Introducere
Pentru a înţelege semnificaţia învăţăturii acestei epistole va trebui să ne amintim despre caracterul acestui sistem religios de care erau legaţi credincioşii de origine iudaică. Era o religie naţională, dată celor care prin naşterea lor descindeau din Avraam. Problema naşterii din nou nu era prezentată ca obligatorie; această religie era în întregime pentru pământ; ea nu vorbea despre cer. Ea regla însă conduita oamenilor faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi promitea viaţa terestră cu binecuvântări pământeşti celor care umblau potrivit perceptelor ei. Punctul ei central era un templu vizibil, de o somptuozitate fără egal, cu altare pe care erau aduse sacrificii de către o clasă specială de preoţi ce împlineau o închinare esenţialmente rituală.
Această religie se adresa omului natural pentru a arăta dacă există ceva în el care să răspundă faţă de bunătatea lui Dumnezeu. Dându‑i această religie, Dumnezeu regla fiecare detaliu al vieţii, de la naştere până la bătrâneţe, pentru a asigura prosperitatea şi fericirea omului pe pământ. De fapt, această încercare a omului natural n‑a slujit decât pentru a arăta absenţa în omul nenăscut din nou a oricărui răspuns faţă de cerinţele lui Dumnezeu. Astfel acest sistem iudaic, care la origine fusese rânduit de Dumnezeu, a fost corupt de om în cursul istoriei. Punctul culminant al răutăţii sub acest sistem a fost respingerea şi răstignirea lui Mesia.
Odată ce paharul nelegiuirii lor a fost umplut, Dumnezeul sfânt nu mai putea să suporte mult timp acest sistem care, ajuns în mâinile oamenilor, a sfârşit prin a‑L ucide pe Fiul Său, opunându‑se astfel dreptăţii lui Dumnezeu. Din pricina aceasta, El dă curs liber judecăţii şi, la momentul potrivit, cetatea a fost nimicită, iar naţiunea, împrăştiată.
Totuşi Legea avea un alt scop. Nu numai că ea regla viaţa omului, arătându‑i îndatoririle faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, ci tot sistemul ei era o umbră a bunurilor viitoare. Cortul era o imagine a lucrurilor cereşti. Preoţia vorbea de lucrarea preoţească a lui Hristos. Jertfele vesteau ofranda supremă a lui Hristos.
Hristos a venit, El, care este realitatea glorioasă a tuturor acestor umbre, şi astfel sistemul iudaic şi‑a îndeplinit scopul, acela de a fi un model al lucrurilor care urmau să vină. Prin urmare, acest sistem este pus deoparte, mai întâi pentru că omul l‑a stricat, apoi pentru că Hristos este împlinirea Legii. Acest sistem se adresa deci omului în carne şi lăsa marea masă a poporului într‑o relaţie cu Dumnezeu care nu era decât exterioară şi formală. Totuşi existau în acest sistem şi oameni care manifestau în mod clar o relaţie adevărată cu Dumnezeu prin credinţă şi care, atunci când a venit Hristos, L‑au recunoscut ca Mesia. Ei însă nu constituiau decât o rămăşiţă. Această epistolă îi recunoaşte şi li se adresează lor ca fiind deja în relaţie cu Dumnezeu înainte ca creştinismul să fie întemeiat.
Acestei rămăşiţe credincioase i se adresează epistola pentru a o introduce în relaţiile noi şi cereşti ale creştinismului, detaşând‑o de religia pământească a iudaismului.
Deci, pentru că, prin răutatea oamenilor şi prin venirea lui Hristos, sistemul iudaic este pus deoparte, de acum este deschisă calea pentru introducerea creştinismului. Ca întotdeauna, dacă Dumnezeu îndepărtează ceea ce este vechi, face lucrul acesta numai pentru a introduce ceva mai bun. Punând deoparte vechiul sistem, Dumnezeu Îşi rezervă o rămăşiţă credincioasă dintre iudei şi‑i uneşte cu Hristos. Această rămăşiţă iudaică avea, bineînţeles, relaţii puternice cu religia părinţilor lor: relaţii sau legături prin naştere, prin dragostea pentru moştenirea lor, prin speranţele pământeşti şi prin mediul în care fuseseră educaţi; totul tindea să‑i reţină într‑un sistem pe care Dumnezeu îl pusese deoparte. Prin urmare, le era foarte dificil să realizeze caracterul ceresc al creştinismului. Mai mult, atât timp cât Templul exista, iar preoţii – fiii lui Aaron – ofereau jertfe materiale, se menţinea pericolul ca cei care mărturiseau creştinismul să se întoarcă la iudaism. Pentru a contrabalansa această tendinţă şi pentru a întemeia sufletele în creştinism, Duhul lui Dumnezeu aşază în faţa noastră în această epistolă şapte teme principale:
1. Gloriile lui Hristos şi poziţia Sa în ceruri, capitolele 1 şi 2;
2. Preoţia lui Hristos în favoarea alor Săi care sunt încă pe pământ, dar care merg spre cer, capitolele 3–8;
3. Jertfa lui Hristos deschizând cerul pentru cel credincios şi pregătindu‑l pentru acest loc, capitolele 9 şi 10;
4. Liberul acces în vremea de acum în ceruri unde se găseşte Hristos, capitolul 10;
5. Drumul credinţei care conduce la Hristos în ceruri, capitolul 11;
6. Modurile diferite de care Se slujeşte Dumnezeu pentru a menţine picioarele noastre pe drumul care conduce la Hristos în ceruri, capitolul 12;
7. Binecuvântarea care este făgăduită deja pe acest pământ pentru aceia care îşi iau locul de ocară afară din tabără cu Hristos, capitolul 13.
Aceasta ne arată modul binecuvântat în care cerul este constant aşezat înaintea noastră în această epistolă. Ea este, cu adevărat, epistola cerurilor deschise. Această prezentare a caracterului ceresc al creştinismului dă acestei cărţi o valoare particulară, mai ales într‑un timp în care creştinismul şi‑a pierdut adevăratul caracter, fiind redus la un sistem pământesc care nu are alt scop decât îmbunătăţirea omului firesc.
Pe de altă parte, în timp ce Duhul lui Dumnezeu aşază înaintea sufletelor noastre aceste mari adevăruri cereşti, suntem conduşi să înţelegem superioritatea lor şi felul în care pun deoparte tot ceea ce a fost mai înainte. Gloriile lui Hristos eclipsează orice făptură creată, fie profeţi, fie îngeri. Preoţia lui Hristos pune deoparte preoţia lui Aaron. Jertfa lui Hristos pune deoparte numeroasele jertfe rânduite prin Lege. Liberul acces la Dumnezeu pune deoparte Templul şi perdeaua dinăuntru. Drumul credinţei pune deoparte orice sistem al lucrurilor care se văd. Locul afară din tabără pune deoparte tabăra în sine şi orice ar însemna religie pământească.
Vom remarca de asemenea că, în această epistolă, Adunarea ca atare nu este prezentată. Ea nu este menţionată decât o singură dată (menţiunea din capitolul 2 versetul 12 fiind o citare a Psalmului 22). Aceasta, pentru că epistola doreşte să aşeze înaintea ochilor noştri măreţia lui Hristos şi a creştinismului în contrast cu iudaismul şi să ne facă să înţelegem cum în creştinism totul este de domeniul credinţei, în afara oricăror lucruri vizibile. Într‑adevăr, Hristos în glorie, preoţia Sa, jertfa Sa, accesul la Dumnezeu, calea credinţei, alergarea cerească şi lucrurile de care beneficiem nu pot fi văzute şi cunoscute decât prin credinţă. Cu siguranţă, creştinismul se manifestă în mod normal prin efecte exterioare, îşi exercită influenţa sa chiar asupra oamenilor necredincioşi, dar tot ceea ce aparţine creştinismului şi produce un efect în viaţă este invizibil, în contrast cu iudaismul care face apel la vedere şi la simţuri. Mai mult, ajungând la lucrurile cereşti şi la cele ce ţin de credinţă, ajungem la ceea ce este stabil şi durabil înaintea lui Dumnezeu. Suntem înconjuraţi de lucruri care trec, care se schimbă, care sunt zdruncinate. În creştinism suntem aduşi la ceea ce nu trece niciodată, nici nu se schimbă şi nici nu va fi zdruncinat. Hristos rămâne, Hristos este Acelaşi. Tot ceea ce este întemeiat pe El şi pe răscumpărarea eternă este stabil şi nu se va schimba niciodată.
Efectul practic al învăţăturii din această epistolă trebuie să fie acela de a ne detaşa de orice formă de religie pământească, fie că este vorba de iudaism, fie că este vorba de creştinătatea coruptă, formată după model iudaic. În plus, dacă Adevărul ne conduce afară din tabără, tot El, acest Adevăr, ne dă un loc dincolo de perdeaua dinăuntru, în cerul însuşi, şi face din noi străini şi călători prin lumea pe care o traversăm.
Gloriile lui Hristos—Evrei 1 şi 2
Numele autorului acestei epistole nu este menţionat şi putem să deducem că este puţin important pentru noi să ştim cine a scris‑o. Aluzia făcută de apostolul Petru la o epistolă pe care Pavel ar fi scris‑o iudeilor, o epistolă pe care o plasează printre „alte scripturi“ este unul din motivele pentru care putem presupune că Pavel este autorul (2 Petru 3.15,16).
Caracterul special al epistolei poate să explice bine omiterea numelui autorului, pentru că, între alte scopuri, ea a fost scrisă pentru a arăta că Dumnezeu nu mai vorbeşte prin mesageri, ci, în harul Său minunat, El este în contact direct cu oamenii prin Persoana Fiului. Mai mult, această epistolă Îl prezintă pe Hristos Însuşi care a venit ca Apostolul prin care Dumnezeu a vorbit oamenilor. În consecinţă, El îi eclipsează pe toţi aceia care ar putea să poarte titlul de apostoli.
Scopul principal al epistolei este să‑i întemeieze pe credincioşi în caracterul ceresc al creştinismului şi să‑i elibereze de o religie pământească a formelor exterioare. Totul în creştinism – atât gloria adusă lui Dumnezeu, cât şi binecuvântarea asigurată celor credincioşi – depinde de Persoana şi de lucrarea lui Hristos. Epistola începe deci prin a prezenta gloriile Persoanei Sale. Gloria divină a lui Hristos ca Fiu este dezvoltată în capitolul 1, autoritatea Cuvântului Său, în versetele 1‑4 din capitolul 2, iar gloria umanităţii Sale, în versetele 5‑18 din capitolul 2.
Gloria Fiului—Evrei 1
Versetele 1‑3. Dumnezeu a vorbit în vechime în multe rânduri şi în multe feluri poporului Israel. A vorbit prin Moise, revendicând prin Lege drepturile Sale asupra omului. În alte rânduri, Dumnezeu a vorbit prin îngeri, prin căi providenţiale faţă de poporul Său. Mai târziu, Dumnezeu a vorbit prin profeţi pentru a aduce înapoi la El un popor răzvrătit. Profeţii sunt menţionaţi în mod expres ca precedând venirea Fiului.
Fiul a venit la sfârşitul acestor zile – la sfârşitul zilelor profeţilor. Mărturia pe care Dumnezeu a dat‑o în trecut este continuată în Persoana Fiului. Profeţii au vorbit ca instrumente utilizate de Duhul lui Dumnezeu. Când Fiul a venit, Dumnezeu Însuşi vorbea. În Fiul, Dumnezeu S‑a apropiat de oameni şi omul se putea apropia de Dumnezeu fără intermediul vreunui profet sau preot.
Importanţa unui mesaj anume depinde într‑o largă măsură de măreţia şi de gloria persoanei care vorbeşte. Dumnezeu ne‑a vorbit în Persoana cea mai glorioasă care există: Fiul etern. Pentru ca noi să descoperim măreţia Aceluia care vorbeşte şi, în consecinţă, să înţelegem importanţa a ceea ce este spus, Duhul lui Dumnezeu aşază înaintea noastră şapte aspecte ale gloriei Fiului.
Mai întâi, Fiul a fost rânduit moştenitor al tuturor lucrurilor. Calităţile de fiu şi de moştenitor sunt totdeauna strâns legate în Scriptură. Oamenii încearcă să domine pământul, să stăpânească asupra mărilor şi chiar să cucerească spaţiul; luptă pentru a căpăta putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, onoare, glorie, binecuvântare. Hristos, fiind Fiul, va moşteni toate acestea pentru că El este rânduit moştenitor a toate şi El singur este vrednic pentru aceasta. Lunga istorie a lumii nu face decât să dovedească faptul că omul este cu desăvârşire nedemn să moştenească aceste lucruri. Atunci când pune mâna pe ele – într‑o măsură anume – nu le foloseşte decât pentru a se înălţa pe el însuşi şi a‑L exclude pe Dumnezeu. Se serveşte de puterea sa pentru a‑şi afirma propria voinţă; de bogăţii, pentru a încerca să fie fericit fără Dumnezeu; de înţelepciune, pentru a‑L exclude pe Dumnezeu din propria Sa creaţie; de putere, pentru a lucra în independenţă faţă de Dumnezeu; de onoare, pentru a se înălţa pe sine; de glorie, pentru a se scoate pe el în evidenţă, şi de binecuvântare, dacă aceasta este acordată pentru a o folosi pentru el însuşi; iar pe Moştenitorul rânduit al tuturor lucrurilor omul L‑a respins în întregime şi L‑a răstignit pe o cruce. Şi totuşi, cerul găseşte plăcere în a proclama: „Vrednic este Mielul cel înjunghiat să primească puterea şi bogăţii şi înţelepciune şi tărie şi onoare şi glorie şi binecuvântare!“ Atunci când Hristos va lua în posesie toate aceste lucruri, El le va folosi pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru binecuvântarea oamenilor. În creştinism, noi suntem identificaţi cu acest Moştenitor al tuturor lucrurilor. Ce mângâiere pentru cei care, aşa cum erau şi credincioşii evrei, sunt lipsiţi de bunurile lor pământeşti!
În al doilea rând, Fiul este Acela prin care a fost creat întreg universul. El a făcut „lumile“, nu numai lumea aceasta, ci şi toate aceste vaste sisteme care‑şi urmează cursul în întinderile fără măsură ale spaţiului. Privim la ceea ce va urma şi înţelegem că este Moştenitor al tuturor acestor lucruri. Privim în urmă şi vedem că este Creator al tuturor lucrurilor, mari şi mici. Fiul Şi‑a pus amprenta asupra întregii creaţii.
În al treilea rând, Fiul este strălucirea gloriei Sale – este manifestarea deplină a gloriei lui Dumnezeu. Fiul a venit în trup şi a prezentat gloria lui Dumnezeu în toată plinătatea ei. Această glorie a lui Dumnezeu este manifestarea tuturor atributelor lui Dumnezeu. Fiul S‑a apropiat de noi într‑o manieră care ne permite să‑L vedem pe Dumnezeu manifestat în toate atributele Lui.
În al patrulea rând, Fiul este expresia Fiinţei lui Dumnezeu. El este mai mult decât strălucirea gloriei, este manifestarea lui Dumnezeu Însuşi: expresia propriei Sale Fiinţe. Fiul a devenit Om şi a fost prin aceasta reprezentarea vizibilă a Aceluia care este nevăzut. Poţi însă să porţi atributele unei persoane fără să fii reprezentantul ei, dar în Fiul nu numai că atributele lui Dumnezeu s‑au văzut strălucind, ci El era reprezentantul lui Dumnezeu în creaţie. Toate faptele Sale arătau limpede că Dumnezeu Însuşi era prezent în mijlocul nostru.
În al cincilea rând, Fiul este Cel care susţine toate prin Cuvântul puterii Lui. Chiar dacă oamenii admit că trebuie să existe o cauză primordială în actul creaţiei, ei încearcă să‑L excludă pe Dumnezeu din orice activitate prezentă în ea. Îşi imaginează o creaţie, cum a spus cineva, suficientă în ea însăşi, o maşină perfectă concepută să meargă etern fără mâna care a creat‑o. Adevărul este că universul nu numai că a fost creat prin Fiul, ci este de asemenea susţinut de El. Nicio stea nu‑şi menţine cursul, nicio pasăre nu cade pe pământ, fără voia Lui.
În al şaselea rând, Fiul a făcut curăţirea păcatelor. El nu este numai Creatorul lumii, ci este Răscumpărătorul unei lumi căzute. El a făcut prin El Însuşi o lucrare prin care păcatele pot fi iertate şi îndepărtate dinaintea lui Dumnezeu.
În al şaptelea rând, gloria Fiului este şi mai mult subliniată prin locul de înălţare pe care‑l ocupă acum la dreapta Măririi în cele preaînalte. De mai multe ori în cursul epistolei vom găsi menţionarea faptului că El S‑a aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Aici este aşezarea Lui la dreapta lui Dumnezeu în virtutea gloriei Sale personale. În capitolul 8, aşezarea este în relaţie cu slujba actuală de Mare Preot pe care o îndeplineşte pentru noi. În capitolul 10, poziţia Sa la dreapta lui Dumnezeu este rezultatul lucrării pe care a împlinit‑o la cruce, iar în capitolul 12 este ca poziţie la sfârşitul drumului credinţei.
După ce a prezentat astfel gloriile Fiului în trecerea Sa prin timp şi în poziţia Sa actuală la dreapta lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu aşază în faţa noastră toată excelenţa Numelui pe care Hristos îl moşteneşte în manifestarea Sa în trup. Numele în Scriptură prezintă gloria care distinge o persoană de altele. Şapte pasaje ale Vechiului Testament sunt citate pentru a arăta că Hristos are un Nume mai excelent decât toate lucrurile sau făpturile create.
Versetele 4 şi 5. Mai întâi, Hristos are un loc şi un Nume mai minunat decât îngerii. Psalmul 2 este citat pentru a dovedi că, venind în lume, Hristos a luat un loc cu mult mai înalt decât acela al celor mai înalte făpturi create. Oricât de binecuvântată ar fi poziţia lor, îngerii nu sunt decât slujitori, dar Hristosul este Fiul. Niciodată nu i s‑a spus unei făpturi angelice: „Tu eşti Fiul meu, Eu astăzi Te‑am născut“. Hristos este prezentat în Scriptură ca fiind Fiul din toată eternitatea. El este aici salutat ca Fiu pentru că S‑a născut în timp. Cineva a spus, pe drept cuvânt: a fost întotdeauna Fiu şi va fi Fiu pentru totdeauna. El era Fiul aici ca Om şi va fi la fel în eternitate. Şi nu putea să existe nici cea mai mică diferenţă între Fiul etern şi Fiul născut în timp decât condiţia umilă în care El S‑a găsit aici pe pământ.
Pentru a sublinia din nou faptul că gloria lui Hristos o depăşeşte pe cea a îngerilor este citat un verset din 2 Samuel 7.14, arătându‑ne că Hristos Se afla nu numai în relaţie de Fiu cu Dumnezeu, ci că în umblarea Sa prin această lume El S‑a bucurat întotdeauna de privilegiile caracteristice acestei relaţii, după cum este scris: „Eu Îi voi fi Tată şi El Îmi va fi Fiu“.
Versetul 6. Un alt pasaj este citat de asemenea pentru a arăta că locul pe care Fiul îl ia este mai înalt decât acela al îngerilor; la venirea Sa în lumea aceasta, se spune despre El: „Şi toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!“ (Psalmul 97.7). Nu numai că El era obiectul laudei şi adorării cerului, dar, intrând în lume, venind în lumea aceasta, fie în smerirea din trecut, fie în gloria milenială viitoare, El este în toate acestea obiectul de închinare al oştirilor angelice. Această închinare face să iasă la iveală gloria Sa, pentru că, dacă n‑ar fi fost o Persoană divină, o astfel de adorare ar fi fost cu totul deplasată.
Versetele 7 şi 8. În al doilea rând, tronul pe care îl ocupă intrând în lumea aceasta este deasupra oricărui alt scaun de domnie. Îngerii sunt duhuri şi sunt creaţi, făcuţi. Fiul nu este creat, nici nu este făcut ceva, ci este recunoscut ca Dumnezeu. Şi, în contrast cu tronurile împăraţilor acestei lumi, „Tronul Tău, Dumnezeule, este în vecii vecilor“. Citatul este luat din Psalmul 45 care, aşa cum ştim, este „pentru Împăratul“. Din această epistolă învăţăm că acest Împărat care va domni peste Israel nu este altul decât Fiul, şi anume, o Persoană divină. Tronurile oamenilor dispar, pentru că nu au ca temelie dreptatea, dar tronul Fiului este un tron care rămâne, pentru că guvernarea Sa va fi în dreptate.
Versetul 9. În al treilea rând, în harul Său, El Îşi asociază tovarăşi, însă citatul din Psalmul 45 ne aminteşte de asemenea faptul că are un loc deasupra tovarăşilor Săi. Persoană divină, El este numit Dumnezeu de către Cel care‑I vorbeşte. Dar în acelaşi timp El este văzut ca Om perfect pe pământ, despre care se poate spune: „Dumnezeul Tău Te‑a uns“. Datorită perfecţiunii Sale morale, a dragostei şi a dreptăţii şi a faptului că a urât nelegiuirea, El este înălţat mai presus de toţi cei pe care Şi i‑a asociat în har.
Versetele 10 şi 11. În al patrulea rând, toată creaţia păleşte în faţa acestei Persoane glorioase care este numită Creatorul. Psalmul 102 este citat aici pentru a dovedi că Cel care S‑a coborât până la a deveni Om al durerilor şi al lacrimilor nu este altul decât Stăpânul creaţiei prin care pământul şi cerul au fost create. El rămâne, în timp ce creaţia va îmbătrâni şi va pieri.
Versetul 12. În al cincilea rând, timpul va avea sfârşit. Dar aflăm din Psalmul 102 că această Persoană glorioasă nu Se schimbă şi că anii Săi nu se vor sfârşi.
Versetul 13. În al şaselea rând, niciun vrăjmaş nu poate să reziste în faţa Lui. Să mai remarcăm cuvintele: în versetele 7 şi 8, tron; în versetul 9, tovarăşi; în versetul 11, creaţie; în versetul 12, timp; în versetul 13, vrăjmaşi. Psalmul 110 este citat pentru a ne aminti că toţi vrăjmaşii Îi vor fi puşi sub picioare. În zilele vieţii Sale pământeşti, vrăjmaşii L‑au răstignit pe o cruce. În zilele gloriei Sale, ei vor fi aşternut al picioarelor Sale.
Versetul 14. În al şaptelea rând, Hristos, luând poziţia de Om, este totuşi mai mare decât toţi îngerii, prin aceea că, aşa cum arată Psalmul 110, El este aşezat pe un tron pentru a guverna, în timp ce îngerii sunt trimişi pentru a sluji ca duhuri slujitoare sau, administratori în favoarea acelora care vor moşteni mântuirea.
Deci, fiindcă Fiul a venit în trup, gloria Sa este menţinută şi este prezentată cu toată grija. Excelenţa Numelui Său este văzută în ansamblul acestor glorii ale Sale. El este mai minunat decât îngerii. Tronul Său este deasupra oricărui tron. Creaţia va pieri, dar El rămâne. Timpul poate să ia sfârşit, dar anii Săi nu se vor sfârşi. Vrăjmaşii Săi sunt făcuţi aşternut al picioarelor Sale. El este aşezat la dreapta lui Dumnezeu pentru a dirija şi pentru a conduce, în timp ce ceilalţi slujesc. Iar dacă intră în lume, toate făpturile universului sunt eclipsate înaintea Lui.
Autoritatea Cuvântului Fiului—Evrei 2.1‑4
Versetul 1. Primul capitol al Epistolei către Evrei a prezentat măreţia Fiului atunci când El a venit în lume. Recunoscând gloria excepţională a Aceluia care vorbea, se cuvenea ca cei care ascultau să ia aminte la cele spuse. Simpla auzire urmată de neglijarea marii mântuiri vestite de Domnul, neglijare dovedită prin întoarcerea la iudaism, era fatală. Capcana nu consta doar în a lăsa să treacă pe lângă urechile lor lucrurile auzite, ci pericolul şi mai mare era ca cei care mărturisiseră creştinismul să se întoarcă la iudaism. Aceasta ar fi însemnat apostazie.
Pe parcursul întregii epistole, scriitorul se adresează iudeilor care mărturisiseră creştinismul, în rândul cărora se include şi pe el. În primul capitol spune: „Dumnezeu ne‑a vorbit“, iar aici noi „trebuie să luăm aminte“. Au spus şi alţii că în această epistolă adresarea nu se face către adunare ca atare, ci către credincioşi în mod individual. Ei sunt priviţi ca unii care au făcut o mărturisire de credinţă presupusă a fi reală, mărturisire care s‑ar fi dovedit doar exterioară în cazul în care ei s‑ar fi întors de la Hristos.
Versetul 2. Dumnezeu a menţinut autoritatea cuvântului comunicat prin îngeri pedepsind orice încălcare şi neascultare a lui. Cu cât mai mult va menţine El autoritatea cuvântului Fiului Său! Dacă nu exista scăpare de consecinţele neascultării legii date prin îngeri, cu atât mai puţin va fi scăpare pentru cineva care, mărturisind creştinismul, tratează apoi cuvântul lui Hristos cu indiferenţă şi‑l abandonează pentru a se întoarce la iudaism.
Versetele 3 şi 4. Interpretată strict, mântuirea de care vorbeşte scriitorul nu este evanghelia harului lui Dumnezeu, cum este ea prezentată astăzi; şi nu este vorba în aceste versete nici de indiferenţa unui simplu păcătos faţă de această evanghelie. Totuşi se poate face, cu siguranţă, o aplicaţie în acest sens, deoarece este întotdeauna adevărat că, pentru cine respinge evanghelia până la sfârşit, nu mai este nicio cale de scăpare. Dar aici este mântuirea care a fost predicată de Domnul către iudei şi prin care rămăşiţei credincioase i se deschidea o uşă de scăpare din faţa judecăţii care urma să cadă asupra naţiunii. Această mântuire a fost ulterior predicată de Petru şi de ceilalţi apostoli, în primele capitole din Fapte, atunci când spuneau: „Mântuiţi‑vă din mijlocul acestei generaţii stricate“. Această mărturie a fost întărită de Dumnezeu cu „semne şi minuni şi felurite lucrări de putere“. Evanghelia Împărăţiei va fi predicată din nou după răpirea Adunării.
Încălcarea legii este un lucru rău; respingerea harului propovăduit este însă şi mai rău. Dar cea mai gravă situaţie ar fi să mărturiseşti că tu crezi Cuvântul, iar apoi să‑l tratezi cu dispreţ prin întoarcerea la iudaism sau la altă religie necreştină. Aceasta înseamnă apostazie, iar pentru cei apostaţi, Scriptura nu oferă nicio speranţă.
Gloria Fiului Omului—Evrei 2.5‑18
După ce prezintă autoritatea cuvântului Fiului şi ne avertizează cu privire la neglijarea cuvântului Său, scriitorul ne dezvăluie gloriile lui Hristos. Deja el ne‑a înfăţişat pe rând gloriile Sale ca Fiu veşnic al lui Dumnezeu, glorii divine, manifestate în trup. Acum vom privi la gloriile Sale ca Fiu al Omului.
Versetul 5. Gloriile Sale ca Fiu al Omului vor fi manifestate deplin într‑o lume viitoare, deşi chiar şi acum credinţa Îl poate vedea pe Isus încununat cu glorie şi onoare.
„Lumea viitoare“ nu poate fi o descriere a cerului. Nu putem vorbi despre cer ca despre ceva care va veni: cerul există şi a existat dintotdeauna, numai că noi urmează să ajungem în el. Scriptura vorbeşte despre trei lumi: lumea de dinainte de potop, numită de Petru „lumea de atunci“; lumea prezentă, „cerurile şi pământul de acum“ (2 Petru 3.6,7); şi „lumea viitoare“, amintită în acest pasaj.
„Lumea viitoare“ face referire la Împărăţia de o mie de ani, introducând o stare de binecuvântare care nu a existat până atunci. Această nouă lume binecuvântată va fi supusă Fiului Omului şi, ca urmare, va fi scena pentru manifestarea gloriei Sale. Într‑un sens, lumea prezentă este aşezată în supunere faţă de îngeri, care sunt folosiţi ca instrumente de către Dumnezeu pentru împlinirea guvernării Sale providenţiale, pentru protecţia celor care vor moşteni mântuirea, în timpul călătoriei lor spre glorie. În lumea viitoare îngerii vor face loc guvernării Fiului Omului.
Versetele 6‑9. Pentru a evidenţia această mare glorie a lui Hristos, scriitorul citează din Psalmul 8, unde David întreabă: „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el?“ Întrebarea scoate în relief micimea omului, iar răspunsul evidenţiază măreţia lui Hristos, Fiul Omului. David, când contempla luna şi stelele, se simţea nesemnificativ în comparaţie cu imensitatea lor, astfel că exclamă: „Ce este omul?“ Omul căzut este, într‑adevăr, foarte mic, dar omul potrivit gândurilor lui Dumnezeu, aşa cum este el văzut în Persoana lui Hristos, Fiul Omului, este nespus de mare. Condus de Duhul lui Dumnezeu, scriitorul epistolei Îl vede pe Hristos în acel fiu al omului din Psalmul 8 şi de aceea spune: „Îl vedem pe Isus“.
„Ai pus toate sub picioarele lui“, scrisese David, iar Duhul lui Dumnezeu explică faptul că este vorba de Isus domnind peste lumea viitoare şi că expresia „toate“ include nu numai lucrurile de pe pământ, ci şi întregul univers şi toate făpturile create, pentru că „nu I‑a lăsat nimic nesupus“.
Psalmistul adaugă: „L‑ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii“. Duhul lui Dumnezeu adaugă că „a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii din pricina morţii pe care a suferit‑o“. Într‑o lume în care Dumnezeu a fost dezonorat, Fiul Omului L‑a glorificat în mod perfect şi a satisfăcut pe deplin caracterul Său sfânt, trecând prin moarte. Omul gustă moartea ca rezultat al păcatului, dar Fiul Omului a gustat moartea prin harul lui Dumnezeu. El a gustat moartea pentru toate, astfel ca harul să se poată revărsa către toţi.
David spune: „L‑ai încununat cu glorie şi cu onoare“. Duhul lui Dumnezeu conduce credinţa la a spune: Acesta este Isus, şi „Îl vedem … încununat cu glorie şi onoare“. Este deci planul lui Dumnezeu ca, în Persoana lui Hristos, Omul să fie Domn peste toate. Creatorul şi Susţinătorul tuturor lucrurilor, devenit Om, va fi centrul şi Capul întregului univers. Aceasta este o glorie care o eclipsează pe cea a îngerilor. Niciun înger nu a avut şi nu va avea poziţia de dominaţie universală.
Astfel sunt trecute prin faţa ochilor noştri gloriile trecute, prezente şi viitoare ale Fiului Omului. În trecut, El a gustat moartea pentru fiecare; în prezent, El este încununat cu glorie şi onoare; în viitor, întregul univers Îi va fi supus.
Versetul 10. Versetele 5‑9 au prezentat gloriile lui Hristos în legătură cu lumea viitoare. De la versetul 10 până la sfârşitul capitolului vedem gloria viitoare şi binecuvântările lui Hristos în legătură cu mulţi fii care sunt aduşi la glorie.
Citatul din Psalmul 45 pe care l‑am văzut în primul capitol ne‑a arătat deja că, în planul lui Dumnezeu, Hristos trebuie să‑Şi asocieze tovarăşi în gloria Sa viitoare. În finalul acestui capitol, aceştia sunt numiţi „fii“ ai lui Dumnezeu şi „fraţi“ ai lui Hristos. Vedem de asemenea tot ceea ce Hristos a suferit pentru a‑i elibera pe ai Săi de puterea morţii, de diavol şi de păcate, precum şi slujba Lui prezentă în a‑i ajuta şi susţine pe cei pe care îi conduce la glorie.
Dacă este ca mulţi fii să fie aduşi la slavă, atunci lucrul acesta trebuie să se facă într‑un mod care să se potrivească sfinţeniei caracterului lui Dumnezeu. Citim deci: „I se cuvenea Aceluia“ – lui Dumnezeu – „pentru care sunt toate şi prin care sunt toate“, ca Hristos nu numai să guste moartea, ci, pentru a putea fi Căpetenia poporului Său, să intre în toate împrejurările şi suferinţele lor şi să fie făcut desăvârşit prin aceste suferinţe. Întotdeauna perfect în Persoana Sa, El a fost făcut potrivit pentru a ocupa poziţia de Căpetenie a poporului Său în umblarea lor prin pustie, cu toate suferinţele ei. Astfel El devine „Căpetenia mântuirii lor“. El poate să‑i mântuiască de orice pericol în drumul lor către glorie.
Versetul 11. De la versetul 11 înainte aflăm rezultatele binecuvântate care se revarsă asupra celor credincioşi datorită faptului că Hristos a intrat în poziţia în care ei se aflau, a luat asupra Sa consecinţele acestei poziţii şi, în ea, a satisfăcut gloria lui Dumnezeu.
Mai întâi, „Cel care sfinţeşte“, Hristos, „şi cei sfinţiţi“, credincioşii, sunt priviţi ca fiind „toţi dintr‑unul“. Această expresie minunată pare a indica faptul că Hristos, după ce a intrat în poziţia noastră şi i‑a purtat consecinţele, ne‑a adus atât de deplin în poziţia Sa ca Om înaintea lui Dumnezeu, încât El şi ai Săi – Sfinţitorul şi cei sfinţiţi – sunt priviţi ca fiind un singur grup de persoane înaintea lui Dumnezeu. Este important însă să remarcăm în acelaşi timp că nu se spune niciodată în Cuvântul lui Dumnezeu că Isus şi oamenii sunt una, ci că „Cel care sfinţeşte şi cei care sunt sfinţiţi, toţi sunt dintr‑unul“. Şi, din acest motiv, al poziţiei prin care i‑a adus prin lucrarea Sa sfinţitoare, Lui nu‑I este ruşine să‑i numească „fraţi“.
