J. N. Darby

Disciplina – Privilegiu al dragostei

C

ând vorbim despre felul în care trebuie exercitată disciplina, trebuie să ne amintim cine suntem noi înşine. Ea este un lucru nespus de solemn. Când mă gândesc că sunt doar un sărman păcătos mântuit prin har, că sunt acceptat înaintea lui Dumnezeu doar pentru că sunt în Hristos Isus, că în mine însumi sunt un netrebnic, este desigur un lucru înfiorător să iau disciplina în propriile mele mâini. Primul meu gând va fi: „Cine altul decât Dumnezeu poate să judece?“.

Mă aflu ca un neînsemnat în mijlocul unor persoane iubite de Domnul, pe care trebuie să le socotesc mai presus de mine însumi, fiind conştient de propria mea păcătoşenie şi nimicnicie înaintea Domnului. Cum să mai vorbesc de exercitarea disciplinei? – acesta este într‑adevăr un gând foarte solemn şi copleşitor. Doar un singur lucru mă poate scoate din acest simţământ al incapacităţii mele: posibilitatea de a privi disciplina ca pe un privilegiu al dragostei. Când dragostea este într‑adevăr la lucru, singura ei grijă este să‑şi atingă scopul. Privind la dragostea care era în Domnul Isus, vedem că indiferent ce Îi stătea în cale, El mergea mai departe. Umplerea cu dragostea Lui este singurul lucru care poate în mod corect să uşureze duhul de simţământul unei poziţii cu totul false în exercitarea disciplinei. Din clipa în care terenul dragostei este părăsit, disciplina devine o monstruozitate; şi dorinţa de a face disciplină în alt fel decât pe principiul dragostei dovedeşte o stare spirituală cu totul rea. Nu este de ajuns a acţiona cu dreptate, trebuie ca ea să fie pusă în lucrare prin dragoste – dragoste activă, care să păzească cu orice preţ binecuvântarea sfinţeniei în adunare. Nu este nicidecum o poziţie de superioritate în carne (Matei 23.8‑11). Disciplina ca din partea unui „stăpân“ este cu totul nepotrivită. Deşi conduşi de dragoste în dorinţa de a menţine dreptatea şi împinşi de o gelozie sfântă care ne face să veghem unii asupra altora, totuşi trebuie să fim conştienţi permanent că, în ultimă instanţă, dacă fratele „stă în picioare sau cade este treaba Stăpânului său“ (Romani 14.14). Doar dragostea trebuie să ne călăuzească în această lucrare.

Ca Stăpân, Domnul Isus a exercitat disciplina când a luat biciul să‑i dea afară din templu pe profanatori (Matei 21; Ioan 2); dar aceasta era o anticipare a unui alt caracter al lui Hristos, când El va veni să judece.

Trebuie subliniat de asemenea faptul că, în exercitarea disciplinei, voinţa omului, chiar izvorâtă din dorinţe bune, nu poate să‑şi aibă locul. Ea este cea care duce la pierzarea veşnică. Îndată ce acţionez călăuzit de aceasta, sunt în slujba diavolului, şi nu a lui Dumnezeu. Doar în dependenţă de Hristos şi sub călăuzirea Duhului putem exercita adevărata disciplină.

Se observă adesea mai multă dificultate în exercitarea practică a disciplinei decât în oricare altă chestiune, din cauza unor obiceiuri statornicite conform cărora disciplina este privită ca un act voluntar, de tip judecătoresc. În gruparea respectivă unde lucrurile stau aşa, oamenii, asociaţi de bunăvoie, au simţit necesitatea să stabilească anumite rânduieli, asociindu‑le cu ideea de comunitate. Oamenii au nevoie să se simtă în siguranţă şi, din acest motiv, fiecare societate îşi face propriile reguli. Dar principiul acesta este atât de departe de adevăr, cum este lumea de Adunare sau întunericul de lumină. Nu trebuie să existe gândul unei asocieri voluntare la o grupare sau la o adunare, şi nici principiul stabilirii unor reguli care să păstreze disciplina în astfel de grupări.

Există trei feluri de disciplină, care oferă mângâiere când sunt văzute ca asociere a individului cu întregul Trup şi cu Dumnezeu. Ele sunt de obicei confundate printre creştini.

Disciplina frăţească

Deşi cuvintele de la Matei 18.15‑17 sunt deseori citate cu privire la disciplina publică, totuşi ele nu se aplică, din câte înţeleg, la aceasta.

Este vorba de o nedreptate făcută unui frate. Şi nu se spune niciodată, cu privire la cel care a făcut răul, ca adunarea să‑l dea afară; ci, „să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş“. S‑ar putea să fie cazul ca până la urmă adunarea să‑l considere tot aşa, dar nu în acest caracter este privită disciplina aici. Se spune numai: „să fie pentru tine“, să nu mai ai de‑a face cu el. Este cazul unei nedreptăţi făcute unei persoane. Este la fel ca în cazul jertfei pentru vină, când se spune: „Dacă cineva va păcătui şi va face vreo necredincioşie împotriva Domnului, şi va tăgădui (minţi) aproapelui său“ etc.[1] Este suveranitatea harului să ierte, chiar „de şaptezeci de ori câte şapte“; dar se spune şi „să mustri negreşit pe aproapele tău şi să nu porţi păcat din cauza lui“ sau „să nu accepţi păcat în el“. O persoană a greşit împotriva mea; cum voi acţiona? Nu potrivit disciplinei părinteşti, nici potrivit disciplinei Fiului peste casa Sa; ci, lucrând faţă de el în dragoste frăţească, merg şi îi spun: „Frate, mi‑ai făcut o nedreptate…“. Aceasta este, înainte de toate, o mustrare făcută în dreptate, însă calea ei este de aşa fel încât ea nu trebuie să iasă din limitele şi scopul harului. După ce am făcut cel dintâi pas, dacă el nu mă va asculta, voi mai lua cu mine încă unul sau doi fraţi, „prin gura a doi martori sau trei să fie întărită orice vorbă“ (Matei 18.16 şi 2 Corinteni 13.1). Dacă nici acest mijloc nu reuşeşte, apoi îl voi spune întregii adunări. Dacă refuză să asculte de adunare, „să‑ţi fie ca unul dintre naţiuni sau ca un vameş“. Ni se prezintă aici modul de comportare individuală a unuia care este nedreptăţit şi poziţia individuală în care trebuie privit celălalt. Poate deveni un caz de disciplină al adunării, dar nu este neapărat necesar. Gândul cu care acţionez este să‑l câştig pe fratele meu, ca el să se pocăiască, şi astfel să‑l pun din nou într‑o poziţie corectă de părtăşie cu mine şi cu Dumnezeu (deoarece, când intervine falimentul în dragostea frăţească, el afectează în mod sigur părtăşia cu Tatăl). Dacă fratele meu este câştigat, nu merg mai departe; nu voi mai vorbi niciodată despre acest lucru; nici adunarea şi nici vreo altă persoană nu trebuie să ştie despre aceasta, ci numai noi doi. Dacă acţiunea individuală nu reuşeşte, voi face alţi paşi împreună cu ceilalţi fraţi pentru a‑l restabili pe fratele meu în părtăşia pe care a pierdut‑o.

Disciplina părintească

În ceea ce priveşte disciplina părintească, ea este şi mai mult un privilegiu individual al harului. Ea nu este nicidecum lucrarea adunării ca întreg, ci un exerciţiu al grijii individuale. Nu este normal ca adunarea să ia locul unui părinte. Ideea de superioritate este reală într‑un anumit sens; există măsuri diferite în care a fost dat harul şi de asemenea şi darurile. Dacă sunt mai duhovnicesc, trebuie să merg să‑l ridic pe fratele meu (Galateni 6.1). Dar aceasta este o lucrare individuală în har, nu este disciplina adunării. Este de cea mai mare importanţă să avem aceste lucruri clare şi separate, astfel încât, chiar dacă intervin mai mulţi fraţi, faţă de care cel căzut este gata să se supună, totuşi participarea mea individuală în ridicarea lui să rămână la fel de activă. Duhul Sfânt trebuie să aibă toată libertatea. Putem presupune un caz când o persoană avea să meargă şi să‑i mustre pe alţii, ca Timotei: „mustră, ceartă, încurajează cu toată îndelunga răbdare“ (2 Timotei 4.2). Aceasta este disciplină, dar adunarea nu are nimic de‑a face cu ea, căci este o acţiune individuală.

Dar adunarea poate fi forţată să exercite disciplina, ca în cazul corintenilor (1 Corinteni 5). Corintenii nu erau nicidecum pregătiţi să exercite disciplina; dar apostolul insistă ca ei s‑o facă. Este necesară manifestarea la nivel individual a energiei Duhului în slujba harului şi a adevărului şi, de asemenea, o energie individuală în a purta de grijă de sufletele celorlalţi, adunarea nefiind deloc implicată în această lucrare. Este o mare greşeală să se considere disciplina adunării unica formă de disciplină. Ar fi cel mai îngrozitor lucru să fii obligat să aduci orice rău la cunoştinţa tuturor. Nu este nicidecum caracterul dragostei să dezvăluie răul în public: „Dragostea acoperă o mulţime de păcate“ (1 Petru 4.8). Dacă vede pe un frate păcătuind cu un păcat care nu duce la moarte, dragostea merge şi se roagă pentru el; şi păcatul poate să nu ajungă deloc o problemă de disciplină a adunării. Sunt convins că nu este vreun caz de disciplină al adunării, care să nu fie o ruşine a întregului trup. Scriind corintenilor, Pavel spune: „şi nu v‑aţi mâhnit mai degrabă“, pentru că toţi erau una cu cel care păcătuise. Este la fel ca o durere a trupului omenesc: ea vorbeşte de o boală a trupului. Adunarea nu este niciodată pregătită sau în stare să exercite disciplina, dacă nu s‑a identificat ea însăşi cu păcatul individului. Dacă nu procedează în felul acesta, cazul ia o formă juridică, iar disciplina nu va fi o slujbă a harului lui Hristos. Aceasta ar fi un lucru anormal, pentru că Hristos nu Şi‑a luat încă locul de Judecător. Îndată ce adunarea ajunge să spună: „Cine este nedrept să continue nedreptatea“, ea s‑a depărtat cu totul de la poziţia în care trebuie să rămână; caracterul ei preoţesc în timpul dispensaţiei actuale este un caracter de har.

Care este caracterul grijii şi disciplinei părinteşti? În ce fel o exercită un părinte? Oare nu chiar prin faptul că el este un părinte? El nu este în poziţia de copil. Acesta este principiul disciplinei părinteşti. Este cineva mai înaintat în har şi în înţelepciune; el vede pe altul mergând greşit şi se duce şi îi spune: „Am fost şi eu în această stare – să nu mergi şi să nu faci aşa şi aşa“. Îl imploră şi îi înfăţişează împrejurările în dragoste; deşi în caz de împotrivire îl poate mustra. Părintele poate să arate toată îngăduinţa pentru slăbiciunea şi lipsa de experienţă, ca unul care a trecut şi el însuşi pe aici. Pe cât se poate, să te faci slujitorul altora, deşi principiul părintesc trebuie menţinut; şi el este un principiu de superioritate personală, însă însoţită de har.

Nicio consideraţie omenească nu mă împiedică să rămân la acest privilegiu personal care poate să spună: „Chiar dacă vă iubesc mai mult, voi fi iubit cu atât mai puţin“. Ea se revarsă din dragoste părintească şi mă conduce la un altul ca să nu‑l las să continue pe o cale greşită, şi aceasta din dragoste. Nu este cazul vreunei greşeli împotriva mea, ci cazul unei umblări sau purtări împotriva poziţiei de copil. Greşim în această privinţă, din cauză că nu ne place să trecem prin suferinţa şi necazul pe care ni l‑ar aduce o astfel de implicare. Dacă un sfânt este prins în vreo greşeală, el este totuşi o oaie a lui Hristos; şi eu sunt dator, pe orice cale posibilă, să caut să‑l ajut să iasă din impas. El ar putea spune: „Ce treabă ai tu să te amesteci?“, sau altceva asemănător. Dar eu trebuie să mă duc şi, dacă este nevoie, să‑i stau eu însumi la picioare, în aşa fel încât să‑l scot din cursa în care se găseşte, chiar dacă nu m‑ar mai suferi din această cauză. Aceasta cere un duh de har şi căutarea de a purta pe propriul tău suflet toată povara fratelui.

Disciplina lui Hristos

Cel de‑al treilea fel de disciplină este a lui Hristos ca Fiu „peste casa Sa“. Cazul lui Iuda este foarte sugestiv în această privinţă. Întotdeauna când este viaţă spirituală în trup, răul nu va putea continua mult timp; este cu neputinţă ca făţărnicia sau orice altă nelegiuire să dureze mult, când există viaţă spirituală. În cazul lui Iuda, harul personal al Domnului a biruit orice lucru, neobosind să meargă până la capăt; şi totdeauna va fi aşa, proporţional şi practic: cu cât manifestarea harului va fi mai înaltă, cu atât răul se va împotrivi mai mult. „Cel care mănâncă pâinea cu mine şi‑a ridicat călcâiul împotriva Mea… Deci, primind acela bucăţica (harul s‑a manifestat deplin tocmai când răul s‑a dovedit clar împotriva Lui), îndată a ieşit“ (Ioan 13).

Această disciplină nu se aplică decât răului evident; ea nu merge mai departe. De aceea îi vedem pe ucenici întrebându‑se unii pe alţii ce însemnau cuvintele Domnului Isus. Înainte ca răul să se fi săvârşit, el nu poate atinge conştiinţa adunării. Disciplina părintească se dovedeşte folositoare atunci când nimic nu este dat pe faţă, pentru că este un rău ascuns, care poate că va fi dat pe faţă după mult timp, în caz de neîndreptare. Ca frate cu experienţă în părtăşia cu Domnul, dacă văd pe unul mai tânăr în pericol, eu trebuie să lucrez în grijă părintească şi să‑i vorbesc. Dar acesta este un lucru cu totul deosebit de disciplina adunării.

În clipa în care exercit o disciplină părintească, se presupune că am comuniune cu Dumnezeu în privinţa acestui lucru. Îmi dau seama că ce se lucrează în fratele meu îl poate duce la rău. Priceperea pe care o am prin experienţa mea duhovnicească îmi dă dreptul şi mă conduce să mă port cu o dragoste plină de credincioşie faţă de el, deşi poate fără vreo capacitate de a explica vreunei fiinţe omeneşti ce fac.

Amestecarea acestor trei lucruri: mustrarea individuală, disciplina de tată cu o deosebită grijă părintească şi disciplina lui Hristos „ca Fiu peste casa Sa“, adică disciplina adunării, a condus la tot felul de încurcături, dintre cele mai triste.

Disciplina este pentru cei dinăuntru

Disciplina trebuie să urmărească constant să împiedice înlăturarea sau excluderea din adunare a unei persoane. Nouă din zece cazuri ar trebui să fie cazuri de disciplină individuală.

Când se ajunge la întrebarea dacă este cazul să se exercite disciplina „Fiului peste casa Sa“, adunarea n‑ar trebui niciodată să înceapă ceva decât într‑un duh de identificare cu acea persoană în mărturisirea păcatului şi a ruşinii comune care a venit peste toţi. Astfel, această disciplină nu s‑ar prezenta ca un tribunal judecătoresc, ci ca o ruşine a întregii adunări. O atitudine spirituală în adunare ar îndepărta orice ipocrizie, întinare şi alte lucruri nepotrivite, fără să aibă un aspect de tribunal. Nu poate fi ceva mai detestabil în casa lui Dumnezeu, decât manifestarea acestui aspect.

Dacă în vreuna din casele noastre s‑ar întâmpla ceva necinstit şi ruşinos, am fi oare cu totul nepăsători, ca şi cum nu ne‑ar atinge şi pe noi? Dacă ar trebui ca un fiu netrebnic să fie dat afară pentru binele altora – căci nu poate fi îndreptat şi ar strica toată familia – cum ar trebui procedat? Este nevoie să‑i spui: „Nu te mai pot ţine aici; să nu se strice şi ceilalţi prin obiceiurile şi felul tău de a fi“. N‑ar fi totuşi un plânset şi un doliu, o mare părere de rău, o ruşine şi o dezonoare pentru toată familia? Niciunuia din familie nu i‑ar plăcea să vorbească despre un astfel de subiect. Şi s‑ar reţine şi alţii să vorbească despre el, pentru a nu le răni sentimentele; numele lui nici n‑ar fi amintit. În casa Fiului, cât de detestabilă ar fi darea afară! Ce ruşine comună, ce durere, ce amar! Nu‑I este nimic mai neplăcut lui Dumnezeu decât ca disciplina să se desfăşoare ca un proces judecătoresc.

Biserica este, într‑adevăr, afundată în stricăciune şi în slăbiciune; dar tocmai acest lucru ar trebui să‑i facă pe sfinţi să fie şi mai atenţi în a menţine răspunderea personală a celor care au un dar de păstor. Nu mă rog pentru nimic mai mult decât pentru slujba păstorilor. Ce înţeleg prin păstor este o persoană care poartă întregul necaz, grija, nenorocirea şi păcatul altuia pe propriul său suflet, se duce la Dumnezeu cu ele şi ia de la Dumnezeu ceea ce se potriveşte pentru cazul respectiv, mai înainte de a merge la acel frate.

Este un lucru foarte clar de observat. Rezultatul disciplinei ar putea fi darea afară. Dar dacă se ajunge vreodată la un astfel de act colectiv de judecată, disciplina se sfârşeşte în clipa în care persoana este dată afară; şi se sfârşeşte complet. „Nu judecaţi voi pe cei dinăuntru? Dar pe cei de afară îi judecă Dumnezeu“ (1 Corinteni 5.12,13).

Nu se poate pune problema în niciun caz dacă să stau sau nu la masă alături de cutare sau cutare frate care este înăuntru (în părtăşie). Este cu totul anormal ca cineva să se abţină de la părtăşie pentru că se află înăuntru unul despre care consideră că nu ar trebui să se afle acolo. Ar însemna excomunicarea propriei persoane din pricina altuia, „pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr‑o singură pâine“ (1 Corinteni 10.17). Dacă mă abţin este ca şi cum aş mărturisi că nu sunt creştin, şi aceasta pentru că altul a greşit. Nu aşa se procedează. S‑ar putea să trebuiască luate anumite măsuri, dar nu voi comite nicidecum nebunia de a mă excomunica pe mine însumi, doar pentru faptul că înăuntru se află unul care a păcătuit.

Disciplina urmăreşte restabilirea

Orice disciplină, până la cea din urmă încercare, lucrează în vederea restabilirii. Actul de dare afară, de înlăturare, nu este propriu‑zis disciplină, ci arătarea faptului că disciplina nu are roade şi că ea s‑a sfârşit. A da afară înseamnă a spune: „adunarea nu mai poate face nimic pentru acest om“.

În ce priveşte întrebarea dacă este necesară unanimitatea în cazurile de disciplină a adunării, trebuie să ne amintim că este vorba de disciplina pe care o face Fiul în casa Sa. În cazul din Corint, Pavel a trebuit să intervină direct cu autoritatea sa apostolică. Nu este un drept al adunării să exercite disciplina. Nu se poate concepe un lucru mai urâcios; înseamnă a schimba familia lui Dumnezeu într‑un tribunal de judecată!

Presupuneţi cazul unui tată care gândeşte să dea afară din casă pe un fiu netrebnic şi ceilalţi copii ai familiei ar spune: „Noi avem dreptul să‑l ajutăm pe tatăl nostru să izgonească din casă pe fratele nostru“. Ce îngrozitor lucru! Îl vedem pe apostol obligând pe corinteni să facă disciplină, când ei nu erau deloc dispuşi la aceasta. Dar el le spune în felul acesta: „Este păcat între voi, şi voi nu v‑aţi mâhnit (nu v‑aţi îndoliat), mai degrabă, pentru ca cel care a făcut lucrul acesta să fie îndepărtat dintre voi (el îi face să înţeleagă că păcatul este al lor, ca şi al acelui om); iar acum daţi afară pe cel rău dintre voi înşivă!“. Adunarea nu este niciodată în stare să exercite disciplina, până când păcatul individului nu ajunge să fie recunoscut ca păcat al adunării.

