Porţile Ierusalimului

 

          Prezentul studiu analizează cele zece porţi ale zidului Ierusalimului aşa cum sunt perzentate succesiv în capitolul 3 din cartea Neemia. Semnificaţia numelor în înşiruirea lor ne dă imaginea unei creşteri armonioase în viaţa spirituală a credinciosului.

          Evenimentele descrise în acest capitol se situează probabil în anul 445 înaintea erei noastre, cu aproximativ 90 ani după sfârşitul captivităţii babiloniene.

          Cirus, împăratul Persiei, a fost unealta în mâna lui Dumnezeu pentru a aduce rămăşiţa poporului Său - cele două seminţii ale lui Iuda şi Beniamin - înapoi la Ierusalim pentru a reconstrui casa lui Dumnezeu (Ezra 1: 1-4). Ierusalimul trebuia astfel să redevină centrul de adunare, fiindcă era singurul loc unde Dumnezeu promisese să facă să locuiască Numele Său. La fel astăzi, nu există decât un singur loc adevărat de adunare, şi acolo unde numai credincioşii sunt adunaţi în Numele Domnului Isus (Matei 18: 20).

          Găsim în Isaia 44: 28 şi 45: 1- 4 menţionarea profetică a lui Cirus. Cărţile Ezra şi Neemia care, în canonul iudaic al Vechiului Testament, formează o singură carte, relatează reconstruirea templului ca şi a cetăţii cu porţile lor. Între versetele 3: 10 şi 6: 15 din Ezra, a existat un interval de 20 ani, urmare a întreruperii reconstruirii templului.

          Între capitolele şase şi şapte, s-a scurs astfel o anumită perioadă de timp, în timpul căreia lucrarea de restaurare a stagnat, până la sosirea unui nou grup din Babilon, cu Ezra.

          În Neemia trei, ni se povesteşte pur şi simplu reconstruirea zidurilor şi punerea porţilor. Nu se spune nimic despre dificultăţi împotriviri şi piedici, cu toate că, după cum reiese din capitolele următoare, Satan a încercat prin toate mijloacele să tulbure lucrarea şi chiar să o distrugă. În acest capitol sunt menţionate doar zece porţi; celelalte, ca cea a lui Efraim şi cea a Închisorii, citate în capitolul doisprezece, nu sunt menţionate aici. Alegerea şi ordinea adoptate pentru cele care sunt menţionate au, fără nici o îndoială, o semnificaţie deosebită, indicând o intenţie precisă a Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu. Numărul zece vorbeşte de responsabilitatea omului. Astfel Dumnezeu, prin cele zece porunci, a făcut cunoscută omului sfânta Lui voie. Dar cât de solemn este să cităm în Numeri 14: 22 că Dumnezeu a fost ispitit de zece ori de poporul Său răzvrătit şi încăpăţânat. Neemia 11: 1 ne arată şi că al zecelea era reprezentativ pentru adunarea în responsabilitatea sa înaintea lui Dumnezeu.

          Pentru noi acum, nu mai este vorba de responsabilitate sub lege, ci sub Duhul harului, cum ne arată Fapte 11: 23 ca şi 2 Corinteni 8: 5- 7. Credinciosul care este sub har lucrează din dragoste. Doreşte să facă progrese spirituale, să crească în cunoaşterea lui Isus Hristos, Domnul său şi să crească până la statura plinătăţii lui Hristos (Efeseni 4: 13) pentru a cinsti Numele Său.

          Dacă facem acum înconjurul cetăţii, poartă după poartă, vom găsi o imagine a vieţii credinciosului de la convertirea sa până în clipa când va contempla faţa Domnului în gloria Sa.

          Porţiunile de zid dintre porţi reprezintă viaţa noastră ca mărturie înaintea lumii. Vrem cu toate acestea să ne ocupăm numai de porţi. Ele sunt citate în acest capitol trei în ordinea următoare:

          - Poarta Oilor,

          - Poarta Peştilor,

          - Poarta Zidului vechi,

          - Poarta Văii,

          - Poarta Gunoiului,

          - Poarta Fântânii,

          - Poarta Apelor,

          - Poarta Cailor,

          - Poarta de Răsărit,

          - Poarta Mifcad.

          În primul verset, ca şi constructor al Porţii Oilor este menţionat Eliaşib, marele preot. El ocupa fără îndoială cel mai înalt rang din toată cetatea, şi ca atare, trebuia să fie păstorul oilor, conform Maleahi 2: 6- 7, în consecinţă şi modelul lor. Dar nu vedem că a pus zăvoare şi grinzi, cum se spune pentru alte porţi. Dimpotrivă, s-a împrietenit cu Tobia, duşmanul poporului lui Dumnezeu (cap. 13: 4). Nu şi-a crescut copiii sub "disciplina şi sub mustrarea Domnului" (Efeseni 6: 4), pentru că vedem în capitolul 13: 28 că au părăsit calea credincioşiei. Nepotul lui s-a căsătorit cu o fiică a lui Sanbalat, un alt duşman al poporului lui Dumnezeu. Cuvântul nu spune nimic mai mult aici despre acest om, el nu este menţionat decât în legătură cu funcţia sa şi cu construirea porţii (1).

          Să vedem acum semnificaţia porţilor în succesiunea lor:

 

          (1) Nota traducătorului: În versetul 21 din acest capitol, cu toate acestea, ni se spune că un alt slujitor, Meremot, a zidit zidul în faţa casei lui Eliaşib, în timp ce acesta nu a făcut nimic pentru protejarea propriei sale case. Consecinţele dureroase vor fi arătate mai târziu, în capitolul 13!