Credincioşii sunt sfinţiţi; fiind astfel, sunt aduşi în aceeaşi poziţie ca şi Hristos înaintea lui Dumnezeu – toţi dintr‑unul. Şi, fiind toţi dintr‑unul, Lui nu‑I este ruşine să‑i numească fraţi. Ştim din Evanghelii că Hristos nu i‑a numit pe ucenicii Săi „fraţi“ decât după înviere. Cât despre Domnul, El a umblat întotdeauna într‑o relaţie cu Dumnezeu ca Tată al Său. Niciodată în timpul vieţii Sale nu‑L auzim spunând: „Dumnezeul Meu“, ci întotdeauna: „Tatăl Meu“. Numai pe cruce, când este făcut păcat, spune: „Dumnezeul Meu“. Noi suntem introduşi în aceeaşi relaţie ca a Lui, dar nu prin întrupare, ci prin răscumpărare. De aceea, numai după înviere Domnul a putut să spună: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru“ (Ioan 20.17), numindu‑i imediat după aceea pe ucenici: „fraţii Mei“.
Versetele 12 şi 13. Trei citate din Vechiul Testament vin să dovedească în ce măsură binecuvântată Sfinţitorul S‑a identificat cu cei sfinţiţi – fraţii Săi.
Întâi în Psalmul 22.22, Domnul declară: „Voi vesti numele Tău fraţilor Mei, Te voi lăuda în mijlocul adunării“. El Se identifică astfel cu fraţii Săi: dinspre Dumnezeu pentru a vesti numele Tatălui Său şi dinspre noi pentru a ne conduce în lauda către Tatăl. Ceea ce s‑a profeţit în Psalmul 22 este exprimat istoric în Ioan 20 şi expus doctrinar în Evrei 2.
Al doilea text, în Isaia 8.17, este redat în Septuaginta astfel: „Îmi voi pune încrederea în El“. Luând poziţia de om, Domnul S‑a identificat cu ai Săi în singurul fel în care se cuvine să trăiască omul: în dependenţă deplină de Dumnezeu.
Al treilea text, din Isaia 8.18, spune: „Iată, Eu şi copiii pe care Mi i‑a dat Domnul“. Vedem aici din nou identificarea lui Hristos cu cei mai aleşi de pe pământ – nu cu fiii oamenilor – ci cu copiii pe care Dumnezeu I i‑a dat.
Versetele 14 şi 15. Versetele 12 şi 13 ne‑au arătat în ce mod binecuvântat ne‑a identificat Hristos cu Sine Însuşi în poziţia Sa înaintea lui Dumnezeu. Acum vom vedea un alt adevăr, anume că El S‑a identificat cu noi în poziţia noastră de slăbiciune şi moarte, înaintea lui Dumnezeu. Deoarece copiii sunt părtaşi cărnii şi sângelui, a luat şi El parte la ele. Dacă ei se aflau sub puterea morţii şi a diavolului, El, fiind părtaş la carne şi sânge, a intrat în moarte şi a nimicit pe cel care avea puterea morţii, izbăvindu‑i pe cei care, prin frica de moarte, erau supuşi robiei toată viaţa lor. Diavolul ştie că plata păcatului este moartea şi foloseşte acest adevăr solemn pentru a‑l ţine pe păcătos, întreaga sa viaţă, sub teama morţii şi a consecinţelor ei. Domnul, asupra Căruia moartea nu avea nicio putere, intră în moarte, primeşte pedeapsa morţii care ni se cuvenea nouă şi îi răpeşte astfel diavolului putinţa de a‑l înspăimânta cu moartea pe cel credincios. Chiar dacă ar fi să trecem prin moarte, aceasta nu ar însemna pedeapsa pentru păcat, care este urmată de judecată, ci doar trecerea dinspre tot ce înseamnă suferinţă înspre plinătatea binecuvântării.
Versetele 16‑18. Domnul nu a venit în ajutorul îngerilor, ci al seminţei lui Avraam. Pentru a face aceasta, se cuvenea ca El să fie făcut asemenea fraţilor Săi în toate. El intră astfel deplin în poziţia lor, dar nu şi în starea lor de păcat. Aici, pentru prima dată în epistolă, aflăm despre lucrarea Sa în har, pentru noi, ca un Mare Preot milos şi credincios. Pentru a exercita această slujbă atât de necesară, El a trebuit, în timpul vieţii Sale de smerire şi de încercare, să intre în toate dificultăţile şi ispitele noastre. Apoi, când această viaţă desăvârşită ajunge la capăt, El intră în moarte pentru a face ispăşire pentru păcatele noastre, ca să fim iertaţi. Marea lucrare fiind împlinită, El poate acum, din locul Său în glorie, să‑Şi exercite harul preoţesc şi, cu milă şi credincioşie, să‑i sprijine pe cei ispitiţi, pentru că El Însuşi a suferit fiind ispitit.
Suferinţa apare atunci când nu cedezi ispitei. Dacă cedăm, carnea nu suferă, ci, dimpotrivă, se complace în ispită şi găseşte plăcere în lucrul care o ispiteşte. Se bucură pentru un moment de plăcerea păcatului, deşi, în cele din urmă, suferă din pricina lui. Domnul a fost ispitit numai pentru a se dovedi perfecţiunea Sa care nu a cedat nicio clipă ispitei. Iar aceasta I‑a adus suferinţă. El a îndurat mai degrabă foamea, decât să cedeze tentaţiei diavolului. Suferind astfel în ispită, El este acum în stare să‑i ajute pe ai Săi şi să‑i facă să rămână şi ei tari în ispită. Cu o inimă de o tandreţe desăvârşită, El intervine atunci când suntem ispitiţi şi ne ajută cu milă şi credincioşie. Noi prea adesea suntem înclinaţi să scoatem în evidenţă mila, uitând credincioşia, sau să ne purtăm cu credincioşie, lăsând mila deoparte. Dar El, în desăvârşirea caracterului Său, poate manifesta mila fără să compromită credincioşia.
Marele Preot al mărturisirii noastre
—Evrei 3.1–4.16
Primele două capitole desfăşoară înaintea noastră gloria Persoanei lui Hristos, pregătindu‑ne astfel pentru intrarea sub binecuvântarea slujbei Lui, ca fiind Marele nostru Preot. Această parte a epistolei (3.1–4.16) o putem împărţi în felul următor: 1. sfera în care se exercită slujba preoţească a lui Hristos – Casa lui Dumnezeu (3.1‑6); 2. împrejurările pustiei care fac necesară slujba preoţească a Lui (3.7‑19); 3. odihna spre care trecem prin această pustie; 4. mijloacele pline de har pe care ni le‑a pregătit Dumnezeu pentru trecerea în siguranţă prin această pustie (4.12‑16).
Sfera în care se exercită slujba preoţească a lui Hristos
—Evrei 3.1‑6
Ultima parte a capitolului doi ne‑a arătat modul binecuvântat în care Domnul a suferit, în har, pentru a‑Şi putea exercita simpatia preoţească cu suferinţele poporului Său. La începutul capitolului trei ni se prezintă Casa lui Dumnezeu, pentru a arăta sfera în care se exercită slujba preoţească a lui Hristos.
Versetul 1. La începutul versetului se foloseşte expresia „fraţi sfinţi“ şi „părtaşi ai chemării cereşti“. Ca iudei, erau familiarizaţi cu adresarea „fraţi“, după cum erau obişnuiţi şi cu poziţia de părtaşi ai unei chemări, însă ai unei chemări pământeşti. Acum, pe acest teren nou, ei sunt „fraţi sfinţi“ şi, împreună cu toţi ceilalţi creştini, sunt beneficiari ai „chemării de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Isus“ (Filipeni 3.14).
După ce gloriile lui Hristos au fost puse înaintea noastră în capitolele 1 şi 2, acum îndemnul este: „luaţi aminte la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, la Isus“. Titlul de Apostol este în legătură cu ceea ce s‑a spus în capitolul 1, unde Domnul Isus a fost prezentat ca Fiul lui Dumnezeu venind pe pământ şi vorbind oamenilor din partea lui Dumnezeu. Titlul de Mare Preot este în legătură cu ce s‑a spus în capitolul 2, în care Fiul Omului este prezentat înălţându‑Se de pe pământ la cer, pentru a sluji înaintea lui Dumnezeu pentru oameni. Scopul real al întregii slujiri nu este doar de a‑i preocupa pe ascultători, în mod simplu, cu adevărul despre care se vorbeşte, ci de a‑i conduce să ia seama la Isus.
Trebuie remarcat că în acest prim verset se spune „Isus“, nu „Hristos Isus“, ca în unele versiuni. Orice iudeu Îl va recunoaşte pe Mesia, însă numai creştinul va recunoaşte că El a venit cu adevărat în Persoana lui Isus.
Versetele 2‑6. Duhul lui Dumnezeu aminteşte de Moise şi de cortul din pustie ca să arate că Moise este mai mic decât Hristos şi că acel cort a fost doar o mărturie a lucrurilor care urmau să fie descoperite după aceea. Moise nu a fost niciodată preot; slujba lui a avut mai degrabă un caracter apostolic. El a venit la popor din partea lui Dumnezeu; Aaron însă, în slujba lui de preot, a mers la Dumnezeu pentru a reprezenta poporul. Moise sub îndrumarea lui Dumnezeu a construit cortul în pustie. Isus, adevăratul Apostol, este Ziditorul întregului univers, a cărui imagine era cortul. Mai mult, dacă este adevărat că Dumnezeu locuieşte în cerurile cerurilor, este la fel de adevărat că El locuieşte astăzi în mijlocul poporului Său, care este Casa Sa. Casa, aşa cum este ea în prezent, în forma ei spirituală, este unul din lucrurile cu privire la care cortul material era o imagine.
Moise a fost credincios în Casa lui Dumnezeu, în pustie, ca slujitor. Hristos este peste Casa lui Dumnezeu – compusă din poporul lui Dumnezeu – ca Fiu. Prezentarea poporului lui Dumnezeu, ca fiind acela care formează Casa lui Dumnezeu, are rostul să ne arate sfera în care Hristos Îşi manifestă preoţia; şi de aceea vom citi puţin mai târziu că avem un Mare Preot peste Casa lui Dumnezeu (capitolul 10.21).
Pustia face necesară slujba preoţească a lui Hristos
—Evrei 3.7‑19
Aluzia la Moise şi la cort ne face să ne gândim, în mod normal, la călătoria poporului lui Dumnezeu prin pustie. Cortul este o imagine a poporului lui Dumnezeu, iar drumul lui Israel prin pustie este o imagine a călătoriei poporului lui Dumnezeu prin lumea de acum, cu toate pericolele ce le presupune o astfel de călătorie. Călătoria prin pustie devine motivul care face necesară manifestarea preoţiei harului.
În plus, pustia, prin pericolele cu care avem de‑a face în ea, testează realitatea mărturisirii noastre. Aceşti evrei făcuseră o mărturisire publică cu privire la apartenenţa lor la creştinism. Orice mărturisire implică şi posibilitatea de a fi făcută în mod fals, de aceea este necesară introducerea cuvântului „dacă“. Astfel scriitorul spune că noi suntem Casa lui Dumnezeu „dacă, într‑adevăr, păstrăm cu tărie până la sfârşit îndrăzneala şi lauda speranţei“. Aceasta nu este o atenţionare ca nu cumva să fim prea încrezători în Hristos şi în siguranţa veşnică a lucrării pe care El a obţinut‑o pentru credincios. Cineva a subliniat, cu privire la acest subiect, că „nu există niciun dacă cu privire la lucrarea lui Hristos ori cu privire la evanghelia harului lui Dumnezeu. Pe acest teren totul este har necondiţionat pentru credinţă“. Atenţionarea presupune că acei cărora ea le este adresată au această siguranţă şi sunt atenţionaţi să nu renunţe la ea. Este un lucru sigur faptul că adevăratul credincios va păstra nădejdea cu tărie, ori mai degrabă că Dumnezeu îl va ţine tare până la sfârşit, prin intermediul preoţiei lui Hristos, în ciuda multor căderi ce pot interveni. Pustia pe de o parte îl pune la probă pe cel cu adevărat credincios, iar pe de altă parte scoate la iveală dacă cineva este doar un mărturisitor.
Versetele 7‑11. Pentru a fi încurajaţi să ţinem nădejdea cu tărie, ni se reaminteşte, printr‑un citat din Psalmul 95.7‑11, de atenţionările date de Duhul lui Dumnezeu către Israel, în perspectiva venirii lui Hristos în lume, în glorie şi putere, pentru a duce poporul la odihnă. Astăzi este o zi de har şi de mântuire pentru a avea parte de gloria lui Hristos în lumea viitoare. Într‑o zi de binecuvântare ca aceasta, ei sunt atenţionaţi ca nu cumva să urmeze pilda de neascultare a părinţilor lor, atunci când aceştia au străbătut pustia. Israel părăsise Egiptul şi‑L urmase pe Iahve prin pustia care era plină de pericole, un ţinut în care doar încrederea în Dumnezeu îi putea păstra până la sfârşit. Patruzeci de ani au văzut lucrările de putere ale lui Dumnezeu şi îndurarea Lui care a îngrijit de toate nevoile lor, păzindu‑i de orice pericol. Însă, chiar în ciuda celor mai evidente dovezi ale prezenţei Lui, ei L‑au pus la încercare spunând: „Este Domnul între noi, sau nu?“ (Exod 17.7). Astfel ei au dovedit că aveau inimi împietrite, insensibile la manifestările bunătăţii lui Dumnezeu. Căutând să împlinească doar propriile lor pofte şi fiind ignoranţi faţă de căile lui Dumnezeu, ei au dovedit clar că, indiferent de mărturisirea pe care au făcut‑o, nu au avut în mod real încredere în Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a spus: „Nu vor intra în odihna Mea“.
Versetele 12 şi 13. În aceste versete, atenţionările din Psalmul 95 sunt aplicate creştinilor mărturisitori. Trebuie să „luăm seama“ ca nu cumva, printr‑o inimă rea a necredinţei, să ne abatem de la Dumnezeul cel viu, pentru a ne pune din nou încrederea în forme moarte. Am dovedi astfel că, indiferent ce mărturisire am fi făcut, sufletul nu s‑a încrezut cu adevărat în Hristos şi în harul care asigură celui credincios mântuirea şi salvarea prin lucrarea completă a Lui. Oricum, tema care este avută în vedere nu se referă în primul rând la introducerea formelor iudaice în viaţa creştină, indiferent cât de rău este acest lucru, ci la renunţarea completă la Hristos şi întoarcerea înapoi la iudaism, acest din urmă lucru însemnând apostazie.
Mai mult, suntem îndemnaţi să luăm seama nu doar la noi înşine, ci să ne îndemnăm unii pe alţii în fiecare zi, atât timp cât încă mai este o zi de har şi de mântuire, ca nu cumva vreunul să fie împietrit prin înşelăciunea de a‑şi face propria voie. Aici nu se vorbeşte de înşelăciunea de a comite păcat, indiferent cât de serios ar fi acest lucru, pentru că un păcat atrage după sine altul; ci de principiul păcatului care este fărădelege. Realizăm prea puţin felul în care se împietresc inimile noastre atunci când ne împlinim propria voinţă. În consecinţă, suntem îndemnaţi să luăm seama la noi înşine, dar şi să îngrijim unii de alţii. Dragostea nu poate sta indiferentă faţă de un frate care alunecă tot mai mult pentru că îşi face propria voie.
Versetele 14‑19. Credincioşii nu sunt doar Casa lui Dumnezeu, sunt de asemenea însoţitori ai lui Hristos. Aici nu se prezintă Trupul lui Hristos, nici mădularele Trupului unite cu Capul prin Duhul Sfânt, adică acea poziţie în care nimic nereal nu poate intra. Ceea ce se prezintă aici este mărturisirea, care poate fi reală, dar poate fi şi falsă. Din acest motiv se spune: „…dacă, într‑adevăr, ţinem cu tărie, până la sfârşit“. Această încredere nu este bazată pe vreun lucru din noi înşine, care n‑ar însemna altceva decât dreptatea proprie, ci încrederea de care se vorbeşte aici este întemeiată pe lucrarea Domnului Isus, pe jertfa Lui ispăşitoare şi pe acceptarea eficacităţii lucrării Sale. Nu suntem învinuiţi pentru că avem o astfel de încredere; din contră, suntem îndemnaţi să o păstrăm cu tărie.
Referindu‑se din nou la Israel în pustie, scriitorul pune trei întrebări răscolitoare pentru a scoate la iveală împietrirea, păcatul şi necredinţa lui Israel. Prima: cine au fost cei care L‑au provocat, atunci când au auzit Cuvântul lui Dumnezeu vorbind despre o odihnă viitoare? Au fost doar câţiva din popor? Vai, au fost o mulţime, „toţi cei care au ieşit din Egipt“! A doua: cine L‑a întristat pe Dumnezeu patruzeci de ani? Cei care în împietrirea inimii lor au ales calea propriilor păcate. A treia: cui a jurat El că nu vor intra în odihna Lui? Acelora care nu au crezut. Astfel învăţăm că rădăcina păcatului era necredinţa. Necredinţa i‑a condus la păcat, iar păcatul le‑a împietrit inimile.
Odihna spre care conduce pustia—Evrei 4.1‑11
Călătoria copiilor lui Israel prin pustie, despre care vorbeşte scriitorul în capitolul 3.17‑19, a avut ca scop odihna din ţara Canaan. Însă cei care au ieşit din Egipt nu au intrat în această odihnă, din cauza împietririi inimii lor şi din cauza necredinţei şi păcatului lor (Evrei 3.15,17,19).
La fel ca şi Israelul de odinioară, credincioşii de astăzi trec prin pustia lumii acesteia având ca destinaţie odihna gloriei viitoare. Această odihnă este marea tematică a primelor unsprezece versete din capitolul 4. Să remarcăm că odihna de care vorbeşte scriitorul este odihna lui Dumnezeu. Aici, aceasta este numită „odihna Lui“ (capitolul 3.18; 4.1), iar când se referă la citatele din Vechiul Testament, este numită „odihna Mea“ (capitolul 4.3,5).
Această odihnă – odihna lui Dumnezeu – este cu totul viitoare. Scriitorul nu ne prezintă aici odihna conştiinţei, pe care am primit‑o ca urmare a credinţei în Persoana şi lucrarea lui Hristos, potrivit cuvintelor Domnului, „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă“. Nu ni se prezintă nici odihna inimii, care este binecuvântarea zilnică a unuia care umblă în ascultare de Hristos, supunându‑se voii Lui, şi la care se aplică cuvintele care continuă chemarea de mai sus a Domnului, „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, pentru că Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre“ (Matei 11.28,29). Nu se referă nici la acea odihnă temporară de care are nevoie un lucrător obosit, subiect despre care citim în Evanghelii, în acea împrejurare în care Domnul spune: „Veniţi voi înşivă deoparte, într‑un loc pustiu, şi odihniţi‑vă puţin“ (Marcu 6.31), cuvinte care dovedesc că trebuia să lucreze din nou. Dumnezeu Se poate odihni doar acolo unde dragostea şi sfinţenia Sa sunt satisfăcute. Odihna lui Dumnezeu va fi doar atunci când dragostea Sa va fi împlinit tot planul pe care El l‑a făcut cu privire la aceia pe care îi iubeşte. Când dreptatea va fi stabilită, când întristarea şi oftatul vor dispărea, atunci Dumnezeu „va tăcea[1] în dragostea Lui“ (Ţefania 3.17). „Sfinţenia nu se poate odihni acolo unde este păcat; dragostea nu se poate odihni acolo unde este întristare“ (J.N.D.).
Creştinul este chemat afară din această lume în care nu poate găsi odihnă, pentru a avea parte de odihna lui Dumnezeu în cer. Pentru moment, el este în pustie – nu este nici din lumea pe care a părăsit‑o, nici în cerul spre care merge. Credinţa are în vedere odihna cerească spre care mergem, pe care Hristos ne‑a asigurat‑o şi unde El este deja, aşa cum vom citi puţin mai târziu. El a intrat „chiar în cer, ca să Se arate acum, pentru noi, înaintea feţei lui Dumnezeu“ (Evrei 9.24).
Versetele 1 şi 2. Fiindcă avem promisă această binecuvântare, suntem atenţionaţi să nu părem că am rămas în urmă pe calea către odihna lui Dumnezeu. Mărturisitorii care renunţă la mărturisirea lor creştină şi se întorc la iudaism nu doar par că au rămas în urmă, ci ei chiar au rămas cu adevărat şi de aceea pier în pustie. Însă adevăraţii credincioşi pot părea că au rămas în urmă prin faptul că se întorc în lume şi se leagă de pământ. În vechime, Israel a auzit vestea bună despre o ţară în care curgea lapte şi miere, dar, vai, cei care au auzit‑o n‑au ascultat de Cuvânt (comparaţi capitolul 3.18 cu Deuteronom 1.22‑26).
Creştinul are însă veşti bune mai glorioase cu privire la o binecuvântare şi mai mare care este în odihna cea veşnică din cer. Pentru credinţă aceste glorii viitoare sunt reale. Dacă Cuvântul nu este amestecat cu credinţă, nu va aduce nici celor de acum mai mult folos decât a adus celor din vechime.
Versetele 3 şi 4. Chiar dacă unii din zilele din vechime nu au crezut vestea bună despre intrarea în odihna Canaanului şi chiar dacă cea mai mare parte dintre mărturisitori nu cred nici astăzi vestea bună despre intrarea într‑o odihnă cerească, rămâne totuşi acest fapt binecuvântat, că Dumnezeu are o odihnă viitoare, iar credincioşii sunt rânduiţi să intre în ea. Orice pas pe care ei îl fac îi aduce mai aproape de odihna lui Dumnezeu. Doar mărturisitorii care nu au o credinţă personală în Hristos vor cădea în pustie într‑un mod irecuperabil. Jurământul lui Dumnezeu, „Dacă vor intra în odihna Mea“ (Psalmul 95.11, citat din Septuaginta), a devenit „nu vor intra în odihna Mea“.
Scriitorul se referă la creaţie pentru a arăta că de la început Dumnezeu avusese înaintea Lui „odihna“ şi pentru a arăta de asemenea caracterul odihnei lui Dumnezeu. După ce lumea a fost formată şi după ce omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, lucrările Lui cu privire la actul creaţiei au fost încheiate. Aceasta ne conduce la odihna creaţiei cu cele două semne distinctive ale ei: primul, satisfacţia lui Dumnezeu cu privire la tot ce a făcut, aşa cum citim: „Şi Dumnezeu a văzut tot ce făcuse; şi, iată, era foarte bine“; al doilea, încetarea completă cu privire la lucrările Lui în actul creaţiei, aşa cum este scris, „în ziua a şaptea S‑a odihnit de toată lucrarea Sa pe care o făcuse“ (Geneza 1.31; 2.2). Astfel avem două mari adevăruri cu privire la odihna lui Dumnezeu: mulţumirea absolută în privinţa rezultatelor lucrării; şi atingerea satisfacţiei, sfârşitul absolut cu privire la toată truda.
Versetul 5. Odihna creaţiei este o imagine a odihnei veşnice. Odihna creaţiei a fost distrusă prin apariţia păcatului. Totuşi, Dumnezeu nu renunţă la planul stabilit în inima Lui de a avea o odihnă – o odihnă veşnică – pe care niciun păcat nu o va putea strica vreodată. În zilele lui Iosua este prezentată din nou vestea bună despre o odihnă, chiar dacă necredinţa lui Israel i‑a împiedicat să aibă parte de odihna Canaanului, astfel încât Dumnezeu a trebuit să spună: „Nu vor intra în odihna Mea“ (Psalmul 95.11).
Versetul 6. În ciuda faptului că păcatul a distrus odihna creaţiei şi că necredinţa a stricat odihna Canaanului, Dumnezeu ne asigură că are totuşi o odihnă înaintea Sa, pe care El o numeşte „odihna Mea“, şi că sunt unii care vor intra în odihna lui Dumnezeu, chiar dacă aceia cărora le‑a fost predicată la început au ratat‑o prin necredinţa lor. Scopul lui Dumnezeu de a asigura o odihnă potrivit cu propria Sa inimă nu poate fi zădărnicit prin păcat sau prin necredinţa omului.
Versetele 7 şi 8. Dacă odihna creaţiei este stricată şi odihna Canaanului este pierdută, ce este odihna lui Dumnezeu în care vor intra cei care cred? Iosua nu a reuşit să aducă poporul în odihna Canaanului, de aceea David, după mulţi ani, vorbeşte de o altă odihnă „într‑o altă zi“. Pentru a prezenta această odihnă, scriitorul citează Psalmul 95.7,8. Acest psalm este o chemare adresată lui Israel pentru a se întoarce la Iahve cu mulţumiri în vederea venirii viitoare a lui Hristos pe pământ pentru a duce poporul la odihnă. În privinţa acestei veşti bune cu privire la această zi de har care este prezentă, Israel este atenţionat să nu‑şi împietrească inima ca în ziua lui Iosua. A refuza acest nou apel este echivalent cu a pierde odihna pământească sub domnia lui Hristos.
Versetele 9 şi 10. Autorul face rezumatul argumentelor sale spunând: „Rămâne deci o odihnă de sabat pentru poporul lui Dumnezeu“, iar marea caracteristică a acestei odihne va fi încetarea trudei, „pentru că cine a intrat în odihna Lui, acela s‑a şi odihnit de lucrările lui“. Astfel este stabilit marele adevăr, anume că, fie că este vorba de odihna cerească a lui Dumnezeu pentru un popor ceresc, fie de odihna Sa pământească pentru un popor pământesc, ea este încă viitoare. Aceasta este o odihnă pe care credinţa o aşteaptă cu nerăbdare. Mai mult, aceasta nu este o odihnă de la păcat, ci de la lucrare; şi nu o odihnă de la lucrare din cauză că lucrătorul este obosit, ci o odihnă din cauză că lucrarea este sfârşită. Aşa cum cineva a spus: „Nu odihna prezentă este odihna lui Dumnezeu, iar înţelegerea faptului că această odihnă este viitoare îl va feri pe cel credincios (chiar mai mult decât pe un iudeu) de cursele vrăjmaşului care l‑ar putea face să caute odihna aici jos. Aşa cum Dumnezeu nu Se poate odihni în păcat ori în nenorocire, nici noi nu trebuie să îngăduim aceste lucruri nici chiar în dorinţele noastre şi, cu atât mai puţin, să le înfăptuim în practica noastră. Timpul de acum este pentru lucrarea dragostei, dacă am cunoscut dragostea Lui, şi este de asemenea pentru a căuta închinători adevăraţi pentru Tatăl aşa cum El Însuşi îi caută“ (W.K.).
Versetul 11. Deoarece odihna este viitoare, la fel ca şi binecuvântările ei, suntem îndemnaţi să lucrăm, sau să ne străduim să intrăm în odihna care ne stă înainte. Mai târziu, în epistolă vom fi din nou îndemnaţi să „lucrăm“, să fim „stăruitori“, să nu fim „leneşi, ci imitatori ai celor care, prin credinţă şi îndelungă‑răbdare, moştenesc promisiunile“ (Evrei 6.10‑12).
Există pericolul să dispreţuim odihna lui Dumnezeu care ne este promisă la sfârşitul călătoriei, sau să obosim în osteneala dragostei care se cere pe această cale; Israel a greşit în ambele cazuri. Trebuie să veghem ca nu cumva să cădem în aceeaşi stare de necredinţă. Cele două mari îndemnuri care ne pot păzi să nu cădem în aceeaşi pildă de neascultare sunt: „să ne temem“ ca nu cumva să dispreţuim odihna promisă (versetul 1) şi „să ne străduim“ pe calea spre odihnă (versetul 11).
Mijloacele folosite de Dumnezeu pentru a ne susţine în călătoria prin pustie—Evrei 4.12‑16
Ne sunt astfel aduse înainte două mari mijloace prin care creştinii sunt păstraţi în călătoria pe care o au de parcurs prin pustie către odihna lui Dumnezeu: primul este Cuvântul lui Dumnezeu (versetele 12,13); al doilea este slujba preoţească a lui Hristos (versetele 14‑16).
Versetele 12 şi 13. Ni se reaminteşte faptul că Cuvântul lui Dumnezeu nu este o literă moartă, ci că este viu şi lucrător pătrunzând în inima omului. El produce două consecinţe în conştiinţa şi inima unuia care vine sub acţiunea sa: prima este că el descoperă gândurile şi intenţiile inimii; iar a doua, că aduce sufletul înaintea lui Dumnezeu şi ne conştientizează că avem de‑a face cu El.
Cuvântul ne descoperă poftele ascunse ale „sufletului“, raţionamentele şi necredinţa „duhului“, dovedindu‑ne astfel adevăratul caracter al cărnii, cercetând gândurile şi intenţiile secrete ale inimii. Aici nu se dezbate chestiunea păcatelor exterioare, ci mai degrabă motivele lor ascunse şi izvorul răului. Cuvântul ne descoperă cele mai profunde părţi ale inimii, dând la iveală cât de mare este aportul eului şi cât de mult este influenţată conduita noastră exterioară de motivele ascunse ale acestuia. Mai mult, pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu, el ne aduce în prezenţa lui Dumnezeu. Cel care îmi vorbeşte este Dumnezeu, descoperindu‑mi inima în lumina propriei Sale prezenţe, pentru ca să mărturisesc acolo tot ceea ce Cuvântul îmi semnalează că ar fi în dezacord cu voia Sa. Care a fost cauza căderii lui Israel în pustie? A fost aceea că „cuvântul pe care l‑au auzit nu le‑a folosit“. Au avut ei credinţă ca să permită Cuvântului să‑şi ia loc în inima lor? Acesta i‑ar fi ajutat să‑şi descopere şi să‑şi judece acele lucruri ascunse care stăteau la rădăcina necredinţei ce i‑a împiedicat să intre în odihnă.
Astfel, orice lucru care ne împiedică să stăruim pe calea spre odihna lui Dumnezeu, orice lucru care ne‑ar ispiti să ne legăm de această lume, este detectat şi judecat prin Cuvânt, în prezenţa lui Dumnezeu, astfel încât sufletul să poată fi liber să‑şi urmeze călătoria şi osteneala dragostei, având privirea îndreptată spre odihna lui Dumnezeu.
Mai mult, Cuvântul lui Dumnezeu, prin faptul că ne conduce să ne judecăm lucrarea secretă a propriei voinţe, ne pregăteşte să beneficiem de ajutorul preoţiei şi de compasiunea lui Hristos. Nu avem de luptat doar cu rădăcina ascunsă a răului din inima noastră, ci suntem şi marcaţi de slăbiciuni şi confruntaţi cu ispite. Pentru a rezolva problema răului ascuns în inimă avem nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu; însă pentru a fi susţinuţi în prezenţa slăbiciunilor şi ispitelor avem nevoie de o Persoană vie, de Unul care să ne susţină, Unul care în orice moment cunoaşte toate dificultăţile şi slăbiciunile noastre şi Se interesează El Însuşi de ele; avem nevoie de Cineva care să simpatizeze cu noi şi să o poată face în aceeaşi măsură în care a experimentat El Însuşi ispitele şi dificultăţile pe care noi le întâlnim.
Un astfel de Mare Preot avem, pe „Isus, Fiul lui Dumnezeu“, care a străbătut înaintea noastră calea care duce spre odihna lui Dumnezeu. El a călcat pe orice părticică a acestui drum; a străbătut cerurile; a intrat în odihna lui Dumnezeu. El ne poate susţine în toate slăbiciunile noastre, ca să străbatem pustia până când ne vom odihni acolo unde El Se odihneşte deja, deasupra oricărei încercări şi dincolo de tot ce ar putea însemna ispita, unde truda a luat sfârşit pentru totdeauna.
Având un astfel de Mare Preot, suntem îndemnaţi să ţinem cu tărie mărturisirea noastră. Aceasta nu înseamnă, în mod simplu, să ţinem cu tărie mărturisirea că Isus este Domnul şi Mântuitorul nostru, oricât de important şi de binecuvântat ar fi acest adevăr, ci mai degrabă să ţinem mărturisirea că suntem părtaşi ai chemării cereşti. Mărturisirea noastră este că, fiind părtaşi ai chemării cereşti, vom intra în odihna lui Dumnezeu. Pericolul este că, în prezenţa ispitirii, putem, din cauza slăbiciunii, să renunţăm la mărturisirea chemării noastre cereşti şi să ne dedicăm vreunei slujbe de aici, de jos, sau, şi mai rău, să devenim cu totul lumeşti.
Versetul 15. Avem nevoie de ajutorul şi de simpatia Marelui nostru Preot, mai întâi din cauza slăbiciunilor noastre şi apoi din cauza ispitelor cu care avem de‑a face. Slăbiciunile ţin de faptul că suntem în trup şi avem felurite nevoi, fiind predispuşi la boli şi accidente. Slăbiciunea nu este păcat, deşi ea poate conduce la păcat. Foamea este o slăbiciune; dar a murmura din cauza ei este păcat. Pavel, care a învăţat suficienţa harului lui Hristos în mijlocul propriilor lui slăbiciuni, a putut să spună: „mă laud mai degrabă în slăbiciunile mele“ şi „simt plăcere în slăbiciuni“ (2 Corinteni 12.9,10). El nu s‑ar fi lăudat în păcate, nici nu ar fi găsit plăcere păcătuind.
În privinţa ispitelor, trebuie să ne amintim că cel credincios are de‑a face cu ele sub două forme: ispite venite prin intermediul încercărilor de afară şi ispite care au ca sursă păcatul din interior. Ambele forme ale ispitelor le găsim în Epistola apostolului Iacov. El spune mai întâi, „Socotiţi ca o mare bucurie, fraţii mei, când treceţi prin felurite ispite“. Există diferite încercări exterioare prin care vrăjmaşul caută să ne abată de la chemarea noastră cerească şi să ne împiedice de la a persevera pe calea către odihna lui Dumnezeu. Apoi apostolul vorbeşte de un alt caracter al ispitei, când spune, „dar fiecare este ispitit, fiind atras şi ademenit de propria lui poftă“. Această ispită vine din păcatul care este în interior (Iacov 1.2,14).