Se spune de asemenea: „Pe cei care păcătuiesc, mustră‑i înaintea tuturor, ca şi ceilalţi să aibă teamă“ (1 Timotei 5.20); „Fraţilor, chiar dacă va fi căzut un om în vreo greşeală, voi, cei spirituali, îndreptaţi pe unul ca acesta“ (Galateni 6.1) şi alte texte asemănătoare. Dar, dacă răul s‑a mărit în aşa fel încât să oblige la excomunicare, adunarea nu are dreptul, ci este obligată să procedeze aşa. Sfinţii trebuiau să arate că erau curaţi în această privinţă. Şi acest act îi obliga pe aceşti oameni să ajungă la recunoaşterea stării lor, să se ruşineze de ei înşişi; ei se despart de omul acela, iar cel vinovat este părăsit în ruşinea păcatului său (vezi 2 Corinteni 2 şi 7).

Aceasta este calea pe care apostolul îi obligă să exercite disciplina. Conştiinţa întregii adunări era obligată să se curăţească de orice vină colectivă. Şi ce frământare s‑a făcut! Aceasta este, gândesc, puterea cuvintelor: „Iar cui iertaţi voi ceva, iert şi eu; pentru că şi eu, ce am iertat, dacă am iertat ceva, este pentru voi, în faţa lui Hristos, ca să nu dăm câştig lui Satan asupra noastră; pentru că nu suntem necunoscători ai planurilor lui“ (2 Corinteni 2.10,11). Satan urmărea un avantaj din toată această situaţie: apostolul insistase asupra excomunicării celui rău (1 Corinteni 5.3‑5); la început ei nu au fost gata să facă acesta. Atunci el îi constrânge să acţioneze, dar ei o fac într‑un fel judecătoresc, fără să aibă ca finalitate restabilirea celui în cauză (2 Corinteni 2.6,7). Atunci el le arată clar necesitatea restabilirii: cui iertaţi voi…“

Planul lui Satan era să introducă răul şi să‑i facă să fie nepăsători în privinţa lui, iar după aceea să se arate ca nişte judecători; şi la urmă să facă din aceasta o cauză de despărţire în simţăminte între apostol şi adunarea sfinţilor de la Corint. Pavel se identifică pe sine cu întreaga adunare, mai întâi silindu‑i să se curăţească ei înşişi şi apoi îngrijind ca ei să‑l primească înapoi pe acela, încât să fie unitate perfectă între Pavel şi ei. El stă alături de ei şi îi asociază cu sine în toate; şi astfel, atât în înlăturare, cât şi în reprimire, el îi are alături. În cazul în care conştiinţa adunării nu este la înălţimea acţiunilor ei, până la punctul de a se curăţa ea însăşi prin actul înlăturării, nu văd la ce ar mai folosi excomunicarea; ar transforma fraţii în nişte ipocriţi.

Casa trebuie ţinută curată. Grija părintească asupra familiei este un lucru, iar grija Fiului „peste casa Sa“ este un alt lucru. Fiul îi încredinţează pe ucenici în grija Tatălui (Ioan 17), dar aceasta este altceva decât a avea casa în rânduială. În Ioan 15 El spune: „Eu sunt viţa“, „voi sunteţi mlădiţele“, „Tatăl Meu este viticultorul“. Tatăl curăţă mlădiţele, ca ele să poată aduce cât mai multă roadă. Dar, în cazul disciplinei Fiului peste casa Sa, nu este vorba de un individ, ci de casa întreagă care trebuie ţinută curată. „Dacă ne‑am judeca noi înşine, n‑am fi judecaţi“.

Sunt, prin urmare, trei feluri de disciplină:

1. Disciplina relaţiei frăţeşti. Aici mă port ca o persoană nedreptăţită, dar trebuie să mă manifest în har.

2. Disciplina grijii părinteşti – părintele aplicând‑o cu bunătatea şi delicateţea dragostei faţă de un copil care greşeşte.

3. Disciplina Fiului peste casa Sa. Aici avem să ne purtăm cu răspunderea de a ţine casa curată. Aici fiecare personal trebuie să aibă o conştiinţă în armonie cu caracterul casei în care se află; nu este doar ceva individual, ci ceva care ţine de casă, de Trup. Trebuie să fie activă conştiinţa tuturor. Efectul poate fi, din fericire, ca persoana să fie restabilită; dar aceasta este o altă chestiune. Când se ajunge în acest punct, problema principală nu este restabilirea, ci menţinerea curată a casei, iar conştiinţa tuturor este pusă la probă. Şi aceasta poate uneori să producă mari frământări.

A mânca din jertfa pentru păcat

În ceea ce priveşte felul în care disciplinarea trebuie să se desfăşoare, duhul care este necesar să ne călăuzească este cel al unei inimi de preot; şi este scris că preoţii mâncau jertfa pentru păcat (literal: păcatul) într‑un loc sfânt (Levitic 10). Nu îmi pot imagina că o persoană sau un grup de creştini ar putea face disciplină fără să aibă conştiinţa exersată, fără să simtă puterea răului şi a păcatului înaintea lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi săvârşit chiar de ei înşişi. În cazul acesta, ei lucrează ca unii care au nevoie ei înşişi să se curăţească. Ar fi o mare greşeală dacă s‑ar proceda altfel.

Ce caracter are Isus acum? Cel al slujbei de preot. Şi noi suntem uniţi cu El. Dacă ar fi în adunare mai mult din slujirea preoţească, din „a mânca jertfa pentru păcat în locul sfânt“, n‑ar exista un lucru atât de dezgustător încât adunarea să pretindă a fi un tribunal.

Presupuneţi cazul unei familii în care un frate a săvârşit o faptă ruşinoasă; n‑ar fi un amar şi o suferinţă pentru întreaga familie? Câtă frământare şi durere ar avea loc în inimă! Şi nu mănâncă Hristos din jertfa pentru păcat? Nu simte El necazul? Nu Se încarcă El Însuşi cu el? El este Capul trupului Său, al adunării. Nu este El rănit şi îndurerat în fiecare dintre mădulare? Da, este!

Dacă este cazul unei mustrări personale făcute unui frate pentru o greşeală, eu nu sunt în stare să‑l mustru, până ce sufletul meu nu a trecut printr‑o lucrare de preot, ca să mă port ca şi cum eu însumi aş fi fost în păcat împreună cu el. Cum lucrează Hristos? El poartă păcatul pe inima Sa şi mijloceşte pentru ca să poată veni harul care îl va îndrepta. Tot aşa şi cu copilul lui Dumnezeu: el poartă pe propria sa inimă păcatul în prezenţa lui Dumnezeu; el mijloceşte înaintea Tatălui ca un preot, pentru ca dezonoarea făcută Trupului lui Hristos, al cărui mădular este şi el, să fie înlăturată.

Acesta cred că este spiritul în care trebuie să se facă disciplina. Dar tocmai aici greşim: noi nu folosim harul de a mânca jertfa pentru păcat.

Când apelez la acţiunea adunării, acolo găsesc ceva mai mult: ea trebuie să se umilească până ce ea însăşi va fi curăţită. Aceasta este pentru mine puterea cuvintelor: „Şi voi nu v‑aţi mâhnit“ (nu v‑aţi îndoliat)! Nu era în Corint viaţă duhovnicească îndeajuns ca să poată lua şi purta păcatul. Voi trebuia să vă întristaţi, să aveţi inimile zdrobite şi un duh zdrobit, ca un astfel de rău să fie înlăturat, ocupându‑vă de curăţirea casei lui Hristos – în felul acesta le vorbea apostolul.

O altă parte a slujbei preotului este să facă deosebire între ce este curat şi ce este necurat. Preoţii nu trebuiau să bea vin, nici altă băutură tare, ca să poată rămâne într‑o stare de spirit potrivită şi, la slujba de la templu, să fie capabili să facă deosebire între ce este curat şi ce nu este. Şi acest lucru este mereu adevărat. Noi trebuie să avem acelaşi scop ca Dumnezeu, în tratarea răului. Trebuie să fie comuniune de gândire între noi şi Dumnezeu. Casa lui Dumnezeu este locul unde trebuie să se arate rânduiala lui Dumnezeu. Dacă este spus că, „din cauza îngerilor, femeia trebuie să aibă pe cap un semn al autorităţii asupra ei“ (1 Corinteni 11.10), aceasta este manifestarea în exterior a rânduielii lui Dumnezeu. Nu trebuie să fie îngăduit în casă ceva la care îngerii nu ar putea privi cu aprobare. Dar acum totul este într‑o ruină completă. Slava deplină a casei va fi arătată când Hristos va veni în slavă şi nicidecum până atunci. Totuşi noi trebuie să dorim cel puţin ca, în măsura în care este cu putinţă, prin puterea Duhului Sfânt să fie asemănare în duh şi în felul de a fi cu ceea ce se va arăta în viitor.

Privilegiul celor doi sau trei

Când Israel s‑a întors din robie, după ce Lo‑Ami fusese scris peste ei, slava se depărtase de casă, iar manifestarea publică a prezenţei lui Dumnezeu se dusese; totuşi, Neemia şi Ezra nu căutau să lucreze mai puţin decât potrivit gândului lui Dumnezeu. Aşa este şi situaţia noastră în prezent. Dar noi avem acum mai mult decât au avut ei, noi, cei de acum, care am fost întotdeauna o rămăşiţă, care am început la sfârşit: „Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi pentru Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor“ (Matei 18.20). Dacă întregul sistem creştin a eşuat, mă întorc la principiile binecuvântate şi neschimbătoare, de care depinde totul. Lucrul din care izvorăsc toate, de care Hristos a legat nu numai Numele Său, dar şi disciplina Sa, puterea de a lega şi dezlega, este tocmai strângerea laolaltă a „doi sau trei“. Aceasta este cea mai mare mângâiere posibilă. Acest principiu măreţ rămâne adevărat în mijlocul întregii decăderi.

În Ioan 20.22,23 găsim că, atunci când i‑a trimis pe ucenici, Domnul Isus a suflat peste ei şi le‑a zis: „Primiţi Duh Sfânt! Celor cărora le iertaţi păcatele, iertate le sunt. Celor cărora le ţineţi, ţinute sunt“. Aici nu este nimic asemănător cu un sistem bisericesc, ci este puterea Duhului Sfânt în înţelegerea duhovnicească a ucenicilor, care sunt trimişi de Hristos şi lucrează în Numele Lui. Disciplina este o problemă a puterii Duhului. Dacă ceea ce este făcut nu este făcut în puterea Duhului Sfânt, nu înseamnă nimic.

În principiu, ce a fost necesar s‑a spus. Nu văd vreo deosebire, fie că disciplina ar fi în mâinile rămăşiţei, fie ale altcuiva. Altfel am căpăta foarte curând caracterul unui tribunal – nişte păcătoşi judecând pe alţi păcătoşi! Disciplina este întâi de toate o problemă pentru care este nevoie de lucrarea Duhului Sfânt în casa lui Dumnezeu. Unanimitatea este o unanimitate în a avea cugetele mâhnite şi obligate să facă disciplină. Este groaznic să auzi pe nişte păcătoşi vorbind să judece pe alţi păcătoşi; dar este un lucru binecuvântat să‑i vezi frământaţi în cuget când păcatul se iveşte între ei. Şi aceasta trebuie să se facă în har. Nu îndrăznesc să acţionez decât în har, la fel cum nu doresc să cad eu însumi sub judecată. „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi; deoarece, cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi, cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura“ (Matei 7.1,2). Dacă mergem să facem judecată, de aceasta vom avea parte!

Inima de păstor

În ce priveşte greutatea pe care o simt sfinţii când se adună şi nu au printre ei păstori, rugăciunea mea este ca Dumnezeu să ridice păstori. Dar cred că acolo unde fraţii se adună şi merg împreună pe principii frăţeşti, dacă rămân în poziţia lor şi nu ajung un sistem, ei vor fi tot atât de fericiţi ca şi alţii care nu trec prin astfel de încercări. Un lucru pentru care mă rog, pentru că iubesc turma Domnului, este ca El să ridice păstori. Nu cunosc ceva personal mai apropiat de comuniunea cu Domnul şi aşa de binecuvântat cum este de a paşte oile Domnului, turma Domnului. Dar ea este turma Domnului. Nu mă gândesc nicidecum la un păstor şi turma lui; aceasta ar schimba întregul aspect al lucrurilor. Când se înţelege că este turma Domnului şi omul trebuie să se îngrijească de ea, ce gânduri pline de răspundere, ce purtare, ce râvnă, ce atenţie! Nu văd altceva mai sublim. „Mă iubeşti?… Paşte mieluşeii Mei! Paşte oile Mele!“ Nu cunosc ceva asemănător pe pământ – purtarea de grijă a inimii unui adevărat păstor, a unei inimi care poartă povara întreagă de necazuri şi griji pentru fiecare suflet în parte, şi tratarea în prezenţa lui Dumnezeu a tuturor acestor probleme. Cred că aceasta este cea mai fericită, cea mai binecuvântată comuniune care poate exista în lume.

Dar să nu gândim că „Marele Păstor“ n‑ar putea îngriji de propriile Sale oi, din cauză că n‑ar fi păstori printre cei credincioşi. Dacă sunt fraţi care se adună împreună şi depind numai de Domnul, dacă ei nu pretind că ar fi ceea ce nu sunt, chiar dacă nu ar fi păstori printre ei, totuşi ei n‑ar fi în pericol. Ei ar avea îngrijirea perfectă a Bunului Păstor. Nu trebuie să socotim că Dumnezeu ar fi de vină pentru lipsurile noastre, ca şi cum El n‑ar îngriji de noi. Dar, din clipa în care se duce puterea Duhului, vine puterea firii păcătoase.

Tolerarea răului şi unitatea Trupului

A spune că cel credincios trebuie să se despartă de lume şi de corupţia eclesiastică şi, în acelaşi timp, a nega că adunarea este pătată printr‑un păcat cunoscut şi a spune că cei credincioşi trebuie să recunoască o astfel de adunare pătată – toate acestea sunt afirmaţii complet greşite. Apostolul Pavel spune: „Înlăturaţi din mijlocul vostru pe răul acela!“ În caz contrar, nu rămâne decât să te desparţi de o asemenea adunare, adică să‑i tăgăduieşti cu totul caracterul de adunare.

Să presupunem că o adunare ca cea din Corint a dat afară pe un rău, iar o altă adunare l‑ar primi. Aceasta din urmă n‑ar tăgădui ea caracterul de adunare a celei dintâi? Ar tăgădui lucrarea Duhului Sfânt în adunare. Dacă o persoană înlăturată în Corint ar fi fost primită în Efes, atunci adunarea din Efes ar fi tăgăduit lucrarea Duhului Sfânt în Corint sau ar fi tăgăduit autoritatea Duhului Sfânt şi a lui Hristos. Adunările erau recunoscute pentru că fiecare dintre ele, în localitatea ei, lucra în dependenţă de Hristos şi prin Duhul Sfânt. Şi orice adunare este recunoscută pentru că în ea se lucrează prin Duhul Sfânt, sub autoritatea Domnului Isus Hristos.

Celor din Corint li se spune de către apostol: „Aţi arătat că sunteţi curaţi în lucrul acela“. Dacă ar fi tolerat răul, n‑ar fi fost curaţi. Adunarea n‑ar fi fost o plămădeală nouă şi ei n‑ar fi fost curaţi, dacă ar fi acceptat în mijlocul lor principiul tolerării răului.

Nu trebuie să recunosc ca reprezentând Trupul lui Hristos sau ca adunare care acţionează în Numele lui Hristos, o adunare în care păcatul este tolerat. Trupul lui Hristos este sfânt. Că un păcătos sau un făţarnic se poate strecura în adunare, acesta este un fapt pe care toţi îl admitem. Dar dacă o colectivitate admite păcatul sau tolerează pe păcătoşi, încetează de a fi o manifestare a Trupului lui Hristos.

A separa ce este curat de ce este necurat este unul din atributele de preot. Când avem de‑a face cu răul, trebuie să avem comuniune de gânduri şi vederi cu Dumnezeu. Casa Lui este locul unde se arată rânduiala lui Dumnezeu.

Cea dintâi epistolă către Corinteni este adresată tuturor credincioşilor din orice loc. De aceea, dacă cineva era înlăturat din adunarea din Corint, el era „afară“, adică afară din Adunarea lui Dumnezeu; nu era înlăturat din Trupul lui Hristos, ci din Adunarea de pe pământ. Este cu neputinţă să citeşti această epistolă fără să vezi că ce s‑a făcut de către apostol şi de către adunarea din Corint era un act valabil pentru toţi credincioşii de pe pământ. A pretinde că cel dat afară era numai în afara acelei adunări locale este o interpretare foarte periculoasă.

Ideea de a fi membru al unei anumite adunări este cu totul necunoscută Scripturii. Nimeni nu se gândea că în Antiohia puteau fi primiţi cei dintre neamuri, iar în Ierusalim n‑ar fi fost primiţi. Situaţia din Fapte 15 este o dovadă că Adunarea nu se gândea deloc la o atitudine de independenţă între adunările locale. Lucrarea Duhului Sfânt se exercita şi se exercită întotdeauna în unitatea Trupului. Disciplina rânduită de apostol în Corint privea în egală măsură întreaga Adunare.

A fi ignorant cu privire la adevăr este un lucru, şi în multe feluri aceasta ne caracterizează pe toţi; dar a te împotrivi adevărului este cu totul alt lucru.

Se mai pretinde că Adunarea este acum într‑o stare atât de ruinată, încât rânduiala Scripturii (în legătură cu unitatea Trupului) nu mai poate fi menţinută. Cei care spun aşa ar trebui să mărturisească, dacă vor să fie cinstiţi, că doresc să caute o rânduială nescripturistică sau, mai degrabă, dezordinea. Dar, dacă ce afirmă ei ar fi adevărat, ar fi cu neputinţă să te aduni ca să frângi pâinea, decât numai în contradicţie evidentă cu Cuvântul lui Dumnezeu; căci Scriptura spune că noi toţi „suntem un singur Trup, căci toţi luăm parte dintr‑o singură pâine“. Noi mărturisim că suntem un singur Trup, ori de câte ori frângem pâinea.

 

Christian Briem

 

Păcatul împotriva fratelui

În Matei 18.15‑20 primim din gura Domnului învăţături deosebit de importante despre felul în care trebuie să procedăm când un frate păcătuieşte împotriva altui frate.

„Iar dacă fratele tău va păcătui împotriva ta, mergi şi mustră‑l între tine şi el singur. Dacă va asculta de tine, ai câştigat pe fratele tău“ (Matei 18.15).

Dacă fratele tău va păcătui împotriva ta“ este doar un caz imaginar? Din nefericire, nu. Ştim cu toţii că se întâmplă destul de des. Şi dacă nu se procedează în mod corect, poate avea urmări grave, atât pentru fiecare în parte, cât şi pentru colectivitate.

În principiu, fiecare păcat se îndreaptă în primul rând împotriva lui Dumnezeu. „Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit“, recunoaşte David în situaţia cu Bat‑Şeba (Psalmul 51.4). Însă Domnul arată aici un fel deosebit al păcatului – păcatul împotriva fratelui. Înţelegerea faptului că acest păcat se îndreaptă în primul rând împotriva lui Dumnezeu, dar că îi afectează şi pe fraţi, ar trebui să ne determine conduita.

Disciplina frăţească

Un frate păcătuieşte împotriva mea. Este o greşeală a fratelui faţă de mine, despre care, în afară de el, ştiu doar eu. Ce să fac? Să mă plâng prietenilor mei, să răspândesc faptul între fraţi? Să mă aşez şi să scriu o scrisoare? Sau, şi mai simplu, să apelez la telefon? Toate acestea nu sunt calea Domnului. El spune: „Du‑te“. De câte ori nu s‑a păcătuit împotriva acestei indicaţii a lui Dumnezeu! Cât rău s‑ar fi evitat dacă ne‑am fi dus la fratele nostru pentru a sta faţă în faţă cu el şi pentru a vorbi inimii lui! Aceasta necesită multă smerenie şi mult har din partea Domnului.

