat puternic pentru Dumnezeu.

2. Eleazar nu s‑a temut. Spre deosebire de ceilalţi, el s‑a luptat cu filistenii. Prea mulţi bărbaţi astăzi au obosit din cauza luptei, s‑au dat bătuţi şi nu au lucrat cu credincioşie în familiile lor. Cu cât trăim mai aproape de Dumnezeu, cu atât mai mult vom avea curaj să luptăm fără frică atunci când apar provocări. Un bărbat trebuie să fie neînfricat, pentru a fi un viteaz al lui Dumnezeu.

3. Eleazar era plin de energie. Deşi mâna i s‑a lipit de sabie, nu a vrut să dea drumul armei sale. Prea mulţi bărbaţi au pierdut lupta, au fost descurajaţi, şi‑au aruncat armele şi s‑au retras. Lupta pentru familie este în toi, mai aprinsă ca niciodată. Duşmanul nu se dă bătut. Scopul său este să îi dezarmeze şi să îi înfrângă pe bărbaţii lui Dumnezeu în casele lor şi foloseşte orice tactică îi stă la dispoziţie. Nu trebuie să ne predăm sau să abandonăm lupta! Trebuie să fim credincioşi neînfricaţi şi atât de plini de energie, încât să nu ne dăm bătuţi!

Taţilor, haideţi să fim bărbaţi puternici pentru Dumnezeu!

J. Palmer

Stai în măreţia Sa, cu toată a Sa putere la îndemână,

Dar ia, ca armă în lupta grea, Armătura Lui:

Pentru ca, după ce ai făcut totul, iar toate luptele au trecut,

Să poţi învinge, doar prin Hristos, şi să rămâi în picioare la sfârşit.

C. Wesley

Vineri                     25           Decembrie

Cine dintre voi, având un prieten, va merge la el la miezul nopţii şi îi va spune: „Prietene, împrumută‑mi trei pâini, pentru că un prieten de‑al meu a venit la mine din călătorie şi n‑am nimic să‑i pun înainte“ şi cel dinăuntru, răspunzând, va spune: „Nu mă supăra“?

               Luca 11.5‑7

Ce comentariu scurt şi la obiect cu privire la cât de puţin este omul dispus să fie deranjat atunci când şi‑a asigurat confortul personal! Omul a închis uşa, apoi el şi familia lui s‑au dus la culcare. Nu ne place să fim întrerupţi dacă ne‑am retras în cercul restrâns al plăcerilor personale şi nu dorim să fim deranjaţi.

Binecuvântatul nostru Domn Isus Hristos nu a fost niciodată aşa. El nu a murmurat niciodată din pricina solicitărilor permanente ale oamenilor aflaţi în nevoie. El „umbla din loc în loc făcând bine, … pentru că Dumnezeu era cu El“ (Fapte 10.38). Mâncarea şi băutura Sa erau să facă voia Celui ce L‑a trimis şi să‑Şi sfârşească lucrarea (Ioan 4.34). Uşa Domnului este încă mereu deschisă, astfel că toţi sunt bineveniţi, inclusiv cei mai răi, cei mai vinovaţi şi cei mai josnici păcătoşi. Ca un dar gratuit al harului Său divin, toţi pot avea parte de iertare şi de pace, de dreptate şi de viaţă eternă, de cer şi de gloria‑i veşnică.

Şi acum, cititorule creştin, îngăduie‑mi să îţi dau un îndemn. Aminteşte‑ţi că Hristos este viaţa ta şi că a fi creştin nu înseamnă altceva decât oglindirea vie a lui Hristos în viaţa de zi cu zi. Nu este vorba de un set de reguli care trebuie trăite. Apostolul Pavel a exprimat ce însemna pentru el viaţa de creştin când a spus: „Pentru mine, a trăi este Hristos“ (Filipeni 1.21). Acesta este creştinismul! Să îi cunoaştem puterea şi să o manifestăm!

C. H. Mackintosh

Întreg al meu necaz lui Isus trebuie să‑I spun,

El este un prieten blând şi bun;

Dacă doar Îi cer, El îmi va da,

El va sfârşi imediat apăsarea mea.

E. A. Hoffman

Sâmbătă                26           Decembrie

Cel care aduce jertfă de laudă Mă glorifică şi celui care‑şi rânduieşte calea îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu.