În pasajul nostru, din Epistola către Evrei, ne este prezentat primul tip de ispită – ispita de a fi întorşi de la calea ascultării faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, cale care ne conduce la odihna lui Dumnezeu. Mai mult, diavolul caută să folosească slăbiciunile trupului pentru a ne abate prin ispitele lui, în acelaşi fel în care a căutat să folosească foamea pentru a‑L abate pe Domnul de pe calea ascultării de Dumnezeu. În această formă a ispitei avem parte de simpatia Domnului, pentru că El a fost ispitit „în toate în acelaşi fel“. Domnul nu a cunoscut cea de‑a doua formă a ispitei, pentru că, în timp ce este spus că El a fost „în toate lucrurile ispitit ca şi noi“, se adaugă: „în afară de păcat“.
Versetul 16. În prezenţa acestor slăbiciuni şi ispite avem o resursă. Oricâte dificultăţi am putea să întâlnim, oricât de mult am putea fi încercaţi, oricâte pericole s‑ar putea ridica, există har suficient ca să putem fi ajutaţi în încercare – tronul de har ne este deschis. Suntem îndemnaţi să ne apropiem de tronul de har, ceea ce înseamnă că ne apropiem de Dumnezeu Însuşi. Nu ni se spune să ne apropiem de Marele Preot, ci de Dumnezeu, şi putem să o facem cu îndrăzneală, pentru că Marele nostru Preot ne reprezintă acolo. Apropiindu‑ne, obţinem îndurare, nu din cauză că am căzut deja, ci pentru ca, trecând prin încercare, să nu cădem. Timpul de nevoie nu este timpul falimentului, ci timpul în care avem de‑a face cu ispitirile şi cu încercările care ne‑ar putea conduce la cădere.
Suferinţele lui Hristos şi chemarea Lui pentru a fi preot—Evrei 5.1‑10
Apostolul ne‑a arătat întâi sfera în care se desfăşoară preoţia: casa lui Dumnezeu, apoi circumstanţele poporului Său care fac necesară slujba Lui preoţească: călătoria prin pustie. Acum el desfăşoară înaintea noastră suferinţele prin care a trecut Hristos, în vederea slujirii Lui preoţeşti şi a chemării Sale la slujba preoţească.
Versetele 1‑4. Pentru a sublinia binecuvântarea preoţiei lui Hristos, apostolul se referă în aceste versete la preoţia lui Aaron, prezentând principiile generale care sunt caracteristice slujirii preoţeşti. În acelaşi timp el ne arată prin contrast superioritatea preoţiei lui Hristos faţă de cea a lui Aaron.
Trebuie să înţelegem foarte clar că aceste patru versete se referă la Aaron şi la preoţia lui pământească, nu la Hristos şi la preoţia Lui cerească. Apostolul ne îndreaptă privirile la persoana preotului pământesc, la lucrarea lui, la experienţele lui şi la felul în care el a fost aşezat în slujbă.
În ce priveşte persoana sa, marele preot era „luat din mijlocul oamenilor“. Acest aspect este un contrast izbitor cu preoţia lui Hristos. Este adevărat că şi El este Om, dar este cu mult mai mult decât atât. Scriitorul deja a mărturisit, şi va mai face acest lucru, că Hristos care este Marele nostru Preot nu este altul decât Fiul Veşnic.
În ce priveşte lucrarea sa, marele preot era pus pentru oameni în lucrurile privitoare la Dumnezeu, ca el să poată oferi daruri şi jertfe pentru păcate şi să arate răbdare faţă de cei neştiutori şi rătăciţi. Slujba lui era o imagine a slujirii preoţeşti a lui Hristos. El, Marele nostru Preot, lucrează pentru oameni – pentru acei mulţi fii pe care îi aduce la glorie – pentru a‑i păzi de căderi, menţinându‑i în credincioşie practică faţă de Dumnezeu. Hristos a oferit daruri şi jertfe pentru păcate, ca să‑Şi aducă poporul în relaţie cu Dumnezeu, iar după ce a împlinit marea lucrare care le‑a înlăturat păcatele, acum Îşi exercită lucrarea Sa preoţească mijlocind, simpatizând cu cei din poporul Lui şi acordându‑le ajutor celor care sunt neştiutori şi rătăciţi.
În ce priveşte experienţele personale ale preotului pământesc, citim: „pentru că şi el însuşi este cuprins de slăbiciune; şi din cauza acesteia este dator să aducă jertfe pentru păcate, atât pentru popor, cât şi pentru sine“. Aici avem o asemănare parţială, dar şi un contrast clar, faţă de preoţia lui Hristos. Este adevărat că, în zilele Sale pământeşti, Hristos S‑a găsit în împrejurări de slăbiciune; dar, în contrast cu Aaron, slăbiciunea Lui a fost fără păcat, de aceea nu se poate spune că a adus jertfă pentru Sine Însuşi.
În ce priveşte punerea în slujbă a preotului pământesc, el „nu‑şi ia singur onoarea aceasta, ci numai cel chemat de Dumnezeu, după cum a fost şi Aaron“. Aici avem din nou o asemănare, amintindu‑ni‑se de preoţia lui Hristos. Nimeni nu‑şi poate lua locul de preot, sub niciun aspect, dacă nu este chemat de Dumnezeu. Neglijarea acestui adevăr şi consecinţele serioase ce decurg din acest lucru le vedem în judecata care a căzut asupra lui Core şi asupra celor ce l‑au urmat atunci când au căutat să‑şi ia singuri slujba de preoţi, neavând nicio chemare din partea lui Dumnezeu pentru aceasta. Iuda ne atenţionează în epistola sa că şi în creştinătate vor fi mulţi care se vor aşeza singuri în preoţie, neavând nicio chemare din partea lui Dumnezeu, şi vor pieri într‑o răscoală ca a lui Core (Numeri 16.3,7,10; Iuda 11).
Aici ni se prezintă caracterul preoţiei pământeşti, aşa cum a fost rânduită potrivit gândului lui Dumnezeu, şi nu felul în care ea s‑a exercitat în istoria lui Israel, acesta falimentând în punerea ei în practică. Ştim din Evanghelii cum a sfârşit preoţia, cum în timpul zilelor pământeşti ale Domnului Isus erau doi oameni nelegiuiţi care exercitau funcţia de mare preot în acelaşi timp şi cum au conspirat împreună pentru a‑L crucifica pe Mesia al lor.
Versetele 5 şi 6. De la versetul 5, scriitorul începe să‑L prezinte pe Domnul Isus ca Mare Preot. El ne pune înainte măreţia Persoanei Celui care a fost chemat să fie Mare Preot, experienţele prin care El a trecut ca să ocupe această poziţie şi faptul că El a fost aşezat de Dumnezeu în acest loc de slujire.
Gloria Persoanei Lui. Hristos, care a fost chemat să fie Marele nostru Preot, este cu adevărat luat din mijlocul oamenilor, pentru a‑Şi exercita preoţia pentru oameni. Totuşi, chiar în umanitatea Lui este recunoscut ca Fiul: „Tu eşti Fiul Meu, Eu astăzi Te‑am născut“. Aşa este această Persoană glorioasă, Cel care este Om adevărat şi Dumnezeu adevărat şi în care umanitatea şi divinitatea sunt exprimate în mod perfect, Cel care este rânduit Preot potrivit cu acel loc din Scriptură care spune: „Tu eşti preot pentru eternitate după rânduiala lui Melhisedec“. În ce priveşte caracterul acestei rânduieli a preoţiei, apostolul va prezenta acest subiect mai pe larg. Aici este citat Psalmul 110.4 nu doar ca să arate măreţia Preotului, ci ca să sublinieze demnitatea preoţiei.
Versetele 7 şi 8. În aceste versete se prezintă experienţele prin care a trecut Hristos pentru a‑Şi putea exercita slujba preoţească. A fost necesar ca, mai întâi, să se demonstreze clar faptul că, pentru a-Şi exercita slujba de Mare Preot în cer, El trebuia să fie acea Persoană atât de glorioasă: „Fiul“. Însă era nevoie de mai mult. Fiindcă exercitarea acestei slujbe presupune susţinerea poporului Său în călătoria prin pustie, este necesar ca El Însuşi să poată simţi întristările şi dificultăţile acestei călătorii. De aceea, apostolul revine dintr‑o dată la acel timp pe care el îl numeşte „zilele cărnii Sale“, acea perioadă în care El a luat parte la slăbiciunile noastre, a străbătut acelaşi drum pe care îl străbatem noi şi a avut de‑a face cu aceleaşi ispite pe care le întâlnim şi noi. Scriitorul se referă în mod special la acele suferinţe ale Domnului de la sfârşitul zilelor Sale pământeşti, când vrăjmaşul, care, aşa cum fratele Darby a spus: „la început căutase să‑L seducă pe Domnul oferindu‑I lucruri care sunt atractive pentru om (Luca 4), se prezenta acum înaintea Lui cu lucruri înfricoşătoare“. În Ghetsimani, vrăjmaşul a căutat să‑L abată pe Domnul de pe drumul ascultării, apăsând asupra Lui teroarea morţii. Având de‑a face cu acest asalt al diavolului, Domnul a acţionat ca Omul perfect. El nu Şi‑a folosit puterea divină, să‑l înlăture pe diavolul, nici nu S‑a salvat pe Sine de la moarte; ci, fiind Omul perfect dependent, a căutat ajutor în rugăciune. Astfel a înfruntat El încercarea şi l‑a biruit pe diavolul. Totuşi, chiar perfecţiunea Lui ca Om L‑a făcut să simtă teroarea a tot ceea ce‑I stătea înainte şi să‑Şi exprime simţămintele prin strigăte mari şi prin lacrimi. El a înfruntat încercarea în perfectă dependenţă de Dumnezeu, Cel care putea să‑L salveze din moarte.
În toate aceste încercări dureroase a fost ascultat din cauza evlaviei Lui, dându‑I întotdeauna lui Dumnezeu primul loc în orice împrejurare, prin dependenţă şi încredere în El. El a fost ascultat prin faptul că a fost întărit în slăbiciunea fizică şi a putut în duh să Se supună pentru a lua paharul din mâna Tatălui. Astfel a biruit El puterea lui Satan şi, „deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a suferit“. Noi trebuie să învăţăm ascultarea deoarece avem o voinţă rea; El a învăţat‑o deoarece era Dumnezeu peste toate, Cel care, dintotdeauna, nu făcuse altceva decât să poruncească. Adeseori noi învăţăm ascultarea prin suferinţa pe care ne‑o atragem asupra noastră prin neascultare; El a învăţat ascultarea prin suferinţa care a însoţit întotdeauna ascultarea Lui de voia lui Dumnezeu. El a învăţat prin experienţă care este preţul ascultării. Nicio suferinţă, oricât de profundă, nu L‑a putut scoate de pe drumul ascultării desăvârşite. Aşa cum cineva a spus, „El S‑a supus la orice lucru, a ascultat în orice lucru şi a depins de Dumnezeu în orice lucru“ (J.N.D.).
Suferinţele la care se referă apostolul au fost „în zilele cărnii Lui“, nu în ziua morţii Lui. La cruce, El a suferit sub mânia lui Dumnezeu, şi acolo a trebuit să fie singur. Nimeni nu poate împărţi cu El aceste suferinţe ispăşitoare şi nici nu poate avea vreo parte în ele. În grădina Ghetsimani, El a suferit din cauza puterii vrăjmaşului şi de aceea acolo pot fi şi alţii asociaţi cu El. Putem şi noi, în mica noastră măsură, să avem parte în aceste suferinţe, când suntem ispitiţi de Satan, iar într‑o astfel de situaţie avem parte de toată simpatia şi sprijinul Celui care a suferit înaintea noastră.
Versetele 9 şi 10. Mai mult decât atât, nu doar că Domnul a fost ascultat în Ghetsimani, ci, după ce a suferit, este ascultat şi în înviere şi este făcut desăvârşit în glorie. El Îşi ia locul ca Om glorificat, potrivit propriilor Lui cuvinte: „Iată, scot demoni şi fac vindecări astăzi şi mâine, iar a treia zi voi sfârşi [desăvârşi]“ (Luca 13.32). Nimic nu mai poate fi adăugat la perfecţiunea Persoanei Lui, însă, trecând prin suferinţele din timpul zilelor cărnii Lui, împlinind lucrarea de pe cruce şi fiind înviat şi glorificat, El este potrivit în mod perfect să‑Şi exercite slujba în favoarea acelor mulţi fii care călătoresc spre slavă. Fiind făcut desăvârşit, El este numit de Dumnezeu Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. Pe pământ, El a fost chemat să ia preoţia după rânduiala lui Melhisedec (versetul 5); când este înviat şi făcut desăvârşit în glorie, modul de adresare către El dovedeşte că a luat‑o deja (versetul 10).
Starea spirituală a evreilor credincioşi
—Evrei 5.11–6.20
Marele scop pe care îl are în vedere apostolul în această parte a epistolei este să prezinte caracterul binecuvântat al preoţiei lui Hristos. După ce s‑a referit la preoţia lui Melhisedec ca să arate prin comparaţie demnitatea preoţiei lui Hristos, apostolul întrerupe firul discursului său pe această temă, reluându‑l la începutul capitolului 7.
Până atunci apostolul face o paranteză în care se referă la starea spirituală a acelora cărora le scrie. Faptul că erau „greoi la auzire“ îi expunea la dificultăţi serioase şi la un grav pericol. Dificultatea lor consta în faptul că nu puteau interpreta imaginile Vechiului Testament. Aceasta este tema versetelor 5.11–6.1‑3. Exista pericolul ca, din cauza stării lor joase, unii dintre ei să renunţe la mărturisirea creştină şi să se întoarcă la iudaism. Acest pericol este prezentat în capitolul 6.4‑8. La finalul acestei părţi (6.9‑20), apostolul îşi exprimă încrederea şi nădejdea cu privire la aceia cărora le scrie.
Piedici în calea înţelegerii spirituale—Evrei 5.11–6.3
Versetele 11‑13. Starea celor cărora le scrie apostolul nu se caracteriza doar prin faptul că erau neştiutori sau tineri în credinţă – aceste două lucruri nu împiedică pe cineva să înţeleagă învăţătura Scripturii. Dificultatea reală era că ei deveniseră „greoi la auzire“. Creşterea lor spirituală se oprise. La acel moment ei trebuia să fie învăţători. Dar, vai! Ei aveau nevoie să fie învăţaţi din nou adevărurile elementare ale oracolelor lui Dumnezeu.
Starea lor era de aşa natură, că aveau nevoie să fie hrăniţi cu lapte, în loc de hrană tare. Apostolul nu‑i dispreţuieşte deloc pe cei care se hrănesc cu lapte; însă el le spune că, dacă laptele este hrana lor potrivită, acest lucru este o probă clară că starea de creştere spirituală a unui astfel de suflet este la nivel de prunc, având nevoie să fie întemeiat în dreptatea lui Dumnezeu.
Versetul 14. Hrana tare – adevărul deplin al creştinismului în care apostolul doreşte să ne conducă – aparţine creştinilor maturi, acelora care sunt întemeiaţi în poziţia în care dreptatea lui Dumnezeu i‑a aşezat, în starea de fii înaintea Lui. Aceştia nu sunt greoi la auzire, ci au simţurile exersate să distingă binele şi răul.
Capitolul 6. Versetele 1‑3. Apostolul continuă să prezinte acele lucruri care împiedică creşterea spirituală. Credincioşii din Corint erau împiedicaţi de înţelepciunea şi de filozofia omenească (1 Corinteni 1‑3). Evreii credincioşi erau împiedicaţi de religia lor tradiţională. Cineva a spus pe drept cu privire la acest subiect: „Nu există o piedică mai mare în calea progresului spiritual decât ataşamentul faţă de o veche formă de religie care, fiind tradiţională, nu este credinţa simplă şi personală în adevăr, ci constă doar într‑o serie de reguli şi, în consecinţă, nu poate fi decât carnală şi pământească“ (J.N.D.).
Cum stăteau atunci lucrurile cu aceşti credincioşi dintre evrei, la fel stau şi în creştinătatea de astăzi. Nicăieri nu există mai mult întuneric şi mai mare ignoranţă cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu decât în mijlocul acelora care sunt alipiţi de tradiţii şi de ritualuri religioase. Ocupându‑se doar cu forme şi orbiţi de o religie sentimentală care stârneşte emoţiile şi slujeşte minţii naturale, oamenii sunt împiedicaţi să ajungă la evanghelia harului lui Dumnezeu aşa cum este ea prezentată în Cuvântul Său.
Pentru a‑i scăpa de acest pericol, apostolul îi îndeamnă, „De aceea, lăsând cuvântul începutului lui Hristos, să mergem spre maturitate“. El face referire la câteva adevăruri fundamentale cunoscute în iudaism înainte de momentul crucii, însă caracteristice stării de prunci. În contrast cu acestea, apostolul le prezintă adevărul deplin cu privire la Persoana şi lucrarea lui Hristos, aşa cum este el revelat în creştinism, adevăr pe care‑l numeşte maturitate sau desăvârşire. Alipindu‑se de acele adevăruri care erau specifice timpului de dinainte de venirea lui Hristos, ei încetaseră să mai crească spiritual în această revelaţie deplină a lui Hristos, pe care o aduce creştinismul.
Pocăinţa de faptele moarte, credinţa în Dumnezeu, învăţătura despre spălări, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata eternă au fost cunoscute înainte de întruparea lui Hristos. Credinţa pe care apostolul le‑a enumerat‑o între aceste adevăruri deja cunoscute este credinţa în Dumnezeu, nu credinţa personală în Domnul nostru Isus Hristos. Spălările se referă la curăţirile iudaice, nu la botezul creştin. Punerea mâinilor se referă la felul prin care israeliţii se identificau pe ei înşişi cu jertfa pe care o aduceau. Învierea este „a morţilor“, nu „dintre morţi“, ca în creştinism. Marta credea şi ea în învierea morţilor; dificultatea ei era să creadă această revelaţie specific creştină, că cineva ar putea învia dintre cei morţi, în timp ce ceilalţi erau lăsaţi în moarte.
Apostolul nu ne cere să tăgăduim adevărurile Vechiului Testament, ci să părăsim acea lumină parţială pentru a merge la lumina deplină a creştinismului, care este desăvârşirea. Vom face aceasta, spune el, dacă ne va îngădui Dumnezeu. Întoarcerea la acele lucruri ar fi însemnat ca ei să pună din nou „o temelie“; nu „temelia“, ca şi cum aceasta ar fi fost temelia creştinismului, ci mai degrabă „o temelie“ cu privire la lucruri iudaice.
Pericolul apostaziei—Evrei 6.4‑8
Versetele 4‑6. Căutând să rezolve dificultăţile ocazionate de starea lor spirituală, apostolul îi atenţionează pe aceşti credincioşi cu privire la pericolul serios la care se expuneau. Faptul că unii dintre ei rămâneau alipiţi de formele şi ceremoniile iudaice putea fi o dovadă că aceştia, chiar dacă au fost luminaţi prin adevărurile creştinismului şi au gustat privilegiile acestuia, au renunţat totuşi la noua mărturisire pe care au făcut‑o întorcându‑se la iudaism. Pentru unii ca aceştia nu mai era nicio posibilitate de recuperare. Această „cădere“ de care vorbeşte apostolul nu este căderea în păcat a unui credincios adevărat, ci apostazia unuia care a fost doar un mărturisitor.
Pasajul vorbeşte de luminare, nu de naşterea din nou sau de viaţa veşnică. Cele prezentate aici sunt privilegii creştine exterioare: prezenţa Duhului, preţul pe care îl are Cuvântul lui Dumnezeu şi manifestările unor lucrări de putere. Ele pot fi simţite şi cunoscute de cei aduşi în mijlocul creştinilor, chiar dacă aceştia nu au viaţă spirituală. Ei au luat parte într‑un fel exterior la privilegiile din sfera creştină, după care au renunţat la mărturisirea lor şi s‑au întors la iudaism. Acţionând aşa, ei s‑au întors la acel sistem care a sfârşit prin crucificarea lui Mesia. Atitudinea lor era echivalentă cu răstignirea din nou, de către ei, a Fiului lui Dumnezeu, dându‑L batjocurii, deoarece, prin acţiunea lor, practic ei au declarat deschis că „au încercat“ pe Hristos şi creştinismul, însă s‑au întors la iudaismul pe care‑l părăsiseră, pentru că l‑au găsit mai bun.
Toate dificultăţile acestui pasaj dispar atunci când înţelegem clar că apostolul nu vorbeşte de deţinerea vieţii divine sau de o lucrare divină în suflet, ci doar de gustarea privilegiilor exterioare ale sferei creştine.
Versetele 7 şi 8. Exemplul folosit de apostol face şi mai clară semnificaţia spuselor sale. Plantele folositoare şi spinii au parte deopotrivă de ploaia binecuvântată care vine din cer, însă plantele aduc roadă folositoare, în timp ce spinii sfârşesc prin a fi arşi.
Mângâiere şi încurajare—Evrei 6.9‑20
Versetele 9‑12. Având de‑a face cu dificultatea cauzată de starea lor slabă, după ce i‑a atenţionat despre pericolul apostaziei, apostolul îi încurajează pe aceşti credincioşi, exprimându‑şi încrederea şi speranţa cu privire la starea lor. Deşi i‑a atenţionat cu privire la acea „cădere“ capitală, apostolul arată totuşi destul de clar că aceasta nu li se aplică lor. Din contră, cu privire la ei el este încredinţat de lucruri mai bune care însoţesc mântuirea. Astfel, el dovedeşte foarte limpede că privilegiile exterioare ale cercului creştin, despre care le‑a vorbit în versetele 4‑8, pot fi cunoscute într‑o oarecare măsură şi de aceia care nu sunt mântuiţi.
Lucrurile care însoţesc mântuirea sunt acelea care demonstrează existenţa vieţii divine în suflet. Ele sunt: dragostea, speranţa şi credinţa. Faptul că ei posedau dragostea a fost dovedit prin slujirea pe care ei au exercitat‑o continuu pentru cei din poporul Domnului. Dumnezeu nu va uita slujirea a cărei motivaţie este dragostea faţă de Hristos. Răsplata deplină a unei astfel de slujiri este într‑o zi viitoare. Acest lucru îl face pe apostol să vorbească despre „speranţă“. El doreşte ca aceşti credincioşi să urmărească stăruitor lucrarea lor în dragoste, în deplina siguranţă a speranţei care privea spre odihnă şi spre timpul când vor fi răsplătiţi pentru toată truda lor.
Apostolul nu vrea să spună că motivul slujirii lor trebuia să fie răsplata viitoare. El precizează foarte clar că acesta trebuie să fie dragostea „pentru Numele Său“. Dar răsplata le este pusă înainte ca o încurajare în faţa dificultăţilor întâlnite pe cale. Pentru a continua până la sfârşit este nevoie de credinţă şi de răbdare. De aceea suntem îndemnaţi să urmăm exemplul oamenilor lui Dumnezeu care, prin credinţă şi răbdare, au moştenit făgăduinţele. Credinţa pe care aceştia au posedat‑o i‑a făcut să privească la binecuvântările viitoare şi astfel ei au putut să îndure cu răbdare încercările pustiei.
Versetele 13‑15. Credinţa are nevoie de o autoritate absolută pe care să se sprijine. Apostolul îi conduce înapoi la istoria patriarhului Avraam, pe care ei o cunoşteau foarte bine, ca să le arate terenul solid pe care lucrează credinţa, anume Cuvântul lui Dumnezeu. În cazul lui Avraam, cuvântul exprimat a fost întărit printr‑un jurământ. Dumnezeu Şi‑a dat cuvântul Său, ca să spunem aşa, faţă de Avraam, că‑l va conduce pe acesta la binecuvântare. Rezultatul acestui angajament al lui Dumnezeu a fost că Avraam a putut să îndure cu răbdare toate privaţiunile unei călătorii prin pustie.
Versetele 16‑18. Există deci o dublă garanţie din partea lui Dumnezeu: cuvântul Său şi jurământul Său, iar această garanţie nu a fost oferită doar lui Avraam. Aceste principii pe baza cărora Dumnezeu a lucrat faţă de patriarhii din vechime se aplică şi astăzi copiilor credinţei, pentru ca noi „să avem o încurajare puternică“. Dumnezeu, în bunăvoinţa harului Său, pentru a‑i convinge pe moştenitorii promisiunii de caracterul neschimbător al făgăduinţei Cuvântului Său, a întărit această promisiune cu un jurământ, aşa cum fac şi oamenii între ei. Fiindcă nu putea jura pe unul mai mare, El a jurat pe Sine Însuşi. Astfel, pe temeiul a două lucruri neschimbătoare, cuvântul Său şi jurământul Său, în care era imposibil ca Dumnezeu să mintă, El oferă o puternică încurajare pentru aceia care au alergat la Hristos ca la singurul refugiu care îi poate scăpa de judecată, întemeindu‑se astfel pe nădejdea ce le‑a fost pusă înainte, fără să se întoarcă din pricina dificultăţilor întâlnite pe cale. Este o aluzie făcută la cetăţile de scăpare pentru ucigaşi. Iudeii L‑au ucis pe propriul lor Mesia şi au adus astfel judecata asupra lor. Rămăşita credincioasă, separându‑se de naţiunea vinovată, a fugit la adăpostul Hristosului viu care este acum în glorie.
Versetele 19 şi 20. Credinciosul care aleargă la Hristos are o nădejde sigură şi tare, deoarece Isus, Marele nostru Preot, a intrat în cer, dincolo de perdeaua dinăuntru. Hristos S‑a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu pentru noi ca Înainte‑mergător şi ca Mare Preot. Poziţia de Înainte‑mergător implică faptul că sunt unii care Îl vor urma. Noi nu avem doar Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi pe Isus, o Persoană vie în glorie, ca o mărturie veşnică a gloriei spre care mergem şi ca o garanţie că vom ajunge în mod sigur acolo. Până vom ajunge în odihna cerească, Hristos este Marele nostru Preot pentru a ne susţine pe cale. Apostolul pune din nou înaintea sufletelor Cuvântul lui Dumnezeu şi pe Hristosul cel viu, aşa cum a făcut şi în capitolul 4. În acest loc ne este prezentat, pe de o parte, Cuvântul lui Dumnezeu, ca fiind temelia solidă a credinţei noastre, iar pe de altă parte, Hristosul cel viu ca ancoră a sufletelor noastre, ca Cel care ne leagă cu cerul şi ne ţine sufletele în pace în mijlocul furtunilor vieţii.
Noua rânduială a preoţiei—Evrei 7
După ce a spus un cuvânt de atenţionare însoţit de o încurajare, făcând o paranteză de la capitolul 5.11 până la sfârşitul capitolului 6, apostolul reia tema principală a capitolului 5. În acel capitol el adusese înaintea noastră demnitatea preoţiei lui Hristos, reamintindu‑ne că, după înviere, Hristos este numit Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. În capitolul 7 apostolul începe să ne prezinte caracterul înalt al acestui fel de preoţie, înfăţişându‑ne superioritatea preoţiei lui Melhisedec comparativ cu preoţia lui Aaron.
Este foarte important să facem distincţie între rânduiala preoţiei şi exercitarea funcţiilor preoţeşti. Când este vorba de rânduială sau de rang al preoţiei, imaginea potrivită pentru preoţia lui Hristos este cea a lui Melhisedec. Când este vorba de exercitarea lucrărilor Lui ca preot pentru creştini, Aaron este imaginea care prefigurează într‑un mod predominant lucrarea lui Hristos. Preoţia lui Aaron a fost cea care a introdus jertfele, mijlocirea şi uneltele sanctuarului, despre care nu se menţionează nimic în legătură cu Melhisedec. Prin acestea ni se arată totodată că o singură persoană nu poate fi de ajuns ca să prezinte, nici măcar în imagine, gloriile lui Hristos.
Versetele 1 şi 2. Apostolul se referă la acel episod memorabil din istoria lui Avraam când, pentru un scurt timp, patriarhul s‑a întâlnit cu Melhisedec, care era o persoană mai mare decât el. Acest personaj este în mod intenţionat înconjurat de mister, pentru ca, fiind în unele privinţe „asemănat Fiului lui Dumnezeu“, să poată prefigura în mod potrivit pe Marele nostru Preot, care este Fiul lui Dumnezeu. Pasajul din Geneza 14.17‑24, în care este descrisă scena, este o imagine a Mileniului. După biruinţa asupra împăraţilor, care luaseră captiv poporul lui Dumnezeu, Melhisedec vine în întâmpinarea lui Avraam. Numele lui şi al ţării din care venea semnifică faptul că era împărat al dreptăţii şi împărat al păcii. Mai mult, el era „preot al Dumnezeului celui Preaînalt“, Dumnezeul care, prin biruinţa asupra împăraţilor, a arătat că poate elibera poporul de duşmani şi poate învinge orice putere care li s‑ar fi împotrivit.
Ca poziţie, Melhisedec era împărat. Domnia lui era marcată de dreptate şi de pace, iar în exercitarea preoţiei el a stat între Avraam şi Dumnezeu. Ca reprezentant al lui Dumnezeu înaintea omului, l‑a binecuvântat pe Avraam din partea lui Dumnezeu; ca reprezentant al omului înaintea lui Dumnezeu, L‑a binecuvântat pe Dumnezeul cel Preaînalt din partea lui Avraam. El a adus binecuvântarea de la Dumnezeu la om şi a condus lauda omului către Dumnezeu.
În acelaşi fel, în zilele viitoare ale Mileniului, Dumnezeu va fi cunoscut ca Dumnezeul cel Preaînalt, care va elibera poporul Său pământesc şi va judeca orice putere ostilă. În acel timp, Hristos va străluci ca Împărat şi Preot. Aşa cum ni se spune în mod direct prin profet: „El va purta gloria şi va şedea şi va împărăţi pe tronul Său; şi va fi preot pe tronul Său; şi sfatul de pace va fi între ei doi“ (Zaharia 6.13). El va fi adevăratul Împărat al dreptăţii, Împărat al păcii şi Preot al Dumnezeului celui Preaînalt.
Versetul 3. Mai mult, Melhisedec este prezentat în mod intenţionat în acel fel misterios, acest lucru fiind evidenţiat şi de faptul că nu se spune nimic despre descendenţa, naşterea sau moartea lui. Despre el ni se spune doar că este „fără tată, fără mamă, fără genealogie, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii“. El intră în scenă fără să ni se prezinte vreun detaliu despre originea sa şi iese din ea la fel de brusc cum a intrat. Ceea ce ştim în mod sigur despre el este că „rămâne preot pentru totdeauna“, fiind în această privinţă într‑un contrast izbitor cu Aaron.
În toate acestea, el este făcut asemenea Fiului lui Dumnezeu, fiind în consecinţă potrivit să reprezinte demnitatea preoţiei Fiului lui Dumnezeu, care rămâne preot pentru totdeauna.
Versetele 4‑7. Mai departe suntem îndemnaţi să luăm aminte la alte dovezi ale superiorităţii preoţiei lui Melhisedec faţă de cea a lui Aaron. Întâi, acest împărat‑preot este aşa de mare în demnitate, încât chiar Avraam i‑a dat zeciuială. Fiii lui Levi care sunt descendenţi ai lui Avraam, exercitându‑şi preoţia, „iau zeciuieli de la popor“. Dar, deşi ei iau zeciuială, ei înşişi au plătit zeciuială lui Melhisedec prin Avraam tatăl lor.
Mai mult, nu doar că Melhisedec a primit zeciuială de la Avraam, dar l‑a şi binecuvântat pe cel ce avea promisiunile, pe el, căruia i se făgăduise că va fi o binecuvântare şi că în sămânţa lui vor fi binecuvântate toate popoarele. Acum este el însuşi binecuvântat de acest personaj misterios şi fără îndoială că „cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare“.
Versetele 8‑10. În plus, în cazul lui Aaron şi al fiilor săi, zeciuiala au primit‑o oameni muritori, însă nu avem niciun indiciu despre faptul că Melhisedec ar fi murit. Din contră, ni se spune că „are mărturia că trăieşte“.
Astfel, în persoana tatălui lor Avraam, preoţii după rânduiala lui Aaron au dat zeciuială şi au primit binecuvântare, în loc să primească zeciuială şi să dăruiască binecuvântare. Pe lângă acestea, ei, ca oameni muritori, au dat zeciuială unuia care are mărturia că trăieşte. Este foarte clar că rangul preoţiei lui Melhisedec este mult superior celui al lui Aaron.
Versetul 11. Fiindcă preoţia lui Melhisedec este superioară celei a lui Aaron, aceasta dovedeşte în modul cel mai clar imperfecţiunea celei de‑a doua. Ea a fost doar tranzitorie în caracterul ei şi caracterizată de imperfecţiune în efectul ei. Vom vedea pe parcursul epistolei că preoţia aaronică nu a putut oferi o odihnă completă a conştiinţei şi nici apropierea de Dumnezeu. Faptul că acea preoţie era imperfectă este dovedit prin nevoia de a Se ridica un alt Preot după rânduiala lui Melhisedec. Doar Hristos, care este perfect, putea fi acest Preot.
Versetele 12‑14. Însă schimbarea preoţiei făcea necesară şi schimbarea legii, căci este evident că Hristos S‑a ridicat din seminţia lui Iuda, din care, potrivit legii lui Moise, nimeni n‑a fost chemat să fie preot.
Versetele 15‑17. Este foarte clar că, deşi Domnul S‑a ridicat din seminţia lui Iuda, El a fost rânduit preot. Odată ce este preot după modelul lui Melhisedec, El nu este după acea rânduială pământească, care recunoaşte preoţii ca fiind în carne şi de aceea supuşi morţii, acesta fiind şi motivul pentru care s‑a introdus o succesiune preoţească. În contrast direct cu aceasta, preoţia lui Hristos este netransmisibilă şi are o demnitate unică, pentru că este în puterea unei vieţi nepieritoare. Ea se exercită acum în puterea unei vieţi care a trecut dincolo de moarte, din acest motiv ea fiind „pentru eternitate“.