Dar nu ar fi mai bine, ar putea întreba cineva, dacă am păstra tăcerea asupra acestui incident şi dacă am lăsa totul în seama Domnului şi am suporta nedreptatea?

Răspunsul la această întrebare nu este în toate cazurile uşor. Depinde de natura cazului. Desigur, nu trebuie să ne răzbunăm niciodată singuri şi să ne căutăm dreptatea, ci să suportăm asemenea Domnului Isus, care, atunci „când era insultat, nu răspundea cu insulte; şi când suferea, nu ameninţa, ci Se încredinţa în mâinile Celui care judecă drept“ (1 Petru 2.23). De asemenea, ar trebui să fim siguri că nu este vorba doar de un zvon sau de o imaginaţie, de o combinaţie a minţii noastre.

Aici mai este însă şi o altă problemă, căreia cred că nu‑i acordăm suficientă atenţie: fratele meu a păcătuit, el nu poate fi fericit cu adevărat. „Să mustri pe aproapele tău şi să nu suferi păcatul în el“ (Levitic 19.17; vezi nota de subsol). Dragostea este cel mai bun sfătuitor în asemenea cazuri şi nu este dragoste cât timp sufăr păcatul în fratele meu. Dragostea însă nu aşteaptă până când fratele meu vine la mine, ci ea însăşi merge la el, nu pentru a se justifica, nici pentru a‑şi „spune în sfârşit părerea“, ci pentru a‑l câştiga pe fratele. Acesta trebuie să fie scopul mustrării „între tine şi el singur“. „Mustrare“ înseamnă a‑i prezenta purtarea sa rea, pentru ca el să‑şi dea seama de aceasta şi să‑şi pună viaţa în rânduială potrivit cu voia lui Dumnezeu.

„Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău“. Cât de plăcută este această expresie: „ai câştigat“! Ea arată că dragostea a fost activă în spiritul lui Hristos. Astfel dragostea „acoperă o mulţime de păcate“ (1 Petru 4.8) şi nimeni nu va afla vreodată un cuvânt despre cele întâmplate.

Petru întreabă la puţin timp după aceste cuvinte ale Domnului, de câte ori să‑l ierte pe fratele său când acesta ar păcătui împotriva sa: „până la şapte ori?“. Desigur, i s‑a părut că este foarte îngăduitor. Dar Domnul Isus i‑a răspuns atunci lui Petru şi ne spune şi nouă astăzi: „Nu îţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte“ (Matei 18.22). Iar după aceea urmează pilda împăratului care s‑a socotit cu robii săi. Cât de îngrozitoare este starea morală a aceluia căruia i s‑a iertat o datorie atât de mare, dar care a fost neîndurător faţă de unul dintre tovarăşii lui, pe care „l‑a strâns de gât“, zicându‑i: „Plăteşte‑mi ce eşti dator“ (versetul 28)! Să nu se găsească niciodată aşa ceva în limbajul nostru; nu „plăteşte‑mi“, ci „ai câştigat pe fratele tău“ – câştigat – acest lucru ni‑l pune Domnul Isus înaintea inimilor.

Se poate închide inima fratelui faţă de dragostea care caută să‑l câştige? Domnul Isus, într‑adevăr, sugerează şi această posibilitate:

„Dar, dacă nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca prin gura a doi martori sau a trei să fie întărită orice vorbă“ (Matei 18.16).

Aici Domnul ne arată următorul pas în tratarea răului aflat într‑un frate, un pas care se află între o atitudine individuală şi una publică. Harul caută să‑l protejeze pe fratele, dar nu poate proteja păcatul. Astfel, fratele împotriva căruia s‑a săvârşit păcatul nu ar trebui să lase problema numai în seama sa; el ar trebui să ia cu sine doi sau trei martori, pentru a confirma, în prezenţa lor, problema de care este vorba. În acest al doilea pas nu este vorba de demascare, ci de a spune adevărul în mod drept, pentru a atinge astfel conştiinţa fratelui.

Adunarea locală

Dacă şi cel de‑al doilea pas rămâne fără succes, atunci, după cuvintele Domnului, trebuie să urmeze un al treilea pas, sau chiar un al patrulea – paşi care devin tot mai serioşi şi cântăresc tot mai greu.

„Dacă nu vrea să asculte de ei, spune‑l adunării: şi dacă nu vrea să asculte nici de adunare, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş“ (Matei 18.17).

Este oare posibil ca fratele să rămână nepăsător faţă de cei doi sau trei care vin la el? Este oare posibil să nu‑i accepte pe martorii dragostei lui Hristos şi să nu asculte nici de adunare? Da, este posibil! Atât de împietrită poate fi inima unui „frate“! Atât de duri ne poate face nenorocita voinţă proprie, încât să dezaprobăm harul şi adevărul! Care este urmarea unei astfel de împotriviri, care în ochii lui Dumnezeu este ca nelegiuirea şi idolatria? (1 Samuel 15.23). „Să‑ţi fie ca unul dintre naţiuni sau vameş“. Să fim atenţi, se spune: „Să‑ţi fie (ţie)…“. Aici încă nu este vorba de acţiunea adunării, ci fratele nu trebuie să‑l mai recunoască în continuare ca frate pe acela care a păcătuit împotriva lui şi s‑a caracterizat prin atâta voinţă proprie; ar trebui să‑l considere ca pe un păgân.

Ce întorsătură serioasă! Cel care în versetul anterior a fost numit „frate“ trebuie acum să fie tratat ca un păgân sau ca un vameş. Nu se susţine că el nu ar fi frate; dar relaţia personală cu el s‑a rupt. Iată unde ne poate conduce tăria voinţei proprii! Şi s‑ar putea ca împrejurări minore să fi fost cauza care a dus la această stare. Dar mândria de neînduplecat şi vinovăţia au condus în final la situaţia ca el să nu mai poată fi recunoscut ca frate. După cum am spus, aici nu este vorba de disciplinare din partea adunării, ci doar de disciplinare personală din partea fratelui faţă de cel care a păcătuit împotriva sa. Versetul următor arată că este posibil ca adunarea să meargă înainte cu cel care a păcătuit şi că acesta poate deveni o problemă şi pentru ea. Dar versetul nostru nu vorbeşte de disciplinare din partea adunării.

Până acum am arătat că Domnul Isus, într‑un fel demn de remarcat, a introdus adunarea ca autoritate supremă, în faţa căreia trebuie adus cazul: „spune‑l adunării“; „dacă nu va asculta nici de adunare…“. Ce înseamnă aici cuvântul „adunare“? Acest lucru este foarte important pentru înţelegerea a ceea ce ni se pune în faţă în continuare. În Matei 16, Domnul a vorbit pentru prima data despre Adunarea Sa şi a spus că El o va zidi. Prin aceasta El desemnează, în mod evident, întreaga Adunare, dacă pot spune aşa, adică suma tuturor celor mântuiţi din vremea harului. El o zideşte din ziua Cincizecimii până când va reveni.

Dar, în versetul nostru, expresia: „adunare“ nu se referă exact la aceasta, ci Domnul Isus vorbeşte acum în mod evident despre adunarea lui Dumnezeu din acel loc, din care făceau parte cei doi fraţi. De aceasta Se ocupă Domnul în versetul de faţă şi în cele următoare: de adunarea lui Dumnezeu dintr‑un loc; şi facem bine dacă ţinem cont de acest lucru în cercetarea versetelor următoare. Este aceeaşi latură pe care o vom găsi prezentată mai târziu în epistolele lui Pavel. Să ne gândim doar la începutul epistolei întâi către Corinteni: „către adunarea lui Dumnezeu care este în Corint“. Adunarea locală a luat, într‑un anumit sens, locul sinagogii, pentru menţinerea sfinţeniei lui Dumnezeu. În mâinile ei se află cazul pentru decizia finală. În versetul 20 al capitolului nostru ea este definită apoi ca „adunare pentru Numele Său“.

Disciplina părintească

Înainte de a privi în continuare Matei 18.15‑20 şi înainte de a vorbi despre disciplina eclesiastică, aş exprima câteva gânduri scurte referitoare la un alt fel de disciplină, care se situează între cea frăţească şi cea din partea adunării. Am putea să o numim disciplina părintească.

Deja denumirea acestor trei feluri de disciplină dovedeşte că prin „disciplinare“ nu se înţelege doar „excluderea“ sau darea afară. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, mai există şi alte forme mai blânde de disciplinare, care ar trebui aplicate în cazuri concrete, ca să nu ajungem la forma extremă a disciplinării. Disciplinare nu înseamnă doar „pedeapsă“ – acesta ar fi un gând greşit – dar ea include în orice caz preocuparea cu răul. Am văzut cum ar trebui să se ocupe fratele, în duhul harului, de fratele său, din pricina păcatului pe care l‑a săvârşit împotriva sa. Aceasta a fost deja o disciplinare, însă în felul cel mai blând. Vom vedea în continuare că există anumite păcate de care trebuie să se ocupe adunarea. Dar harul lui Dumnezeu este atent totdeauna să ţină cât mai restrâns cercul celor care se preocupă cu tratarea răului. Ar trebui să avem în vedere acest lucru şi să nu facem din orice rău o problemă a adunării.

Ce se înţelege prin disciplinare părintească arată clar Galateni 6.1:

„Fraţilor, chiar dacă va fi căzut un om în vreo greşeală, voi cei spirituali îndreptaţi pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, fiind atent la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu“.

Aici nu este vorba de păcat săvârşit împotriva unei persoane, ci de un frate care a căzut într‑o greşeală, iar fraţi spirituali care iau cunoştinţă de acest fapt trebuie să‑l ridice cu duhul blândeţii. Este slujba acelor fraţi care sunt „duhovniceşti“ şi în felul acesta sunt capabili să se ocupe de aceia care, în privinţa stării lor spirituale momentane, stau „mai prejos“ decât ei. Acesta este principiul disciplinării şi al purtării de grijă părinteşti, un principiu caracterizat prin superioritate personală.

Pe nimeni să nu deranjeze expresiile: „a sta mai jos“ şi „superioritate personală“! Prin superioritate personală nu trebuie să se înţeleagă ceva ce posedă un om în sine însuşi şi nici o atitudine de superioritate pe care ar putea să o adopte cineva faţă de semenul său. Nu, ci este vorba despre maturitate duhovnicească şi morală sau, altfel spus, această superioritate îşi găseşte explicaţia în acea maturitate duhovnicească şi morală care este rezultatul umblării constante cu Domnul. Tatăl nu este în aceeaşi poziţie ca şi copilul. Chiar dacă se apleacă în dragoste şi har spre copilul neascultător, pentru a‑l face conştient de păcatul său, totuşi el îşi păstrează poziţia superiorităţii, oricât de mult s‑ar caracteriza acesta prin smerenie şi har. În această superioritate morală se află motivaţia pentru valoarea şi efectul acestui fel de disciplinare.

Aşa cum se ocupă tatăl de copilul său neascultător, tot aşa ar trebui să se aplece cei „duhovniceşti“, fraţi cu greutate morală, pentru a‑i ajuta pe aceia care au căzut în păcat. Numai dragostea este capabilă de o asemenea slujbă şi numai smerenia ne ţine în duhul blândeţii, luând seama „la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu“. Îngăduinţa faţă de slăbiciune şi faţă de lipsa de experienţă va caracteriza slujba unor asemenea fraţi; ei nu au uitat că, odinioară, şi ei înşişi au trecut prin toate acestea.

Disciplinarea părintească are de‑a face cu păcatele care nu sunt evidente. Cât de binecuvântată este această slujbă care se desfăşoară în ascuns! De am avea mai mulţi astfel de „părinţi“! Multe rele nu ar fi putut lua amploare, astfel încât să devină probleme ale adunării, dacă am fi fost pregătiţi şi capabili să ne „spălăm picioarele“ unii altora în dragoste şi după exemplul Domnului (Ioan 13.1‑15).

Disciplina din partea adunării

În Matei 18.18, Domnul Isus vorbeşte despre disciplinarea din partea adunării, despre legarea şi dezlegarea de către adunare, şi spune:

„Adevărat vă spun, orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer“ (Matei 18.18).

În capitolul 16, Domnul i‑a încredinţat lui Petru cheile Împărăţiei cerurilor şi l‑a învestit cu putere administrativă, folosind cuvinte foarte asemănătoare: „şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri“ (versetul 19). După cum ne arată primele capitole din Faptele Apostolilor, apostolul Petru a folosit această putere administrativă conform gândurilor lui Dumnezeu şi, de exemplu, a legat de Anania şi de Safira păcatul lor (Fapte 5.1‑11) şi i‑a dezlegat pe Corneliu şi pe cei din casa sa de păcat (capitolul 10.44‑48). Aceasta înseamnă a „lega“ şi a „dezlega“: a „lega“ păcatul de cineva şi a „dezlega“ de păcat, desigur, nu în legătură cu cerul şi nu în sens absolut, ci numai în privinţa domeniului încredinţat spre administrare aici pe pământ. Această autoritate o are acum Adunarea.

Unii vorbesc despre un succesor al lui Petru. Adevărata succesiune „apostolică“ se găseşte în adunarea locală, în aceia care se adună pentru Numele Său, chiar dacă ar fi doi sau trei. Despre ei vorbeşte Domnul Isus în versetul acesta, când spune de repetate ori „voi“: „orice veţi…“. Puterea de a lega şi de a dezlega, ca exercitare practică a disciplinării, nu a fost transferată, după cuvântul Domnului, unui cler, ci a fost pusă în legătură cu strângerea locală a acelora care se adună pentru Numele Său. Versetul 20 ne dă motivaţia faptului că acţiunile adunării locale sunt recunoscute în cer: autoritatea lor se întemeiază pe Domnul care Se află în mijlocul ei. În această autoritate, ea poate şi trebuie să acţioneze pentru Domnul Isus şi să „lege“ şi să „dezlege“, să „dea afară“ răul (1 Corinteni 5.13) şi să „permită“ participarea la Masa Domnului sau să „ierte“ (2 Corinteni 2.10), după cum o cere situaţia. Şi, pentru că ea acţionează în autoritatea Domnului şi reprezintă Adunarea lui Dumnezeu în acel loc, hotărârile ei sunt recunoscute în cer. Acest lucru înseamnă că hotărârile ei leagă şi adunările din toate locurile de pe pământ. Era imposibil ca cineva să fie dat afară ca „rău“ din adunarea din Corint şi să fie primit de credincioşii din Tesalonic! Dacă sentinţa a fost recunoscută în cer, care creştin ar avea atunci îndrăzneala să o dispreţuiască?

Desigur, acţiunile de disciplinare ale Adunării nu sunt însoţite de efecte miraculoase sau de demonstraţii de forţă şi poate că, în ochii lumii, pare lipsit de importanţă dacă cineva, din cauza unui păcat serios, este dat sau nu este dat afară ca rău din mijlocul unei adunări a lui Dumnezeu. Dar ce har şi ce mângâiere este că Domnul a dat Adunării din toate timpurile autoritatea de a lega şi de a dezlega pe pământ, acţiunile ei fiind recunoscute în cer! Acest lucru a fost atunci, pe când Domnul a rostit aceste cuvinte, ceva cu totul nou. Şi chiar dacă lumea consideră o lucrare de disciplinare din partea adunării ca fiind slabă şi fără efect, ea reprezintă, în realitate, dacă este făcută sub conducerea Duhului Sfânt, un act de putere, deoarece nicio altă autoritate de pe pământ nu‑i poate anula valabilitatea.

În acest loc aş vrea să vorbesc despre un aspect în legătură cu nesocotirea hotărârii unei adunări locale, aspect care în practica vieţii de adunare a creat deja multe probleme. Uneori, unii dintre aceia care au fost daţi afară din adunare ca răi au afirmat că, în urma mărturisirii lor înaintea lui Dumnezeu, El le‑a iertat toate păcatele care au dus la excluderea lor şi astfel ei ar fi din nou în starea în care erau înaintea excluderii lor, fie că adunarea înţelege sau nu acest lucru. Este corect? Poate fi aplicat aici, după cum se argumentează, principiul din 1 Ioan 1.9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate“?

Cine argumentează astfel se înşală de două ori. Întâi el trece cu vederea că locul din 1 Ioan 1.9 nu are nimic de‑a face cu disciplinarea din partea adunării, ci se referă (făcând abstracţie de aplicarea de principiu la păcătosul pregătit să‑şi mărturisească păcatul) la acţiunea lui Dumnezeu cu copiii Săi în căile cârmuirii Sale. În al doilea rând, el nu recunoaşte faptul că Adunarea lui Dumnezeu are puterea de „a ţine“ şi de „a ierta“ în mod administrativ păcatele pe pământ (vezi Matei 18.18; Ioan 20.23) şi că Dumnezeu recunoaşte în cer acţiunea de disciplină a unei adunări locale, care a acţionat în puterea Domnului, Cel care Se află în mijlocul ei. „Adevărat vă spun că ce veţi lega pe pământ va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer“. Acestea sunt cuvintele Domnului Isus.

Desigur, referitor la cer, Adunarea nu poate ierta păcatele, însă ea are împuternicirea de a decide cine este „înăuntru“ şi cine este „afară“; aceasta înseamnă „legarea“ şi „dezlegarea“. „Ţinerea“ şi „iertarea“ de păcate se referă la domeniul pe care i l‑a încredinţat Dumnezeu aici, pe pământ, cel al părtăşiei. Şi chiar dacă lumea sau cel pus sub disciplină dispreţuieşte acţiunea de disciplinare a Adunării, exercitată sub autoritatea Domnului, ea constituie, într‑adevăr, un act de putere, care nu poate fi anulat de nimic.

Se poate întâmpla ca cel supus disciplinei să ajungă, prin acţiunea harului lui Dumnezeu, la conştienţa păcatului şi să‑l recunoască înaintea lui Dumnezeu. Ce bine ar fi să existe tot mai multe astfel de cazuri! Atunci, referitor la căile Stăpânirii Sale, Dumnezeu l‑a iertat. Laudă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru aceasta! Dar, cu toate acestea, el este „afară“ în ceea ce priveşte raportul lui cu adunarea, şi nu este în niciun caz în situaţia de dinaintea excluderii. Atât timp cât adunarea nu „a iertat“ (2 Corinteni 2.7,10), nici Dumnezeu nu a iertat în această privinţă. Ca el să susţină totuşi că are „părtăşie“, deşi adunarea nu a „dezlegat“ încă, trădează nu numai necunoaşterea gândurilor lui Dumnezeu, ci şi o stare rea a inimii. O asemenea atitudine subminează autoritatea adunării, care‑L are pe Domnul în mijlocul ei. Dumnezeu însă nu va face niciodată acest lucru.

Astfel Domnul a purtat de grijă, în har, de toate lucrurile în Adunare şi pentru toate timpurile, în special pentru cele din urmă, oricât de grele ar fi acestea; şi dacă ne bazăm pe Cuvântul Său, atunci şi astăzi ne putem folosi de toate aceste resurse ale Sale. Bineînţeles că, în zilele noastre de ruină, un grup de credincioşi serioşi dintr‑un loc nu formează adunarea locală; de aceasta aparţin toţi sfinţii din acel loc. Dacă însă acel grup se adună pentru Numele Său, atunci ei beneficiază de prezenţa Domnului şi, prin aceasta, au autoritatea de a exercita disciplinarea din partea adunării. Nici chiar primii creştini nu au avut mai mult!

Observaţii şi îndemnuri cu privire la probleme de disciplină

Am pe inimă să prezint câteva gânduri de îndemn în legătură cu exercitarea disciplinării din partea Adunării, gânduri pentru care există un prilej serios. Fac acest lucru doar schematic, pentru a nu mă opri prea mult timp asupra lui. Subiectul este însă important pentru menţinerea ordinii în Adunare.