               Psalmul 50.23

Psalmul 50 este unul solemn şi deosebit de pătrunzător. Dumnezeu vorbeşte aici celor ai Săi despre modul lor de viaţă. El aşteptase plin de răbdare şi de îndurare ca ei să se schimbe. Dar, fiindcă ei nu s‑au schimbat, El îi avertizează că va veni şi îi va judeca într‑un fel înfricoşător. El nu era împotriva jertfelor aduse de ei zilnic, dar le spune că nu avea nevoie de ele, deoarece, fiind Dumnezeul întregii lumi, tot ce este în lume este al Lui; de aceea, El nu depindea de ceea ce ei Îi ofereau Lui.

Apoi El descoperă ipocrizia celor care spuneau cuvinte bune şi chiar păreau a fi corecţi, dar care în atât de multe alte lucruri erau nedrepţi şi răi. Dumnezeu îi lămureşte încă o dată că El vede şi cunoaşte totul. El le spune că nu este asemenea lor şi că, deşi nu a judecat, aceasta nu era pentru că nu ar fi văzut totul.

El îi avertizează că va veni, îi va judeca şi îi va distruge, dar le prezintă şi o cale de scăpare. Celui care îşi rânduieşte viaţa după căile şi gândurile lui Dumnezeu îi va fi arătată mântuirea Sa. Cum poate cineva să îşi îndrepte viaţa? Prin curăţie, umilinţă, mărturisire şi pocăinţă.

Acesta este un psalm asupra căruia ne face bine să medităm şi să îl aplicăm în vieţile noastre astăzi. Suntem cumva şi noi ca israeliţii care arătau bine în exterior, dar care înăuntru erau foarte diferiţi? Există oare lucruri ascunse cu care Dumnezeu nu poate fi de acord în căsătoria, în familia sau în relaţiile noastre de la serviciu? Suntem sinceri în viaţa noastră de adunare? Să reţinem că, deşi Dumnezeu doreşte închinarea noastră, El nu are nevoie de noi. El Îşi este cu totul suficient. Ne strângem noi pentru Domnul duminica împreună cu fraţii, ca şi cum totul ar fi în ordine, chiar dacă relaţiile dintre noi nu sunt bune? Ne va binecuvânta Dumnezeu într‑o astfel de stare?

A. Blok

Duminică               27           Decembrie

Şi Eu le‑am dat gloria pe care Mi‑ai dat‑o Tu, pentru ca ei să fie una, cum Noi suntem una: Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie făcuţi desăvârşiţi spre a fi una, ca să cunoască lumea că Tu m‑ai trimis şi că i‑ai iubit, cum M‑ai iubit şi pe Mine.

               Ioan 17.22,23

Măsura dragostei lui Dumnezeu

Nu este nimic mai minunat decât faptul că Dumnezeu ne poate iubi aşa cum suntem şi cu aceeaşi dragoste cu care Îl iubeşte pe Fiul Său. Şi aşa ne iubeşte El! Cunoaştem aceasta atât din proprie experienţă, cât şi din Cuvântul Său. El o spune pentru ca eu, dacă o cred, să pot lua pentru mine, în inima mea, acest cuvânt al Său şi să mă bucur de el acum, în mijlocul lumii acesteia. Cunoaşterea faptului că El ne iubeşte ne va proteja în mod constant de orice temere sau îndoială pe care carnea, lumea sau Satan le pot ridica împotriva noastră. Minunat gând! El ne iubeşte aşa cum Îl iubeşte pe propriul Său Fiu! Să nu socotim că acesta este un gând prea înalt! Nu cunosc nimic mai umilitor decât aceste lucruri:

1. Că, fiind atât de iubiţi, noi simţim acest lucru atât de puţin;

2. Că, fiind atât de iubiţi, noi răspundem la această dragoste într‑un fel atât de slab;

3. Că, fiind atât de iubiţi, noi nu renunţăm la atât de multe lucruri care nu sunt potrivite cu o asemenea dragoste: griji, capricii, gânduri sau îndeletniciri ruşinoase.

Dorinţa şi plăcerea lui Dumnezeu este ca noi, copiii Lui, să pătrundem măreţia dragostei Sale. Această dragoste ar trebui să ne fie cea mai preţioasă, nu gloria în care vom intra. Este un lucru minunat că vom moşteni gloria lui Hristos, dar e chiar şi mai minunat că ne bucurăm de aceeaşi dragoste ca şi El din partea Tatălui. Acelaşi Dumnezeu care ne va da gloria lui Hristos va da sufletelor noastre intrare, chiar de acum, în comuniunea aceleiaşi iubiri.