 

          Poarta Oilor

 

          Această poartă ne îndreaptă privirile către Păstorul cel Bun care Îşi dă viaţa pentru oile Sale (Ioan 10: 11) care merge înaintea lor şi ele Îl urmează (10: 14). Iată temelia vieţii eterne. Ea a fost rânduită "după planul veacurilor" (Efeseni 3: 11), înainte de vreme. Este atât de mare că poate primi orice păcătos pierdut care îşi pune încrederea în Păstorul cel Bun. El Şi-a dat viaţa pentru oi, sângele Lui scump a curs pe crucea de la Golgota pentru ispăşirea păcatelor, pentru că "fără vărsare de sânge nu este iertare" (Evrei 9: 22).

          Acest minunat plan de răscumpărare pe care Dumnezeu l-a făcut în planul Său etern, trebuie să fie vestit oamenilor, şi Dumnezeu face aceasta în dragostea şi în harul Lui incomparabil! Vom vedea cum această dragoste divină este prezentată aici în imagine.

          De fiecare parte a porţii se află un turn. Locul unde stă santinela ne vorbeşte de veghere. Cât de necesară a fost vegherea pentru oamenii lui Dumnezeu în trecut şi cât de necesară este şi acum! Satan a încercat întotdeauna să ascundă, să înăbuşe sau să falsifice adevărul (2 Corinteni 4: 2- 4). Dar Dumnezeu veghează, Satan nu-şi va atinge niciodată scopul. Numele celor două turnuri vestesc dragostea şi harul lui Dumnezeu: Meea înseamnă "sută" şi vorbeşte de plinătate (Matei 13: 23); celălalt turn se numeşte Hananeel, adică "harul lui Dumnezeu". Astfel deci harul lui Dumnezeu a fost arătat în plinătatea sa! Şi cui? Îngerilor? Desigur că nu, ci oamenilor din această lume: în versetul doi, se spune: "lângă el au construit bărbaţii din Ierihon" (vezi Ezra 2: 34). Ierihonul, "cetatea miresmelor", reprezintă lumea, cu bucuriile şi plăcerile ei; dar această cetate este situată pe malul Iordanului, râul morţii. Fireşte, lumea este atrăgătoare pentru inima omului, dar este sub blestemul şi mânia lui Dumnezeu, ca altădată Ierihonul.

          Este scris în Iosua 6: 26: "Blestemat să fie înaintea Domnului omul care se va ridica şi va reconstrui această cetate, Ierihonul" (1 Împăraţi 16: 34). Cu toate acestea nu este gândul lui Dumnezeu să lase pe om fără speranţă. Nu! El Îşi aminteşte de creaturile Lui: nici o pasăre nu cade fără voia Sa. Şi aceasta este ceea ce vedem aici în "Zakkur" şi a cărui semnificaţie este "de care îţi aminteşti" sau "păstrat în amintirea lui Dumnezeu". Dumnezeu Îşi aminteşte de creaturile Sale care rămân sub condamnare de la căderea lui Adam, Îşi aminteşte de ele în planul Său minunat de mântuire. Aceşti oameni din Ierihon care participă la construirea zidurilor sunt monumentele harului lui Dumnezeu. Au fost chemaţi şi mântuiţi în afara unei lumi care merge la pierzare, pentru că Dumnezeu care vrea ca nimeni să nu piară, S-a ocupat de ei. Ei sunt la adăpost de blestemul rostit asupra Ierihonului.

          Cum am spus la început, nu este intenţia noastră de a intra în detalii cu privire la porţiunile de zid aflate între porţi. Versetul doi nu a fost studiat decât pentru a arăta legătura dintre temelia Evangheliei şi efectele ei. Să trecem la a doua poartă.

 

          Poarta Peştilor

 

          Această poartă ne vorbeşte despre vestirea Evangheliei. În Marcu 1: 17, Domnul ne spune: "Veniţi după Mine şi vă voi face să deveniţi pescari de oameni". Efectul acestei chemări a fost de a-i face pe ucenici să-şi părăsească ocupaţia şi să Îl urmeze. S-au pus în slujba Lui pentru a deveni pescari de oameni, pentru a anunţa vestea bună a Evangheliei.

          Constructorii Porţii Peştilor erau fiii lui Hasenaa: Acest nume înseamnă "tufiş de spini". Nu ne aminteşte aceasta de blestemul rostit asupra pământului din cauza intrării păcatului în creaţie, căci "blestemat este pământul din cauza ta" (Geneza 3: 17)? Va da de aici înainte spini şi mărăcini (Mica 7: 4; Naum 1: 10). Dar acest nume mai îndreaptă privirile noastre către această scenă surprinzătoare descrisă în Matei 27: 29 "…împletind o cunună de spini, I-au pus-o pe cap". Era sfârşitul înfăţişării lui Isus înaintea lui Pilat, pe punctul de a merge la Golgota pentru a fi înălţat pe cruce, pentru a purta acolo blestemul pe care îl meritasem noi. Şi acum, cei care cred în El pe temeiul Evangheliei pot fi mântuiţi şi pot deveni vestitori ai veştii bune. Această poartă are grinzi şi zăvoare. Aceasta ne aminteşte că în exterior, duşmanul este gata să folosească toate mijloacele pentru a intra ca să nimicească lucrarea. Este nevoie de toată vegherea pentru a-l ţine afară. Aceasta nu era adevărat numai pentru construirea şi lupta din acea vreme, este adevărat şi pentru timpul prezent ca şi pentru viitor. Duşmanul se sileşte întotdeauna să dărâme zidurile despărţirii. El caută să se strecoare în familii şi în adunarea lui Dumnezeu pentru a introduce acolo întinarea, cum vedem în cazul teribil din capitolul 13. Poporul lui Dumnezeu are misiunea de a echipa toate porţile cu grinzi şi cu zăvoare. Aceasta este important în mod deosebit în zilele noastre când învăţăturile false caută să pătrundă. Este esenţial să păstrăm neîntinat marele adevăr al Evangheliei.