Versetele 18 şi 19. Porunca privitoare la preoţie, ce a fost dată odinioară prin Moise, este astfel înlăturată din pricina slăbiciunii şi inutilităţii ei. Slăbiciunea ei s‑a datorat faptului că preotul, fiind supus morţii, nu putea rămâne pentru totdeauna. Iar inutilitatea ei a constat în faptul că nu l‑a putut prezenta înaintea lui Dumnezeu pe cel ce aducea jertfa, cu o conştiinţă eliberată de frica judecăţii. Legea arăta spre lucruri mai bune, dar în ea însăşi nu a făcut nimic desăvârşit. Odată cu preoţia lui Hristos este introdusă o nădejde mai bună. Ea are în vedere aducerea credinciosului în glorie şi, chiar înainte de a ajunge acolo, ne putem apropia de Dumnezeu prin Marele nostru Preot (comparaţi cu capitolul 10.21,22).
Versetele 20‑22. În continuare ni se dovedeşte superioritatea preoţiei lui Hristos faţă de cea a lui Aaron, prin faptul că, în contrast cu Aaron, aşezarea lui Hristos ca preot a avut loc prin jurământ. Ca să dovedească acest lucru, apostolul citează din nou Psalmul 110.4. Jurământul implică faptul că nu mai poate fi o revocare din funcţie, ori o înlăturare a preoţiei lui Hristos, ca în cazul preoţiei levitice. Jurământul, de asemenea, oferă o siguranţă deplină binecuvântărilor Noului Legământ, care se întemeiază pe Isus şi pe lucrarea Sa.
Versetele 23 şi 24. Sub lege erau rânduiţi ca preoţi oameni care nu puteau să‑şi continue slujba, din pricină că intervenea moartea. Un preot putea, în măsura lui limitată, să aibă milă şi să vină în ajutorul celor în favoarea cărora îşi exercita preoţia, însă intervenea moartea şi se ridica un alt preot căruia îi erau străine întristările acelora de care se apropiase predecesorul său. Cât de diferite sunt lucrurile cu privire la Hristos! El a triumfat peste moarte şi Îşi exercită preoţia Sa care este eternă şi neschimbătoare: „Tu rămâi“ şi „Tu eşti Acelaşi“ (Evrei 1.11,12).
Versetul 25. După ce a arătat superioritatea preoţiei lui Hristos, apostolul face suma binecuvântărilor ce decurg pentru cel credincios din această preoţie. Astfel, ni se prezintă faptul că avem un Mare Preot care trăieşte pururea şi care nu Se schimbă niciodată. Datorită acestui fapt avem garanţia că El poate să ne scape din orice împrejurare a călătoriei noastre prin pustia lumii acesteia, oferindu‑ne totodată posibilitatea să ne apropiem de Dumnezeu chiar în timpul acestei călătorii. El poate să ne scape de orice vrăjmaş, aducându‑ne la Dumnezeu şi mijlocind pentru noi în toate slăbiciunile noastre.
Versetele 26 şi 27. Apostolul încheie această porţiune a epistolei arătându‑ne că „un astfel de Mare Preot“ ni se potrivea[2]. Din Evrei 2.10 învăţăm că un astfel de Mare Preot I Se potrivea lui Dumnezeu; aici învăţăm că „ni se potriveşte nouă“. Pentru că Dumnezeu este de o sfinţenie absolută, nu I Se putea potrivi un alt mare preot în afara lui Hristos, iar nouă, la rândul nostru, pentru că suntem cu totul slabi, nu ne‑ar fi fost de folos un alt mare preot decât Hristos. El ni se potriveşte deoarece posedă o sfinţenie intrinsecă datorită purităţii motivaţiilor Lui – El este fără vină, fără vreun gând rău; deoarece, trecând prin această scenă prin care trecem şi noi, El a fost neîntinat – neatins de corupţia lumii; deoarece este înălţat mai presus de ceruri, deasupra tuturor lucrurilor; deoarece Şi‑a isprăvit lucrarea în ce priveşte păcatele, atunci când S‑a jertfit pe cruce.
Versetul 28. Astfel este consacrat Fiul ca Preot pentru totdeauna prin jurământ şi este prezentat într‑un contrast izbitor faţă de oamenii care, cuprinşi de slăbiciuni, erau chemaţi să facă slujba de preoţi în perioada legii.
Învăţăturile acestui capitol ar putea fi rezumate astfel:
1. Versetele 1‑3 ne prezintă demnitatea preoţiei lui Hristos, care este după rânduiala lui Melhisedec;
2. Versetele 4‑10 ne prezintă măreţia preoţiei lui Hristos, care se distinge prin superioritatea preoţiei lui Melhisedec faţă de cea levitică;
3. Versetul 11 ne prezintă imperfecţiunea preoţiei levitice şi necesitatea ca ea să fie schimbată;
4. Versetele 12‑19 ne prezintă faptul că schimbarea preoţiei face necesară şi o schimbare a legii în legătură cu preoţia pământească;
5. Versetele 20‑22 ne prezintă preoţia lui Hristos, care a fost întărită printr‑un jurământ;
6. Versetele 23 şi 24 ne prezintă preoţia perpetuă şi neschimbătoare a lui Hristos;
7. Versetul 25 ne prezintă competenţa perfectă a lui Hristos pentru a împlini lucrarea de preot;
8. Versetele 26‑28 ne prezintă felul în care Hristos este cu totul potrivit pentru a împlini slujba preoţească.
Noul legământ—Evrei 8
În capitolul 7 ni s‑a prezentat noua rânduială a preoţiei la care Hristos a fost chemat şi superioritatea acestei preoţii faţă de cea aaronică, implicând totodată punerea deoparte a legii şi a preoţiei levitice.
În acest capitol aflăm că noua preoţie, pe lângă faptul că pune deoparte Legea lui Moise în ce priveşte rânduirea preotului, deschide şi drumul spre noul legământ, fiind bazată pe o nouă jertfă şi exercitată în sanctuarul cel nou pentru o nouă ceată de închinători. Cele două mari teme ale acestui capitol sunt:
1. Marele adevăr că slujba preoţească a lui Hristos este exercitată acum în legătură cu cerul (versetele 1‑5);
2. Faptul că această preoţie implică un nou legământ (versetele 6‑13).
Versetele 1 şi 2. Capitolul se deschide cu un scurt sumar al adevărurilor prezentate deja. Apostolul nu stabileşte doar adevărul că există un Mare Preot în cer, ci arată şi faptul că „noi avem un Mare Preot“. Această Persoană mare şi glorioasă, chemată a fi Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, face o slujbă pentru noi. El este Acela la care putem căuta simpatie în întristările noastre şi ajutor în slăbiciunile noastre. Apostolul ne reaminteşte de demnitatea incomparabilă a Marelui nostru Preot, aducând înaintea noastră locul Lui de putere: „la dreapta tronului“, apropierea Lui faţă de Dumnezeu: „la dreapta tronului Măreţiei“ şi poziţia Lui înălţată: „în ceruri“.
Mai mult, El este un slujitor al sanctuarului, sau al „locurilor sfinte“. Acesta nu este locaşul pământesc, ci „adevăratul cort, pe care l‑a ridicat Domnul, şi nu omul“. Mai târziu în epistolă se va spune că acest sanctuar este cerul însuşi (capitolul 9.24). Menţionarea locaşului sfânt deschide un alt aspect al slujirii preoţeşti a lui Hristos. Acesta nu mai constă în a ne oferi ajutor la timpuri de nevoie sau în a ne susţine în slăbiciunile noastre, ci în a ne conduce în închinare în prezenţa lui Dumnezeu. Slujba pe care o face pentru noi în împrejurările în care noi ne găsim în trecerea prin pustie a fost prezentată în capitolele de la 2 la 7; iar slujirea Lui preoţească care ne conduce în Locul Preasfânt ca închinători este accentuată în capitolele 8‑10.
Versetul 3. Aşa cum o parte importantă a slujbei levitice era să aducă daruri şi jertfe, tot aşa şi Hristos, Marele nostru Preot, are ceva de adus, după cum citim în ultima parte a epistolei: „Prin El deci să‑I aducem neîncetat jertfă de laudă lui Dumnezeu“ (capitolul 13.15).
Versetele 4 şi 5. Această lucrare preoţească a lui Hristos este exercitată în cer, pentru un popor ceresc. Dacă El ar fi pe pământ, nu ar putea fi preot, pentru că, pe pământ, singura preoţie aprobată de Dumnezeu a fost cea rânduită potrivit legii. Ei slujeau „imaginii şi umbrei celor cereşti“. Acest lucru este subînţeles în îndrumările pe care Dumnezeu i le‑a dat lui Moise, pentru că el a trebuit să facă totul după modelul pe care l‑a văzut pe munte (Exodul 25.40). Prin venirea lui Hristos, „imaginea şi umbra celor cereşti“ şi‑au împlinit scopul. Preoţia omenească exercitată pe pământ, pentru un popor pământesc, cedează locul preoţiei cereşti a lui Hristos, care este exercitată în cer, pentru un popor ceresc.
În mod trist, creştinătatea, pierzându‑şi chemarea cerească, şi‑a ridicat un sistem pământesc de închinare după modelul iudaic, cu preoţi ordinaţi ca o clasă distinctă în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Acest lucru nu este doar o întoarcere la umbrele iudaice şi pierderea esenţei creştinismului, ci este o tăgăduire practică a preoţiei lui Hristos şi uzurparea poziţiei şi slujbei Lui.
Versetele 6‑9. Hristos nu doar că exercită o slujbă mai bună în cer, dar El este şi Mijlocitorul unui legământ mai bun, întemeiat pe promisiuni mai bune. Despre acest nou legământ, apostolul vorbeşte în versetele 6‑13.
Un legământ stabileşte condiţiile pe temeiul cărora doi oameni pot fi în relaţie între ei. Scriptura vorbeşte despre două mari legăminte stabilite între Dumnezeu şi om. Acestea sunt cunoscute ca vechiul legământ şi noul legământ, legământul legii şi legământul harului. Ambele legăminte stabilesc condiţii pe temeiul cărora Dumnezeu Îşi poate binecuvânta poporul pământesc. Marea diferenţă dintre cele două legăminte este că, sub primul, binecuvântarea era condiţionată de ceea ce făcea omul, pe când sub al doilea, binecuvântarea este asigurată prin promisiunea necondiţionată a lui Dumnezeu. Lucrarea lui Hristos, ca Mijlocitor, aşază un temei just pentru Dumnezeu, ca El să‑l poată binecuvânta pe credincios, în harul suveran, potrivit cu condiţiile noului legământ.
În cartea Exodul avem prezentarea istorică a felului în care Israel a intrat în legământ cu Dumnezeu, în mod oficial. Iahve Se angajase să binecuvânteze poporul dacă ei vor asculta glasul Lui şi vor păzi legământul Lui. Poporul, de partea lui, s‑a angajat, aşa cum citim: „Şi tot poporul a răspuns împreună şi a zis: «Tot ce a zis Domnul vom face»“ (Exodul 19.5‑8). Mai târziu, acest legământ este reînnoit de popor şi pecetluit cu sânge (Exodul 24.6‑8).
Reiese foarte clar că, sub vechiul legământ, Israel a fost aşezat într‑o relaţie exterioară cu Dumnezeu, pe terenul legii. Dacă ei ţineau legea, viaţa şi binecuvântarea pe pământ le‑ar fi fost oferite; iar dacă ei o călcau, erau blestemaţi. Binecuvântarea depindea în întregime de felul cum omul îşi împlinea responsabilitatea. Aceasta a constituit slăbiciunea primului legământ, căci este clar că omul căzut nu poate păzi legea sfântă a lui Dumnezeu. Astfel a fost căutat un mod pentru introducerea unui alt legământ, al cărui Mijlocitor este Hristos.
Iahve nu i‑a găsit vreo greşeală primului legământ în el însuşi, ci acelora care au fost incapabili să împlinească condiţiile impuse de acest legământ. „Pentru că, găsindu‑le greşeală“[3], El vorbeşte de un nou legământ. În versetele 8‑12, apostolul citează din Septuaginta, din cartea profetului Ieremia 31.31‑34, pentru a ne prezenta condiţiile acestui nou legământ.
Din acest citat învăţăm că noul legământ are în vedere o zi viitoare şi este făcut în mod strict cu Israel, aplicându‑se unui popor pământesc. Totuşi, chiar dacă în literă noul legământ se aplică în mod strict la Israel, spiritul acestui legământ poate fi aplicat la creştini. De aceea, într‑o altă epistolă, apostolul spune despre sine şi despre colaboratorii săi că sunt slujitori ai noului legământ, „nu ai literei, ci ai duhului[4]“ (2 Corinteni 3.6).
Din această cauză nu trebuie să ne aşteptăm să găsim prezentat în noul legământ vreun adevăr sau vreun privilegiu care ar avea un caracter exclusiv creştin, ci mai degrabă binecuvântări care sunt esenţiale pentru tot poporul lui Dumnezeu şi comune tuturor celor răscumpăraţi. Aceste binecuvântări în care Israel, restabilit şi răscumpărat, va intra într‑o zi viitoare sunt savurate anticipat de credincioşii care trăiesc acum în timpul harului.
Noul legământ este în contrast cu cel vechi, cu acel legământ încheiat cu Israel după ce au fost scoşi din ţara Egiptului. În acel timp Dumnezeu a separat naţiunea de lume (Egipt), pentru ca Israel să poată fi în relaţie cu El Însuşi. Însă, aşa cum am văzut, potrivit cu condiţiile impuse de acel legământ, binecuvântarea era condiţionată de împlinirea de către popor a părţii care i se cuvenea. În acest lucru ei au eşuat complet, după cum spune Domnul: „n‑au stăruit în legământul Meu“. În consecinţă au pierdut binecuvântarea, iar Domnului nu I‑a „păsat de ei“. Dacă I‑ar fi păsat de ei, aşa cum erau, neascultători şi idolatri, ar fi însemnat să le aprobe starea rea. De aceea Dumnezeu a refuzat să‑i mai recunoască în relaţie cu Sine Însuşi pe terenul vechiului legământ. Pe acest teren naţiunea este lepădată.
Versetele 10‑12. Totuşi Dumnezeu poate să Se retragă pe terenul harului Său suveran şi să vorbească de încheierea unui nou legământ într‑un timp viitor. Acest nou legământ depinde în întregime de suveranitatea harului lui Dumnezeu şi stabileşte termenii pe temeiul cărora El poate fi în relaţie cu omul, potrivit cu sfinţenia şi cu voia Sa. Prezentând bazele pe care va fi aşezat noul legământ, Dumnezeu spune din nou şi din nou: „Eu voi“ – „Eu voi face un nou legământ“; „Eu voi pune legile Mele în mintea lor“; „Eu voi fi Dumnezeul lor“; „Eu Mă voi îndura“; „Nu Îmi voi mai aminti de păcatele lor“. Reiese foarte clar că binecuvântările noului legământ depind nu de faptele şi de voinţa omului, ci de voinţa suverană a lui Dumnezeu. Esenţa noului legământ este că Domnul Se angajează să‑l împlinească în totalitate.
Ieremia ne spune că binecuvântările noului legământ sunt:
1. O lucrare a lui Dumnezeu în inima poporului Său, prin care minţile lor vor fi înnoite, iar afecţiunile lor angrenate în mod activ în această lucrare, astfel încât legile lui Dumnezeu vor fi scrise în inimile lor, în contrast cu felul în care au fost scrise pe table de piatră.
2. Aceia asupra cărora se va exercita o astfel de lucrare vor fi un popor în relaţie cu Dumnezeu. Credincioşii din vremea de acum au parte de spiritul acestei relaţii, aşa cum citim în Evanghelia după Ioan: „Dar tuturor celor care L‑au primit, le‑a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu: celor care cred în Numele Lui, care au fost născuţi nu din sânge, nici din voia cărnii, nici din voia omului, ci din Dumnezeu“ (Ioan 1.12,13).
3. Cunoaşterea conştientă a Domnului, astfel încât nu va mai fi nevoie să se înveţe unul pe celălalt să‑L cunoască pe Domnul, pentru că toţi Îl vor cunoaşte. Pe cât este de real faptul că noi Îl cunoaştem pe Domnul, noi fiind adevăratul Lui popor din acest timp, tot atât de reală este şi nevoia de a cunoaşte mai mult despre Domnul, în sensul acesta având nevoie de învăţătură!
4. Va fi manifestată îndurarea Domnului prin care problema păcatelor lor va fi rezolvată, în aşa fel încât Domnul va putea să spună: „Nu‑Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor“. Această mare binecuvântare este deja partea fiecărui credincios din timpul de acum.
Versetul 13. Acestea sunt condiţiile şi binecuvântările noului legământ. Existând o nouă preoţie prin care ne apropiem de Dumnezeu, trebuie să existe în mod necesar şi un nou legământ, altfel ea nu ar fi de niciun folos. Sub primul legământ, apropierea noastră de Dumnezeu depindea de îndeplinirea condiţiilor pe care el le impunea, însă acest lucru fiindu‑ne imposibil din cauza stării noastre falimentare, nu puteam ajunge niciodată la Dumnezeu. Sub noul legământ suntem aduşi în relaţie cu Dumnezeu doar pe temeiul a ceea ce a făcut El în harul Său suveran.
Legământul este nou în sensul că el este complet diferit de cel vechi; nu este un legământ înnoit, bazat pe aceleaşi reguli ca cel vechi. Fiind nou, îl face pe cel vechi să expire, iar acela, învechindu‑se şi îmbătrânind, este aproape de dispariţie. Este zadarnic deci pentru iudei şi pentru creştinătate să se întoarcă la ceea ce omul nu a putut ţine, lucruri pe care Dumnezeu le‑a pus deoparte prin cruce, prin distrugerea Ierusalimului şi a templului.
Noua jertfă şi noul cort—Evrei 9
Apostolul ne‑a prezentat deja o nouă preoţie, cea a lui Hristos (capitolul 7), aceasta implicând binecuvântările unui nou legământ (capitolul 8). În capitolul 9 ne va prezenta o nouă jertfă, cea a lui Hristos, în infinita ei valoare, şi un nou sanctuar la care avem acces prin jertfa Lui.
Sanctuarul pământesc şi jertfele lui—Evrei 9.1‑7
Versetele 1‑5. Apostolul se referă mai întâi la cortul din vechime, nu pentru a vorbi în detaliu despre felul în care a fost dotat în vederea slujbelor (cercetarea acestor simboluri fiind, fără îndoială, instructivă la locul ei), ci pentru a arăta, prin contrast, superioritatea sanctuarului ceresc.
Despre cortul dintâi învăţăm că, deşi avea rânduieli pentru slujba divină, era în esenţă „din lume“. Prin frumuseţea sa, prin ritualul lui elaborat şi prin ceremoniile lui impresionante, acesta făcea apel în mod special la omul firesc şi de aceea era cu totul potrivit pentru această lume. În plus, apostolul pune mare accent pe cele două părţi ale cortului separate de perdea, Locul Sfânt şi Locul Preasfânt.
Versetele 6 şi 7. După ce s‑a referit la forma cortului şi la ceea ce conţinea el, apostolul ajunge cu prezentarea sa la preoţi, la jertfele care erau în legătură cu cortul şi la popor. În acel cort, cei care făceau slujba către Dumnezeu erau preoţii, nu poporul. Mai mult, în a doua parte a cortului putea intra doar marele preot, o dată pe an, şi nu fără sânge, pe care îl aducea pentru sine şi pentru greşelile poporului.
În primele şapte versete avem descrierea a ceea ce apostolul va numi la sfârşitul cărţii „tabără“ (Evrei 13.13). Tabăra era formată dintr‑un popor strâns în jurul unui cort frumos care, prin felul în care era alcătuit făcea apel la simţurile naturale. Prima parte era separată printr‑o perdea de cea de‑a doua, Sfânta de Sfânta Sfintelor, în acestea putând intra numai preoţii, ei constituind o categorie aparte, care slujeau în favoarea poporului.
Semnificaţia cortului şi a slujbelor—Evrei 9.8‑10
Versetele 8‑10. Ce ar trebui deci să învăţăm privind la cort şi la slujbele lui? Nu trebuie să căutăm răspunsul lăsându‑ne în voia propriei imaginaţii, ci ni se spune clar că Duhul Sfânt are lămurirea cu privire la semnificaţia reală a acestor simboluri, iar El ne învaţă trei lucruri:
1. Slujbele care se făceau în cort ne arătă limpede că, sub lege, drumul pentru a intra în prezenţa lui Dumnezeu nu fusese încă deschis.
2. Drumul spre Sfânta Sfintelor nu era încă deschis, iar prin aceasta se dovedea clar nedesăvârşirea jertfelor. Ele nu puteau să desăvârşească, în conştiinţă, pe cei ce le aduceau.
3. Aceste lucruri, la timpul lor, au fost doar o imagine a lucrurilor viitoare, iar imaginile, oricât de bune ar fi, nu‑L pot satisface niciodată pe Dumnezeu şi nici nu pot rezolva nevoia omului. Într‑un astfel de sistem, Dumnezeu rămânea înăuntru, iar omul rămânea afară. Sistemul iudaic nu poate nici să ne deschidă cerul, nici să ne aducă într‑o stare potrivită pentru a intra în el.
În mod trist, creştinătatea, ignorând învăţătura Duhului Sfânt, în loc de a vedea în cort doar o imagine, l‑a folosit ca un model pentru slujba sa religioasă. Făcând aşa, ea a pierdut „lucrurile bune“ spre care arătau aceste imagini. Astfel, marea masă a creştinătăţii a ridicat construcţii somptuoase, şi‑a separat clădirile socotindu‑le mai sfinte decât celelalte şi a instituit din nou o clasă preoţească, distinctă de laici, prima clasă împlinind slujbe religioase pentru a doua. Aşa a fost preluat un sistem după modelul taberei iudaice, sistem care ţinea poporul departe de Dumnezeu şi care nu putea desăvârşi niciodată conştiinţa.
Este bine să ne reamintim că o conştiinţă „făcută desăvârşită“ sau „curăţită“, despre care apostolul vorbeşte în capitolele 9 şi 10, este altceva decât o „conştiinţă bună“ despre care apostolul vorbeşte în altă parte. Conştiinţa desăvârşită, cea „o dată curăţită“, nu mai devine niciodată „conştiinţă de păcate“[5] (capitolul 10.2). Conştiinţa desăvârşită presupune ca odinioară să fi fost o conştiinţă frământată cu privire la păcatele care apăsau asupra ei, dar ca această stare să fi fost rezolvată prin cunoaşterea faptului că cel credincios este curăţit de toate păcatele prin sângele preţios al lui Hristos şi că n‑o să mai ajungă niciodată sub judecată. Conştiinţa bună, este aceea care se fereşte de tot ceea ce cunoaşte a fi rău, în umblare şi în viaţa practică.
Noua jertfă—Evrei 9.11‑23
Versetul 11. Odată cu venirea lui Hristos, totul este schimbat. Deodată avem un nou Mare Preot, un cort mai mare şi mai desăvârşit şi o nouă jertfă. Aaron a fost mare preot cu privire la lucrurile lumii prezente; Hristos ne este „Mare Preot al bunurilor viitoare“. Într‑adevăr, jertfa lui Hristos asigură şi binecuvântări prezente pentru cel credincios, însă „bunurile“ cu privire la care Hristos este Mare Preot sunt încă viitoare. Duhul lui Dumnezeu are din nou deci în vedere sfârşitul călătoriei noastre prin pustie. În Evrei 2.10 am învăţat că Hristos aduce mulţi fii la glorie; în capitolul 2.5 citim despre „lumea viitoare“; în capitolul 4.9 ni s‑a spus despre odihna care dăinuie; în capitolul 6.5 am găsit din nou expresia „veacul viitor“. Hristos este Marele nostru Preot care ne susţine prin pustie pentru a ne introduce, la sfârşitul călătoriei noastre, în „lucrurile bune“ pe care ni le‑a pregătit.
Preoţia aaronică fiind pusă deoparte prin instituirea preoţiei lui Hristos, odată cu ea a fost înlăturat şi cortul pământesc, făcând loc „cortului mai mare şi mai desăvârşit“. Cortul pământesc a fost făcut de mâini şi a fost din creaţia aceasta; cortul desăvârşit este cerul însuşi (versetul 20).
Versetul 12. La rândul lor, jertfele levitice sunt înlăturate prin jertfa măreaţă a lui Hristos, care a intrat prin propriul Său sânge chiar în cer, loc prefigurat odinioară de Sfânta Sfintelor. Mai mult, în contrast cu preoţia aaronică, sub care se intra în acel loc o dată pe an, El a intrat în cer „odată pentru totdeauna“, pentru a‑Şi începe slujba preoţească în favoarea acelora pentru care a obţinut deja o răscumpărare eternă.
Versetele 13 şi 14. Sângele lui Hristos, prin care a fost obţinută o răscumpărare eternă, înlătură sângele taurilor şi al ţapilor. Într‑adevăr, sângele acestor animale a avut un efect sfinţitor, în privinţa curăţirii trupului (vezi Numeri 19.7,8). Însă sângele lui Hristos curăţă conştiinţa. Sângele animalelor oferite de preoţi este complet înlăturat de „sângele lui Hristos, care prin Duhul etern S‑a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu“. Prin Duhul Sfânt a fost zămislit, prin Duhul Sfânt a umblat într‑un mod perfect şi prin Duhul etern „S‑a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu“, ca Om desăvârşit (vezi Luca 1.35 şi Fapte 10.38). În capitolul 2.9 am văzut că „prin harul lui Dumnezeu“ Domnul Isus a gustat „moartea pentru fiecare“. Din acest loc învăţăm că El S‑a oferit pe Sine Însuşi lui Dumnezeu. Astfel putem vesti păcătoşilor că Hristos S‑a oferit pe Sine lui Dumnezeu, însă pentru ei.
Pentru cel care crede, efectul acestei jertfe este „curăţirea conştiinţei de faptele moarte“. Astfel, Hristos S‑a oferit pe Sine Însuşi ca jertfă fără pată lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a acceptat jertfa Lui măreaţă, fiind pe deplin satisfăcut cu Hristos şi cu sângele Lui vărsat. Prin aceasta, conştiinţa credinciosului este eliberată de gândul că prin propriile fapte şi‑ar asigura binecuvântarea. Aceste fapte, oricât de bune ar fi în ele însele, sunt doar fapte moarte. Astfel eliberat în conştiinţă, credinciosul devine un adorator al lui Dumnezeu.
Versetul 15. Jertfirea lui Hristos satisface sfinţenia lui Dumnezeu şi nevoia păcătosului, Hristos devenind Mijlocitor al noului legământ, Cel prin care toate binecuvântările noului legământ le sunt asigurate celor chemaţi, pentru ca ei să poată intra în făgăduinţa moştenirii veşnice.
Versetele 16 şi 17. Apostolul arată că, „având loc moartea“, credinciosul primeşte promisiunea moştenirii. Pentru a dovedi necesitatea morţii, el ilustrează, în paranteza pe care o constituie aceste două versete, cu un exemplu luat din relaţiile dintre oameni, faptul că moştenirea este asigurată prin hotărârea celui care a dăruit‑o, hotărâre care intră în vigoare numai după moartea lui.
Versetele 18‑22. Scriitorul continuă să arate marele adevăr că binecuvântarea noului legământ şi noul cort pot fi asigurate doar prin moarte, acest lucru fiind deja prefigurat în primul legământ şi în cortul pământesc. Primul legământ a fost consacrat prin sânge, iar cortul, cu toate vasele lui, a fost stropit cu sânge, aceasta constituind o mărturie clară că, fără vărsare de sânge, nu poate exista vreo binecuvântare pentru om şi nici posibilitatea apropierii lui de Dumnezeu.
Aşa am ajuns la această concluzie capitală, că „fără vărsare de sânge nu este iertare“. Aceasta nu înseamnă doar stropirea cu sânge, ci „vărsare de sânge“ – singura bază dreaptă pe care Dumnezeu poate proclama pe de o parte iertarea oferită tuturor, iar de cealaltă, că toţi cei care cred sunt iertaţi.
Versetul 23. Cortul şi uneltele lui constituiau doar „imaginile celor din ceruri“. Prin curăţirea trupului, oferită prin sângele taurilor şi al ţapilor, era posibilă intrarea în cortul pământesc; dar pentru purificarea lucrurilor cereşti erau necesare jertfe mai bune.
Noul cort—Evrei 9.24‑28
Scriitorul vorbise de jertfe mai bune, introducând acest subiect prin cuvintele: „Dar Hristos a venit“ (versetul 11). Acum el ne conduce gândurile spre noul cort prin cuvintele: „Pentru că Hristosul nu a intrat în locuri sfinte făcute de mâini, imagini ale celor adevărate, ci chiar în cer“. Acolo, chiar în prezenţa lui Dumnezeu, S‑a înfăţişat Domnul Isus, ca Marele nostru Preot, ca să‑Şi reprezinte poporul înaintea feţei lui Dumnezeu. Hristos, stând în cer înaintea feţei lui Dumnezeu „pentru noi“, este mărturia eternă că cerul este asigurat şi uşa este larg deschisă pentru cel credincios.
Versetele 25‑28. Mai mult, orice l‑ar fi putut împiedica pe cel credincios să fie în cer a fost rezolvat în mod just şi înlăturat prin eterna eficacitate a jertfei Domnului. Repetarea în fiecare an a jertfelor levitice era o dovadă a incapacităţii lor de a înlătura păcatul. În contrast cu aceste jertfe, Hristos S‑a arătat o singură dată, la sfârşitul veacurilor, ca să înlăture păcatul prin propria Sa jertfă „şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, aşa şi Hristosul, … S‑a adus o singură dată jertfă, ca să poarte păcatele multora“. Astfel, printr‑o singură jertfă, a lui Hristos Însuşi, păcatul a fost îndepărtat, păcatele au fost purtate, iar moartea şi judecata au fost îndepărtate pentru credincios.
Rezultatul binecuvântat pentru credincios este că, atunci când Hristos Se va arăta a doua oară, El nu va mai avea de‑a face cu păcatul. Problema păcatului fiind rezolvată la prima Lui venire, a doua venire va fi exclusiv pentru mântuirea poporului Său dintr‑o lume a păcatului şi a puterii vrăjmaşului, pentru a‑i duce în odihna veşnică.
În acest pasaj ni se prezintă trei manifestări ale lui Hristos: prima, care a avut loc la cruce, pentru desfiinţarea păcatului, pentru purtarea păcatelor şi îndepărtarea judecăţii (versetul 26); a doua, manifestarea Lui din prezent, când El este Mare Preot în cer pentru poporul Său; şi a treia, arătarea Lui în viitor în glorie, pentru salvarea finală a poporului Său din pustia lumii acesteia, din mijlocul ispitirilor şi slăbiciunilor.
Noii închinători—Evrei 10
Capitolul 10 din Epistola către Evrei ne prezintă felul în care credinciosul a fost făcut potrivit pentru cer. Conştiinţa lui este curăţită (versetele 1‑18), aşa că acum el poate să intre în duh în Sfânta Sfintelor (versetele 19‑22), ţinând cu tărie mărturisirea speranţei pe calea lui prin această lume, fără a se clătina sau a se întoarce (versetele 23‑31), înfruntând persecuţiile (versetele 32‑34), rămânând pe cărarea credinţei (versetele 35‑39).
Conştiinţa curăţită—Evrei 10.1‑18
Versetele 1‑4. În capitolul 9 am învăţat că fiecare credincios are asigurat un loc în cer nu prin ceea ce el a făcut, ci în exclusivitate prin lucrarea lui Hristos şi prin poziţia pe care El o ocupă înaintea feţei lui Dumnezeu. În capitolul 10 învăţăm cum aceeaşi lucrare este aplicată conştiinţei celui credincios, pentru ca el să se poată bucura încă de acum şi, în duh, să intre în acest loc nou. Pentru a ne bucura de casa noastră cerească şi pentru a avea certitudinea unui loc alături de Hristos acolo este necesar să avem conştiinţa curăţită. Primele optsprezece versete ne prezintă în mod clar felul în care este curăţită conştiinţa.
În capitolele 9 şi 10 apostolul vorbeşte de trei ori despre o conştiinţă desăvârşită sau curăţită. În capitolul 9.9 el stabileşte clar adevărul că jertfele iudaice nu‑l pot face desăvârşit, în ce priveşte conştiinţa, pe cel ce le aduce. În capitolul 9.14 citim din nou despre jertfa perfectă a lui Hristos care curăţă conştiinţa de faptele moarte, în aşa fel încât credinciosul este liber să se închine Dumnezeului celui viu. În final, avem şi locul din capitolul 10.2 unde ni se spune că închinătorul care are o conştiinţă curăţită nu mai are conştiinţă de păcate. Cel care are conştiinţă de păcate trăieşte cu teama că într‑o zi Dumnezeu îl va aduce la judecată din pricina păcatelor sale şi, din acest motiv, nu se poate bucura de pacea cu Dumnezeu. A nu mai avea conştiinţă de păcate implică faptul că teama de judecată a fost îndepărtată prin înţelegerea adevărului că Dumnezeu a rezolvat în întregime problema păcatelor celui credincios.
Totuşi, chiar dacă Dumnezeu nu ne va mai aduce niciodată la judecată din pricina păcatelor noastre, ca Tată El poate să ne pedepsească, dacă păcătuim având poziţia de copii ai Săi (capitolul 12.5‑11). O conştiinţă curăţită nu înseamnă că nu mai păcătuim niciodată sau că nu mai avem conştienţa căderii, fie în trecut, fie în prezent, ci aceasta înseamnă că toată teama de judecata viitoare din cauza păcatelor este înlăturată complet. O conştiinţă curăţită nu trebuie confundată cu ceea ce noi numim o conştiinţă bună. Dacă, din lipsă de veghere în umblare, un credincios păcătuieşte, conştiinţa lui va fi tulburată în mod sigur şi doar prin mărturisire faţă de Dumnezeu el îşi va recâştiga o conştiinţă bună. Însă aceasta nu are legătură cu problema iertării veşnice a păcatelor care îi dăruieşte celui credincios o conştiinţă curăţită.