Înainte însă voi face o observaţie de principiu. Dacă este vorba despre ordinea în Adunare, atunci avem, fără îndoială, de‑a a face cu Adunarea în calitate de casă a lui Dumnezeu. Menţinerea ordinii în casa lui Dumnezeu poate fi realizată doar pe temelia adevărului despre acel unic Trup. Noi avem nevoie şi trebuie să deosebim diferite laturi ale adevărului – şi Cuvântul lui Dumnezeu o face – dar nu avem voie să le despărţim unele de altele. Cât rău nu s‑ar fi împiedicat în mijlocul poporului lui Dumnezeu dacă acest principiu ar fi fost respectat! Disciplinarea are loc, desigur, pentru menţinerea ordinii în casa lui Dumnezeu, dar Adunarea este şi un Trup, Trupul lui Hristos pe pământ, care îi cuprinde pe toţi credincioşii în viaţă. Dacă o adunare locală ia o hotărâre în privinţa „legării“ sau „dezlegării“, atunci acest lucru trebuie să se petreacă pe baza adevărului că din Trupul lui Hristos fac parte toţi credincioşii de pe pământ şi că această hotărâre îi atinge pe toţi. Cât de mari sunt atunci privilegiul şi responsabilitatea adunării locale; ea trebuie să reflecteze asupra imenselor consecinţe ale acţiunii ei! Cât de importantă este, pe de altă parte, şi datoria tuturor celorlalţi credincioşi de a recunoaşte acţiunea acelei adunări! Dacă „legarea“ şi „dezlegarea“ nu se face sau nu se acceptă pe temelia adevărului despre un singur Trup, atunci acest lucru duce inevitabil la alte sciziuni şi destrămări.

Pe acest fond se pot contura, într‑o formă foarte concisă, alte observaţii deosebit de importante:

1. Legarea sau dezlegarea se poate face doar de către adunare, nu de către fraţi sau de către o strângere a fraţilor. Trebuie angrenată conştiinţa întregii adunări. De aceea ar trebui să i se facă accesibile suficiente informaţii şi să i se pună la dispoziţie timp suficient. Tăcerea din partea unor fraţi înseamnă aprobare.

2. Dacă cineva trebuie exclus, acest fapt are ca scop menţinerea sfinţeniei lui Dumnezeu în casa Sa şi reabilitarea păcătosului.

3. Adunarea nu este o instanţă. Ea este în stare să acţioneze după voia lui Dumnezeu numai atunci când consideră răul ca fiind al ei şi când suferă din cauza necinstirii Domnului în mijlocul ei (1 Corinteni 5.2).

4. Numai în cazul unui păcat evident, dovedit, poate acţiona adunarea şi poate exclude pe cineva ca fiind rău. Presupuneri, păreri, afirmaţii şi bănuieli nedovedite nu sunt suficiente pentru aceasta. Nu este o învoială între oameni, ci este o chestiune care ţine de voia lui Dumnezeu. Ce se face, trebuie făcut în Numele Domnului (1 Corinteni 5.4).

5. În principiu, fraţii din altă localitate ar trebui să pornească de la faptul că o adunare locală a acţionat într‑un anumit caz în puterea şi autoritatea Domnului care Se află în mijlocul ei. Ca regulă, hotărârea ei ar trebui recunoscută chiar atunci când s‑ar ridica anumite îndoieli în privinţa corectitudinii ei.

6. O adunare locală nu este lipsită de greşeli. Ea poate fi într‑o stare duhovnicească slabă şi poate pronunţa hotărâri greşite. Aceste hotărâri greşite nu sunt recunoscute în cer. Adunarea nu este mai presus de Domnul, ci Domnul este mai presus de ea. Domnul va aplica mijloace potrivite (lămurire, disciplinare) pentru a aduce adunarea la convingere şi la smerenie. Iar cel supus disciplinei pe nedrept trebuie să ia asupra sa smerirea din partea lui Dumnezeu şi să nădăjduiască în El.

7. Adunarea nu acţionează după principii democratice. Fiecare glas duhovnicesc trebuie ascultat. Glasurile neduhovniceşti, dimpotrivă, nu ar trebui să poată împiedica ducerea la îndeplinire a voii lui Dumnezeu. Unanimitatea este de dorit, dar ea nu este o condiţie a acţionării. „Pedeapsa care i‑a fost dată de cei mai mulţi“ (2 Corinteni 2.6) – aceasta înseamnă că majoritatea adunării trebuie să acţioneze. Dacă acest lucru nu este posibil, pentru că adunarea este prea slabă sau pentru că nu este unită, atunci ea trebuie să‑L aştepte în smerenie pe Dumnezeu. Dacă acţionează doar un grup, chiar dacă este majoritar, dar care ştie că mulţi sunt împotriva sa, atunci acelei acţiuni îi lipseşte greutatea necesară a celor mulţi, iar acest lucru duce, de regulă, la complicaţii şi la alte necinstiri ale Domnului.

8. Dacă cineva consideră că nu se poate asocia cu decizia unei adunări, atunci el trebuie să prezinte gândurile sale înaintea adunării – şi aceasta ar trebui să le chibzuiască în mod serios înaintea Domnului – dar el să nu încerce prin agitaţie repetată să submineze acea decizie; şi nici adunarea să nu stăpânească asupra conştiinţei fiecăruia în parte. Cineva, care în mod conştient şi pe o perioadă mai lungă se situează de partea unui exclus şi prin aceasta se dovedeşte el însuşi ca rău, acela, în final, dacă toate încercările de îndreptare au rămas fără rezultat, trebuie aşezat în acelaşi loc cu cel cu care preferă părtăşia, adică trebuie de asemenea exclus.

9. Cineva care este exclus nu mai este obiectul disciplinării părinteşti a unor fraţi în parte. Orice „slujbă pastorală“ faţă de cineva exclus este o negare a faptului că toate ostenelile de slujbă pastorală au fost zadarnice şi că el acum este „afară“. „Dar, pe cei de afară, îi judecă Dumnezeu“ (1 Corinteni 5.13). Un exclus este în mâna lui Dumnezeu, Singurul care‑l poate îndrepta. Dacă se arată totuşi semne de îndreptare, cel exclus ocupându‑şi în smerenie locul şi venind din nou sub Cuvântul lui Dumnezeu, atunci fraţii din acel loc vor căuta, la timpul potrivit, o discuţie cu el. Dar încercările individuale sunt o subminare a hotărârii adunării; ele sunt doar o piedică în calea lucrării lui Dumnezeu pentru îndreptarea sufletului.

10.Relaţiile de rudenie directe (soţi, copii, părinţi) nu sunt întrerupte prin excluderea unei părţi, deoarece ele sunt după ordinea creaţiei lui Dumnezeu şi nu se situează pe terenul Adunării. Cuvântul „cu unul ca acesta nici să nu mâncaţi“ (1 Corinteni 5.11) nu poate fi aplicat la soţ şi soţie, dacă una din părţi trebuie exclusă, ci mai degrabă desemnează atitudinea adunării faţă de cel exclus. Un contact liber, neîngrădit, cu cineva exclus care îţi este rudă mai îndepărtată, desigur, nu este după gândurile Dumnezeu. Da, chiar şi cei mai apropiaţi trebuie să se ferească, în ce priveşte relaţiile spirituale, de a avea părtăşie cu cel exclus. Şi relaţiile precedente cu cel exclus sunt afectate de excludere. Nu se poate trece peste această ruptură, de exemplu, discutând despre lucruri ale adunării cu cel exclus. Credincioşii aflaţi în astfel de relaţii delicate vor avea nevoie de foarte multă înţelepciune şi de foarte mult har pentru a se purta corect în toate situaţiile vieţii obişnuite.

11. O adunare care refuză să exercite disciplinarea dumnezeiască va înceta, mai devreme sau mai târziu, de a mai fi o reprezentare locală a Adunării – dacă a fost vreodată înainte.

Învoirea pentru rugăciune

Dacă cugetăm puţin asupra gândurilor exprimate despre disciplinarea din partea adunării, dacă avem în faţa ochilor seriozitatea şi consecinţele acţiunii ei, atunci ne devine conştientă greutatea răspunderii noastre şi întreaga noastră slăbiciune în a o împlini, iar acest lucru ne conduce urgent la rugăciune. Ce har că Domnul ne cunoaşte nevoile şi că ne dă în Matei 18.19 o preţioasă făgăduinţă:

„Din nou vă spun că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ asupra oricărui lucru, orice ar cere, li se va face de la Tatăl Meu care este în ceruri“ (Matei 18.19).

Nu este întotdeauna uşor să recunoaştem gândurile lui Dumnezeu privind acceptarea sau excluderea. De asemenea, El nu ne‑a dat în Sfânta Scriptură o „carte de reţete“, în care să fie descrise diversele cazuri şi să fie stabilite modurile de acţiune corespunzătoare. În general ne‑a lăsat principii, fără să lipsească însă exemplele, care nu reprezintă niciodată o „listă“ completă. Acum este misiunea noastră de a recunoaşte, în dependenţă de Dumnezeu, care principiu trebuie aplicat într‑un anumit caz. Acest lucru nu se petrece niciodată fără frământări lăuntrice; şi este bine aşa, deoarece Domnul vrea să ne ţină în dependenţă faţă de El şi să ne păzească, astfel încât să nu acţionăm rece, dogmatic.

De aceea nu este doar semnificativ, ci şi de o mare mângâiere faptul că Domnul Isus, după ce a vorbit despre legarea şi dezlegarea făcute de Adunare şi a arătat că ea trebuie să acţioneze ca reprezentantă a Lui pe pământ, adaugă acum această făgăduinţă. El le asigură ajutorul Său, nu doar pentru un caz sau altul de disciplinare din partea adunării, ci – şi cât de mult corespunde aceasta Lui şi harului Său! – pentru un lucru „oarecare“, pe care s‑ar învoi să‑l ceară. Tatăl Său care este în ceruri îl va îndeplini. Cuvântul grecesc pentru „a se învoi“ se regăseşte în cuvântul nostru „simfonie“ şi mai înseamnă „a corespunde“. Domnul vorbeşte deci despre rugăciunea comună, la care inimile participanţilor sunt în concordanţă, în armonie, asupra lucrurilor pe care le cer. Aceasta nu înseamnă altceva decât că voinţa proprie a fiecăruia este lăsată deoparte, astfel încât Domnul să poată satisface cererile.

După părerea mea, această legătură dovedeşte clar că în acest text este vorba despre strângerea Adunării pentru rugăciune, şi nu despre rugăciunea personală a doi sau trei credincioşi. Principiul de bază exprimat în versetul 20 este motivaţia versetelor 18 şi 19, anume pentru autoritatea Adunării de a lega şi dezlega şi pentru ascultarea rugăciunilor ei de către Tatăl. Prezenţa personală a Domnului Isus în mijlocul celor adunaţi pentru Numele Său este garanţia pentru acţiunea şi rugăciunile lor. Ei sunt adunaţi ca Adunare şi deci autorizaţi să lege şi să dezlege. Şi rugăciunea lor în armonie, mai ales când ei cer lumina dumnezeiască în problemele disciplinei, este ascultată de Tatăl, fiindcă Hristos este în mijlocul lor. Credincioşii, în mod individual, nu au niciodată autoritatea pentru exercitarea disciplinării din partea Adunării. Tocmai acesta este gândul central aici.

Doi dintre voi

Dacă Domnul Isus vorbeşte totuşi de „doi“ care se învoiesc în rugăciune, atunci aceasta este un har nespus, deoarece El numeşte cel mai mic număr posibil pentru o acţiune comună. Se poate ca, într‑un loc sau altul să fi fost doar doi sau trei ucenici sau că ceilalţi – şi probabil că la aceasta se referă „doi dintre voi“ – nu şi‑au văzut responsabilitatea: Domnul o descoperă acelora care o văd şi acţionează în conformitate cu ea. Expresia „doi dintre voi“ nu trebuie să însemne sau să presupună neapărat ruina poporului Său, dar El S‑a îngrijit şi de acest caz extrem, în care sunt doar doi. Aceasta este într‑adevăr o adâncă mângâiere. Şi chiar dacă cei „doi dintre voi“ nu sunt întreaga adunare din acea localitate, ei au, dacă sunt adunaţi pentru Numele Său, prezenţa Sa şi, cu aceasta, autoritatea de a acţiona pentru El conform gândurilor Sale.

Un exemplu din viaţa politică va ilustra acest lucru. Parlamentul este împuternicit să dea legi care sunt valabile pentru tot poporul. Acum se poate, şi asemenea cazuri s‑au petrecut, ca la o anumită şedinţă a parlamentului să lipsească un număr mare de reprezentanţi ai poporului, din lipsă de interes. Atunci, cei care participă la şedinţă nu reprezintă nici pe departe întregul parlament; ei sunt poate doar o infimă parte a acestuia. Totuşi, parlamentarii care au participat la adunarea de hotărâre sunt îndreptăţiţi să ia decizii în numele poporului, şi ei o fac. Pe de altă parte, doi sau trei parlamentari care se întâlnesc undeva în mod particular nu sunt împuterniciţi să exercite funcţia legiuitoare. Nici chiar dacă s‑ar aduna undeva două sau trei sute de parlamentari, în mod particular, după gândurile lor, ei nu sunt adunaţi „ca parlament“, şi deci nu au autoritatea de a acţiona în numele lui.

De aceea, pentru a reveni la subiectul nostru, este atât de important ca cei credincioşi să se întrunească „ca Adunare“, să fie adunaţi „pentru Numele Său“.

 

Hendrik L. Heijkoop

Disciplina în Adunare

D

orim să cercetăm câteva principii din Cuvântul lui Dumnezeu, după care ar trebui să se orienteze exercitarea disciplinei în Adunare, în diferite situaţii, forme şi relaţii (Iacov 1.2‑8,22‑27; Efeseni 5.18‑21).

Capitolul 1

2 Corinteni 2.9‑11

Responsabilitatea. Sunt două puncte care ne arată însemnătatea sfântă a acestui subiect şi ele necesită întreaga noastră atenţie. Responsabilitatea Adunării este deosebit de importantă; ea trebuie să păstreze intacte cinstea şi gloria Numelui Domnului Isus. Este Numele Aceluia care nu a fost primit de lume şi împotriva Căruia Satan a ridicat întreaga lume.

Ascultarea. Primul punct îl găsim în versetul 9: „ca să cunosc, punându‑vă la încercare, dacă sunteţi ascultători în toate“. Problema ridicată aici este de a fi ascultători în toate privinţele. În lucrarea disciplinei nu putem vorbi de un drept, ci de o datorie; este o problemă de ascultare. Datoria Adunării este să împlinească voia lui Dumnezeu prin Duhul, aşa cum El ne‑a descoperit‑o în Cuvântul Său. Adunării nu‑i este permis să aibă propria ei voie sau propriile ei gânduri. Locul ei este în ascultare de Domnul, care are pe drept autoritate absolută şi conducerea deplină asupra noastră, aşa încât onoarea şi slava Numelui Său să fie menţinute printre noi.

Planurile lui Satan. Al doilea punct îl constituie planurile lui Satan (versetul 11). Pavel vorbeşte aici de planurile lui Satan, îndeosebi în legătură cu disciplina şi reabilitarea. Putem spune că acesta este punctul în care Satan are cel mai mult succes, deşi nu doar în probleme de disciplină şi de reabilitare vrea el să aducă neînţelegeri în mărturiile creştine, ci, de asemenea, îşi găseşte satisfacţia să stârnească ceartă între fraţi prin introducerea unor învăţături greşite cu privire la Persoana lui Hristos. Satan este foarte activ în planurile lui când este vorba de slava Numelui Domnului şi a mărturiei Sale.

Conştiinţa. Conştiinţa este un lucru deosebit. Care este atribuţia ei? Trebuie ţinut cont de faptul că ea nu este o călăuză sigură, prin ea însăşi. Adunarea are misiunea să păstreze slava şi onoarea Domnului şi ea are o conştiinţă care trebuie să fie activă în această direcţie. Onoarea datorată Domnului este o chestiune care ţine de conştiinţă. Dar poţi avea o conştiinţă bună numai dacă eşti pe deplin supus Duhului Sfânt şi voii lui Dumnezeu. Se cuvine deci ca Adunarea să aibă o conştiinţă, dar nu o conştiinţă condusă de gândurile, imaginaţiile şi înţelegerile noastre omeneşti, ci o conştiinţă care este supusă pe deplin Capului Adunării, ascultătoare şi devotată faţă de Cuvântul Său.

Disciplină şi unitate. În cazurile de disciplină, adunarea locală nu este independentă. Mai simplu spus, adunarea locală nu acţionează despărţită de celelalte. Disciplina exercitată pe plan local trebuie să fie o manifestare a unităţii Adunării lui Dumnezeu. În umblarea sa, adunarea locală reprezintă Adunarea ca întreg. Dacă este strânsă în Numele Domnului Isus, ea este împuternicită să acţioneze ca adunare, chiar dacă într‑un loc sunt numai doi sau trei care se adună pentru a reprezenta Adunarea lui Dumnezeu. Disciplina nu este numai o problemă a adunării locale, ci a întregii Adunări a lui Dumnezeu şi, ca urmare, toată Adunarea este inclusă. De aceea nu este de ajuns ca să se ţină cont numai de conştiinţa mărturiei locale, ci şi de conştiinţa întregii Adunări. Fiecare caz local de disciplină se cuvine să fie în aşa fel tratat încât să mulţumească conştiinţa întregii Adunări. Hotărârea luată trebuie să fie recunoscută de întreaga Adunare sau, mai exact, de cei care se adună pe adevărata temelie a unităţii, ei fiind aceia care dau expresie adevăratului caracter al Adunării. Într‑un timp de ruină, ca acesta în care trăim şi noi, cei care formează adunarea locală nu se strâng cu toţii pe principiul unităţii Trupului. De aceea, nu vorbim despre cei care nu sunt obişnuiţi să se strângă aşa cum cere Dumnezeu în Cuvântul Său.

În zilele noastre, vrăjmaşul vine cu un duh de independenţă. Cu acest duh atacă principiul unităţii Adunării, căutând să înlăture conştiinţa supusă Duhului şi voii Domnului. De exemplu, o mărturie locală care se ocupă numai de problemele proprii şi nu vrea să aibă legături cu problemele altor mărturii va da naştere mai multor grupări. Nu numai o persoană, ci şi adunarea are legătură, de la un anumit punct, cu problema conştiinţei. Profeţii vorbeau conştiinţei întregului Israel. Când este vorba de disciplină, principalul gând care trebuie să aibă prioritate este ca toţi să fie convinşi că trebuie să lucreze drept, ca în faţa lui Dumnezeu. În problemele de disciplină, adunarea locală trebuie să se dovedească curată în privinţa respectivă. Criteriul căruia trebuie să se supună conştiinţa este Cuvântul lui Dumnezeu. „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să vorbiţi toţi în acelaşi fel şi să nu fie dezbinări între voi, ci să fiţi desăvârşit uniţi în acelaşi gând şi în aceeaşi părere“ (1 Corinteni 1.10).

Matei 17.24‑27; 18.1‑35

Versetele 17 şi 20 sunt singurele din capitolul 18 în care este vorba de Adunare. Dar este bine să luăm seama la legătura cu celelalte versete din capitol. Este important să vedem contextul în care se desfăşoară legarea şi dezlegarea exercitată de adunare, astfel încât tot ce se face cu privire la disciplină să fie manifestarea voii Domnului şi a umblării prin Duhul.

Smerenia. La sfârşitul capitolului 17 Îl vedem pe Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care cunoaşte totul şi are toată puterea în cer şi pe pământ, smerindu‑Se pe Sine Însuşi. Petru a micşorat demnitatea Fiului Dumnezeului Celui viu, socotind că era necesar ca El să plătească taxa pentru templu. Dar Domnul Isus nu‑l mustră pentru această nedreptate, ci, în har, îl ridică la nivelul de libertate al fiilor (Matei 17.26). Domnul nu era obligat să plătească taxa pentru templu, dar El S‑a smerit pentru ca nu cumva să fie o pricină de poticnire pentru cineva. La fel trebuie să facem şi noi dacă vrem să călcăm pe urmele Domnului nostru scump, care este Capul Adunării (Efeseni 1.23; Coloseni 1.18). Domnul a spus lui Petru: „ca să nu‑i facem să se poticnească“ (versetul 27). Îl vedem aici pe Domnul slavei, Singurul care are putere peste toate, chiar şi peste peştii mării, plătind taxa pentru templu, pe care nu era dator s‑o plătească. Acest adevăr trebuie să fie un exemplu şi pentru noi, să ne facă să renunţăm la drepturile noastre şi, în dragoste, să nu dăm altora niciun prilej de poticnire. Primul principiu pe care‑l învăţăm aici este să renunţăm la drepturile noastre. Chemarea noastră este să ne smerim şi să ne supunem, ca să nu dăm prilej de poticnire.