 

 

 

         Poarta Zidului vechi

 

          Această poartă, numită şi Poarta cea Veche, evocă umblarea în adevăr. "Staţi pe căi şi vedeţi şi întrebaţi de cărările cele vechi, care este calea cea buna; şi umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!" (Ieremia 6: 16).

          Când, prin credinţa în Evanghelie, am devenit copii ai lui Dumnezeu, avem nevoie de lumina adevărului pe calea noastră. "Descoperirea cuvintelor Tale luminează, dând pricepere celor simpli" (Psalmul 119: 130). Nu după cunoştinţele înţelepciunii lumii, nici după învăţăturile şi directivele stabilite de oameni trebuie să acţionăm; linia noastră de conduită este numai Cuvântul lui Dumnezeu. Avem nevoie de o temelie sigură pentru umblarea noastră, cum ni se prezintă în Fapte 2: 42, în cele patru elemente esenţiale ale umblării unui creştin după adevăr: "Ei stăruiau în învăţătură şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni". Iată terenul pe care stăteau primii creştini, cel pe care au rămas părinţii noştri care au fost înaintea noastră şi a căror credinţă suntem îndemnaţi să o imităm. Ca sfinţi şi preaiubiţi, ca oameni ai casei lui Dumnezeu, zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor, suntem chemaţi să creştem "spre a fi un templu sfânt în Domnul, zidiţi împreună, pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh" (Efeseni 2: 19- 22).

          Dacă în umblarea noastră răspundem la demnitatea acestei chemări, dacă ţinem adevărul în dragoste (Efeseni 4: 15), dacă ascultăm din inimă de modelul învăţăturii în care am fost instruiţi (Romani 6: 17), supunerea la adevăr va aduce rod în inimile noastre, rodul Duhului pe care Dumnezeu doreşte să îl vadă în noi, deoarece "cuvântul adevărului Evangheliei… aduce rod" (Coloseni 1: 6). Va fi vizibil în viaţa noastră că umblăm în adevăr. Şi dacă acest adevăr divin este lucrător în inimile noastre, ne va face smeriţi. Adevărul nu caută să înalţe pe credincios, ci îl conduce la locul supunerii, micşorării, smereniei. Vom găsi aceasta trecând pe sub poarta următoare.

 

          Poarta Văii

 

          "Trecând prin valea plângerii, ei o fac un izvor; şi ploaia timpurie o acoperă cu binecuvântări" (Psalmul 84: 6). Valea ne vorbeşte de micşorare, de smerenie, dar orice credincios care ia acest loc poate fi sigur că nu este numai cel al lacrimilor, ci că va fi pentru el şi cel al binecuvântării. "Valea plângerii" va deveni o ţară de izvoare, locul unei mari îmbogăţiri. Primim astfel îndemnul: "Smeriţi-vă deci sub mâna puternică a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe la timpul potrivit" (1 Petru 5: 6). Creştinii îi cer uneori lui Dumnezeu să vrea să-i coboare, aceasta nu este potrivit gândului Său; să cerem mai degrabă harul să coborâm noi înşine.

          În 1 Petru 5: 5, suntem de aceea îndemnaţi să fim încinşi "cu smerenie unii faţă de alţii, pentru că Dumnezeu stă împotriva celor mândri". Expresia apostolului, "încinşi cu smerenie" este remarcabilă; înseamnă să luăm locul smereniei nu înaintea altora, ci înaintea lui Dumnzeu. Să privim la modelul desăvârşit în Filipeni 2: 3- 8! Domnul nostru glorios a luat aici jos ultimul loc, cum nimeni altul nu a făcut-o. S-a coborât până la moarte, moartea crucii. De ne-ar fi folositoare aceste îndemnuri!

          Numele celor care au reparat această poartă sunt de asemenea pline de instruire: Hanun şi locuitorii din Zanoah. Hanun înseamnă "graţiat" şi Zanoah, ceva ca "îndepărtat, aruncat". Ca obiecte ale harului, să aruncăm, să respingem tot ce ne împiedică, dar îndeosebi "faptele întunericului şi să îmbrăcăm armura luminii" (Romani 13: 12). "Nu aveţi comuniune cu lucrările neroditoare ale întunericului, ci, mai degrabă, dezaprobaţi-le" (Efeseni 5: 11). Urmând pe Domnul cu râvnă şi luând un loc de coborâre, vom fi, ca cei din Zanoah, capabili să aruncăm faptele neroditoare ale întunericului. Vom vedea aceasta trecând la poarta următoare.

 

          Poarta Gunoiului

 

          Găsim aici murdăria, necurăţia, stricăciunea păcatului. Şi trebuie să fim vigilenţi: "Având deci aceste promisiuni, preiubiţilor, să ne curăţim pe noi înşine de orice întinare a cărnii şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în teamă de Dumnezeu" (2 Corinteni 7: 1); a se vedea şi Efeseni 5: 3- 11.