Sub lege era imposibil să ai o conştiinţă „desăvârşită“ sau „curăţită“. Jertfele puteau oferi, cel mult, o uşurare temporară. Pentru orice păcat care intervenea era necesară o nouă jertfă. Dacă jertfele aduse ar fi oferit o conştiinţă curăţită, nu ar mai fi fost nevoie ca ele să fie repetate. Legea arătase, într‑adevăr, că era nevoie de jertfă pentru înlăturarea păcatelor, dar ea era doar o umbră a lucrurilor viitoare, nu realitatea. Sângele taurilor şi al ţapilor nu putea înlătura niciodată păcatele.
Atunci, cum este obţinută o conştiinţă curăţită? Versetele următoare răspund la această întrebare prin trei mari adevăruri pe care le aduc înaintea noastră:
1. Prin voia lui Dumnezeu (versetele 5‑10);
2. Prin lucrarea lui Hristos (versetele 11‑14);
3. Prin mărturia Duhului (versetele 15‑18).
Versetele 5‑7. Voia lui Dumnezeu a fost scrisă în sulul cărţii. Este clar că acesta nu este sulul Scripturii, pentru că referirea făcută la sulul cărţii constituia deja un citat în Psalmul 40, loc care este la rândul lui citat aici. Aceasta pare mai degrabă a fi o referire figurativă la sfaturile eterne ale lui Dumnezeu. Venind în lume, Domnul a spus că a venit să facă voia lui Dumnezeu. Jertfele şi darurile care erau aduse sub lege nu puteau satisface voia lui Dumnezeu. Urma ca Domnului să I se pregătească un trup, pentru ca, potrivit sfaturilor lui Dumnezeu, El să poată împlini această voie.
Versetele 8 şi 9. Ceea ce Domnul a spus când a venit în lume, El spusese deja şi sus în cer. Împlinirea voii lui Dumnezeu necesita punerea deoparte a primului legământ şi înlocuirea lui cu cel de‑al doilea.
Versetul 10. În versetul 10 ni se spune clar care este voia lui Dumnezeu. În acest verset citim: „voie prin care am fost sfinţiţi, prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna“. În zadar căutăm uşurare sau pace, în ce priveşte conştiinţa, în eforturile noastre, în credinţa noastră, în pocăinţa noastră, în experienţele noastre ori în simţămintele noastre. Aceste versete atât de binecuvântate ne transferă complet privirile de la orice preocupare cu noi înşine la preocuparea cu voia lui Dumnezeu şi cu lucrarea lui Hristos. Dumnezeu ne descoperă secretul binecuvântat al sfaturilor Sale, anume că voia Lui este să ne aibă curăţiţi de orice întinare a păcatului, nu prin ceea ce noi am făcut, facem, sau am putea face, ci în întregime prin lucrarea Altuia, a Domnului Isus Hristos.
Versetele 11‑14. Aceste versete ne prezintă în detaliu lucrarea lui Hristos prin care voia lui Dumnezeu a fost împlinită. Ele se preocupă în întregime cu Hristos şi cu lucrarea Lui. Noi nu avem nicio parte în această lucrare, cu excepţia păcatelor noastre, care au făcut‑o necesară. Trebuie să ne ferim de simţămintele şi de experienţele noastre şi, prin credinţă simplă, să stăm liniştiţi şi să privim mântuirea Domnului.
Versetul 11 ne prezintă jertfele iudaice ca un mijloc în totalitate lipsit de eficacitate. Acest verset acoperă o perioadă de 1500 de ani şi cuprinde întreaga preoţie iudaică, toate acele zile de lucrări neîncetate, cu jertfele nenumărate care erau aduse. În final ni se spune că această vastă paradă a energiei omeneşti, cu râuri de sânge care au curs de la altarele iudeilor, „niciodată nu poate înlătura păcatele“.
Astfel, prin această prezentare concisă este înlăturat tot sistemul iudaic, după care, în contrast cu acesta, apostolul ne prezintă eficacitatea lucrării lui Hristos. „El“, Hristos, în contrast cu toţi preoţii iudeilor, „după ce a adus o singură jertfă pentru păcate“ – în contrast cu toate jertfele iudaice – „S‑a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu“, în contrast cu preoţii care stăteau numai în picioare, fără să poată sfârşi vreodată lucrarea.
Dacă El S‑a aşezat pentru totdeauna (perpetuu), aceasta reprezintă proba veşnică a faptului că lucrarea Lui este sfârşită. Atât de complet Şi‑a împlinit lucrarea de ispăşire, încât, sub acest aspect, El nu trebuie să Se mai ridice niciodată. Mai mult, din faptul că El S‑a aşezat la dreapta lui Dumnezeu, cunoaştem că lucrarea Lui este acceptată.
Următoarele două versete ne prezintă rezultatul lucrării lui Hristos, care S‑a aşezat perpetuu, în ce‑i priveşte pe vrăjmaşii Săi, dar şi în ce‑i priveşte pe credincioşi. Pentru vrăjmaşii Lui, aceasta implică judecata; lucrarea Lui fiind lepădată, pentru ei nu mai există nicio altă cale pentru înlăturarea păcatelor. „De acum“ Hristos aşteaptă „până când vrăjmaşii Lui vor fi puşi ca aşternut al picioarelor Lui“.
În legătură cu cei sfinţiţi, Hristos, înviat şi glorificat, este făcut desăvârşit; şi prin lucrarea Lui i‑a desăvârşit pe cei credincioşi. Deşi aşteptăm încă să primim trupuri glorificate, sufletele noastre au fost deja făcute perfecte şi, înaintea privirilor lui Dumnezeu, sunt curăţite complet de păcate prin lucrarea lui Hristos. Cineva a spus: „Tatăl şi Fiul nu pot face mai mult în privinţa păcatelor noastre decât ceea ce este deja înfăptuit prin jertfa Domnului Isus şi descoperit credinţei noastre în Cuvânt“. Nu doar că Hristos S‑a aşezat pentru totdeauna, dar şi credincioşii sunt sfinţiţi pentru totdeauna. Dacă Hristos S‑a aşezat perpetuu, atunci şi credincioşii sunt desăvârşiţi perpetuu.
Versetele 15‑18. Pasajul anterior ne‑a prezentat voia lui Dumnezeu ca sursă a binecuvântării noastre şi lucrarea lui Hristos ca mijlocul eficace prin care binecuvântarea ne este asigurată. Acum apostolul ne prezintă mărturia Duhului, care ne aduce cu autoritate divină cunoaşterea adevărului, astfel încât ni‑l putem însuşi ca atare. În alt loc din Scriptură citim despre mărturia Duhului în noi (Romani 8.16); aici citim despre mărturia Duhului către noi. Mărturia către noi este ceea ce Duhul Sfânt a spus în Scriptură, aşa cum citim: „după ce a spus“ (versetul 15). Apoi urmează citatul din Ieremia 31.34, deja prezentat în capitolul 8, pentru a arăta condiţiile noului legământ. Aici citatul este repetat pentru a dovedi că eficacitatea lucrării lui Hristos este de aşa fel încât Dumnezeu poate spune despre credincioşi că „nicidecum nu‑Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor“. Dumnezeu nu spune doar „nu‑Mi voi aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor“, ci El spune: „nu‑Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor“. Simpla stabilire a adevărului că El nu Îşi va aminti de păcatele noastre poate implica faptul că El le‑a trecut cu vederea. Dar, când Dumnezeu spune că El nu‑Şi va mai aminti nicidecum, aceasta implică faptul că a fost o amintire a lor, că ele au fost mărturisite, că au fost purtate şi judecate. Astfel problema păcatelor a fost rezolvată şi Dumnezeu poate, pe un temei drept, să spună că nu‑Şi mai aduce aminte de ele.
Noii închinători—Evrei 10.19‑22
Versetele 19‑22. Adevărul binecuvântat cu privire la o conştiinţă curăţită deschide calea spre închinare. După ce apostolul a vorbit despre noua jertfă şi despre noul sanctuar, acum el prezintă noii închinători. În contrast cu iudaismul în care închinătorul nu avea acces în Locul Preasfânt, în creştinătate avem „îndrăzneală să intrăm în locurile sfinte prin sângele lui Isus“. Au fost create toate condiţiile şi a fost îndepărtată orice piedică din calea noastră pentru a ne putea apropia de Dumnezeu. Problema păcatelor a fost rezolvată prin sângele lui Isus. Hristos, după ce a luat parte la carne şi a devenit Om, a deschis o cale vie pentru oameni, ca ei să poată intra în Locul Preasfânt. Slăbiciunile noastre sunt rezolvate de către Marele nostru Preot. Nici păcatele pe care le‑am comis, nici trupurile în care ne aflăm şi nici slăbiciunile de care suntem cuprinşi nu ne pot împiedica să intrăm în duh dincolo de perdea, chiar în cer.
Apostolul ne îndeamnă să ne apropiem de Dumnezeu cu inimi curăţite, în deplină siguranţă a credinţei, fiind eliberaţi de orice sentiment al unei conştiinţe care ne‑ar condamna şi cu trupurile separate de orice întinare practică.
În acest punct am face bine dacă ne‑am opri şi ne‑am întreba: cât de familiară ne este această apropiere, de a intra dincolo de perdea? Într‑adevăr, poate cunoaştem ceva din celălalt îndemn pe care apostolul îl dă în Evrei 4, când el spune: „Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare şi să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit“. Aceasta este ca şi cum am alerga într‑un loc de refugiu pentru a scăpa de furtunile vieţii; pe când cealaltă apropiere înseamnă să ne întoarcem în propria noastră casă pentru a sta în căldura dragostei binecuvântate. Este o mare diferenţă între un refugiu şi o casă. Un refugiu este un loc în care ne retragem în timpul unei furtuni. Dar o casă este un loc unde sentimentele noastre sunt în largul lor şi în odihnă. Cu toţii Îl cunoaştem pe Hristos ca pe un refugiu la care putem alerga în necazurile noastre, dar cât de puţin Îl cunoaştem ca pe căminul sentimentelor noastre. Hristos este într‑adevăr „un loc de ascuns împotriva vântului şi ca un loc de adăpost împotriva furtunii … ca umbra unei stânci mari pe un pământ însetat“ (Isaia 32.2). Este într‑adevăr o experienţă binecuvântată, ca atunci când trecem prin această lume cu torentele ei distrugătoare, cu sterilitatea şi truda ce o caracterizează, să avem pe Cineva la care să ne adăpostim şi să găsim alinare. Totuşi trebuie să ne amintim că, dacă alergăm la Hristos ca la un adăpost de care avem nevoie în timpul furtunii, când furtuna va înceta vom fi în pericol de a‑L părăsi. Vai! Acest lucru ni se întâmplă prea adesea fiecăruia dintre noi. Alergăm la El când vine furtuna şi Îl neglijăm când împrejurările par liniştite. Însă dacă afecţiunile noastre sunt atrase spre El, acolo unde Se află El, şi, dacă înţelegem că locul Său este şi locul nostru, acesta fiind chiar cerul însuşi, atunci acel loc va deveni locul de care afecţiunile noastre vor fi atrase şi în care îşi vor găsi odihnă, în care putem avea părtăşie cu Isus, în care nicio umbră a morţii nu va putea cădea vreodată, iar toate lacrimile sunt şterse.
Calea şi pericolele ei—Evrei 10.23‑29
Versetele 23‑25. Cu cât vom înţelege şi vom folosi mai mult privilegiul de a pătrunde dincolo de perdea, în prezenţa lui Dumnezeu, cu atât mai bine vom putea face faţă drumului prin pustie şi pericolelor lui. De aceea îndemnul „să ne apropiem“ este urmat de avertismentul „să ţinem cu tărie mărturisirea speranţei“. Există o speranţă strălucită care ne este pusă înainte, iar Cel care ne‑a dat promisiunea speranţei va fi credincios Cuvântului Său. Însă există pericolul de a renunţa la „mărturisirea“ nădejdii din cauza alipirii de această lume. Numai privind la Cel care este credincios putem sta tari fără să ne clătinăm.
Mai mult, în mijlocul necazurilor, dificultăţilor şi pericolelor avem nevoie să ne susţinem reciproc. Uneori putem avea parte de izolare, însă calea lui Dumnezeu pentru poporul Său este cea a părtăşiei practice. Trebuie să veghem unii asupra altora şi să nu părăsim strângerea noastră laolaltă. Încrederea deşartă pe care carnea o are în ea însăşi poate conduce la dispreţul faţă de ajutorul pe care cineva ar dori să ni‑l ofere; însă înţelegerea nimicniciei noastre ne va conduce nu doar să privim mai întâi şi mai presus de orice la Cel care este credincios, ci şi să preţuim susţinerea din partea fraţilor noştri. Dacă îi preţuim pe fraţii noştri vom fi plini de grijă faţă de ei, căutând să stârnim dragostea şi faptele lor bune, de care noi înşine avem nevoie. Vai, cât de uşor poate fi atrasă carnea pe un drum al egoismului şi al slavei deşarte, rostind în mod deliberat cuvinte care sunt o ofensă la adresa fraţilor şi nu de natură să le stârnească dragostea.
Nimeni nu poate neglija strângerea laolaltă fără să sufere pierdere. A părăsi strângerile sfinţilor este un semn sigur de declin spiritual. Deseori obiceiul de a neglija strângerile laolaltă precedă părăsirea adunării şi întoarcerea în lume sau în sisteme religioase omeneşti. Cu cât „ziua“ – ziua gloriei – se apropie, cu atât dificultăţile vor creşte, fiind mai multă nevoie să căutăm să ne susţinem unul pe celălalt şi să nu neglijăm strângerile laolaltă.
Versetele 26‑31. Apostolul a prezentat pericolul care decurge din abandonarea speranţei noastre, dispreţuindu‑ne unul pe altul şi părăsind strângerea laolaltă. Însă acum el ne atenţionează asupra unui pericol şi mai serios, pericolul apostaziei, care îi pândea pe cei ce mărturiseau creştinismul. Păcatul despre care se vorbeşte aici este apostazia faţă de creştinism. Apostolul nu vorbeşte despre o cădere care ar putea face pe cineva să se întoarcă în lume, la fel ca pe Dima, despre care citim în altă epistolă. Unul ca acesta poate fi recuperat. Apostatul nu doar că renunţă la creştinism, ci îl abandonează pentru a adera la o religie omenească, după ce a mărturisit creştinismul. Practic, el spune: „Am încercat creştinismul, dar socotesc că iudaismul, sau budismul, sau altă religie este mai bună“. Pentru unul ca acesta nu mai este nicio jertfă pentru păcat, decât o aşteptare înfricoşătoare a judecăţii. Unul ca acesta Îl sfidează pe Fiul lui Dumnezeu, dispreţuieşte jertfa lui Hristos şi insultă pe Duhul harului.
Apostatul trebuie lăsat pe mâna lui Dumnezeu. Noi nu suntem în niciun fel chemaţi să‑l pedepsim pe unul ca acesta. Ni se spune clar că răzbunarea este a Domnului. Apostatul va experimenta că „este înfricoşător să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu“.
Versetele 32‑34. Mai mult, apostolul ne atenţionează să nu ne descurajăm din cauza suferinţelor, insultelor şi necazurilor. Există chiar pericolul de a da înapoi de la calea credinţei, din cauza batjocurii şi a suferinţelor pe care le atrage asupra noastră mărturisirea creştină. Acei credincioşi începuseră bine. Fiind luminaţi prin adevăr, au ajuns dintr‑o dată în conflict din cauza mărturisirii adevărului. Însă în acest conflict ei au răbdat şi, cu inimă întreagă, s‑au asociat cu cei care au suferit pentru Numele lui Hristos. Au primit cu bucurie răpirea averilor, ştiind că au în cer o avere mai bună şi statornică.
Versetele 35‑39. O astfel de încredere va fi urmată de o răsplată strălucită, însă între timp avem nevoie de răbdare, supunându‑ne voii lui Dumnezeu, în timp ce aşteptăm să primim promisiunea. Timpul aşteptării este scurt, pentru că „Cel care vine va veni şi nu va întârzia“. Până când El vine, calea celui credincios este o cale a credinţei. Acest lucru a fost întotdeauna adevărat; în zilele lui Habacuc a fost la fel de adevărat ca şi astăzi că „cel drept va trăi prin credinţă“.
Dumnezeu nu găseşte nicio plăcere în cineva care dă înapoi. Apostatul dă înapoi spre pierzare; însă despre aceia cărora apostolul le scrie, el poate spune cu încredere: „Noi nu suntem dintre aceia care dau înapoi spre pieire, ci ai credinţei, spre păstrarea sufletului“.
Calea credinţei—Evrei 11
În capitolul 3, credincioşii au fost numiţi părtaşi ai chemării cereşti. Acest lucru înseamnă că, deşi ne aflăm pe pământ, suntem chemaţi către cer. În capitolul 9 am înţeles că, pentru cel credincios, cerul a fost asigurat, deoarece Hristos a intrat chiar acolo înaintea lui Dumnezeu, pentru noi. În capitolul 10 am văzut că cei credincioşi au fost făcuţi potriviţi pentru cer prin lucrarea lui Hristos, astfel că, încă de acum, de pe pământ, ei pot intra în duh în bucuria cerească dincolo de perdea.
În capitolul 11 ni se prezintă calea pe care cel credincios este chemat să o străbată, în drumul său spre cer, prin pustia acestei lumi. El scoate în evidenţă în mod clar că, de la început până la sfârşit, drumul este unul al credinţei. Întregul capitol este o frumoasă dezvoltare a citatului din profetul Habacuc, de la sfârşitul capitolului precedent: „cel drept va trăi prin credinţă“.
Reamintindu‑ne cine sunt destinatarii epistolei, putem înţelege de ce este nevoie să se dedice un capitol întreg pentru a fi prezentată cu atâta insistenţă „credinţa“, ca marele principiu pe baza căruia trăieşte cel credincios. Aceşti evrei credincioşi puteau avea dificultăţi care ţineau în mod special de acest subiect, de a accepta cu greu calea credinţei, deoarece veneau dintr‑un sistem religios care era întemeiat pe lucruri vizibile. Sistemul iudaic era legat de impozantul templu cu altarele lui şi cu jertfele materiale care se ofereau printr‑un preot care era instituit oficial, exercitându‑şi slujba îmbrăcat în frumoasa lui robă şi conducând acele ceremonii complexe potrivit cu ritualurile care fuseseră prescrise prin lege.
Toate aceste lucruri văzute erau înlăturate de creştinismul în care ei fuseseră introduşi. Aceşti credincioşi trebuia să înveţe că în creştinism nu este nimic pentru vedere, ci totul este pentru credinţă. Mai mult, lucrurile văzute ale religiei iudaice au fost doar umbre ale bunurilor viitoare, în timp ce lucrurile nevăzute ale creştinismului sunt realitatea acestor bunuri. Ei au fost chemaţi să iasă din tabăra iudaică pentru a ajunge la Hristos, care era afară, acolo unde era ocara, iar după ce au ieşit afară, sunt atenţionaţi de apostol să nu „dea înapoi“.
Îndemnurile şi atenţionările apostolului au însemnătate solemnă şi pentru noi astăzi, când creştinătatea a dat aşa de mult înapoi, chiar dacă nu în sensul exact al cuvintelor folosite în Evrei 10.38,39. Creştinătatea a dat înapoi printr‑un proces de imitaţie. Aceasta a copiat sistemul iudaic înălţând din nou temple impozante cu altare vizibile, aşezând preoţi în mod oficial pentru a conduce ceremonii elaborate care fac apel la vederea fizică şi care se potrivesc omului în starea lui naturală, fără să pună deloc problema convertirii. Astfel, creştinătatea, fără a se întoarce la iudaism, a încercat totuşi să îmbine iudaismul şi creştinismul, rezultatul fiind pierderea adevărurilor vitale creştine, adevăruri în care poate intra doar cel credincios. Ea şi‑a pierdut caracterul spiritual, rămânând la lucrurile exterioare ale iudaismului pe care omul natural le poate aprecia.
În acest capitol măreţ lăsăm înapoia noastră umbrele, pentru a pătrunde pe calea credinţei, doar pe ea fiind cunoscute lucrurile reale şi vitale ale lui Dumnezeu. Mai mult, învăţăm faptul că, în toate dispensaţiile, credinţa a fost legătura esenţială dintre om şi Dumnezeu.
În afara primelor trei versete, care sunt introductive, capitolul se împarte în trei părţi principale:
Prima parte, versetele 4‑7, care ne prezintă credinţa ca fiind marele principiu prin care ne apropiem de Dumnezeu.
A doua parte, versetele 8‑22, ne oferă exemple de oameni ai credinţei care şi‑au pus toată încrederea în promisiunea lui Dumnezeu pentru lumea viitoare, acest lucru făcându‑i capabili să umble ca străini şi călători pe acest pământ.
A treia parte, versetele 23‑28, în care credinţa este prezentată ca fiind biruitoare peste puterea diavolului şi a lumii prezente, cu toate atracţiile şi dificultăţile ei.
Introducere—Evrei 11.1‑3
Versetul 1. Versetele introductive prezintă marile principii ale credinţei. Primul verset cu greu ar putea fi privit ca o definiţie a credinţei, fiind mai degrabă o prezentare a efectelor ei. Acest verset ne spune mai mult ce face credinţa, decât ce este ea. Credinţa este siguranţa lucrurilor sperate. Ea face ca lucrurile spre care noi privim să devină foarte reale pentru sufletele noastre. Ea ne oferă convingere cu privire la lucrurile care nu se văd. Lucrurile nevăzute devin tot atât de reale pentru credincios ca şi lucrurile prezente care se văd, „şi aceasta cu atât mai mult cu cât lucrurile văzute nu fac altceva decât să ne înşele“ (J.N.D.).
Versetul 2. Prin credinţă au primit mărturie cei din vechime. Ei au obţinut o bună mărturie nu prin faptele sau prin vieţile lor, ci prin credinţă. Ei au fost bărbaţi şi femei cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi, astfel că vieţile lor au fost presărate cu multe căderi, iar faptele lor au trebuit uneori dezaprobate. Totuşi, în ciuda căderilor, ei au fost marcaţi de credinţa în Dumnezeu, iar după ce ni se prezintă parcursul vieţii lor, la sfârşitul capitolului ni se va reaminti că prin credinţă au obţinut ei o bună mărturie.
Versetul 3. Prin credinţă înţelegem că lumile au fost întocmite prin Cuvântul lui Dumnezeu. Omul natural, având în inima lui vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, caută în mod intenţionat să‑L excludă pe Dumnezeu din actul creaţiei. El ar fi bucuros să ajungă la concluzia că originea lumii este în materie şi în forţe ale naturii. Rezultatul este că ajunge să bâjbâie în întuneric, fără să obţină nicio siguranţă prin aceste speculaţii. Teoriile care sunt salutate cu plăcere, socotite drept cuvinte ale înţelepciunii de o generaţie, sunt respinse de următoarea generaţie, ca fiind un nonsens inimaginabil. Omul este preocupat doar de lucrurile care se văd. Dumnezeu ne spune foarte clar că lucrurile care se văd nu îşi au originea în lucruri vizibile. Omul intră în mod intenţionat într‑un ocean de speculaţii contradictorii. Însă cel credincios înţelege cu ajutorul credinţei cum a fost creat totul. Noi cunoaştem că originea materiei nu este materia, pentru că lucrurile care se văd sunt făcute din lucruri care nu se văd. Credinţa ştie că tot universul şi‑a căpătat existenţa prin „Cuvântul lui Dumnezeu“.
Astfel, versetele introductive ne‑au prezentat trei principii de seamă ale credinţei: 1. credinţa face ca lucrurile nevăzute să devină reale; 2. credinţa obţine o mărturie bună pentru cei ce o posedă; 3. credinţa ne face să înţelegem lucruri a căror întindere trece dincolo de mintea naturală.
Credinţa ne apropie de Dumnezeu—Evrei 11.4‑7
După versetele introductive trecem la prima din cele trei diviziuni principale ale capitolului, în care credinţa este văzută ca marele principiu: 1. al apropierii faţă de Dumnezeu, ca în cazul lui Abel; 2. al eliberării de moarte, ca în cazul lui Enoh; 3. al izbăvirii de judecată, ca în cazul lui Noe. Astfel, prin credinţă, cel credincios în mod individual este pus în relaţie cu Dumnezeu.
Versetul 4. În exemplul lui Abel ni se prezintă singurul fel în care un păcătos se poate apropia de Dumnezeu. Abel a înţeles că era păcătos, că Dumnezeu este sfânt şi că El nu poate trece cu vederea păcatele. Cum putea el deci să fie drept înaintea lui Dumnezeu? Prin credinţă el şi‑a luat singurul loc pe care îl poate avea un păcătos aflat sub sentinţa morţii. El s‑a apropiat de Dumnezeu pe principiul morţii unei jertfe fără cusur. Jertfa pe care el a adus‑o lui Dumnezeu era o imagine a Domnului Isus, Mielul lui Dumnezeu. Astfel a obţinut Abel mărturia că era drept, Dumnezeu mărturisind despre darurile lui. Dumnezeu nu a mărturisit despre viaţa lui, nici chiar despre credinţa lui, ci despre jertfa pe care credinţa lui a adus‑o. Acesta a rămas şi astăzi singurul fel în care un păcătos poate obţine binecuvântarea. Cel care crede în Isus şi se prezintă înaintea lui Dumnezeu pe temeiul jertfei Lui măreţe obţine mărturia că este drept. Pentru unul ca acesta este valabil cuvântul care spune: „prin El, toţi care cred sunt îndreptăţiţi de toate lucrurile“. În acest fel Abel, care este mort, vorbeşte încă. El încă vorbeşte de calea credinţei prin care un păcătos poate obţine binecuvântarea.
Versetele 5 şi 6. În exemplul lui Enoh avem prezentată o altă mare trăsătură a credinţei: ea oferă eliberare faţă de moarte. Despre Enoh citim că prin credinţă a fost mutat ca să nu vadă moartea. În ciuda lucrurilor văzute şi raţionale şi contrar tuturor experienţelor, el a crezut în posibilitatea de a fi mutat de pe pământ fără să vadă moartea. Doar credinţa poate socoti ca posibil un eveniment care nu mai avusese loc niciodată în istoria omenirii. În acelaşi fel, nici credinciosul de astăzi nu aşteaptă moartea, ci mutarea. Noi aşteptăm un eveniment care nu are corespondent în istoria creştinătăţii. Aşteptăm sunetul trâmbiţei şi vocea Domnului pentru a ne chema la întâlnirea cu El în văzduh. Omul natural priveşte cu groază spre moarte, ca încheiere a existenţei sale pe pământ; doar credinţa poate privi spre mutare, care înseamnă a nu mai trece prin moarte.
În istoria din Geneza nu se spune nimic despre credinţa lui Enoh, însă se spune de două ori că a „umblat cu Dumnezeu“. Se pare că la acest lucru se referă apostolul când spune că „a primit mărturia că I‑a plăcut lui Dumnezeu“. Pe această mărturie s‑a bazat apostolul când argumentează că Enoh trebuie să fi avut credinţă, pentru că „fără credinţă este imposibil să‑I fii plăcut“. Cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă nu doar că Dumnezeu există, ci şi că El răsplăteşte pe cei care Îl caută cu stăruinţă.
Versetul 7. În istoria lui Noe ni se prezintă credinţa care scapă de judecata lui Dumnezeu. El a fost atenţionat de Dumnezeu cu privire la judecata care venea, atunci când nu se vedea nici cel mai mic semn al judecăţii iminente, căci Dumnezeu l‑a înştiinţat „despre cele nevăzute încă“. În privinţa lucrurilor văzute nu era nimic neobişnuit. Domnul Însuşi ne spune în Evanghelii că oamenii mâncau, beau, se însurau şi se măritau. Totuşi, omul credinţei a crezut atenţionarea lui Dumnezeu şi, cuprins de teamă, s‑a folosit de mijlocul pe care Dumnezeu i l‑a pus la dispoziţie, scăpând astfel de judecata care a venit peste lumea întreagă. Prin atitudinea pe care el şi‑a însuşit‑o prin credinţă, a condamnat lumea care a refuzat să creadă mărturia lui Dumnezeu cu privire la judecata viitoare, devenind astfel, împreună cu toată această mare ceată care i‑a urmat, „moştenitor al dreptăţii, cea potrivit credinţei“.
Partea credinţei este lumea viitoare—Evrei 11.8‑22
De la versetul 8 intrăm într‑o altă diviziune a capitolului care ne prezintă credinţa care acceptă planul lui Dumnezeu cu privire la lumea viitoare, făcându‑l astfel capabil pe cel credincios să umble ca străin şi călător în lumea de acum. În această diviziune, care ţine până la versetul 22, sunt menţionaţi pe nume cinci sfinţi din Vechiul Testament: Avraam, Sara, Isaac, Iacov şi Iosif, fiecare având trăsături deosebite care le‑au caracterizat credinţa, însă toţi au privit la acea lume viitoare a gloriei.
Versetul 8. Avraam este principalul martor al credinţei care, alipindu‑se cu tărie de planul lui Dumnezeu, a putut să privească spre o altă lume, iar în cea prezentă să umble ca străin. El a fost chemat să iasă din ţara în care locuia şi să meargă într‑o ţară pe care urma să o primească după aceea. Dacă Dumnezeu cheamă pe cineva afară din lumea prezentă, o face pentru că El are o altă lume mai bună în care vrea să‑l conducă. Să ne amintim că Ştefan şi‑a început cuvântarea înaintea sinedriului spunând: „Dumnezeul gloriei S‑a arătat părintelui nostru Avraam“. Aceasta este o declaraţie minunată, însă declaraţia de la sfârşit este şi mai minunată, pentru că Ştefan, privind ţintă la cer şi văzând pe Isus stând la dreapta lui Dumnezeu, a spus: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu“. Începutul chemării se caracterizează prin faptul că Dumnezeul gloriei Se descoperă unui om de pe pământ; finalul ei este că un Om Se descoperă în gloria lui Dumnezeu în cer. Imediat ce Domnul Isus Şi‑a luat locul în glorie, creştinii au putut vedea clar ceea ce Avraam doar a întrezărit – rezultatul deplin al chemării lui Dumnezeu. Noi, la fel ca Avraam, am fost chemaţi potrivit cu scopul lui Dumnezeu (2 Timotei 1.9); dar pentru noi aceasta înseamnă că am fost chemaţi afară din această lume prezentă, pentru a avea parte cu Hristos în locuinţa gloriei, acolo unde El este, pentru a fi cu El şi asemenea Lui – făcuţi asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu (Filipeni 3.14; Romani 8.29; 2 Tesaloniceni 2.14).
Mai mult, în exemplul lui Avraam avem nu doar o imagine izbitoare a chemării suverane a lui Dumnezeu, dar şi un strălucit exemplu al răspunsului pe care îl dă credinţa la această chemare. În primul rând, citim despre faptul că „a ieşit, neştiind unde merge“. Să‑ţi laşi ţara, neştiind unde mergi, pare nebunie în ochii omului firesc, un act contrar oricărei raţiuni. Însă chiar în astfel de împrejurări străluceşte credinţa. Pentru credinţa lui Avraam a fost suficient că Dumnezeu îl chemase şi că Dumnezeu ştia unde voia să‑l conducă. Uneori noi am vrea să cunoaştem care vor fi consecinţele ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu; urmarea este că ezităm să înaintăm pe calea credinţei. Prudenţa omenească are grijă să cântărească rezultatele; însă credinţa lasă rezultatele în seama lui Dumnezeu.
Versetul 9. În al doilea rând, Avraam nu doar că a ieşit prin credinţă, ci, părăsind vechea scenă, el a umblat prin credinţă înainte de a o obţine pe cea nouă. Astfel, împreună cu Isaac şi cu Iacov, el a avut caracterul de străin şi călător. Pentru el, ţara în care a mers a rămas o ţară străină, iar el însuşi a călătorit prin ea locuind în corturi. Nu este aceasta adevărata poziţie a creştinului şi astăzi? Noi am fost chemaţi afară din lumea din jurul nostru şi nu am ajuns încă în cea nouă spre care mergem. Între timp suntem străini într‑o lume străină şi călători spre o altă lume.
Versetul 10. În al treilea rând, Avraam a privit spre cetatea care are temelii, al cărei arhitect şi ziditor este Dumnezeu. Înţelegem deci că acest lucru l‑a susţinut pe el în poziţia de călător într‑o ţară străină: el a privit la binecuvântarea viitoare pe care Dumnezeu a pregătit‑o pentru poporul Său. El a fost înconjurat de cetăţi ale oamenilor, care, atunci ca şi acum, nu aveau temelii trainice şi drepte. Din acest motiv sunt sortite distrugerii. Avraam a privit spre cetatea lui Dumnezeu care, fiind întemeiată pe dreptate, nu va fi clătinată niciodată. Noi ştim din versetul 16 şi, de asemenea, din capitolul 12.22 că aceasta este „cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc“. În acest fel a mers Avraam pe calea credinţei, în lumina lumii viitoare.
Felul credinţei lui Avraam, de a lăsa lumea văzută pentru cea nevăzută, poate părea nebunie în ochii lumii. Însă credinţa priveşte spre cetatea lui Dumnezeu – Ierusalimul ceresc; şi când acea cetate sublimă va apărea înaintea ochilor, cu toată gloria şi binecuvântarea ei – cetate în care nu mai este întristare, nici plânset, nici moarte şi nici noapte – atunci se va vedea câtă dreptate a avut Avraam şi ce înţelept a fost el, ca şi toţi aceia care merg pe urmele paşilor lui, nealipindu‑se de lumea prezentă şi umblând ca străini şi călători spre cetatea lui Dumnezeu.