La începutul capitolului 18, ucenicii întreabă cine este cel mai mare în Împărăţia cerurilor. Domnul răspunde că mai întâi trebuie să devenim mici. Cel mai mare este Domnul, care S‑a smerit aşa de mult coborând în locurile cele mai de jos, după care a fost înălţat nespus de mult. Nu putem intra în Împărăţia cerurilor dacă nu ne smerim (versetul 3). În versetul 6 vedem cât de serios tratează Domnul pricinile de poticnire (supărările cauzate cuiva). Aici inima Sa (nu numai slava Sa) este legată de unul din aceşti micuţi care cred în El. Atât de mult i‑a preţuit, încât Şi‑a dat viaţa pentru ei. Legându‑Şi inima şi slava de aceşti micuţi, El spune: „Dar oricui va face să se poticnească unul dintre aceşti micuţi care cred în Mine, îi este de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară şi să fie scufundat în adâncul mării“.

Aceasta arată preţuirea Domnului faţă de aceşti micuţi, şi cât de sever judecă El o singură supărare făcută unuia dintre ei. Domnul spune că unui astfel de om i‑ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie înecat în adâncul mării, decât să rămână în viaţă şi să facă supărare acestor micuţi. Dacă am lua în serios gravitatea acestor pricini de poticnire, ne‑am feri de a supăra pe vreunul din copiii lui Dumnezeu. În Matei 18.7 se spune: „Vai de lume, din pricina prilejurilor de poticnire“. Mai presus de toate, Domnul spune: „vai de omul prin care vine prilejul de poticnire“ (vezi de asemenea 1 Ioan 2.10).

Eul (carnea). În versetele 8 şi 9, mâna ne vorbeşte despre slujbă; piciorul, despre umblare, comportament; ochiul, despre privire. Dacă în comportamentul sau gândirea mea este ceva ce nu sunt încredinţat că este bun, acel lucru trebuie tratat cu toată severitatea. Tot ce este din fire trebuie înlăturat; nu poate fi folositor nici pentru mine, nici pentru fratele meu. Nimeni nu poate, în cazuri de disciplină, când este în joc onoarea şi slava Domnului, să‑şi aducă aportul, dacă nu s‑a judecat pe sine însuşi şi dacă, potrivit contextului, nu şi‑a tăiat mâna, piciorul sau nu şi‑a scos ochiul.

Duhul harului. În versetele 10 şi 14, Domnul ne prezintă duhul harului aşa cum este manifestat în Tatăl şi în Fiul. Ar putea oare Duhul Sfânt – care locuieşte în cel credincios şi îl călăuzeşte – să manifeste, în conduita acestuia, un alt fel de duh? Domnul ne atenţionează: „vegheaţi să nu dispreţuiţi pe cineva, chiar şi pe cel mai neînsemnat!“ Tatăl poartă de grijă de aceşti micuţi şi îi preţuieşte foarte mult. El dă îngerilor acestor micuţi un loc în prezenţa Sa. Domnul Isus a venit să mântuiască ce era pierdut. El este gata să caute pe cei pierduţi. Dacă vreunul se rătăceşte, îl caută şi, când îl găseşte, Se bucură în inima Sa. Domnul arată cu claritate care este voia Tatălui. Nu este voia Tatălui să se piardă niciunul dintre aceşti micuţi.

Matei 18.15‑18 ne aduce în sfera harului, aşa cum Domnul nostru S‑a arătat în zilele acelea şi cum Se arată şi astăzi: dând totul pentru a salva. El nu vrea ca vreunul să se piardă. Astfel Dumnezeu vrea ca noi să devenim canale ale harului Său către alţii. Dar mai întâi trebuie să ne judecăm pe noi înşine, să judecăm propriile noastre căi şi gânduri, înainte de a fi capabili de a judeca manifestările carnale din alţii. Inima nu are voie să dispreţuiască nici pe cel mai mic dintre cei răscumpăraţi. Trebuie să fim plini de duhul harului Tatălui şi Fiului, astfel încât eul să capituleze datorită dragostei care domină inima şi să fim conduşi spre a lucra neobosiţi în duhul harului şi al dragostei, pentru a câştiga pe fratele care a păcătuit împotriva noastră.

Abateri personale

Primul pas. În versetul 15 este vorba de un lucru personal, şi nu de o problemă a adunării. Nu este numai o bănuială că fratele a păcătuit, ci este o realitate: „fratele tău păcătuieşte împotriva ta“. Nu eu sunt vinovat faţă de el, ci el faţă de mine. Dreptatea este de partea mea, dar nu trebuie să fac caz de acest lucru, ci, dimpotrivă, trebuie să fiu un canal al harului lui Dumnezeu care îl caută pe cel rătăcit. Părtăşia între el şi Domnul este afectată. Rezolvarea problemei nu începe nicidecum prin a face public păcatul fratelui, ci trebuie să merg la el, pentru ca, prin har, să‑i câştig inima, să ajungă să‑şi mărturisească păcatul, iar părtăşia să poată fi refăcută (după ce păcatul a fost mărturisit).

Al doilea pas. Dacă primul pas nu reuşeşte, harul nu stă liniştit, ci caută alte inimi care gândesc în acelaşi duh – inimi pline de har – pentru a câştiga pe fratele rătăcit şi pentru a‑l recupera, prin judecată de sine şi pocăinţă, ca părtăşia să poată fi refăcută cu cel nedreptăţit, dar în mod deosebit părtăşia lui cu Dumnezeu.

Al treilea pas. Dacă toate acestea nu au avut niciun rezultat, abia acum cazul este adus în faţa adunării. Dacă primul sau al doilea pas s‑au încheiat cu bine, nu trebuie să mai ştie nimeni. Dar, dacă problema nu s‑a rezolvat prin niciunul din cele două mijloace, atunci trebuie ca lucrul acesta să fie adus la cunoştinţa adunării. Nu am voie să fiu indiferent faţă de păcatul fratelui meu.

În versetele 16 şi 17, martorii nu merg ca doar să depună mărturie, ci ei sunt canale ale harului pentru a câştiga pe cel a cărui umblare nu este corectă: „Dacă nu vrea să asculte de ei…“. Dacă harul nu atinge inima celui în cauză pentru a‑l conduce la mărturisirea păcatului, atunci trebuie spus adunării. Încă nu este un caz de disciplină, ci adunarea trebuie să caute să‑l ajute, în har, pe cel rătăcit. „…Şi, dacă nu vrea să asculte nici de adunare“ (Matei 18.17) înseamnă că s‑au epuizat toate resursele în încercarea de a‑l câştiga pe cel rătăcit. Acel frate a mers foarte departe (pe cât era posibil) în starea lui de împietrire. Atunci „să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş“, dar încă nu şi pentru adunare.

Manifestarea disciplinei. Dacă nu ascultă nici de adunare, atunci găsim în versetul 18 autoritatea de a lega şi de a dezlega, cu care sunt învestiţi cei strânşi în Numele Domnului Isus, avându‑L pe El în mijlocul lor.

Rugăciunea. Un lucru foarte important în legătură cu acest subiect este însemnătatea rugăciunii (versetul 19). Adunarea poate lega, dar ea mai are la dispoziţie şi puterea rugăciunii, care poate fi folosită şi în acest caz. Scopul disciplinei nu este de a scăpa de cineva, ci trebuie să urmărim reabilitarea respectivului (Proverbe 6.23). Vedem acest adevăr în 1 Corinteni 5, unde cel vinovat este zdrobit de Dumnezeu Însuşi şi apoi reabilitat de către El. Disciplina este o lucrare care aduce claritate în conştiinţă, restabileşte inima şi sufletul. În timpul disciplinei, puterea rugăciunii poate urmări persoana în cauză.

Cazul din 1 Corinteni 5 se deosebeşte foarte mult de cel din Matei 18. Ultimul nu este un păcat de curvie sau ceva asemănător, ci un păcat care implică doar persoana care l‑a comis şi pe cea împotriva căreia a fost comis. Acesta poate şi trebuie să fie rezolvat în prezenţa celor implicaţi. Dacă cel vinovat se împotriveşte harului, se recurge la disciplină. Dacă îndemnurile adunării sunt respinse, încăpăţânarea va fi descoperită. „Pentru că răzvrătirea este ca şi păcatul ghicirii şi încăpăţânarea ca nelegiuirea şi ca închinarea la idoli“ (1 Samuel 15.23).

În Matei 18 este vorba de un păcat înfăptuit împotriva unei persoane, dar mai târziu, dacă se stăruie în acea stare de încăpăţânare, cel vinovat poate fi pus sub disciplină din partea întregii adunări.

Capitolul 2

Disciplina adunării. În 1 Corinteni 5 este un caz de vinovăţie evidentă. Omul acela a trăit într‑un păcat care a fost cunoscut de toţi. Nu mai era vorba de o cercetare a cazului. Datoria adunării era clară: „Înlăturaţi din mijlocul vostru pe răul acela“ (1 Corinteni 5.13).

Părere de rău, smerenie şi rugăciune. În legătură cu disciplina efectuată de adunare trebuie să fim atenţi în mod deosebit la două lucruri. Primul îl găsim în versetul 2: „Şi voi v‑aţi îngâmfat şi nu v‑aţi mâhnit, mai degrabă, pentru ca acela care a făcut lucrul acesta să fie dat afară din mijlocul vostru“. Într‑un astfel de caz trebuie să existe mâhnire. Dacă adunarea poartă pe inima sa slava şi onoarea Domnului, şi El a fost necinstit de unul care se adună în Numele Său, atunci toată adunarea intră sub incidenţa acestei vinovăţii. Din acest motiv se cuvine ca toată adunarea să se umilească înaintea lui Dumnezeu. Ea este în legătură cu acele lucruri şi trebuie să sufere pentru aceasta. Cât de necesară este rugăciunea şi smerenia în astfel de cazuri extreme, când o persoană trebuie exclusă! Un astfel de caz trebuie să producă mâhnire din pricina ofensei aduse Numelui Domnului. Cum s‑ar putea curăţi cu adevărat o adunare dacă ea însăşi nu a stat pe genunchi, smerindu‑se şi recunoscând cu părere de rău ceea ce s‑a întâmplat în mijlocul ei?

Temelia disciplinei. Partea a doua a versetului 7 formează temelia disciplinei. „Ca să fiţi o plămădeală nouă, după cum voi sunteţi fără aluat.“ Aşa suntem în Hristos. În El suntem „o plămădeală nouă“. Aluatul cel vechi trebuie pus deoparte, pentru că suntem o creaţie nouă – aceasta este măsura şi testul pentru umblarea noastră. Dă viaţa noastră mărturie în faţa lui Dumnezeu despre ceea ce suntem prin jertfa scumpului nostru Domn? Trebuie să umblăm în puterea creaţiei celei noi, a noii naturi, a unei plămădeli noi. Dacă răul pătrunde, atunci nu mai suntem fără aluat. Biserica nu a reuşit să se păstreze în practică fără aluat, ca o plămădeală nouă. Aceasta este temelia disciplinei în acest capitol. Trebuie să fim în practică ceea ce suntem ca poziţie înaintea lui Dumnezeu.

Autoritatea apostolică. În versetul 3, apostolul Pavel vorbeşte de o judecată. Trebuie să facem deosebire între disciplina apostolică şi disciplina adunării. Apostolul avea o autoritate specială şi putea exercita o disciplină specială. El avea autoritatea şi răspunderea să facă acest lucru. În capitolul 4.20,21 citim că nu a vrut să se ducă în Corint, pentru a face uz de autoritatea sa apostolică, ca să exercite disciplina, ci l‑a trimis pe Timotei, pentru ca acesta să‑i facă conştienţi de propria lor responsabilitate. Apostolul le mai spune ce ar face el în cazul celui care păcătuise, dacă s‑ar afla la ei, şi le explică şi de ce ar face aşa: „…ca duhul lui (al curvarului) să fie mântuit în ziua Domnului“ (1 Corinteni 5.5). Cum am precizat mai înainte, păcatul din Corint era cunoscut în mod public. De aceea apostolul a putut spune fără şovăială care era judecata sa în virtutea autorităţii apostolice. Dacă ar fi mers la Corint, potrivit versetelor din 2 Corinteni 12.20,21 şi 13.1,2, Pavel ar fi judecat lucrurile cu autoritatea apostolică. Aceste principii sunt în concordanţă cu cele care trebuie să călăuzească adunarea. Mai întâi Pavel l‑a trimis la Corint pe Timotei; cu alte cuvinte, el încearcă prima dată să ajungă la inima şi conştiinţa lor, prin har. Iar dacă el însuşi avea să meargă mai târziu la ei şi avea să găsească certuri, gelozii, mânii, intrigi, vorbiri de rău, insinuări, îngâmfări, tulburări şi pe mulţi care nu s‑au pocăit de necurăţia lor, îi era teamă „ca nu cumva Dumnezeul meu să mă smerească între voi, şi să plâng pe mulţi“. Învăţăm de aici că este necesară părerea de rău, întristarea, înainte de a exercita disciplina. Atunci când Pavel va exercita disciplina, o va face sprijinit pe cuvântul a doi sau trei martori. În Deuteronom 13.12‑18 ne este arătat cum trebuie să ne comportăm dacă auzim un zvon. Să presupunem că auzim un zvon. Trebuie să stăm nepăsători? Nu! Dacă auzim vorbindu‑se că s‑a înfăptuit un lucru rău, un păcat, nu avem voie să stăm nepăsători. Nepăsarea înseamnă lipsă de sfinţenie. Ce trebuie făcut? „Să cauţi şi să cercetezi şi să întrebi cu deamănuntul“ (versetul 14). Aici găsim un principiu foarte important. Niciodată nu trebuie să fim nepăsători când auzim vorbindu‑se despre un rău; dar, în acelaşi timp, nu avem voie să acţionăm doar după zvonuri. Trebuie să facem cercetări, să căutăm, să întrebăm, pentru a ne convinge că ceea ce am auzit este adevărat şi sigur. Să cercetăm cazul cu toată stăruinţa. O astfel de cercetare ne va conduce la aflarea adevărului. Totul trebuie analizat cu grijă, prin Duhul lui Dumnezeu, pentru ca, pe de o parte să nu se facă caz de nişte fleacuri, iar pe de altă parte să nu se treacă cu vederea unele lucruri foarte clare. Pavel nu dorea să folosească nuiaua până când necesitatea acestui lucru nu ar fi fost dovedită prin mărturia a doi sau trei martori.

Cazuri care necesită măsuri extreme: excluderea. Excluderea este cazul extrem de măsură disciplinară. Trebuie să fim foarte atenţi când este cazul să ajungem aici. Această măsură este necesară când răul este real şi descoperit. Ea se aplică pentru ca Numele Domnului să nu fie dezonorat. Nu este un lucru pe care inimile noastre să‑l dorească. Să nu hrănim niciodată gândul de a da afară pe cineva pe baza unor zvonuri. Harul caută de la început reabilitarea unui suflet şi nu se gândeşte niciodată să scape de cineva pentru care a murit Hristos. În cazul păcatului curviei sau dacă unul care se numeşte frate este avar, închinător la idoli, calomniator, beţiv sau hoţ, toate acestea fiind lucruri care dezonorează Numele Domnului Isus, trebuie să căutăm restabilirea acelui suflet, dar nu cu gândul de a evita disciplina. Adunarea are dreptul dat de slava Domnului să dea acea persoană afară chiar şi atunci când îşi recunoaşte vinovăţia şi se smereşte profund. Acea necinstire care a fost adusă Domnului trebuie îndepărtată. În cazul în care cel vinovat arată părere de rău şi se smereşte cu adevărat sub măsura disciplinară de excludere, arătând că este una cu hotărârea adunării pentru ca ocara adusă Numelui Domnului să fie curăţită, atunci nu trebuie ţinut mult timp sub disciplină, ci se va arăta dragoste faţă de el (2 Corinteni 2.5‑8).

Măsuri disciplinare, altele decât excluderea. În 1 Tesaloniceni 5.14 avem o formă de disciplină care nu are legătură cu excluderea. „Vă îndemnăm dar, fraţilor, mustraţi pe cei în neorânduială, mângâiaţi pe cei descurajaţi, sprijiniţi pe cei slabi, fiţi îndelung răbdători faţă de toţi“. În această formă a disciplinei nu este nevoie de o acţiune din partea adunării, ci bărbaţi cu teamă de Domnul pot să dea îndemnuri personale. Cuvântul acesta îi are în vedere pe cei care trăiesc în neorânduială şi nu se supun. În a doua epistolă către tesaloniceni sunt prezentate semnele distinctive ale acestor persoane. Ei se amestecau în treburile altora şi mâncau pâinea celorlalţi, în loc să lucreze ca să‑şi câştige pâinea cinstit. Ei nu îmbărbătau prin cuvintele lor, iar lucrarea lor nu zidea. Pe unde treceau făceau neorânduială. Astfel de persoane erau unelte prin care cel rău îşi făcea lucrarea. Ei mergeau din casă în casă şi, în loc de a face pace şi de a îmbărbăta, se ţineau de nimicuri. Astfel de stări se găsesc adesea prin adunări. Există multă vorbire de rău cu privire la fraţi şi surori. Astfel de persoane nu‑şi judecă propriile lor probleme. Nu caută onoarea lui Dumnezeu. Şi, când se întâlnesc, probabil vorbesc cuvinte de har, dar nu drese cu sare (Coloseni 4.6). În această vreme, când sunt mulţi şomeri, dacă timpul lor nu este bine folosit, pericolul este mare. Gurile care vorbesc de rău şi cei care se amestecă în treburile altora trebuie mustraţi. În 2 Tesaloniceni 3.6‑14 găsim porunca Domnului către adunări cu privire la astfel de persoane. Astfel de oameni sunt neascultători faţă de Cuvântul Domnului care trebuie să ne conducă în umblarea noastră comună. Prima lucrare faţă de aceste persoane trebuie să fie un îndemn ziditor, personal (2 Timotei 2.23‑25). Dacă o astfel de persoană neglijează Cuvântul lui Dumnezeu şi nu ascultă de fraţi, atunci trebuie însemnată (2 Tesaloniceni 3.14). Cu o astfel de persoană nu trebuie să avem niciun fel de legături, însă nu este vorba de excludere. Persoana respectivă trebuie privită ca un frate, dar nu trebuie avut niciun fel de legătură cu ea, ca să îi fie ruşine. Însemnarea se face după o anumită perioadă de la momentul mustrării, timp în care s‑a dovedit că persoana respectivă nu a vrut să asculte. Prin această lucrare, a „însemnării“, acea persoană nu este exclusă, însă legăturile cu ea sunt întrerupte. Dacă se iveşte ocazia să ne întâlnim cu ea, i se poate atrage atenţia asupra umblării sale. Este bine să se menţină o anumită distanţare, ca respectivul să simtă dezaprobarea Domnului şi a adunării faţă de umblarea sa în neorânduială şi astfel să se desprindă din acea stare rea.