          Prin această poartă erau evacuate gunoiul şi murdăriile în afara zidurilor cetăţii, într-un anumit loc. Este remarcabil că Poarta Gunoiului a fost situată în partea opusă Porţii Oilor, în punctul cel mai îndepărtat al cetăţii. Se cuvenea de asemenea ca gunoiul animalelor destinate pentru jertfe, să fie îndepărtat din templu. Nu arată acest fapt cu insistenţă, cât de îngrozitoare este în ochii lui Dumnezeu orice necuraţie şi orice murdărie, în sfârşit, orice păcat? El nu poate niciodată tolera păcatul în prezenţa Sa. Dar ce pace de a şti că, pe "cât este de departe răsăritul de apus, atât a îndepărtat El nelegiuirile noastre de la noi" (Psalmul 103: 12) astfel încât nu-şi va mai aminti niciodată de ele. Suntem îndemnaţi să ne curăţim de orice întinare. Dar aceasta nu va fi posibil dacă păstrăm o părere înaltă despre noi înşine. Trebuie să ne amintim de Poarta Văii, în toată smerenia, dar şi cu teamă în faţa sfinţeniei lui Dumnezeu. Va rezulta de aici o sfinţire fericită. Pavel socotea tot ce putea oferi lumea ca o pierdere, datorită desăvârşirii cunoaşterii lui Hristos Isus (Filipeni 3: 7- 9). Nu ar trebui să renunţăm şi noi la toate amăgirile, toate plăcerile acestei lumi, ale oricărei asocieri lumeşti şi oricărui jug nepotrivit? Apostolul Ioan ne încurajează să nu iubim "lumea, nici lucrurile din lume", pentru că "pofta cărnii şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt din Tatăl, ci sunt din lume" (1 Ioan 2: 15).

          Ca şi copii ai lui Dumnezeu, avem Duhul Sfânt. El vrea să fie călăuza şi conducătorul nostru. Dar de câte ori nu am zădărnicit puterea prezenţei Lui fiind ocupaţi cu lucrurile acestei lumi? De câte ori trecem prin această poartă? Sau într-adevăr îngăduim lucrurilor acestei lumi să ne umple viaţa? Suntem atât de ocupaţi încât Duhul Sfânt care locuieşte în noi nu poate exercita nici o influenţă în viaţa noastră? Să trecem mai des prin această poartă, să ne sfinţim mai des pentru a putea vedea mai bine în viaţa noastră influenţa Duhului Sfânt.

 

          Poarta Fântânii

 

          Această poartă ne arată cum poate fi umplută viaţa credinciosului de această influenţă a Duhului Sfânt. Cuvântul original vorbeşte de o fântână ţâşnitoare. Pentru cel care va bea din această fântână, "din inima lui vor curge râuri de apă vie" (Ioan 7: 37- 39). Nu este vorba aici despre primirea Duhului Sfânt, care are loc atunci când suntem născuţi din nou, când primim Evanghelia, cum am văzut la Poarta Peştilor. Duhul Sfânt vine să locuiasca în credincios când vine la credinta vie în Mantuitorul Sau. Dar atat timp cat nu ne lasam condusi de Duhul Sfânt care este în noi, nu este posibil să deosebim o manifestare a Sa în viaţa noastră. Şi daca nu este nici o curatire, nici o sfintire, nu poate fi nici o putere spirituală.

          Dar dacă suntem curăţiţi de toate lucrurile care ne pot întina, cum am văzut trecând de Poarta Gunoiului, atunci lucrarea Duhului Sfânt care locuieşte în noi se poate manifesta şi astfel umblăm în Duhul.

          Vrem să amintim aici că a fi curăţit nu este acelaşi lucru cu a fi mântuit. Curăţirea este lucrarea Duhului Sfânt în noi şi faţă de noi când suntem deja mantuiţi. Vedem aceasta în 1 Petru 1: 22, unde ea este caracterizată de "ascultarea de adevar". Ascultând de adevăr, "curăţindu-ne de orice întinare a cărnii şi a duhului" (2 Corinteni 7: 2), îndeplinim condiţia necesară pentru manifestarea Duhului Sfânt. "Dar roada Duhului este: dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ai lui Hristos au răstignit carnea împreuna cu patimile şi poftele ei" (Galateni 5: 22- 24). Nu este o nebunie şi o profundă contradicţie, să iei poziţia unui creştin şi să umbli în poftele carnii, cum vedem în Galateni 5: 16- 24? Să dăm atenţie îndemnului din versetul 25: "Dacă trăim în Duh, în Duh să şi umblăm".

          Cititorul atent va fi remarcat că Poarta Fântânii este singura care este acoperită (v. 15). Cât de important este să veghem ca prospeţimea şi curăţia izvorului curgător al Duhului Sfânt să nu fie tulburat de tot felul de influenţe exterioare! Să veghem deci cu grijă să nu întristăm pe Duhul Sfânt, să nu-L mâhnim sau chiar să-L stingem (Isaia 63: 10; Efeseni 4: 30; 1 Tesaloniceni 5: 19)! Supunându-ne călăuzirii Duhului Sfânt, Cuvântul lui Dumnzeu va avea intotdeauna mai multa autoritate în viaţa noastră. Este calea care ne conduce la urmatoarea poartă.