Versetele 11 şi 12. În exemplul Sarei vedem credinţa care nu doar că priveşte la Dumnezeu în faţa dificultăţilor presante, ci se şi încrede în El atunci când un lucru este imposibil de înfăptuit din punct de vedere natural. Ea nu priveşte la mijloacele obişnuite pentru a obţine un fiu, nu spune nici măcar „cum se poate întâmpla aceasta?“. Încrederea ei era în Dumnezeu, Cel care va îngriji cu credincioşie să‑Şi împlinească propriul Său Cuvânt, pe propria Sa cale. Dumnezeu i‑a onorat încrederea, dăruindu‑i un copil „dincolo de vârsta potrivită“. Astfel Dumnezeu Şi‑a câştigat pentru Sine o mare mulţime de oameni, potrivit scopurilor Sale, dar a făcut aceasta în modul Său propriu: „dintr‑unul singur şi acela aproape mort“. Aşa este adesea în căile lui Dumnezeu: El Îşi duce la îndeplinire planurile Sale prin cele mai slabe vase şi în împrejurări care par fără speranţă. El scoate tărie din slăbiciune, „ce se mănâncă“ din „cel ce mănâncă“, viaţă din moarte şi „o mulţime ca stele cerului“ „dintr‑unul singur şi acela aproape mort“. „Cine se laudă să se laude în Domnul.“
Versetele 13‑16. Suntem învăţaţi în continuare că acei sfinţi nu doar că au trăit prin credinţă, ci şi că „au murit în credinţă“, neprimind totuşi lucrurile promise. După moartea lor, Dumnezeu ne‑a oferit un scump sumar al vieţuirii lor. Din istoria lor cunoaştem că şi ei au gustat de multe ori falimentul, pentru că au fost oameni cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi, iar căderile lor ne sunt relatate pentru atenţionarea noastră. Însă în acest loc nu ne sunt prezentate căderile, ci Dumnezeu ne prezintă tot ceea ce a fost rodul propriului Său har în vieţile lor. Aceste versete sunt epitaful lui Dumnezeu cu privire la patriarhi.
În primul rând, ni se spune că ei au privit dincolo de lucrurile văzute. Ei au văzut „de departe“ lucrurile făgăduite. Ei au fost convinşi de siguranţa gloriei viitoare şi s‑au bucurat de speranţa gloriei.
În al doilea rând, gloria viitoare de care ei s‑au bucurat a produs efecte practice în vieţile lor – ei au mărturisit că erau străini şi călători pe pământ.
În al treilea rând, mărturisind că sunt străini şi călători, au dat o mărturie clară pentru Dumnezeu, „pentru că cei care spun unele ca acestea arată clar că ei caută o patrie“.
În al patrulea rând, ei n‑au ţinut cont de oportunităţile de a se întoarce în lumea pe care o părăsiseră. Aceia care răspund chemării lui Dumnezeu şi se separă de această lume prezentă vor constata că diavolul caută să‑i atragă înapoi oferindu‑le oportunităţi pentru acest lucru. Pofta cărnii, atracţiile lumii, cerinţele legăturilor naturale, anumite obligaţii care ţin de viaţa aceasta vor acţiona în feluri şi momente diferite pentru a ne deschide oportunităţi ca să ne întoarcem. Avraam a declarat limpede că era străin şi călător; Lot însă a declarat limpede, prin conduita lui, că a urmat doar un om, nu pe Dumnezeu, pentru că de trei ori se spune că el a mers cu Avraam. Aşa că, atunci când s‑a ivit ocazia, Lot i‑a dat curs şi s‑a reîntors la cetăţile din câmpie, în timp ce Avraam a mers înainte spre cetatea lui Dumnezeu. Vai, ce mulţi, din zilele lui Lot şi până astăzi, din cauza faptului că nu şi‑au însuşit în mod real făgăduinţa lui Dumnezeu, s‑au folosit de ocazia de a se întoarce de la o cale care este imposibilă din punct de vedere natural şi care este o încercare permanentă pentru carne! Dacă vrem să scăpăm de ocazia de a ne întoarce, atunci să arătăm clar că suntem de partea Domnului. Dacă vrem să arătăm clar acest lucru, atunci să acceptăm în mod complet calea separării de lume, ca străini şi călători. Dacă vrem să fim cu adevărat străini şi călători, atunci să ne ridicăm ochii spre priveliştea vastă de binecuvântări care ne este larg deschisă în lumea cea nouă; să fim încredinţaţi de realitatea gloriei viitoare şi să o primim în inimi cu afecţiune.
În al cincilea rând, refuzând ocazia de a se întoarce în ţara lor, au fost liberi de a se preocupa cu dorinţa „de a avea o patrie mai bună, adică cerească“.
În al şaselea rând, cu privire la omenii caracterizaţi de un astfel de mod de trăire citim: „Dumnezeu nu Se ruşinează de ei, ca să fie numit Dumnezeul lor“. În vieţile lor au existat multe căderi şi multe lucruri de care au trebuit să se ruşineze, însă principiul important care le‑a guvernat vieţile şi a conferit caracterul umblării lor a fost de aşa natură încât Dumnezeu nu S‑a ruşinat să fie numit Dumnezeul lor.
În al şaptelea rând, Dumnezeu le‑a pregătit o cetate, iar în acea cetate tot ce a fost din Dumnezeu în vieţile lor îşi va găsi un răspuns glorios.
Dacă aceste lucruri ne caracterizează şi pe noi în această zi, în ciuda multelor noastre căderi, a slăbiciunilor noastre şi a lipsei de valoare pe care o avem în ochii lumii, nu se va putea spune şi cu privire la noi că Dumnezeu nu Se va ruşina să Se numească Dumnezeul nostru?
Versetele 17‑19. Viaţa lui Avraam ilustrează încă o ipostază a credinţei. Dacă viaţa de credinţă este încercată prin faptul că cel rău ne oferă ocazii pentru a ne întoarce, ea este de asemenea testată spre a‑şi proba valoarea prin încercări trimise de Dumnezeu. Astfel citim că Avraam „a fost încercat“ când i s‑a cerut să‑l aducă pe Isaac ca jertfă, pe singurul lui fiu – chiar pe acela prin care promisiunile trebuiau să fie împlinite. Credinţa lui a răspuns cu fidelitate la test şi el a putut să‑l ofere pe fiul său, socotind că Dumnezeu putea să‑l învie dintre cei morţi.
Versetul 20. Apoi ne este prezentat Isaac ca un exemplu al celui care a umblat în lumina lucrurilor viitoare şi despre el citim că „i‑a binecuvântat pe Iacov şi pe Esau cu privire la cele viitoare“. Relatarea cu privire la binecuvântările date fiilor lui ne este prezentată în Geneza 27, aşa cum citim în acel capitol trist în care fiecare membru al familiei falimentează, şi unde abia putem descoperi ceva care să ne dovedească că aveau o cât de mică măsură de credinţă. Acolo Isaac este prezentat ca fiind stăpânit de pofta lui, iar felul lui de a lucra este unul potrivit firii. Însă aici, Dumnezeu, care vede dincolo de orice faliment exterior, ne descoperă că, prin credinţă, Isaac i‑a binecuvântat pe fiii săi cu privire la cele viitoare.
Versetul 21. Apoi, între patriarhii care au obţinut o bună mărturie prin credinţă, ne este prezentat Iacov; dar se pare că, în cazul lui, Dumnezeu a menţionat un act al credinţei lui doar atunci când el se afla pe patul morţii. Umblarea lui ca om credincios a fost una nepotrivită, marcată de multe greşeli. El a fost un înşelător al tatălui şi al fratelui său, a fugit de acasă, a fost un hoinar într‑o ţară străină, slujind unui stăpân pe care l‑a trişat şi de care a fost a fost, la rândul său, înşelat, având copii care i‑au adus multă întristare, el însuşi sfârşind inconstanta sa umblare ca străin în Egipt. Totuşi, a fost un credincios adevărat, iar furtunoasa lui viaţă a avut un apus strălucitor. Ridicându‑se prin credinţă deasupra a ceea ce este natural, el îi binecuvântează pe fiii lui Iosif. Potrivit cu ordinea naşterii, cel mai în vârstă ar fi trebuit să aibă cel dintâi loc, dar Iacov, cunoscând prin credinţă că Dumnezeu a rânduit ca cel mai tânăr să ocupe acel loc, şi‑a încrucişat mâinile şi, în ciuda protestelor lui Iosif, a oferit celui mai tânăr binecuvântarea cea mai înaltă.
Versetul 22. În cele din urmă ne este prezentat şi Iosif ca un exemplu al credinţei care priveşte spre viitor, pentru că despre el citim că, înainte de moarte, a menţionat despre plecarea lui Israel din ţara Egiptului. Niciodată vreun om nu avusese o astfel de putere şi nici nu ocupase o poziţie de glorie pământească asemenea celei pe care a avut‑o Iosif în Egipt, însă în ceasul morţii toată gloria acestei lumi a pălit înaintea lui. În loc să privească înapoi la gloriile pe care le‑a avut în Egipt, Iosif a privit înainte la gloriile viitoare ale lui Israel. La acel moment părea un lucru de neconceput ca Israel să părăsească Egiptul. Ei se stabiliseră în Gosen şi citim că „au avut proprietăţi şi au fost roditori şi s‑au înmulţit foarte mult“. Credinţa însă a putut prevedea că peste o sută cincizeci de ani de la acel moment Israel va fi eliberat din Egipt şi că va intra în ţara promisă şi a fost capabilă să dea porunci cu privire la acel eveniment.
Credinţa învinge lumea prezentă—Evrei 11.23‑40
Prima parte a capitolului ne prezintă credinţa prin care un credincios se apropie de Dumnezeu pe temeiul jertfei şi găseşte eliberare de moarte şi judecată (versetele 4‑7); apoi ne este prezentată credinţa care îl face pe cel credincios să umble prin această lume ca străin şi călător în lumina lumii viitoare (versetele 8‑22); în ultima parte a capitolului, începând cu versetul 23, vedem credinţa care învinge lumea prezentă. În partea anterioară a capitolului, Avraam ne‑a fost prezentat ca marele exemplu al celor care au acel fel de credinţă care apucă încă de acum lucrurile lumii viitoare, ţara cerească şi cetatea care are temelii. În ultima parte a capitolului ne este prezentat Moise ca exemplu al credinciosului care prin credinţă învinge lumea prezentă.
Versetul 23. În legătură cu naşterea lui Moise, ni se reaminteşte de credinţa părinţilor lui care nu numai că au ignorat porunca împăratului, dar şi‑au învins şi propria teamă. Frica de un rău iminent este adesea mai greu de învins chiar decât răul însuşi. Oricât ar părea de ciudat, motivul pentru care ei au acţionat prin credinţă a fost frumuseţea copilului. Ei au acţionat prin credinţă pentru că „l‑au văzut că era frumos“. Am putea spune că era credinţa care lucrează prin dragoste.
Versetul 24. Ajungând la Moise însuşi, ni se prezintă o mărturie izbitoare a felului în care credinţa învinge lumea prezentă cu tot ce poate oferi ea. Părinţii lui au biruit frica de lume; Moise a biruit favorurile ei. Aceasta dă credinţei lui Moise un caracter cu totul aparte, pentru că putem birui frica de lume, dar suntem gata să cedăm atunci când avem de‑a face cu favorurile ei.
Ca să înţelegem mai bine acest fel ales al credinţei acestui om este necesar să ne reamintim ce spune Scriptura despre caracterul lui remarcabil, ca şi despre poziţia înaltă pe care el a ocupat‑o în lume. Ştefan, în cuvântarea pe care a ţinut‑o înaintea sinedriului, ne oferă un scurt sumar remarcabil al caracterului şi al poziţiei pe care le‑a avut Moise (Fapte 7.20‑22). Acolo ni se spune că el „era frumos înaintea lui Dumnezeu“, că „a fost instruit în toată înţelepciunea egiptenilor şi era puternic în cuvintele lui şi în fapte“. Deci el a fost un om care avea o înfăţişare plăcută, a cărui minte era bine instruită cu toată învăţătura pe care a putut s‑o dobândească în ţara care conducea lumea timpului aceluia. El îşi manifesta înţelepciunea prin cuvinte puternice, urmate de fapte de putere. Moise deci era în orice fel pregătit pentru a ocupa cea mai înaltă poziţie în această lume. Mai mult, această poziţie îi aparţinea de drept, pentru că el era prin adopţie fiul fiicei lui Faraon şi de aceea descendent direct la tronul acestuia.
În faţa unor împrejurări atât de favorabile care l‑ar fi propulsat spre o poziţie de conducere în această lume, cum acţionează Moise? Mai întâi citim că atunci „când s‑a făcut mare“ – adică atunci când momentul i‑a fost favorabil să‑şi fructifice avantajele poziţiei pe care o deţinea – el a întors spatele gloriei acestei lumi şi „a refuzat să fie numit fiu al fiicei lui Faraon“.
Versetul 25. Apoi vedem că atunci când este pus în faţa unei opţiuni, ceea ce el alege este la fel de izbitor ca şi ceea ce refuză. În acele zile exista un mare număr de oameni care formau cea mai joasă clasă din ţara Egiptului. Ei fuseseră nevoiţi să locuiască acolo şi erau trataţi ca nişte sclavi. Stăpânitorii lor le amărau viaţa printr‑o aspră robie, forţându‑i să trudească la facerea de cărămizi şi punându‑i să lucreze în câmpurile lor sub arşiţa soarelui (Exod 1.13,14). Totuşi, în ciuda stării lor joase şi a grelei robii, aceşti sclavi erau poporul lui Dumnezeu. Cu acest popor a ales Moise să se identifice, preferând să sufere alături de ei, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.
În prezenţa acestor fapte de „refuz“ şi „alegere“ cu totul remarcabile, putem întreba pe drept: care a fost motivaţia acţiunilor lui? Ni se răspunde clar că aceasta a fost credinţa. Prin credinţă, el a refuzat oferta lumii; prin credinţă a ales să sufere alături de poporul lui Dumnezeu. Mai mult, el a acţionat – aşa cum credinţa face întotdeauna – în ciuda providenţei, a ceea ce simţămintele naturale pot dicta, într‑un fel care poate părea împotriva cursului natural al lucrurilor.
Ca argumente împotriva drumului pe care el a apucat‑o, s‑ar fi putut foarte bine invoca providenţa care îl aşezase în acea împrejurare favorabilă la curtea lui faraon. S‑ar fi putut argumenta, în aparenţă foarte justificat, că era greşit să ignore providenţa remarcabilă prin care Dumnezeu a aşezat un om, care era sortit morţii odinioară prin porunca împăratului, în cea mai înaltă poziţie în stat după împărat. Bunul simţ natural ar fi putut fi şi el invocat; s‑ar fi putut argumenta că recunoştinţa faţă de binefăcători l‑ar fi obligat să rămână la curte. Raţiunea şi judecata sănătoasă se puteau invoca şi ele; pentru că s‑ar fi putut spune că măreţele abilităţi şi poziţia înaltă pe care Moise le poseda puteau fi folosite pentru a promova interesele sărmanilor săi fraţi. Însă credinţa priveşte la Dumnezeu, ştiind că, în timp ce providenţa, bunul simţ şi judecata sănătoasă îşi pot avea locul lor, ele nu pot fi totuşi o călăuză sigură, ori regula de conduită pe calea credinţei; şi chiar dacă providenţa l‑a adus pe Moise la curtea împăratului, credinţa l‑a scos afară de acolo. Prin credinţă el a refuzat legătura lui, creată de providenţă, cu cel mai mare popor din lume şi a ales calea identificării cu cei mai dispreţuiţi oameni din acea ţară.
Versetul 26. Dacă aşa lucrează credinţa, înseamnă că ea trebuie să posede o putere ascunsă – un motiv tainic – care să o facă capabilă de un mers contrar firii. Şi aici ni se descoperă ce a preţuit Moise. Versetul 24 ne prezintă ce a refuzat Moise; versetul 25, ce a ales Moise; iar acest verset (26), ce a preţuit el, care a fost misterul refuzului şi al alegerii pe care el le‑a făcut.
Această preţuire ne arată că credinţa nu păşeşte în întuneric, ci, din contră, ea are motivele ei tainice, după cum are totodată şi energia ei exterioară. Credinţa îşi are setul ei de valori pe care le preţuieşte, îşi are perspectiva şi scopul ei. Credinţa lui Moise a aşezat lucrurile pe care le avea înainte pe adevărata scară a valorilor. El a privit aceste lucruri direct şi le‑a cântărit. Pe de o parte, deţinea o poziţie înaltă în lume, poziţie care era conectată cu toate plăcerile păcatului şi bogăţiile Egiptului. De cealaltă parte era legătura cu poporul lui Dumnezeu, care la acel timp era în suferinţă şi dispreţ. Cântărindu‑le, el a hotărât să refuze lumea şi să aleagă suferinţa împreună cu poporul lui Dumnezeu.
De ce a lucrat el aşa? Fiindcă, prin credinţă, el a putut privi în perspectivă, după cum citim: „pentru că privea spre răsplătire“; şi din nou: „ca văzându‑L pe Cel nevăzut“. Pe de o parte, a privit dincolo de comorile şi plăcerile Egiptului, iar de cealaltă parte, dincolo de suferinţa şi de batjocura de care avea parte poporul lui Dumnezeu. Prin credinţă, el a privit în viitor şi a văzut „pe Împărat în frumuseţea Lui“ şi „ţara care este departe“ (Isaia 33.17). În lumina gloriei acelei ţări şi atras de frumuseţea Împăratului, el a biruit gloria lumii prezente. El a înţeles că a avea parte de ocara lui Hristos este o mai mare bogăţie decât toate comorile Egiptului.
Moise a mai înţeles că peste toată gloria acestei lumi era aşternută umbra morţii şi a judecăţii. El a ştiut că plăcerile acestei lumi sunt doar pentru un timp şi că toate comorile Egiptului se sfârşesc la mormânt. La fel au stat lucrurile şi cu Iosif cu ceva timp mai înainte, pentru că şi acesta deţinuse o poziţie de mare cinste în Egipt. Acesta din urmă fusese al doilea după faraon şi deţinuse o putere pe care niciun muritor nu a posedat‑o înainte de el sau după el. Totuşi, toate acestea au sfârşit într‑un sicriu, pentru că la sfârşitul cărţii Geneza citim: „Şi Iosif a murit … şi a fost pus într‑un sicriu în Egipt“. Bucuria pământească se întunecă; gloria acestui pământ trece. Toată gloria acestei lumi la sfârşit se cufundă într‑un sicriu. Imperiul măreţ al lui faraon se sfârşeşte într‑un mormânt întunecos.
Ce soartă diferită are poporul lui Dumnezeu! Într‑adevăr, partea lor în această lume este una de suferinţă şi ocară; dar a suferi acum ocara împreună cu Hristos, înseamnă a domni cu El în glorie, pentru că este scris, „dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El“.
Pentru omul lumii acesteia, refuzul, alegerea şi preţuirea lui Moise sunt o nebunie. Dar să vedem care au fost consecinţele alegerii pe care a făcut‑o el. Dacă privim aproximativ 1500 de ani mai târziu de la ziua refuzului şi alegerii lui, vom vedea răsplătirea de care a avut parte. Să citim despre acea măreaţă scenă descrisă în capitolul 17 din Evanghelia după Matei şi vom vedea că ţara care era departe s‑a apropiat şi că Împăratul este arătat în toată frumuseţea Lui. Suntem conduşi în duh deasupra pământului pe un munte deosebit şi, pentru un moment, se desfăşoară înaintea ochilor noştri gloria Persoanei lui Hristos în acea scenă a transfigurării. Faţa Aceluia care a fost mai desfigurată decât a oricărui alt om străluceşte acum ca soarele. Hainele umilinţei Lui sunt schimbate în haine care strălucesc ca lumina. Aceasta a fost o descoperire minunată, dar acolo mai sunt şi alte lucruri minunate de văzut, pentru că citim de asemenea: „şi, iată, Moise şi Ilie li s‑au arătat vorbind cu El“. Cincisprezece secole mai înainte, Moise dispăruse dinaintea privirilor lumii şi a împăratului acestei lumi, pentru a împărţi ocara lui Hristos cu bietul popor dispreţuit al Acestuia, însă acum el apare din nou, dar ca să ia parte la gloria Împăratului împăraţilor, împreună cu marele profet Ilie şi cu apostolii Domnului. A fost un timp când el a suferit cu răbdare, „ca văzându‑L pe Cel nevăzut“; acum el este „cu El“ în glorie. În lumina acestei răsplătiri, cine va mai spune că Moise a ratat oportunitatea de a avea parte de glorie atunci când El a refuzat lumea şi a ales să se identifice cu suferinţa poporului lui Dumnezeu?
Versetul 27. Ar fi foarte bine dacă am profita de acest strălucitor exemplu al credinţei. Ne este într‑adevăr de folos să comparăm bogăţiile lui Hristos cu bogăţiile acestei lumi şi să constatăm că cele dintâi au o valoare mult mai mare decât celelalte. Bine ar fi să alegem drumul lepădării de sine şi al refuzului faţă de oferta acestei lumi şi să privim la răsplata gloriei viitoare. Mai presus de toate, bine ar fi dacă am îndura în timpul de acum toată împotrivirea, insultele şi ocara, privindu‑L pe Cel nevăzut. În faţa împotrivirii şi a insultelor vrăjmaşilor săi, Ştefan a suferit fără a spune vreun cuvânt de mânie şi fără să aibă vreun resentiment, deoarece L‑a văzut pe Cel nevăzut, pentru că despre el citim: „Dar el, fiind plin de Duh Sfânt, privind ţintă spre cer, a văzut gloria lui Dumnezeu şi pe Isus“ (Fapte 7.55). Să nu ne mulţumim doar cu cunoaşterea faptului că El ne vede, ci să căutăm să umblăm în energia credinţei, care Îl vede şi ea, la rândul ei, pe El. Este mare lucru să realizăm că El ne vede, dar este şi mai mare lucru să umblăm privindu‑L pe Domnul prin credinţă, în timp ce aşteptăm momentul în care Îl vom vedea faţă în faţă.
„Zâmbetul Lui va răsplăti atât de mult,
Suferinţele din acest timp atât de scurt.“
Versetul 28. Mai sunt şi alte lecţii pe care le putem învăţa din istoria lui Moise. Am văzut acea credinţă care l‑a ridicat deasupra fricii de om; acum vedem că aceasta îl conduce la o teamă sfântă în relaţia cu Dumnezeu. Credinţa recunoaşte că suntem păcătoşi şi că Dumnezeu este un Dumnezeu sfânt, care nu poate trece cu vederea păcatul. Israeliţii în starea lor de oameni păcătoşi au fost sub aceeaşi judecată ca şi Egiptenii. Atunci, cum aveau ei să scape de nimicirea întâilor născuţi? Dumnezeu a pregătit un adăpost dinaintea judecăţii – sângele mielului – şi El a spus: „Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi“ (Exod 12.13). Credinţa se odihneşte nu pe propria preţuire pe care ea o are despre sângele Mielului, ci pe preţuirea perfectă a lui Dumnezeu. Astfel, „prin credinţă, au ţinut Paştele şi stropirea sângelui, pentru ca nimicitorul întâilor născuţi să nu‑i atingă“.
Versetul 29. Prin credinţa în valoarea sângelui au fost ocoliţi de nimicitor în ţara Egiptului; apoi, „prin credinţă au trecut prin Marea Roşie ca pe pământ uscat“. Dumnezeu, care S‑a manifestat ca judecător în Egipt, S‑a manifestat ca Mântuitor la Marea Roşie. În cel de‑al doilea loc, poporului i s‑a spus: „Nu vă temeţi; staţi pe loc şi veţi vedea salvarea Domnului“; şi Dumnezeu a ţinut apele Mării Roşii, astfel încât poporul a trecut prin ea ca pe uscat. După ce au fost protejaţi prin sânge în Egipt, au fost salvaţi de toţi vrăjmaşii lor la Marea Roşie.
Prin moartea lui Hristos, cerinţele Dumnezeului celui sfânt sunt împlinite, iar prin moartea şi învierea Lui, credinciosul a trecut prin moarte şi judecată. Paştele este o imagine a faptului că Hristos S‑a oferit pe Sine Însuşi ca jertfă fără pată lui Dumnezeu; Marea Roşie este o imagine a faptului că Hristos S‑a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre şi că a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră.
Egiptenii care au încercat să treacă şi ei prin Marea Roşie s‑au înecat. Dacă omul natural are de‑a face cu moartea, fără să aibă credinţa, este distrus în mod sigur. Vai, cât de mulţi sunt aceia care fac o mărturisire exterioară de credinţă şi totuşi încearcă să obţină mântuirea prin propriile lor eforturi! Ei ajung în faţa morţii lipsiţi de credinţa în sângele lui Hristos şi, în consecinţă, sunt pierduţi pentru totdeauna.
Versetul 30. Dacă prin credinţă poporul Israel a fost salvat de judecată şi eliberat din Egipt, tot prin credinţă au biruit şi opoziţia vrăjmaşilor care voiau să‑i împiedice să intre în ţara promisă. „Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului“. Israel a adoptat o metodă nemaiîntâlnită pentru a asedia o cetate; ceea ce a dărâmat zidurile cetăţii nu a fost doar simpla umblare în jurul cetăţii timp de şapte zile, ci credinţa care a ascultat de Cuvântul lui Dumnezeu.
Versetul 31. Mai mult, credinţa oferă unei femei de proastă reputaţie un loc între acele onorabile personaje ale Vechiului Testament. „Prin credinţă, curva Rahav n‑a pierit împreună cu cei care n‑au crezut“. Din cauză că era prostituată ea trebuia să ajungă sub judecata oamenilor, însă prin credinţă ea îşi are locul în acest mare nor de martori care au obţinut o bună mărturie din partea lui Dumnezeu.
Versetul 32. Ghedeon, Barac, Samson, Iefta, David şi Samuel completează această listă a oamenilor credinţei care sunt menţionaţi pe nume. S‑a remarcat că lista numelor nu urmează ordinea cronologică. În ordine istorică, Barac a fost înaintea lui Ghedeon, iar Iefta înaintea lui Samson. Motivul pentru această inversare poate fi faptul că, în zilele judecătorilor, credinţa lui Ghedeon a fost mai strălucitoare decât cea a lui Barac, iar credinţa lui Samson mai mare decât a lui Iefta. David ar putea fi încadrat împreună cu judecătorii din cauză că şi el a fost un domnitor; Samuel s‑ar putea să fie menţionat la urmă pentru că poate fi încadrat cu profeţii care au urmat împăraţilor.
Versetele 33 şi 34. În încheierea capitolului, apostolul ne prezintă fapte remarcabile ale credinţei pentru a scoate în evidenţă calităţile ei izbitoare. În primul rând, el se referă la unele împrejurări care scot în evidenţă puterea credinţei; ea cucereşte împărăţii şi învinge armate; este tare în slăbiciune şi vitează în lupte; triumfă peste puterea naturii, reprezentată prin lei, şi stinge violenţa flăcărilor focului; obţine chiar şi victoria asupra morţii.
Versetele 35 şi 36. În al doilea rând, apostolul ne prezintă răbdarea credinţei care, fiind chinuită, refuză să accepte eliberarea şi, fiind încercată, îndură batjocura şi tortura, lanţurile şi închisoarea.
Versetele 37 şi 38. În al treilea rând, el vorbeşte mai în detaliu despre suferinţele credinţei: „Au fost ucişi cu pietre, tăiaţi cu ferăstrăul, au fost ispitiţi, au murit ucişi de sabie“.
În al patrulea rând, ni se prezintă batjocorirea credinţei. Lumea a avut o ceată de oameni ai credinţei în mijlocul ei, dar i‑a tratat cu dispreţ şi i‑a lepădat. Aceşti oameni au devenit rătăcitori pe pământ. Aplicându‑le acest tratament celor pe care Dumnezeu i‑a socotit „vrednici“, lumea a devenit ea însăşi nevrednică. Condamnându‑i pe aceşti oameni ai credinţei, ea s‑a condamnat pe sine însăşi.
Versetul 39. Totuşi, în ciuda faptelor lor de putere, a răbdării, suferinţelor şi ocării de care au avut parte, ei n‑au primit binecuvântarea promisă. În trecut ei au trăit prin credinţă; astăzi ei au o bună mărturie; în viitor ei se vor bucura de răsplătire, atunci când vor intra în binecuvântarea promisă. Într‑adevăr, măreaţă va fi binecuvântarea acestor sfinţi din Vechiul Testament; însă Dumnezeu a pregătit „ceva mai bun“ pentru creştini. Când Dumnezeu Îşi va fi împlinit planul Său, luând Adunarea din această lume, atunci sfinţii Vechiului Testament, împreună cu Adunarea, vor intra în plinătatea binecuvântării. Ei încă aşteaptă, ca şi noi, acea dimineaţă a învierii pentru a fi „făcuţi desăvârşiţi“.
Mijloacele folosite de Dumnezeu pentru a ne păzi pe calea credinţei—Evrei 12
Este de cea mai mare importanţă ca cel credincios să aibă o apreciere corectă despre lumea prin care trece.
Dacă ne vom ocupa cu răul tot mai mare al unei lumi care este coaptă pentru judecată, cu starea tristă a creştinătăţii care va fi vărsată din gura lui Hristos, cu confuzia şi diviziunile din mijlocul poporului lui Dumnezeu, ne va fi foarte greu să scăpăm de deprimare şi de descurajare.
În capitolul 12 se admite faptul că cei credincioşi pot fi descurajaţi din pricina încercărilor pe care le întâmpină pe cale. Mai mult, se prezintă şi adevărul care îi face capabili să evite această capcană. Apostolul vede că cei cărora le scrie erau în pericol să fie copleşiţi sub presiunea încercărilor şi, prin urmare, să dea înapoi în conflictul cu vrăjmaşul. El vorbeşte de „greutăţi“ care ne‑ar putea trage în jos, de „păcat“ care ne‑ar putea înfăşura, precum şi de diferite dificultăţi care s‑ar putea ridica în sfera creştină.
În prezenţa acestor încercări el vede că există un pericol grav care i‑ar putea împiedica pe credincioşi în cursa care le stă înainte; ei pot obosi şi se pot descuraja în conflictul cu vrăjmaşul; îşi pot pierde inima din cauza disciplinării Domnului; genunchii le pot slăbi; iar mâinile obosite şi genunchii slăbiţi pot face ca picioarele altora să rătăcească şi să se abată pe căi greşite.
Pentru a fi protejaţi în lupta cu răul, apostolul ne prezintă câteva adevăruri de seamă care, dacă sunt păstrate cu hotărâre, ne vor susţine şi ne vor încuraja în alergarea dinspre pământ spre cer, în ciuda tuturor încercărilor şi împotrivirilor.
Versetul 1. Picioarele noastre străbat calea situată între lumea prezentă, căreia trebuie să‑i întoarcem spatele, şi lumea viitoare, spre care sunt îndreptate feţele noastre. Această cale este înfăţişată ca „alergarea“. Ea nu este „o alergare“ pe care o avem înaintea noastră, ci „alergarea care ne stă înainte“. Se pare că mulţi gândesc că, în timp ce pentru mântuire este o singură cale, pentru călătoria prin lumea aceasta ar putea fi mai multe; şi că fiecare creştin este liber să aleagă calea pe care o preferă. Scriptura ne arată că aşa cum Dumnezeu are propria Lui cale pentru mântuirea poporului Său din această lume, tot aşa are şi propria Lui cale pentru a‑i conduce pe ai Săi prin ea. Cade în sarcina noastră să discernem calea pe care Dumnezeu a rânduit‑o pentru poporul Său şi să alergăm „alergarea care ne este pusă înainte“.
Este evident, aşa cum citim în Epistola către Evrei, că drumul lui Dumnezeu pentru poporul Său este cu totul în afara taberei iudaice. În finalul capitolului se vor prezenta lucruri din care va fi la fel de evident că şi creştinătatea a preluat rânduielile taberei şi că a ieşi afară din tabără este la fel de actual pentru noi astăzi ca şi pentru ei atunci. Însă şi acum, ca şi atunci, a ieşi afară din tabăra religioasă atrage ocară şi suferinţă, lucruri de care, în mod natural, noi fugim.
Mai mult, există piedici care ne dau înapoi de la acest drum. Apostolul spune: „dând la o parte orice greutate şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor“. Aici ne sunt prezentate două lucruri care adesea sunt obstacole ce ne împiedică în dorinţa noastră de a merge cu inimă întreagă pe calea trasată de Dumnezeu: „greutăţi“ şi „păcate“. Greutăţile nu sunt lucruri greşite din punct de vedere moral. Orice lucru care împiedică sufletul să accepte calea lui Dumnezeu, ori să alerge cu stăruinţă pe cale, este încadrat ca „greutate“. Poate că cel mai rapid mod ca cineva să descopere ceea ce este o piedică în calea progresului spiritual este să înceapă alergarea. Un alergător va dezbrăca orice haină care nu‑i este necesară. Lucruri care într‑o viaţă obişnuită nu sunt o piedică, devin o greutate pentru unul care vrea să alerge într‑un concurs. Mai mult, suntem îndemnaţi să lăsăm deoparte „orice greutate“, din cauză că avem tendinţa să lăsăm unele greutăţi, dar să le păstrăm pe altele.
O altă mare piedică este păcatul. Nu trebuie să ne ducem cu gândul la un păcat pătimaş, ci la acel principiu care este fărădelege, ori voinţă proprie. Nu există piedică mai mare în calea drumului afară din tabără, care este un drum al ocării, decât lipsa de judecare a voinţei proprii. Calea lui Dumnezeu nu lasă loc pentru voinţa omului.
Ca să putem birui aceste piedici avem nevoie de energie şi de răbdare. De aceea, apostolul ne îndeamnă „să alergăm cu răbdare“. Alergarea presupune energie spirituală şi aceasta trebuie unită cu răbdare. Este uşor să începi alergarea energic, dar este greu ca zi de zi să rezişti în prezenţa a tot felul de dificultăţi şi de descurajări. Pentru a putea birui aceste piedici şi pentru a avea energia necesară pentru a alerga cu răbdare în alergarea care ne stă înainte, Duhul lui Dumnezeu ne prezintă în acest capitol diverse mijloace pe care Dumnezeu le foloseşte ca să ajungem cu bine la sfârşit.
În primul rând, pentru a fi încurajaţi pe calea credinţei, ni se prezintă un nor mare de martori. Dacă avem vrăjmaşi care ni se opun, diverse încercări care se ivesc pe cale şi dificultăţi de biruit, să ne amintim că au fost alţii care au mers înaintea noastră pe această cale a credinţei; au umblat în lumina gloriei viitoare; au avut de‑a face cu încercări mai mari ca ale noastre – batjocuri chinuitoare, lanţuri, temniţă, persecuţii şi moarte – şi că, prin credinţă, le‑au biruit. Astfel, suntem înconjuraţi de un nor mare de martori ai credinţei, ai acelei credinţe care se poate ridica deasupra oricărui fel de încercare din lumea prezentă şi care poate alerga cu răbdare în alergarea care o conduce spre o altă lume.