Mustrarea publică. Apostolul i‑a scris lui Timotei, în prima sa epistolă către acesta, despre răspunderea pe care o avea ca reprezentant al său (1 Timotei 1.3). El trebuia să lucreze fără prejudecăţi. Nimeni, nici chiar un bătrân sau unul care a slujit de mult timp, având o slujbă încredinţată de adunare, nu putea fi tratat preferenţial (capitolul 5.19,20). Însă nu trebuia să se ia nicio măsură până când nu era dovedită vina (versetul 19). Dacă păcatul era confirmat (nu în acelaşi caracter ca în 1 Corinteni 5, dar totuşi păcat) trebuia să fie mustrat în prezenţa tuturor. Scopul acestei mustrări era ca şi ceilalţi să se teamă (Deuteronom 19.20; 21.21; 1 Timotei 5.20). Să tragem învăţătură din aceste cuvinte, ca nu cumva să cădem şi noi în astfel de păcate. Când este vorba de un frate bătrân, suntem în pericol de a deveni părtinitori. Timotei însă trebuia să judece aceste lucruri fără prejudecăţi şi să nu facă nimic cu părtinire (1 Timotei 5.21). Cu toate că acum nu mai este prezentă autoritatea apostolică, acesta este standardul pentru umblarea în lucrare a slujitorilor (1 Timotei 3.15; 2 Timotei 2.2). Este un lucru serios când auzim de o persoană că a păcătuit. Dacă este ceva care L‑a necinstit în mod deschis pe Domnul şi nu s‑a pus în aplicare cazul extrem de excludere, atunci trebuie să fie făcută o mustrare publică. O mustrare publică este ceva ce nu vedem prea des. Dacă s‑ar aplica mai frecvent o astfel de măsură, astfel de cazuri de excludere ar fi mult mai rare. Dacă faţă de astfel de stări rele s‑ar aplica această măsură a mustrării publice la timpul potrivit, s‑ar ajunge foarte rar ca o persoană să fie exclusă. În acelaşi timp, această procedură i‑ar reţine şi pe alţii de a urma astfel de exemple rele. Însă mustrarea trebuie făcută în duhul harului (Galateni 6.1).

Oprirea lucrării publice de predicare a Cuvântului. Dacă un predicator vesteşte o învăţătură greşită, care‑L dezonorează pe Domnul Isus, adunarea nu trebuie să accepte o astfel de învăţătură care se propagă în mod deschis. Persoana care o susţine trebuie să fie adusă la tăcere fără întârziere.

Există şi cazul în care un frate, în vorbirea sa, nu aduce o învăţătură falsă, dar spune cuvinte prin care adunarea nu este zidită. Trebuie oare ca în astfel de cazuri să lăsăm libertatea vorbirii sau are dreptul adunarea să‑i impună tăcerea?

1 Petru 4.11: „Dacă vorbeşte cineva, să fie ca şi cuvinte ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca în toate să fie glorificat Dumnezeu prin Isus Hristos, ale Căruia sunt gloria şi puterea în vecii vecilor! Amin“.

Putem afirma că o adunare nu are dreptul să interzică vorbirea unui dar. Cel care dă darurile este Dumnezeu Însuşi. El vrea să Se servească de un om ca de un canal prin care să‑Şi reverse binecuvântarea în puterea Duhului Sfânt, iar cuvântul vestit în acest fel să atingă conştiinţa şi inima copiilor Săi. Un dar nu constă în faptul ca cineva să aibă o memorie bună, şi nici o bună retorică. Acestea s‑ar putea numi talent. Tot aşa, cineva care are un dar poate vesti ceva care nu are nicio legătură cu darul, ci sursa poate deveni el însuşi. El poate deveni mândru, părăsind locul dependenţei de Dumnezeu şi să introducă în vorbirea sa gânduri proprii. Un astfel de om, care a ajuns în punctul în care darul nu mai este întrebuinţat în dependenţă smerită de Domnul, trebuie să fie adus la tăcere. Dacă o slujbă este marcată de mândrie, fără puterea de a zidi, trebuie oare ca adunarea să permită o astfel de manifestare a firii păcătoase? (1 Corinteni 14.29). Cu siguranţă nu!

Unele adunări sunt împovărate, din când în când, de vizitele unor fraţi care citesc mult Cuvântul lui Dumnezeu şi care au multe cunoştinţe. Ei propovăduiesc Cuvântul, dar nu se îngrijesc de nevoile adunării, deoarece nu prezintă lucrurile în mod simplu, în aşa fel încât să poată fi înţelese. Un criteriu foarte important după care se poate recunoaşte că Dumnezeu foloseşte un frate ca pe un canal de binecuvântare pentru ascultători este că mesajul său este înţeles. Orice frate trebuie să înţeleagă că dacă Dumnezeu nu i‑a dat darul de a vorbi în aşa fel încât mesajul său să fie înţeles de ascultători, atunci el ar trebui să stea în tăcere chiar dacă are multă cunoştinţă (1 Corinteni 12.7). Strângerile laolaltă nu trebuie să fie împovărate prin ocuparea timpului cu astfel de vorbiri, ci, dimpotrivă, timpul trebuie folosit pentru o slujbă binecuvântată (1 Corinteni 14.3). Duhul Sfânt poate folosi şi un frate a cărui vorbire nu este foarte cultivată, dacă el se lasă călăuzit. În acest caz, adunarea va înţelege mesajul său şi va simţi puterea Duhului Sfânt în slujirea sa. În 1 Petru 4.11 am citit că mesajul trebuie „să fie, ca şi cuvinte ale lui Dumnezeu“. Este posibil ca cineva să vorbească timp îndelungat fără să vestească ceva ce ar fi în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu, şi totuşi să nu vorbească „cuvinte ale lui Dumnezeu“. Cel care vorbeşte în strângerea ca adunare trebuie să vorbească în aşa fel ca şi cum ar fi gura lui Dumnezeu către adunare. Nu este suficient doar să spună adevărul, ci chiar acel adevăr pe care vrea Dumnezeu să‑l dăruiască adunării în acel moment. Aceasta este însemnătatea expresiei: „să fie ca şi cuvinte ale lui Dumnezeu“. Astfel va fi prezentat acel adevăr pe care vrea Dumnezeu să‑l aducă înaintea inimilor şi conştiinţei adunării. Un frate poate vorbi cu raţiune şi să spună lucruri conforme cu litera Scripturii şi totuşi adunarea să nu fie zidită, dacă cuvintele sale nu sunt „cuvinte ale lui Dumnezeu“. Trebuie ca printr‑o astfel de slujbă să se împlinească acel cuvânt care spune: „pentru ca în toate să fie glorificat Dumnezeu, prin Isus Hristos, ale Căruia sunt gloria şi puterea în vecii vecilor“. Scopul celui care vorbeşte „cuvinte ale lui Dumnezeu“ trebuie să fie proslăvirea Lui. Dacă cel care vorbeşte îşi prezintă propria înţelepciune şi caută să se glorifice pe sine însuşi, atunci el nu este condus de dorinţa de a‑L glorifica pe Dumnezeu. Cum descoperim lucrul acesta? Noi nu putem privi în inima lui, dar adunarea va înţelege dacă mesajul vine din partea lui Dumnezeu sau nu. Dacă nu este prezentă nicio putere, adunarea va concluziona că vorbirea nu a căutat slăvirea lui Dumnezeu. Mai există un mod simplu pentru a cerceta acest lucru. Dacă slujeşte cineva spre slava lui Dumnezeu, acest lucru este cunoscut chiar din umblarea sa. El nu poate să slujească la proslăvirea lui Dumnezeu în inimi şi totodată să umble într‑un mod necorespunzător în practică. Acelaşi scop care îl conduce în slujbă trebuie să‑l călăuzească şi în căile sale.

Coloseni 3.16. „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi, în toată înţelepciunea, învăţându‑vă şi îndemnându‑vă unii pe alţii cu psalmi şi cântări de laudă şi cântări spirituale, cântând în inimile voastre lui Dumnezeu în har“. Aici găsim un îndemn făcut într‑un duh de har. Credinciosul se bucură în harul lui Dumnezeu şi cântă psalmi şi cântări de laudă, dintr‑o inimă în care locuieşte din belşug Cuvântul lui Dumnezeu. Prin urmare, şi îndemnul este făcut cu har în inimă spre gloria lui Dumnezeu. Dumnezeu este cu adevărat Obiectul bucuriei. Toate acestea trebuie să‑l caracterizeze pe cel care slujeşte cu cuvintele lui Dumnezeu. Unei slujbe făcute doar cu mintea îi lipseşte acest lucru în totalitate. Dacă se găseşte în inimă ceea ce citim în Coloseni 3, caracterul acesta se va vedea în umblarea zilnică a celui care slujeşte (Coloseni 3.17).

1 Corinteni 14.3‑5,26. „Însă cine profeţeşte vorbeşte oamenilor spre zidire şi încurajare şi mângâiere. Cine vorbeşte într‑o limbă se zideşte pe sine; dar cine profeţeşte zideşte adunarea. Iar eu doresc ca toţi să vorbiţi în limbi, dar mai ales să profeţiţi. Dar cine profeţeşte este mai mare decât cine vorbeşte în limbi, afară numai dacă interpretează, pentru ca adunarea să primească zidire… Ce este deci de făcut, fraţilor? Când vă strângeţi, fiecare dintre voi are un psalm, are o învăţătură, are o vorbire într‑o limbă, are o descoperire, are o interpretare: toate să fie făcute spre zidire“. Dacă slujba nu zideşte, avem porunca Domnului: „toate să fie făcute spre zidire“.

Cel căruia îi este impusă tăcerea poate lua parte la rugăciune şi la mulţumire? În Levitic 21.16‑24 nu este vorba de lucrarea darurilor, ci acolo este vorba de slujba preoţească. O stare rea, care‑l face pe un credincios incapabil să fie gura lui Dumnezeu către adunare, îl face de asemenea incapabil să fie gura adunării către Dumnezeu. Aici sunt arătate persoane care au dreptul la preoţie prin naştere. Şi noi, prin naşterea din nou, suntem preoţi şi putem să aducem jertfe duhovniceşti lui Dumnezeu. Când cineva îşi exercită preoţia, rostind o mulţumire, este reprezentantul (gura) adunării către Dumnezeu. Când face o slujbă prin Cuvânt, este reprezentantul (gura) lui Dumnezeu către oameni. Deci, fie că este vorba de slujire, rugăciune sau mulţumire, el este un reprezentant. În adunare nu se aduc rugăciuni personale (acestea se aduc acasă), ci aici este rugăciunea întregii adunări; cel care se roagă este gura ei către Dumnezeu. El aduce rugăciunea şi mulţumirea în faţa lui Dumnezeu.

Toţi preoţii trebuiau să fie într‑o stare sfântă, pentru ca în caracterul de mijlocitori să poată aduce jertfe de laudă. Nu le era îngăduită intrarea în slujbă dacă aveau o infirmitate trupească (versetul 18). Nasul turtit nu putea savura mirosul plăcut al jertfei; ei nu erau demni să aducă înaintea lui Dumnezeu pe Hristos, Cel care este atât de preţios. Piciorul rupt vorbeşte de mersul inegal; mâna ruptă, de faptul că lucrarea nu este completă; starea de pipernicie vorbeşte de nesinceritate; albeaţa în ochi, de lipsa de discernământ duhovnicesc; testiculele zdrobite, de incapacitatea de a aduce rod. Aceia care au astfel de infirmităţi nu pot vorbi cuvintele lui Dumnezeu.

Versetul 22. Prin naşterea din nou, toţi copiii lui Dumnezeu sunt chemaţi să fie preoţi (1 Petru 2.4,5). Dar, dacă nu pot face această slujbă oficială, din cauza infirmităţii spirituale, lipsindu‑le energia şi roadele, nefiind deplin predaţi lui Hristos, etc., totuşi Dumnezeu le va permite să mănânce din pâinea Sa (Levitic 21.22). Hrănindu‑se din această pâine (Ioan 6.55; Psalmul 19.7‑14), dacă ei se vor supune lui Dumnezeu, acele infirmităţi spirituale vor dispărea.

Versetul 23. „Eu sunt Domnul care‑i sfinţeşte“. Aici avem temelia slujirii. Dumnezeu Însuşi a sfinţit poporul şi l‑a pus deoparte pentru El. De aceea nu trebuie ca Numele Său sfânt să fie necinstit. Poate că la un preot nu este o manifestare a eului, însă este ceva ce s‑ar putea numi infirmitate. Aceasta nu este o stare duhovnicească care să corespundă sfinţeniei Aceluia care ne‑a chemat. Noi suntem în prezenţa sfântă a Celui care ne‑a chemat, iar dacă Cuvântul lui Dumnezeu nu ne permite accesul spre o slujbă preoţească în public, atunci acest lucru este valabil şi pentru mulţumiri, rugăciuni şi slujire publică.

Levitic 22.3‑7. Aceste versete sunt puţin în afara tematicii noastre, dar este necesar să privim atent asupra lor, deoarece vorbesc despre sfinţenia care este necesară celor care mănâncă pâinea lui Dumnezeu. Aici nu este vorba de infirmitate, ci de necurăţie. Necurăţia era în legătură cu atingerea unui mort, cu lepra sau cu o scurgere care arată păcatul în acţiune şi întinarea cu ceea ce Dumnezeu respinge (Hagai 2.12‑14). Într‑o asemenea stare nu era permis să se mănânce din pâinea lui Dumnezeu. Omul vechi (carnea) şi lumea stau sub sentinţa lui Dumnezeu (răstignite pe crucea lui Hristos – Galateni 6.14), iar dacă acestora li se va permite un loc în viaţa noastră, ne vor întina. Cine este întinat nu este demn de a lua din pâinea sfântă, dacă nu s‑a spălat mai întâi cu apă – simbol al Cuvântului lui Dumnezeu care, în judecata de sine, trebuie aplicat de persoana în cauză (Iosua 3.8; Ezra 6.20).

Dacă unui frate i s‑a impus tăcerea într‑o adunare locală, trebuie aplicată această disciplină în toate adunările? Desigur! Orice formă ar lua disciplina, ea este disciplina lui Dumnezeu şi trebuie aplicată în orice loc în Adunarea lui Dumnezeu. A gândi că o adunare locală poate face ce vrea este totuna cu a susţine că o adunare locală nu trebuie să se supună lui Dumnezeu.

Când trebuie eliberat cineva de sub disciplină? Eliberarea de sub disciplină se face când motivul care a condus la disciplinare este judecat şi se vede clar că persoana respectivă este restabilită. Cum se poate constata acest lucru? Acest lucru trebuie să‑l constate fraţii, sau persoana în cauză? Fratele sau sora care este sub disciplină trebuie să scoată din viaţa sa ceea ce a provocat această măsură şi va depune mărturie că s‑a smerit corespunzător, după care starea sa este cercetată, pentru a se constata dacă este cu adevărat aşa. Dacă sunt roade care dovedesc această smerire şi dacă conştiinţa adunării este mulţumită şi se ajunge astfel la convingerea că disciplina a condus la reabilitarea acelui suflet, se poate, ba chiar trebuie, să se ridice sancţiunea dată. În 2 Corinteni 2.8‑10 găsim acel îndemn cu privire la omul din 1 Corinteni 5, de a i se arăta din nou dragoste pentru „ca nu cumva să fie copleşit de prea multă întristare“. Ce trebuie făcut când un frate nu ţine cont de măsura disciplinară care s‑a pronunţat cu privire la el? Poate, după un anumit timp, să slujească din nou? Are acel frate iarăşi libertatea de a lua parte la slujire? Niciun frate sau soră nu are dreptul, sub pretextul răspunderii proprii, să nu ţină cont de măsura de disciplină rostită de adunare, fie că este vorba de o măsură în cadrul adunării, fie de excludere. Doar adunarea poate dezlega. Ea trebuie să fie atentă la evoluţia lucrurilor; nu trebuie să fie indiferentă, cum se întâmplă uneori. Reabilitarea poate să fi făcut progrese şi adunarea să nu observe acest lucru. Această stare este deosebit de tristă. În adunare trebuie să fie anumite persoane care să aibă pe inimă grija altor suflete şi care pot să rezolve astfel de stări după modelul slujbei preoţeşti de odinioară (Levitic 14). Când se anunţa că un lepros era curăţit, acesta nu avea voie să vină direct în tabără. Preotul trebuia să‑l cerceteze ca să vadă dacă au apărut semnele curăţiei. Abia după aceea avea voie să se întoarcă în tabără. Slujba preoţească trebuie să aibă loc atunci când cineva care a fost sub disciplină este curăţit de Dumnezeu. În temere de Dumnezeu, el va cere o convorbire cu fraţii din adunarea respectivă. Fraţii vor constata starea lui, după care o vor prezenta adunării. Atunci drumul este iar deschis pentru persoana care a fost sub disciplină.

Capitolul 3

Unitatea Duhului în legătură cu disciplina. Ce este unitatea Duhului? Este ea doar o chestiune locală, sau are în vedere întreaga Adunare? Există o unitate a Trupului şi există o unitate a Duhului şi acestea nu sunt acelaşi lucru. Noi nu putem strica unitatea Trupului, iar pe cea a Duhului trebuie să o păstrăm. Fiecare trebuie să fie pus sub disciplina Duhului, aşa cum Trupul este sub conducerea Capului. Duhul conduce şi lucrează. Dacă suntem supuşi Duhului, ne vom pleca înaintea Cuvântului lui Dumnezeu. Unitatea Duhului nu este o chestiune locală; ea trece dincolo de limitele adunării locale şi trebuie respectată ca şi unitatea Trupului. Unitatea Duhului conduce la pace atât în adunările locale, cât şi între adunări.

Dacă râvnim să păstrăm unitatea Duhului, dacă vrem cu tot dinadinsul ca inimile noastre să fie supuse Cuvântului lui Dumnezeu, nu vom fi doar noi mulţumiţi, ci ne vom îngriji să mulţumim şi conştiinţa fraţilor de pretutindeni. Noi nu suntem chemaţi să păstrăm unitatea Trupului, ci unitatea Duhului. Pentru a putea păstra unitatea Duhului în legătura păcii, trebuie să împlinim ce este scris în Efeseni 4.1,2: „Vă îndemn deci eu, cel întemniţat în Domnul, să umblaţi într‑un chip vrednic de chemarea cu care aţi fost chemaţi, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă‑răbdare, îngăduindu‑vă unii pe alţii în dragoste, străduindu‑vă să păstraţi unitatea Duhului, în legătura păcii“.

Dacă, în ce mă priveşte pe mine personal, am o convingere dreaptă, dacă gândesc modest despre mine şi renunţ la voinţa proprie, abia atunci sunt capabil să ascult de voia lui Dumnezeu, aşa cum arată Cuvântul lui Dumnezeu. Numai atunci voi avea cu adevărat o inimă smerită. Acest adevăr este foarte important.

Unitatea Duhului va fi şi în cer, dar acolo nu va mai fi nevoie să o păstrăm. Atât timp cât suntem pe pământ avem o natură (fire) care este împotriva Duhului. De aceea este mare nevoie să fim zeloşi în păstrarea unităţii Duhului. În privinţa aceasta apar şi neajunsuri. Necesitatea unei lucrări de slujire, despre care se vorbeşte în Efeseni 4.12, dovedeşte existenţa neajunsurilor. În cer nu va mai fi nicio lucrare de slujire, pentru că acolo nu vor mai fi greutăţi, însă fiindcă aici jos suntem cu toţii marcaţi de greşeli, este nevoie de smerenie, blândeţe, răbdare şi îndelungă răbdare, pentru a ne purta sarcinile unii altora.

Capitolul 4

Observaţii generale. În 1 Timotei 5.20 (vezi şi Deuteronom 19.18‑20; 21.18‑24) citim: „Pe cei ce păcătuiesc, mustră‑i înaintea tuturor, ca şi ceilalţi să aibă teamă“. În acest caz, dovedirea vinovăţiei înseamnă acelaşi lucru cu impunerea tăcerii? Aici nu este vorba de slujbă. Faţă de vinovăţia cuiva trebuie aplicat Cuvântul lui Dumnezeu, care poate „dovedi“ şi „curăţi“ răul înfăptuit. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie cercetat şi arătat persoanei în cauză, ca să se convingă de păcatul comis.

Ce înseamnă „înaintea tuturor“? Este un păcat cunoscut în public, o necinstire făcută Domnului, care este cunoscută de toţi, despre care adunarea a luat cunoştinţă. Atunci este valabil cuvântul: „Mustră‑l înaintea tuturor“. Acest caz trebuie adus înaintea tuturor, pentru ca toţi să se teamă.

Galateni 2.11‑14. Aici este vorba de un păcat cunoscut, căci este scris: „…i‑am spus lui Chifa înaintea tuturor“. Se poate întâmpla ca un păcat să nu fie cunoscut de cei din adunare, dar se poate, de exemplu, să fie făcut cunoscut şi răspândit de către nişte vecini ai celui care l‑a comis. Adunarea trebuie să cerceteze dacă lucrurile răspândite sunt adevărate şi dacă ele lezează mărturia publică a adunării. Dacă lucrurile stau aşa, atunci este necesară mustrarea în public. Adunarea care este într‑o stare duhovnicească bună va hotărî dacă este un păcat care cere o tratare publică sau nu.