 

          Poarta Apelor

 

          Găsim aici Cuvântul lui Dumnezeu: "La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu" (Ioan 1: 1). În Scriptură, apa este o imagine a Cuvântului lui Dumnezeu (Ioan 3: 5) şi acest Cuvânt este etern. La Poarta Fântânii, am găsit de asemenea apă, dar apa în lucrarea ei, în efectele ei; ea tâşneşte ca răspuns la lucrarea Duhului Sfânt. Este ceea ce vedem în mod clar în Ioan 7: 37- 39: "A spus aceasta despre Duhul pe care urmau să-L primească cei ce au crezut în El". Dimpotrivă, la Poarta Apelor, găsim Cuvântul lui Dumnezeu în existenţa lui eternă. "Doamne, Cuvântul Tău este întărit în ceruri pentru totdeauna" (Psalmul 119: 89).

          În Ioan 1:1, Domnul etern este Cuvântul, şi în Apocalipsa 19:23, este numit "Cuvântul lui Dumnzeu". Astfel, acest Cuvânt apare înaintea noastră în toată demnitatea Sa, cum este scris în Isaia 26: 4: "El, Domnul, este stânca veacurilor". Iahve este Numele lui Dumnezeu care caracterizează eternitatea Fiinţei Sale, pentru care trecutul, prezentul şi viitorul reprezintă un prezent permanent. Numele de Iehova Il reprezintă ca Cel Neschimbător, Cel care nu Se schimbă, Cel care va fi pentru poporul Său ceea ce a promis că va fi. El este "Cel care este şi care era şi care vine" (Apocalipsa 1: 4).

          Pentru această poartă, care este doar menţionată, nu se vorbeşte despre reparaţii şi ca simbol a ceea ce rămâne, nu are nicidecum nevoie de ele. Probabil ca nu a fost atinsă de distrugerile luptelor. Ce pot face oamenii împotriva "stâncii veacurilor"? "Temelia tare a lui Dumnezeu rămâne" (2 Timotei 2: 19).

          În Neemia 8:1, poporul se aduna ca un singur om în locul apelor pentru a asculta citirea Cuvântului lui Dumnezeu: "Şi urechile întregului popor erau atente la cartea legii" (v. 3). Ce putere minunată ascunde acest Cuvânt divin! Prin acest Cuvânt, oamenii sunt născuţi din nou (1 Petru 1: 23). El este o candelă pentru piciorul nostru şi o lumină pentru cărarea noastră (Psalmul 119: 105). Evrei 1: 3 ne declară că toate sunt sustinute prin Cuvântul puterii Lui. Să punem deci la inima îndemnul apostolului Pavel de a lăsa Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în noi (Coloseni 3: 16). De am putea, ca psalmistul, să ne bucuram de El, ca un om care găseşte o pradă mare (Psalmul 119:162). Folosind din plin trecerea prin această poartă, vom fi pregătiţi pentru orice faptă bună (2 Timotei 2: 21) şi vom fi făcuţi capabili să parcurgem drumul care este înaintea noastră cu perseverenţă, în direcţia porţii următoare.

 

          Poarta Cailor

 

          Aţintindu-ne privirile şi inimile noastre asupra unui Hristos în glorie, Ţinta glorificată şi scopul credinţei credinciosului putem spune ca Pavel: "uitându-le pe cele din urma şi întinzându-mă spre cele de dinainte, alerg drept spre ţintă, pentru premiul chemării de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Isus" (Filipeni 3: 13- 14).

          Calul este frecvent considerat ca o imagine a luptătorului credinţei, din cauza calităţilor sale pentru lupta: forţa, disponibilitate şi curaj. Aptitudinea sa pentru alergare şi rezistenţa sa sunt de asemenea un exemplu pentru noi în alergarea a cărei ţintă şi premiu este Domnul Însuşi. Astfel Pavel zice: "M-am luptat lupta cea buna, am terminat alergarea, am păzit credinţa" (2 Timotei 4: 7). În Filipeni capitolul 3, apostolul ne dă un bun exemplu a ceea ce înseamnă "a alerga drept spre ţintă": în această alergare, nimic nu trebuie să ne oprească, nici să ne reţină.

          În timpul ieşirii din Egipt, fiii lui Israel trebuiau să mănânce Paştele în grabă, cu mijlocul încins (Exod 12:11). Suntem şi noi îndemnaţi să ne încingem coapsele minţii noastre (1 Petru 1: 13) şi numai privind ţinta şi facându-ne gândurile roabe ascultării de Hristos, vom fi în stare să continuăm fără să fim distraşi de toate felurile de influenţe din această lume (Evrei 12: 1- 2).

          Dragă cititorule, precum Pavel, să ne încingem şi noi mijlocul cu adevarul (Efeseni 6:14) pentru a putea spune cu el: "dar una fac" (Filipeni 3: 13). Iată scopul, sfârşitul alergării noastre pământeşti, şi aceasta ne face introducerea la poarta următoare.

 

          Poarta de Rasărit

 

          Această poartă ne vorbeşte despre întoarcerea Domnului. Aşteptarea tuturor creaturilor se întoarce către răsărit, direcţia din care răsare soarele. Este ceea ce se poate observa de exemplu la un grup important de păsări: de la prima licărire a zorilor, se arată o trezire progresivă printre păsări. Cu cât se măreşte lumina, cu atât creşte agitaţia. Atunci când încep cântările şi concertul: un cor pe voci multiple saluta cu bucurie nespusă şi recunoştinţă noua zi. Dar când primele raze ale soarelui inunda în valuri scena, concertul se linişteşte prin încântare. Aşteptarea creaturii este implinită şi glasurile păsărilor tac. Dacă aşa este în natură cu cât mai mult cei răscumpăraţi ar trebui să aştepte veghind întoarcerea Domnului!