Versetul 2. În al doilea rând, cu mult deasupra acestor martori şi cu totul deosebit de ei, este Isus în glorie; şi, ca să fim încurajaţi pe calea credinţei, privirile ne sunt îndreptate spre El, „Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei“. Apostolul nu ne spune că, dacă am ieşit din tabără, vom putea rămâne pe cale prin propria noastră tărie. Din contră, îndemnul pe care îl dă dovedeşte clar că, înlăturând piedicile şi începând alergarea, vom putea continua doar dacă privim la Isus. Cel care ne‑a scos din tabără la Sine Însuşi este singurul care ne poate susţine în drumul nostru spre El. Şi alţii au mai străbătut această cale a credinţei, însă nu au atins ţinta finală, nefiind încă „făcuţi perfecţi“ (capitolul 11.40). „Privind ţintă la Isus“, Îl vedem pe Acela care a străbătut calea şi a atins ţinta. Sfinţii măreţi ai Vechiului Testament sunt exemple strălucitoare, dar ei nu sunt nici „căpetenii“ şi nici „desăvârşitori“; Isus însă are ambele calităţi. Pe calea Lui de suferinţă şi de ruşine a fost susţinut prin bucuria care‑I era pusă înainte. Fiind Acela care a străbătut calea, El poate spune: „Faţa Ta este belşug de bucurie, la dreapta Ta sunt desfătări pentru totdeauna“ (Psalmul 16.11).
Martorii din capitolul 11 ne încurajează prin exemplul lor, însă niciunul dintre ei nu poate fi obiect al credinţei şi nici nu ne poate oferi har la timpuri de nevoie. Isus este nu numai exemplul perfect, Cel care a străbătut calea şi a atins ţinta, ci şi Cel care, din locul puterii, „la dreapta tronului lui Dumnezeu“, poate sluji susţinându‑i, prin har, pe cei care sunt pe cale. Acum, norul de martori a dispărut de pe scenă; pentru Dumnezeu ei sunt vii, dar, în ce priveşte legătura lor cu această lume, sunt morţi. Isus însă trăieşte pentru totdeauna. Avem exemplele minunate ale acelor sfinţi din trecut, iar înaintea noastră avem pe Unul care este viu.
Este de remarcat cât de des pe parcursul acestei epistole este prezentat Domnul cu Numele Său personal de Isus (Evrei 2.9; 4.14; 6.20; 10.19; 12.2; 13.12), probabil pentru a ne conştientiza de faptul că Cel care este încununat cu glorie şi onoare – care este Apostolul şi Marele nostru Preot – este Acelaşi cu Cel care a fost aici jos Om smerit în mijlocul oamenilor. Oricât de schimbate ar fi poziţia şi împrejurările în care El Se află, Acesta este „acelaşi Isus“ la care suntem chemaţi să privim ţintă. El are privirile îndreptate asupra noastră, dar privim şi noi, la rândul nostru, ţintă la El?
Versetele 3 şi 4. În al treilea rând, suntem încurajaţi de drumul perfect pe care Isus l‑a străbătut. Suntem îndemnaţi nu doar să privim la Isus acolo unde El este acum, ci să luăm aminte şi la locul unde El a fost. Ni se spune: „Gândiţi‑vă bine“. Dacă ne gândim la calea Lui, vom vedea că de la început până la sfârşit El „a răbdat de la păcătoşi aşa mare împotrivire faţă de Sine“. Aşa se va întâmpla şi cu noi, dacă vom merge pe calea credinţei afară din tabără şi vom alerga pe calea care ne este pusă înainte. Vom avea de‑a face cu orice formă a stricăciunii oamenilor, cu împotrivirea păcătoşilor faţă de Hristos şi chiar cu opoziţia poporului lui Dumnezeu care nu vrea să‑şi ia partea la ocara lui Hristos. Opoziţia continuă este foarte obositoare; şi, când obosim, tendinţa este să slăbim şi să renunţăm. În astfel de momente să ne gândim bine la El, ca nu cumva să slăbim. Nu există obstacol pe care noi să‑l întâlnim şi pe care El să nu îl fi gustat într‑o măsură deplină, fie sub forma opoziţiei din partea păcătoşilor, fie ca faliment al altor creştini. El a putut spune: „Vrăjmaşii Mei Mă batjocoresc toată ziua; cei furioşi împotriva Mea jură pe Mine“ (Psalmul 102.8). Noi nu ne‑am împotrivit încă până la sânge, luptând împotriva păcatului. Domnul Şi‑a vărsat propriul Său sânge, mai degrabă decât să dea înapoi dinaintea împotrivirii păcătoşilor, sau să renunţe la drumul ascultării de voia lui Dumnezeu. Păcătoşii din jurul crucii au spus: „Mântuieşte‑Te pe Tine Însuţi! Dacă eşti Fiu al lui Dumnezeu, coboară de pe cruce!“. Dacă ar fi făcut aşa, El ar fi eşuat în împlinirea voii Tatălui şi nu ar fi sfârşit lucrarea care I‑a fost încredinţată.
În al patrulea rând, pentru ca picioarele noastre să fie păzite pe calea credinţei, ni se prezintă, în versetele 5‑11, căile de dragoste ale Tatălui manifestate prin disciplină. Dacă, opunându‑ne păcatului, suntem chemaţi să suferim moarte de martir, vom fi astfel eliberaţi pentru totdeauna de carne. Iar dacă nu suntem chemaţi să suferim până la sânge, Tatăl are alte căi cu noi prin care să ne elibereze de puterea cărnii, pentru a ne face părtaşi sfinţeniei Lui. S‑ar putea ca El să ne trimită încercări ca disciplinare şi, dacă este nevoie, să ne lovească pentru a ne corecta.
Versetul 5. Trecând prin această disciplinare din partea Tatălui, ne pândesc două pericole asupra cărora suntem atenţionaţi. Pe de o parte suntem în pericol să dispreţuim încercarea, iar pe de altă parte, să ne descurajăm când suntem încercaţi. Nu trebuie să întâmpinăm încercarea cu stoicism, privind‑o ca pe ceva obişnuit pentru toţi oamenii, nici nu trebuie să cădem deznădăjduiţi sub ea.
Versetele 6‑8. În timp ce suntem atenţionaţi asupra acestor două pericole, ni se cere să ne amintim de două adevăruri care ne vor păzi atât de a dispreţui disciplinarea, cât şi de a ne descuraja când trecem prin necaz. Mai întâi ni se spune că în spatele fiecărei încercări se află dragostea; pentru că este scris: „Domnul îl disciplinează pe acela pe care îl iubeşte“. Mâna care ne loveşte este mişcată de o inimă plină de dragoste. Cum aş putea să dispreţuiesc acţiunea pe care dragostea perfectă o găseşte potrivită? Sau de ce trebuie să‑mi pierd inima, ca şi cum dragostea nu m‑ar putea susţine în încercarea pe care ea însăşi mi‑a trimis‑o? În al doilea rând, ni se spune că în încercările noastre, Dumnezeu Se poartă cu noi ca şi cu nişte fii. Şi noi, la rândul nostru, vedem în copiii noştri că voinţa lor lucrează şi că ies la iveală anumite tendinţe rele care trebuie corectate. În acelaşi fel, Dumnezeu vede în copiii Săi orice este contrar sfinţeniei Sale – orice tendinţă rea şi obiceiuri pe care noi le‑am putea privi ca doar puţin suspecte, nerăbdare şi iritare, neseriozitate şi mândrie, laudă de sine şi încredere în noi înşine, asprime şi egoism, poftă şi lăcomie – şi, în marea Lui dragoste, El Se comportă cu noi în aşa fel încât să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. Efortul pe care Tatăl îl face faţă de noi exersându‑ne pentru a ne forma caracterul potrivit sfinţeniei naturii Sale scoate la iveală marea Sa dragoste pentru copiii Săi. Dragostea Sa nu este în mod simplu o dragoste pasivă; ci ea este activă pentru noi. Prea adesea noi gândim la dragostea Lui şi vorbim de ea numai atunci când suntem cruţaţi de unele încercări ori izbăviţi din unele împrejurări dificile. Este adevărat că uneori aşa Îşi manifestă El iubirea Lui plină de tandreţe, dar aici învăţăm că El rămâne la fel de plin de dragoste şi atunci când ne trece prin încercare.
Apostolul vorbeşte de disciplinare şi de lovitură. Lovitura poate fi mai mult lucrarea guvernamentală a lui Dumnezeu, certându‑ne şi corectându‑ne atunci când păcătuim. Disciplinarea nu este neapărat urmarea unui păcat, ci mai degrabă intervenţia Domnului pentru a da la iveală ceva din noi care nu este în acord cu natura Sa, ca să putem fi făcuţi părtaşi sfinţeniei Lui.
Versetele 9‑11. Suntem apoi învăţaţi cu privire la două lucruri pe care trebuie să le facem pentru a putea avea beneficiu în urma disciplinei prin care Dumnezeu ne trece. Mai întâi, ni se spune „să ne supunem… Tatălui duhurilor şi să trăim“. Părinţii noştri pământeşti interveneau ca să imprime un anume caracter trupului nostru; Tatăl duhurilor ne disciplinează ca să formeze în noi un duh drept, ca să putem trăi pentru El. Pentru a putea obţine binecuvântarea deplină a acestor acţiuni pe care Dumnezeu le desfăşoară faţă de noi, trebuie să ne supunem complet lucrurilor pe care Dumnezeu le îngăduie în vieţile noastre. Supunându‑ne lui Dumnezeu atunci când trecem prin încercări, Îl interpunem pe El între noi şi ele; însă, dacă ne răzvrătim şi ne îndoim de căile lui Dumnezeu, atunci încercarea se va interpune între noi şi El şi, în loc ca sufletele noastre să „trăiască“, ne vom afunda în întuneric.
De asemenea, supunându‑ne lucrurilor pe care le îngăduie Dumnezeu, vom fi exersaţi prin această disciplină. Într‑o zi viitoare vom vedea toate căile prin care El ne‑a condus şi vom înţelege deplin încercările şi întristările prin care El ne‑a instruit şi ne‑a binecuvântat.
Dumnezeu doreşte însă ca, datorită lucrărilor pe care El le desfăşoară faţă de noi, să avem parte de binecuvântare chiar în timpul de acum, iar pentru aceasta avem nevoie să fim exersaţi. Aceste binecuvântări au rostul să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui şi să ne facă să ne bucurăm de rodul dătător de pace al dreptăţii. Sfinţenia de care vorbeşte apostolul în versetul 10 se referă la calitatea sfinţeniei şi ea ne conduce nu doar la a ne înfrâna de la ceea ce nu este sfânt, ci la a urî toate aceste lucruri, tot aşa cum face Dumnezeu Însuşi. Ura faţă de rău ne va conduce la dreptatea practică şi ne oferă rodul păcii, în contrast cu lipsa de odihnă a acestei lumi nedrepte prin care trecem.
În al cincilea rând, în versetele 12‑17 suntem încurajaţi prin îndemnuri foarte practice pentru a putea fi capabili de o atitudine potrivită în faţa pericolelor speciale şi a dificultăţilor care se pot ridica în mijlocul acelora care străbat calea credinţei. În timp ce căutăm să umblăm în ascultare faţă de Cuvânt, refuzând orice standard mai scăzut decât Cuvântul, nu trebuie totuşi să ne închipuim că vom găsi vreun grup de credincioşi care nu mai au slăbiciuni sau care nu mai păcătuiesc. Încercarea de a forma un grup numai din oameni foarte spirituali, eliminându‑i pe cei care nu au o astfel de statură, va da naştere unei grupări în care atenţia se concentrează asupra oamenilor, iar ţinta va fi propria satisfacţie a celor care o compun.
Această parte din Scriptură ne arată că pe calea creştină se pot găsi:
1. Unii care sunt lipsiţi de energie – mâinile atârnându‑le neputincioase, iar genunchii fiindu‑le slăbiţi;
2. Unii care umblă pe căi strâmbe;
3. Unii care introduc discordie;
4. Unii care falimentează în practicarea sfinţeniei;
5. Unii care falimentează în ce priveşte harul lui Dumnezeu;
6. Unii care formează alianţe cu lumea;
7. Unii care tratează lucrurile divine ca pe lucruri de rând.
Atunci, cum am putea să acţionăm în prezenţa acestor forme diferite ale răului în care oricine dintre noi ar putea cădea, dacă harul lui Dumnezeu nu ne‑ar păstra?
Versetul 12. În primul rând, apostolul spune „ridicaţi mâinile obosite şi genunchii slăbiţi“. Dacă energia spirituală stagnează, atunci trebuie să intervină încurajarea din partea altora, manifestată prin a ridica mâinile celor slabi. Cum am putea să nu aplicăm acest îndemn şi la rugăciune? Scriindu‑i lui Timotei, apostolul spune: „Vreau deci ca bărbaţii să se roage în orice loc, ridicând mâini sfinte“ (1 Timotei 2.8). Mâinile care atârnă şi genunchii care sunt slăbiţi ar putea semnifica mâini care se ridică rar pentru rugăciune şi genunchi care se pleacă rar pentru rugăciune. Încă din vechime, profetul spusese: „Tinerii vor fi storşi de puteri şi vor obosi şi bărbaţii tineri se vor împiedica şi vor cădea, dar cei care se sprijină pe Domnul îşi vor înnoi puterea“ (Isaia 40.30,31). Nu suntem şi noi adesea fără putere în public din cauza lipsei de rugăciune personală?
Versetul 13. În al doilea rând, practica trebuie să urmeze rugăciunii, căci îndemnul continuă: „Faceţi cărări drepte pentru picioarele voastre“. Într‑un timp ca acesta, când mulţi sunt predispuşi să apuce pe cărări strâmbe, să veghem să trasăm cărări drepte pentru picioarele noastre, în aşa fel încât niciunul să nu se abată. Sunt mulţi care pot fi şchiopi şi şovăitori pe cale în mersul lor; ei nu sunt siguri de calea pe care o parcurg şi nu au o înţelegere clară a locului în care se află. De aceea ei pot fi foarte uşor abătuţi prin mici provocări. Cât de important este deci să nu existe nicio pricină de poticnire prin urmarea unor cărări dubioase! Este uşor ca un credincios mai în vârstă, printr‑o faptă neînţeleaptă, să deschidă o uşă prin care credincioşii mai tineri pot trece şi astfel cei din urmă pot fi abătuţi de pe cale.
Versetul 14. În al treilea rând, dacă unii au o comportare care creează neînţelegeri, noi trebuie să urmărim pacea cu toţi oamenii. Creştinul trebuie să treacă prin această lume liniştit, neinterferând cu politicile ei, neexprimând în mod zgomotos opinii despre lucruri care, datorită faptului că este străin în această lume, nu ar trebui să facă obiectul preocupărilor lui. În natura umană căzută se află o dorinţă înnăscută pentru angajarea în diferite polemici. Creştinul nu doar că trebuie să se abţină de la tot ceea ce provoacă cearta, dar, mai mult, trebuie să urmărească pacea luând o atitudine care promovează această pace.
În al patrulea rând, să luăm seama să urmărim sfinţenia practică, fără de care nimeni nu‑L va vedea pe Domnul. Noi Îl vedem pe Isus încununat cu glorie şi onoare, a spus apostolul; această privelişte presupune o umblare în sfinţenie. Orice lucru întinat va înceţoşa vederea spirituală. Fără sfinţenie nu‑L putem vedea pe Domnul. Pacea şi sfinţenia trebuie să fie ţinute împreună, aşa cum le prezintă şi acest pasaj, altfel riscăm să urmărim pacea în detrimentul sfinţeniei sau invers.
Versetul 15. În al cincilea rând, apostolul ne îndeamnă să „veghem“ ca să nu fie vreunul care să ducă lipsă de harul lui Dumnezeu. Falimentul în ce priveşte harul lui Dumnezeu înseamnă pierderea încrederii în acest har şi a bucuriei practice cu privire la ceea ce este Dumnezeu pentru noi. Ca urmare a acestui fapt pot răsări rădăcini de amărăciune, tulburând credincioşii, şi mulţi pot fi întinaţi prin întreţinerea unor gânduri de amărăciune cu privire la alţi fraţi.
Versetele 16 şi 17. În al şaselea rând, ni se cere să veghem împotriva alianţelor nesfinte cu lumea, prefigurate prin curvie. În final, suntem atenţionaţi să nu cumva să tratăm lucrurile divine ca şi cum ar fi lucruri obişnuite (de rând). Aceasta ar fi profanare, despre care Esau este un exemplu solemn, deoarece el a tratat cu superficialitate dreptul său de întâi‑născut, schimbându‑l pe lucruri prezente, trecătoare – ca şi cum acest drept ar fi fost de mică valoare. Cu siguranţă că aceasta era o atenţionare solemnă pentru acei evrei – şi aşa este pentru toţi cei care fac o mărturisire de credinţă – ca nu cumva să lepede în mod uşuratic binecuvântările creştinismului. Vai, creştinătatea se îndreaptă cu paşi repezi spre o profanare ca a lui Esau şi va fi lepădată la fel ca el! Să notăm că nu pocăinţa a fost cea căutată de el cu lacrimi, ci binecuvântarea; însă era prea târziu. Tot aşa şi creştinătatea va constata că în urma păcatului apostaziei nu mai este loc de pocăinţă.
Trebuie să ne amintim că, chiar dacă nu ajungem până la apostazie, putem totuşi cădea în păcatul profanării prin faptul că tratăm privilegiile divine ca pe un lucru fără valoare. De exemplu, nu sunt unii care au lăsat deoparte Cina Domnului, pentru că, spun ei, „nu suntem mântuiţi prin ea“? Nu este acesta un exemplu de uşurătate?
Versetele 18‑21. În cele din urmă, în al şaptelea rând, pentru a ne ridica sufletele deasupra încercărilor, întristărilor şi dificultăţilor lumii de acum, apostolul desfăşoară înaintea noastră binecuvântările lumii viitoare.
În timpul de acum, orice lucru care aparţine acelei lumi fericite, care este lumea viitoare, este cu totul în afara vederii şi simţurilor noastre. Astfel, când apostolul spune că suntem în prezenţa acestor realităţi măreţe, aceasta înseamnă că suntem acolo prin credinţă. În capitolul 2.5, apostolul a vorbit despre „lumea viitoare“, o expresie care se referă la moştenirea măreaţă a lui Hristos în timpul Mileniului. Aceasta cuprinde orice lucru peste care Hristos va domni ca Om, în cer sau pe pământ, pentru că va fi o sferă cerească, după cum va fi şi o sferă pământească a lumii viitoare.
Însă înainte de a prezenta aceste realităţi, apostolul ne vorbeşte (versetele 18‑21), prin contrast, de lucrurile de care s‑a apropiat Israel – lucruri de care creştinii nu s‑au apropiat. La Sinai, Dumnezeu i‑a prezentat lui Israel primul legământ şi lucrurile pe care El le‑a poruncit să le împlinească, cele zece porunci (Deuteronom 4.10‑13). Din acest motiv, prezenţa lui Dumnezeu în acea împrejurare a fost însoţită de semne ale măreţiei Sale şi de o judecată sfântă care distruge orice neascultare şi păcat. Aceste simboluri – focul, negura, întunericul şi furtuna – aduc groaza în orice inimă omenească. La Sinai, orice lucru era împotriva noastră. Mai mult, pe primul munte, orice lucru apela la vedere şi la simţuri. Noi, creştinii, nu am venit la un munte „care se poate atinge“ (versetul 18); nici la lucruri care pot fi auzite, cum ar fi „sunetul trâmbiţei“ sau „glasul cuvintelor“ (versetul 19); nu am venit nici la lucruri care pot fi văzute (versetul 21). Omul natural nu poate suporta prezenţa lui Dumnezeu. Chiar şi o străfulgerare a gloriei Lui, atunci când este însoţită de vreo condiţie impusă omului, are un efect copleşitor. Israel nu a putut îndura aceasta şi chiar pentru Moise priveliştea aceea a fost atât de înfricoşătoare încât a spus: „sunt îngrozit şi tremur“.
Realităţile măreţe de care noi ne‑am apropiat în creştinism nu pot fi nici atinse, nici auzite şi nici văzute de omul natural; ele pot fi cunoscute doar prin credinţă. Acest fapt trebuie să fi fost un test special pentru aceşti evrei credincioşi, obişnuiţi până atunci cu un sistem religios în care orice lucru era destinat să apeleze la simţurile omului în carne. Acum ei au fost introduşi în ceva ce era complet nou şi care înlătura orice lucru care ar fi apelat la vedere. Ei au învăţat că lucrurile iudaismului erau doar umbre şi că lucrurile nevăzute ale creştinismului sunt adevărata realitate. Orice lucru destinat vederii a dispărut, iar ei, şi noi totodată, suntem aduşi într‑un cerc minunat al binecuvântărilor pe care doar credinţa le poate înţelege.
Versetele 22‑24. Aici se deschide înaintea ochilor noştri o privelişte minunată, în care sunt prezentate opt lucruri de care noi ne‑am apropiat:
1. Muntele Sionului;
2. Cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc;
3. O ceată nenumărată de îngeri, strângerea universală;
4. Adunarea celor întâi‑născuţi, care sunt scrişi în ceruri;
5. Dumnezeu, Judecătorul tuturor;
6. Duhurile celor drepţi, făcuţi desăvârşiţi;
7. Isus, Mijlocitorul unui nou legământ;
8. Sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât Abel.
1. Muntele Sionului
Când privim prin credinţă la lumea viitoare, Duhul lui Dumnezeu ne prezintă mai întâi Muntele Sionului, Ierusalimul pământesc, reprezentând sfinţii pământeşti. În plus, Muntele Sionului ne este pus înainte ca o imagine a terenului pe care toţi sfinţii, pământeşti şi cereşti, vor fi binecuvântaţi. Doi psalmi, 78 şi 132, ne oferă lumină cu privire la semnificaţia acestui munte. În Psalmul 78 avem relatarea falimentului total al lui Israel pe terenul responsabilităţii. Orice lucru este pierdut pe terenul faptelor. Cortul este părăsit (versetul 60); chivotul a mers în captivitate (versetul 61); ţara ajunge sub judecată şi oamenii sunt mistuiţi de foc (versetele 62‑64). Atunci, aşa cum spune versetul 65, s‑a produs o mare schimbare, lucrată în întregime prin Iahve: „Domnul S‑a trezit ca din somn“ şi a lucrat la fel „ca un viteaz“.
Până atunci, lucrările lui Dumnezeu faţă de Israel au fost pe temeiul faptelor lor, însă când Israel a ajuns la faliment complet, El a revenit la suveranitatea Sa, lucrând pentru binecuvântarea lor pe temeiul propriei Sale vrednicii. Astfel, citim: „El a ales seminţia lui Iuda, muntele Sion pe care l‑a iubit“, şi din nou, El „l‑a ales pe David“. Aceasta este suveranitatea îndurării divine, exercitarea alegerii suverane pentru binecuvântarea omului. Muntele este un simbol al puterii; muntele Sion simbolizează puterea exercitată în har suveran.
Psalmul 132 prezintă un adevăr măreţ în legătură cu muntele Sionului. Acest psalm celebrează ocazia când David aduce chivotul în Sion. Psalmistul spune: „Pentru că Domnul a ales Sionul, l‑a dorit ca locuinţă a Lui; şi a zis: «Acesta este odihna Mea pentru totdeauna, aici voi locui, pentru că l‑am dorit»“. Imediat după ce a fost dus chivotul în Sion, binecuvântarea a venit peste popor. „Voi binecuvânta din belşug hrana sa, voi sătura cu pâine pe săracii săi; şi‑i voi îmbrăca pe preoţii săi cu mântuire; şi sfinţii săi vor izbucni în cântări de bucurie“. Aici avem din nou gândul alegerii suverane în privinţa Sionului, însă la acesta mai este adăugat şi subiectul despre chivot. Scaunul îndurării vorbeşte despre Hristos şi astfel înţelegem că deplina însemnătate simbolică a muntelui Sion este cu privire la puterea harului suveran al lui Dumnezeu, care este exercitat prin Hristos, pentru binecuvântarea omului. După ce s‑a dovedit că omul a falimentat în orice privinţă, atunci toate binecuvântările sunt asigurate prin harul suveran al lui Dumnezeu, care curge spre noi pe baza a tot ceea ce Hristos este şi a făcut. Aşa este temelia puternică a binecuvântării în ce priveşte lumea viitoare şi la ea am venit prin credinţă.
2. Cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc
După ce am privit suveranitatea harului lui Dumnezeu, care l‑a găsit pe om într‑o ruină totală, acum trecem prin credinţă în scene cereşti şi ne aflăm în cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc. Această cetate este simbol al sfinţilor cereşti, dar şi al locuinţei lor în lumea viitoare. Binecuvântarea pământească a zilelor mileniale va fi administrată prin intermediul acestei cetăţi – naţiunile vor umbla în lumina ei. În contrast cu cetăţile pământeşti, ea este numită cetatea Dumnezeului celui viu. Cetăţile pământeşti sunt formate din oameni muritori şi de aceea, în acelaşi fel ca şi ei, cetăţile lor sunt supuse morţii şi ruinei. Această cetate îşi are obârşia în Dumnezeul cel viu şi de aceea este dincolo de puterea morţii şi a ruinei. Ea se înalţă deja, prin credinţă, înaintea sufletelor noastre; noi o vedem apropiindu‑se. Cu ochii fireşti vedem doar nenorocirea, mizeria, violenţa şi corupţia care caracterizează cetăţile oamenilor; însă prin credinţă privim dincolo de toate acestea şi vedem acea glorioasă cetate unde păcatul nu a ajuns niciodată. Este foarte mângâietor pentru inimile noastre să ştim că, atunci când naţiunile vor umbla în lumina ei, nenorocirea va dispărea şi binecuvântarea lumii viitoare va fi deplină.
3. O ceată nenumărată de îngeri, strângerea universală
Apropiindu‑ne de cer, ne aflăm în prezenţa unei cete nenumărate de îngeri. Aceasta va fi strângerea universală a acestor fiinţe spirituale. Orice categorie a acestor fiinţe va fi prezentă acolo. Această ceată nenumărată de îngeri există deja şi, prin credinţă, noi cunoaştem faptul că ea există.
Îngerii sunt protectori divini ai poporului lui Dumnezeu şi vor avea această slujbă specială şi în lumea viitoare. Psalmul 34.7 ne prezintă această slujbă a lor. Acolo citim: „Îngerul Domnului Îşi aşază tabăra în jurul acelora care se tem de El şi‑i scapă“. Istoria lui Elisei ilustrează această grijă. Când a fost înconjurat de vrăjmaşi la Dotan, slujitorul lui a fost cuprins de o mare frică, dar Elisei i‑a spus: „Nu te teme, pentru că mai mulţi sunt cei care sunt cu noi decât cei care sunt cu ei“. Domnul, ca răspuns la rugăciunea lui, deschide ochii acelui tânăr ca să vadă că întregul munte era plin de cai şi de care de foc, împrejurul lui Elisei (2 Împăraţi 6.17). Elisei se apropiase deja de ei prin credinţă; tânărul slujitor s‑a apropiat de ei prin vedere. Daniel a cunoscut şi el experienţa de a fi protejat de îngeri, pentru că unul dintre ei a fost trimis să închidă gura leilor, ca aceştia să nu‑l poată răni (Daniel 7).
Domnul Însuşi ca Om a fost slujit de îngeri, după cum este scris: „Pentru că El va porunci îngerilor Săi pentru Tine, ca să Te păzească în toate căile Tale“ (Psalmul 91.11). Îngerii L‑au aşteptat la naştere, I‑au slujit în grădina Ghetsimani, I‑au păzit mormântul şi au fost martori la înălţarea Lui.
În timpul de acum, credincioşii sunt şi ei sub protecţia îngerilor, după cum este scris: „Nu sunt toţi duhuri slujitoare trimise pentru a le sluji celor care vor moşteni mântuirea?“ (capitolul 1.14). Chiar şi în lumea viitoare ei îşi vor exercita slujba protectoare, pentru că vor sta la porţile cetăţii cereşti şi vor circula între cer şi pământ, urcând şi coborând peste Fiul Omului.
4. Adunarea celor întâi‑născuţi înscrişi în ceruri
Înaintând şi mai mult prin credinţă spre profunzimile gloriei, ne apropiem de Adunarea celor întâi‑născuţi care sunt înscrişi în ceruri. În acest vast sistem al gloriei cereşti, sunt unii care au un loc special şi distinct. Despre ei se spune că sunt întâi‑născuţi, acest termen având sensul de superioritate. De şapte ori se foloseşte acest termen cu privire la Hristos, deoarece El trebuie să fie întotdeauna în cea mai înaltă poziţie. Aici termenul este la plural şi se referă la sfinţii care formează Adunarea. Ei au o poziţie mai înaltă în mijlocul sfinţilor cereşti, tot aşa cum Israel este numit întâiul‑născut al lui Iahve, având şi el un loc superior în mijlocul naţiunilor (Exod 4.22). Numele acestor întâi‑născuţi sunt înregistrate în cer, deoarece locuinţa lor este cerească; noi aparţinem locului în care ne sunt înscrise numele. Ca Ierusalim ceresc, Adunarea are legătură cu pământul, administrând binecuvântări; ca Adunare a întâilor‑născuţi, ea adoră, acest lucru fiind în legătură cu cerul.
5. Dumnezeu, Judecătorul tuturor
Urcând şi mai sus, ajungem prin credinţă la „Dumnezeu, Judecătorul tuturor“. Dumnezeu este înfăţişat, aşa cum cineva a spus „privind din înălţime să judece pe toţi cei de jos“. Aceasta, în mod sigur, nu se referă la judecata de la scaunul de domnie mare şi alb, ci la judecata prin care El va guverna pământul cu dreptate. Avraam a vorbit despre Dumnezeu ca Judecător, când a spus: „Nu va face dreptate Judecătorul întregului pământ?“ (Geneza 18.25). Astfel, în lumea viitoare, oamenii vor spune: „Sigur, este un rod pentru cel drept; sigur, este un Dumnezeu care judecă pe pământ!“ (Psalmul 58.11). Se va spune de asemenea: „Ridică‑Te, Judecător al pământului! Răsplăteşte celor mândri!“ (Psalmul 94.2). Sub guvernarea oamenilor, prea adesea se eludează dreptatea; însă sub domnia lui Dumnezeu, Judecătorul tuturor, judecata va fi cu totul dreaptă, pentru că „îi va judeca pe cei săraci cu dreptate şi va hotărî cu nepărtinire pentru cei blânzi ai pământului“ (Isaia 11.3‑5).
6. Duhurile celor drepţi făcuţi desăvârşiţi
Lumea viitoare nu ar fi completă fără sfinţii Vechiului Testament. Această lume va fi compusă din sfinţi pământeşti, care îşi vor avea centrul în muntele Sionului, şi din sfinţi cereşti, în mijlocul cărora Adunarea va avea o poziţie superioară; între sfinţii cereşti vor fi şi sfinţii din toate veacurile de dinainte de cruce. Ei sunt prezentaţi sub denumirea de: „duhurile celor drepţi făcuţi perfecţi“. Acest lucru înseamnă că ei au trecut prin moarte şi vor fi primit trupuri de glorie; înainte de acest moment, ei au fost „dezbrăcaţi“ (2 Corinteni 5).
7. Isus, Mijlocitorul Noului Legământ
Prin credinţă ne‑am apropiat de Isus, Cel prin care sunt asigurate toate binecuvântările lumii viitoare, fie ele pământeşti sau cereşti. Ce‑ar fi lumea viitoare fără Isus? El este centrul acelei scene măreţe de binecuvântări, Persoana care va satisface şi va umple inima oricărui credincios şi Cel care‑Şi va administra Împărăţia spre gloria lui Dumnezeu.
8. Sângele stropirii
Ultimul punct ne prezintă sângele stropirii care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel. Acest sânge este temelia dreaptă şi veşnică a tuturor binecuvântărilor lumii viitoare. Sângele lui Abel a curs pe pământ şi a strigat către Dumnezeu, cerând răzbunare faţă de acela care l‑a vărsat. Sângele lui Hristos a fost stropit pe scaunul îndurării sub privirile lui Dumnezeu şi, în loc să strige după răzbunare, strigă după iertarea acelora care l‑au vărsat. Suliţa care a străpuns coasta Domnului a făcut să curgă din ea sângele care ne mântuieşte. Toţi cei care cred în faptul că Dumnezeu a primit acest sânge vor beneficia de binecuvântarea pe care el o asigură şi vor avea o parte în lumea viitoare.
În acest fel este deschisă înaintea sufletelor noastre o panoramă minunată a plinătăţii timpurilor, atunci când sfaturile lui Dumnezeu pentru gloria lui Hristos şi pentru binecuvântarea tuturor sfinţilor vor fi împlinite. Şi, prin credinţă, ni se permite să ne apropiem de sfinţii pământeşti, sfinţii cereşti, sfinţii Vechiului Testament, de marea oştire de fiinţe angelice, de Dumnezeul suprem, de Isus Mijlocitorul oricărei binecuvântări şi de sângele Lui preţios, care este temelie a toate.
Versetele 25‑29. După ce a desfăşurat înaintea noastră glorioasa perspectivă de care cel credincios deja s‑a apropiat prin credinţă, apostolul exprimă o atenţionare solemnă cu privire la pericolul de a respinge pe Cel care vorbeşte din cer. Dacă nu a existat scăpare pentru cei care au fost neascultători faţă de glasul lui Dumnezeu atunci când El a vorbit de pe pământ, cerând dreptatea de la om, cu atât mai puţin vor scăpa de judecată cei care refuză să‑L asculte acum, când El vorbeşte din cer, în har, oferind binecuvântare pentru om. Aşa cum a spus Samuel Rutherford: „Răzbunarea Evangheliei este mai grea decât răzbunarea legii“.