Din cauza unei stări duhovniceşti pipernicite, „mustrarea înaintea tuturor“ a celui care păcătuieşte rămâne mereu o problemă nerezolvată. În mijlocul credincioşilor nu este acel duh dumnezeiesc al sfinţeniei, care ar trebui să‑i caracterizeze, şi, din acest motiv, lipseşte puterea duhovnicească pentru a pune păcatul în faţa tuturor. „Înaintea tuturor“ înseamnă în prezenţa tuturor credincioşilor. Este posibil să intervină ceva care trebuie să fie cunoscut şi de cei care nu sunt în părtăşie. Într‑un asemenea caz este bine să fie şi ei prezenţi, putând astfel recunoaşte că adunarea păstrează sfinţenia în mijlocul ei. În general, este bine ca ceea ce nu este neapărat necesar să nu fie descoperit lumii. Lucrurile rele sunt spre ruşinea noastră şi nu trebuie duse mai departe. Noi trebuie să ne găsim după perdelele cortului întâlnirii, în prezenţa lui Dumnezeu, iar pe cei care sunt afară să nu‑i invităm înăuntru. Nu au trecut credincioşii prin experienţe neplăcute din cauza faptului că au purtat răul în afară, făcând astfel pe placul diavolului? Să presupunem că un frate sau o soră aude şoptindu‑se un lucru despre cineva din adunare; ei, la rândul lor, spun mai departe, iar cel care ascultă spune la rândul lui mai departe. Este clar că se face lucrarea diavolului. Îmi amintesc despre un frate bătrân care atunci când făcea vizite spunea: „Nu ascult nimic. Să mergem la fratele sau sora despre care vrei să‑mi spui şi acolo, în prezenţa lor, poţi să‑mi vorbeşti“. Să călcăm şi noi pe astfel de urme!

În legătură cu disciplina este scris, în 1 Corinteni 5, să dăm afară „aluatul cel vechi“, ca să fim „o plămădeală nouă, după cum voi sunteţi fără aluat“. Când păcatul a devenit cunoscut, trebuie să fim conştienţi că suntem una cu el. Dacă unul din familia noastră a păcătuit, purtăm cu toţii acea ruşine. La fel sunt lucrurile şi sub aspectul părtăşiei. Trebuie să ne ruşinăm, întâi pentru că Domnul este dezonorat şi, în al doilea rând, să fim conştienţi că suntem cu toţii întinaţi de o astfel de faptă şi să ne smerim. Cred că de multe ori nu simţim această părere de rău. Trebuie să avem o unitate de simţăminte. Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă. Aici este vorba de un mădular care L‑a necinstit pe Domnul, iar eu sunt părtaş la această stare rea. Trebuie să spunem: noi am păcătuit.

Dacă am recunoscut păcatul, nu mai este altă cale de urmat decât: „Înlăturaţi pe cel rău dintre voi“. Trebuie să fim o plămădeală nouă. Aluatul cel vechi trebuie să fie dat afară. Nu trebuie să îngăduim aluatului cel vechi să lucreze printre noi. Cred că aici este punctul sensibil unde vrăjmaşul îşi desfăşoară planul său: unii continuă să vorbească despre păcatul respectiv chiar şi după exercitarea disciplinei, ceea ce arată că nu s‑au identificat cu păcatul respectiv, considerându‑l ca fiind al lor. În imaginile Vechiului Testament se vorbeşte despre lepră. Dacă lepra apărea într‑o casă, trebuiau scoase pietrele din ea, curăţiţi pereţii şi tencuiţi din nou, etc. Tencuiala, pietrele şi lemnele care rezultau din această lucrare erau scoase afară din cetate (Levitic 14.33‑34). Tot acel praf care se forma în urma scoaterii pietrelor şi a curăţirii pereţilor trebuia măturat şi înlăturat. Acest fel de a acţiona ne lipseşte de multe ori. Dacă aş vedea păcatul ca fiind al meu, nu aş mai vorbi despre el cu indiferenţă. În Iacov 5.20 ni se arată calea pe care trebuie să mergem: „… a acoperi o mulţime de păcate“. Nu trebuie nicidecum să tratăm vreun păcat cu uşurătate, însă, după judecarea lui în adunare, trebuie să încetăm să discutăm despre el. De la Geneza la Apocalipsa nu se găseşte niciun verset care să permită unui frate sau unei surori să răspândească zvonuri. Totul trebuie să fie făcut cu temere de Domnul şi evitându‑se răspândirea chiar şi a unor fapte dovedite ca fiind rele. Dacă am sta mai întâi de vorbă cu Domnul, nu s‑ar mai auzi lucruri care nu trebuie răspândite. Adunarea nu poate îngădui ca cineva să frângă pâinea doar pe propria lui răspundere. Ea are responsabilitatea ca în mijlocul ei să nu fie niciun rău, iar când el apare, să‑l înlăture.

Căile de cârmuirea ale lui Dumnezeu nu se schimbă, deoarece nici Dumnezeu nu Se schimbă!

Există cazul celor ce s‑au retras de la Masa Domnului pentru că un frate sau o soră au făcut ceva rău. Această situaţie arată că noi am luat în propriile mâini judecarea cazului, fără să‑i permitem adunării să facă acest lucru. Nu judecaţi singuri, ci aduceţi înaintea fraţilor şi lăsaţi timp adunării pentru cercetare; nu lucra în puterea ta proprie (vezi şi Matei 18.15‑17)!

Dacă au loc adunări periodice de fraţi sau dacă se ţine o adunare deosebită a fraţilor, ei sunt împuterniciţi să trateze un caz de disciplină după ce au stat înaintea Domnului, iar în cazuri deosebite, să‑l prezinte şi adunării. Un frate care nu participă, cu toate că ar putea s‑o facă, dovedeşte că nu poartă pe inimă onoarea Domnului şi bunul mers al adunării. El nu are starea duhovnicească necesară ca să poată purta pe inimă problemele adunării. Un astfel de frate este însă dator să accepte hotărârea luată de adunare. Un frate care nu are pe inimă bunul mers al adunării şi nu ia parte la adunarea de rugăciune nu este destul de duhovnicesc pentru a lua o anumită poziţie la adunarea de fraţi.

 

H. F. Witherby

Necesitatea de a lucra în comuniune
în probleme de disciplină

E

ste foarte important ca, atunci când o adunare locală exercită disciplina, să facă acest lucru corect, ca în prezenţa lui Dumnezeu, prin autoritatea Domnului şi sub călăuzirea Duhului Sfânt. Dacă s‑a lucrat aşa, atunci trebuie să acceptăm două lucruri: primul, că a existat supunere faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi că aceasta a condus la decizia luată; al doilea, conştiinţele persoanelor care formează adunarea au fost în legătură nemijlocită cu Scriptura şi au fost conduse de ea în luarea acestei decizii. O astfel de lucrare a adunării va fi într‑un singur gând şi va fi făcută în părtăşie.

Într‑o adunare strânsă pentru Numele Domnului Isus, care se va mări prin venirea unor noi persoane, este de toată importanţa ca Scriptura să fie punctul central al oricărei acţiuni a adunării; trebuie urmărit ca întotdeauna conştiinţele noilor veniţi să fie exersate în mod activ prin Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca cei ignoranţi în ce priveşte gândul Scripturii cu privire la problema care stă înaintea adunării, să nu ia parte doar formal la o acţiune care, deşi corectă în ea însăşi, nu va conduce totuşi conştiinţele lor să dea curs, într‑un mod activ, acelui privilegiu pe care Dumnezeu li l‑a oferit. Dacă acest lucru nu este exersat în mod constant, rezultatul va fi – odată cu trecerea anilor – că cei noi veniţi în adunare vor fi guvernaţi de un lider, ori de o majoritate. Şi astfel, în cazul unora dintre cei care compun adunarea, supunerea practică a conştiinţei va fi pusă în pericol. Când o astfel de stare de lucruri există la scară mare într‑o adunare, rezultatul va fi regula conducerii de către unii lideri, şi nu acţionarea în părtăşie; iar terenul adunării, ca strângere pentru Numele Domnului Isus, va fi pus în pericol. Nu vom mai avea practic o strângere pentru Numele Domnului şi sub călăuzirea Duhului, cu privire la lucrul care stă înaintea adunării. În consecinţă, chiar dacă sfinţii vor lucra în unitate, aceasta va fi practic autoritatea lui X sau Y şi călăuzirea unui frate sau a altuia. Într‑un cuvânt, va fi la lucru omul, nu Dumnezeu.

Hotărârea liderului ori a majorităţii poate fi corectă, dar este nevoie de mai mult pentru ca o hotărâre să fie într‑adevăr a adunării. Este însă de o mare importanţă morală ca fiecare conştiinţă din adunare să aibă simţământul responsabilităţii faţă de Dumnezeu şi a faptului că toţi trebuie să lucreze împreună înaintea Lui. Când, fie din ignoranţă, fie din inerţie, cei care formează adunarea aleg să urmeze un lider sau să se conformeze majorităţii, această stare este dovada unei foarte mari slăbiciuni, dacă nu cumva chiar renunţarea în suflet la principiul responsabilităţii individuale faţă de Dumnezeu şi, de asemenea, renunţarea la realitatea prezenţei Duhului Sfânt în Adunare. Ei acceptă doar o stare de lucruri care aparţine adunării lor şi nu lucrează sub călăuzirea conştientă a Duhului. De asemenea, deşi hotărârea poate fi parafată de întreaga adunare, aşa cum obişnuim să spunem, şi astfel, din punct de vedere exterior, totul va fi în ordine, hotărârea putând fi chiar corectă în ea însăşi, totuşi această stare este dovada prezenţei unui declin spiritual cu privire la părtăşie şi la supunerea faţă de Dumnezeu. Când conştiinţele nu sunt la lucru şi când Cuvântul lui Dumnezeu nu este cercetat în legătură cu hotărârea luată, atunci în mod sigur se sădeşte sămânţa care va creşte şi se va dezvolta în forme de slujire clericală care înseamnă, de fapt, renunţarea la o judecată individuală în care să fie implicată conştiinţa fiecăruia, în schimbul unor hotărâri luate de „slujitori“. Duhul Sfânt, în lucrarea pe care trebuie să o facă în adunare, este practic pus de‑o parte; când această stare de lucruri este deplină, va rămâne doar numele de adunare a lui Dumnezeu.

Mai mulţi indivizi evlavioşi pot fi într‑adevăr uniţi împreună, din punct de vedere al mărturisirii lor, pe terenul adunării, dar vitalitatea strângerii laolaltă nu mai există, pentru că cel care ţine lucrurile împreună este omul, şi nu Dumnezeu.

Adevărul cu privire la „a acţiona în părtăşie“ este pierdut pentru sufletele care urmează un lider, ori o majoritate sau, dacă vreţi, o minoritate. Dacă aşa stau lucrurile, nu este călăuzirea Duhului în ascultare de Cuvânt, ci este hotărârea lui X sau Y, sau a unei părţi influente a adunării. Aceasta este o lucrare nespus de tristă şi complet nevrednică de harul lui Dumnezeu care ne‑a deschis ochii să înţelegem care este privilegiul şi datoria noastră de a păstra unitatea Duhului în legătura păcii. Porunca unui om nu este unitatea Duhului, ci mai degrabă degradare, aşa cum constatăm în starea de lucruri din jurul nostru, unde oamenii au lăsat în mâna liderilor lor chestiunile de disciplină. Şi nu avem decât să privim la starea divizată a creştinătăţii şi vom avea o vedere justă a rezultatelor urmării unui lider sau a unei majorităţi; la acelaşi rezultat vom ajunge şi noi dacă vom urma acelaşi model.

Aceia pe care Dumnezeu i‑a pus în adunare ca lideri ori călăuze sunt în mod special responsabili faţă de El, pentru a îndruma gândurile poporului Său către El în aceste lucruri. Este de o importanţă deosebită ca credinţa să fie exersată cu privire la prezenţa Duhului Sfânt în adunare şi ca El să poată conduce poporul lui Dumnezeu către un singur gând. Dacă va fi acceptată doar doctrina, fără să fie şi credinţa la lucru, atunci rezultatele practice ale adevărului că Dumnezeu Duhul Sfânt este prezent cu noi vor fi ignorate. Se va deschide astfel o uşă largă lui Satan, prin faptul că se păstrează adevărul la nivel intelectual, dar se tăgăduieşte valoarea lui practică. Dacă există credinţă în prezenţa Duhului Sfânt pentru a ne călăuzi gândurile, va trebui să existe în mod necesar şi dependenţă de Dumnezeu şi răbdare. De asemenea, direct proporţional cu măsura actuală a credinţei noastre în Dumnezeu, vor fi lepădate complet energia şi căile proprii. Eforturile de a obţine o majoritate, forţând voia unei minorităţi, ori susţinerea vederilor deosebite ale unui lider sunt semne sigure ale independenţei faţă de Duhul Sfânt.

Dacă responsabilitatea liderilor în adunare este importantă în a conduce gândurile spre realitatea prezenţei lui Dumnezeu Duhul Sfânt, tot atât de importantă este responsabilitatea lor cu privire la starea propriilor lor duhuri când o chestiune de disciplină este înaintea adunării. „Cei spirituali“ din Galateni 6.11 sunt recunoscuţi de Dumnezeu, dar vai de adunarea care socoteşte spiritual pe unul care lucrează contrar „duhului blândeţii“, ori care recurge la mijloace care nu sunt în acord cu sfinţenia şi cu adevărul Aceluia care este Duhul Sfânt şi Duhul Adevărului. Acţiunile despre care se pretinde a fi făcute în Duhul, dar care tăgăduiesc caracterul Duhului lui Dumnezeu, sunt nişte afronturi aduse Lui şi Domnului.

Acţiunile de disciplină sau, am putea adăuga, încercările de disciplină, pun la probă întotdeauna starea spirituală a unui grup de creştini. Într‑un astfel de moment, mai mult decât într‑o mare comunitate religioasă, care este întemeiată pe principii omeneşti, există temere cu privire la rezultatele probabile pe care încercarea de disciplină ameninţă să le aducă. Şi ştim că atunci când un caz de disciplină este prezent într‑o adunare, nivelul ei de creştere spirituală va fi descoperit în momentul prezentării lui. Într‑un astfel de moment vor fi auzite voci care se aud rar, doar în rugăciune sau citire, şi vor fi activi în mod public şi unii a căror activitate spirituală nu trece dincolo de frecventarea adunării de adorare, duminica dimineaţa. Aceste persoane, devenind active, vor produce dificultăţi.

Disciplina este cel mai dificil lucru cu care o adunare are de‑a face şi chiar dacă judecata omului care se implică proeminent în aceasta va fi absolut corectă, totuşi, dacă sufletul său nu este în comuniune cu Dumnezeu, el nu va avea greutatea morală care să inspire încredere. Cuvântul lui va fi lipsit de putere şi el va fi o piedică; din acest motiv trebuie să avem permanent în gând faptul că problemele adunării sunt în preocuparea lui Hristos şi că ochii Săi sunt ca o flacără de foc pătrunzând gândurile şi intenţiile fiecărei inimi, iar disciplina nu poate fi susţinută în mod real prin propria noastră tărie.

Oricât de slabi am fi, dacă ne sprijinim pe Domnul şi căutăm cu sinceritate călăuzirea Duhului, vom dobândi, poate nu un discernământ profund, dar cel puţin o pricepere instinctivă prin care ne vom da seama cine este în părtăşie cu Dumnezeu şi are dreptate şi vom beneficia de un simţământ foarte puternic cu privire la diferenţa între ceea ce este corect şi ceea ce este impus. Avem nevoie, într‑un fel cu totul special, să fim aproape de Dumnezeu atunci când acţionăm pentru gloria Domnului în chestiunile de disciplină, să simţim răul ca şi cum noi am fi vinovaţi de el; altfel, preocuparea în disciplină cu răul are ca efect slăbirea duhului şi afectează negativ simţul moral. Satan este activ acolo unde este prezent răul, iar disciplina are în vedere răul; prin urmare, este vorba de un conflict, iar biruinţa poate fi câştigată doar prin ascultarea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi în supunere faţă de Duhul Sfânt. În plus, există întotdeauna o tendinţă de întinare atunci când ne preocupăm cu răul, chiar dacă facem aceasta pentru a‑l judeca şi a‑l înlătura; vedem de aici nevoia absolută de a ne judeca pe noi înşine în astfel de ocazii. De fapt, când judecăm răul în alţii, suntem în pericol de a fi împinşi de vrăjmaş într‑o stare de mândrie.

Din pricina aceasta nu sunt rare cazurile în care problemele dintr‑o adunare sunt ocazionate de o dublă lucrare a răului. Pe de o parte, este răul concret cu care se ocupă adunarea pentru a‑l înlătura; de cealaltă parte, este răul ce ţine de cei care vor să acţioneze pentru Dumnezeu în chestiunea respectivă, atunci când o fac prin propria putere şi prin mijloace omeneşti, şi nu ale Duhului, căutând să pună lucrurile în rânduială pentru Dumnezeu cu mâini nesfinţite. Prin urmare, Dumnezeu, care niciodată nu Se tăgăduieşte pe Sine, are un cuvânt de spus împotriva adunării, nu numai din pricina răului pe care ea ar trebui să‑l judece, ci şi din pricina felului în care oamenii încearcă să facă această judecată.

Întotdeauna disciplina dă pe faţă starea celor care formează adunarea şi în astfel de ocazii se manifestă motivaţiile şi judecăţile oamenilor. Să presupunem că un om, în mod ostentativ indignat de răul apărut, este mâniat din pricina unor motive personale pe cel care a comis răul; credeţi că Dumnezeu, care cercetează inima şi rărunchii şi care cântăreşte toate faptele, va trece cu vederea un astfel de păcat?

Există doar un fel în care putem să tratăm răul în siguranţă, şi anume atunci când acţionăm în lumină. Dacă păstrăm nelegiuirea în inimile noastre, Domnul nu ne va asculta, iar a folosi Numele Domnului ca un paravan pentru a ne acoperi simţămintele reale este un lucru nelegiuit; sfinţenia este podoaba casei Sale pentru veşnicie.

Un alt lucru care iese în evidenţă atunci când adunarea este confruntată cu probleme de disciplină este că descoperirea unui anumit rău conduce în mod frecvent la descoperirea altuia. Se întâmplă adesea că, atunci când priveşti o mică mlădiţă răsărită, nu ştii dacă sub pământ se află doar o rădăcină firavă sau una puternică, care pătrunde foarte adânc. Dumnezeu îngăduie ca lucrurile să fie scoase la lumină şi deschide ochii celor ai Săi cu privire la lucrurile pe care înainte nu le vedeau, iar felul Lui de a aduce lucrurile ascunse ale întunericului la lumină este unul gradat. Prin urmare, avem cu atât mai mult nevoie să aşteptăm cu sinceritate ca Cel care cunoaşte toate lucrurile să ni le dezvăluie. Cât de multe situaţii dureroase ar fi putut fi evitate într‑o adunare dacă semnele răului ar fi fost tratate cu rugăciune şi cu post!

Dacă într‑o adunare apare răul, primul lucru la care trebuie să ne gândim este onoarea Domnului. Aceasta trebuie protejată cu orice preţ, însă trebuie ca orice inimă să fie convinsă pe deplin că această onoare curată şi adevărată este a Domnului Însuşi. Este o completă înşelăciune atunci când creştinii numesc onoare a Domnului ceea ce, de fapt, este propria lor onoare.