          Pentru Israel, El va veni ca Soarele dreptăţii şi pe norii cerului (Maleahi 4:2 şi Matei 24:30), când va veni cu toti sfinţii Săi în glorie şi cu putere pentru a-Şi întemeia Împărăţia pe pământ şi a domni în dreptate o mie de ani. Atunci va începe perioada de splendoare vestită de profeţi.

          Dar în timp ce Poartă de Răsărit ne vorbeşte despre venirea Domnului, Ezechiel (capitolele 10 şi 11) ne relatează câteva circumstanţe ale istoriei poporului pământesc al lui Dumnezeu. Profetul fusese dus prizonier la Babilon cu mai mulţi ani înainte de distrugerea finală a Ierusalimului (2 Cronici 36: 17- 21). Acolo, pe malul râului Chebar, a primit viziuni din partea Domnului. A văzut Gloria Domnului părăsind Ierusalimul, acest nor care condusese poporul lui Israel în călătoria sa prin deşert spre Canaan (Exod 13: 21 şi 14: 19). Era aceeaşi glorie care a umplut cortul întâlnirii (Exod 40: 34- 38) apoi templul (1 Împăraţi 8: 10 şi 2 Cronici 5: 11- 14). Acum, în Ezechiel 10: 3, vedem norul pe punctul de a părăsi templul; se pare că indică o reticenţă încă pe pragul casei. Dar în versetul 18, Gloria Domnului pleacă de deasupra pragului casei şi se opreşte la intrarea porţii dinspre răsărit a casei Domnului. Din nou, rămâne acolo încă un moment, ca şi cum nu ar putea-o părăsi. Nu ne aminteşte aceasta de o altă scenă, când Domnul a plans pentru Ierusalim, spunând: “Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi a ta, cele care sunt spre pacea ta! Dar acum sunt ascunse de ochii tăi.” (Luca 19: 42).

          Dar Israel nu a vrut să-şi recunoască păcatul, nici să se smerească în căinţă, şi judecata lui Dumnezeu a devenit Lo-Ami, “nu-Mi sunteţi popor” (Osea 1: 9) şi vedem, în Ezechiel 11: 23, cum Gloria Domnului a părăsit Ierusalimul: “Şi Gloria Domnului s-a suit din mijlocul cetăţii şi s-a oprit pe muntele care este pe partea de răsărit a cetăţii”. Acesta era Muntele Măslinilor, cel unde Domnul era cu ucenicii Săi când a fost înălţat de la pământ la cer (Fapte 1: 9). Tot acolo Îşi va pune piciorul când va veni pe norii cerului. Tot acolo profetul vede gloria oprindu-se pentru ultima dată. Dar în versetul 24, viziunea se termină şi cu ea, prezenţa permanentă a Domnului cu poporul Său ia sfârşit. Poporul Său a devenit într-adevăr Lo-Amin!

          Toate acestea privesc căile lui Dumnezeu faţă de Israel şi menţionarea Porţii de Răsărit are aici cu siguranţă un sens deosebit. Dar noi înşine, preaiubiţi, avem preafericita speranţă care este expusă atât de clar înaintea ochilor noştri în 1 Tesaloniceni 4: 13- 18. Pentru noi, venirea Domnului nu se compară cu zorii zilei, ci Îl aşteptăm pe Domnul nostru ca Steaua strălucitoare de dimineaţă (Apocalipsa 22: 16).

          Cu această speranţă şi această mângâiere în inimă, privim înainte şi aşteptăm clipa când vom fi primiţi lângă El şi când Îl vom vedea aşa cum este. Acesta este următorul eveniment pe care îl aşteptăm: “Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; apoi noi cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi în nori împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh: şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul”. Ajungem astfel, în meditaţia noastră, la ultima poartă, unde vom studia adunarea noastră în prezenţa Sa.

          Câteva consideraţii încă, totuşi, despre “ziua Domnului”, desemnată şi în 2 Timotei 4: 8 prin expresia “ziua aceea”. Această perioadă coincide cu cea a ceasului încercării, “care va veni peste tot pământul locuit” (Apocalipsa 3: 10), sau prin a şaptezecea săptămână din Daniel 9: 27, de unde se poate deduce că va dura cel puţin şapte ani.

          Ziua lui Hristos ne prezintă deci o scenă cerească. Ea începe cu învierea tuturor celor morţi în Hristos şi răpirea tuturor credincioşilor la întâlnirea cu Domnul în văzduh. Acea zi se va termina, credem noi, când Soţul va coborî cu soţia cu putere şi glorie ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor (Apocalipsa 19:  7- 16). Primul eveniment din acea zi va fi astfel judecata lui Hristos, în timp ce ultimul va fi nunta Mielului, precedând a doua Sa venire în putere şi în glorie. Fără nici o îndoială, multe lucruri vor avea loc cu privire la Hristos şi Biserica Sa, despre care nun e este relevat nimic direct. Dar studiind imaginile biblice cu grijă, putem descoperi multe instrucţiuni cu privire la “ziua aceea”. Mulţi creştini privesc cu teamă şi spaimă judecata lui Hristos când se gândesc la faptele lor care vor fi atunci judecate. Dar când studiem mai atent semnificaţia simbolică a acestei Porţi Mifcad, orice teamă trebuie să dispară. Pentru că această poartă ne prezintă atâta dragoste divină, atâta bunăvoinţă, atâta blândeţe încât şi în inima celui mai slab copil al lui Dumnezeu, trebuie să se trezească o dorinţă arzătoare după acest moment al descoperirii tuturor lucrurilor. Să ne oprim deci la această poartă.