W. Kelly

Luni                        28           Decembrie

Ne‑a făcut plăcuţi în Cel Preaiubit.

               Efeseni 1.6

A fi acceptat, indiferent de cum eşti sau de ceea ce faci, este privit astăzi ca fiind de o importanţă capitală pentru dezvoltarea a ceea ce se numeşte apreciere de sine, încredere în sine şi gândire pozitivă despre sine. Dar simplul fapt că cineva are nevoie de acceptare arată că el este imperfect. Această nevoie este una dintre cele mai puternice dovezi ale naturii păcătoase a omului, deoarece, dacă nu am avea vreun defect, a fi acceptaţi nu ar avea nicio valoare. Acceptarea are sens doar dacă recunoaştem că este ceva în noi care ne face nevrednici de fi acceptaţi.

Dar Dumnezeu ne acceptă. El îl priveşte pe fiecare, individual, ca având aceeaşi valoare, indiferent de poziţie sau de împrejurări (Romani 3.10). El ne acceptă în ciuda faptului că toţi am păcătuit şi că niciunul dintre noi nu este drept (Romani 3.10; Eclesiastul 7.20). Dumnezeu a făcut posibilă primirea noastră înaintea Lui prin faptul că L‑a trimis pe Fiul Său să moară la cruce pentru noi (Ioan 3.16‑18).

Acceptarea deschide calea pentru ca oamenii să îşi vadă destul de clar defectele, pentru a lua atitudine faţă de ele. Este de aşteptat ca ei să şi acţioneze. De aceea, Dumnezeu nu S‑a rezumat la a ne primi, ci, de asemenea, ne‑a dat o nouă natură (2 Corinteni 5.17), una de o perfecţiune nepătată. Având‑o pe aceasta, putem acum să trăim o nouă viaţă în Hristos (Coloseni 3.10).

S‑ar putea ca oamenii să nu cunoască defectele şi slăbiciunile noastre – noi le destăinuim doar acelora care ne acceptă cu adevărat. „Omul se uită la înfăţişare, dar Domnul Se uită la inimă“ (1 Samuel 16.7). Dumnezeu ne primeşte, iar noi, primind oferta Lui de mântuire, odată cu ea primim şi mijloacele prin care ne putem schimba.

J. P. Trotzer

Marţi                      29           Decembrie

Vorbeşte fiilor lui Israel şi porunceşte‑le să‑şi facă ciucuri la colţurile hainelor, în generaţiile lor, şi peste ciucurele fiecărui colţ să pună un şnur albastru.

               Numeri 15.38

Fiilor lui Israel li se poruncise să poarte un şnur albastru la colţurile veşmintelor lor. Uitându‑se la el, aveau să îşi amintească de poruncile Domnului şi de faptul că nu trebuia să fie ca popoarele idolatre din jurul lor, ci un popor sfânt. În Scriptură, culoarea albastru vorbeşte despre cele cereşti. Acest lucru este foarte sugestiv pentru noi astăzi, căci şi noi trebuie să fim un popor sfânt, deoarece suntem un popor ceresc. Apostolul Pavel i‑a îndemnat pe coloseni: „căutaţi cele de sus, unde Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu: gândiţi la cele de sus“ (Coloseni 3.1,2). Aceasta îl motivează pe creştin să omoare mădularele lui de pe pământ şi să fie diferit de „copiii neascultării“ (vers. 5 şi 6).

Întotdeauna ni se prezintă întâi poziţia cerească, apoi îndemnul practic cu privire la sfinţenie. În Efeseni, întâi este văzut creştinul ca aşezat „în locurile cereşti“, apoi acestuia i se prezintă diferite sfere de pe pământ în care este responsabil să umble în sfinţenie.

Firul albastru era la marginea hainei, aproape de pământ. În Biblie, hainele vorbesc despre caracterul şi despre căile noastre; astfel, trebuie să manifestăm puterea cerească în cele mai mici detalii ale vieţii de fiecare zi. Totuşi, să nu fim ca fariseii care îşi lărgeau „marginile hainelor lor“ pentru a fi văzuţi de oameni (Matei 23.5). Mai degrabă, acest fir trebuia să fie o amintire despre faptul că „Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru“ (Numeri 15.41).