Următorul lucru de care trebuie să ne ocupăm este recuperarea celui care a păcătuit. Dacă acţionăm în lumină, vom avea cu siguranţă o dorinţă reală ca cel care a păcătuit să fie condus de Dumnezeu să‑şi vadă păcatul şi să se pocăiască. Când lucrurile stau aşa, celui vinovat nu‑i va fi greu să mărturisească înaintea adunării păcatul pe care l‑a mărturisit deja înaintea lui Dumnezeu şi a fost iertat şi curăţit de orice fărădelege; el este primul care se aşază de partea lui Dumnezeu, împotriva lui însuşi. Asupra unui suflet restabilit – unul care merge în lumină şi care este iertat – nu este nevoie să se exercite presiune (asupra lui) pentru a‑şi recunoaşte greşeala. Iar acolo unde există pocăinţă adevărată – întristare din pricina păcatului şi abandonarea lui – calea este liberă pentru adunare să‑şi pună pecetea pe lucrarea pe care Duhul Sfânt a făcut‑o în sufletul persoanei respective. Când Dumnezeu restabileşte, adunarea poate primi.

Dumnezeu este drept şi în El nu poate exista nedreptate. Adunarea nu face altceva decât să acţioneze pentru Hristos. Ea se curăţă de rău în Numele Domnului; prin urmare acolo unde nu este curăţie totală vor fi, cu siguranţă, anumite urmări triste; căci cu ce măsură măsurăm cu aceea ni se măsoară. Trebuie să ne aducem aminte, de asemenea, că un duh calm şi calculat se întâlneşte rar într‑o adunare care este tulburată de o chestiune de disciplină. Fiindcă acesta este un moment crucial pentru sufletele oamenilor, iar dacă nu suntem liniştiţi în prezenţa Domnului şi astfel ridicaţi în duh deasupra răului care lucrează şi care trebuie judecat, atunci ne va lipsi liniştea sfântă. De asemenea, dacă nu suntem cu adevărat în lumină, ca oameni fireşti nu putem fi cu totul nepărtinitori şi nu va exista acea atitudine sfântă şi imparţială care trebuie să caracterizeze acţiunile noastre în numele Domnului.

Se întâmplă adesea ca o adunare să fie la început indulgentă cu privire la rău; când însă îl judecă totuşi, ea este foarte aspră cu cel care a greşit. O astfel de adunare va trece dintr‑o extremă într‑alta. Dar Dumnezeu cere ascultare faţă de Cuvânt şi ca noi să avem răbdare să‑I urmăm Cuvântul. Nici indulgenţa, nici nedreptatea nu sunt din Dumnezeu, şi nici nu‑şi vor găsi locul într‑o inimă care este în comuniune cu El. Nu poate exista pericolul unei detestări exagerate a răului în sufletele noastre, dar există pericolul de a avea o severitate duşmănoasă împotriva celui care a greşit. Persoane care sunt încă „puse deoparte de la Masa Domnului“ ar fi putut fi restabilite, dacă însăşi mâna care le‑a lovit – şi care a trebuit să facă aceasta în mod necesar – ar fi fost călăuzită de o inimă îndurerată. Dacă un părinte trebuie să lovească un copil cu nuiaua disciplinării, mai mult de jumătate din valoarea actului va fi pierdută pentru fiul său dacă părintele îşi pierde cumpătul. Copilul îşi va primi pedeapsa meritată, dar părintele îşi va pierde influenţa. Domnul nu ar îngădui ca cei credincioşi să facă o lucrare de disciplină în Adunarea Sa fără să fie conduşi de El. Şi nicio lucrare n‑ar fi făcută într‑un fel greşit, dacă ar exista supunere faţă de Duhul Său. Şi unde este severitate (nu în ce priveşte actul disciplinei, pentru că acesta trebuie să fie sever) constatăm că ea se găseşte fie la aceia ale căror suflete nu sunt eliberate de chiar răul faţă de care ei sunt mânioşi în persoana celui în cauză, ori la aceia care nu s‑au judecat pe ei înşişi înaintea lui Dumnezeu. Şi este necesar doar să urmărim istoria celor doritori de răzbunare şi care au o severitate nepotrivită împotriva celui care a greşit şi vom observa că, pe parcursul timpului, ei înşişi trebuie să înveţe că oamenii cu duhuri nemiloase, nu faţă de rău, ci faţă de cel care a greşit – îndurerând printr‑o astfel de atitudine pe fraţii lor – au avut şi ei în inimi sămânţa aceluiaşi fel de rău pe care l‑au condamnat în alţii. Timpul secerişului va veni curând şi astfel de oameni vor culege ceea ce au semănat. Acesta este unul dintre cele mai remarcabile simptoame de perversitate şi de înşelăciune ale inimii omeneşti. Şi aceasta este o nedreptate pe care Domnul în mod sigur nu o va trece cu vederea. Atunci când trebuie să ne ocupăm cu răul, avem nevoie să fim conştienţi de cuvintele Domnului despre bârna din ochiul nostru, căci cum am putea în alt fel să dobândim lumina Sa pentru a judeca drept? Într‑adevăr, din orice punct de vedere am privi acest subiect, suntem constrânşi permanent să ne întoarcem la atitudinea de inimă a celor care exercită disciplina şi la sentimentul neputinţei complete a unei adunări de a acţiona în părtăşie, dacă nu există călăuzirea lui Dumnezeu Duhul Sfânt.

Părtăşia practică şi unitatea de gândire, câştigate în prezenţa lui Dumnezeu cu privire la disciplină, care să conducă la acţiunea adunărilor locale, nu se întâlnesc aşa de des cum ar trebui. Şi să nu ezităm în a accentua latura de responsabilitate a acestei chestiuni, căci ar trebui să stăm mai mult împreună în rugăciune şi în studiul Scripturii, cu privire la principiile ce ţin de disciplină în adunare. Este mai uşor să cucereşti o ţară, decât să o guvernezi.

Nu este suficient că un anumit număr de oameni s‑au separat de sistemele religioase de care aparţineau şi că adevărul i‑a determinat să se situeze pe terenul unde se exprimă unitatea Duhului; este de asemenea necesar ca fiecare dintre ei să trăiască sub cârmuirea şi călăuzirea Cuvântului şi a Duhului. În trecut, aceste adevăruri cu privire la Adunarea lui Dumnezeu au trebuit să fie câştigate; acum oamenii intră într‑o stare de lucruri unde aceste adevăruri sunt acceptate. Dar acolo unde un adevăr sau altul este considerat ca fiind cunoscut, rareori el este învăţat cu adevărat, căci conştiinţa nu este exersată cu privire la el. Întrebarea capitală pentru sufletele noastre, atunci când apare o problemă într‑o adunare locală, trebuie să fie: „Ce spune Scriptura?“. Starea conştiinţei noastre este joasă dacă, pentru a obţine soluţia, ne mulţumim să întrebăm: „Ce spune X, sau Y?“.

Tinerii trebuie să se comporte cu decenţă şi sfială atunci când adunarea discută un caz de disciplină, însă şi conştiinţele lor trebuie să fie exersate. Este un moment trist pentru adunare atunci când liderii ei, în loc să aştepte răspunsul conştiinţelor fraţilor lor, iau frâiele în propriile mâini, şi fără nicio consultare, rostesc hotărârea pe care adunarea trebuie să o ia. Acesta este clericalism şi neglijare a conştiinţelor altora. Sub orice nume s‑ar găsi aşa ceva, în mod sigur nu înseamnă a acţiona în părtăşie şi sub călăuzirea Duhului.

Putem să vorbim despre o conştiinţă a adunării doar în cazul în care fiecare dintre cei care o compun se află în prezenţa lui Dumnezeu şi în supunere faţă de Cuvântul Său. Dacă două sau trei persoane pot avea o astfel de poziţie, nu este exclus ca, prin harul lui Dumnezeu, toţi dintr‑o adunare să aibă aceeaşi poziţie. Doar aceasta poate fi numită cu adevărat conştiinţă colectivă.

Nu putem grăbi conştiinţa unui om; pot exista oameni evlavioşi care să fie lipsiţi de o cunoaştere temeinică a Scripturii, lucru care explică indecizia lor. Adeseori întâlnim câte o adunare cu totul nedumerită în faţa unei chestiuni de disciplină, din pricină că unora dintre cei care o compun le vine greu din punct de vedere al conştiinţei să urmeze un mod de acţiune dorit de alţii. Ce poate să dezlege conştiinţele tuturor într‑un astfel de caz? Acel singur lucru care le poate şi lega: autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu.

Dacă un om are o încredinţare în conştiinţa lui cu privire la o zi sau la anumite mâncăruri, noi suntem datori să i‑o respectăm (Romani 14), deşi el poate să fie slab în credinţă. Cu certitudine, în acelaşi fel trebuie să respectăm şi conştiinţa unei adunări, chiar dacă aceasta este slabă în credinţă; şi trebuie să avem răbdare umblând în har şi în unitate cu ea. Oricum, nu încredinţarea unei adunări că a fost călăuzită de Duhul Sfânt într‑o situaţie anume reprezintă puterea reală, ci ascultarea ei faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Şi, în cele din urmă, acest lucru trebuie să lege conştiinţele celorlalte adunări. O adunare poate greşi atunci când anunţă că a fost călăuzită de Duhul Sfânt, tot aşa cum o poate face şi un individ, însă este mult mai grav ca o adunare să facă aceasta, decât un individ.

Dacă o adunare este prea slabă şi problema cu care se confruntă este prea grea pentru ea sau dacă este divizată în ce priveşte opiniile, atunci frecvent se caută un sfat de la „un frate“ sau de la „fraţii“ din altă adunare. Şi este foarte simplu de înţeles că un frate care are înţelepciune şi care este imparţial poate împărtăşi altora ceea ce Dumnezeu i‑a dat; dar trebuie menţinută cu toată gelozia o distincţie sfântă între a da un sfat şi a forţa conştiinţele. „Un frate“ care nu face parte din adunarea confruntată cu o problemă are avantajul de a cântări lucrurile fără patimă; el însă are şi dezavantajul de a asculta doar o singură parte a lucrurilor de la cei cu care în mod imediat se află în contact. Dar vai de fratele care încearcă să rezolve lucrurile prin propria lui înţelepciune, oricât de înţelept ar fi el, sau prin propria lui putere, oricât de puternic ar fi el, sau care nu ia în seamă conştiinţa colectivă a adunării. În toate aceste cazuri, Dumnezeu este ignorat.

Când un frate merge într‑o adunare locală cu de la sine autoritate şi îşi închipuie că este capabil să pună lucrurile în rânduială, misiunea lui se va sfârşi cu durere. El n‑ar face astfel decât să nesocotească conştiinţele oamenilor şi lucrarea Duhului. Chiar şi apostolul Pavel a acţionat mai întâi asupra conştiinţelor credincioşilor din Corint – deşi şi‑a folosit puterea apostolică pentru a pune în rânduială lucrurile în acea adunare. Însă în zilele noastre, caracterizate de slăbiciune şi lipsite de „puterea apostolică“, principiul impunerii unui mod de acţiune asupra unei adunări contrazice ceea ce noi acceptăm ca fiind învăţătura Scripturii. Nu este de mirare deci că, acolo unde se acţionează astfel, rezultatele sunt atât de deplorabile. Tot aşa este şi starea unei adunări care, atunci când se confruntă cu răul, se complace într‑o stare de lenevie spirituală, lăsându‑şi conştiinţa să doarmă şi abandonând în mâinile câtorva lideri misiunea de a‑i rezolva problema. Clericalismul sfârşeşte întotdeauna în diviziune.

Orice rău trebuie înfruntat în prezenţa lui Dumnezeu, iar dacă nu există unitate de decizie, adunarea trebuie să se unească în rugăciune şi dacă toţi sunt sinceri, Dumnezeu va oferi această unitate. Este un singur Duh şi unde toţi au inima neîmpărţită, acest singur Duh va da unitate de gândire. Apoi va urma o acţiune făcută în părtăşie. Trebuie avută întotdeauna cea mai mare grijă de a se pune la lucru conştiinţa unei adunări leneşe. Dacă o adunare încetează să mai judece răul, îşi pierde caracterul de adunare a lui Dumnezeu; dar, de obicei, va exista în fiecare adunare un mare număr de oameni sinceri, deşi unii pot fi adormiţi spiritual, iar alţii ignoranţi; prin urmare, este nevoie de multă răbdare.

Când o adunare locală încearcă să se amestece în treburile altei adunări, rezultatul va fi confuzie, căci Dumnezeu nu va aproba un astfel de amestec. Este la fel ca atunci când un frate vine să rezolve lucrurile dintr‑o altă adunare. Problemele mai degrabă se înrăutăţesc, fiindcă este ignorat un principiu vital, anume că adunarea însăşi trebuie să acţioneze înaintea lui Dumnezeu. Cu siguranţă că o adunare nehotărâtă trebuie să fie îndemnată la acţiune, determinând‑o astfel să intre în prezenţa lui Dumnezeu. Însă ca o altă adunare sau ca o persoană individuală să stabilească un mod de a acţiona înseamnă pur şi simplu a ignora starea în care o adunare trebuie să fie înaintea lui Dumnezeu şi totodată a nu‑I îngădui Lui să rezolve ceea ce numai El poate.

Răbdarea de asemenea este necesară, fiindcă, de regulă, judecata pe care o adunare o exercită asupra răului nu este altceva decât expresia stării morale a acelei adunări. Există, de exemplu, grupuri de creştini care privesc cu mare uşurătate doctrine ce subminează în mod real chiar onoarea Domnului Isus. De ce? Fiindcă cei care le compun sunt în general indiferenţi faţă de răul acestor doctrine. Auzim frecvent de diviziuni care au loc în grupuri de creştini, fiindcă un credincios sau altul nu mai pot tolera răul faţă de care ceilalţi sunt indiferenţi; dar marea majoritate continuă să meargă ca şi înainte şi vom constata de asemenea existenţa unui proces de degradare, creştinii devenind astfel tot mai indiferenţi faţă de cele mai grave învăţături propovăduite de membrii denominaţiunii lor. Astfel, atunci când o învăţătură rea îşi face apariţia într‑un fel mascat într‑o adunare, sunt foarte rare cazurile când toţi percep de la început gravitatea ei, iar aceasta arată starea joasă a adunării respective, precum şi gravitatea răului care se manifestă astfel.

În unele privinţe este mai uşor să judecăm o învăţătură rea decât o practică rea. Din nou, într‑o astfel de situaţie, starea de suflet şi caracterul conştiinţei adunării sunt puse la probă prin apariţia unei practici rele în sânul ei. Corintenii, cu toată cunoştinţa şi cu toate darurile lor, erau orbi şi indiferenţi cu privire la starea lor divizată şi, de asemenea, se mândreau cu prezenţa unei practici oribile în mijlocul lor, dovedind astfel care era starea lor morală. Să fim siguri că felul în care privim păcatul reprezintă exact felul în care, din punct de vedere practic, suntem sau nu suntem în lumină. Dacă există sinceritate înaintea lui Dumnezeu, va exista şi discernământ cu privire la bine şi la rău. Dacă ochiul este simplu, atunci tot trupul va fi plin de lumină. Nicio procedură dubioasă nu va rezista înaintea sincerităţii şi nici duhul de partidă ce ar încerca să‑l protejeze pe cel care a păcătuit nu va fi aprobat de către cel care stă în prezenţa lui Dumnezeu. Iar ceea ce ar trebui să dorim cel mai mult este ca întreaga adunare să se afle în aşa fel în lumină, încât să nu existe altă voinţă decât aceea de a face voia lui Dumnezeu. Trebuie însă insistat pe faptul că, pentru a ajunge la o astfel de stare, este extrem de important ca fiecare persoană să stea înaintea lui Dumnezeu cu o conştiinţă curată şi sinceră.

Ştim că trebuie să fie şi partide între noi, ca să fie arătaţi cei aprobaţi; şi, fie că privim la adunarea din Efes (Apocalipsa 2) sau la cea din Corint, fie că citim epistolele târzii, descoperim din nefericire că, încă din timpul apostolilor, sfinţii lui Dumnezeu au fost expuşi acestui pericol. Trebuie să avem parte de cernere şi de punere la probă. Drumul către slavă nu este pavat cu roze; ferice de cei care biruiesc.

În aceste zile nu mai putem trimite la „Ierusalim“ problemele noastre (la apostoli şi la bătrâni), prin mâna a doi sau trei credincioşi (Fapte 15). Nu mai există vreun consiliu rânduit în mod divin la care sfinţii să se adreseze. Apostoli nu mai există, iar pe bătrâni, unde îi putem găsi? Nu spunem că nu mai există unii care să facă această slujbă, aşa cum este cazul cu cea a apostolilor; căci, cu siguranţă, cei care fac slujba de bătrâni există, dar unde sunt ei? Acum nu mai este niciun apostol care, fiind înzestrat în mod divin cu autoritate şi cu înţelepciune, să‑l desemneze pe un Tit pentru a pune în rânduială ceea ce era de rânduit şi pentru a stabili bătrâni în fiecare cetate (Tit 1.5). În afară de aceasta nu mai există o adunare care în mod practic să‑i cuprindă pe toţi credincioşii din acea localitate, căci numai peste o astfel de adunare se puteau rândui bătrâni. În ce priveşte legătura dintre bătrâni şi adunările noastre, există multe localităţi unde sunt adunări locale în părtăşie cu noi, în care cei ce fac slujba de bătrâni ar trebui să fie strânşi pentru Numele Domnului Isus, dar se află în diverse denominaţiuni şi grupări. Trăim zile în care creştinătatea se află într‑o stare de dezordine şi de confuzie şi când întreaga ei organizare este una omenească; prin urmare, noi, cei care, ca o mică rămăşiţă sărmană şi slabă, suntem strânşi pentru Numele Domnului Isus, trebuie să fim smeriţi şi să ne găsim puterea în chiar propria noastră slăbiciune. Fie că există bătrâni, fie că nu există, cu toţii vom fi binecuvântaţi dacă suntem dependenţi de Domnul şi dacă ascultăm de Cuvântul Său. Chiar dacă am fi trăit în zilele apostolice şi am fi avut bătrâni în fiecare localitate, n‑am fi fost deloc binecuvântaţi dacă am fi depins în mod simplu doar de ei. Trebuie să ne sprijinim nu pe om, ci pe Dumnezeu.

Ce valoare ar avea un om pus într‑o slujbă, dacă el nu este ceea ce se pretinde a fi? Pot exista într‑o adunare locală şi bătrâni şi conducători, dar poate niciunul nu este cu adevărat aşa. După cum în mijlocul nostru există învăţători, păstori şi evanghelişti, tot aşa sunt unii care fac slujba de bătrâni şi de conducători; dar nu putem spune că aceştia sunt în fiecare adunare. Iar un bătrân sau un conducător nu poate fi făcut de om, tot aşa cum omul nu poate face pe cineva să fie păstor, învăţător sau evanghelist. Prin urmare, noi, care suntem lipsiţi de orice organizare în ochii oamenilor, ocupăm, din punct de vedere eclesiastic, poziţia reală şi onestă înaintea lui Dumnezeu, într‑un timp de confuzie şi de slăbiciune. Ce poate fi mai bun decât acest lucru în zilele noastre? Numai că şi noi înşine trebuie să fim reali şi oneşti, recunoscându‑ne slăbiciunea şi dependenţa de Dumnezeu.

El ne va călăuzi prin Duhul Său cu privire la orice dificultate, dacă recunoaştem cu onestitate starea de slăbiciune care este în creştinătate din pricina falimentului. Fraţii dintr‑o adunare locală trebuie să consulte Cuvântul lui Dumnezeu în rezolvarea oricărei probleme ivite în mijlocul lor şi trebuie să caute călăuzirea divină. Ce spune Scriptura? Aceasta este întrebarea importantă, al cărei răspuns are putere să lege conştiinţa. Când o adunare, oricât de slabă, este credincioasă înaintea Domnului şi nădăjduieşte în El, Domnul o va sprijini şi ea va fi în cele din urmă călăuzită prin Duhul Sfânt, potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu. Atunci acţiunea adunării va fi făcută în părtăşie, acea părtăşie lucrată de Duhul lui Dumnezeu, iar ceea ce ei vor decide pe pământ, în cârmuire, va fi ratificat în cer.


 

[1]Toate lucrurile făcute împotriva poruncilor lui Dumnezeu erau păcate, de aceea era necesară o jertfă pentru păcat. Dar erau şi călcări de lege împotriva unei persoane, nedreptăţi făcute aproapelui, abuzuri ale încrederii sau ceva asemănător, iar pentru acestea era nevoie de jertfa pentru vină (Levitic 6.1‑7).