 

          Poarta Mifcad şi “ziua lui Hristos”

 

          Aceasta este ziua când toţi cei răscumpăraţi, de la Abel până la sfârşitul vremii harului, vor fi scoşi din pământ şi vor apărea înaintea Mai-marelui Păstor (1 Petru 5: 4). Cuvântul Mifcad are o dublă semnificaţie: înseamnă şi “inspecţie” şi “repartiţie”. Prin “inspecţie” înţelegem un termen militar, adunarea unei trupe în scopul unui control al echipamentului, în timp ce “repartiţie” sugerează gândul repartiţiei echitabile ale unei retribuţii, aşa cum găsim în Apocalipsa 22: 12: “Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după cum va fi fapta lui”. Aceasta este adevărat şi important: “Pentru că noi toţi trebuia să fim arătaţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească cele făcute în trup potrivit cu cele ce a făcut, fie bine, fie rău” (2 Corinteni 5: 10). Atunci cel care are ochii ca o flacără de foc va despărţi ce este din lemn, fân, paie, de tot ce va fi din aur, argint şi pietre preţioase (1 Corinteni 3: 12- 15). Atunci, ca aurul curat şi argintul curăţit, vom reflecta imaginea Curăţătorului divin, pentru că vom fi aşa cum este El.

          Dar ceea ce învăţăm în apropierea acestei porţi ne priveşte numai înfăţişarea noastră înaintea judecăţii răsplăţilor lui Hristos. Poarta Mifcad şi ceea ce evocă numele ei ne vorbesc despre gingăşia, simpatia şi bucuria Celui care ne-a iubit atât de mult încât S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi. Deşi este adevărat că pelerinii obosiţi din toate timpurile au tânjit după reunirea lor cu Domnul, nu este mai puţin adevărat că inima Lui doreşte fierbinte momentul când va avea cu El pe toţi cei pe care i-a răscumpărat cu un preţ atât de mare. Este ceea ce găsim în pasajele următoare: “cum se bucură mirele de mireasă, aşa Se va bucura Dumnezeul tău de tine” (Isaia 62: 5); şi “Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea” (Efeseni 5: 25). După fire, deja, dragostea nu este satisfăcută până nu şi-a atins scopul; astfel dragostea Domnului nostru, care este bogat în har, nu va fi satisfăcută înainte de a-şi fi găsit odihna în obiectele iubirii sale, cum spune şi profetul Ţefania: “Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un viteaz care va salva; El Se va bucura de tine cu bucurie; va tăcea în dragostea Lui, Se va veseli de tine cu cântare de bucurie” (3: 7). Şi în Isaia 53: 11, este scris: “Va vedea rodul muncii sufletului Său şi va fi satisfăcut”. Nu exprimă aceste cuvinte toată gingăşia dragostei Sale pe care o va arăta faţă de ai Săi în ziua aceea când El, Soţul, Îşi va primi soţia cu bucurie?

          Despre această dragoste ne vorbeşte Poarta Mifcad şi porţiunea de zid învecinată. Acest zid a fost restaurant până la casa netinimilor. Acest nume înseamnă: “cei care au fost daţi”. Aceştia sunt cei pe care Dumnezeu i-a păzit de judecată şi i-a “dat” pentru slujba casei lui Dumnezeu. Ni se spune, în Iosua 9, că gabaoniţii, din teamă faţă de Israel, l-au înşelat pe Iosua astfel încât a făcut un legământ cu ei, prin care au fost feriţi de nimicire. În versetul 27, vedem că au fost puşi în slujba adunării şi altarului Domnului. Şi în Numeri 31: 47, dintre prizonierii madianiţi, unii au fost puşi deoparte şi daţi pentru slujba casei Domnului sub conducerea leviţilor. Dar în “ziua aceea”, vor mai fi unii cu aceia, care vor fi “daţi”? Desigur! Vor fi cei care vor fi cruţaţi de judecata meritată! Chiar despre ei vorbeşte Domnul în Ioan 17: 9- 24: “Eu pentru ei cer; nu cer pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat, pentru că sunt ai Tăi.” (v. 9) şi “Tată, doresc ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea pe care Mi-ai dat-o Tu” (v. 24). Sunt deci cei care au crezut în Domnul Isus ca Mântuitorul lor şi au parte de moştenirea gloriei. Şi el îi păstrează pentru acea zi a descoperirii tuturor lucrurilor, când îi va înfăţişa lui Dumnezeu, Tatăl Său, spunând: “Iata-Ma pe Mine şi copiii pe care Mi i-a dat Dumnezeu” (comparaţi Evrei 2: 13).

          Se poate crede că Poarta Mifcad este aceeaşi cu poarta santinelei ca şi cu poarta aurită, pentru că pe acel loc, dincolo de această poartă, se vindeau diferite animale şi păsări pentru jertfele aduse de cei care veneau de departe. Le revenea de drept netinimilor să aibă grijă de aceste animale a căror vânzare se efectua în faţa casei lor şi a negustorilor (v. 31).