B. Reynolds

Miercuri                  30           Decembrie

Şi Dumnezeu a ales pe cele slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari … ca nicio făptură să nu se laude înaintea lui Dumnezeu

               1 Corinteni 1.27,29

În lumea aceasta, cu mândria şi îngâmfarea ei, Dumnezeu acţionează pentru a Se opune trufiei creaturilor Sale răzvrătite şi pentru a le aduce în punctul în care să îşi găsească lauda doar în El. De aceea, El acţionează întotdeauna alegând lucrurile slabe, pentru a le face de ruşine pe cele tari. Acest lucru se va vedea întotdeauna atunci când societăţile, culturile şi împrejurările se schimbă.

Patriarhii au fost puţini în ţară şi străini, dar, în Egipt, Dumnezeu i‑a înmulţit pe urmaşii lor în ciuda supraveghetorilor egipteni. Israel era cel mai mic dintre popoare, dar Dumnezeu l‑a transformat într‑o naţiune şi a făcut din capitala lui centrul pământului. Victoriile lor au fost însă câştigate doar cu instrumente caracterizate de o slăbiciune desăvârşită: torţe şi ulcioare, un otic de plug, o falcă de măgar şi o praştie!

În cele din urmă, naţiunea a trebuit să fie zdrobită din cauza păcatului ei. Apoi, o lucrare a harului şi a mântuirii a înaintat prin intermediul unor pescari din Galileea, conduşi de Domnul lor divin, un tâmplar. Mai târziu, această lucrare a fost dusă mai departe la neamuri de Pavel, care a pus în practică principiul prezentat în versetul nostru. El a umblat în slăbiciune, alegând să nu folosească o vorbire strălucitoare sau cuvinte convingătoare ale înţelepciunii omeneşti (1 Corinteni 2.1‑3).

De ce ne arată Scriptura cum şi‑au câştigat victoriile Ghedeon, Samson şi David, prin unelte ale slăbiciunii: torţe şi ulcioare, falca unui măgar sau o praştie şi o piatră? De ce vorbeşte Scriptura despre Pavel care, prin Duhul, a împărtăşit comorile sale de lumină, deşi era în slăbiciune şi teamă şi mare tremur? Pentru ca noi să umblăm „avându‑i ca model pe ei“ (Filipeni 3.17)!

J. G. Bellet

Joi                          31           Decembrie

Alegeţi‑vă astăzi cui vreţi să slujiţi … dar eu şi casa mea vom sluji Domnului.

               Iosua 24.15

Viaţa este plină de alegeri şi trebuie să învăţăm să luăm deciziile corecte. Unele sunt uşoare, dar unele sunt dificile şi avem nevoie de înţelepciunea lui Dumnezeu ca să alegem corect. Este vital pentru o familie ca tatăl să facă cele mai înţelepte alegeri. Iosua este un exemplu bun. Alegerea sa nu a depins de alegerile celorlalţi – slujirea lui Dumnezeu era o hotărâre luată pentru el şi familia lui. Pentru a fi atât de hotărâţi cum a fost el, avem nevoie de următoarele cinci lucruri:

1. Dorinţa. Trebuie să dorim ceea ce vrea Dumnezeu. Lipsa acestei dorinţe împiedică adesea familiile să ia decizii importante. S‑ar părea că a te menţine neutru este mai uşor decât a lua o hotărâre, dar a face aşa este deja o alegere, de obicei una greşită.

2. Hotărârea. S‑ar putea să dorim să alegem corect, dar, dacă nu suntem hotărâţi să o facem, nu se va întâmpla.

3. Disciplina. S‑ar putea ca, alegând, să trebuiască să plătim un preţ – hotărârile costă! Mulţi au dorinţa, sunt hotărâţi, dar dau înapoi după ce calculează preţul.

4. Călăuzirea. Trebuie să ştim că adevărata călăuzire o vom primi doar din Cuvântul lui Dumnezeu. Adesea, când facem o alegere, sunt multe necunoscute; dar, lăsând Cuvântul lui Dumnezeu să ne fie lumină, obţinem siguranţa de care avem nevoie pentru a lua o decizie.

5. Puterea. Doar în înţelepciunea şi în tăria lui Dumnezeu avem puterea (dunamis) pentru a lua cu succes aceste hotărâri importante şi dificile.

Ai tu, împreună cu familia ta, de făcut alegeri dificile? Dacă da, aminteşte‑ţi de Iosua. Hotărârea sa, atunci când a fost vorba despre o alegere foarte grea, l-a încurajat pe Israel să Îl slujească pe Dumnezeu. Alegerile tale, de asemenea, ar putea determina şi alte familii să slujească lui Dumnezeu.

J. Palmer