Mai mult, suntem atenţionaţi cu privire la ceea ce implică această judecată viitoare. Sfinţenia judecăţii lui Dumnezeu a fost prezentată simbolic, clătinând pământul la muntele Sinai. Judecata viitoare nu va clătina doar pământul, ci şi cerul. Ni se spune foarte clar că această clătinare semnifică înlăturarea celor clătinate. Orice lucru care nu este un rezultat al harului suveran al lui Dumnezeu va fi înlăturat prin judecată. Vechea creaţie care a fost întinată prin păcat va fi înlăturată pentru totdeauna, lăsând loc doar noii creaţii a lui Dumnezeu, care va fi rezultat al harului Său. Împărăţia pe care creştinii o vor primi este întemeiată în dreptate, prin har, şi din acest motiv nu poate fi clătinată. De aceea să slujim lui Dumnezeu cu respect şi teamă evlavioasă, nu ca Esau, tratând lucrurile divine ca pe ceva obişnuit, ci înţelegând sfinţenia lucrurilor lui Dumnezeu şi umblând în evlavie adevărată. Să nu uităm că, deşi Îl cunoaştem pe Dumnezeu în har, totuşi „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor“. El va arde orice lucru care nu este din El Însuşi, fie că este vorba de firea păcătoasă a celor ai Săi, ori de creaţia întinată prin păcat.
Afară din tabără—Evrei 13
Marele scop al Epistolei către Evrei este să‑L prezinte pe Hristos în glorie ca Marele nostru Preot, care aduce mulţi fii la glorie. Un sumar al conţinutului ei va face acest lucru şi mai clar:
Capitolele 1 şi 2 ne prezintă gloriile Persoanei lui Hristos şi locul Lui în cer.
Capitolele 3–8 ni‑L prezintă pe Hristos ca Marele Preot care‑Şi susţine poporul care se află pe pământ şi care călătoreşte către cer.
Capitolele 9–10.18 ne prezintă jertfa lui Hristos, deschizând cerul pentru cel credincios şi făcându‑l pe cel credincios potrivit pentru cer.
Capitolul 10.19‑23 ne arată că avem acces în cer, unde este Hristos, chiar în timp ce suntem aici.
Capitolul 11 ne trasează calea credinţei care duce la Hristos în cer.
Capitolul 12 ne prezintă diferitele mijloace folosite de Dumnezeu ca să ne ţină picioarele pe calea credinţei.
Capitolul 13 ne arată cum calea cerească ne scoate afară din lumea religioasă şi faptul că, în timpul de acum, partea celor care aparţin cerului este ocara.
În această epistolă, Hristos este privit ca fiind în cer, iar credincioşii sunt priviţi ca un popor ceresc – părtaşi chemării cereşti – parcurgând calea care începe pe pământ şi sfârşeşte în cer.
În acest ultim capitol al epistolei ni se reaminteşte că suntem încă în trup şi, din acest motiv, putem fi supuşi lanţurilor şi chinurilor; suntem încă în relaţii ce ţin de această viaţă, care trebuie respectate; avem nevoi temporale, care trebuie rezolvate. Însă, chiar dacă suntem văzuţi pe pământ, suntem priviţi ca fiind afară din lumea religioasă. Dacă împărţim cu Hristos locul de favoare în cer, trebuie să fim gata să acceptăm locul Lui de ocară pe pământ. Dacă avem privilegiul să mergem dincolo de perdea, avem de asemenea privilegiul şi obligaţia să ieşim afară din tabără. De aceea, îndemnurile din acest capitol sunt direcţionate în întregime pentru a asigura o conduită potrivită pentru aceia care împart cu Hristos locul acesta de ocară pe pământ. Este bine să remarcăm că aceste îndemnuri cu privire la relaţiile de viaţă arată clar că a fi afară din tabără nu înseamnă că suntem în afara a ceea ce este natural.
Versetele 1 şi 2. Primul îndemn pleacă de la presupunerea că cercul creştin este guvernat de dragoste. Aceasta nu este dragostea naturală, ca aceea pe care o manifestăm faţă de cei cu care suntem în legături naturale, legături care îşi au locul lor legitim, ci este vorba de dragostea frăţească, partea acelora care sunt legaţi împreună ca fraţi în Hristos. Suntem îndemnaţi să luăm seama ca dragostea frăţească „să rămână“. Există pericolul ca dragostea, care este testată prin încercări speciale sau prin persecuţii, să slăbească în viaţa de fiecare zi, între aceia care sunt în contact zilnic unii cu ceilalţi. Datorită acestui contact zilnic ajungem să ne cunoaştem unii altora micile slăbiciuni şi particularităţi din viaţă, iar aceasta ne poate răci dragostea unii faţă de alţii. Dragostea este testată cel mai mult faţă de aceia cu care suntem în contact mai strâns. În astfel de situaţii suntem îndemnaţi să luăm aminte ca dragostea frăţească să continue şi să exprimăm aceasta în mod practic prin ospitalitate.
Versetul 3. Această dragoste frăţească se poate manifesta având părtăşie practică cu cei din poporul Domnului care se găsesc în lanţuri din pricina lui Hristos sau care suferă împotrivire. Suntem îndemnaţi să ne amintim că şi noi avem trupuri care pot ajunge în lanţuri ori în împrejurări potrivnice.
Versetul 4. Mai mult, aici jos suntem în relaţii care ţin de această viaţă. Căsătoria, care este cea mai intimă dintre toate legăturile umane, nu trebuie dispreţuită, ci respectată şi păstrată în curăţie. Orice violare a sfinţeniei înainte de căsătorie sau a legăturii căsătoriei va atrage o dreaptă judecată, fie guvernamentală, fie eternă (în cazul celor necredincioşi).
Versetele 5 şi 6. Pe lângă acestea, avem şi diverse nevoi temporale. Suntem îndemnaţi să veghem ca ele să nu ne conducă la lăcomie. Trebuie să fim mulţumiţi cu împrejurările în care Dumnezeu ne‑a aşezat. Motivaţia pentru acest lucru este foarte binecuvântată: oricare ar fi împrejurările prin care trecem, Domnul este cu noi. El a spus: „Nicidecum nu te voi lăsa şi cu niciun chip nu te voi părăsi“. Dacă Domnul ne dă o astfel de încurajare, putem să spunem cu îndrăzneală: „Domnul este ajutorul meu şi nu mă voi teme: ce‑mi poate face omul?“.
Versetul 7. Suntem îndemnaţi să ne amintim de conducătorii noştri – aceia care au părăsit această scenă. Cuvântul „amintiţi‑vă“ este un cuvânt diferit de cel tradus la fel în versetul 3. Acolo am fost îndemnaţi să ne amintim de aceia care trec prin suferinţă; aici suntem îndemnaţi să ne amintim de aceia pe care am putea să‑i uităm. Ei sunt vrednici de amintirea noastră pentru că ne‑au vorbit din Cuvântul lui Dumnezeu. Mai mult, suntem îndemnaţi să luăm aminte la sfârşitul purtării lor. Dacă ei ne‑au vorbit din Cuvântul lui Dumnezeu, ei nu au făcut această slujbă ca să ne atragă spre ei înşişi, ci spre Hristos care Se află în cer. Suntem îndemnaţi să le imităm credinţa – nu particularităţile, stilul, sau slujba lor.
Versetele 8 şi 9. În versetele 8 şi 9 trecem de la conducătorii care nu mai sunt cu noi la Isus Hristos care rămâne. Unii părăsesc acest pământ, alţii se schimbă, dar „Isus Hristos este Acelaşi ieri şi azi şi în veci“. Uneori vorbim de oameni ai lui Dumnezeu care au trăit mai înainte şi spunem că, odată cu plecarea lor, am fi rămas fără resurse. Vorbind aşa, suntem în pericol să‑L desconsiderăm pe Hristos, chiar dacă facem acest lucru neintenţionat. Ei au trecut, însă Hristos rămâne, cu dragostea perfectă a inimii Lui şi cu puterea perfectă a mâinii Lui. De asemenea El este Capul, care are înţelepciune perfectă în ce priveşte Trupul Său. Nu există vreo dificultate cu privire la care El să nu ne poată ajuta să o învingem, nici vreun pericol de care să nu ne poată păzi şi nici vreo altă problemă care ar putea interveni şi El să nu o poată rezolva. El este Sprijinul nostru, iar orice resursă pe care o avem, ca de altfel tot ce avem, este în El. Cu această prezentare a lui Hristos ca Cel neschimbat a început epistola şi tot cu ea se încheie. În primul capitol, El este prezentat ca Cel care rămâne şi ca Cel neschimbat – „Tu rămâi“ şi „Tu eşti Acelaşi“. Alţii au trecut, dar El rămâne; alţii s‑au schimbat, dar El este Acelaşi. Înţelegând deci că resursele noastre sunt în Hristos, să nu ne lăsăm „abătuţi de învăţături felurite şi străine“. Ne gâdilă cumva urechea să ascultăm „o nouă învăţătură“, cum spun oamenii? Să luăm seama: o cercetare permanentă după ceva nou ne va abate de la Isus Hristos.
Harul activ al lui Hristos este ceea ce întăreşte şi susţine sufletul, nu învăţături diferite şi străine, care par a fi o hrană intelectuală, însă slujesc doar minţii şi de aceea nu aduc niciun profit celor care se ocupă cu ele. Carnea, în deşertăciunea ei, are o permanentă poftă după lucruri noi, căutând să se înalţe pe sine prin prezentarea adevărului într‑un fel care este diferit de tot ceea ce a fost prezentat înainte. Rezultatul este că acei fraţi conducători care au fost mai înainte sunt dispreţuiţi, Isus Hristos Îşi pierde locul ca Obiectul neschimbat care trebuie să stea înaintea sufletului, iar noi suntem „abătuţi“ prin învăţături străine.
Astfel suntem conduşi la marea temă a capitolului – locul pe care Hristos Îl are aici jos în vieţile noastre. Am învăţat adevărul că El este cu noi; am învăţat şi Cine este acea Persoană glorioasă care este cu noi; acum trebuie să învăţăm unde Se află El în ce priveşte lumea religioasă, pentru ca să ne luăm locul alături de El.
Versetele 10‑12. Pentru a introduce această mare temă, apostolul face un contrast între iudaism şi creştinism. În iudaism exista o apropiere de Dumnezeu exterioară, vizibilă, în care naţiunile, ca atare, nu aveau drept să participe. Acum, altarul – modul de apropiere de Dumnezeu – aparţine exclusiv creştinilor, iar la acest altar, cei de pe terenul iudaic nu au niciun drept. Din capitolul 9.14 am învăţat că Hristos, „prin Duhul etern S‑a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu“, ca în acest fel noi să putem avea conştiinţele curăţite de faptele moarte, ca să‑I putem sluji Dumnezeului celui viu. Şi vom găsi în versetul 15 al capitolului nostru, care este o continuare a versetului 10, următorul îndemn: „Prin El deci să‑I aducem neîncetat jertfă de laudă lui Dumnezeu“. Acum altarul nostru este Hristos şi crucea Lui. Jertfa care a rezolvat problema păcatului este mijlocul prin care credinciosul se apropie de Dumnezeu ca închinător. Este evident că aceia care se agăţau de altarele iudaismului dispreţuiau jertfa măreaţă a lui Hristos. Ei se agăţau de umbre şi ignorau esenţa. Este clar că astfel nu aveau nicio parte la altarul creştin – Hristos şi jertfa Lui.
Comunitatea iudaică a fost poporul vizibil al lui Dumnezeu pe pământ, popor format din sămânţa lui Avraam. Deci condiţia pentru a avea parte la acest sistem religios era naşterea naturală din linia lui Avraam. Nu se ridica problema naşterii din nou. În sistemul iudaic, Dumnezeu a testat omul aşa cum este el din punct de vedere natural. Acele ceremonii strălucitoare, ritualuri elaborate şi construcţii impresionante erau adaptate să facă apel la mintea omului natural. Iudaismul a fost o religie materială, cu un sanctuar material şi cu o slavă pentru acest pământ. Acel sistem nu atrăgea nicio ocară; din contră, el oferea omului o poziţie în această lume şi o parte pe pământ; însă sistemul, ca atare, nu‑i oferea omului nicio parte în cer.
Ce diferit este creştinismul! Acesta ne binecuvântează cu orice binecuvântare în locurile cereşti, în Hristos. El ne oferă un loc minunat în cea mai strălucitoare parte din universul lui Dumnezeu – un loc de infinită binecuvântare care poate fi preţuit cu adevărat doar prin Hristos Însuşi, care S‑a înfăţişat chiar în cer, înaintea feţei lui Dumnezeu pentru noi. Însă, dacă creştinismul ne oferă locul lui Hristos în cer, el ne oferă de asemenea locul lui Hristos pe pământ. Bogăţiile lui Hristos în cer implică ocara lui Hristos pe pământ. Locul cu Hristos acolo sus implică locul afară din tabără, la Hristos, aici, jos. Astfel, sistemul iudaic este exact opusul creştinismului. Iudaismul a dat omului un loc pe pământ, dar niciun loc în cer; creştinismul oferă credinciosului un loc măreţ în cer, dar niciun loc pe pământ, cu excepţia celui de ocară.
Care este deci locul lui Hristos pe pământ? Acesta ne este prezentat clar în acest pasaj prin cuvântul „afară“, folosit de trei ori în versetele 11‑13. În versetul 11 avem expresia „afară din tabără“, în versetul 12, „dincolo de poartă“, iar în versetul 13, din nou, „afară din tabără“.
Ce trebuie să înţelegem prin expresia „afară din tabără“? Putem înţelege mai bine acest lucru dacă ţinem cont de faptul că versetul 11 ne prezintă ante‑tipul, versetul 12, pe Hristos, care este tipul, şi versetul 13, aplicaţia practică pentru creştin. În privinţa ante‑tipului, sunt spuse două lucruri pe care le avem prezentate mai detaliat în Levitic 4, capitol la care se referă versetul 11. Din acel pasaj învăţăm că, după ce viţelul era înjunghiat, preotul avea să‑şi înmoaie degetul în sânge şi să stropească înaintea Domnului în sanctuar; apoi trupul era dus afară din tabără, într‑un loc curat, unde era ars (Levitic 4.6,12).
Tabăra era compusă dintr‑un popor care avea relaţii vizibile cu Dumnezeu. „Afară din tabără“ este un loc unde nu este recunoscută nicio relaţie cu Dumnezeu sau cu omul. Acesta este fie locul judecăţii din partea lui Dumnezeu, fie locul de ocară din partea omului. Privit în lumina judecăţii, acesta este un loc al părăsirii – un loc fără Dumnezeu. Este „întunericul de afară“ în care nu poate pătrunde nici măcar o rază de lumină, unde nu este nicio încurajare, nicio compasiune sau susţinere şi nicio milă care să aline durerea. Jertfa pentru păcat arsă „afară din tabără“ ilustra clar felul în care Dumnezeu judeca păcatul. În acest loc a mers Domnul Isus. Ca să poată sfinţi poporul cu propriul Său sânge, El a suferit afară din tabără sau, aşa cum spune Cuvântul, „dincolo de poartă“, deoarece la moartea lui Hristos cetatea a luat locul taberei. Pentru ca noi să putem avea parte de locul binecuvântării dincolo de perdea, a trebuit să ia El locul nostru de judecată în afara taberei. Povara păcatelor noastre impunea ca ele să fie purtate înainte ca noi să avem o poziţie separată de ele şi astfel să putem trăi pentru plăcerea şi lauda lui Dumnezeu.
Trebuie să contemplăm cu inimi pline de adorare faptul uimitor că Hristos a coborât adânc în întuneric şi că a scos acel strigăt solemn: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M‑ai părăsit?“. Să medităm la ceea ce a însemnat acest lucru: El, Cel drept – Singurul drept – părăsit de Dumnezeu. Niciodată, mai înainte de acel moment sau de atunci încoace, nu a existat o astfel de moarte. Când l‑a mai părăsit Dumnezeu pe cel drept? Părinţii s‑au încrezut în Iahve şi au fost scăpaţi (Psalmul 22.4). Alţii au suferit batjocuri şi biciuiri, lanţuri şi închisoare; alţii au fost în lipsă, necăjiţi şi chinuiţi, însă nu au fost părăsiţi de Dumnezeu. În mijlocul suferinţelor ei au fost susţinuţi prin har, întăriţi prin Duhul lui Dumnezeu şi încurajaţi prin conştienţa prezenţei Domnului. Lumina cerului şi dragostea Tatălui au umplut în aşa fel sufletul lor în mijlocul suferinţelor martirajului, încât au plecat din lume cu inimi pline de bucurie şi având cântări pe buze – niciunul nu a fost părăsit. Însă aici este Unul care a fost părăsit, Unul care I‑a spus lui Dumnezeu: „De ce stai departe de salvarea Mea?“, Unul care a strigat către Dumnezeu, dar care, în urma strigătului Său, a trebuit să spună: „Tu nu‑Mi răspunzi“. Părăsit de Dumnezeu, a rămas fără niciun ajutor şi fără niciun răspuns din partea Lui.
Dar de ce a fost El părăsit? Numai Cel care strigase aşa mai înainte poate să dea şi răspunsul – „Tu eşti Cel Sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel“. Dumnezeu este sfânt; acesta este răspunsul perfect cu privire la cauza părăsirii Celui care a stat pe cruce; nu este doar urmarea faptului că omul era rău, ci că Dumnezeu este sfânt. Acela care era drept în mod desăvârşit şi care a gustat acea înspăimântătoare părăsire pe cruce L‑a avut înainte pe Dumnezeu şi nu pe om. A fost marele plan al lui Dumnezeu să locuiască în mijlocul laudelor poporului – a unui popor care prin lucrarea lui Hristos a fost făcut potrivit pentru a sta înaintea feţei lui Dumnezeu. Ca să câştige acest popor pe care Dumnezeu Şi l‑a dorit, a fost nevoie ca Hristos să fie părăsit. Când sufletul Lui a fost făcut o jertfă pentru păcat, plăcerea lui Iahve a început să prospere în mâna Lui. În veşnicie va exista înaintea lui Dumnezeu un popor care va sluji de laudă gloriei harului Său, dincolo de perdea, şi acest lucru va fi posibil datorită faptului că odată, în timp, Isus a fost părăsit afară din tabără.
Versetul 13. Acum ajungem la îndemnuri practice: „Să ieşim la El, afară din tabără“. Trebuie să remarcăm cu grijă că acum acest loc nu mai este văzut ca loc al judecăţii din partea lui Dumnezeu, ci doar ca loc al ocării din partea omului. Noi nu suntem chemaţi să ieşim afară din tabără sub judecata lui Dumnezeu, ci suntem chemaţi să mergem afară având parte de ocară din partea oamenilor, ocară pe care trebuie să o gustăm din plin. El a suferit ca jertfă sfântă sub judecata lui Dumnezeu; El a răbdat ca un martir liniştit sub ocara oamenilor. Noi nu putem să avem vreo parte în suferinţele pe care El le‑a purtat sub judecata lui Dumnezeu, însă este privilegiul nostru să luăm parte la dispreţul pe care El l‑a suferit de la oameni. El a mers afară din tabără să sufere judecata noastră; noi mergem afară din tabără să suferim ocara Lui.
Toate acestea fac loc unei întrebări: Ce a atras ocara asupra lui Hristos? Psalmul 69.7‑9 ne oferă răspunsul. Acolo Îl auzim pe Domnul spunând: „Pentru că râvna casei Tale M‑a mistuit“. El a dovedit râvnă pentru Dumnezeu în mijlocul unei naţiuni care L‑a urât pe Dumnezeu şi, ca urmare, a fost tratat ca un „străin“ şi ca un „necunoscut“. Râvna Lui L‑a condus afară în locul ocării şi ruşinii. El a fost reprezentantul lui Dumnezeu într‑o lume care L‑a urât pe Dumnezeu. Prezenţa Lui în mijlocul oamenilor le‑a dat ocazia acestora să‑şi exprime ura. Ei au dat frâu liber urii lor faţă de Dumnezeu manifestând‑o asupra lui Hristos, aşa cum Domnul a spus: „Pentru Tine am purtat Eu dispreţul“, şi iarăşi: „Insultele celor ce Te insultă pe Tine au căzut asupra Mea“.
Creştinul este chemat să accepte şi el locul pe care omul I l‑a dat lui Hristos şi astfel să meargă afară din sistemul religios care apelează la omul natural, sistem care în acest pasaj este numit tabără. Tabăra, aşa cum am văzut, era compusă dintr‑un popor care avea o relaţie exterioară cu Dumnezeu şi în care exista o ordine pământească a preoţiei care stătea între popor şi Dumnezeu. Ea avea un sanctuar pământesc şi un ritual stabilit. Aceste lucruri au fost prezentate pe scurt în capitolul 9.1‑10, unde de asemenea s‑a spus că jertfele nu ofereau acces la Dumnezeu şi nici nu curăţau conştiinţa aceluia care slujea astfel; şi putem adăuga că în acel sistem nu era de purtat vreo ocară.
În contrast cu tabăra iudaică, creştinismul este format din oameni care au o relaţie de viaţă cu Dumnezeu prin naşterea din nou, nu doar o relaţie exterioară bazată pe naşterea naturală. În loc să mai existe un grup pus deoparte pentru a fi preoţi, toţi creştinii sunt preoţi. În locul sanctuarului pământesc, creştinul are cerul însuşi. Mai mult, creştinismul oferă o conştiinţă curăţită şi acces la Dumnezeu. În loc de a face apel la omul natural, acesta pune complet deoparte omul în carne şi, ca urmare, atrage ocara lui Hristos într‑o lume care L‑a lepădat.
Ţinând cont de aceste diferenţe caracteristice dintre tabăra iudaică şi creştinism, putem testa cu uşurinţă marile sisteme religioase din creştinătate. Aceste biserici naţionale sau de altă formă poartă caracteristicile taberei sau ale creştinătăţii? Din nefericire, adevărul ne obligă să admitem că ele sunt întocmite după modelul taberei. Ele au sanctuarele lor pământeşti şi ordinea lor specifică, cu preoţi stabiliţi în chip omenesc, care stau între popor şi Dumnezeu. Mai mult, aceste sisteme nu pot oferi o conştiinţă curăţită sau o apropiere de Dumnezeu chiar în cer. Ele consideră capabil omul în carne, fac apel la acesta, sunt întocmite în aşa fel încât să‑l recunoască şi, în consecinţă, nu mai există nicio ocară.
Putem oare să concluzionăm că aceste sisteme sunt „tabăra“? Strict vorbind, ele nu sunt. Într‑un anume fel însă, ele sunt mai rele decât tabăra, întrucât sunt doar imitaţii întocmite după modelul taberei, cu unele adaosuri creştine. La origine, tabăra a fost stabilită de Dumnezeu, iar în starea ei coruptă la care a ajuns a fost lepădată de El. Aceste mari sisteme creştine au fost inventate de oameni, deşi putem admite că foarte adesea ei au fost oameni sinceri şi evlavioşi, care au lucrat cu cele mai bune intenţii. Prin urmare, dacă îndemnul dat credincioşilor iudei a fost de a ieşi afară din tabără, cu cât mai mult este nevoie de acest îndemn pentru credinciosul din ziua de astăzi, deoarece acesta din urmă trebuie să părăsească ceea ce este doar o imitaţie a taberei.
Totuşi, se poate ridica o dificultate în mintea multora datorită faptului că în aceste sisteme religioase se găseşte un mare număr de credincioşi adevăraţi. S‑ar putea argumenta: „Poate fi greşit să rămâi în sisteme în care sunt mulţi credincioşi adevăraţi?“. Ca replică la această dificultate întrebăm: „Trebuie să fim guvernaţi de ceea ce fac creştinii, sau de ceea ce spune Dumnezeu?“. Cu siguranţă că ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu este obligaţia supremă pentru orice credincios. Dacă alţii nu au lumina acestui Cuvânt, ori nu au curajul de a face faţă ocării şi suferinţei pe care o atrage ascultarea, trebuie să rămânem şi noi în acea poziţie pe care Cuvântul lui Dumnezeu o condamnă? Cu siguranţă, nu.
Mai mult, în timp ce este adevărat că în mijlocul acestor mărturisitori lipsiţi de viaţa din Dumnezeu care formează aceste sisteme sunt şi sfinţi devotaţi, aceasta nu este datorită locului în care ei se află, ci mai degrabă dovedeşte că harul suveran al lui Dumnezeu lucrează pentru binecuvântarea sufletelor, în ciuda sistemelor cărora ei le aparţin. Astfel de sfinţi nu sunt produsul sistemelor în care se află şi nici nu transmit caracterul lor sistemului de care aparţin. Cineva a spus că astfel de credincioşi sunt o ilustraţie izbitoare a rămăşiţei credincioase din Tiatira. Acea biserică a fost caracterizată prin prezenţa Izabelei şi a copiilor ei. Însă au existat unii în Tiatira care nu erau copii ai Izabelei. Ei nu erau produsul acelui sistem rău, nici nu transmiteau caracterul lor acestuia. Aceasta se pare că este poziţia credincioşilor care rămân în aceste sisteme create de om; şi, deşi trebuie să‑i îngăduim pe unii ca aceştia cu toată dragostea, totuşi, în faţa îndemnului clar de a ieşi afară din tabără, poziţia lor este contrară Cuvântului; iar consecinţele sunt foarte serioase. Nu este treaba noastră să judecăm motivele care îi reţin pe mulţi credincioşi să părăsească astfel de sisteme. Necunoaşterea adevărului, lipsa unei credinţe simple, frica de oameni, teama de consecinţe, pierderea recunoaşterii poziţiei religioase, ca să nu mai vorbim de alte motive josnice, i‑ar putea face pe mulţi să dea înapoi în faţa acestei perspective. Oricum, poate cel mai răspândit motiv pentru care mulţi credincioşi rămân în aceste sisteme este teama firească pe care o avem cu toţii de a purta ocara. A ne ocupa locul afară din marile sisteme religioase ale creştinătăţii, în compania unui Hristos lepădat şi a acelor sărmane persoane slabe şi dispreţuite de această lume, este un lucru care atrage dispreţ. Toţi caută să evite acest drum.
Nu există oare nicio putere care să ne facă capabili să biruim această teamă de dispreţ? În mod sigur există! Ea se află în dragostea faţă de Hristos. De aceea, îndemnul este „Să ieşim la El, afară din tabără“. Acest cuvânt este de cea mai mare importanţă, deoarece el ne oferă un motiv corect pentru a părăsi tabăra. Părăsind doar ceea ce am înţeles că este rău nu este un motiv suficient, care să ofere prin el însuşi sentimentul unei vieţi creştine împlinite. Nimeni nu poate să trăiască o viaţă normală fugind tot timpul de rău. Ieşirea afară din tabără implică, într‑adevăr, separarea de rău, dar este cu mult mai mult – este separarea spre Hristos. Acesta este acel fel de separare care ne pune înainte un obiect pozitiv.
Mai mult, dacă separarea nu este pentru Hristos, atunci motivul ei nu poate fi decât unul sectar; aceasta ar însemna să părăseşti o tabără pentru a face alta mai bună. Într‑adevăr, aceasta este istoria reală a marilor diviziuni creştine. Copii adevăraţi ai lui Dumnezeu au realizat răul şi corupţia cu care erau în legătură şi, pentru că au dorit să ţină cu tărie anumite adevăruri importante, au rupt legăturile rele în care se aflau şi au format un grup care să protesteze împotriva răului şi care să menţină adevărul. Însă prin aceste acţiuni nu au făcut decât să formeze o nouă tabără care, odată cu trecerea timpului, a ajuns la fel de rea ca tabăra pe care au părăsit‑o la început. Oricât de preţios ar fi adevărul, chiar dacă el ar fi cu privire la venirea Domnului, cu privire la prezenţa şi locuirea Duhului Sfânt, sau adevărul cu privire la un singur Trup, dacă ne separăm de sistemele din jurul nostru doar pentru a ţine aceste adevăruri, atunci formăm doar o altă sectă. Credincioşii au fost preocupaţi cu privire la urmărirea sfinţeniei şi unii s‑au despărţit formând un grup al perfecţioniştilor; au fost treziţi cu privire la adevărul despre Duhul Sfânt şi au format un grup penticostal; au fost treziţi cu privire la adevărul despre venirea Domnului şi au format grupul aşteptătorilor (adventiştilor); au vrut să ţină adevărul despre un singur trup şi în dorinţa de a ţine acest adevăr binecuvântat au alunecat formând o sectă.
Există un singur fel, şi doar unul, prin care ne putem menţine în separare de rău şi putem păstra adevărul fără sectarism, anume ieşind afară din tabără „la El“. El este Capul Trupului şi toate sistemele omeneşti, prin chiar structura lor, au rezultat din faptul că nu s‑au ţinut de Cel care este Capul (Coloseni 2.19). Este deosebit de importantă şi instructivă, şi totodată foarte solemnă, atenţionarea din acele cuvinte binecuvântate ale Domnului: „Cine nu adună cu Mine risipeşte“ (Luca 11.23). Preaiubitul slujitor al Domnului, J. N. Darby, comentând acest verset, a spus: „Centrul care se potriveşte lui Dumnezeu este Hristos, nu creştinii. Noi, putem strânge împreună pe creştini, dar dacă aceasta nu se face avându‑L pe Hristos în vedere, este doar risipire. Dumnezeu nu recunoaşte alt centru de unire în afara Domnului Isus Hristos. El Însuşi este Obiectul rânduit de Dumnezeu, şi nimic altceva în afara lui Hristos nu poate fi centrul. Orice nu este strângere în jurul acestui Centru, orice nu este de la El şi pentru El, este risipire. Poate exista strângere, dar dacă nu este „cu Mine“, aceasta este risipire. Prin natura noastră suntem atât de sectari, încât avem nevoie să veghem permanent la acest capitol. Nu pot face din Hristos centrul eforturilor mele dacă nu este mai întâi centrul gândurilor mele“.
Ştim că Domnul a promis că va fi cu orice răscumpărat al Său în mod individual, dar nu există nicio promisiune că El va aproba prin prezenţa Sa sistemele religioase, chiar dacă în ele se găsesc mulţi din cei care Îi aparţin Lui; din contră, El este afară în locul ocării. El este cu noi în mod individual, dar suntem şi noi cu El, în mod colectiv? „Să ieşim“ înseamnă un grup strâns doar pentru Hristos.
Versetele 14‑21. După ce ne‑a îndemnat „să ieşim la El, afară din tabără“, scriitorul prezintă unele binecuvântări şi privilegii care pot fi savurate numai de aceia care ascultă acest îndemn. Vom constata că locul afară din tabără este un loc în care pot fi savurate multe privilegii. Sunt multe îndemnuri scripturistice care sunt imposibil de realizat în mod deplin de către aceia care rămân în sistem. Astfel, am învăţat că cei care se strâng pentru Hristos, afară din tabără, sunt caracterizaţi de următoarele lucruri:
● Ei sunt o ceată de pelerini – „Nu avem aici o cetate statornică, ci o căutăm pe cea viitoare“. Ne ocupăm cu adevărat acest loc de străini şi călători numai atunci când ieşim afară din tabără. Străin este acela care nu are o cetate statornică aici, iar călător este acela care caută o cetate viitoare. Este adevărat că şi afară din tabără putem falimenta în ce priveşte manifestarea caracterului de străini, însă în tabără este aproape imposibil să fim consecvenţi în manifestarea lui (versetul 14).
● Ei sunt o ceată de închinători – „Prin El deci să‑I aducem neîncetat jertfă de laudă lui Dumnezeu“. Cât de dificil este să te închini lui Dumnezeu în duh şi în adevăr, aflându‑te în tabără! Afară din tabără este posibilă nu doar închinarea individuală, ci şi închinarea colectivă (versetul 15).
● Afară din tabără este locul unde există grijă reciprocă. Prin urmare, suntem îndemnaţi la binefacere şi dărnicie (versetul 16).
● Acesta este un loc unde sufletele veghează unele asupra altora. De aceea trebuie să ascultăm de conducătorii noştri şi să ne supunem acelora care caută binele sufletelor noastre (versetul 17).
● Această ceată este una în care se practică rugăciunea, un loc unde conducătorii care îngrijesc de suflete sunt susţinuţi prin rugăciunile sfinţilor (versetele 18,19).
● Este un loc unde este posibil să faci voia lui Dumnezeu şi astfel să fii plăcut în ochii Lui (versetele 20,21).
● Şi este, de asemenea, o ceată spre gloria Domnului Isus Hristos, „Căruia fie gloria în vecii vecilor“ (versetul 21).
Epistola a început într‑un fel foarte binecuvântat, prezentându‑L pe Isus în glorie. După aceea ni s‑a prezentat o ceată de credincioşi care au fost aduşi la glorie. Acum, la încheierea epistolei, învăţăm că este dorinţa lui Dumnezeu ca aceia care merg spre glorie să‑şi ocupe locul afară din tabără împreună cu Hristos aici, jos, şi astfel să slujească de glorie Lui în timp, aşa cum vor face în eternitate.
Cât de binecuvântat este acest adevăr, aşa cum este el prezentat în Scriptură, cu privire la o ceată de credincioşi care au ieşit la Hristos afară din tabără, purtând ocara Lui! Ei au caracterul de călători; sunt caracterizaţi de închinare; sunt în locul unde există grijă reciprocă cu privire la trupuri şi suflete, unde sunt înălţate rugăciuni, unde Dumnezeu Îşi poate găsi plăcerea şi unde Hristos este glorificat. Cât de puţin ne caracterizează aceste lucruri! Totuşi, în ciuda căderilor noastre, să înaintăm căutând să corespundem acestui adevăr şi să nu ne mulţumim cu un standard inferior!
[1] Dumnezeu Se „va odihni în dragostea Lui“ (traducerea Darby).
[2] O traducere mai exactă a cuvântului grec „eprepen“ ar fi: „se potrivea“ sau „se cuvenea“ (în loc de „trebuia“).
[3] Aceasta este traducerea corectă, literală a primei părţi a versetului 8.
[4] Ai duhului, nu ai Duhului.
[5] Sfârşitul versetului 2 din capitolul 10 trebuie tradus „n‑ar mai fi avut conştiinţă [nu cunoştinţă] de păcate“.