          Trebuie atrasă atenţia cititorului asupra încă unui lucru, care nu este lipsit de interes. În originalul ebraic, pentru primele nouă porţi, desemnarea porţii este exprimată printr-un cuvânt compus, unde numele specific precede cuvântul “poartă”. Aceasta se regăseşte de alminteri în mod general în engleză (limba autorului), de exemplu: “fish-gate”, literal în franceză: “poisons-porte” (peşti - poartă). Pentru ultima poartă, dimpotrivă, este invers numele specific, în ebraică, vine apoi: este scris într-adevăr: “Poarta Mifcad”. Există cu siguranţă un motiv pentru aceasta, pentru că în Cuvântul lui Dumnezeu, totul are o semnificaţie şi îndeosebi numele. Înainte de a căuta motivele acestei inversiuni, să revenim la semnificaţia porţilor.

          Cum s-a menţionat deja în introducere, este vorba de a arăta că diferitele porţi ale zidului Ierusalimului, în ordinea lor succesivă, ne prezintă un tablou al înaintării credinciosului în viaţa spirituală, din clipa când a fost născut din nou prin credinţa în Domnul Isus ca Mântuitor, până în clipa în care va fi introdus în glorie prin prima Lui venire.

          La Poarta Oilor, L-am găsit pe Păstorul cel Bun care Şi-a dat viaţa pentru oile Lui, punând astfel temelia răscumpărării. Poarta Peştilor ne-a arătat cum este oferită Evanghelia păcătoşilor pierduţi, pentru mântuirea tuturor celor care cred. Poarta Zidului vechi ne-a vorbit despre adevărul pe care îl pricepe tânărul credincios şi care îi dă o temelie de neclintit pentru umblarea sa. Poarta Văii ne-a chemat la poziţia de smerenie prin care credinciosul înţelege propria sa neputinţă şi nevrednicia sa, pentru a îndepărta orice piedică în calea unei umblări de credinţă, în credincioşie şi dependenţă. La Poarta Gunoiului, este vorba de curăţirea de orice întinare a cărnii şi a duhului pentru a fi făcut capabil să urmezi o viaţă în Duhul aşa cum o vedem în Poarta Fântânii. Cel care lasă astfel să lucreze Duhul Sfânt va fi întotdeauna mai întemeiat în Cuvântul lui Dumnezeu, despre care mărturiseşte Poarta Apelor. Şi în timp ce credinciosul ia Cuvântul lui Dumnezeu drept linie de conduită, creşte în el dorinţa de a înainta pe calea credinţei. Este ceea ce am înţeles la Poarta Cailor. Cu mijlocul încins cu adevărul, el tinde din greu spre ceea ce este înainte pentru a atinge ţinta, adică Hristos în glorie. Poarta de Răsărit ne-a vorbit despre această speranţă care este înaintea noastră în perspectiva întoarcerii Domnului pentru a-i lua pe ai Săi în glorie.

          Acum, de ce deci această inversiune în desemnarea Porţii Mifcad?

          Toate porţile studiate mai înainte ne prezintă înaintarea călătorului care, pe cale îşi îndreaptă privirea înainte şi afecţiunile în sus. Ţinta lui este atinsă şi speranţa lui este împlinită, când este înălţat la întâlnirea Domnului pentru a fi pentru totdeauna cu El. El va participa atunci la cântarea nouă, aşa cum este spus în Apocalipsa 5: 9- 10: “Vrednic eşti… pentru că ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice seminţie şi limbă şi popor şi naţiune şi i-ai făcut împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeul nostru…”. Şi în acelaşi fel în care forma numelui acestei porţi este inversată, poziţia noastră va fi atunci schimbată: nu vom mai privi înainte spre ţintă; nu, vom fi atins această ţintă şi vom privi în urmă. Atunci vom cunoaşte cum am fost cunoscuţi (1 Corinteni 12: 9- 12) şi, în amintirea îndurării Lui, vom sărbători bunătatea Lui care a fost nouă în fiecare dimineaţă. Vom înţelege harul Lui care ne va fi condus, păzit şi călăuzit la ţintă. Vom admira şi vom binecuvânta căile Lui adesea nepătrunse acum. Dar vom înţelege deplin dragostea lui Hristos care întrece orice cunoaştere, în care S-a dat pe Sine Însuşi ca jertfă la Golgota ca sfântul Miel al lui Dumnezeu.

          Călătoria noastră în jurul cetăţii Ierusalimului ia astfel sfârşit, aducându-ne înapoi la Poarta Oilor. Aceasta ne aminteşte că El este începutul şi sfârşitul (Apocalipsa 1: 8, 17). El este centrul şi împlinirea tuturor lucrurilor în ceruri şi pe pământ. El să fie întotdeauna înaintea ochilor noştri şi să ne spună: “Eu sunt Păstorul cel Bun. Păstorul cel Bun îşi dă viaţa pentru oi” (Ioan 10: 11). Precum râurile din grădina Edenului curg în Eufrat, fluvial fertilităţii, şi aduc pretutindeni binecuvântarea, la fel toate binecuvântările pământului îşi au singurul izvor în lucrarea de la Golgota. Şi acum,în imagine, Eufratul aduce bucurie şi prospeţime peste tot unde curge, la fel crucea de la Golgota va fi în toată eternitatea izvorul une bucurii glorioase şi a unei fericiri fără sfârşit.